1.

Conceptul şi funcţiile finanţelor

1.1 Esenţa şi rolul finanţelor
FINIS – (în latina veche) – plata rentei, plata birului, plata contribuţiei
FINATIO, FINANCIA – (în latina medievală) - plăţi, sfîrşitul termenului de plată, sumă de bani
FINANCIA – (în latina din sec.XIII) –plată în bani
FFINANZ – (în Germania, în sec. al XVIII-lea) – partimoniul public, inclusiv bugetul statului FINANCIA
– (în Franţa, sec.XVI) – totalitatea patrimoniului de stat
Necesitatea, condiţiile şi circumstanţele apariţiei finanţelor.
FINANŢE:
- Necesitatea economică: repartiţia PIB între sferele de activitate umană
- Condiţii economice: producţia-marfă, apariţia banilor, folosirea banilor pentru transferarea valorii
- Circumstanţe: crearea obiectului de repartiţie (PIB) existenţa subiectelor repartiţiei (statul, persoane
fizice şi juridice)
La o anumită etapă de dezvoltare a societăţii umane – după apariţia banilor şi organizarea societăţii în formă
de stat – relaţiile de producţie s-au completat cu o formă nouă – relaţiile financiare.
Diverse tratări ale categoriei finanţe
- Pîrghii şi instrumente de intervenţie a Guvernului în economie
- Metode şi tehnici de gestionare a acumulărilor băneşti
- Act juridic
- Relaţii economice care apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor şi mijloacelor
băneşti
- Fonduri băneşti
- Relaţii economice ce ţin de formarea, distribuirea şi utilizarea fondurilor băneşti pe baza produsului
intern brut
Conceptul contemporan al finanţelor publice:
(1) Relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti fără contraprestaţie şi cu titlu nerambursabil
(2) Relaţii care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată pentru o anumită
dobîndă (creditul public)
(3) Relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti obligatoriu sau facultativ în schimbul unei
contraprestaţii care depinde de producerea unui eveniment aleatoriu (asigurările sociale de stat)
Finanţe publice reprezintă relaţii economice realizate prin intermediul banilor, care apar în procesul
repartiţiei PIB în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii.
Repere asupra noţiunii sistem:
- pune bazele unei abordări integratoare a proceselor analizate
- tratează „întregul” ca o entitate unică, şi nu ca o simplă suprapunere a elementelor componente
- succesiune de elemente aranjate într-o consecutivitate şi se dezvoltă reciproc
- dispun de noi calităţi integratoare
- lanţ format din verigi, ce contribuie asupra activității, dezvoltării şi caracterizării acestui
FINANŢE:
  „totalitatea mijloacelor băneşti de care dispune statul, o întreprindere etc.”

 „expresie bănească a relaţiilor economice în procesul repartiţiei produsului social şi a venitului

naţional”
 „ fluxuri economice care au misiunea de a măsura bogăţiile produse în economie şi de a le transfera
spre diferiţi participanţi la obţinerea lor”
 „fonduri băneşti , pîrghii şi instrumente de intervenţie în economie, metode şi tehnici de gestionare,
act juridic”
Finanţele sunt văzute de pe poziţia a trei domenii interdependente:
1. Pieţele monetare şi de capital sau finanţele la nivel macroeconomic
2. Investiţiile deciziile individuale sau ale instituţiilor financiare
3. Finanţele manageriale sau corporative care implică managementul firmelor
ÎNTREPRINDEREA: combinaţie de factori materiali (economici),
umani şi financiari, care activează şi evoluează într-un mediu complex, format din patru universuri:
financiar, economic, statal, social.
Finanţele întreprinderii veriga principală, primară a sistemului financiar, deoarece majoritatea fondurilor
băneşti care se formează la diferite niveluri (bugetul de stat, bugete locale) provin din veniturile create la
întreprinderi.
1.2 Conţinutul economic al finanţelor
Finanţele publice, sunt asociate cu statul, cu unităţile administrativ teritoriale şi alte instituţii de drept public
şi au drept scop satisfacerea intereselor generale ale membrilor societăţii.
Finanţele private, sunt asociate cu întreprinderile, băncile, societăţile de asigurări etc., iar resursele lor
financiare sunt destinate unor activităţi producătoare de bunuri şi servicii, în scopul obţinerii de profit.
Finanţele centralizate se referă la relaţiile băneşti în legătură cu constituirea şi utilizarea fondurilor de
mijloacele băneşti a statului, acumulate la diferite verigi al sistemului bugetar al ţării.
Finanţele descentralizate reprezintă relaţiile băneşti care asigură circuitul fondurilor băneşti ale
întreprinderilor, precum şi relaţiile de distribuire şi redistribuire a fondurilor băneşti în cadrul grupurilor
financiare şi de producţie, întreprinzătorilor individuali, activitatea investiţională a cetăţenilor, gospodăriilor
casnice.
Relaţii financiare publice pot fi clasificate în: Relaţii financiare publice clasice
se efectuează, de regulă, cu titlu obligatoriu, fără contraprestaţie directă şi cu titlu nerambursabil.
Relaţii financiare publice speciale vizează: relaţii de credit, care nu sînt obligatorii (excepţie: împrumuturile
forţate), dar sînt rambursabile (excepţie: împrumuturile perpetue); relaţii de asigurări, care la rîndul lor
cuprind: asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă; acestea pot fi obligatorii (cele prin efectul legii)
sau facultative, rambursabile (cu condiţia producerii riscului, evenimentului aleatoriu), cu contraprestaţie,
asigurări sociale, care pot fi obligatorii (prin efectul legii) sau facultative, rambursabile (cu condiţia
producerii riscului, evenimentului aleatoriu), cu contraprestaţie.
Relaţiile financiare private se manifestă la: nivelul agenţilor economici; nivelul populaţiei (gospodăriilor
casnice).
Finanţele exprimă relaţiile băneşti dintre:
 întreprinderi, în procesul creării valorilor materiale şi realizării bunurilor şi a serviciilor;
  întreprinderile şi instituţiile publice (ministere, departamente, agenţii) în rpocesul formării fondurilor
centralizate de mijloce băneşti şi a distribuirii lor;
 companiile de asigurări (de bunuri şi de persoane), la achitarea primelor de asigurare şi la recuperarea
despăgubirilor;
 fondurile băneşti ale întreprnderilor cu diferite forme de proprietate;
 diferite direcţii şi etape de activitate ale întreprinzătorilor individuali;
 cetăţeni, care se ocupă cu activitatea investiţională şi emitenţii, etc.

1.3 Funcţiile finanţelor

Funcţiile finanţelor:asigurare, repartiție, control.
Funcţia de asigurare presupune asigurarea în cantitate optimă şi la timpul oportun, cu resursele
financiare necesare, prin apelarea la o gamă largă de surse.
Funcţia de repartiţie constă în alocarea resurselor acumulate şi constituirea unui sistem de fonduri
necesare îndeplinirii programelor economice, financiare şi sociale.
Funcţia de control urmăreşte: modul de constituire şi de repartizare a fondurilor băneşti, asigurarea
integrităţii şi utilizării eficiente a capitalului, asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt prin
supravegherea permanentă a intrărilor şi ieşirilor de numerar, modul de executare a bugetelor, executarea
legislaţiei în vigoare cu scopul prevenirii stării de insolvabilitate şi ineficienţă a întreprinderii, de ruinare a
patrimoniului.

Funcţia de repartiţie (a finanţelor publice): constituirea și distribuirea fondurilor financiare.

Finanţele întreprinderii îndeplinesc două funcţii: repartiție(constă în formarea capitalurilor, în
folosirea şi alocarea lor în scopul realizării obiectivului întreprinderii) și control(include toate laturile şi
fazele economice şi financiare ale circuitului economic, toţi indicatorii prevăzuţi şi efectivi din programele
economice şi bugetele de venituri şi cheltuieli, ce impune organizarea unei evidenţe sistemice, corecte şi
reale precum şi a unei previziuni fundamentale).

Tema 2. SISTEMUL FINANCIAR ŞI MECANISMULUI FINANCIAR

1. Conceptul de sistem financiar şi mecanism financiar.

2. Structura mecanismului financiar şi funcţionalitatea acestuia.
1
Fiecare economie are structuri proprii de ramuri, forme specifice de organizare, aplică
metode şi principii diverse de conducere etc.
De asemenea, fiecare economie are propriul său mecanism de funcţionare, care poate
să prezinte atât asemănări, cât şi deosebiri faţă de mecanismele altor state.
Însă, există o serie de deosebiri, precum: nivelul forţelor de producţie, mărimea
rezervelor de care dispune economia naţională, condiţiile naturale şi dimensiunea teritoriului;
structura socială, gradul de maturizare a relaţiilor sociale, de producţie şi a democratismului
economiei; gradul de independenţă a economiei faţă de străinătate, obiectivele de politică
economică urmărite pe termen lung.
Toate aceste elemente de care depinde buna funcţionare a economiei unei ţări, precum
şi altele fiind în interdependenţă cu ele, constituie mecanismul economic de funcţionare.
Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de conducere
sau reglare a economiei naţionale, de către factorii de decizie ai societăţii, împreună cu
obiectivele ce guvernează această conducere sau reglare şi întregul sistem organizaţional prin
intermediul căruia o efectuează.
Mecanismul financiar este o componentă de structură funcţională a mecanismului
economic şi exprimă modul de organizare şi circulaţie a fluxurilor financiare prin care se
realizează mobilizarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor financiare constituite în cadrul
economiei naţionale.
În ţările cu economie planificată principalul instrument de conducere şi de reglare a
proceselor economice constituie planul-directivă.
Statul acţionează ca:
a) autoritate publică
b)agent economic
c)organizator şi finanţator al asigurărilor
d)creditor şi debitor, etc.
Rolul hotărîtor în reglarea proceselor economice este atribuit piaţei concurenţiale, iar
statul asigură funcţionarea mecanismului economic , în ţările cu economie de piaţă.

Mecanismul financiar este constituit din totalitatea structurilor, formelor, metodelor,

principiilor şi pârghiilor economico-financiare prin intermediul cărora se constituie, se
repartizează şi se utilizează fondurilor băneşti ale statului necesare îndeplinirii funcţiilor şi
sarcinilor sale, şi a acţiunii libere a agenţilor economici.
În general, structură complexă al mecanismului financiar este constituită din: sistemul
financiar; pîrghiile economico-financiare utilizate de stat pentru influenţarea activităţii
economice; metodele administrative de conducere folosite în domeniul finanţelor cadrul
instituţional alcătuit din instituţii şi organe cu atribuţii în domeniul finanţelor (organe
democratic alese, organe ale administraţiei centrale şi locale, organe specializate ale statului
în domeniul financiar); cadrul juridic format din ansamblul actelor normative (legi, decrete,
hotărîri şi alte reglementări cu caracter normativ), care reglementează domeniul financiar atît
în faza de repartiţie, cît şi în cea de prelevare.
 Sistem financiar (sistem de relaţii financiare (finanţele publice şi finanţele private)
ansamblu instituţiilor care se ocupă cu operaţiile băneşti (fonduri, organizaţii, bănci,
companii etc.)
Prin prisma relaţiilor economice, sistemul financiar se prezintă ca un ansamblu de relaţii
financiare ce se manifestă în procesul complex de constituire, distribuire şi utilizare a
fondurilor băneşti, şi este format din:
 sistemul financiar public
 sistemul financiar privat
Sistemul financiar public cuprinde:
 Bugetul de stat şi bugetele locale;
 Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat;
 Bugetele instituţiile publice autonome;
 Bugete instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat,
bugete locale sau Bugetul asigurărilor sociale de stat;
 Bugete instituţiilor publice finanţate integral din veniturile proprii;
 Bugetul Trezoreriei Statului;
 Bugetul fondurilor externe rambursabile;
 Bugetul creditelor externe nerambursabile;
 Creditul public.

Metodele administrative de gestiune financiară includ:

1. Previziunea financiară reprezintă activitatea de elaborare a planurilor financiare
prin determinarea volumului resurselor financiare, formelor şi metodelor de mobilizare a lor,
stabilirea indicatorilor financiari, proporţiilor şi mărimii fondurilor de mijloace băneşti,
surselor de formare a lor şi obiectivelor de utilizare.
Metode de previziune financiară:
 metoda de balanţă – întocmirea planului financiar sub formă de bilanţ în care
sunt reflectate veniturile şi cheltuielile.
 metoda bazată pe normative reprezintă determinarea cheltuielilor reieşind din
normele şi normativele de cheltuieli.
Instrumentele de previziune financiară: proiecte tehnice, norme de stoc, norme de
amortizare, norme de asigurare, norme de cheltuieli etc.
2. Controlul financiar reprezintă activitatea de verificare a respectării corecte a
normelor juridice ce reglementează activităţile financiare.
Obiect al controlului financiar: procesele de repartiţie bănească de formare şi utilizare
a fondurilor de resurse financiare la toate nivelurile economiei naţionale.
Controlul financiar se exercită asupra utilizării mijloacelor financiare ale organelor şi
instituţiilor de stat şi asupra respectării reglementărilor financiar-contabile de către regiile
autonome, societăţile comerciale şi alţi agenţi economici în legătură cu îndeplinirea
obligaţiunilor acestora faţă de stat.

Pârghia economico-financiară: instrument de natură economică sau financiară a

statului care acţionează asupra economiei unei colectivităţi determinate sau a membrilor ei
luaţi în mod individual pentru realizarea unui obiectiv anumit sau stimulând evoluţia în
direcţiile dorite.
Pârghiile financiare pot fi: pârghii financiare ce se bazează pe categoriile specifice
finanţelor publice. Se are în vedere folosirea tehnicilor de prelevare a resurselor financiare la
dispoziţia statului şi tehnicilor de alocare spre utilizare a resurselor financiare ale statului.
Pârghiile ce se manifestă la nivelul întreprinderilor: Profit; rentabilitate; preţ, tarif,
cost; rata dobânzii; curs valutar; cursul hârtiilor de valoare; amenzi, penalităţi; amortizare;
sisteme de fonduri.
Caracteristicile pârghiilor economico-financiare:
 acţionează automat la producerea evenimentelor economice sau la punerea lor
în funcţiune de către organele publice;
 metodele de prelevare şi de plată acţionează ca pâîrghii numai în măsura în care
influenţează pozitiv anumite laturi ale activităţii economice, asigurând înfăptuirea funcţiei
de repartiţie a finanţelor;
 asigură intervenţia statului în economie sub multiple forme: reglarea volumului
de producţie şi a masei monetare, stimularea acordării de credite, reducerea consumului la
mărfurile dăunătoare sănătăţii etc.;
 opţiunea pentru o pîrghie sau alta ori pentru un complex de pîrghii depinde de
politica urmărită de guvern în domeniile creşterii economice, veniturilor, preţurilor,
bugetului de stat, cît şi de faza ciclului economic în care se află economia unei ţări.

Instituţiile şi organele cu atribuţii în sfera activităţii financiare reprezintă o altă

componentă structurală a mecanismului financiar denumit în practică aparat financiar bancar.
Aceste instituţii se implică în activitatea financiară în modul cel mai direct îndeplinind
atribuţiuni privitoare la derularea operaţiunilor financiare monetare, începînd de la derularea
şi încheind cu controlul efectuărilor.
Funcţionarea mecanismului financiar presupune în mod obiectiv existenţa unui cadru
reglementativ privitor la organizarea şi efectuarea operaţiunilor băneşti financiare.
Reglementările de acest fel au ca scop să asigure un cadru unitar de ordin tehnic obligatorii
de respectat de către participanţii la fluxurile financiar monetare.
Se concretizează prin legi, ordonanţe şi ordine emise de organe ale puterii
administrative de stat sau prin hotărîri, decizii, regulamente emise de alte structuri economice
şi sociale pentru domeniul lor de activitate.
 Existenţa lor asigură derularea fluxurilor financiar monetare în echilibrul cunoscut de
participanţii la aceste fluxuri, constituind o premiză a corelării şi armonizării lor. Asemenea
norme şi reglementări vizează:
 Instituirea şi realizarea veniturilor, cheltuielilor bugetare.
 Organizarea şi funcţionarea instituţiilor de control financiar şi modul de
funcţionare a acestora.
 Regimul creditelor bancare şi gestiunea datoriilor publice.
 Sistemul de pârghii economico financiare.
 Regimul dobînzii.
 Relaţiile valutare la care participă agenţi economici sau statul.
În plan microeconomic, operează norme şi reglementări a căror aplicabilitate trebuie să
ţină seama de specificul activităţilor fiecărei întreprinderi integrîndu - se în reglementările
care asigură cadrul general obligatoriu pentru derularea operaţiunilor financiar monetare.
O condiţie indespensabilă este asigurarea concordanţei dintre reglementările din
activitatea financiară emise la diferite niveluri de decizie, evitînd contradicţiile posibile cu
efecte negative.
Obiectul reglementărilor juridice mai fac şi o serie de probleme ce necesită intervenţia
statului. Este vorba de:
 Intervenţia statutului la formarea sau controlul unor categorii de preţuri şi tarife;
 Intervenţia statului pe piaţa forţei de muncă, stabilirea salariului minim, acordarea
ajutorului de şomaj ect.
 Intervenţia statului pe piaţă monetară (luarea de măsuri cu caracter inflaţionist sau
deflaţionist);
 Intervenţia statului pe piaţa capitalului de împrumut (acordarea de credite de la
fondurile publice, garantarea unor credite ect.);
Reglementările de natură financiară capătă formă de legi, hotărâri, regulamente, ect.,
emise de Parlament, Guvern, ministere sau alte organe de stat.
Principalele acte normative cu caracter financiar ce reglementează procesele financiare
în Republica Moldova sînt: Constituţia, Codul fiscal, Legea anuală a bugetului de stat, Legea
cu privire la sistemul bugetar şi procesul bugetar, Legea privind sistemul public de asigurări
sociale, Legea privind finanţele publice locale, Legea instituţiilor financiare, Legea anuală a
bugetului a asigurărilor sociale de stat etc.

Tema 2. Sistemul financiar şi mecanismul financiar

Plan lectie

1. Conceptul de sistem financiar şimecanismfinanciar. Structuraşifuncţionalitateaacestuia.

2. Sistemul fondurilor financiare publice.
3. Metodele administrative de gestiune financiară. Pârghiile economico-financiare.
4. Esenţa şi structura mecanismului financiar al întreprinderii
5. Structura financiară a întreprinderii
5.1 Formele de manifestare ale capitalului întreprinderii
5.2 Criterii de optimizare a structurii financiare

Mecanismul financiar este o componentă de structură funcţională a mecanismului economic.

Mecanismul economic reprezintă un ansamblu de procese, tehnici şi instrumente de reglare a activităţii
economico-sociale.
Mecanismul financiar concentrează procesele, tehnicile şi instrumentele de reglare a activităţii financiare care
se concretizează prin operaţiuni şi fluxuri financiar-monetare ce se derulează în contextul activităţii economico-
sociale de ansamblu.
Deci, mecanismul financiar reprezintă modul de organizare a fluxurilor financiar-monetare şi mod de
constituire, distribuire, utilizare a fondurilor băneşti financiare.
Elementele structurale ale mecanismului financiar:

– fondurile financiare;
– pîrghiile financiare;
– metodele administrative de gestiune financiară;
– organele cu funcţii în domeniul finanţelor;
– dreptul financiar .

Sistemul fondurilor financiare reprezintă componenta de bază a oricărui mecanism financiar considerat la nivelul
unei ţări şi semnifică totalitatea fondurilor băneşti ce se constituie la scara economiei naţionale şi între care se manifestă
legături de condiţionare directe şi indirecte.
Delimităm următoarele categorii de fonduri financiare:

- în funcţie de tipul de proprietate:

Fonduri
financiare
Publi Priva
c t
- fonduri bugetare - fondurile întreprinderilor cu capital
- fonduri extrabugetare privat
- fonduri speciale constituite
la dispoziţia organelor de stat - fondurile de asigurare create de
centrale sau locale întreprinderile private
- fondurile de asigurare
- fondurile de creditare - fonduri de creditare private
- fondurile financiare ale
întreprinderilor cu capital de stat

- înfuncţiedenivelul lacareseadministreazădiferitefonduri:
 Fonduri
financiare
Centralizate, administrate la Descentralizate, administrate la
nivelul macro- sau mediu nivelul microeconomic
economic

- după rolul pe care îl îndeplinesc în procesul reproducţiei:

Fonduri
financiare

de consum de investiţii de consum

social

- dupăscopul urmărit princonstituireaşi utilizarea fondurilor financiare:

Fonduri
financiare
destinate pentru satisfacerea nevoii destinate înlocuirii sau creşterii activelor
de consum curent fixe sau finanţării investiţiilor

- înfuncţie de dreptuldispoziţieiasuprafondurilorfinanciare:
Fonduri
financiare
– aflate la dispoziţia statului; la – la dispoziţia agenţilor economici
dispoziţia administraţiei centrale de privaţi
stat, administraţiei locale de stat,
întreprinderilor de stat, instituţiilor
financiar-bancare de stat, instituţiilor
operative de stat

Metodele administrative de gestiune financiară includ:

- Previziunea financiară reprezintă activitatea de elaborare a planurilor financiare prin determinarea

volumului resurselor financiare, formelor şi metodelor de mobilizare a lor, stabilirea indicatorilor financiari,
proporţiilor şi mărimii fondurilor de mijloace băneşti, surselor de formare a lor şi obiectivelor de utilizare.
Metode de previziune financiară :

a) metoda de balanţă – întocmirea planului financiar sub formă de bilanţ în care sunt reflectate veniturile şi
cheltuielile.
b) metoda bazată pe normative reprezintă determinarea cheltuielilor reieşind din normele şi normativele
de cheltuieli.
 Instrumentele de previziune financiară: proiecte tehnice, norme de stoc, norme de amortizare, norme de asigurare,
norme de cheltuieli etc.
Controlul financiar reprezintă activitatea de verificare a respectării corecte a normelor juridice ce reglementează
activitatile financiare

Obiect al controlului financiar: procesele de repartiţie bănească de formare şi utilizare a fondurilor de resurse
financiare la toate nivelurile economiei naţionale.

