Cap.

2
Structura finanţelor, sistemul şi mecanismul
financiar

2.1. Structura finanţelor

Structura finanţelor, în sens tradiţional,

reprezintă modul de aranjare a elementelor
care compun finanţele, deci configuraţia lor
internă care diferă în funcţie de criteriile de
analiză utilizate, cum ar fi: natura şi
condiţiile transferului de resurse, felul fondurilor şi destinaţia lor, tipul acţiunilor ce se susţin
cu efort financiar, apartenenţa fondurilor angajate.
Deşi toate operaţiunile financiare au aceeaşi menire, apar particularităţi în manifestarea
unora dintre ele. Pe baza trăsăturilor comune, ele sunt reunite în structura finanţelor, iar pe
baza elementelor specifice, acestea pot fi individualizate în întregul în care se integrează.
Elementele componente ale structurii finanţelor pot fi grupate având în vedere mai
multe criterii de clasificare:
1. după natura şi condiţiile transferului de resurse (finanţe în sens larg):
- finanţe propriu-zise (clasice) – au caracter obligatoriu, sunt nerambursabile şi fără
contraprestaţie directă;
- creditul - are caracter neobligatoriu, este rambursabil şi cu contraprestaţie directă.
2. după felul fondurilor şi destinaţia lor:
- bugetul statului;
- asigurări şi protecţie socială;
- asigurări şi reasigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
- creditul;
- finanţele agenţilor economici.
Toate aceste elemente, datorită interacţiunii lor, formează împreună ceea ce se cheamă
sistem financiar.
3. după apartenenţa fondurilor angajate şi tipul acţiunilor susţinute:

1
 - finanţe publice - vizează constituirea de resurse pentru susţinerea acţiunilor
publice şi realizarea interesului public;
- finanţe private - asigură resursele necesare derulării afacerii cu scopul de a
obţine profit şi maximizarea profitului şi realizarea interesului privat.

2.2. Sistemul financiar – concept,

definire, elemente, fluxuri

Denumirea consacrată este cea de sistem

financiar, dar alături de această noţiune se folosesc şi denumirile de sistem financiar şi de
credit sau sistem financiar-bancar (denumiri greşite). Dacă privim finanţele în sens larg, deci
integrăm creditul în structura lor, atunci denumirea de „sistem financiar şi de credit” devine
inutilă deoarece sistemul financiar include şi creditul. Cea de a treia denumire, „sistem
financiar-bancar”, este greşită pentru că prin denumirea sistemului i se atribuie un conţinut
eterogen, ori orice sistem reuneşte elemente omogene. Sistemul financiar-bancar este eterogen
deoarece, alături de operaţiunile financiare, sunt integrate în sistem şi băncile care au, de fapt,
altă apartenenţă. Instituţiile bancare aparţin aparatului financiar şi nu sistemului financiar.
Uneori, noţiunea de sistem financiar este utilizată pentru a substitui conceptul de aparat
financiar sau cele două noţiuni sunt înglobate, vorbindu-se greşit de aparatul şi sistemul
financiar. Alteori, în locul noţiunii de sistem financiar, se foloseşte termenul de structură a
finanţelor, ceea ce constituie însă o opţiune absolut neinspirată deoarece sistemul financiar este
un tip specific de structură, cele două noţiuni nefiind sinonime (configuraţia sistem financiar
apare atunci când elementele ce compun structura finanţelor sunt aranjate în raport cu felul
fondurilor şi destinaţia lor).
În ceea ce priveşte definirea sistemului financiar există o serie de definiţii, mai mult
sau mai puţin explicite. Astfel, de foarte multe ori, sistemul financiar este definit ca totalitatea
relaţiilor financiare. Această definiţie însă, deşi concisă şi simplă, este neexplicită şi incompletă
deoarece înfăţişează sistemul financiar ca o masă amorfă de operaţiuni financiare, punând
semnul egalităţii între finanţe şi sistem financiar. Sistemul financiar însă nu este o simplă
însumare de elemente pentru că, pentru a avea calitatea de sistem, este necesar ca între aceste
elemente să existe interacţiune. Au existat elemente de finanţe fără ca acestea să reprezinte un
sistem, acesta apare doar atunci când structura finanţelor se diversifică şi între elementele
finanţelor apar interacţiuni.
O altă definiţie este aceea potrivit căreia sistemul financiar reprezintă totalitatea
operaţiunilor financiare şi a instituţiilor prin care se realizează ele. Această definiţie este greşită
deoarece atribuie sistemului financiar un conţinut eterogen (instituţiile nu aparţin sistemului
financiar, ci aparatului financiar). Unii definesc, în mod greşit, sistemul financiar ca ansamblul
metodelor, instrumentelor, instituţiilor şi a normelor juridice, a pieţelor prin care debitorii
procură bani de la creditori posesori de capital disponibil. Această definiţie reuneşte însă
elemente care aparţin unor entităţi distincte şi, prin urmare, este greşită.

