Cap.

3
Sistemul cheltuielilor publice

3.1. Conținutul cheltuielilor publice

Cheltuielile publice concretizează cea de a doua fază a funcției de repartiție

a finanțelor publice, aceea a repartizării resurselor financiare pe diverse
destinații. Utilizarea propriu-zisă a acestor resurse, pentru înfăptuirea
obiectivelor cuprinse în programele g uvernamentale (privind activitatea socială, economică,
administrativă etc.), se reflectă în cheltuielile publice.
Cheltuielile publice exprimă relații economico-sociale în
formă bănească ce se manifestă între stat, pe de o parte, şi
persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia
repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului în
scopul îndeplinirii funcțiilor acestuia.
Cheltuielile publice se concretizează în plăți efectuate de stat,
din resursele mobilizate pe diferite căi, pentru achiziții de
bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii
statului (servicii publice generale, acțiuni social-culturale, întreținerea armatei, ordinea publică
internă, securitate socială, acțiuni economice etc.).
Conținutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă
legătură cu destinația lor, putându-se astfel deosebi:
 cheltuieli ce exprimă un consum definitiv de PIB, care
îmbracă forma cheltuielilor curente efectuate de
instituțiile publice (cheltuieli de funcționare);
 cheltuieli ce exprimă o avansare de PIB, reprezentând
participarea statului la finanțarea formării brute de capital,
adică cheltuieli de capital (cheltuieli de investiții).
Cheltuielile publice înglobează:
1. cheltuielile publice efectuate din fondurile constituite la
nivelul bugetelor administrațiilor publice centrale (bugetul de stat; bugetul asigurărilor
sociale de stat; bugetul fondurilor speciale: bugetul asigurărilor sociale de sănătate, bugetul
fondului pentru ajutorul de şomaj);
2. cheltuielile publice efectuate din fondurile constituite la nivelul bugetelor administrațiilor
publice locale;

1
3. cheltuieli publice efectuate din intrări anuale de
împrumuturi externe;
4. cheltuieli publice efectuate din fonduri externe
nerambursabile.
Cheltuielile publice totale se obțin prin
însumarea cheltuielilor diferitelor categorii de
administrații publice.
Dacă din acestea se scad sumele reprezentând
transferuri de resurse financiare între administrațiile
publice se obțin cheltuielile publice totale consolidate.
Este necesar să se facă distincție între noțiunile
de cheltuieli publice şi cheltuielile bugetare. Cheltuielile publice se referă la totalitatea
cheltuielilor efectuate prin intermediul instituțiilor publice, care se acoperă fie de la buget, fie
din fondurile extrabugetare sau de la bugetele proprii. Cheltuielile bugetare se referă numai
la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat,
din bugetele locale. Deci, cheltuielile bugetare au o sferă mai restrânsă decât cheltuielile publice.
Cheltuielile bugetare sunt cheltuielile publice, dar nu
toate cheltuielile publice sunt cheltuieli bugetare.
Dimensionarea cheltuielilor publice totale şi repartizarea
acestora pe destinații şi beneficiari rezultă direct din
necesitatea satisfacerii nevoilor publice, fiind din acest
punct de vedere, o problemă politică deosebit de
importantă şi apoi o problemă economică de colectare a
resurselor băneşti necesare acoperirii lor.

3.2. Criterii de grupare a cheltuielilor publice

Abordarea structurii cheltuielilor publice presupune utilizarea mai multor

criterii de clasificare şi anume:

Reproducție
soc.
Financiară

Funcțională

Economică

Administrativă

2
 Clasific. adm.
Clasificația administrativă
are la bază criteriul instituțiilor prin care se
efectuează cheltuielile publice (ministere, instituții publice autonome, unități administrativ-
teritoriale) şi este folosită la repartizarea fondurilor publice pe ordonatorii de credite bugetare.
Clasificația administrativă / instituțională, se utilizează la repartizarea fondurilor
publice, în cardul clasificației funcționale, la nivelul ordonatorilor de credite principali (gradul
I), adică la nivelul instituțiilor publice care nu sunt subordonate altor instituții. Aceştia
repartizează cheltuielile publice, în cardul clasificației funcționale şi economice, către
ordonatorii de credite de gradul II etc.

În cadrul clasificației economice se

folosesc 2 criterii de grupare, respectiv:
- scopul, potrivit căruia cheltuielile se
Clasific. econ.
împart:
 cheltuieli curente (de funcționare) –
reprezintă un consum definitiv de PIB şi trebuie să se reînnoiască anual;
 cheltuieli de capital (de investiții) – reprezintă o avansare de PIB şi conduc la dezvoltarea
şi modernizarea patrimoniului public;
- destinația, conform căruia se deosebesc:
 cheltuieli ale serviciilor publice sau
administrative;
 cheltuieli de transfer; deosebirea
dintre cheltuielile privind serviciile publice
şi cheltuielile de transfer constă în existența
sau inexistența unei contraprestații în
momentul şi în măsura în care acestea se
efectuează.
De fapt, combinarea celor 2 criterii de
grupare din cadrul clasificației economice conduce la o nouă grupare, care delimitează 2
categorii de cheltuieli:
 cheltuieli ale serviciilor publice, care cuprind cheltuieli curente şi cheltuieli de capital;
 cheltuieli de transfer care cuprind cheltuielile privind crearea de venituri băneşti
(alocații, asistență socială) şi subvenții acordate întreprinderilor sau instituțiilor.