Controlul financiar se exercită asupra utilizării mijloacelor financiare ale organelor şi instituţiilor de stat şi
asupra respectării reglementărilor financiar-contabile de către regiile autonome, societăţile comerciale şi alţi agenţi
economici în legătură cu îndeplinirea obligaţiunilor acestora faţă de stat .

Noţiunea de pîrghie financiară are la origine semnificaţiile pîrghiei din fizica mecanică (forţa care dă impuls).
Pîrghia economico-financiară este un instrument de natură economică sau financiară a statului care acţionează
asupra economiei unei colectivităţi determinate sau a membrilor ei luaţi în mod individual pentru realizarea unui
obiectiv anumit sau stimulînd evoluţia în direcţiile dorite (Schema 9).
Pîrghiile financiare pot fi:

a) Pîrghii financiare ce se bazează pe categoriile specifice finanţelor publice. Se are în vedere folosirea
tehnicilor de prelevare a resurselor financiare la dispoziţia statului şi tehnicilor de alocare spre utilizare a resurselor
financiare ale statului. S-au elaborat variante de ajustare macroeconomică cu aplicabilitate în numeroase ţări
dezvoltate, în principal pe aceste pîrghii, cu suportul în prelevările de către stat şi finanţate de către stat.
b) Pîrghiile ce se manifestă la nivelul întreprinderilor:
- profit;
- rentabilitate;
- preţ, tarif, cost;
- rata dobînzii;
- curs valutar;
- cursul hîrtiilor de valoare;
- amenzi, penalităţi;
- amortizare;
- sisteme de fonduri.

Normele juridice privind domeniul finanţelor constituie reglementări de strictă aplicabilitate, care nu admit
soluţii bazate pe analogie. Între reglementările emise de diferite organe de stat trebuie să existe o concordanţă
deplină. Mai mult ca atît, legile, hotărîrile, regulamentele trebuie să fie astfel redactate, încît să nu mai necesite
norme tehnice ori instrucţiuni de aplicare.
În cazul apariţiei unor conflicte între organele autorităţii administrative – ministere, prefecturi, primării şi
persoane fizice sau juridice în legătură cu stabilirea sau perceperea impozitelor, taxelor, dimensionarea creditelor
bugetare, repartizarea sau utilizarea resurselor financiare publice, desfăşurarea controlului financiar, ţinerea
evidenţei, administrarea patrimoniului public etc. – este necesar să se respecte reglementările legale de soluţionare
alitigiilor apărute.
 Totalitatea metodelor, pârghiilor, instrumentelor şi procedurilor de formare, colectare şi gestionare a
capitalurilor întreprinderii formează mecanismul financiar .
Instrumentele financiare se împart:
 Instrumente primare: mijloace băneşti; hârtii de valoare; datorii debitoare şi creditoare după operaţiile
curente;
 Instrumente secundare: opţiuni financiare; futures; contracte forward; operaţii swap.
Deci, sub metodele financiare se pot subînţelege modalităţile de acţiune a relaţiilor financiare asupra procesului
economic.
Metodele financiare acţionează în două direcţii:
(1) În direcţia gestiunii resurselor financiare;
(2) În direcţia relaţiilor comerciale de piaţă legate de echilibrarea cheltuielilor şi resurselor obţinute, stimularea
materială, folosirea efectivă a resurselor financiare.
Rezultatele aplicării metodelor financiare se reflectă prin formarea şi utilizarea fondurilor băneşti.
Un element structural redat de metodele financiare sunt Pârghiile (procedeele) conducerii financiare din care
fac parte:
 creditele;
 împrumuturile;
 cotele procentuale;
 veniturile;
 dividendele;
 defalcările de amortizare;
 investiţiile de portofoliu;
 curs valutar;
 amortizarea;
 sancţiuni etc.
Structura financiară a întreprinderii reflectă compoziţia capitalurilor acesteia.
4. Esenţa şi structura mecanismului financiar al întreprinderii
5. Structura financiară a întreprinderii
5.1 Formele de manifestare ale capitalului întreprinderii
5.2 Criterii de optimizare a structurii financiare

Mecanismul financiar al unei afaceri mici poate fi definit ca sistem al managementului financiar proiectat pentru
a organiza, planifica și a încuraja fluxurile financiare cu scopul de a influența efectiv asupra stabilității financiare.
Funcţionarea unui mecanism de finanţare a întreprinderii presupune un studiu care include următoarele elemente:

 Determinarea necesarului de finanţe,

 Determinarea surselor de finanţare,
 Stabilirea structurii fondurilor de finanţare .
Orice schimb implică două mişcări de sens contrar: una generată de transfer de bunuri şi servicii, iar altagenerată
de transfer de bani. Cantitatea de bunuri şi monedă transferate într-o anumită perioadă între agenţii economici se
numeşte flux. Fluxurile pot fi: reale sau fizice (de bunuri şi servicii); financiare (monedă)
Fluxurile financiare pot fi:

 Fluxuri financiare de contrapartidă

 Fluxuri financiare decalate
 Fluxuri financiare multiple
 Fluxuri financiare autonome
 Capitalurile întreprinderii pot fi:
 Capitaluri proprii – ce se formează din surse sau contribuţii externe şi surse sau contribuţii
interne. Contribuţiile externe cuprind aportul proprietarilor şi, eventual, unele aporturi ale statului,
ale altor colectivităţi şi organisme specializate, iar cele interne sunt resurse care se degajă, în
principal, din capacitatea de autofinanţare a întreprinderii.
 Capitaluri împrumutate – ce pot fi grupate în trei categorii, din punctul de vedere al termenelor de
acordare sau de utilizare:
o Împrumuturi pe termen lung cu scadenţă mai mare de 5 ani ce finanţează în deosebi activele fixe
pot fi grupate în următoarele categorii:
 Împrumuturi obligatare (pe bază de acţiuni şi obligaţiuni);
 Împrumuturi de la organismele publice specializate;
 Împrumuturi de la stat;
 Împrumuturi de la bănci.
o Împrumuturi pe termen mediu cu scadenţă 1-5 ani ce finanţează activele fixe;
o Împrumuturi pe termen scurt cu scadenţă mai mică de 1 an ce finanţează în deosebi
activelecirculante.

Capitalul permanent se compune din fonduri proprii şi din împrumuturi pe termen lung şi mijlociu şiacoperă
activele materiale pe termen lung.
Resursele de trezorerie sunt formate din credite bancare pe termen scurt, precum şi din credite
comerciale şi acoperă o parte a activelor circulante.
Într-o formă mai simplificată structura financiară se poate aprecia după raportul care reflectă pondereafinanţării
pe baza resurselor împrumutate faţă de resursele proprii.

Datoriitotale
Structura 

financiara
Capita propriu
l

În procesul formării unei structuri financiare optime este necesar de a efectua o analiză financiară, cualte
cuvinte de a calcula anumiţi indicatori.

Indicatorii capacităţii de îndatorare (normele uzuale bancare)

1. CÎG – coeficientul îndatorării globale

CIG  
2
;
Datoriitotale
1.1 3
Pasivtotal

Datoriitotale
2
1.2 CIG Capitalpropriu


2. CÎT– coeficientul îndatorării la termen

 Datoriila _ termen  1 ;

2.1 CIT  2
Capitalpermanent
 CIT  Datoriila _ termen
1
2.2 Capitalpropriu

Dacă întreprinderea atinge valorile maxime ale acestor indicatori, înseamnă că ea are capacitatea de îndatorare
saturată şi nu mai poate primi noi credite. Este suficient ca un singur indicator să fie depăşit ca operaţiunea de
creditare să nu se realizeze.
Efectul de îndatorare reprezintă rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe care îl obţine agentul economic ca
urmare a folosirii capitalului împrumutat şi este direct proporţional cu structura financiară şi cu diferenţa dintre
rata rentabilităţii economice(Re) şi rata dobânzii (D) respectiv, costul capitalului împrumutat.

Datorii

Efec Capital * (Re D)
de _ indatorare
t
 propriu

Rentabilitatea economică reprezintă - eficienţa mijloacelor utilizate în procesul de producţie,indiferent de faptul, dacă
acestea sunt formate pe seama surselor proprii sau împrumutate de finanţare.

Rentabilitatea economică reprezintă

Re=Profit /Active

5.3 Esența politicii financiare

Politica financiară reprezintă o parte componentă a politicii generale a întreprinderii avînd oinfluenţă deosebită asupra
constituirii, repartizării şi folosirii fondurilor în scopul realizăriiprogramelor economice curente şi de dezvoltare a
creşterii eficienţei ciclurilor operaţionale şi de investiţii precum şi a întregii activităţi.
Între politica generală economică şi cea financiară există puncte de corelaţie, deoarece politica financiară are misiunea de a
rezolva aspectele legate de metodele de procurare a fondurilor,alocarea pe destinaţii şi folosirea eficientă a acestora,
asigurarea echilibrului financiar, reducerea preţurilor, costului capitalului etc.

Deciziile de politică financiară se sprijină pe structura financiară adoptată de întreprindere în funcţie de obiectivele sale de
rentabilitate, de creştere şi de risc.
Principalele sarcini ale politicii financiare constau în alegerea unui ritm de creştere a capitalului economic şi de
modalităţile de finanţare a acestei creşteri, deoarece o asemenea alegeregenerează sporirea capitalului financiar şi gradul de
autonomie a întreprinderii. Alegerile depind de obiectivele întreprinderii şi de mediul înconjurător şi sunt guvernate de
relaţiile de putere în interiorul întreprinderii.
Scopul întreprinderii este obţinerea profitului al cărui nivel depinde de creşterea capitalului financiar, capital care exprimă
bogăţia acţionarilor. În acest cadru întreprinderea va maximiza capitalul economic prin decizia dublă de investire şi
finanţare. Asupra politicii financiare a întreprinderii exercită o influenţă deosebită: acţionarii, statul, împrumutătorii ş.a.
factori din mediul înconjurător. Acest mediu influenţează activitatea economico-financiară şi politica financiară printr-o
serie de constrîngeri cum sunt:

a) inflaţia
b) avansarea tehnologică
c) efectuarea controlului din partea creditorilor
d) politica monetară şi fiscală etc.
Managementul financiar determină suma necesară pentru finanţare, iar apoi în baza decizieisale se hotărăşte asupra
posibilităţilor de finanţare din capitalul permanent.
Politica financiară a agentului economic reflectă corelarea unei duble strategii, solvabilitateşi rentabilitate.
Elaborarea unei politici financiare priveşte determinarea nevoilor de finanţare pentru o perioadă anumită de timp, alegerea
unei variante de îndatorare, adică a unei modalităţi de finanţareprin fonduri proprii sau credite, precum şi raportul dintre
nevoile finanţate pe TS sau pe TL.
Avansarea de capital din partea unui întreprinzător are în vedere 2 destinaţii: active imobilizate şi active circulante.
Pentru ei este raţional să-şi acopere activele imobilizate şi o parte din activele curente prin finanţări cu caracter
permanent.
Folosirea creditelor pentru acoperirea anumitor nevoi creează posibilitatea sporirii rentabilităţii financiare a întreprinderii
antrenînd şi anumite riscuri financiare.
Politica financiară nu se mărgineşte cu luarea deciziilor de investire şi finanţare ce exprimă totodată condiţiile actuale sub
diverse aspecte şi mai ales la ritmul şi modalităţile de creştere a capitalului în anumite perioade.

POLITICA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

– Concept şi sfera de cuprindere a politicii financiare

– Decizii financiare la întreprindere
– Politica de credit promovată la întreprindere
– Politica de dividend
– Riscuri financiare

- Concept şi sfera de cuprindere a politicii financiare

Politica financiară
reprezintă o parte componentă a politicii generale a întreprinderii avînd o influenţă deosebită asupraconstituirii,
repartizării şi folosirii fondurilor în scopul realizării programelor economice curente şi de dezvoltare a creşterii eficienţei
ciclurilor operaţionale şi de investiţii precum şi a întregii activităţi.

Sarcinile ale politicii financiare

constau în alegerea unui ritm de creştere a capitalului economic şi de modalităţile de finanţare a acesteicreşteri,
deoarece o asemenea alegere generează sporirea capitalului financiar şi gradul de autonomie aîntreprinderii.

Politica financiară poate fi privită la nivel

- La nivel macroeconomic
politica financiară este o componentă a politicii generale a statului, acţionând necontenit asupra procesului deformare şi
repartizare a fondurilor astfel încât pe de o parte să se obţină veniturile necesare statului, iar pe de altă parte, să se atingă
anumite obiective de strategie a dezvoltării economice.

Prin modul cum se înfăptuieşte ca şi prin obiectivele pe care le urmăreşte, politica financiară a statuluiacţionând în sfera
repartiţiei influenţează hotărârilor producţia, circulaţia şi chiar consumul.

- La nivel microeconomic,
 la nivelul agenţilor economici, deciziile de politică financiară se sprijină pe structura financiară a societăţilor,pe
obiectivele de rentabilitate şi de creştere având în vedere şi riscurile posibile.

Flexibilitatea financiara capacitatea întreprinderii de a se adapta la transformările survenite în mediul săuşi/sau în

activitatea sa, schimbări ce pot afecta toate domeniile de gestiune (strategică, comercială, a

resurselor umane, financiară).

În ceea ce priveşte flexibilitatea, din punct de vedere a politicii financiare se are în vedere cel puţin treiaspecte.
 - în primul rând,

flexibilitatea financiară se apreciază în raport de capacitatea pe care întreprinderea o manifestă în materie demobilizare
rapidă de lichidităţi.

- în al doilea rând,

flexibilitatea financiară se apreciază în raport cu capacitatea de finanţare a întreprinderii. Posibilitatea de a

recurge la resurse proprii sau de a beneficia de noi credite (capacitate de îndatorare) permite într-adevăr
întreprinderii să obţină în caz de nevoie, noi fonduri care-i vor permite să reacţioneze la modificările

imprevizibile din domeniul său de activitate.

c) în al treilea rând,

flexibilitatea întreprinderii poate fi legată de posibilităţile pe care întreprinderea le are de a diviza nevoile definanţare la
realizarea proiectelor sale de investiţii în curs sau prevăzute, dar şi în activitatea sa curentă.

- Decizii financiare la întreprindere

Orice întreprindere pentru a-şi efectua activitatea financiară elaborează decizii financiare.
Principalele decizii de politică financiară sunt:

Decizia de investire - decizia de a plasa capitalul într-o anumită operaţiune, este rezultatul corelării dintrecostul
capitalului utilizat şi rentabilitatea calculată.

Decizia de finanţare - opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de finanţare a proiectelor avute în vedereprin fonduri
proprii, împrumutate sau participaţie.

Decizia de autofinanţare - este principiul cel mai răspîndit şi arată că întreprinderile trebuie să-şi asigure
dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive obţinute în exerciţiile anterioare.

Politica de dividend opţiunea întreprinderii de a distribui sau nu dividende în anumite exerciţii financiare decreştere
continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a mărimii dividendelor de la an la an urmărindun anumit scop.

Decizia de investire

Costul capitalului (Cc) constituie legătura directă între rentabilitatea investiţiilor şi rentabilitatea reclamată deaducătorii de
capital.

În cazul în care întreprinderea investeşte în proiecte cu

 Re <
Cc
ea va fi sancţionată economic pe piaţă în felul următor:

- Dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare ea va obţine pierderi contabile în măsura în care
rezultatele financiare sunt mai mici decît cheltuielile financiare.

- Dacă întreprinderea este finanţată din capital propriu, pierderile contabile se transmit asupra capitalului
propriu micşorîndu-l, însă dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu Re > Cc ea nu va avea probleme
cu suportarea cheltuielilor financiare şi se vor crea posibilităţi de creştere a volumului capitalului propriu.

Pentru a clarifica posibilitatea alegerii între două căi de finanţare se procedează la analiza cîtorva indicatori şi
anume: Rentabilitatea, Solvabilitatea, Lichiditatea pentru a afla situaţia financiară şi necesarul precum şi posibilităţii
implementării deciziei de finanţare.

Incidenţa acestor indicatori asupra deciziei de finanţare se prezintă în felul următor:

 dacă R > Rd,

atunci este oportună apelarea la împrumuturi deoarece în astfel de cazuri îndatorarea contribuie la
creşterea masei profitului şi creşterea randamentului capitalului propriu.

 decizia de finanţare prin îndatorare are o influenţă pozitivă asupra solvabilităţii, însă în cazul
producerii unor pierderi solvabilitatea degradează mult mai repede.
 finanţarea prin îndatorare are influenţă pozitivă şi asupra lichidităţii, însă avînd în vedere faptul că resursele
primite prin îndatorare cu un termen limitat este necesar ca durata de întrebuinţare a resurselor să nudepăşească
scadenţa sumelor împrumutate.

Decizia de autofinanţare

Autofinanţarea prezintă avantaje reale pentru întreprindere şi pentru acţionari.

• întreprinderea, ca persoană juridică, este avantajată deoarece pentru realizarea creşterii economice nu
are nevoie să apeleze la resurse externe sau la acţionari pentru a-i convinge să cumpere acţiuni sau să
sporească valoarea nominală a acţiunilor şi nici să apeleze la piaţa financiară de capitaluri.
 • acţionarii sunt avantajaţi deoarece fără nici un efort financiar din partea lor creşte valoarea bursieră a
întreprinderii şi a acţiunilor pe care le deţin, adică creşte bogăţia acţionarilor.

POLITICA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

(3) Concept şi sfera de cuprindere a politicii financiare

(4) Decizii financiare la întreprindere
(5) Politica de credit promovată la întreprindere
(6) Politica de dividend
(7) Riscuri financiare

6. Politica de credit promovată la întreprindere

Politica de credit promovată la nivel de întreprindere cuprinde:

Politica de atragere a creditelor - are ca scop asigurarea echilibrului financiar între nevoile de finanțare
a întreprinderii și posibilitățile de procurare a acestora.

Adoptarea acesteia are la bază următoarele elementele principale :

• Destinația creditului
• Termen de acordare
• Gajul
• Costul
• Calitatea bunurilor în cazul creditului de la furnizori

Politica de acordare a creditului comercial - are ca scop sporirea cifrei de afaceri.

Adoptarea politicii de credit implică analiza costurilor suportate de întreprindere în cazul acordăriicreditului și
compararea acestora cu costul de neacordare sau restrângere a creditului.

Costurile acordării creditului comercial:

 Dobânda pierdută.
 Creditul acordat clienților reprezintă o imobilizare de resurse bănești cu risc ridicat de nerecuperare (deobicei nu este
purtător de dobândă).

 Pierderea puterii de cumpărare.

Creșterea prețurilor are ca efect reducerea valorii în timp a banilor.

 Costuri legate de înregistrarea și gestionarea creditului.

 Discontul.
 Decizia de acordare a discontului trebuie să fie însoțită de calcule privind costul suportat de întreprindereîn cazul
acordării discontului și costul administrării creditului comercial (plus riscurile aferente).

Costurile neacordării creditului comercial

• Pierderea
• Reducerea vânzărilor
• Sporirea stocurilor de producție și a riscului de apariție a uzurii fizice și morale

Adoptarea politicii în domeniul creditului comercial se bazează pe următoarele elemente

• Perioada creditului
• Discontul
• Credibilitatea clientului

Condițiile acordării creditului comercial se negociază între întreprindere și client, fiind determinate de:
situația financiară a clientului şi poziția pe care acesta o ocupă pe piață, etc.

7. Politica de divident

Dividendul reprezintă remuneraţia pentru deţinerea unei acţiuni pe parcursul unui an şi este singura formă
de participare a acţionarilor la repartizarea profitului pe acţiuni.

Politica de dividend se referă la decizia de a plăti profitul sub formă de dividend acţionarilor sau de a fi reţinut de
întreprindere pentru reinvestire.