2
Prin urmare, definiţia corectă a sistemului financiare este:
sistemul financiar constituie ansamblul relaţiilor
financiare şi a interacţiunilor dintre elemente. Astfel,
sistemul financiar reuneşte mulţimea elementelor
omogene care-l compun şi mulţimea interacţiunilor dintre
aceste elemente care, pe plan organizatoric, apar sub forma
fluxurilor financiare dintre fondurile sistemului. Dacă
sistemul financiar este corect definit, aceste concept este nu
numai util dar şi necesar pentru că reflectă adevărata înfăţişare a finanţelor moderne
care funcţionează ca un sistem datorită interacţiunii elementelor componente.

 Elementele care compun sistemul financiar au menirea de a asigura formarea

şi repartizarea fondurilor pentru satisfacerea unor anumite nevoi. Astfel, pentru a ajunge să
delimităm elementele componente ale sistemului financiar, trebuie să parcurgem drumul de la
sistemul nevoilor la sistemul fondurilor financiare şi respectiv sistemul financiar.

Sistem financiar Sistemul fondurilor Sistemul nevoilor

1. Bugetul statului fonduri bugetare - consum colectiv

2. Asigurări şi protecţie
socială
3. Asigurări şi reasigurări
de bunuri, persoane şi
răspundere civilă
4. Creditul
- consum social
- acţiuni economice majore
fonduri de asigurări şi - asigurări materiale pentru cei care-
protecţie socială şi pierd total/parţial capacitatea de
muncă
fonduri de asigurări de - combaterea riscului
bunuri, persoane şi - compensarea pagubelor
răspundere civilă
fonduri de creditare - nevoi temporare/de durată ale
statului şi agenţilor economici

5. Finanţele agenţilor fonduri ale agenţilor - susţinerea afacerilor

economici economici

Natura relaţiilor şi a fondurilor rezultate determină o departajare a sistemului financiar

în două segmente: sistemul financiar public şi sistemul financiar privat. Între aceste două
segmente au loc fluxuri financiare în ambele sensuri ca transferuri obligatorii/facultative,
rambursabile sau nerambursabile, finalitatea lor fiind comună: exercitarea eficientă a funcţiilor
finanţelor şi, în ultimă instanţă, crearea de fonduri de resurse financiare.
 Bugetul administraţiei de stat centrale şi locale este programul orientativ de
dezvoltare macroeconomică, elaborat într-un context instituţional specializat. Datele şi
informaţiile ce compun acest amplu program-document urmăresc o cât mai fidelă corelare între
existentul factorilor de producţie din economie şi exigenţele în continuă schimbare a pieţei