3
 Principalele tipuri de cheltuieli prevăzute în clasificația economică:
 cheltuieli curente: cheltuieli de personal; bunuri şi servicii; dobânzi;
subvenții; fonduri de rezervă; transferuri între unități ale administrației
publice; alte transferuri; asistență socială; alte cheltuieli;
 cheltuieli de capital: active nefinanciare; active financiare; fondul național de dezvoltare;
 operațiuni financiare: împrumuturi; rambursări de credit.
Clasificația economică arată natura cheltuielilor finanțate pe seama resurselor publice.
În acest fel, se poate stabili ce ponderi dețin cheltuielile curente în totalul cheltuielilor publice.
Serveşte la detalierea cheltuielilor pe capitole, subcapitole, articole şi aliniate.

Clasificația funcțională
reflectă obiectivele politicii financiare a
Clasific. funct. statului şi foloseşte drept criteriu
domeniile, ramurile, sectoarele de
activitate spre care sunt dirijate resursele
financiare publice sau alte destinații ale
cheltuielilor legate de efectuarea unor transferuri între diferitele niveluri ale administrației
publice. Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe
domenii de activitate şi obiective care definesc nevoile publice şi reprezintă scopul principal
urmărit la examinarea şi aprobarea prevederilor bugetare de către Parlament.
Principalele tipuri de cheltuieli prevăzute în clasificația funcțională:
 servicii publice generale: autorități publice şi
acțiuni externe; cercetare fundamentală şi
cercetare-dezvoltare; alte servicii publice
generale; dobânzi; transferuri cu caracter
general între diferite niveluri ale administrației;
 apărare, ordine publică şi siguranță națională:
apărare; ordine publică şi siguranță națională;
 cheltuieli social-culturale: învățământ; sănătate;
cultură, recreere şi religie; asigurări şi asistență
socială;
 servicii de dezvoltare publică, locuințe, mediu şi ape: locuințe, servicii şi dezvoltare publică;
protecția mediului;
 acțiuni economice: acțiuni generale economice, comerciale şi de muncă; combustibili şi
energie; industria extractivă, prelucrătoare şi construcții; agricultură, silvicultură,
piscicultură şi vânătoare; transporturi; comunicații; cercetare şi dezvoltare în domeniul
economic; alte acțiuni economice.
Clasificația funcțională reflectă gruparea cheltuielilor publice în funcție de categoriile
de bunuri, servicii, activități. Obiective ale politicilor statului prin care acesta îşi îndeplineşte
funcțiile în cadrul societății.

4
Clasificația financiară utilizează drept
prim criteriu de grupare a cheltuielilor
publice momentul în care se efectuează şi Clasific. fin.
modul în care acestea afectează resursele
financiare publice:
 cheltuieli definitive, care finalizează
distribuția resurselor financiare şi cuprind atât cheltuieli curente cât cheltuieli de capital.
Majoritatea cheltuielilor publice are caracter definitiv, finalizându-se cu plăți la scadențe
certe, evidențiindu-se ca posturi distincte în bugetele publice.
 cheltuieli temporare, care sunt urmate de finalizarea prin plăți cu scadențe certe.
Majoritatea dintre acestea reprezintă operațiuni de trezorerie şi sunt evidențiate în
conturile speciale ale trezoreriei (finanțarea rambursării împrumuturilor).
 cheltuieli virtuale sau posibile, reprezentate de cheltuielile pe care statul se angajează să le
efectueze în anumite condiții.
Cel de-al doilea criteriu de clasificare, forma de manifestare, grupează cheltuielile
publice astfel: cheltuieli cu / fără contraprestație; cheltuieli definitive sau provizorii; cheltuieli
speciale sau globale.

Clasificația după rolul

Clasific. proc. cheltuielilor publice în procesul
reprod. reproducției sociale împarte
cheltuielile publice în 2 categorii:
 cheltuieli reale (negative), care
reprezintă un consum definitiv de PIB şi se referă la: întreținerea aparatului de stat; plata
anuităților şi a comisioanelor la împrumuturile de stat, întreținerea şi dotarea armatei etc.
 cheltuieli economice (pozitive), care au ca efect crearea de valoare adăugată, reprezentând o
avansare de PIB şi se referă la: investițiile efectuate de stat pentru cererea de noi unități
economice, dezvoltarea şi modernizarea celor existente, dezvoltarea infrastructurii etc.

Clasificația folosită de instituțiile

specializate ale ONU are la bază 2 criterii: Clasific.
clasificația economică şi clasificația funcțională.
Clasificația economică cuprinde:
ONU
 cheltuieli care reprezintă consum final: dobânzi
aferente datoriei publice, subvenții de exploatare şi alte transferuri curente;
 cheltuieli ce conduc la formarea brută de capital: investiții brute, achiziții de terenuri şi
active necorporale, transferuri de capital.
Clasificația funcțională cuprinde cheltuielile pentru: servicii publice generale; apărare;
educație; sănătate; cultură, recreație şi religie; securitate socială; locuințe şi servicii comunale;
acțiuni economice; alte scopuri.