Politica optimă a dividendelor asigură echilibrul dintre dividende curente şi creşterea lor viitoare care maxizimizează
preţul acţiunilor. O politică de distribuire a dividendelor poate fi considerată scăzută dacă rata de distribuire nu depăşeşte
20% din profitul net. Politica de distribuire este considerată puternică atunci cînd rata de distribuire a dividendelor
depăşeşte 60% din suma profitului net. Distribuirea dividendelor la acţionari se face prin 2 moduri:

1. plata dividendelor către acţionari

2. răscumpărarea acţiunilor întreprinderii de la acţionari

Politica de dividend este influenţată de 2 categorii de factori:

1. situaţia financiară a întreprinderii

2. preferinţele investitorilor

Situaţia financiară a întreprinderii – atunci cînd întreprinderea atrage credite sau emite obligaţiuni pe piaţa
financiară. Ea se confruntă cu o restricţie care constă în faptul că dividendele vor fi plătite numai după satisfacerea
obligaţiilor faţă de debitori. Majoritatea contractelor de împrumut menţionează faptul că dividendul poate fi plătit numai
atunci cînd există un indice de protecţie cum ar fi indicii lichidităţii curente.
 Preferinţele investitorilor – luînd în considerare politica acţionarilor şi interesele acestora, politica de dividend
trebuie să satisfacă 2 cerinţe:

1) stabilitatea dividendelor distribuite

2) politica credibilă ce se bazează pe un profit real şi o politică de repartizare a lui vizînd interesul pe termen lung a
acţionarilor.

O politică anumită de stabilitate a mărimii dividendului este de dorit atît pentru întreprindere, cît şi pentru acţionari,
deoarece, acceptînd această politică, întreprinderea poate influenţa asupra încrederii acţionarilor precum şi asupra
partenerilor de pe piaţa financiară atît a statului, cît şi în afara lui.

Urmărirea politicii de dividend se realizează prin calcularea diverşilor indicatori care exprimă anumite aspecte de
realizări în acest domeniu.

Principalii indicatori ai politicii de dividend sunt:

1. Dividend pe o acţiune = Volumul anual al dividendelor / Numărul acţiunilor

2. Randamentul pe o acţiune = Dividendul pe o acţiune / Cursul acţiunilor

3. Profitul de la o acţiune = Profitul anual al societăţii / Numărul acţiunilor emise

4. Coeficientul de capitalizare = Cursul acţiunilor / Profitul pe o acţiune

5. Activul net contabil pe o aciune =(Total activ – Total datorii) / Numărul acţiunilor

6. Rata distribuirii dividendelor = Valoarea totală al dividendelor plătite (1 an) / Profitul net

5. Riscuri financiare

Riscul financiar
 riscul asumat de întreprindere prin adoptarea îndatorării ca mijloc de finanţare; el este un risc suplimentar şidepinde de
maniera finanţării întreprinderii.

O întreprindere finanţată numai din capital propriu nu comportă risc financiar. Apare atunci cînd
întreprinderea se finanţează prin împrumuturi bancare sau împrumuturi obligatare.
Riscul financiar multiplică riscul economic şi depinde de capacitatea întreprinderii de a-şi acoperi sarcinile
financiare.

Tipuri de riscuri financiare

 riscul dobînzi riscul cursului de schimb valutar

 riscul de credit (nerambursabil)

Cu cît structura financiară a întreprinderii este mai îndatorată cu atît mai mare este riscul financiar.

este acel care decurge pentru debitor sau creditor din utilizarea ratei fixe sau variabile a dobînzii după
încheierea contractului pînă la scadenţă.

Riscul de dobîndă

El este prezent şi pentru bănci şi pentru întreprindere. În cazul întreprinderii riscul poate avea loc cînd există
excedente de lichiditate care trebuie plasate precum şi atunci cînd apar deficite de lichidităţi care trebuie acoperite
cu credite.

Riscul cursului de schimb valutar

reprezintă pierderea în urma deprecierii valutei din contract. El este suportat de întreprinderi asupra ansamblului
operaţiunilor efectuate în monedă străină.

Riscul valutar poate fi: risc asupra operaţiunilor comerciale, risc asupra operaţiunilor financiare,risc
de grup
TEME PENTRU TESTAREA 2

Tema 4 GESTIUNEA MIJLOACELOR FIXE ALE ÎNTREPRINDERII

4.1 Caracteristica mijloacelor fixe

4.2 Metode de calcul a amortizării mijloacelor fixe
4.3 Indicatorii ce caracterizează eficiența utilizării mijloacelor fixe
4.4 Surse de finanțare a mijloacelor fixe

4.1 Caracteristica mijloacelor fixe

Activele – resurse economice identificabile şi controlabile de către entitate ce provin din fapte economice trecute din
a căror utilizare se aşteaptă obţinerea unor beneficii economice.
În funcţie de gradul de lichiditate, activele se divizează în:
1. active circulante, care reprezintă activele ce se așteaptă să fie consumate în ciclul normal de activitate, vândute
sau primite în termen de 12 luni sau care reprezintă numerar;
2. active imobilizate, care cuprind toate celelalte active, cu excepţia celor circulante.
Imobilizările corporale includ:
Mijloace fixe: clădiri, construcţii speciale, maşini şi utilaje, instalaţii de transmisie, mijloace de transport, instrumente,
inventar, costuri capitale privind ameliorarea terenurilor, alte mijloace fixe (investiţii capitale pentru mijloace fixe
primite în leasing operaţional, fonduri de bibliotecă etc.), mijloace fixe primite în leasing financiar;
Terenuri: terenuri fără construcţii, terenuri cu construcţii, terenuri cu zăcăminte;
Imobilizări corporale în curs de execuţie: construcţii în curs de execuţie, utilaj destinat instalării, utilaj şi alte obiecte
până la punerea în funcţiune, investiţii capitale ulterioare;
Resurse minerale.
Imobilizări necorporale – imobilizări nemonetare care nu îmbracă o formă materială, identificabile şi controlabile de
entitate.
Imobilizări necorporale în curs de execuţie – imobilizări necorporale procurate sau aflate în procesul de creare şi de
pregătire pentru utilizare după destinaţie precum şi imobilizările necorporale inter conexate cu alte imobilizări care
necesită lucrări de pregătire pentru utilizare după destinaţie.
Mijloacele fixe imobilizări corporale transmise în exploatare, valoarea unitară a cărora depăşeşte plafonul valoric
prevăzut de legislaţia fiscală sau pragul de semnificaţie stabilit de entitate în politicile contabile.
Mijloacele fixe pot fi grupate dupa mai multe criterii:
a) In functie de destinatie:
mijloace fixe productive care se afla in sfera productiei materiale si participa nemijlocit la realizarea proceselor
de productie;
mijloace fixe neproductive care nu participa la desfasurarea proceselor de productie, dar creeaza cadrul general
pentru acestea.
b) In functie de caracteristicile tehnico-economice, conform legii contabilitatii, exista urmatoarele grupe:
constructii;
echipament tehnologic;
aparate si instalatii de masurare, reglare si control;
mijloace de transport;
animale;
plantatii;
mobilier, birotica, protectie etc.
c) Dupa rolul in procesul de productie:
 mijloace fixe active care participa in mod nemijlocit la desfasurarea proceselor economice;
mijloace fixe pasive care au rolul de asigurare a conditiilor normale de realizare a proceselor de productie.
d) Dupa apartenenta:
mijloace fixe proprii ce apartin agentului economic, fiind deci proprietatea lui;
mijloace fixe luate cu chirie, care sunt in inventarul unitatii, dar care apartin altor persoane fizice sau juridice si
pentru care se plateste o chirie.
mijloace fixe ce se incadreaza in termenul normal de functionare, pentru care se calculeaza in continuare
amortizarea anuala ce se include in costurile de productie;
mijloace fixe ce si-au expirat durata normala de functionare, care sunt in stare de functionare si pentru care nu
se mai calculeaza amortizarea anuala.

În prezent, sunt considerate mijloace fixe bunurile care îndeplinesc cel puţin una din două condiţii:
1.Valoarea de intrare mai mare de 6000 lei
2.Perioada de recuperare mai mare de un an
Caracteristicile principale ale MF sunt: participă în mai multe cicluri de producţie se consumă treptat, transferând
valoarea lor asupra produselor şi serviciilor sub formă de uzură se recuperează când uzura cumulată devine egală cu
valoarea de intrare a mijlocului fix.
Din momentul în care s-au produs, dar mai ales în procesul folosirii, mijloacele fixe se uzează.
Uzura fizică constituie baza materială a pierderii valorii mijlocului fix, fiind determinată de întrebuinţare, de acţiunea
unor factori naturali. Uzura fizică este influenţată de cel puţin 2 factori:
 intensitatea utilizării mijloacelor fixe
 condiţiile de utilizare
Uzura morală are loc atunci când mijloacele fixe se demodează, se învechesc din punct de vedere tehnologic, apar
altele cu însuşiri superioare.
O măsură de protecţie împotriva uzurii morale este stabilirea unei durate de serviciu a mijlocului fix mai mică decât
durata de viaţă tehnică
Durata de funcţionare utilă (durata de utilizare) (DFU) se stabileşte în funcţie de următorii factori:
 experienţa de lucru cu un asemenea activ;
 starea reală a obiectului (nou sau utilizat);
 tendinţele moderne în domeniul fabricării produselor la care obiectul pus în funcţiune participă;
 condiţiile climaterice;
 condiţiile de păstrare;
 condiţiile utilizării activului în procesul de producţie (condiţii nocive, în reacţii chimice etc.).
Ca urmare a uzurii fizice, mijloacele fixe trebuie să fie supuse unui regim de întreţineri şi reparaţii care necesită
cheltuieli.
Din punct de vedere financiar, amortizarea reprezintă un fond – o sumă de bani ce se detaşează din valoarea
mijloacelor fixe şi care permite întreţinerea şi reparaţia acestora, iar în cazul apariţiei uzurii morale sau la finele
perioadei de funcţionare utilă - înlocuirea acestora cu altele.
Amortizarea se calculează lunar pentru fiecare obiect de evidenţă amortizabil pornind de la valoarea amortizabilă a
obiectului şi durata de utilizare a acestuia.
Durată de utilizare a unei imobilizări este: perioada de timp pe parcursul căreia entitatea aşteaptă să obţină beneficii
economice din utilizarea imobilizării; sau cantitatea unităţilor de produse, lucrări, servicii sau de alte unităţi similare
pe care entitatea preconizează să le obţină din utilizarea imobilizării.
Valoare reziduală – valoarea estimată (preconizată) a unei imobilizări amortizabile, care entitatea prevede să o obţină
la expirarea duratei de utilizare a acesteia.
Durata de utilizare şi valoarea reziduală a fiecărui obiect se determină de către entitate în mod independent la
data transmiterii obiectului în utilizare. Pentru unele obiecte valoarea reziduală poate fi nesemnificativă, respectiv, ea
se consideră egală cu zero la calcularea amortizării. Amortizarea calculată pentru un obiect în perioadă de gestiune se
înregistrează ca majorare a costurilor şi/sau cheltuielilor curente (de exemplu, amortizarea utilajelor tehnologice a
entităţii se include în costul de fabricare al produselor în mod direct sau indirect, iar amortizarea clădirii
administrative se atribuie la cheltuieli curente).
 Amortizarea poate fi privită sub următoarele aspecte:
 ca proces – care înseamnă o detaşare şi transmitere de valoare din activele fixe asupra producţiei;
 ca cheltuială – care urmează a se include în costuri;
 ca fond sau resurse financiare – care trebuie să asigure recuperarea valorii activelor fixe şi finanţarea
înlocuirii acestora.
Regimul de amortizare trebuie de constituit astfel încât să facă din amortizare o adevărată pârghie financiară care să
răspundă mai multor cerinţe şi anume:
 stabilirea exactă a cheltuielilor cu amortizarea în costurile de producţie;
 recuperarea valorii într-o perioadă de timp corespunzătoare, ținând cont de uzura fizică şi morală;
 respectarea principiilor de fiscalitate
 impulsionarea întreprinderilor în folosirea completă şi eficientă
 stimularea întreprinderilor în întreţinerea şi repararea instrumentelor de muncă.

4.2 Metode de calcul a amortizării mijloacelor fixe

Metode de calcul a amortizării mijloacelor fixe
1. metoda liniară
2. metoda unităţilor de producţie
3. metoda de diminuare a soldului
Metoda liniară prevede repartizarea uniformă a valorii amortizabile pe parcursul duratei de utilizare a obiectului.
Pentru a calcula uzura după această metodă se determină norma uzurii (Nu) sau amortizarea anuala (Ua), care ne arată
cu cât se uzează mijlocul fix în fiecare an.
Nu = VU / DFU , unde:
VU – valoarea uzurabilă;
DFU – durata de funcţionare utilă.
VU = VI – VR
VI – valoarea iniţială
VR – valoarwea rămasă
Norma amortizării este constantă pe toată durata de utilizare şi se calculă ca:
Na =100% / DFU
După expirarea duratei de utilizare valoarea contabilă a obiectului este egală cu valoarea reziduală.
Exemplu: Unitatea economică a pus în funcţiune un mijloc fix cu următoarele caracteristici:
Valoarea iniţială (VI)= 60 000 lei, DFU=5 ani, valoarea rămasă (VR)=3000 lei.
Calculaţi uzura anuală şi cea acumulată după metoda liniară.
Uzura anuală = VU: DFU, VU= VI – VR
VU= 60 000 – 3000 = 57 000
Uzura anuală= 57 000 lei : 5 ani = 11 400lei/anual
Anii Valoarea de intrare Uzura anuală Uzura acumulată Valoarea de bilanţ
Începutul I an 60 000 - - 60 000
Sfîrşitul I an 60 000 11 400 11 400 48 600
Sfîrşitul II an 60 000 11 400 22 800 37 200
Sfîrşitul III an 60 000 11 400 34 200 25 800
Sfîrşitul IV an 60 000 11 400 45 600 14 400
Sfîrşitul V an 60 000 11 400 57 000 3 000

Metoda unităţilor de producţie ia în consideraţie numărul de produse fabricate în fiecare an, respectiv suma uzurii
anuale depinde de volumul producţiei marfă fabricat în anul respectiv.
Pentru a calcula uzura anuală se ia numărul de piese fabricat în acest an şi se înmulţeşte la uzura mijlocului fix pentru
o piesă.
Uzura pentru o piesă se determină după următoarea formulă: VU/ Nr. unități
Uanuală = Nr. de unităţi anuale * Uzura pentru o unitate
Exemplu: VI = 60 000 lei, DFU 0 5 ani, VR = 3000 lei
VPM (volumul producţiei marfă) pentru 5 ani = 500 000 unităţi, respectiv:
I an – 80 000 unităţi
II an – 90 000 unităţi
III an – 110 000 unităţi
IV an – 120 000 unităţi
V an – 100 000 unităţi
Uzura pentru o piesă = VU : VPM = (60 000 - 3000) : 500 000 = 0,114 lei
Anii Valoarea de intrare VPM Uzura anuală Uzura acumulată Valoarea de bilanţ
Începutul I an 60 000 - - - 60 000
Sfîrşitul I an 60 000 80 000 80 000*0,114=9120 9120 50880
Sfîrşitul II an 60 000 90 000 90000*0,114=10260 19380 40620
Sfîrşitul III an 60 000 110 000 12540 31920 28080
Sfîrşitul IV an 60 000 120 000 13680 45600 14400
Sfîrşitul V an 60 000 100 000 11400 57000 3000

Metoda de diminuare a soldului se bazează pe aplicarea unei rate (norme) fixe a amortizării care poate fi majorată
conform politicilor contabile a entităţii nu mai mult decât de două ori în comparație cu norma prevăzută conform
metodei liniare. Calcularea amortizării în baza acestei metodei se efectuează în felul următor:
 pentru prima perioadă de gestiune norma majorată a amortizării se aplică faţă de costul de intrare a obiectului;
 pentru următoarele perioade (cu excepţia ultimei) norma majorată a amortizării se aplică faţă de valoarea
contabilă a obiectului la finele perioadei precedente;
 pentru ultima perioadă de gestiune suma amortizării se determină ca diferenţa dintre valoarea contabilă a
obiectului la finele perioadei precedente şi valoarea sa reziduală.
U anuală = Valoarea de bilanţ (pentru anul respectiv)* % Nu
(mărit nu mai mult de 2 ori) Nu= 100%/DFU *2
Anii Valoarea de intrare Uzura anuală Uzura acumulată Valoarea de bilanţ
Începutul I an 60 000 - - 60 000
Sfîrşitul I an 60 000 60 000*40% = 24 000 24 000 36 000
Sfîrşitul II an 60 000 36 000*40% = 14 400 38 400 21 600
Sfîrşitul III an 60 000 21 600*40% = 8 640 47 040 12 960
Sfîrşitul IV an 60 000 12 960*40% = 5 184 52 224 7 776
Sfîrşitul V an 60 000 7 776 – 3000 = 4 776 57 000 3 000

4.3 Indicatorii ce caracterizează eficienţa utilizării mijloacelor fixe

In analiza mijloacelor fixe se vor aborda mai multe laturi cum ar fi:
 volumul, structura si calitatea mijloacelor fixe;
 utilizarea extensiva a mijloacelor fixe;
 utilizarea intensiva a mijloacelor fixe;
 eficienta utilizarii mijloacelor fixe.

Analiza volumului, structurii si calitatii mijloacelor fixe

Evolutia in timp a mijloacelor fixe evidentiaza materializarea investitiilor, intre dinamica mijloacelor fixe si
masa efectelor obtinute fiind o legatura directa, mijloacele fixe determinand capacitatea de productie.
Volumul, structura si calitatea mijloacelor fixe sunt urmarite de conducerea unitatii, de investitori, de creditorii,
de concurenti (in masura in care dispun de informatiile necesare).
Deoarece pe o perioada mai mare de timp intervin aspecte legate de reactualizarea mijloacelor fixe ce trebuie
facuta in primul rand in functie de preturile pietei in momentul efectuarii analizei, pentru o apreciere corecta este
necesar sa se faca o serie de calcule suplimentare.
De subliniat ca in aprecierea dinamicii mijloacelor fixe se pot utiliza: valoarea de inregistrare, cunoscuta si sub
denumirea de valoarea de intrare; valoarea medie anuala in calculul careia se porneste tot de la valoarea de
inregistrare (sau de inventar); valoarea ramasa neamortizata; valoarea de circulatie (de piata).
Valoarea ramasa nu este concludenta deoarece mijloacele fixe sunt utilizate in totalitatea lor, iar randamentul
echipamentelor nu are nici o legatura cu sistemul de amortizare.
Analiza mijloacelor fixe incepe cu urmarirea corelatiei dintre performantele unitatii economice si dinamica in
sine a mijloacelor fixe. In general intre cifra de afaceri sau productia fabricata, pe de o parte, si volumul mijloacelor
fixe pe de alta parte, exista o corelatie liniara, dar nu trebuie exclus alt tip de corelatie.
Analiza utilizarii extensive a mijloacelor fixe
https://www.scrigroup.com/management/ANALIZA-MIJLOACELOR-FIXE32159.php

Paralel cu sporirea valorii mijloacelor fixe si a calitatii acestora, este necesar sa se urmareasca si folosirea extensiva a
masinilor si utilajelor care isi pune amprenta pe volumul activitatii desfasurate. Utilizarea extensiva a mijloacelor fixe
vizeaza doua aspecte:
punerea tuturor utilajelor in stare de functionare si utilizarea lor in procesul de productie sau in activitatea de
prestari servicii;
folosirea timpului de lucru.
In mod normal, prin grija managerilor, toate utilajele trebuie sa fie in stare de functionare si sa participe in activitatea
unitatilor economice.
Intre numarul de utilaje din inventarul agentilor economici si cel care este in stare de functionare poate sa apara
diferenta, fie datorita neconcordantei dintre momentul achizitionarii utilajelor si cel al punerii in functiune, fie ca
urmare a lipsei unor piese sau subansamble care fac imposibila folosirea utilajelor.
Neconcordanta intre utilajele existente in stare de functionare si cele efectiv folosite poate fi cauzata de: lipsa de
comenzi; schimbarea structurii de productie; lipsei de materii, materiale, combustibil etc.; neasigurarii cu resurse de
munca etc.
Aceasta latura a utilizarii extensive a mijloacelor fixe este reliefata de indicatorii: ponderea utilajelor in stare de
functionare in numarul utilajelor din inventarul unitatii (Gf) si ponderea utilajelor folosite in activitatea agentului
economic in numarul de utilaje in stare de functionare (Gu).

A doua latura a folosirii extensive a masinilor si utilajelor se refera la utilizarea timpului de lucru. Care se apreciaza in
mod sintetic pe baza urmatorilor indicatori:
gradul de folosire a timpului calendaristic;
gradul de folosire a timpului disponibil;
gradul de folosire a timpului programat (planificat);
coeficientul mediu de schimburi.
In vederea calcularii indicatorilor enumerati mai sus se impune ca mai intai sa se intocmeasca balanta timpului de
lucru pentru fiecare tip de utilaje si pe diferite perioade calendaristice. Ea cuprinde urmatoarele elemente sau posturi
ale balantei:
timpul calendaristic (Tc) stabilit prin inmultirea numarului de utilaje (Nu) cu durata in zile a perioadei analizate (Z) si
cu 24
Analiza folosirii intensive a mijloacelor fixe
Folosirea intensiva a mijloacelor fixe determina o crestere a eficientei economice in general, a eficientei mijloacelor
fixe in special. Se apreciaza prin intermediul indicatorului randament mediu pe un utilaj, care poate fia anual, zilnic
sau orar.
Daca un agent economic obtine o productie omogena, atunci randamentul este exprimat in unitati fizice (tone, bucati,
metru cub etc.), iar daca utilajele sunt folosite in procesul de productie pentru obtinerea unor produse neomogene,
atunci randamentul este dat de valoarea productiei ce revine pe un utilaj.
 Analiza eficientei utilizarii mijloacelor fixe
Pentru aprecierea eficientei mijloacelor fixe trebuie puse in balanta efectele economice inregistrate ca urmare a
folosirii mijloacelor fixe, cu volumul acestora, care reprezinta efortul agentului economic pe linia achizitionarii lor.
Drept efecte economice pot fi luate in considerare productia marfa fabricata, productia exercitiului, cifra de afaceri
sau profitul brut.
Pentru a fi mai edificator nivelul de eficienta a mijloacelor fixe, este bine ca indicatorii de eficienta sa fie exprimati la
1000 unitati monetare. Deoarece in cursul anului au loc miscari de mijloace fixe, intrari si iesiri, iar rezultatele
obtinute sunt functie si de durata lor de utilizare, se va lua in calcul valoarea medie si nu cea de inregistrare.