3
interne şi externe. Constituit din bugetul
administraţiei centrale de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale,
bugetul de stat reprezintă un puternic
instrument de conducere a economiei de către
autoritatea publică. Bugetul de stat rezultă ca
punct nodal de intersecţie a două direcţii de
fluxuri financiare:
- pe de o parte, veniturile adică toate sumele antrenate către buget de la diversele categorii de
contribuabili: impozite şi taxe colectate de la agenţii economici, persoane fizice / juridice;
venituri din exploatarea sau valorificarea unor bunuri proprietate de stat, împrumuturi
contractate de stat pentru echilibrarea bugetului (în sensul stingerii deficitului) sau pentru
finanţarea unor acţiuni de interes naţional etc.
- pe de altă parte, cheltuielile adică toate sumele orientate de la buget sub forma a locaţiilor,
transferurilor, subvenţiilor, etc., care au ca scop funcţionarea tuturor instituţiilor publice, a
unităţilor economice de stat, a instituţiilor de învăţământ public, educaţie şi cercetare şi a celor
specializate şi responsabile de ocrotirea sănătăţii şi asistenţa socială, practic toate direcţiile
acestea reflectă realizarea funcţiilor statului.
Deci, fluxurile financiare intersectate în fondul bugetar reprezintă transferurile
succesive de putere de cumpărare între persoanele fizice sau juridice în calitatea lor dublă de
contribuabili şi beneficiari. Acesta este motivul pentru care redistribuirile de fonduri prin
intermediul bugetului de stat îl transformă în componenta centrală a sistemului financiar
naţional, fiind principalul plan financiar al statului care ordonează şi oglindeşte veniturile şi
cheltuielile autorităţii publice.
 Asigurările sociale de stat reprezintă
o componentă aparte a relaţiilor financiare
rezultate din valorificarea caracteristicii de
ciclicitate a producţiei în economia de piaţă, aşa
cum se concretizează în succesiunea
perioadelor de recesiune şi de redresare.
Populaţia oglindeşte fidel momentele de
labilitate economică prin gradul ridicat al
şomajului, înregistrat cu valori mai mari în
rândul tinerilor şi femeilor. În aceste situaţii,
autoritatea publică are responsabilitatea unor
soluţii viabile, a unor măsuri specifice pentru atenuarea efectelor de criză: acordarea unor
indemnizaţii de şomaj pentru o perioadă determinată de timp; organizarea unor forme de
recalificare pentru persoanele disponibilizate; facilităţi fiscale instituite pentru acei agenţi
economici care angajează personal din r ândul şomerilor; crearea de noi locuri de muncă pe
seama fondurilor publice prin stimularea chiar cu credite preferenţiale şi/sau subvenţionate a
acelor întreprinzători dispuşi să absoarbă forţă de muncă excedentară etc.

4
Pe lângă situaţiile de mai sus legate de criza
locurilor de muncă într-o perioadă de recesiune, în
procesul de formare a fondurilor de asigurări
sociale se creează şi relaţii economice de
repartizare a acestor fonduri pentru cazurile de
pierdere temporară a capacităţii de muncă a
membrilor societăţii, sau pentru compensarea
familiilor acelor lucrători afectaţi de diminuarea
totală sau temporară a capacităţii de muncă, pentru
pensii de muncă şi limită de vârstă, de deces, de
întreţinere etc. Fondurile asigurărilor sociale de stat se constituie pe baza prelevărilor anume
instituite asupra veniturilor salariaţilor şi angajaţilor de la toate instituţiile publice, precum şi
de la toate categoriile de persoane fizice / juridice.
 Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă sunt soluţiile instituţiilor de
asigurări oferite cu scopul prevenirii prejudiciilor provocate de calamităţi naturale, accidente
sau evenimente nefaste ce survin în viaţa omului, ori în destinul unei întregi colectivităţi.
Acestea intervin pentru acoperirea daunelor suferite de persoanele fizice sau juridice cu care
există contract prealabil încheiat, în virtutea obligaţiei prin lege, prin acordarea unei anumite
indemnizaţii sau despăgubiri. Contribuţia periodică cu titlu de plată sau primă de asigurare este
mai mică decât despăgubirea în sine şi reprezintă preţul protejării bunurilor sau vieţii
plătitorului în cazul producerii evenimentului sau fenomenului asigurat. Aşadar, prin
intermediul instituţiilor de asigurare, este reluat în mod gratuit procesul de reproducţie socială
întrerupt la un moment dat, iar costul acestei reluări apare ca relativ redus. Între realităţile
spectaculoase ale ultimului deceniu se află şi explozia pieţei de asigurări, cu numeroşi operatori,
aflaţi într-o continuă competiţie şi cu produse mereu noi şi diversificate.
 Creditul - pentru lărgirea activităţii unităţilor aflate
în funcţiune, pentru dezvoltarea şi modernizarea
capacităţilor existente, pentru ridicarea nivelului
profesional al angajaţilor, adică pentru acordarea cu
exigenţele în continuă schimbare ale pieţei de bunuri şi
servicii; pentru toate acestea se impune un efort
financiar sporit, adesea peste posibilităţile capitalului
propriu al unităţilor implicate. Ele vor apela la credite
din partea băncilor, care folosesc în acest scop atât
fondurile proprii (capital şi rezerve), cât şi resursele temporar disponibile ale instituţiilor,
întreprinderilor, persoanelor fizice sau juridice ce posedă depozite bancare, conturi de
disponibilităţi, etc. Astfel, creditul bancar derulat prin constelaţia de bănci care funcţionează
în economie reprezintă un mijloc însemnat de intervenţie în viaţa economico-socială. De
asemenea, pentru completarea resurselor financiare bugetare, statul apelează şi la creditul
public, care constă în împrumuturi contractate de stat fie pentru obiective de investiţii, fie
pentru acoperirea unor deficite bugetare.