5
 3.3. Nivelul, structura şi
dinamica cheltuielilor publice

Nivelul cheltuielilor publice totale şi al diferitelor categorii de cheltuieli se

apreciază at ât static (la un moment dat) cât şi dinamic (în evoluție pe o perioadă de
timp), pe baza următorilor indicatori:
1). volumul cheltuielilor publice
a) cheltuieli publice totale în expresie nominală, (Chpn), al căror nivel este exprimat
în prețuri curente al anului considerat, în monedă națională;
b) cheltuieli publice totale în expresie reală, (Chpr), al căror nivel este exprimat în prețuri
constante. Transformarea valorilor din prețuri curente în prețuri constante se efectuează cu
ajutorul indicelui PIB deflator, care măsoară modificarea nivelului general al prețurilor în anul
considerat (1) față de anul de bază, pentru prețurile constante (0).
PIB1
Ip1/ 0  100
PIB0
Ip1 / 0 - indicele prețurilor anului 1 față de anul 0
n
Chp1
Chp1 
r

Ip1 / 0
r
Chp1 - cheltuieli publice reale ale anului 1
Indicatorul cheltuieli publice în expresie nominală şi reală este util pentru a reflecta
volumul acestor în monedă națională şi serveşte la efectuarea de analize pe plan intern, neavând
putere de comparație internațională.

2). ponderea cheltuielilor publice în PIB caracterizează nivelul cheltuielilor publice şi dinamica
acestora într-o anumită perioadă
Ch p
g 100
PIB
Chp – volumul total al cheltuielilor publice (în expresie nominală, în prețuri curente);
PIB – mărimea produsului intern brut (în expresie nominală, în prețuri curente).
Ch p i
gi  100
PIB
Chpi – reprezintă volumul cheltuielilor publice de tipul i .

6
3). volumul cheltuielilor publice ce revin în medie pe locuitor:

Ch p
cl 
Nl
Nl – reprezintă numărul de locuitori.

Structura cheltuielilor publice. Analiza

cheltuielilor publice efectuată din punctul de vedere al structurii are la bază
clasificația economică şi funcțională.
 ponderea (greutatea specifică) a fiecărei categorii de cheltuieli în totalul
acestora
Chp i
gs   100
Chp

Cu ajutorul acestui indicator se poate stabili în ce proporție au fost orientate resursele financiare
ale statului spre anumite obiective sociale, administrative, militare, economice etc.

Dinamica cheltuielilor publice

exprimă modificările care intervin în
cuantumul şi structura acestora în
decursul unui interval de timp.

1). dinamica nominală a cheltuielilor

publice, care poate fi exprimată în două
moduri şi anume :
- în mărimi absolute : ΔnChp1/0 = Chpn1 - Chpn0
n n
Chp 1 - Chp 0
- în mărimi relative : n Chp1 / 0  n
100
Chp 0

Chpn1 – reprezintă volumul cheltuielilor publice totale, în mărime nominală, în perioada

curentă;
Chpn0 – reprezintă volumul cheltuielilor publice totale, în mărime nominală, în perioada de
bază .

7
2). dinamica reală a cheltuielilor publice:
- în mărimi absolute : ΔrChp1/0 = Chpr1 – Chpr0
r r
Chp 1 - Chp 0
- în mărimi relative : r Chp1 / 0  r
100
Chp 0

Chpr1 – reprezintă volumul cheltuielilor publice totale, în mărime reală, în perioada curentă;
Chpr0 – reprezintă volumul cheltuielilor publice totale, în mărime reală, în perioada de bază.

3). modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB:

Chp1 Chp0
g  g 1  g 0   100   100
PIB1 PIB 0

4). modificarea nivelului cheltuielilor publice pe locuitor:

Ch p1 Ch p 0
c l  c l1  c l 0  
N l1 Nl0

5). modificarea structurii cheltuielilor publice:

Ch p i1 Ch p i 0
g s  g s1  g s 0  100  100
Ch p1 Ch p 0

6). coeficientul de devansare – indicatorul care arată corespondența dintre creşterea

cheltuielilor publice şi creşterea PIB
Ch p1
I Chp1 / 0 Ch p 0
Kd  
I PIB1 / 0 PIB1
PIB0

Acest coeficient poate lua următoarele valori:

- Kd < 1, ceea ce reflectă faptul că PIB a crescut într-o măsură mai mare decât au crescut
cheltuielile publice;
- Kd = 1, ceea ce arată o creştere proporțională a cheltuielilor publice şi a PIB ;
- Kd > 1, ceea ce înseamnă că PIB a crescut într-o măsură mai mică decât cheltuielile publice .

7). coeficientul de elasticitate:

Ch p1  Ch p 0
Ch p 0
e
PIB1  PIB0
PIB0

8
Interpretarea mărimii acestui coeficient este următoarea :
- e < 1 arată faptul că cheltuielile publice sunt inelastice în raport cu PIB,
respectiv la creşterea PIB cu o unitate, creşterea cheltuielilor publice va fi
mai mică de o unitate (restrângerea proporției cheltuielilor publice în
PIB);
- e = 1 arată o elasticitate unitară sau proporțională, ceea ce reflectă o
creştere a PIB şi a cheltuielilor publice în aceeaşi proporție;
- e > 1 indică elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu PIB, adică o creştere a PIB cu o
unitate determină o creştere a cheltuielilor publice cu peste o unitate (utilizarea într-o mai
mare măsură a PIB pentru finanțarea cheltuielilor publice).