Asigurarea eficienţei şi viabilităţii financiare a întreprinderii presupune existenţa unui potenţial tehnic corespunzător
ca volum, structură, calitate, care să ofere întreprinderii posibilitatea realizării unei producţii competitive atât pe piaţa
internă, cât şi pe cea externă. Pentru a exprima eficienţa utilizării mijloacelor fixe se propun trei grupe de indicatori:
 indicatori de structură;
 indicatori ce caracterizează gradul de folosinţă a mijloacelor fixe;
 randamentul mijloacelor fixe.
Randamentul de fonduri este un indicator generalizator de întrebuinţare ale fondurilor fixe productive. El
reflectă volumul producţiei la o unitate de mijloace fixe productive şi se apreciază după formula:
Randamentul mijloacelor fixe = Volumul producţiei fabricate pe parcursul perioadei/Valoarea medie a
mijloacelor fixe
Asupra dinamicii şi mărimii randamentului influenţează mai mulţi factori ce nu depind sau depind de
întreprindere. Randamentul poate creşte din contul măririi productivităţii muncii utilajului şi maşinilor, micşorării
staţionării lor, a ocupării optimale a timpului de lucru, a perfecţionării tehnice ale mijloacelor fixe, a îmbunătăţirii
calităţii producţiei, a însuşirii mai rapide ale noilor agregate şi maşini.
Economia relativă este invers proporţională randamentului de fonduri şi reflectă costul fondurilor fixe
întrebuinţate la producerea unei unităţi de producţie la 1 leu producţie produsă.
Economia relativă se calculă după formula:
ER=CMF / C
CMF- costul mediu anual al mjloace fixe productive
C- costul producţiei produse

4.4 Surse de finanţare a mijloacelor fixe

1. mijloace proprii şi anume: sursele din fondul statutar cea mai mare parte a căruia se întrebuinţează pentru
procurarea mijloacelor fixe. La fel în aceste scopuri în continuare, se întrebuinţează acumulările ce sunt
formate la întreprinderi în procesul de producţie.
2. mijloace împrumutate şi anume: credite bancare, credite ale altor creditori care se furnizează sub forma
cambiilor şi alte creanţe, mijloace primite de la realizarea împrumuturilor obligatoare.
3. mijlloace atrase, adică mijloace primite de la vânzarea acţiunilor, a cotizaţiilor de la membrii colectivului,
etc.
4. subvenţii din buget
5. investiţii străine
6. mijloace întrebuinţate de grupuri de întreprinderi
Tema 5 : Finanţarea activelor circulante
Planul:
1. Conţinutul, structura şi clasificarea activelor circulante (a.c.)
2. Ciclul operaţional, stocuri şi gestiunea lor
3. Finanţarea şi creditarea activelor circulante
4. Viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor circulante

1. Conţinutul, structura şi clasificarea activelor circulante

Orice întreprindere pentru a-şi atinge obiectivele propuse trebuie să dispună de un anumit aparat de producţie format din
maşini, utilaje, clădiri, şi alte mijloace. Pentru a face să funcţioneze aceste valori , întreprinderea trebuie:
a) să cumpere materie primă;
b) să asigure stocuri pe diferite stadii ale lanţului de producţie în vederea evitării întreruperilor în activitate;
c) să vîndă pentru a-şi recupera resursele cheltuite, adică întreprinderea pe lîngă instrumente de producţie mai are nevoie şi
de active circulante;
1) stocuri
2) valori realizabile pe termen scurt
3) valori disponibile
Conform SNC ”Prezentarea situațiilor financiare” activele circulante reprezintă activele ce se aşteaptă să fie consumate în
ciclul normal de activitate, vîndute sau primite în termen de 12 luni sau care reprezintă numerar.
Drept criteriu de deosebire între activele circulante şi mijloacele fixe este criteriul de durată. Din punct de vedere al
duratei, activele circulante sunt bunuri destinate pentru a fi consumate într-un timp scurt prin încorporarea lor în fabricaţii sau
pentru a fi vîndute.
Active circulante:
1. Materiale
2. Active biologice circulante
3. Obiecte de mică valoare şi scurtă durată
4. Producţia în curs de execuţie şi produse
5. Mărfuri
6. Creanţe comerciale
7. Creanţe ale părţilor affiliate
8. Avansuri acordate curente
9. Creanţe ale bugetului
10. Creanţe ale personalului
11. Alte creanţe curente
12. Numerar în casierie şi la conturi curente
13. Alte elemente de numerar
14. Investiţii financiare curente în părţi neafiliate
15. Investiţii financiare curente în părţi affiliate
16. Alte active circulante
Stocurile au ponderea cea mai mare în structura activelor circulante.
Valorile realizabile pe TS sunt alcătuite din creanţe ce se nasc din operaţiuni de exploatare.
Valorile disponibile reprezintă mijloace băneşti (numerarul).
Necesarul de fonduri depinde de durata ciclului operaţional, de valorile producţiei, de ritmicitatea aprovizionării şi
desfacerii. Stocul, la rîndul său, nu trebuie să fie nici prea mic, nici prea mare. Stocul prea redus va produce rupturi, iar stocul
prea mare va solicita un necesar exagerat de fonduri.
Necesităţile de capital ale întreprinderii depind de condiţiile de plată ale clienţilor cu menţiunea că cu cît termenul de plată
al acestora este mai mare cu atît capitalurile blocate sunt mai mari. Sumele aflate la clienţi în curs de recuperare sunt îngheţate şi
lipsesc întreprinderile de investiţii mai rentabile. În acest caz întreprinderea va fi obligată să-şi procure fonduri externe pe care
trebuie să le înapoieze. Activele circulante (a.c.) sunt o parte a activului economic care se caracterizează prin transformarea
permanentă a formelor funcţionale, prin consumarea lor într-un singur ciclu operaţional şi transformarea valorii integrale asupra
producţiei în care se încorporează.
Structura activelor circulante variază de la o întreprindere la alta în dependenţă de specificul şi obiectul procesului de
producţie.

I Din p.de v. al fazelor procesului operaţional în care se găsesc activele circulante (a.c.) pot fi:
a) a.c. ce ţin de sfera aprovizionării
b) a.c. ce ţin de sfera producţiei
c) a.c. ce ţin de sfera comercializării
Ponderea acestor categorii depinde de condiţiile concrete în care se desfăşoară aprovizionarea, producţia şi
comercializarea.

II Din p. de v. al surselor de formare sau de acoperire cu fonduri, a.c. pot fi:

a) a.c. procurate din fonduri proprii şi atrase
b) a.c. procurate din fonduri împrumutate
Îmbinarea acestor categorii de fonduri prezintă o importanţă deosebită care trebuie să asigure o reducere a costului
capitalului, un grad rezonabil de îndatorare a întreprinderii şi o structură financiară corespunzătoare nevoilor de dezvoltare.

III Din p. de v. al formei a.c. sunt:

a) în formă materială
b) în formă bănească

IV În dependenţă de caracterul surselor financiare de formare, a.c. sunt:

a) brute, ce caracterizează volumul total al a.c. procurate din capital propriu
b) nete, ce caracterizează acea parte a volumului a.c. care este transformată din capital propriu şi capital împrumutat pe TL

V În dependenţă de caracterul de participare la procesul de producţie, a.c. sunt:

a) ce deservesc ciclul de producţie (stocuri, producţia neterminată etc)
b) ce deservesc ciclul financiar
Ciclul de producţie caracterizează perioada circuitului integral al a.c. întrebuinţate pentru deservirea procesului de
producţie din momentul intrării materiei prime şi terminînd cu furnizarea producţiei gata cumpărătorului.
Ciclul financiar reprezintă perioada rotaţiei totale a mijloacelor băneşti începînd din momentul stingerii datoriei pentru
materia primă şi terminînd cu încasarea creanţelor pentru producţia gata furnizată.

2. Ciclul operaţional, stocuri şi gestiunea lor

Ciclul operaţional reprezintă ansamblul operaţiunilor realizate de întreprindere pentru a-şi atinge obiectivele care constau
în producerea bunurilor şi serviciilor cu scopul de a fi schimbate.
Ciclul operaţional cuprinde 3 faze:
1. achiziţia bunurilor şi serviciilor – faza aprovizionării;
2. transformarea bunurilor şi serviciilor pentru a ajunge la un produs finit – faza producerii;
3. vînzarea produselor sau schimbarea acestora pe mijloace băneşti – faza comercializării.
Ciclul operaţional trebuie să funcţioneze continuu spre a asigura o folosire optimă a mijloacelor puse în mişcare şi a
capitalului. Funcţionarea normală şi continuă a ciclului operaţional este asigurată de existenţa stocurilor.
Stocurile reprezintă anumite cantităţi de resurse cărora le corespund anumite fonduri. Stocurile se exprimă fizic şi valoric,
iar în cazul cînd are loc normarea activelor circulante pot fi exprimate şi în număr de zile. Orice întreprindere este destinată să
deţină 3 categorii de stocuri:
1. stocuri de materii prime şi materiale
2. stocuri în curs de execuţie
3. stocuri de produse finite
Însumarea acestor 3 categorii de stocuri reprezintă stocul global, care trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
a) să fie complet
b) să fie suficient în orice moment
c) să fie completat sistematic
Volumul stocurilor trebuie stabilit în baza unor cerinţe întemeiate ştiinţific deoarece numai prin această cale se asigură
desfăşurarea ritmică a ciclului operaţional, se evit blocările de resurse inutile şi costisitoare.
Gestionarea corectă a stocurilor necesită:
● legături directe şi de durată cu furnizorii
 ● stabilirea şi urmărirea unor grafice de aprovizionare
● lichidarea întîrzierilor în aprovizionare
● reducerea blocărilor de monedă în stocuri inutile
● îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare şi manipulare a bunurilor
● reducerea pierderilor în timpul transportării şi depozitării
Stocurile sunt formate prin intrări şi micşorate prin ieşiri.
Intrările pot fi din interiorul întreprinderii sau din afara întreprinderii şi pot fi:
1) continuie
2) discontinuie
Ieşirile la fel pot fi în interiorul întreprinderii cît şi în exterior.
Creşterea eficienţei activelor circulante reclamă stabilirea nivelului optim al stocurilor. Pentru stabilirea nivelului optim al
stocurilor este necesar să se găsească o soluţie matematică între:
1. reîntregirea stocurilor la intervale lungi – soluţie care conduce la scăderea cheltuielilor de transportare- aprovizionare,
dar şi la majorarea blocării de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare – depozitare.
2. reînoirea frecvenţei a stocurilor – soluţie ce are ca efect creşterea cheltuielilor de transportare – aprovizionare şi
reducerea(cheltuielilor) blocărilor de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare - depozitare.
Principalele elemente ce intervin în gestiunea stocurilor sunt:
1. nivelul stocurilor la diferite momente;
2. lipsa de stocuri;
3. cererea de materiale sau volumul comenzii;
4. termenile de reaprovizionare;
5. optimizarea stocurilor;
6. costul de lansare;
7. costul de stocuri.

3. Finanţarea şi creditarea activelor circulante

Pentru funcţionarea normală o întreprindere trebuie să-şi finanţeze nu numai imobilizările, dar şi activele circulante. Ea are
nevoie de un stoc minim de materii prime de producţie în curs de execuţie şi de produse finite. Nivelul acestor categorii de
stocuri trebuie să fie în funcţie de durata unui ciclu de aprovizionare, producţie şi stocaj a produselor finite. Multe întreprinderi
sunt determinate să acorde credite clienţilor deoarece beneficiază la rîndul său de acelaşi tratament din partea furnizorilor
primind un credit furnizor care determină necesarul financiar al exploatării. Din aceste motive a.c. sunt finanţate de:
I Fondul de rulment. Necesarul fondului de rulment reprezintă necesarul de finanţare generat de activitatea întreprinderii
în fiecare stadiu al ciclului operaţional. El este dependent de decalajul între încasări şi cheltuieli. Necesarul de fond de rulment
apare ca diferenţă între activele şi pasivele de exploatare conform datelor din bilanţ. Necesarul permnanent de finanţare este
corespunzător cu capital permanent, iar nevoile temporare – cu creditele pe TS.
Partea din resurse financiare care asigură finanţarea permanentă a a.c. se numeşte fond de rulment (FR). El se formează
din capital propriu şi împrumuturi pe TM şi TL. FR sereveşte pentru a măsura condiţiile echilibrului financiar ce rezultă din
confruntarea dintre lichiditatea activelor pe TS şi exibilitatea pasivelor pe TS. Relaţia de bază de care se ţine seama în acoperirea
necesarului financiar al exploatării este: NFR = FR + credite de trezorerie
FR se determină prin 2 variante:
1) ca diferenţă dintre capital permanent şi active imobilizate;
2) ca diferenţă dintre active circulante şi resurse de trezorerie.
În baza primei metode se apreciază modalitatea de finanţare a investiţiilor în a.c., iar metoda a doua creează posibilitatea
aprecierii echilibrului financiar pe TS prin nevoile şi resursele de finanţare a ciclului operaţinal.
FR poate fi:
a) FR brut (FRB) care se mai numeşte FR total sau economic şi desemnează toate elementele de a.c. posibile a fi
transferate în bani într-un termen mai mic de 1 an. FRB în calitate de echivalent valoric al elementelor din activ caracterizate
prin lichidităţi pe un termen mai mic de 1 an se compune din:
 stocuri diverse
 creanţe – clienţi
 avansuri acordate furnizorilor
 disponibilităţi băneşti în casă, în cont, în carnetele de cecuri eliberate etc.
b) FR net (FRN) sau permanent reprezintă partea din capital permanent care este utilzată pentru finanţarea a.c. FRN se
calculează conform relaţiei:
1. FRN = - Active imobilizate + Capital permanent
 2. FRN = Active circulante – Datorii pe TS
c) FR propriu (FRP) reprezintă excedentul capitalului propriu faţă de activele imobilizate şi arată autonomia de care
dispune întreprinderea în finanţarea investiţiilor în a.c. FRP se calculează conform relaţiilor:
1. FRP = CP – imobilizări
2. FRP FRN – Datorii la termen
d) FR străin (FRS) reprezintă datoriile la termen şi se calculează conform relaţiilor:
1. FRS = CPerm. – CP
2. FRS = FRN – FRP

II Credite pe termen scurt. Resursele financiare ale întreprinderii se formează atât din capital propriu cît şi din capital
împrumutat. O parte componentă a capitalului împrumutat este creditul pe termen scurt, adică contractarea de datorii cu termenul
de scadenţă mai mic de un an în scopul asigurării fondurilor pentru operaţiuni ce privesc desfăşurarea ciclului operaţional.
Prezenţa creditului pe termen scurt în ansamblul relaţiilor de formare a resurselor este cu atât mai importantă cu cât el
constituie o resursă cu pondere mare în completarea fondurilor agenţilor economici. În condiţiile cînd unităţile economice
lucrează rentabil este mai avantajos să se apeleze la credite pe termen scurt pentru creşterea activităţii, decât să se aştepte cînd
prin capitalizarea profiturilor s-ar putea constitui fonduri proprii îndestulătoare.
Atât la acordare, cât şi pentru întreaga perioadă de utilizare, debitorii trebuie să garanteze creditele cu valori materiale şi
resurse financiare prevăzute a se realiza în sumă cel puţin egală cu creditul primit. Existenţa garanţiei constituie o certitudine
pentru bancă în ceea ce priveşte recuperarea sumelor împrumutate, în cazul nerambursării la termen a creditului. În garanţia
creditului poate intra orice bun din patrimoniul societăţilor comerciale: stocuri, mijloace băneşti în cont, resurse financiare
prevăzute a se realiza în viitor. Nu pot constitui garanţii stocurile de calitate necorespunzătoare, cu termen depăşit, depozitate în
condiţii improprii etc.
Creditele pe termen scurt pot îmbrăca diverse forme, aşa ca:
1) creditul furnizor care ia naştere în momentul în care furnizorul acceptă să nu fie plătit odată cu livrarea mărfurilor, iar
pentru a nu avea dificultăţi de trezorerie furnizorul cere clientului său permisiunea de a trage trate cu scadenţa corespunzătoare.
În acest caz furnizorul poate sconta aceste trate la bancă în vederea refacerii trezoreriei.
2) Datorii faţă de diverşi creanţieri reprezintă sumele datorate şi neplătite şi cuprind :
a) salarii datorate personalului;
b) impozite datorate bugetului statului;
c) sarcini sociale asupra salariilor datorate unor organisme specializate în domeniul protecţiei sociale;
d) dividende de plătit asociaţilor şi acţionarilor.
3) Credite bancare pe termen scurt. Rambursarea creditelor pe termen scurt este asigurată prin finalizarea ciclului
operaţional faţă de rambursarea creditelor pe termen mediu şi lung, care se efectuează în baza unei activităţi rentabile şi a marjei
brute de autofinanţare. Pentru creditul pe termen scurt banca are drept gaj o încasare prevăzută sau gradul de solvabilitate al
întreprinderii. Întreprinderea remite băncii un efect de comerţ (bilet la ordin sau scrisoare de schimb) pe baza căruia se acordă un
credit. În economia concurenţială se utilizează următoarele tipuri de credite pe termen scurt:
a) Credite generale se acordă întreprinderilor pentru a-şi îmbunătăţi trezoreria fără a fi nevoie de o garanţie specială, banca
informîndu-se de lichiditatea pe termen scurt a clientului. În structura creditelor generale se includ:
- credite pentru facilităţi de casă - se acordă pe durate foarte scurte în situaţiile în care întreprinderea are
scadenţe dificile cu precizarea că încasările care vor servi la rambursarea împrumuturilor se cer a fi identificate cu
precizie;
- credite pentru descoperire – se acordă pentru o perioadă de pînă la o lună şi se materializează într-un sold descoperit
asupra contului bancar curent al întreprinderii;
- creditul releu - se acordă în aşteptarea unei intrări de fonduri sigure şi apropiate cum ar fi emiterea de obligaţiuni şi
majorările de capital;
- creanţe de trezorerie prin mobilizarea de efecte financiare – se obţin în schimbul remiterii de efecte financiare.
Toate aceste tipuri de credite după rolul şi obiectul lor sunt legate direct de trezorerie.
b) Credite legate direct de activitatea operaţională se referă la mobilizarea de creanţe comerciale şi mobilizarea de creanţe
asupra străinătăţii. La ele se referă:
- credite de scont (sau de mobilizare de creanţe comerciale) care se caracterizează prin aceea că băncile scontează trate,
adică avansează bani unei întreprinderi în schimbul unor efecte a căror încasare va avea loc peste un anumit timp. Timpul de
acordare a creditului este durata dintre data remiterii efectului la bancă şi recuperarea lui efectivă;
- credite de mobilizare de creanţe comerciale care a fost introdus cu scopul de atenua creanţele scontului şi se acordă tot
pentru creanţe comerciale care nu sunt individualizate ci regrupate într-un singur bilet de scont. Pentru băncile comerciale riscul
este mai mare deoarece nu au la dispoziţie tratele şi nici puterea împotriva clientului furnizorului pentru a se recupera resursele
date cu împrumut;
- credite de mobilizări de creanţe asupra străinătăţii au menirea de a favoriza exportul. Se pot acorda pe un termen mai
mare şi pot fi transformate în împrumuturi pe termen mediu.
- credite asupra stocurilor se acordă mai rar deoarece impun valorificarea valorii şi existenţei stocurilor. Pentru a
beneficia de asemenea credite întreprinderea trebuie să depună stocurile gajate în magazine ce eliberează o recipisă care atestă
titlul de proprietate asupra stocurilor la care se adaugă un bilet la ordin. Acest efect de comerţ este scontat de banca care acordă
aceste credite fără ca stocurile să fie depuse în magazine, iar întreprinderea se angajează să nu vîndă aceste stocuri în perioada
cercetării.
c) Credite specifice unor operaţii speciale. La ele se referă:
- credite de trezorerie - care acoperă diferenţa dintre valoarea tuturor stocurilor şi cheltuielile pe de o parte şi totalul
resurselor formate din fondul de rulment din pasivele de exploatare şi încasări pe de altă parte;
- credite pentru stocuri, cheltuieli şi alte active constituite temporar din cauze justificate - se obţin printr-un cont simplu
de împrumut în care scop solicitantul depune la bancă cererea de credit şi documentele corespunzătoare;
- credite pentru necesităţi temporare - se obţin printr-un cont simplu de împrumut doar pe un termen ce nu va depăşi 90
de zile. Întreprinderea apelează la acest tip de credite cînd necesităţile de fonduri depăşesc prevederile din planul de trezorerie cu
condiţia că aceste necesităţi suplimentare să fie determinate de cauze independente cum ar fi:
a) primirea în avans de materie primă şi materiale de la furnizori;
b) întreruperea producţiei din diferite cauze;
c) lipsa mijloacelor de transport;
d) neîncasarea la timp a produselor, serviciilor şi lucrărilor facturate datorită lipsei a capacităţii de plată a clienţilor
ş.a.
Obţinerea creditelor pentru nevoi temporare are loc numai în condiţia în care agentul economic face dovadă că va înlătura
cauzele ce au generat aceste nevoi suplimentare temporare de fonduri care nu va depăşi perioada de 90 de zile.

4. Viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor circulante

O parte importantă a avuţiei naţionale se află concentrată în active circulante care în întreprinderi capătă forma de stocuri
de materii prime şi materiale, combustibil, producţia în curs de execuţie, piese de schimb etc. De aceea este necesar ca agentul
economic să adopte cele mai bune decizii pentru folosirea eficientă a acestora odată cu sporirea eficienţei cu care este utilizat
capitalul încorporat în a.c.
Se cunosc şi se urmăresc 2 aspecte referitoare la eficienţa utilizării a.c:
1. eficienţa utilizării a.c. sub aspect material
2. eficienţa utilizării capitalurilor care sunt imobilizate în a.c.
Modul de folosire a.c. sub aspect material se reflectă în consumul de materii prime, materiale, combustibil etc. şi în
cheltuieli pe unitate de produs finit. Consumul de materii şi materiale şi celelalte cheltuieli se reflectă în indicatorul cheltuieli
maxime la 1 leu producţie marfă care se calculează ca raport între valoarea producţiei marfă programată exprimată în preţul de
vînzare (* 100). Acest indicator reflectă aspectele tuturor acţiunilor tehnice, economice şi de alt gen care au ca scop reducerea
cheltuielilor de producţie.
Cel de-al doilea aspect al eficienţei este utilizarea capitalului încorporat în a.c. şi se referă la timpul mai lung sau mai scurt
de imobilizare a acestora în cheltuieli şi stocuri de natura a.c.
Viteza de rotaţie este un indicator de exprimare a modului în care se utilizează a.c. şi se exprimă prin:
a) nr. de rotaţii (coef. vitezei de rotaţie) = Venit din vânzări / Σ AC
b) durata în zile a unei rotaţii = Per. de timp în care se efect. Calc. / Coef. vitezei de rotaţie
Viteza de rotaţie (Vr) este mai mare atunci cînd coeficientul Vr este mai mare şi durata în zile mai mică.
Factorii de care depinde nivelul Vr sunt:
- venitul din vânzări;
- volumul capitalurilor circulante (activelor circulante).
Prin analiza utilizării a.c. se calculează numărul de rotaţii aferent stocurilor care este egal cu:
Nr. rot. stoc. = Venit din vânzări / Costul de producţie
Calculul numărului de rotaţii pe categorii de stocuri se efectuează astfel:
a) Pentru materii prime:
Nr. de rot. = Σ materii prime cuprinse în vînzări / Stocul mediu de materii prime

b) Pentru producţia neterminată şi semifabricate:

Nr. de rot. = Vînzări la cost de uzină / Stocul mediu la prod. neterm. şi semifabricate
 c) Pentru produse finite:
Nr. de rot. = Vînzări la cost complet / Stoc mediu de produse finite

Tema 6: Veniturile, cheltuielile și rezultatele financiare ale întreprinderii

Conţinut:
Conceptul veniturilor şi cheltuielilor la întreprindere.
Profitul brut şi profitul net la întreprindere.
Formarea şi repartizarea profitului la întreprindere.
Analiza pragului de rentabilitate.

Obiective de referinţă:
• să descrie conţinutul şi structura veniturilor întreprinderii;
• să determine conţinutul cheltuielilor întreprinderii;
• să identifice formarea şi repartizarea profitului la întreprindere;
• să identifice metodele de previzionare a profitului;
• să aplice indicatorii utilizaţi la analiza pragului de rentabilitate.

Termeni-cheie: cheltuieli, venituri, profit, profit net, prag de rentabilitate, metode de previzionare ale profitului.

Întreprinderea, dispunând de gestiune economică şi autonomie financiară într-un mediu concurenţial, generat de
mecanismele pieţei, îşi propune ca obiectiv operaţional final eficienţa şi rentabilitatea, astfel încât fiecărui produs şi
serviciu să i se asigure profitul necesar realizării unei activităţi eficiente în cadrul acesteia. Eficienţa economică a
entităţilor, exprimată în valoare absolută, reprezintă ceea ce se obţine surplus faţă de cheltuielile efectuate în
activitatea economică, adică venitul net.
Veniturile şi cheltuielile întreprinderii constituie punctul de plecare în stabilirea rezultatelor activităţilor acesteia,
cu orientarea spre rezultatele financiare, evidenţiindu-se în acest sens importanţa strategiei şi politicii financiare,
necesitatea deciziilor şi acţiunilor care urmăresc, pe de o parte, reducerea cheltuielilor de producţie şi de
comercializare, iar, pe de altă parte, creşterea încasărilor întreprinderii.
Veniturile, în calitate de categorie economică, reprezintă suma de mijloace băneşti realizată de o persoană fizică
sau juridică, ca rezultat al activităţii depuse într-o perioadă de timp determinată sau provenită din dreptul de
proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, sau din oricare alt rezultat dintr-un contract sau conferit de lege.
Veniturile cuprind sumele sau valorile încasate sau de încasat în nume propriu din activităţi curente, precum şi
câştigurile din orice altă sursă. Activităţile curente sunt orice activităţi desfăşurate de o persoană juridică ca parte
integrantă a obiectului său de activitate, precum şi activităţile conexe acestora.

În Standardul Naţional de Contabilitate, publicat în Monitorul Oficial nr. 361-369 din 31.12.2015, este menţionat
că:
Veniturile sunt creşteri ale beneficiilor economice înregistrate în cursul perioadei de gestiune, sub forma
intrărilor de active sau majorării valorii acestora, sau a diminuării datoriilor care au drept rezultat creşteri ale
capitalului propriu, cu excepţia creşterilor legate de contribuţiile proprietarilor.
Veniturile din prestarea serviciilor sunt venituri din executarea de către entitate a unor lucrări pe parcursul unei
anumite perioade de timp (de exemplu, venituri din serviciile de transport, reparaţie, intermediere, consultanţă,
instruire, agrement-sport, instalare a utilajului, telefonie, internet, turism).
 Veniturile din prestarea serviciilor se recunosc în cazul îndeplinirii simultane a următoarelor condiţii: mărimea
veniturilor poate fi evaluată în mod credibil; este probabil ca beneficiile economice aferente tranzacţiei să fie obţinute
de către entitate; stadiul de execuţie a tranzacţiei la data raportării poate fi evaluat în mod credibil; şi costurile apărute
pe parcursul tranzacţiei şi costurile de finalizare a tranzacţiei pot fi evaluate în mod credibil.
Veniturile din vânzarea produselor şi mărfurilor reprezintă venituri din comercializarea bunurilor produse de
entitate sau cumpărate pentru a fi revândute, inclusiv terenurile şi alte imobilizări deţinute în scopul revânzării.
Veniturile din vânzarea produselor şi mărfurilor se recunosc în momentul în care sunt îndeplinite simultan
următoarele condiţii:
 entitatea a transferat cumpărătorului riscurile şi beneficiile semnificative aferente dreptului de proprietate
asupra bunurilor. Transferul riscurilor şi beneficiilor semnificative aferente drepturilor de proprietate asupra
bunurilor, de regulă, coincide cu momentul predării bunurilor către cumpărător sau, la respectarea altor
condiţii contractuale, care atestă transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor respective către
cumpărători;
 entitatea nu mai gestionează bunurile vândute ca în cazul deţinerii în proprietate a acestora şi nu deţine
controlul efectiv asupra bunurilor;
 mărimea veniturilor poate fi evaluată în mod credibil;
 este probabil ca beneficiile economice aferente tranzacţiei vor fi generate către entitate; şi
 costurile tranzacţiei pot fi evaluate în mod credibil.

Realizarea acestor venituri are loc prin încasările întreprinderii în procesul comercializării, din confruntarea
cererii şi ofertei, la preţuri reale şi legale practicate, şi anume:
 preţuri de vânzare, la care circulă produsele la întreprinderi;
 preţuri cu amănuntul, pentru livrarea produselor către populaţie;
 taxe pentru serviciile prestate întreprinderilor şi populaţiei;
 preţuri de contractare şi achiziţie (produse agricole livrate întreprinderilor specializate).
Veniturile sub formă de dobânzi sunt venituri din utilizarea numerarului sau a echivalentelor acestuia, precum şi
din deţinerea obligaţiunilor şi a altor sume datorate entităţii.
Veniturile sub formă de redevenţe (royalty) constituie venituri din utilizarea imobilizărilor necorporale ale
entităţii, cum ar fi: brevetele, mărcile, drepturile de autor (copyright) şi software-ul pentru computere etc.
Veniturile sub formă de dividende sunt venituri din cotele deţinute în capitalul social al altor entităţi.
Veniturile cuprind beneficiile economice primite sau de primit de către entitate în nume propriu. În componenţa
veniturilor nu se includ: 1) taxa pe valoarea adăugată, accizele, alte impozite şi taxe recuperabile; 2) sumele colectate
în numele unor terţe părţi, inclusiv în cazul contractelor de intermediere încheiate conform legislaţiei în vigoare.
Aceste sume nu pot fi incluse în componenţa veniturilor, deoarece nu reprezintă beneficii economice pentru entitate şi
nu au drept rezultat creşteri ale capitalului propriu. În aceste situaţii veniturile entităţii includ doar comisioanele
cuvenite.

Cheltuielile, conform SNC, reprezintă diminuări ale beneficiilor economice înregistrate în perioada de gestiune
sub formă de ieşiri, reduceri ale valorii activelor sau de creşteri ale datoriilor care contribuie la diminuări ale
capitalului propriu (rezultatului financiar), altele decât cele rezultate din distribuirea acestuia proprietarilor.
Cheltuielile reprezintă cheltuielile şi pierderile (daunele) care apar în rezultatul activităţii economico-financiare şi
nu sunt legate nemijlocit de procesul de producţie. Cheltuielile nu se includ în costul produselor (serviciilor), se
reflectă în raportul privind rezultatele financiare şi se scad din venituri la determinarea profitului (pierderii) perioadei
de gestiune.
 Cheltuieli ale activităţii operaţionale reprezintă cheltuieli determinate de procesul desfăşurării activităţii
operaţionale a entităţii. Acestea sunt generate de fabricarea şi comercializarea produselor, prestarea serviciilor,
executarea lucrărilor, achiziţionarea şi comercializarea mărfurilor, executarea contractelor de construcţie, transmiterea
în folosinţă temporară a activelor proprii în baza contractelor de leasing etc.
Cheltuielile activităţii operaţionale includ:
1) costul vânzărilor, care cuprinde:
a) valoarea contabilă (costul efectiv) a (al) mărfurilor şi produselor vândute şi/sau transmise în schimbul
altor active, care se determină în funcţie de metoda de evaluare curentă a stocurilor (costului mediu
ponderat, FIFO, identificării) aplicată de către entitate în conformitate cu SNC „Stocuri”;
b) costul serviciilor (lucrărilor) prestate (executate) terţilor în cadrul activităţii operaţionale;
c) alte cheltuieli corelate cu veniturile din vânzări.
2) cheltuielile de distribuire;
3) cheltuielile administrative;
4) alte cheltuieli din activitatea operaţională.
Cheltuielile altor activităţi sunt cheltuieli condiţionate de desfăşurarea altor activităţi (de exemplu, de ieşirea şi
deprecierea activelor imobilizate, de tranzacţiile financiare, de evenimentele excepţionale).
Cheltuielile altor activităţi includ:
 cheltuielile cu activele imobilizate, care reprezintă cheltuielile aferente ieşirii, cu excepţia lipsurilor şi
deteriorărilor constatate la inventariere;
 cheltuielile financiare, care includ cheltuielile (pierderile) rezultate din operaţiunile financiare ale entităţii;
 cheltuielile excepţionale, condiţionate de evenimente atipice, care nu se manifestă permanent sau cu
regularitate (calamităţi naturale, perturbări politice, modificări ale legislaţiei etc.).
Cheltuielile privind impozitul pe venit reprezintă suma totală a cheltuielilor privind impozitul pe venit luate în calcul la
determinarea profitului net (pierderii nete) al (a) perioadei de gestiune.
1. Cheltuielile privind impozitul pe venit se contabilizează în baza metodei impozitului pe venit curent.
2. Metoda impozitului pe venit curent prevede determinarea cheltuielilor privind impozitul pe venit prin aplicarea
la suma venitului impozabil a cotei impozitului stabilită în Codul fiscal pentru perioada fiscală respectivă. Venitul
impozabil se determină în conformitate cu regulile stabilite de legislaţia fiscală. Cheltuielile privind impozitul pe venit
se contabilizează ca majorare concomitentă a cheltuielilor şi datoriilor curente.
Cheltuielile se recunosc dacă se respectă următoarele criterii:
 există o certitudine întemeiată privind diminuarea beneficiilor economice ale entităţii;
 mărimea cheltuielilor poate fi evaluată în mod credibil.
Cheltuielile se recunosc concomitent cu:
 diminuarea activelor fără o reducere concomitentă a datoriilor sau o creştere a altor active (de exemplu, valoarea
contabilă a stocurilor depistate lipsă la inventariere se înregistrează ca majorare a cheltuielilor curente şi
diminuare a activelor);
 majorarea datoriilor fără o creştere concomitentă a activelor (de exemplu, salariile calculate personalului
administrativ se contabilizează ca majorare concomitentă a cheltuielilor şi datoriilor curente);
 calcularea amortizării şi înregistrarea pierderilor din deprecierea activelor imobilizate contabilizate conform
SNC „Imobilizări necorporale şi corporale”, SNC „Deprecierea activelor”.
Nu se recunosc ca cheltuieli:
 costul de intrare al activelor primite în gestiunea economică a entităţii;
 cotele retrase din capitalul social şi alte plăţi efectuate pe seama capitalului propriu;
 valoarea activelor care aparţin entităţii, dar se află temporar în gestiunea altor persoane (active transmise în baza
contractelor de leasing operaţional, mandat, comision, păstrare, prelucrare etc.);
  avansurile acordate în vederea procurărilor ulterioare de bunuri şi servicii;
 sumele rambursate ale creditelor şi împrumuturilor primite, inclusiv în formă nemonetară, precum şi alte
diminuări de datorii care nu micşorează capitalul propriu (de exemplu, achitarea datoriilor faţă de salariaţi,
buget, furnizori şi alţi creditori);
 alte elemente contabile care nu corespund criteriilor de recunoaştere a cheltuielilor.
Profitul prezintă principalul rezultat financiar al activităţii oricărei întreprinderi şi serveşte ca o orientare
specifică şi un criteriu determinant în procesul organizării activităţii economico-financiare.
Conform dicţionarului Larousse, profitul este definit ca fiind „rezultat obţinut de proprietatea industrială sau de o
activitate comercială sau financiară” sau venit global adus de capitalul utilizat într-o întreprindere, reprezentând
diferenţa între încasările efective şi totalul cheltuielilor aferente.
În componenţa profitului global intră profitul de la toate tipurile de activitate: profitul de la realizarea mărfurilor,
profitul de la realizarea producţiei-marfă şi a serviciilor cu caracter nemarfar, profitul de la realizarea fondurilor fixe
şi a altor bunuri.
Profit Global

Profit de la
realizarea mărfurilor Profit de la Profit de la
Venituri
realizarea altor realizarea
(cheltuieli)
produse şi servicii cu fondurilor fixe
extrarealizare
caracter nemarfar şi a alor bunuri
Încasări de la realizarea
producţiei-marfă, lucrări,
servicii

Cheltuieli pentru Venituri de la participarea cu cotă în activitatea

producţie şi altor întreprinderi
realizare, incluse
Venituri de la darea în arendă a bunurilor
în preţul de cost
Dividende, dobânzi de la acţiuni,obligaţii şi alte
Taxa pe hârtii de valoare a întreprinderii
valoarea
Sancţiunile economice plătite şi alte venituri
adăugată,
accizele (cheltuieli) extrarealizare

Schema 1. Formarea profitului global al întreprinderii

Profitul, prin rolul său pe care îl deţine în cadrul întreprinderii, îndeplineşte următoarele funcţii:
1. Indicator sintetic de apreciere a eficienţei folosirii capitalurilor şi a desfăşurării activităţii. Mărimea profitului
obţinut exprimă cel mai bine dacă resursele întreprinderii au fost folosite productiv şi motivează proprietarii
de factori de producţie să-şi continue şi dezvolte activitatea.
2. Sursă de autofinanţare şi de autodezvoltare a agentului economic. Prin intermediul profitului întreprinderea îşi
poate continua activitatea, fiind principala sursă pentru finanţare.
3. Pârghie de cointeresare a acţionarilor, a proprietarilor individuali şi a salariaţilor, profitul reprezentând
principalul factor motivator pentru proprietarii de capitaluri de a investi.
4. Sursă de acoperire a capitalului împrumutat.
5. Sursă importantă de alimentare a bugetului public naţional.
6. Mijloc de control asupra gestiunii economice şi financiare.
Mărimea profitului la întreprindere este influenţată de următorii factori:
 volumul produselor comercializate sau serviciilor prestate care acţionează direct proporţional;
 calitatea produselor şi serviciilor;
 structura produselor şi serviciilor realizate;
 repartizarea venitului între factorii de producţie.
Cele mai uzuale metode de previzionare a profitului sunt:
1. Metoda indicatorilor sintetici cu referire la creşterea producţiei, cheltuielile la 1000 lei la venitul din vânzări,
rentabilitatea medie din anul de bază ş.a.;
 2. Metoda directă pe produse;
3. Metoda raportării la perioada de bază.
Obţinerea unui anumit profit de către întreprindere, într-o perioadă stabilită, demonstrează că acesta lucrează
rentabil. În economia de piaţă, rentabilitatea, definită drept capacitatea întreprinderilor de a produce profit, constituie
o problemă fundamentală, fără realizarea acestei cerinţe orice avansare de capital neavând sens.
Rezultatele activităţii întreprinderii se exprimă prin următorii indicatori:
Profitul brut reprezintă profitul obţinut din vânzarea produselor, mărfurilor şi serviciilor prestate şi se determină
ca diferenţa dintre veniturile din vânzări şi costul vânzărilor.
Rezultatul din activitatea operațională reprezintă diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile obţinute de
întreprindere din activitatea de bază, determinată de statutul acesteia.
Rezultatul din alte activități include:
 Profitul din activitatea de investiţii este diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile obţinute de întreprindere din
operaţiunile ce ţin de mişcarea activelor pe termen lung.
 Profitul din activitatea financiară reprezintă diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile aferente operaţiunilor
legate de modificările în mărimea şi structura capitalului propriu şi mijloacelor împrumutate.
 Profitul excepţional este diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile apărute ca rezultat al evenimentelor şi
operaţiunilor excepţionale neprevăzute.
Profitul până la impozitare este profitul obţinut de întreprindere în cursul perioadei de gestiune din toate tipurile
de activităţi şi rezultatul excepţional.
Cheltuielile privind impozitul pe venit este suma obţinută de întreprindere prin utilizarea cotei privind impozitul
pe venit al persoanelor juridice din indicatorul – profitul până la impozitare, care, obligatoriu, se achită de
antreprenori în bugetul statului.
Profitul net este profitul ce rămâne la dispoziţia întreprinderii după calcularea cheltuielilor privind impozitul pe
venit şi se determină ca diferenţa dintre profitul până la impozitare şi cheltuielile privind impozitul pe venit.
Prezentăm schematic indicatorii ce exprimă rezultatele activităţii întreprinderii:

Profitul brut
Profitul net

Rezultatul din
Rezultatele activitatea
activităţii operațională
întreprinderii
Cheltuieli privind
impozitul pe
venit
Rezultatul din alte
activități
Profitul pînă la
impozitare

Schema 2. Indicatorii ce exprimă rezultatele activităţii întreprinderii

Profitul net, repartizabil, poate fi definit ca venitul net al unei întreprinderi obţinut în cursul exerciţiului după
deducerea cheltuielilor generale şi a altor sarcini privind capitalul social, precum şi toate prelevările pentru riscurile
comerciale şi industriale.
Repartizarea profitului net se realizează adesea în felul următor:
 Constituirea rezervelor legale;
 Creşterea capitalului;
 Constituirea altor rezerve statutare sau facultative;
  Repartizarea dividendelor.