5
 Finanţele agenţilor economici care reprezintă acel
subsistem al finanţelor prin care se asigură formarea şi
sporirea capitalului în vederea formării activelor
imobilizate şi a celor circulante pentru susţinerea
afacerilor, precum şi operaţiunile ce intervin cu ocazia
repartizării profitului obţinut pentru autofinanţare sau
onorarea obligaţiilor financiare faţă de terţi.

 Fluxurile financiare reprezintă interacţiuni

dintre elemente– şi sunt grupate în funcţie de fondurile între care au loc mişcările de resurse
în mai multe grupe:
 Fluxurile financiare din grupa 1 – de la fondurile agenţilor economici spre celelalte fonduri
(fluxuri 1-81);
 Fluxurile financiare din grupa 2 – dintre fondurile administrate centralizat sau autonom
(fluxuri 9-202);
 Fluxurile financiare din grupa 3 – fluxuri interne, proprii anumitor subsisteme (fluxuri 21-
243);
 Fluxurile financiare din grupa 4 – legăturile sistemului de fonduri cu exteriorul (intrări şi
ieşiri de resurse) (fluxuri 25-344).

Cele mai frecvente şi mai intense fluxuri sunt cele din

prima grupă. Fluxurile ascendente sunt cele care se
îndreaptă de la fondurile agenţilor economici spre
celelalte fonduri şi se referă la vărsămintele pe care le fac
agenţii economici, iar fluxurile descendente sunt cele care
se referă la mişcările de resurse de la fondurile statului sau
administrate autonom către agenţii economici şi îmbracă forma alocă rilor de resurse către
aceşti beneficiari.

1 De ex.: 1). vărsăminte la buget (impozit pe profit, TVA); 2). alocaţii bugetare (investiţii în sectorul public, subvenţii pt. sectorul
privat); 3). constituire de disponibilităţi în cont curent, de depozite bancare, rambursare împrumuturi, dobânzi plătite pt.
împrumuturi; 4). contractare împrumuturi, dobânzi bonificate pt. depozite constituite; 5). contribuţii la asigurări sociale şi
şomaj; 6). indemnizaţii acordate persoanelor active din firmă (ajutoare pt. îmbolnăviri, deces etc.); 7). prime de asigurare; 8).
despăgubiri.
2 De ex.: 9). păstrarea resurselor bugetare în depozite bancare, rambursarea împrumuturilor, subvenţionarea dobânzii pt.

creditele speciale; 10). acordarea de împrumuturi pt. acoperirea deficitului bugetar, plata impozitelor de bănci; 11, 12). transfer
dintre bugete (regularizare); 13, 14). impozite, taxe; 15, 17). plata CAS; 16, 18). indemnizaţii; 19). constituire de disponibilităţi
în cont curent, de depozite bancare, rambursare împrumuturi; 20). contractare împrumuturi, dobânzi bonificate.
3 De ex.: 21). flux autofinanţare; 22). transfer de fonduri dintre bugetele administraţiei centrale şi locale; 23). împrumuturi

interbancare şi de refinanţare de la banca centrală; 24). operaţiuni de reasigurări.