3.4. Structura cheltuielilor

publice

Bibliografie recomandată:
 Dascălu E.D., Savu C.S., Finanţe publice – Studii de caz, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2016
 Drigă I., Răscolean I., Stanciu A.P., Finanţe publice, Note de curs, Centrul de multiplicare al
Universităţii din Petroşani, Petroşani, 2012
 Florescu D., Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2013
 Franț F., Finanţe publice, Editura Economică, Bucureşti, 2013
 Gherghina, R.; Crețan, G., Finanțe, Editura Universitară, Bucureşti, 2012
 Marinescu, R.T., Finanțe publice: modele de analiză și studii de caz, Editura Economică,
Ediţia a II-a, Bucureşti, 2021
 Matei G., Drăcea M., Drăcea R., Mitu N., Finanţe publice - teorie, grile, aplicaţii, Editura
Universitaria, Craiova, 2013
 Stănescu C., Nedelescu M., Finanţele generale, Editura Universitară, București, 2012
 Stoica C., Penu D., Marinoiu A.M., Busu C., Finanțe publice. Eficiența actului de guvernare
prin finanțe publice, Ediția a IV-a, Editura Pro Universitaria, București, 2015
 Ungureanu M.A., Nedelescu D., Ungureanu D., Finanţele, Editura Universitară, București,
2018
 Văcărel I. (coord.), Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Ediţia a VI-a, Bucureşti,
2007
 Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare;
(http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/37954)
 Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii (FNGCIMM
SA-IFN), https://www.fngcimm.ro/imm-invest

9
 Cap. 3
Sistemul cheltuielilor publice

3.4. Structura cheltuielilor publice

3.4.1. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale

Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă o componentă importantă a politicii

sociale a statelor şi presupune folosirea pe scară largă a resurselor financiare publice în scopul
îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale populaţiei.
Cheltuielile publice pentru acţiuni social-
culturale vizează realizarea de servicii în mod gratuit, cu
plată redusă sau sub forma de transferuri băneşti, alocaţii
bugetare, pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii. Beneficiarii
acestor prestaţii sunt anumite categorii sau grupuri, iar în
unele cazuri chiar întreaga populaţie. Cheltuielile pentru
acţiuni social-culturale îndeplinesc un important rol
economic şi social, deoarece pe seama resurselor alocate de stat
se asigură: educaţia şi instrucţia copiilor şi a tinerilor, ridicarea
calificării profesionale, asistenţa medicală a indivizilor, se
influenţează evoluţia demo-geografică, se asigură un sistem de
protecţie socială, ridicarea nivelului cultural şi de civilizaţie a
membrilor societăţii. În acelaşi timp, rolul lor economic se manifestă şi prin influenţa asupra
cererii de beneficiari de consum, stimulând astfel sporirea producţiei.
Evoluţia cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale înregistrează o tendinţă
crescătoare, fiind determinată de dezvoltarea economică a statelor, creşterea demografică,
modificarea structurii de vârstă a populaţiei şi creşterea costului serviciilor sociale.
Sursele de acoperire a acestor cheltuieli pot fi publice sau private, interne sau externe
şi anume:
 fondurile bugetare (bugetul de stat şi bugetele locale);
 contribuţii ale persoanelor fizice / juridice la bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul
fondului de asigurări sociale de sănătate, bugetul asigurărilor pentru șomaj;
 fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private utilizate pentru finanţarea
cheltuielilor în pregătirea profesională a salariaţilor şi protecţia muncii;
1
 veniturile realizate de instituţii
social-culturale din diferite
activităţi specifice, din servicii
prestate către terţi sau din
exploatarea proprietăţilor lor
 veniturile populaţiei, aceasta
suportând diferite taxe, cotizaţii,
costuri ale unor servicii care
cumpără bunuri culturale;
 fondurile organizaţiilor fără scop
lucrativ, respectiv organizaţiile neguvernamentale, instituţiile de caritate, fundaţiile,
asociaţiile, bisericile şi alte aşezăminte de cult, care participă cu diferite sume la finanţarea
unor acţiuni social-culturale;
 ajutoare financiare externe, concretizate în credite rambursabile şi nerambursabile acordate
unor ţări din fonduri constituite în acest scop la nivelul unor organisme internaţionale
(UNESCO, UNICEF, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Banca Mondială), organisme
regionale (Uniunea Europeană) sau ajutoare băneşti şi materiale oferite unor state în situaţii
deosebite.
Structura cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale vizează următoarele destinaţii:
învăţământ; sănătate; cultură, religie, recreere, activitate sportivă şi de tineret; securitate
socială.

3.4.1.1. Cheltuielile publice pentru învăţământ

Politica în domeniul învăţământului este una dintre cele mai importante componente
ale politicii de guvernare şi de dezvoltare pe termen mai lung, deoarece reprezintă elementul
central pentru progresul societăţii. Ea se realizează în concordanţă cu caracteristicile vieţii
economico - sociale, nivelul de instruire existent şi cel spre care se tinde etc. Cheltuielile
publice pentru învăţământ vizează învăţământul preşcolar, învăţământul primar, învăţământul
secundar (gimnazial, liceal, profesional), învăţământul superior. Analizând repartizarea
cheltuielilor pe nivelul de învăţământ, rezultă că ponderea cea mai mare revine învăţământului
preşcolar şi primar între 40% (Europa, Asia, SUA) şi 60% (Africa, America de Sud);
învăţământului secundar îi revin între 25% şi 40% din totalul cheltuielilor de învăţământ, iar
pentru învăţământul superior se alocă între 15% şi 20%.
Cheltuielile pentru învăţământ sunt grupate în funcţie de destinaţia lor în:
 cheltuieli curente, efectuate pentru funcţionarea unităţilor de învăţământ; aceste cheltuieli
includ salariile cadrelor didactice, cheltuielile materiale pentru întreţinerea şcolilor etc.;
 cheltuieli de capital, respectiv cele pentru investiţii în bunuri durabile în domeniul
învăţământului.
Principalii factori care determină dimensionarea cheltuielilor pentru învăţământ:

2
 - factori demografici, pe baza cărora se stabilesc
necesarul de cadre didactice, dotarea etc.;
- factorii economici, care indica necesarul de forţa
de munca, de pregătire profesionala, ceea ce are
implicaţii mari în structura învăţământului, în
modernizarea lui etc.;
- factori sociali şi politici, potrivit cărora exista
învăţământ obligatoriu şi gratuit pentru toţi copii
ţării (şcoala primara şi gimnaziu), învăţământ
liceal sau profesional gratuit, facilităţi şi ajutoare
către diverse institute de învăţământ etc.
Finanţarea învăţământului se realizează din mai multe surse:
 bugetul de stat, rămâne principala
sursă de finanţare a educaţiei şi oglindeşte
importanţa acestui domeniu în politica
guvernamentală a fiecărei ţări. Unităţile de
învăţământ pot funcţiona atât ca unităţi
publice, şi sunt finanţate de la buget, cât şi
ca unităţi private, situaţie în care, deşi sunt
independente (sau parţial dependente) faţă
de subvenţiile bugetare, sunt totuşi supuse
controlului şi rigorilor oficiale de
reglementare a statutului cadrelor didactice, a normelor de examinare şi evaluare. De
asemenea, unităţile publice pot recurge la sporirea resurselor alocate, prin acumularea de
venituri proprii rezultate din activităţi de cercetare, chirii, educaţie continuă;
 bugetele locale, care dispun pentru aceasta, ca sursă principală de venit, de sume defalcate
din taxa pe valoarea adăugată, colectată la nivel central ;
 populaţia, prin taxe, contribuţii etc., ea fiind principala finanţatoare a învăţământului
particular;
 firmele se implică în procesul de învăţământ şi instruirea prin organizarea ciclurilor de
perfecţionare şi recalificare profesională, prin sponsorizarea cu burse a elevilor şi
studenţilor sau participa, ca sponsori, la susţinerea unor instituţii de învăţământ;
 sponsorizările, donaţiile şi ajutoarele provin de la variate unităţi non-profit sau de caritate,
precum şi de la foştii elevi ai unităţilor şcolare şi care îşi materializează în acest fel
recunoştinţa şi sprijinul faţă de leagănul carierei şi al reputaţiei; în afară de acest sprijin, se
acceptă şi o serie de facilitaţi şi exonerări de ordin fiscal;
 ajutorul extern, primit prin intermediul unor organizaţii internaţionale,
fundaţii străine etc. Se concretizează în subvenţionarea unor ample

3
 programe, în special răspândite în ţările slab dezvoltate. Banca
Mondială orientează şi coordonează o însemnată pondere din resursele
de finanţare a acestor programe, prin îmbunătăţirea infrastructurii
şcolare, finanţarea cursurilor cu experţi din ţările dezvoltate, a
cursurilor de emancipare a femeii şi a societăţii în general.

3.4.1.2. Cheltuielile publice pentru sănătate

Ocrotirea sănătăţii este o problemă de mare importanţă pentru
orice ţară, având un profund caracter social. Instituţiile specializate
(publice sau private) în acest domeniu sunt: spitalele, dispensarele,
policlinicile, cabinetele medicale, farmaciile etc.
Cheltuielile pentru sănătate sunt dirijate atât pentru întreţinerea şi funcţionarea
instituţiilor de sănătate, cât şi pentru acţiunile de prevenire a îmbolnăvirilor (ex. vaccinări),
evitarea accidentelor, educaţie sanitară; subvenţionarea unei cote din costul medicamentelor
pentru salariaţi sau unele categorii ale populaţiei (pensionari, copii etc.). În acest sens, o
importanţă deosebită are concepţia actuală privind apărarea şi promovarea sănătăţii conform
căruia medicina nu mai trebuie să fie medicina bolnavului, ci în primul rând medicina omului
sănătos (un medic francez defineşte medicina preventivă „efortul de a împiedica oamenii de azi
să devină statistica de mâine”).
Cheltuielile pentru sănătate cuprind:
- cheltuieli curente, pentru întreţinerea şi funcţionarea sistemului sanitar, inclusiv
salariile personalului sanitar;
- cheltuielile de investiţii, pentru construirea şi dotarea cu aparatură şi mobilierul
necesar, mijloace de transport etc. a instituţiilor specializate.
Sursele de finanţare a cheltuielilor pentru sănătate sunt diverse:
 bugetul public (central şi local);
 bugetul asigurărilor sociale de stat, care-şi constituie veniturile şi din cotizaţiile pentru
sănătate ale populaţiei;
 cotizaţiile la societăţile specializate de asigurări pentru asigurări de boală, profesionale etc.;
 resursele populaţiei, pentru servicii de sănătate care se fac cu plata clienţilor (în instituţiile
particulare sau de stat);
 ajutor extern, de la organisme internaţionale specializate (Organizaţia Mondială a Sănătăţii,
Crucea Roşie etc.) sau de la state şi organizaţii străine.


Se referă la măsuri de informare şi educaţie în domeniul nutriţiei, sănătăţii mentale, consum de alcool, tutun, droguri,
exerciţii fizice etc. Vizează îmbunătăţirea cunoştinţelor populaţiei privind factorii de risc şi încurajarea populaţiei să
adopte un stil de viaţă sănătos.
4
 Rezultatele activităţii în domeniul sănătăţii
sunt evaluate în funcţie de anumiţi indicatori
specifici, cum ar fi: speranţa medie de viaţă,
natalitatea, morbiditatea, mortalitatea infantilă,
numărul de paturi de spital la 1000 locuitori,
numărul de cadre medicale la 1000 locuitori etc.

