Cuprins

1. Cheltuielile publice – concept si trasaturi ................................................................... - 2 -

2. Clasificarea cheltuielilor publice ................................................................................ - 4 -
3. Factorii care influenteaza nivelul cheltuielilor publice ............................................... - 7 -
4. Alocarea pe destinatii a bugetului de stat ................................................................... - 8 -
4.1 Cheltuieli publice pentru actiuni social - culturale ............................................... - 8 -
4.1.1. Cheltuielile publice pentru invatamant .......................................................... - 9 -
4.1.2. Cheltuieli publice pentru cultura, culte si actiuni cu activitatea sportiva si de
tineret ............................................................................................................................ - 12 -
4.1.3. Cheltuielile publice pentru sanatate ............................................................. - 14 -
4.1.4. Cheltuielile publice pentru securitatea sociala ............................................. - 17 -
4.2 Cheltuieli publice pentru obiective si actiuni economice ................................... - 21 -
4.3 Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publica, siguranta nationala si
aparare ........................................................................................................................... - 22 -

-1-
 1. Cheltuielile publice – concept si trasaturi
Conceptul de cheltuieli publice este indisolubil legat de conceptul de sector
public, care poate fi privit ca reflectand tranzitii bugetare , intreprinderi publice ,
reglementari publice etc. Toate aceste componente sau politici ocazioneaza cheltuieli care
sunt menite sa acopere nevoi de interes general (educatie , sanatate , aparare etc.)
Cheltuielile publice sunt ocazionate de realizarea rolului statului ca autoritate publica si
ca actor economic si ele sunt suportate de cetatenii acestuia . Intrucat rolul statului este
atins prin intermediul politicilor publice , pe care autoritatile publice le transpun in viata ,
cheltuielile publice pot fi definite ca fiind costurile realizarii politicilor publice .
Cheltuielile publice pot fi privite si ca fiind actiunile care stabilesc obligatii ce
vor avea drept rezultat plati imediate sau viitoare , care au ca sursa de finantare veniturile
publice si in special veniturile fiscale . Aceasta definitie pune in evidenta rolul de
alocator de resurse al statului , care , folosind veniturile din impozite si taxe stranse de la
contribuabili , satisface cererile acestora , prin ocazionarea de cheltuieli publice . Rezulta,
deci, ca cheltuielile publice depind de politicile publice intreprinse de puterile publice ,
dar si de resurse care includ veniturile fiscale si imprumutul public .
Cheltuielile publice se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi :
 se refera la satisfacerea unor preferinte colective stabilite pe baza optiunilor
colective (se considera ca exista un anumit grad de omogenitate a preferintelor) ;
 privesc finantarea realizarii de bunuri si servicii publice , dar si transferuri in
scopul redistribuirii veniturilor in societate ;
 sunt facute de un intermediar (statul) , beneficiarii bunurilor si serviciilor publice
neputand face legatura directa dintre contributia lor la aceste cheltuieli (impozite
platite) si beneficiile obtinute din utilizarea (consumarea) bunurilor si serviciilor
publice ;
 marimea lor depinde de mai multi factori : inclinatia populatiei spreconsumul de
bunuri si servicii publice , potentialul economic al tarii,ideologia partidelor aflate
la putere , etc.

Cheltuielile publice constituie indicatorul cel mai utilizat pentru masurarea gradului
interventiei statului in economie (alaturi si de alti indicatori macroeconomici , cum ar fi :
marimea veniturilor fiscale , marimea deficitului bugetar) . Intrucat exista o legatura
foarte stransa intre marimea cheltuielilor publice si alti indicatori , precum numarul
populatiei , venitul acesteia , etc., cheltuielile publice in marime absoluta nu sunt foarte
expresive . Din aceasta cauza , marimea sectorului public este in mod obisnuit masurata

-2-
pe baza de indici , prin raportarea cheltuielilor publice la P.I.B. (sau alti indicatori
similari , cum ar fi P.N.B. sau V.N.) .
Cresterea cheltuielilor publice de-a lungul timpului atat in marime absoluta , cat si in
marime relativa indica , in mod evident , cresterea ponderii sectorului public in cadrul
economiei . Aceasta progresie a fost mai accentuata in ultimul secol , fapt care reiese din
compararea veniturilor si cheltuielilor publice in avutia produsa de o tara , de la mai putin
de 15 % inaintea primului razboi mondial , la peste 40 % , iar in unele tari si peste 50 % ,
in prezent .