Astfel, proprietarii şi investitorii sunt interesaţi să maximizeze mărimea profitului creat de o anumită sumă
investită pentru a putea fi repartizat. Creditorii apreciază profitul întreprinderii ca principalul criteriu de achitare a
dobânzii şi a rambursării sumei datoriei.
Analiza profitului oferă diferitor categorii de utilizatori ai Situaţiei financiare posibilitatea de a aprecia
următoarele aspecte:
 mărimea, structura şi evoluţia indicatorilor profitului (pierderii) în ultimii ani;
 cauzele (factorii) principale, ce au condiţionat schimbările, mai ales cele negative, ale indicatorilor profitului;
 principalele surse de majorare a profitului.
Rezultatele analizei profitului sunt necesare atât pentru elaborarea strategiei de dezvoltare şi organizare a
activităţii curente a întreprinderii, cât şi pentru prognozarea mărimii profitului pe viitor.
Analiza fiecărui tip de profit al întreprinderii poartă un caracter semnificativ, deoarece permite managerilor să
aleagă direcţiile principale de desfăşurare ale activităţii întreprinderii atât pentru perioada curentă, cât şi pentru cea
previzională. Totodată, rezultatele acestei analize permit investitorilor potenţiali să-şi decidă strategia îndreptată spre
minimizarea pierderilor şi riscului financiar pentru investiţiile depuse în activitatea întreprinderii concrete.
Astfel, prin prag de rentabilitate se înţelege volumul din vânzări, la care întreprinderea nu are nici pierderi, nici
profit.
În punctul critic, volumul din vânzări este egal cu suma totală a consumurilor şi cheltuielilor perioadei, iar
profitul operaţional este egal cu zero.
Indicatorii tipici utilizaţi la analiza pragului de rentabilitate sunt:
Preţul de vânzare unitar (Pr. un.): Cantitatea de bani cheltuită de cumpărător pentru fiecare unitate de produs sau
serviciu.
Cantitatea (bucăţi, unităţi) (Q): Cantitatea unităţilor a producţiei planificate de a fi vândută într-o anumită
perioadă de timp. La analiza pragului de rentabilitate indicatorul cantităţii Q produs coincide cu Q vândut.
Cheltuielile variabile unitare (CV un.): Cheltuielile care variază direct cu producerea unei unităţi suplimentare.
Cheltuielile (consumuri, costuri) variabile (CV): Reprezintă produsul dintre cantitate şi cheltuieli variabile
unitare (Q x CVun).
Marja de contribuţie (MC): mărimea diferenţei între preţul de vânzare unitar şi cheltuieli variabile (MC = Pr. un.
– CV un.)
Costurile fixe (CF): Suma tuturor costurilor, necesară pentru producerea primei unităţi de produs. Această
mărime nu variază dacă volumul producţiei creşte sau descreşte, până nu este nevoie de a face cheltuieli noi în capital.
Costurile totale (CT): Reprezintă suma dintre costurile fixe şi costurile variabile (CT = CF + CV).
Venitul din vânzări (VV): Produsul dintre cantitatea producţiei vândute sau serviciilor prestate şi preţul unitar al
acestora (VV = Q * Pr. un.)
Rata marjei de contribuţie (RMC): Reprezintă raportul dintre marja de contribuţie şi venitul din vânzări (RMC =
MC/VV).
Profitul (pierdere) (Pf): Rezultatul obţinut în urma desfăşurării activităţii economico-financiare care se obţine
prin diferenţa dintre venitul din vânzări şi totalitatea consumurilor şi cheltuielilor perioadei (Pf = VV – CT).
Indicatorii tipici utilizaţi la analiza pragului de rentabilitate sunt prezentaţi conform schemei:
 PRAGUL DE RENTABILITATE

Preţul de vânzare Cheltuieli

Cantitatea
unitar variabile unitare

Cheltuieli Marja de
(consumuri, costuri) contribuţie Costuri fixe
variabile

Rata marjei Profitul

Venitul din vânzări de contribuţie (pierdere)

Schema 3. Indicatorii utilizaţi la analiza pragului de rentabilitate

Analiza pragului de rentabilitate examinează relaţia dintre venituri şi vânzări, pe baza costurilor fixe şi variabile
şi reprezintă o analiză pe termen scurt. Ca urmare, cheltuielile cu dobânzile nu se includ în analiză, ele reprezentând
costuri financiare şi nu costuri de exploatare (operaţionale) şi cu impact pe termen lung. Din acest motiv, analiza
pragului de rentabilitate calculează pragul de rentabilitate înaintea plăţii dobânzilor.
Analiza pragului de rentabilitate evidenţiază o serie de limite ce decurg din aplicarea în practică a acestuia şi
anume:
 cheltuielile fixe se repartizează asupra întregii producţii şi vor fi cu atât mai reduse pe unitatea de produs, cu cât
volumul producţiei este mai mare. Ele se recuperează prin vânzările iniţiale (realizate până la atingerea punctului
critic). Însă, în realitate, cheltuielile fixe nu sunt constante pentru toate nivelurile de activitate. În asemenea
cazuri, chiar dacă costurile fixe sunt direct proporţionale cu volumul producţiei, modificarea costurilor totale
generează un nou prag de rentabilitate;
 în condiţiile economiei de piaţă, preţul de vânzare nu poate rămâne constant, datorită modificărilor specifice
mediului concurenţial. Astfel, în cazul scăderii cererii pe piaţă (neprevăzută de întreprindere), preţurile vor
scădea. Acest fenomen va fi însoţit de întârzierea plăţilor, creşterea stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare,
cât şi a celor pentru riscuri şi cheltuieli. Ca urmare, cheltuielile relativ constante sporesc considerabil, iar profitul
va înregistra o scădere semnificativă. În consecinţă, va creşte nivelul pragului de rentabilitate;
 în cazul în care pe piaţă creşte cererea de produse, atât preţurile cât şi profitul vor creşte, determinând o scădere a
punctului critic.
În general, principalele avantaje şi dezavantaje pe care le oferă pragul de rentabilitate sunt:
Avantaje:
 Permite stabilirea dimensiunii la care producţia devine rentabilă;
 Indică volumul producţiei necesar pentru a obţine un anumit cuantum al profitului;
 Pune în evidenţă corelaţiile dintre dinamica producţiei, respectiv a veniturilor; şi dinamica costurilor, grupate
în variabile şi fixe;
 Permite determinarea gradului de utilizare a capacităţii de producţie în corelaţie cu un anumit cuantum
urmărit al profitului;
 Oferă posibilitatea unui grad de dependenţă între curba profitului şi o serie de alte curbe, cum sunt: producţia,
cererea, fondul de rulment, cota de cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare, curba ecologică etc.;
 În corelaţie cu ciclul de viaţă al produsului, oferă posibilitatea corelării profitului cu variaţia cererii şi a
celorlalte curbe menţionate anterior.
 Dezavantaje:
 Nu ţine cont de toate influenţele care intervin;
 Presupune că cantitatea produsă este egală cu cantitate vândută, şi în depozit nu rămâne stoc;
 Calculul pragului de rentabilitate depinde de date fixe;
 Este prezentată analiza doar a costurilor;
 Se presupune că costurile fixe sunt constante;
 Se ţine cont că costurile variabile pe unitate sunt constante;
 Este necesar de ales corect baza de repartizare a costurilor fixe pentru a determina ulterior pragul de rentabilitate
a fiecărui tip de produs.
Analiza pragului de rentabilitate poate fi făcută înainte de a începe o afacere cu scopul de a determina mărimea
procentului venitului din vânzări şi a nivelului bugetului de cheltuieli. Atunci vom fi siguri că afacerea va fi rentabilă
şi în urma vânzărilor se va obţine profit.
Astfel, la iniţierea afacerii are loc planificarea volumului din vânzări, cantitatea de bunuri vândute (produse) şi a
profitului obţinut, iar peste o perioadă de 3-6 luni are loc compararea rezultatelor cu cele obţinute de facto. Prin
urmare, are loc corectarea volumului de producţie şi de vânzări în concordanţă cu noile date pentru a stabili pragul de
rentabilitate în valori monetare şi cantitative.
 Tema 9: Analiza financiară a întreprinderii

Plan:
1. Necesitatea şi rolul analizei financiare ca metodă de cunoaştere în procesul decizional
2. Sursele date şi organizarea muncii de analiză
3. Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza financiară a întreprinderii
4. Indicatorii rentabilităţii
5. Indicatorii lichidităţii şi solvabilităţii
6. Indicatorii de gestionare a activelor
7. Indicatorii de gestionare a datoriilor
8. Valoarea de piaţă a întreprinderii

1. Necesitatea şi rolul analizei financiare ca metodă de cunoaştere în procesul decizional

Analiza financiară ajută la identificarea activităţii nesatisfăcătoare a întreprinderii şi la stabilirea
măsurilor care vor influenţa rezultatele în viitor. Prin cunoaşterea postfaptică, curentă şi previzională a
activităţii agenţilor economici a rezultatelor interne şi a cauzelor care le-au generat, analiza contribuie la
cunoaşterea continuă a eficienţei utilizării resurselor umane, materiale şi financiare. Deoarece obiectivul
principal al unei întreprinderi îl constituie maximizarea valorii patrimoniului, eficienţa cu care a fost
folosit capitalul investit constituie obiectivul central al diagnosticului financiar.
Obiectivele de bază ale analizei financiare le constituie:
1. descoperirea şi mobilizarea rezervelor interne
2. diagnoza şi reglarea activităţii întreprinderii
3. întărirea autonomiei economico – financiare
4. creşterea eficienţei economice
5. fundamentarea deciziilor financiare
6. informarea întreprinderii cu cerinţele standardelor şi cu nivelul concurenţei pe diferite pieţe.
Îndeplinind o dublă funcţie de diagnoză şi reglare, analiza economico-financiară constituie un
instrument indispensabil al conducerii eficiente a activităţii întreprinderii. Analiza financiară
fundamentează întreaga politică economico-financiară viitoare a întreprinderii, constituie o condiţie cheie
pentru elaborarea şi aplicarea unor decizii raţionale, stă la baza efectuării de expertize şi negocieri vizînd
estimarea valorii întreprinderii în cazul privatizării, reorganizării sau vînzării activelor.
Analiza financiară îndeplineşte următoarele funcţii:
1) de informare
2) de evaluare a potenţialului tehnico-economic
3) de realizare a gestiunii eficiente a patrimoniului întreprinderii
4) de realizare a relaţiilor cu mediul extern
Reieşind din cele expuse rolul analizei economico-financiare poate fi sistematizat astfel:
 analiza financiară reprezintă un mijloc indispensabil în elaborarea unor planuri reale,
temeinice fundamentate din p. de v. ştiinţific;
 analiza financiară în acelaşi timp este un instrument operativ de cunoaştere şi de reglare a
procesului îndeplinirii planului;
 analizei financiare îi revine rolul de a contribui la asigurarea unui echilibru permanent la
îmbunătăţirea rezultatelor economico-financiare.

2. Sursele de date şi organizarea muncii de analiză

La nivelul agentului economic sistemul de informare necesar analizei se formează din 2 mari
categorii de surse:
I Sursele interne care reflectă funcţia propriu-zisă a întreprinderii, stările acesteia în anumite
momente şi este asigurată de sistemele de evidenţă contabilă. Sursa principală necesară analizei financiare
o constituie raportul financiar care este alcătuit din :
1. bilanţul contabil, care furnizează conducerii întreprinderii elementele de bază necesare pentru
selectarea direcţiilor de dezvoltare, modelelor de optimizare a procesului de producţie şi de desfacere
politicii financiare, investiţionale şi de creditare. Bilanţul contabil creează condiţii de analiză a proceselor
şi fenomenelor din sfera de interes a agenţilor economici sub aspect dialectic pentru determinarea relaţiei
dintre cauze şi efecte în vederea luării măsurilor de reglare şi de stabilire a unor norme.
2. raportul privind rezultatele financiare, care evidenţiază veniturile şi cheltuielile pentru o anumită
perioadă de timp, grupate în funcţie de natura lor precum şi rezultatul exerciţiului concretizat în profit sau
pierdere. Scopul urmărit de acest raport este de a prezenta rezultatul unei afaceri comparînd venitul
obţinut în decursul unei perioade cu cheltuielile efectuate pentru obţinerea profitului, oferind posibilităţi
de a urmări în evoluţie sarcinile stabilite pentru întreprindere şi de a furniza informaţii necesare pentru
luarea deciziilor.
3. raportul privind fluxul mijloacelor băneşti sintetizează tranzacţiile în numerar pentru o anumită
perioadă de timp. Este destinat să arate modul în care activităţile întreprinderii au afectat lichiditatea şi
solvabilitatea acestuia, relaţia dintre fluxurile de numerar din activitatea operaţională, investiţională şi
financiară. Acest raport oferă informaţii necesare analizei surselor de încasări şi plăţi în numerar.
4. raportul privind fluxul capitalului propriu furnizează informaţii privind structura capitalului
propriu
5. anexele raportului financiar
II Surse externe sunt necesare orientării activităţii întreprinderii şi adaptării ei la schimbările ce
pot avea loc brusc în mediul economic şi ajută la dimensionarea unor noi obiective strategice.
Informaţiile externe în funcţie de natura domeniului la care se referă pot fi structurate astfel:
1) tehnologice
2) economico-financiare
3) juridice
4) fiscale
Informaţiiile utilizate trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
 utilitatea
 profunzimea
 vechimea informaţiei
 costul
 executarea informaţiei
În practica cotidiană munca de analiză economico-financiară necesară procesului managerial
trebuie să parcurgă următoarele etape:
I stabilirea tematicii, care conţine principalele aspecte şi probleme ale activităţii economico-
financiare supuse investigării.
II culegerea şi sistematizarea informaţiei economico-financiare
III prelucrarea şi studierea datelor
IV formularea concluziilor, pe baza cărora se vor stabili şi se vor lua măsuri ce vor permite
îmbunătăţirea rezultatelor activităţii economico-financiare.

3. Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza financiară a întreprinderii

Pe baza informaţiei furnizate de rapoartele financiare se poate determina sistemul de indicatori
necesar evaluării activităţii întreprinderii şi luării deciziilor corespunzătoare.
Indicatorii economico-financiari îndeplinesc următoarele funcţii:
a) de analiză şi sinteză
b) de estimare
c) de reflectare, cunoaştere şi măsurare
d) de comparare
e) de comandă
f) de verificare a ipotezelor şi de testare a semnificaţiei parametrilor utilizaţi
g) de pîrghie economico-financiară

Analiza financiară cuprinde următoarele categorii de indicatori:

1. indicatori ai rezultatelor economico-financiare care sunt orientaţi spre studiul performanţelor
şi evaluarea lor în perioade viitoare.
Principalii indicatori care reflectă rezultatele activităţii desfăşurate sunt:
- volumul vînzărilor
- profitul brut
- rezultatele din activitatea operaţională
 - rezultatele din activitatea financiară
- rezultatele din activitatea investiţională
- rezultatele din activitatea excepţională
- profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare
- profitul net
2. indicatorii eficienţei utilizării potenţialului tehnico-economic şi financiar care permit de a
aprecia rezultatele obţinute în raport cu activitatea întreprinderii şi cu mijloacele economice şi financiare
utilizate, măsoară gradul în care utilizarea diverselor resurse aduce profit. Aceşti indicatori sunt:
- rata rentabilităţii economice
- rata rentabilităţii veniturilor
- rata rentabilităţii financiare
- rata rentabilităţii faţă de resursele consumate
3. indicatorii gestiunii activelor care arată cît de eficient întreprinderea sau firma utilizează
activele sale. Aceşti indicatori sunt:
- nr. de rotaţii a activelor curente
- perioada medie de încasare
- nr. de rotaţii a stocurilor
- nr. de rotaţii a activului total
Pentru ca în cadrul întreprinderii să fie apreciată corect situaţia economico-financiară este necesar
de a se studia următoarele aspecte:
1) situaţia generală a casieriei
2) situaţia asigurării cu disponibilităţile băneşti
3) situaţia solvabilităţii (a capacităţii de plată)
4) situaţia autonomiei financiare
5) situaţia asigurării cu fondul de rulment

4. Indicatorii rentabilităţii
Funcţionarea întreprinderii depinde de capacitatea de a produce profit care poate fi obţinut cu
ajutorul indicatorilor rentabilităţii, care sunt:
1. rentabilitatea vânzărilor = profit brut / venit din vânzari *100%
- caracterizează capacitatea întreprinderii de a genera profit din total volumul producţiei realizate.
2. rentabilitatea activelor = profit net / valoarea medie a activelor*100%
- reflectă eficacitatea utilizării capitalului de către întreprindere.
3. rentabilitatea financiară = profit net / valoarea medie a capitalului propriu*100%
- reflectă bunăstarea acţionarilor.

5. Indicatorii lichidităţii şi solvabilităţii

În cazul cînd o întreprindere solicită unele credite de la bancă sau împrumuturi de la clienţi este
necesar de a aprecia capacitatea de plată a întreprinderii date. Indicatorii ce caracterizează strategia
întreprinderii din punct de vedere a capacităţii de plată sunt indicatorii lichidităţii. Aceşti indicatori
cuprind:
mijloace băăneşt
I L absolută (lichiditatea de gradul I) = ≤ 0,2
datorii pe TS
Acest indicator arată în ce măsură întreprinderea poate să-şi achite datoriile pe termen scurt din
contul mijloacelor băneşti.
mijloace băăşt  investi ţnvpe TS  creanţr pe TS
II L intermediară (de gradul II) = ≤ 0,7-0,8
datorii pe TS
De asemenea în calculul acestui indicator sunt cointeresaţi creditorii. El ne arată ce parte din
datoriile pe TS pot fi achitate din contul mijloacelor băneşti, hîrtii de valoare, creanţelor care vor fi plătite
de către întreprindere.
III L curentă (de gradul III sau coeficientul total de achitare) =
total active curente
= ≤ 1 – 2,5
datorii pe TS
 Acest indicatori ne arată dacă întreprinderea dispune de suficiente mijloace pentru a-şi achita
obligaţiunile în perioada raportată. În calculul acestui indicator sunt cointeresaţi de obicei acţionari.
Aceşti indicatori ai lichidităţii permit de a face concluzii generale privind capacitatea de plată a
întreprinderii şi de asemenea permit avantajul că pot fi calculaţi atît de utilizatorii interni cît şi exteriori
deoarece informaţiile sunt furnizate de bilanţul contabil.
Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi achita datoriile sale pe TL şi pe TS.
valoarea reală a patrimoniu lui
Coeficientul solvabilităţii = > 1.
datorii totale
În cazul cînd coeficientul < 1, întreprinderea nu mai poate primi împrumuturi şi situaţia ei
economico-financiară poate fi dezastruoasă.

6. Indicatorii de gestionare a activelor

Analiza activelor prevede examinarea mărimii, componenţei şi corelaţiei între diferitele elemente
patrimoniale aflate la dispoziţia firmei.
Analiza modificărilor structurale se efectuează prin calculul următorilor indicatori:
active pe TL
1. Rata imobilizărilor =
total active
La aprecierea acestui indicator este necesar de ţinut cont de nivelul de însuşire al capacităţii de
producţie.
active curente
2. Rata activelor curente = sau 1 – rata imobilizării
total active
Modificările structurale ale patrimoniului în valoarea activelor curente se explică prin depăşirea
ritmului creşterii activelor pe TL.
3. Rata patrimoniului cu destinaţie de producţie =
mijloace fixe  stoc de măărfur şi materiale
=
total active
Această rată reflectă ponderea patrimoniului întreprinderii care poate fi direct utilizată pentru
fabricarea producţiei, prestarea serviciilor şi executării lucrărilor. Dacă acest indicator < 0,5 atunci se
consideră o situaţie patrimonială periculoasă.
mjloace fixe
4. Coeficientul compoziţiei tehnice a întreprinderii =
active curente

7. Indicatorii de gestionare a datoriilor (indicatorii 19-21, 27-36, ”Recomandări practice privind

întocmirea notei explicative la raportul financiar anual”)
8. Indicatorii valorii de piață (indicatorii 52-56, ”Recomandări practice privind întocmirea notei
explicative la raportul financiar anual”

Notă:
Active pe termen lung = imobilizări
Active materiale pe termen lung = imobilizări corporale
Active nemateriale pe termen lung = imobilizări necorporale
Numerar = mijloace bănești
Active circulante = active curente
Datorii curente = datorii pe termen scurt
Vânzări nete = venit din vânzări
Tema 10 Veniturile publice şi politica fiscală a statului
10.1 Sistemul veniturilor(resurselor) financiare publice.
10.2 Conţinutul social economic al impozitelor şi taxelor.
10.3 Elementele impozitelor.
10.4 Sistemul fiscal al Republicii Moldova.
10.5 Politica fiscala a statului.(studiu individual)

10.1 Sistemul veniturilor(resurselor) financiare publice. Resursele sunt elemente ale bogăţiei
unei naţiuni, care pot fi divizate în resurse: materiale, umane, informaţionale şi financiare. Un rol
deosebit de important au resursele financiare. Ansamblul resurselor financiare ale ţării poate fi
prezentat astfel:

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării anumitor

obiective economice, sociale sau de altă natură. Cea mai puternică influenţă asupra nivelului
resurselor financiare ale societăţii o au factorii:
volumul şi structura producţiei;
nivelul preţurilor;
raportul dintre formarea brută de capital şi consum.
Volumul resurselor financiare ale societăţii depinde în, în principiu, de doi factori:
1. de mărimea produsului intern brut (PIB);
2. de posibilitatea procurării unor resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare, donaţii etc.).
Resursele financiare ale societăţii sau naţiunii înglobează resursele financiare publice. La rîndul
lor resursele financiare publice includ:
resurse financiare ale administraţiei de stat centrale;
resursele administraţiei de stat locale;
resursele întreprinderii publice;
resursele asigurărilor sociale de stat.
Fiecărei component îi corespunde o anumită structură
1. Resursele administraţiei de stat centrale cuprind:
a) impozite şi taxele;
b) veniturile nefiscale;
c) împrumuturile;
d) alte resurse cu caracter obligatoriu.
2. Resursele administraţiei de stat locale includ:
a) defalcările din veniturile regularizate centrale;
b) impozitele şi taxele locale;
c) veniturile nefiscale cu caracter local;
d) transferurile primite de la administraţia de stat;
e) împrumuturile;
f) alte resurse.
3. Resursele întreprinderilor publice:
a) resurse proprii;
b) resurse primite de la buget;
c) resurse procurate pe piaţa capitalului de împrumut.
4. Resursele asigurărilor sociale de stat provin din cotizaţiile pentru asigurările sociale şi din
alocaţiile şi din alocaţiile de la bugetul de stat.
Nivelul resurselor financiare publice depinde în primul rînd de mărimea cheltuielilor publice,
precum şi de condiţiile conjuncturale:
1. în perioadele de expansiune economică, randamentul impozitelor creşte fără a fi necesară
sporirea cotelor de impunere sau introducerea unor noi impozit la un venit mai mare şi venitul
fiscal va fi mai mare.
2. în perioadele inflaţioniste veniturile fiscale cresc, în mod automat.
3. sporirea resurselor financiare publice se atinge în cazul cînd Guvernul duce o politică
economică de reducere a consumului, prin măsuri de majorare a impozitelor.
4. împrumuturi publice interne (emisia şi vinderea obligaţiunilor de stat către populaţie) în
vederea diminuării masei băneşti existente la populaţie. Acesta este un instrument a politicii
monetar-creditare, dar efectul ei este creşterea resurselor financiare publice fără emisie de
monedă.