3.4.1.3. Cheltuielile publice pentru cultură, culte, recreere, sport, tineret

Alocările în domeniul culturii, artelor, activităţilor sportive şi de
tineret reprezintă o latură distinctă a politicii sociale a statului,
pentru că, prin mijloacele specifice folosite, aceste activităţi au
menirea de a completa demersurile generale de perfecţionare
calitativă a factorului uman, de a favoriza îmbogăţirea nivelului
cultural şi educativ al cetăţenilor.
Instituţiile culturale, artistice, sportive şi de tineret oferă o varietate
de bunuri şi servicii de o natură specială. Forma lor de proprietate le
diferenţiază în aşezăminte publice, de importanţă naţională sau
locală (biblioteci, muzee, orchestre, teatre) şi private, pentru că
aparţin unor persoane fizice şi/sau juridice particulare.
Alături de încărcătura spirituală ce compune prestarea acestor servicii şi crearea
bunurilor, natura dreptului de proprietate în care îşi desfăşoară activităţile de creaţie determină
diferenţierea surselor de finanţare.
 Componenţa economică rezidă în costurile specifice pe care le reclamă producerea acestei
categorii de bunuri, a căror vânzare poate crea venituri. Pe această cale, instituţiile culturale,
artistice, sportive şi de tineret îşi pot autofinanţa propria creaţie de noi şi alte producţii.
 Sprijinul financiar acordat de la bugetul public deţine ponderea în majoritatea ţărilor şi
constă în alocări explicite, subvenţii şi completări cu sume variabile a fondurilor şi
veniturilor proprii acestor instituţii.
Trebuie menţionată participarea financiară a autorităţilor publice locale, cărora le revine
peste două treimi din sursele bugetare de finanţare. Cheltuielile curente reprezintă
finalitatea prioritară de completat prin astfel de
surse, în timp ce cheltuielile de capital au
îndeobşte o cotă redusă. Instituţiile de cultură şi
artă beneficiază de o atenţie prioritară în totalul
acestor alocări, justificată de faptul că bunurile
speciale pe care acestea le oferă înseamnă „o
componentă importantă a sistemului de protecţie
socială”, de unde şi accesul favorizat prin felurite
reduceri de preţuri şi de tarife sau chiar gratuităţi.

5
 În majoritatea ţărilor cu tradiţie în domeniu sunt frecvente acţiunile de
mecenat*, practica donaţiilor şi sponsorizărilor este răspândită, ca susţinere
materială şi financiară semnificativă a acestor produse şi creaţii de excepţie.
Concret, prin astfel de modalităţi de finanţare, economia reală alocă direct
fondurile necesare activităţilor culturale şi artistice.
Ţările dezvoltate practică o diversitate de forme prin care finanţează acţiuni culturale şi
artistice de anvergură. Franţa este model printr-o fiscalitate adecvată, un mare volum de
fonduri sunt orientate către creaţia artistică, completând astfel resursele bugetare cu care
sunt sprijinite artele plastice, teatrele şi muzeele, domeniul muzical. Italia beneficiază de
suportul financiar al unora din marile companii industriale, dar şi din domeniul asigurărilor,
care au acordat donaţii considerabile pentru restaurarea unora din celebrele instituţii
muzicale şi monumente arhitectonice. Japonia alocă mai puţine fonduri prin bugetul de stat,
însă numeroasele firme private îşi orientează sume substanţiale din profit pentru
sponsorizarea actelor culturale şi acţiunilor artistice. SUA fac o notă aparte prin combinarea
fiscalităţii cu diferite forme de sponsorizare şi donaţii.

3.4.1.4. Cheltuielile publice pentru securitate socială

Cheltuielile social - culturale destinate securităţii sociale
cuprind resursele financiare destinate acordării de ajutoare, alocaţii,
pensii, indemnizaţii etc. unor persoane salariate sau nesalariate. Cea
mai importantă componentă a acestor cheltuieli o reprezintă
asigurările sociale.
Asigurările sociale constituie acea parte a relaţiilor
economico-sociale în formă bănească cu ajutorul cărora, în procesul
repartiţiei PIB, se formează, se repartizează, se gestionează şi se utilizează fondurile băneşti,
necesare ocrotirii obligatorii a salariaţilor, cooperatori, asociaţilor, agricultorilor, pensionarilor
şi a fanilor lor în cazuri de incapacitate temporară sau permanentă de muncă.
Prin asigurările sociale se iau măsurile corespunzătoare pentru prevenirea
îmbolnăvirilor, refacerea sănătăţii precum şi pentru asigurarea existenţei acelora care şi-au
pierdut capacitatea de muncă din cauza bolii, accidentelor, a atingerii unei anumite limite de
vârstă şi a celor care nu au susţinători legali.
Prin instituirea sistemului public naţional de asigurări sociale s-a creat un cadru unitar
de aplicare a legislaţiei în domeniu, se economisesc resurse materiale şi umane, se creează
flexibilitate în redistribuirea resurselor disponibile, se întăreşte controlul privind constituirea
şi utilizarea resurselor şi calitatea prestaţiilor.