4 De ex.: 25). intrări de resurse (impozite, taxe plătite de populaţie, împrumuturi externe); 26). rambursarea împrumuturilor,

plata dobânzilor; 27). constituire de disponibilităţi în cont curent şi de depozite bancare de pers. fizice, rambursarea
împrumuturilor, participarea la capital (acţiuni, obligaţiuni); 28). acordarea de credite pers. fizice, bonificarea dobânzilor pt.
depozitele constituite; 29). plata CAS, intermediate de angajator pt. angajaţi; 30). plata pensiilor, ajutor de şomaj etc.; 31). prime
de asigurare de la populaţie; 32). plata despăgubirilor către pers. fizice; 33). participarea la capital (achiziţionarea de pers. fizice
de acţiuni, obligaţiuni); 34). plata dividendelor şi dobânzilor aferente participării pers. fizice la capitalul agentului economic.
6
2.3. Mecanismul financiar

Modalitatea practică de conducere, organizare

şi desfăşurare a fluxurilor financiare este
reprezentată de mecanismul financiar.
Multă vreme categoria consacrată de finanţe
era suficientă pentru a caracteriza fenomenele
financiare în toate manifestările sale. Atunci
însă când sfera finanţelor se diversifică şi pe
măsură ce între elemente intervin legături
intense şi frecvente, se conturează viziunea sistemică asupra finanţelor, apare noul concept de
sistem financiar. Acest concept reprezintă, într-un fel, puntea de legătură între finanţe, ca o
categorie abstractă, şi mecanismul financiar, ca un concept preponderent pragmatic (urmăreşte
aspectul practic, utilitatea). De aceea, se afirmă că finanţele zilelor noastre se înfăţişează ca un
sistem şi se comportă ca un adevărat mecanism.
Mecanismul financiar cuprinde, ca elemente componente:
1. sistemul financiar (fondurile financiare şi fluxurile financiare);
2. metodele de captare a veniturilor şi de alocare a cheltuielilor;
3. principiile cu privire la modul de administrare şi utilizare a fondurilor financiare;
4. pârghiile financiare folosite de stat în scopul influenţării activităţii economice şi sociale
astfel încât să asigure funcţionalitatea mecanismului financiar.

7
Din punct de vedere terminologic, se întâlnesc mai multe
expresii: pârghii economice, pârghii economico-
financiare, pârghii financiare, pârghii financiar-
monetare. Pârghiile economice au o sferă mai largă de
cuprindere şi includ pârghii precum preţul, salariul,
cursul valutar şi pârghiile financiare propriu-zise.
Pârghiile financiare (financiar-monetare) sunt ataşate
unor politici financiare, înfăptuite de guvern, şi unor
politici monetare derulate de banca centrală prin
utilizarea unor pârghii specifice.
Politica financiară constă în totalitatea principiilor, metodelor, măsurilor,
instrumentelor concrete care sunt utilizate în activitatea financiară, atât la nivel
macroeconomic, cât şi la nivel microeconomic, la care se adăugă legislaţia financiară utilizată
în scopul realizării obiectivelor sociale şi economice, pe plan intern şi extern.
Politica financiară este un element de suprastructură; ea acţionează cu precădere în sfera
repartiţiei, dar influenţează practic şi sfera producţiei, schimbului şi consumului. Politica
financiară are caracter ştiinţific, deoarece ia în considerare legile economice, particularităţile
concrete, performanţele muncii sociale. De asemenea, aceasta are şi caracter realist, deoarece
este elaborată şi înfăptuită pe baza realităţilor concrete, a posibilităţilor economice. Trebuie
avut în vedere, în aceeaşi măsură, şi caracterul transformator, umanist al politicii financiare,
puternic ancorată în economia naţională.
Politica financiară vizează:
 domeniul cheltuielilor publice (mărime, tendinţă, dinamică, destinaţie, eficienţă);
 domeniul resurselor financiare publice (volum, provenienţă, dinamică, mod de
influenţare a proceselor economice, randament, nivelul presiunii fiscale);
 domeniul echilibrului economico-financiare (acoperirea cheltuielilor din veniturile
realizate, constituirea unor rezerve, echilibrarea balanţei financiare generale).
Politica financiară angajează pârghii specifice în
funcţie de domeniul avut în vedere:
- politica bugetară: foloseşte în domeniul
veniturilor impozite, taxe, dobânzi, iar în
domeniul cheltuielilor alocaţii, subvenţii;
- domeniul asigurărilor şi protecţiei sociale:
pârghiile utilizate în domeniul veniturilor sunt
contribuţiile la asigurările sociale şi protecţia
socială, iar în domeniul cheltuielilor indemnizaţii, ajutoare pentru protecţie socială,
pensii de asigurări sociale;
- domeniul asigurărilor şi reasigurărilor: pârghiile folosite în domeniul veniturilor
sunt primele de asigurare, iar în domeniul cheltuielilor despăgubiri de asigurare.