Factorii care determină creşterea finanţelor publice:

Factorii economici, care determină creşterea PIB şi pe această bază sporirea veniturilor
impozabile.
Factorii monetari (dobînda, creditul, masa monetară) care îşi transmit influenţa sa prin preţ.
Accentuarea fenomenelor inflaţioniste sau creşterea preţurilor determină în anumite condiţii
creşterea salariilor şi a profiturilor şi implicit sporirea resurselor din impozitele directe.
Factorii sociali – redistribuirea resurselor în scopul satisfacerii nevoilor de educaţie, sănătate şi
securitate socială.
Factorii demografici – sporirea numărului contribuabililor.
Factorii politici şi militari, care pot genera în lanţ creşterea producţiei şi a veniturilor, creşterea a
contribuţiilor la asigurările sociale şi a fiscalităţii, influenţînd nivelul resurselor financiare.
Facori de natura financiară, care generalizează influenţa celorlaţi factori exprimată prin
modificarea mărimii cheltuielilor publice.
Resursele financiare pot fi clasificate după mai multe criterii
I. Din punct de vedere al conţinutului economic, principalele categorii de resurse financiare
publice sunt:
1. Prelevările cu caracter obligatoriu. Cea mai mare parte a resurselor financiare publice o
constituie veniturile cu caracter fiscal. Această parte de venituri a resurselor financiare are
caracter limitat şi după volum de cele mai multe ori este insuficientă.
2. Resursele de trezorerie care constau din împrumuturi pe termen scurt (pînă la un an) contracte
de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur. Resursele de trezorerie au caracter temporar şi
rambursabil, deoarece retragerea din circulaţie a bonurilor de tezaur echivalează cu restituirea
sumelor împrumutate de stat de la tezaurul public pe termen scurt.
3. Resursele provenite din împrumuturi reprezintă datoria publică pe termen mediu (de 2-5 ani)
şi lung (peste 5ani). În prezent împrumuturile publice au devenit un mijloc frecvent de procurare
a resurselor financiare.
4. Finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire este posibilă, dar în acelaşi timp are efecte
negative. Pe de o parte, apar efecte inflaţioniste ce duc la sporirea resurselor financiare: cresc
încasările din impozite pe venit, precum şi din impozite indirecte, în special cele din valoarea
adăugată (T.V.A.). Pe de altă parte, inflaţia determină diminuarea relativă a obligaţiunilor de
plată ale statului, îndeosebi în ceea ce priveşte datoria publică, în situaţia în care rata dobînzii la
împrumuturile de stat este mai mică decît nivelul creşterii anuale a preţurilor exprimate în
procente.

II. După structură, sistemul resurselor financiare publice diferă de la o ţară la alta. Însă, avînd în
vedere principalele trăsături caracteristicile resurselor financiare publice în ţările avansate şi în
cele în curs de dezvoltare, acestea pot fi grupate în funcţie de două criterii şi anume:
după regularitatea cu care se încasează la bugetul public naţional, resursele financiare publice
pot fi structurate în:
a) Resursele ordinare (curente) la care statul apelează în mod obişnuit în condiţii considerate
normale şi care se încasează la buget cu o anumită regularitate. În această categorie se includ:
veniturile fiscale; contribuţiile pentru asigurările sociale de stat; veniturile nefiscale.
Veniturile fiscale sunt venituri din:
- impozite directe aşezate asupra venitului persoanelor fizice şi juridice, precum şi asupra averii;
- din impozite pe consum;
- din taxe vamale; - din taxe de timbru şi de înregistrare.
Veniturile nefiscale cuprind prelevările la buget cu titlu de dividend, redevenţe, chirii, arenzi,
etc. de la întreprinderile şi proprietăţile de stat, veniturile de la instituţiile publice şi diverse alte
venituri.
b) Resursele extraordinare sunt cele la care statul recurge în situaţii excepţionale cînd, practic,
resursele curente nu acoperă cheltuielile.
În grupa resurselor extraordinare se cuprind:
- emisiunea de bani de hîrtie peste necesităţile reale ale circulaţiei băneşti;
- împrumuturile de stat interne şi externe;
- ajutoarele şi alte transferuri primite din străinătate;
- sumele rezultate din lichidarea participaţiilor de capital în străinătate;
- valorificarea peste graniţa a bunurilor statului, etc.
din punct de vedere al provenienţei lor, resursele financiare publice se pot grupa în resurse
interne şi resurse externe.
Resursele interne cuprind: impozitele; taxele; veniturile de la proprietăţile de stat; donaţii
interne; emisiunea de bani de hîrtie; împrumuturile contractate pe piaţa internă.

Resursele externe îmbracă, în principal, forma împrumuturilor de stat externe contractate la

guvernele altor ţări, la instituţii financiar-bancare internaţionale, la bănci private sau la alţi
deţinători de capitaluri băneşti. La acestea se adaugă diferite transferuri externe primite sub
forma ajutoarelor nerambursabile din partea altor state sau a unor organisme internaţionale.
În Republica Moldova în conformitate cu “Legea finanțelor publice” venituri bugetare
reprezintă mijloace financiare aprobate în buget/încasate la buget, cu excepţia celor aferente
operaţiunilor cu activele financiare şi сu datoriile bugetului. Conform Clasificaţiei Bugetare,
resursele financiare publice sunt structurate în: Impozite și taxe, Alte venituri, Granturi primite,
Transferuri primite.

10.2 Conţinutul social economic al impozitelor şi taxelor.

În literatura de specialitate întâlnim mai multe definiţii ale impozitului, printre care putem
specifica cele mai des utilizate.
Impozitul este definit, în literatura economică franceză, drept o prelevare obligatorie în profitul
administraţiilor publice, care nu dă dreptul unei contrapartide directe, ci la servicii furnizate în
mod gratuit de colectivitate.
În concepţia unor economişti români, impozitul este o prelevare obligatorie şi fără contrapartidă
efectuată de administraţiile publice în vederea susţinerii cheltuielilor publice – funcţia financiară
a lor, şi în vederea regularizării activităţii economice – funcţia politică.
Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil, datorată,
conform legii, statului de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le obţin sau
pentru averea pe care o posedă. Plata impozitului se efectuează în cuantumul şi termenul precis
stabilit prin lege.
Conform Codului fiscal al Republicii Moldova, impozitul este o plată obligatorie cu titlu gratuit,
care nu ţine de efectuarea unor acţiuni determinate şi concrete de către organul împuternicit sau
de către persoana cu funcţii de răspundere a acestuia pentru sau în raport cu contribuabilul care a
achitat această plată.
Impozitul reprezintă, în acelaşi timp, o categorie materială, economică şi juridică.
Din punct de vedere material, impozitul reprezintă o sumă concretă de bani, pe care
contribuabilii o prelevează în favoarea statului în anumite perioade de timp, conform unei
proceduri stabilite.
Ca o categorie economică, impozitul reprezintă o relaţie bănească, apărută în cadrul mişcării într-
o singură direcţie a valorii de la contribuabili spre stat, în mărime şi termeni prestabiliţi.
Din punct de vedere juridic, impozitul reprezintă o obligaţie publică a fiecărui contribuabil de a
transmite statului o parte din veniturile sau averea sa.
Din noţiunile menţionate recurg şi principalele trăsături ale impozitelor:
Legalitatea impozitelor. Aceasta presupune, că instituirea de impozite se face în baza autorizării
conferite prin lege. Nici un impozit al statului nu se poate stabili şi percepe decât dacă există
legea respectivă la impozit.

Obligativitatea impozitelor. Aceasta înseamnă, că plata nu este benevolă, ci are caracter

obligatoriu pentru toate persoanele care obţin venituri sau deţin bunuri din categoria celor supuse
impozitării conform legilor în vigoare.
Nerestituirea impozitelor. Prevede, că prelevările de impozite la fondurile publice de resurse
financiare se fac cu titlu definitiv şi nerambursabil. Adică, transferurile de impozite făcute în
aceste fonduri sunt utilizate numai la finanţarea unor obiective necesare tuturor membrilor
societăţii şi nu unor interese individuale sau de grup.
Nonechivalenţa impozitelor. Poate fi înţeleasă, pe de o parte, ca o plată în schimbul căreia
contribuabilii nu beneficiază de contraservicii imediate şi direct din partea statului, pe de altă
parte, ca o diferenţă între cuantumul impozitelor plătite şi valoarea serviciilor primite în schimb
în viitor.
Taxa reprezintă plata efectuată de persoanele fizice şi juridice pentru serviciile prestate acestora
de instituţiile publice care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii şi
rezolvă alte interese legitime. Trăsăturile specifice ale taxelor sunt:
• Plata neechivalentâ pentru servicii sau lucrări efectuate de organe sau instituţii care primesc,
întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii şi rezolvă alte interese legitime ale
persoanelor fizice sau juridice. Plata serviciilor sau lucrărilor este neechivalentă deoarece,
conform dispoziţiilor legale, aceasta poate fi mai mare sau mai mică comparativ cu valoarea
prestaţiilor efectuate de organe sau instituţii de stat.
• Subiectul plătitor este precis determinat din momentul când acesta solicită efectuarea unei
activităţi din partea unei instituţii de stat.
• Taxele reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de
diferite persoane în mod direct şi imediat.
Astfel, între cuantumul serviciilor sau activităţile prestate de către stat nu există un raport de
echivalenţă, fiind independente de costul, preţul sau valoarea serviciului prestat, caracteristic
pentru care taxele se deosebesc fundamental de preţurile mărfurilor sau tarifele serviciilor
executate de agenţii economici. Preţurile şi tarifele oglindesc toate cheltuielile de producţie şi
circulaţie, pe când taxele nu au decât o valoare simbolică.
Între impozite şi taxe există cîteva deosebiri:
Astfel, în cazul impozitului, statul nu este obligat să presteze un echivalent direct şi imediat, pe
când pentru taxe se prestează de către stat un serviciu direct şi, pe cît de posibil, imediat.
Cuantumul impozitului se determină în funcţie de natura şi volumul venitului impozabil, în timp
ce mărimea taxei depinde, de felul şi costul serviciului prestat.
La impozite, termenele de plată se stabilesc în prealabil, în timp ce termenele de plată ale taxelor
se fixează, de regulă în momentul solicitării sau după prestarea serviciilor.
În literatura de specialitate sunt definite cinci funcţii de bază ale impozitelor: fiscală; de
stimulare; de redistribuire; de reglare; de control.(studiu individual)

10.3 Elementele impozitelor.

Elementele impozitului înaintate în teoria şi practica financiară sunt următoarele:
 1. Obiectul impozitului, reprezintă elementul concret care stă la baza aşezării acestuia şi poate
fi diferit în funcţie de provenienţa impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului. Astfel, ca
obiect al impozitului poate apărea:
• Venitul, care poate fi profitul (beneficiul) agenţilor economici şi veniturile persoanelor fizice;
• Averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri, mijloace de transport;
• Cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul prestat sau lucrarea executată, bunul
importat în cazul impozitelor indirecte;
• Actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de timbru şi
înregistrare. Spre exemplu, eliberarea, legalizarea, autentificarea unor acte, deschiderea şi
dezbaterea succesiunilor, soluţionarea litigiilor de către organele de judecată.

2. Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe care se fundamentează evaluarea

(calculul) impozitului. Baza de calcul poate să fie aceeaşi ca şi obiectul impozabil sau să difere
de acesta. Astfel, atunci când obiectul impozitului îl constituie valoarea, venitul sau preţul
acesta este în acelaşi timp şi bază de calcul, ca de exemplu, în toate cazurile impozitului pe
venit. Când e vorba de bunuri ca obiect al impozitului, atunci avem două cazuri:
a) în cazul impozitului funciar, când suprafaţa de teren este exprimată în m.p. sau ha este şi
element de calcul
b) în cazul impozitului pe imobil obiectul impunerii este clădirea, iar calculul se face în funcţie
de valoarea acesteia.

3. Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana fizică sau juridică deţinătoare sau
realizatoare a obiectului impozabil şi care potrivit legii este obligat la plata acestuia.
4. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în ultima instanţă impozitul
(căruia i se adresează). Deoarece adesea se fac confundări între subiect şi suportator al
impozitului trebuie de făcut o distincţie între ele. De cele mai multe ori subiectul şi suportatorul
sunt una şi aceeaşi persoană fizică sau juridică. Însă în anumite cazuri suportatorul impozitului
este o altă persoană decât subiectul. În cazul impozitelor directe aceste două elemente sunt
reprezentate de una şi aceeaşi persoană. Spre exemplu, în cazul impozitelor pe salarii,
contribuabil este persoana fizică şi ea efectiv suportă această sarcină fiscală. În cazul
impozitelor indirecte (TVA, accize) aceste elemente apar ca persoane diferite. Accizul are ca
subiect pe agenţii economici care produc şi realizează produse şi mărfuri supuse acestui
impozit, însă suportatorul este consumatorul care efectiv achită acest impozit în momentul
procurării produsului sau mărfii respective. Deci, impozitele indirecte plătite de unele persoane
sunt transpuse în sarcina altor persoane. Astfel se ajunge la fenomenul repercusiunii
impozitelor.

5. Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul (venit ori, excepţional, averea).
Venitul ca sursă de plată poate apărea sub mai multe forme: salariu, profit, dividend etc. Averea
poate apărea sub formă de capital (în cazul acţiunilor emise) sau sub formă de bunuri (mobile
sau imobile). În cazul impozitului pe venit sursa impozitului întotdeauna coincide cu obiectul
impunerii, pe când la impozitele pe avere sursa nu coincide cu obiectul impunerii, deoarece
impozitul se plăteşte din venitul obţinut în urma exploatării (utilizării) averii respective.
6. Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia impozabilă,
adică leul (u.m.) în cazul veniturilor; m.p. sau ha la impozitul funciar; capacitatea cilindrică la
mijloacele de transport etc.

7. Cota impozitului (cuantumul unitar, unitatea de evaluare) reprezintă impozitul aferent unei
unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit într-o cotă fixă sau în cote procentuale.
• Cota fixă este o sumă absolută, invariabilă pe unitatea de măsură
• Cota procentuală este un procent de impozit asupra bazei de calcul. Cota procentuală poate fi:
- proporţională
 - progresivă
- regresivă
8. Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă ansamblul măsurilor privind identificarea
subiectelor şi obiectelor impozitului, evaluarea obiectului impozabil, determinarea impozitului
datorat statului.
9. Termenul de plată indică data la care sau până la care impozitul trebuie achitat faţă de stat. El
apare ca:
• interval de timp în care sumele trebuie vărsate la buget
• dată fixă la care obligaţiunile trebuie achitate

11 Înlesnirile fiscale reprezintă un alt element prevăzut de actele normative fiscale (financiare)
şi se referă la reduceri, scutiri, bonificaţii, amânări şi eşalonări ale plăţii la buget.
• Scutirile se aplică în vederea favorizării anumitor activităţi care folosesc forţa de muncă cu
randament scăzut. Ele pot avea şi un caracter social ca în cazul scutirii de la impozit a unor
categorii sociale de populaţie.
• Reducerile vizează atât scopuri sociale cît şi economice, cum este cazul reducerii bazei
impozabile la impozitul pe venit reinvestit în anumite scopuri prevăzute de lege.
• Bonificaţiile se acordă pentru a stimula anumiţi plătitori de impozite şi taxe să-şi achite
obligaţiile înainte de expirarea termenelor prevăzute de lege, de regulă, până la primul termen
de plată. Ca bonificaţiile să fie eficiente ele trebuie extinse pe mai multe categorii de
contribuabili, mărindu-se şi gradul lor de cointeresare, pentru ai determina pe plătitori să-şi
achite cu anticipaţie obligaţiile faţă de buget, ce este avantajos pentru stat în condiţiile de
inflaţie.
• Amânările şi eşalonările au în vedere decalarea termenelor de plată şi respectiv, fragmentarea
sumei de plată în mai multe tranşe ce urmează să fie vărsate la buget.
12. Sancţiunile sunt un element pe care legea fiscală îl cuprinde, având scopul de a întări odată
în plus caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi taxelor, precizându-se totodată
penalizările aplicate 8 plătitorilor ce se abat de la această îndatorire legală. Cele mai frecvent
întâlnite sancţiuni în caz de neplată la termen sau sustragere de la impunere sunt majorările de
întârziere (penalităţile) şi amenzile fiscale pentru încălcările care nu sunt infracţiuni, potrivit
prevederilor legii penale. Se poate înţelege că în domeniul impozitelor poate să intervină şi
răspunderea penală pentru contribuabili persoane fizice ori salariaţi şi persoanelor juridice, în
cazurile în care încălcare normelor privind impozitele şi taxele întrunesc elemente constitutive
ale vreuneia dintre infracţiunile prevăzute de Codul Penal sau alte legi emise în acest scop.

10.4 Sistemul fiscal al Republicii Moldova.

Conform Codului Fiscal sistemul fiscal al Republicii Moldova reprezintă totalitatea impozitelor
şi taxelor, a principiilor, formelor şi metodelor de stabilire, modificare şi anulare a acestora,
prevăzute de prezentul cod, precum şi totalitatea măsurilor ce asigură achitarea lor.
Sistemul fiscal reprezintă o strategie unică în sistemul financiar al RM şi include următoarele
elemente:
sistemul de impozite
legislaţia fiscală
aparatul fiscal.
Toate aceste verigi sunt strâns legate între ele, deoarece în baza legislaţiei fiscale activează
aparatul fiscal, având ca scop utilizarea impozitelor ca surse de venit ale statului. Eficienţa
sistemului fiscal depinde de situaţia reală a fiecărui element al lui.
În sistemul de impozite trebuie să se respecte unele principii, cum sunt: echitatea; simpleţea
procedeelor şi metodelor de determinare a tuturor elementelor de impunere; claritatea obligaţiilor
şi drepturilor contribuabililor. Sistemul de impunere trebuie să asigure stabilitatea impozitelor şi
a taxelor, să propună un nivel optimal al fiscalităţii, care nu ar stopa activitatea economică şi nu
ar agrava situaţia materială a populaţiei. Legislaţia fiscală este chemată să stabilească normele
juridice de instituire a impozitelor şi sancţiunilor pentru nerespectarea disciplinei fiscale.
Aparatul fiscal trebuie sa dirijeze activitatea de instruire a contribuabililor în materie de impozit,
să coordoneze aşezarea şi perceperea corectă a impozitelor

Sistemul de impozite al Republicii Moldova

Sistemul de impunere reprezintă totalitatea impozitelor, taxelor şi altor plăţi, concepute în
conformitate cu legislaţia fiscala în vigoare. Impozitele şi taxele, percepute în conformitate cu
Codul Fiscal şi cu alte acte ale legislaţiei fiscale, reprezintă una din principalele surse ale
veniturilor bugetului public naţional.
În Republica Moldova impozitele se clasifică după 2 criterii:
- după trăsăturile de fond şi formă: directe şi indirecte
- după instituţiile ce le administrează: generale de stat şi locale
Sistemul impozitelor şi taxelor de stat include: impozitul pe venit, taxa pe valoarea adăugată,
accizele, impozitul privat, taxa vamală, taxele rutiere, impozitul pe avere.
Sistemul impozitelor şi taxelor locale include: impozitul pe bunurile imobiliare, impozitul privat,
taxele pentru resursele natural, taxa pentru amenajarea teritoriului, taxa de organizare a
licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale, taxa de plasare (amplasare) a
publicităţii (reclamei), taxa de aplicare a simbolicii locale, taxa pentru unităţile comerciale şi/sau
de prestări servicii, taxa de piaţă, taxa pentru cazare, taxa balneară, taxa pentru prestarea
serviciilor de transport auto de călători pe rutele municipale, orăşeneşti şi săteşti (comunale),
taxa pentru parcare, taxa de la posesorii de cîini, taxa pentru parcaj, taxa pentru salubrizare, taxa
pentru dispozitivele publicitare.