*
Tip de promovare-eveniment, formă de susţinere logistică şi/sau financiară a unei activităţi cultural-artistice (mecenat
cultural), educative (acordarea unei burse sau premiu), de cercetare, de protecţie a mediului, a unor acţiuni umanitare,
filantropice s.a. (activităţi considerate "nobile") de către o companie sau o persoană fizică, în scopul creşterii
notorietăţii şi îmbunătăţirii imaginii de marcă. Mecenatul are o motivaţie socială, impactul său pozitiv realizându-se
pe termen mediu şi lung, prin asocierea numelui companiei (sau persoanei) cu implicarea în susţinerea activităţii
respective (un capital de simpatie dobândit de firma care va influenţa pozitiv clientela).
6
Sistemul public naţional de asigurări sociale este
organizat pe baza următoarelor principii:
 unitatea, conform căruia este organizat şi
funcţionează un singur sistem public naţional de
asigurări sociale, garantat de stat, urmărindu-se
diminuarea riscurilor ce decurg din existenţa mai
multor sisteme de asigurări sociale, încurajarea
mobilităţii pe piaţa muncii, posibilitatea şi
condiţiile de organizare şi funcţionare a unor
sisteme private de asigurări sociale;
 obligativitatea, în concordanţă cu care persoanele
fizice care desfăşoară activităţi aducătoare de venituri şi îndeplinesc condiţiile prevăzute
de lege cuprinse în sistemul public de asigurări, beneficiind de drepturi şi având obligaţii
reglementate;
 garantarea de către stat a drepturilor de asigurări sociale;
 ocrotirea cetăţenilor în toate cazurile şi pentru întreaga perioadă de pierdere a capacităţii
de muncă;
 contributivitatea, care reflectă modul de constituire a fondurilor sistemului public naţional
pe baza contribuţiilor persoanelor fizice şi juridice;
 egalitatea, potrivit căreia persoanele asigurate beneficiază de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi
obligaţii dacă îndeplinesc aceleaşi condiţii prevăzute de lege;
 scutirea de la plata impozitelor şi taxelor a pensiilor de asigurări sociale;
 imprescriptibilitatea dreptului la pensie şi la indemnizaţiile de asigurări sociale, respectiv
dreptul cetăţenilor care îndeplinesc condiţiile legale de a solicita stabilirea dreptului la
diverse forme de ocrotire socială;
 autonomia şi descentralizarea.
Principalele forme de protecţie a cetăţenilor prin asigurările sociale de stat sunt:
a) pensiile, în cadrul cărora intră: pensia pentru munca depusă şi limită de
vârstă; pensia pentru pierderea capacităţii de muncă din cauza accidentelor şi
bolilor profesionale; pensia pentru pierderea capacităţii de muncă în afara
procesului de muncă; pensia de urmaş; pensia alimentară;
b) trimiterile la tratament balneoclimateric şi
odihnă, au un rol important în prevenirea
îmbolnăvirilor, în refacerea şi întărirea sănătăţii
pensionarilor, a salariaţilor şi a membrilor lor de
familie;
c) indemnizaţiile şi ajutoarele, care cuprind:
indemnizaţia pentru prevenirea îmbolnăvirilor
şi recuperarea capacităţii de muncă;
indemnizaţia în caz de pierdere temporară a
7
capacităţii de muncă; indemnizaţia de naştere;
indemnizaţia pentru creşterea copilului până la
vârsta de 2 ani; indemnizaţia pentru creşterea
şi îngrijirea copilului bolnav; ajutorul de
integrare profesională; alocaţia de sprijin;
ajutorul în caz de deces;
d) unele cheltuieli cu ocrotirea sănătăţii.
Sursele de finanţare sunt:
 contribuţia unităţilor economice la asigurările sociale;
 contribuţia individuală a angajaţilor la asigurările sociale;
 contribuţia pentru asigurările sociale datorată de unităţile particulare bazate pe libera
iniţiativă;
 contribuţiile diferenţiale ale salariaţilor şi pensionarilor care merg la tratament balnear
de odihnă;
 contribuţia unităţilor economice şi a angajaţilor la constituirea fondului de şomaj;
 alte venituri: sumele rezultate din lichidarea debitelor anilor anteriori, restituirea
subvenţiilor acordate staţiunilor balneare în anii precedenţi şi nefolosite, majorările şi
amenzile aplicate pentru neplata la timp şi integrală a contribuţiilor pentru asigurări sociale,
pensii neachitate şi prescrise, excedentul bugetului anului precedent, raportat pe anul
următor.

3.4.2. Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică,

siguranţă naţională şi apărare

Serviciile publice generale satisfac necesităţi publice cu caracter

indivizibil, costul lor fiind suportat de întreaga societate, în principal pe seama
resurselor bugetare. Instituţiile prin care se asigură serviciile publice generale,
ordinea publică, apărarea și siguranţa naţională sunt:
- organele puterii şi administraţiei publice: instituţia prezidenţială, organele
puterii legislative centrale şi locale (parlament, consiliul judeţean,
consiliul local), organele puterii judecătoreşti, organele executive centrale şi
locale (guvern, ministere, prefecturi, primării);
- organele de ordine publică, siguranţă și apărare naţională: poliţia, jandarmeria, securitatea
naţională, servicii de informaţii, servicii de pază şi protecţie.
Principala sursă de finanţate a acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat,
guvernamental sau local, după subordonarea instituţiilor respective, la care se adaugă: venituri
proprii realizate din activităţi specifice, donaţii, ajutoare financiare externe sau credite.
Printre factorii care influenţează nivelul cheltuielilor pentru servicii publice generale,
ordine publică şi siguranţă se numără:
8
 - mărimea şi structura aparatului de stat şi a organelor de ordine publică;
- nivelul salarizării funcţionarilor publici;
- dezvoltarea economică socială şi urbană;
- înzestrarea cu echipamente şi aparatură informatică, mijloace de transport
şi alte mijloace specifice tehnice specifice .
În România, această categorie de cheltuieli este înscrisă în bugetul de stat în două poziţii
distincte: cheltuieli cu autorităţile publice; cheltuieli cu ordinea publică şi siguranţa naţională.
Cheltuielile pentru apărare sunt cheltuieli neproductive, care consumă definitiv o parte
din PIB, fiind finanţate din bugetele guvernamentale ale statelor, iar uneori şi din resurse
financiare provenite de la grupări sau alianţe militare şi credite externe.
Cheltuielile pentru apărare îmbracă două forme: cheltuieli directe, care cuprind
cheltuielile cu întreţinerea forţelor armate; cheltuieli indirecte, legate de lichidarea urmărilor
războaielor sau de pregătirea unor viitoare acţiuni armate .
În ultimii ani, contextul economic şi politic mondial a modului de organizare şi
funcţionare a armatelor, manifestându-se orientarea spre o armată mai puţin numeroasă şi mai
profesionistă, sub influenţa următorilor factori: recesiunea economică; reducerea veniturilor
fiscale; costul ridicat al protecţiei sociale; acordarea de priorităţi pentru industrie, cercetare şi
protecţia mediului; reducerea deficitelor bugetare şi a datoriei publice; reducerea tensiunilor
internaţionale.