8
Înfăptuirea politicii financiare se realizează prin
intermediul aparatului financiar care
reprezintă, de fapt, ansamblul instituţiilor şi
organelor specializate, chemate să conducă
domeniul financiar. Soluţionarea problemelor
financiare care se ivesc în procesul conducerii
economiei naţionale intră în competenţa unor
organe care fac parte din sistemul democraţiei
reprezentative (Parlamentul, consiliile judeţene,
municipale, orăşeneşti şi comunale), din
autoritatea administrativă (Guvernul, ministerele, alte organe ale administraţiei de stat,
prefecturile şi primăriile) sau constituie instituţii financiare specializate (Ministerul Finanţelor
Publice, Banca Naţională a României, instituţiile de credit, societăţile de asigurări şi reasigurări).
Principalele atribuţii ale autorităţilor publice în domeniul finanţelor:
 Parlamentul: dezbate şi acceptă programul Guvernului, care tratează liniile directoare ale
politicii interne şi externe a statului şi controlează aplicarea acestuia; adoptă legi care
reglementează activitatea din toate domeniile, inclusiv cele referitoare la problemele
economice, financiare şi monetare; examinează şi aprobă anual bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale şi conturile de execuţie ale acestora.
 Guvernul: asigură realizarea politicii financiare a statului; elaborează anual proiectele
bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, iar după
aprobare răspunde de realizarea prevederilor bugetare; exercită conducerea generală a
activităţii executive în domeniul finanţelor publice; răspunde de recuperarea creanţelor
externe ale statului; emite hotărâri pentru aplicarea legilor şi ordonanţe.
 Ministerul Finanţelor: elaborează proiectul bugetului de stat; urmăreşte execuţia operativă
a bugetului de stat; elaborează proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat; stabileşte
măsuri pentru asigurarea echilibrului financiar-valutar; administrează contul general al
trezoreriei statului; colaborează cu BNR la elaborarea balanţei de plăţi externe; contractează
şi garantează împrumuturile de stat; elaborează proiecte de acte normative privind stabilirea
impozitelor, vizând evidenţa contabilă, financiară şi de gestiune, colectarea veniturilor
bugetare; exercită prin organele sale de specialitate, controlul utilizării creditelor bugetare
de către instituţiile publice, controlează activitatea financiară a agenţilor economici,
aplicarea legislaţiei fiscale şi vamale; acţionează pentru combaterea evaziunii fiscale şi a
corupţiei.
 Direcţia Generală Antifraudă Fiscală 5 . Din 1 noiembrie 2013, Garda Financiară nu mai
există, fiind înlocuită cu Direcţia Generală Antifraudă Fiscală (DGAF). Direcţia Generală
Antifraudă Fiscală este structura fără personalitate juridică din cadrul ANAF care are
atribuţii de prevenire şi de combatere a actelor şi faptelor de evaziune fiscală şi fraudă fiscală

5Garda Financiară, înfiinţată în 1918, a fost instituţie publică de control, cu personalitate juridică, care exercita controlul
operativ şi inopinat pentru a preveni, descoperi şi combate acte şi fapte din domeniul economic, financiar şi vamal, care
cauzează evaziune şi fraudă fiscală. Garda Financiară era un organ de specialitate al administraţiei publice centrale şi funcţiona
în subordinea Ministerului Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