Impozitul pe venit şi taxele percepute în fondul rutier (în partea ce ţine de taxa pentru folosirea
drumurilor, percepută de la posesorii mijloacelor de transport înmatriculate în RM) reprezintă
surse de reglementare a veniturilor sistemului bugetar, iar impozitul pe bunurile imobiliare
reprezintă sursa de reglementare a veniturilor bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale. Pentru
unitatea teritorială autonomă cu statut juridic special (UTAG), surse de reglementare a
veniturilor sistemului bugetar sunt, de asemenea, taxa pe valoarea adăugată (în partea ce ţine de
taxa pe valoarea adăugată la mărfurile produse şi serviciile prestate de agenţii economici din
unitatea autonomă) şi accizele la mărfurile (producţia) supuse accizelor, fabricate pe teritoriul
unităţii date.
Impozitele şi taxele generale de stat şi locale se stabilesc, se modifică sau se anulează exclusiv
prin modificarea şi completarea Codului Fiscal. Impozitele locale, lista şi plafoanele taxelor
locale se aprobă de către Parlament. Cotele impozitelor şi taxelor locale stabilite prin Codul
Fiscal se numesc cotele maxime ale impozitelor şi taxelor locale. Autorităţile administraţiei
publice locale au dreptul la modificarea, în limitele competenţei lor, a cotelor, a modului şi
termenelor de achitare a impozitelor şi taxelor locale şi la aplicarea facilităţilor suplimentare,
care se adoptă pe parcursul anului fiscal concomitent cu modificările corespunzătoare ale
bugetelor locale. Cotele impozitelor şi taxelor locale modificate de către autorităţile
administraţiei publice se numesc cotele concrete ale impozitelor şi taxelor locale. Cotele concrete
ale impozitelor şi taxelor locale nu trebuie să depăşească cotele maxime.

Legislaţia fiscală a Republicii Moldova

Legislaţia fiscală (drept fiscal) pune în evidenţă ansamblul reglementărilor juridice, financiare
categoria normelor juridice privind veniturile publice care se realizează primordial cu specificul
fiscal al impozitării. Potrivit necesităţilor de realizare practică a veniturilor bugetul,
reglementarea juridică a impozitelor şi taxelor cuprinde 2 categorii de norme juridice:
Categoria I - norme privind obiectul şi subiectele debitare de impozite, taxe şi celorlalte venituri
bugetare.
Categoria II - norme privind procedura fiscală a stabilirii şi încasării impozitelor şi taxelor,
precum şi a soluţionării litigiilor dintre contribuabili şi organizaţiile fiscale ale statului.
Prima categorie are în general un conţinut de drept material. Potrivit necesităţilor de a institui
legal fiecare impozit în parte, precizându-se obiectul, subiectul impozabil sau taxabil, tariful de
calcul, termenii şi alte condiţii de plată a acestora.
Cea de a doua categorie cuprinde formele fiscale de natură procedurală, potrivit necesităţii de
stabilire şi încasare a impozitelor, precum şi de definitivare a lor în cazuri de contestare. Alăturat
acestora, legislaţia fiscala este completată cu acte normative care reglementează sancţiunile
aplicabile contribuabililor care declară corectitudinea obiectului impozitului sau săvârşesc alte
infracţiuni fiscale, precum şi cu acte normative privind executarea silită a impozitelor şi taxelor.
În realitatea financiară 10 impozitele, taxele şi alte venituri bugetare fac parte din strategia
finanţelor publice şi în cadrul acestora sunt reglementate nu autonom, ci coordonat cu
reglementările cheltuielilor publice, bugetului de stat şi împrumutului de stat, coordonat cu
natura de drept public a acestor compartimente structurale ale finanţelor publice. Reglementarea
juridică a impozitelor şi taxelor este instituită potrivit unor criterii de aplicare a legii fiscale în
timp şi în spaţiu, astfel ca necesităţile şi interesele finanţelor publice să fie protejate şi realizate
în mod raţional şi conform maximelor fundamentale a impunerii.

Aplicarea în timp a legii fiscale este bazată pe principiul anualităţii impozitelor.

Aplicarea în spaţiu a legii fiscale este dirijată de principiul teritorialităţii impozitelor, coordonat
cu cerinţa de evitare a dublei impuneri a veniturilor.
În RM legislaţia fiscală este reprezentată prin:

1. Codul Fiscal
2. Alte acte legislative adoptate în conformitate cu Codul Fiscal
Actele normative adoptate de către Guvern, Ministerul Finanţelor, Serviciul Fiscal de Stat în
baza şi pentru executarea Codului Fiscal nu trebuie să contravină prevederilor lui sau să
depăşească limitele acestuia.
În cazul în care prevederile Codului Fiscal diferă de prevederile altor acte legislative privind
impozitarea şi acordarea înlesnirilor fiscale, se aplică prevederile codului. În cazul apariţiei unor
divergenţe între actele normative adoptate de către Guvern, Ministerul Finanţelor, Serviciul
Fiscal de Stat şi a Codului Fiscal, se aplică dispoziţiile codului.
Impozitarea se efectuează în baza actelor legislaţiei fiscale publicate în mod oficial, care sunt în
vigoare la termenul stabilit pentru achitarea impozitelor şi taxelor (Monitorul
Oficial).Interpretarea (explicarea) prevederilor actelor legislaţiei fiscale se efectuează de către
organul care le-a adoptat, dacă actul respectiv nu prevede altceva. Orice interpretare (explicare)
se publică în mod oficial.
Dacă un acord internaţional sau o convenţie internaţională privind evitarea dublei impuneri, la
care Republica Moldova este parte şi care este ratificat în modul stabilit, stipulează alte reguli şi
prevederi decât cele fixate în Codul Fiscal sau în alte acte ale legislaţiei fiscale adoptate conform
Codului Fiscal, se aplică regulile şi prevederile acordului internaţional sau a convenţiei
internaţionale.

Aparatul fiscal al Republicii

Moldova Administrarea fiscală reprezintă activitatea organelor de stat împuternicite şi
responsabile de asigurarea colectării depline şi la termen a impozitelor şi taxelor, a penalităţilor
şi amenzilor în bugetele de toate nivelurile şi în fondurile extrabugetare, precum şi de efectuarea
acţiunilor de cercetare penală în caz de existenţă a unor circumstanţe ce atestă comiterea
infracţiunilor fiscale.
Impozitele şi taxele se caracterizează fiecare în parte prin anumite trăsături determinate de modul
de aşezare, provenienţă, percepere, rolul lor etc. In acelaşi timp, însă sunt anumite elemente
comune specifice tuturor impozitelor care trebuie să se regăsească în reglementarea fiecărui tip
de impozit, fără de care acesta nu s-ar putea aşeza, determina, urmări şi realiza. Aceste elemente
trebuie să fie bine precizate în momentul instituirii unui impozit, deoarece din ele rezultă în
sarcina cui cade impozitul respectiv, cuantumul acestuia, modul de aşezare şi percepere, caile de
urmărire în caz de neplată, sancţiunile pentru încălcarea prevederilor legale.

Tema 11 Sistemul cheltuielilor publice

11.1 Conţinutul economic al cheltuielilor publice
11.2 Clasificarea cheltuielilor publice
11.3 Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza cheltuielilor publice

11.1Conţinutul economic al cheltuielilor publice

În procesul îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, statul asigură acoperirea necesităţilor publice
generale. Pentru aceasta statul are nevoie de importante resurse băneşti care se mobilizează prin
intermediul relaţiilor financiare. Folosirea resurselor băneşti astfel mobilizate are loc prin
intermediul cheltuielilor publice.
În opinia savantului român Iu. Văcărel, cheltuielile publice exprimă relaţii economicosociale în
formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de
altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul
îndeplinirii funcţiilor acestuia.

În prezent cheltuielile publice sunt extrem de diversificate. Influenţa economică a cheltuielilor

publice variază în timp. Unele se manifestă direct, prin finanţarea de către stat a instituţiilor
publice pentru funcţionarea acestora. Altele influenţează indirect mediul economic şi social,
constituind astfel instrumente ale unei politici de transformare a mediului respectiv pentru al
ameliora (distribuirea veniturilor suplimentare, sporirea comenzilor publice sau creşterea
investiţiilor).
După R. Musgrave, problemele care sunt soluţionate în domeniul cheltuirii mijloacelor publice
pot fi divizate în trei categorii:
1. acordarea ajutorului social (îndeminizaţii acordate invalizilor);
2. asigurarea obligatorie (în caz de boală, şomaj şi alte situaţii de risc);
3. producţia şi achiziţia bunurilor materiale şi a serviciilor pentru satisfacerea necesităţilor pentru
care statul îşi asumă responsabilitate. În cadrul analizei cheltuielilor publice este necesară
efectuarea între cheltuielile publice şi cele bugetare.
Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public prin
intermediul instituţiilor publice (aparatul de stat, instituţiile social-culturale, armată, întreprinderi
autonome), care se acoperă fie de la bugetul statului (central sau local), fie din bugetele proprii,
pe seama veniturilor obţinute.

În componenţa cheltuielilor publice intră următoarele categorii principale:

cheltuieli bugetare, acoperite din resursele publice constituite la nivelul:
- bugetului de stat;
- bugetului asigurărilor sociale de stat;
- bugetelor locale;
- fondurilor fondului asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală. cheltuieli din fonduri
extrabugetare, care sînt acoperite din resursele financiare publice constituite în afara bugetului de
stat şi bugetului asigurărilor sociale;
cheltuieli din fonduri speciale, care sînt acoperite din fonduri cu destinaţie specială gestionate de
guvern sau de un alt organ public;
cheltuielile întreprinderilor, instituţiilor financiar-bancare cu capital de stat ;
cheltuieli cu caracter public ale organizaţiilor internaţionale, finanţate din resursele mobilizate de
la membrii acestora, respectiv de la statele-membre ale acestor organizaţii
Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul
administraţiei de stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale de stat şi fondurilor
de asigurări obligatorii de asistenţa medicală. Deci, cheltuielile bugetare au o sferă mai restrînsă
decît cheltuielile publice în cadrul cărora sunt cuprinse. Distincţiile efectuate între aceste
categorii de cheltuieli vizează:
a) . Modul de efectuare a acestor cheltuieli:
- cheltuieli publice – în baza fondurilor constituite;
- cheltuieli bugetare – condiţionate de prevederile din buget şi sunt determinate de îndeplinirea
condiţiilor legale, nu numai de existenţa fondurilor băneşti;
b) . Modul de aprobare:
- cheltuieli publice – de către ordonatorii de credite;
- cheltuieli bugetare – de către Parlament sau consiliile locale.
Complexitatea funcţiilor statului contemporan a condus la diversificarea cheltuielilor publice,
perfecţionarea metodelor de optimizare şi dimensionarea acestora pe obiective şi beneficiari.

11.2Clasificarea cheltuielilor publice

Importanţa clasificării cheltuielilor publice reiese din faptul că fiecărei categorii de cheltuieli îi
este caracteristic un mod propriu de determinare şi utilizare a resurselor financiare.
Clasificarea cheltuielilor publice se efectuează în baza mai multor criterii. Cel mai frecvent se
folosesc următoarele tipuri de clasificări:
a) administrativă;
b) economică;
c) financiară;
d) clasificare folosită de organismele ONU.
a) Clasificarea administrativă cunoaşte mai multe variante, ce diferă una de alta datorită
criteriului pus la bază:
- instituţional (structura cheltuielilor publice se va întocmi în dependenţă de ministere);
- administrativ-teritorial (reprezintă distribuţia cheltuielilor publice între judeţe, oraşe, raioane).
Clasificarea administrativă are însemnătate operativă. Modificarea periodică a structurilor de
dirijare diminuează importanţa ei mai ales în cadrul
analizei pe intervale de lungă durată.

b) Clasificarea economică are în vedere influenţa pe care o exercită asupra economiei diferite
categorii de cheltuieli publice. Această clasificare cunoaşte mai multe variante:
I variantă: împarte cheltuielile publice în:
- cheltuieli de capital (procurarea localurilor pentru şcoli, spitale, clădiri etc.);
- cheltuieli curente (cuprind cheltuieli de personal: salarii, premii etc.; cheltuieli materiale pentru
prestare de servicii şi întreţinere: manuale, medicamente, materiale pentru reparaţie etc.;
transferuri: subvenţii, pensii, îndemnizaţii, burse etc.);
II variantă: împarte cheltuielile publice în:
- cheltuieli ale serviciilor publice (administrative);
- cheltuieli de transfer (de restribuire);
III variantă: mai contemporană şi frecvent utilizată a clasificării economice divizează cheltuielile
publice în felul următor:
- cheltuieli pentru salarii şi alte drepturi de personal;
- cheltuieli materiale pentru întreţinere şi funcţionare;
- cheltuieli de transfer (pentru persoane fizice şi juridice);
- cheltuieli pentru investiţii.

c) Clasificarea financiară se efectuează în dependenţă de momentul şi modul în care cheltuielile

publice afectează resursele financiare şi le grupează în următoarele categorii:
cheltuieli definitive – finalizează distribuţia resurselor financiare publice şi înglobează
cheltuielile atît cu caracter de investiţii, cît şi cu caracter de funcţionare;
cheltuieli temporare – de regulă, se reflectă în operaţiunile de trezorerie: acordarea de
împrumuturi, finanţarea rambursării împrumuturilor primite etc.
cheltuieli virtuale sau posibile – reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să le efectueze
în anumite condiţii: în cazul acordării unor garanţii pentru împrumuturi

d) Clasificarea folosită de instituţiile specializate ale ONU are la bază două criterii principale:
funcţională – grupează cheltuielile publice pe acţiuni şi obiective: servicii publice, generale;
apărare; educaţie; sănătate; securitate socială; acţiuni economice; servicii comunale; alte
cheltuieli;
economică – cuprinde următoarele grupe: cheltuieli privind consumul definitiv de venit naţional;
dobînzi aferente datoriei publice; formarea brută a capitalului; transferuri de capital.
În Republica Moldova, începînd cu 1997, se utilizează Noua Clasificaţie Bugetară. Clasificaţia
bugetară reprezintă gruparea, numerotarea şi denumirea legală a veniturilor şi cheltuielilor
bugetului statului, obligatorie pentru conţinutul acestui buget şi pentru evidenţa contabilă
bugetară de stat.
Conform Clasificaţiei Bugetare, cheltuielile publice sunt grupate în funcţie de:
- clasificaţia funcţională a cheltuielilor bugetare;
- clasificaţia organizaţională a cheltuielilor bugetare;
- clasificaţia economică a cheltuielilor bugetare.

11.3Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza cheltuielilor publice

În cadrul analizei cheltuielilor publice se poate utiliza următorul sistem de indicatori, care pot fi
divizaţi după:
- nivelul;
- structura;
- dinamica cheltuielilor publice.
Indicatorii care exprimă nivelul cheltuielilor publice sînt:
- volumul anual al cheltuielilor publice;
- ponderea cheltuielilor publice în PIB;
- cheltuielilor publice medii pe un locuitor.

Volumul anual al cheltuielilor publice reprezintă mărimea lor valorică exprimată în unităţi
monetare naţionale. Acest indicator poate fi nominal şi real.
Volumul anual nominal al cheltuielilor publice se determină pornind de la preţurile din perioada
respectivă. De regulă, datele din bugetele proiectate şi efective sînt exprimate în mărimi
nominale.
Volumul anual real al cheltuielilor publice se determină pornind de la preţurile constante
corectate la indicele preţurilor, comparabile în perioade diferite.
Ponderea cheltuielilor publice în PIB se determină prin raportarea volumului anual al
cheltuielilor publice la PIB din anul respectiv şi se exprimă în %:

Pg=G/Y*100%
unde: PG – ponderea cheltuielilor publice în PIB;
G – volumul anual al cheltuielilor publice;
Y – PIB.
În medie, acest indicator atinge nivelul de 40%. Gestionarea a 2/5 din PIB în interesul public
satisface nevoile economice şi sociale ale populaţiei şi permite dezvoltarea ascendentă a
economiei.

Cheltuielile publice medii pe un locuitor se determină prin raportarea volumului anual al

cheltuielilor publice la numărul de locuitori:
Gml=G/N1
unde: Gml – volumul cheltuielilor publice medii pe un locuitor;
G – volumul anual al cheltuielilor publice;
Nl – numărul locuitorilor.
Deosebită importanţă în analiza cheltuielilor publice o are şi structura lor. Din punct de vedere
cantitativ structura cheltuielilor publice reprezintă greutatea specifică (pondere) a fiecărei
categorii de cheltuieli în totalul lor. Acest indice poate fi calculat prin formula:

Sgi=Gi/Gt*100%
unde: SGi – greutatea specifică a categoriei de cheltuieli în totalul cheltuielilor publice;
Gi – cheltuieli publice de categoria i;
Gt – cheltuieli publice totale;
i – categoria de cheltuieli concrete.
Structura cheltuielilor publice pe diferite categorii se delimitează în cadrul criteriilor de
clasificare ale acestora, folosite în fiecare ţară sau în statisticele internaţionale.
Pentru aprecierea evoluţiei cheltuielilor publice în timp, de la o perioadă la alta, se apelează
la indicatorii de dinamică, care sînt:
a) creşterea nominală absolută;
b) creşterea reală absolută;
c) creşterea nominală relativă;
d) creşterea reală relativă.
a) Creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice rezultă din compararea lor exprimată în
preţuri curente şi se determină prin relaţia:
D^nG1/0=G1^n -G0^n
unde: DnG1/0 – creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice în perioada analizată (1) faţă
de perioada de referinţă (0);
G n 1 şi Gn 0 - cheltuieli publice nominale respectiv în perioada 1 şi 0.
Compararea cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente nu reflectă obiectiv situaţia,
deoarece procesul economic poartă caracter ciclic şi lui îi sînt caracteristice oscilaţiile
preţurilor, fluctuaţiile cursului valutar, şi chiar fenomene negative cum ar fi criza, inflaţia etc.,
ce modifică moneda ca unitate de măsură a valorii şi ca rezultat deformează tabelul economic.
Pentru corectarea influenţelor determinate de modificarea preţurilor, este necesară exprimarea
lor în preţuri constante pentru perioadele analizate

b) Creşterea reală absolută a cheltuielilor publice, care rezultă din compararea lor în preţuri
constante, poate fi determinată conform formulei:
D^rG1/0=G1^r-G0^r
unde: DrG1/0 – creşterea reală absolută a cheltuielilor publice în perioada 1 faţă de perioada 0;
G r 1 şi Gr 0 – cheltuieli publice reale respectiv în perioada 1 şi 0.
Dacă în perioada analizată cheltuielile nu sînt exprimate în preţuri constante, atunci preţurile
curente se transformă în preţurile perioadei de bază cu ajutorul indicelui de creştere a preţurilor,
prin relaţia:
G1^r=G1^n:Ip1/0
unde: Gr 1 – cheltuieli publice reale în perioada 1;
G n 1 – cheltuieli publice nominale în perioada 1;
Ip1/0 – indicele de modificare a preţurilor în perioada curentă faţă de perioada de bază;
Elucidarea tendinţelor reale în evoluţia cheltuielilor publice este posibilă numai în operarea cu
mărimi reale.
c) Creşterea nominală relativă a cheltuielilor publice se determină prin relaţia:
unde: IG n 1 / 0 - indicele creşteri nominale a cheltuielilor publice;
G n 1 - cheltuieli publice nominale în perioada 1;
G n 0 - cheltuieli publice nominale în perioada 0;
Analiza indicatorului – creşterea nominală relativă a cheltuielilor publice permite reliefarea mai
pronunţată a creşterii nominale absolute a cheltuielilor publice.
d) Creşterea reală relativă a cheltuielilor publice se determină prin relaţia:

unde: IG r 1 / 0 - indicele creşteri reale a cheltuielilor publice;

G r 1 - cheltuieli publice reale în perioada 1;
G r 0 - cheltuieli publice reale în perioada 0;
Analiza complexă a cheltuielilor publice include compararea creşterii relative a cheltuielilor
publice şi creşterii relative a PIB-ului. Raportînd aceşti doi indici s-a căpătat un indicator, care
este intitulat elasticitatea cheltuielilor publice (eG):

Elasticitatea cheltuielilor publice arată reacţia cheltuielilor publice la creşterea PIB. Dacă
elasticitatea cheltuielilor publice >1 (echeltuielilor publice >1), persistă tendinţa de utilizare
într-o măsură mai mare a PIB pentru finanţarea cheltuielilor publice