3.4.3. Cheltuielile publice pentru obiective şi

acţiuni economice

Reflectă funcţia statului de reglare a proceselor

economice şi sunt destinate finanţării regiilor autonome,
societăţilor comerciale, fermierilor şi altor mici
întreprinzători sau vizează acţiuni sau obiective importante
pentru fiecare ţară.
Ajutoarele financiare ale statului către întreprinderi îmbracă diverse forme, care pot fi
grupate astfel :
a) ajutoarele financiare directe, care includ:
- subvenţiile, care reprezintă ajutoare nerambursabile acordate de stat agenţilor economici şi
în dificultate pentru a-şi asigura funcţionarea în condiţii în care activitatea lor este
ineficientă (de ex., pentru agricultură, mediu, calamităţi naturale);
- investiţiile, care vizează dezvoltarea sectorului public şi a altor sectoare şi au ca obiectiv
principal satisfacerea interesului general şi nu numai criteriul obţinerii de profit (de ex.,
schema de ajutor de stat pentru IMM-uri şi întreprinderi mari care vizează realizarea de
investiţii în active corporale şi necorporale);

9
- împrumuturile cu dobândă subvenţionată de stat (de ex., linii de credit /
credite pentu susţinerea IMM-urilor în asigurarea capitalului de lucru și
de investiţii *);
- ajutoarele financiare pentru organizarea de expoziţii, difuzarea de
informaţii, efectuarea de studii de marketing;
- avansurile rambursabile, prin care se acordă între 20% şi 50% din valoarea necesară
realizării unor acţiuni de prospectarea şi prezentarea în străinătate a produselor noi.
b) ajutoare financiare indirecte, care cuprind:
- avantaje fiscale, concretizate sub forma încasărilor fiscale la care statul renunţă, lăsându-le
la dispoziţia agenţilor economici, în special în domeniul investiţiilor şi anume: amortizarea
accelerată, reducerea impozitelor pentru profitul reinvestit, acordarea de credite fiscale etc.;
- garantarea împrumuturilor bancare de către stat.
Finanţarea cheltuielilor publice pentru acţiuni
şi obiective economice se face atât din surse
interne, cât şi externe, astfel:
- resursele proprii ale întreprinderilor
realizate în urma valorificării şi încasărilor
producţiei şi a obţinerii de profit;
- împrumuturi bancare sau obligatare;
- bugetul de stat, care reprezintă sursa cea mai importantă ca rol şi volum;
- fondurile comunitare cu caracter structural ale Uniunii Europene;
- fonduri de la instituţiile bancare şi financiare internaţionale: Banca Europeană pentru
Investiţii, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Mondială.

*
https://www.imminvest.ro/, https:/ /www.fngcimm.ro/imm-invest - Programul Naţional IMM Invest România
- program guvernamental de susţinere a IMM-urilor
10
Bibliografie recomandată:

 Dascălu E.D., Savu C.S., Finanţe publice – Studii de caz,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2016

 Drigă I., Răscolean I., Stanciu A.P., Finanţe publice, Note

de curs, Centrul de multiplicare al Universităţii din
Petroşani, Petroşani, 2012

 Florescu D., Finanţe publice, Editura Universitară,

Bucureşti, 2013

 Franț F., Finanţe publice, Editura Economică, Bucureşti,

2013

 Gherghina, R.; Crețan, G., Finanțe, Editura Universitară, Bucureşti, 2012

 Marinescu, R.T., Finanțe publice: modele de analiză și studii de caz, Editura Economică,
Ediţia a II-a, Bucureşti, 2021

 Matei G., Drăcea M., Drăcea R., Mitu N., Finanţe publice - teorie, grile, aplicaţii, Editura
Universitaria, Craiova, 2013

 Stănescu C., Nedelescu M., Finanţele generale, Editura Universitară, București, 2012
 Stoica C., Penu D., Marinoiu A.M., Busu C., Finanțe publice. Eficiența actului de guvernare
prin finanțe publice, Ediția a IV-a, Editura Pro Universitaria, București, 2015

 Ungureanu M.A., Nedelescu D., Ungureanu D., Finanţele, Editura Universitară, București,
2018

 Văcărel I. (coord.), Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Ediţia a VI-a, Bucureşti,
2007

 Ministerul Finanțelor Publice, Raport privind situația macroeconomică pe anul 2022

 Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare;
(http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/37954)

 Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii (FNGCIMM

SA-IFN), https://www.fngcimm.ro/imm-invest

 https://ec.europa.eu/eurostat/cache/infographs/cofog/

 https://ec.europa.eu/eurostat/databrowser/view/gov_10a_exp/default/table?lang=en

11