9
 şi vamală. În cadrul acestei structuri
funcţionează pe lângă structurile de prevenire şi
control, Direcţia de Combatere a Fraudelor,
care acordă suport tehnic de specialitate
procurorului în efectuarea urmăririi penale în
cauzele având ca obiect infracţiuni economico-
financiare.
 Curtea de Conturi constituie organul suprem de
control financiar şi de jurisdicţie în domeniul financiar şi funcţionează pe lângă Parlament.
A fost înfiinţată prin Legea din 24 ianuarie 1864, iar în unităţile administrativ-teritoriale
funcţiile Curţii de Conturi se exercită prin camerele de c onturi judeţene şi a municipiului
Bucureşti, structuri fără personalitate juridică.
Fac obiectul controlului exercitat de Curtea de Conturi: formarea şi utilizarea resurselor
bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale bugetelor unităţilor
administrativ-teritoriale; constituirea, utilizarea şi gestionarea fondurilor speciale şi a
fondurilor de tezaur; formarea şi gestionarea datoriei publice; utilizarea alocaţiilor bugetare,
a subvenţiilor şi transferurilor; constituirea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice
de către instituţiile publice autonome; situaţia, evoluţia şi modul de administrare a
patrimoniului public şi privat.
Informarea anuală, dar şi pe parcursul anului a Parlamentului, a celorlalte autorităţi şi
instituţii publice asupra rezultatelor acţiunilor de control/audit desfăşurate de Curtea de
Conturi se realizează prin rapoartele întocmite potrivit competenţelor stabilite prin
Constituţie şi legea sa de organizare şi funcţionare.
 Banca Naţională a României (BNR): emite şi pune în circulaţie mijloacele de plată;
efectuează operaţiuni pe piaţa monetară; efectuează operaţiuni de supraveghere bancară;
efectuează operaţiuni pe contul statului; efectuează operaţiuni cu aur şi active externe.
 Ministerele şi celelalte organe ale administraţiei centrale de stat: elaborează bugetele de
venituri şi cheltuieli şi urmăresc realizarea acestora; repartizează creditele bugetare
organelor ierarhic inferioare; exercită controlul financiar intern.
 Administraţia publică locală: aprobă bugetul local; stabileşte impozite şi taxe locale;
administrează domeniul public sau privat al unităţii administrative-teritoriale respective;
înfiinţează instituţii şi agenţi economici de interes local.
 Societăţile comerciale cu capital de stat şi instituţiile publice: întocmesc bugete de venituri
şi cheltuieli; urmăresc îndeplinirea obligaţiilor de stat, utilizarea resurselor financiare,
păstrarea integrităţii patrimoniului, respectarea disciplinei financiare.

10
Bibliografie recomandată:
1. Dascălu Elena Doina, Savu Cosmina Silviana, Finanţe
publice – Studii de caz, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2016
2. Drigă Imola, Răscolean Ilie, Stanciu Ana-Petrina, Finanţe
publice, Note de curs, Centrul de multiplicare al
Universităţii din Petroşani, Petroşani, 2012
3. Florescu Daniela, Finanţe publice, Editura Universitară,
Bucureşti, 2013
4. Franţ Florin, Finanţe publice, Editura Economică,
Bucureşti, 2013
5. Mara Eugenia Ramona, Finanţele publice între competiţie și armonizare fiscală, Editura
Risporint, Cluj-Napoca, 2017
6. Moşteanu Narcisa Roxana, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2011
7. Stoica Cosmin, Penu Daniela, Marinoiu Ana-Maria, Busu Cristian, Finanţe publice. Eficienţa
actului de guvernare prin finanţe publice, Ediţia a IV-a, Editura Pro Universitaria,
București, 2015
8. Tulai Constantin, Finanţe, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007
9. Ungureanu Mihai Aristotel, Nedelescu Mihai Dumitru, Ungureanu Mihai Dragoș, Finanţe,
Editura Universitară, București, 2018
10. Văcărel Iulian (coord.), Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Ediţia a VI-a,
Bucureşti, 2007
11. Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare;
(http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/37954)

11