Cheltuielile publice exprima relatii economico-sociale in forma baneasca

manifestate intre stat pe de o parte si persoane fizice si juridice, pe de alta parte, cu
ocazia repartizarii si utilizarii resurselor financiare ale statului in scopul indeplinirii
functiilor acestuia.
Concret, cheltuielile publice se materializeaza in plati efectuate de stat pentru
indeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului, si anume: servicii publice generale,
actiuni social-culturale, armata, ordine publica, actiuni economice etc.
Cheltuielile publice se materializeaza in utilitati (bunuri) publice, semipublice,
precum si a altor sectoare si domenii de activitate strans legate de interesele generale ale
membrilor societatii.
In acest cadru, din punctul de vedere al modului de acoperire cu resurse publice,
bunurile se impart in:
 Bunuri publice pure al caror consum individual nu genereaza, de regula,
sustragerea de la consumul lor a altui individ (pacea, securitatea comunitatilor,
iluminatul public), iar consumul lor este neconcurential;
 Bunuri mixte (semipublice) ce au pronuntat caracter privat, dar implica o alocare
de resurse guvernamentale, care schimba de fapt conditiile de competitie de pe
piata (servicii de transport, servicii medicale – cu excludere, parcuri publice, sali
publice de sport – fara excludere);
 Bunuri private pure care se caracterizeaza prin excluderea prin costuri (alimente,
imbracaminte, autoturisme etc).
Din punct de vedere economic, „cheltuielile publice exprima relatii economico-
sociale in forma baneasca, care se manifesta intre stat, pe de o parte, si persoane juridice
sau fizice, pe de alta parte, cu ocazia repartizarii si utilizarii resurselor financiare ale
statului, in scopul indeplinirii functiilor acestuia”.
Cheltuielile publice cuprind urmatoarele categorii de cheltuieli:
a) Cheltuieli bugetare, care se constituie din resursele financiare publice cuprinse
in:
 bugetul de stat;
 bugetul asigurarilor sociale de stat;
 bugetele locale;
 bugetele institutiilor publice autonome.
b) Cheltuieli acoperite din fonduri cu destinatie speciala;
c) Cheltuieli extrabugetare care se efectueaza din resurse financiare publice
constituite in afara bugetelor publice (de la litera „a” de mai sus), prevazute in bugetele
de venituri si cheltuieli extrabugetare ale institutiilor publice;

-3-
 d) Cheltuieli efectuate din bugetul Trezoreriei publice. Din punct de vedere
juridic, cheltuielile publice sunt alcatuite din acea parte a raporturilor juridice ce
constituie finantele publice, si anume acele raporturi juridice care iau nastere, se modifica
sau se sting in procesul repartizarii si intrebuintarii resurselor financiare publice in scopul
si cu finalitatea intretinerii autoritatilor statului, serviciilor si institutiilor publice,
satisfacerii cerintelor social-culturale si a celorlalte trebuinte colective. Se
particularizeaza prin trei caracteristici definitorii:
• are loc o intrebuintare a unor fonduri banesti;
• intrebuintarea fondurilor banesti este facuta de stat prin autoritatile sau
institutiile sale publice ori de unitatile administrativteritoriale;
• fondurile banesti sunt intrebuintate in interes public. Se impune a se face
distinctia intre cheltuielile publice si cele bugetare. Cheltuielile bugetare sunt o
componenta a cheltuielilor publice si reprezinta acea parte a cheltuielilor care se fac din
bugetele publice. Cheltuielile publice sunt formate din totalitatea cheltuielilor suportate
din sistemul unitar de bugete. Legea privind finantele publice le mai numeste si cheltuieli
publice totale.

2. Clasificarea cheltuielilor publice

Clasificarea cheltuielilor publice poate fi teoretica sau oficialasi legala.
A. Clasificarea teoretica poate avea la baza diferite criterii
Dupa criteriul economic, cheltuielile publice pot fi impartite in doua grupe:
 cheltuieli ce reprezinta un consum de venit national (pentru intretinerea
aparatului de stat, invatamant, sanatate, cultura etc.), numite si
neproductive;
 cheltuieli ce reprezinta un avans de venit national (cele facute in domeniul
economic), numite si productive.
Din punct de vedere al destinatiei, cheltuielile publice se mai clasifica legal in:
 cheltuieli curente, in care sunt incluse cheltuielile de personal, cheltuielile
materiale si servicii, subventii si transferuri, dobanzi aferente datoriei publice,
sume prevazute in pozitiile globale ca rezerve. Subventiile, la randul lor, se
grupeaza in subventii pentru institutiile publice, subventii pe produse si activitati,
subventii pentru acoperirea diferentelor de pretsi tarif, prime acordate
producatorilor agricoli;

 cheltuieli de capital, in care sunt incluse cheltuieli pentru investitii si cheltuieli

pentru rezervele materiale nationale si de mobilizare;
 rambursari de credite externe si plati de dobanzi si comisioane aferente acestora.

Tot dupa criteriul destinatiei, cheltuielile mai pot fi grupate in urmatoarele categorii:
• cheltuieli in domeniul social;
• cheltuieli pentru sustinerea unor programe prioritare de cercetare;
• cheltuieli in domeniul economic;
• cheltuieli pentru aparare, ordine publicasi siguranta nationala;
• cheltuieli pentru finantarea administratiei centrale si locale;
• cheltuieli rezultand din datoria publica (rate, dobanzi etc.).

-4-
 B. Clasificarea oficialasi legalaeste cea instituita fie prin acte normative ale
organismelor internationale, fie prin acte normative ale statelor.

1. O.N.U. clasifica cheltuielile pe destinatii, dupa cum urmeaza:

• servicii publice generale – administratie, ordine publicasi securitate, organe de
justitie, procuratura, notariat si alte institutii publice;
• aparare – pentru armata, cercetare si experiente cu arme, baze militare pe
teritorii straine, participarea la blocuri militare etc.;
• educatie;
• sanatate;
• actiuni economice;
• servicii comunale.

2. Clasificarea oficialasi legalaa cheltuielilor publice facuta prin acte normative

emanand de la autoritatile unui stat este cea facuta prin Legea bugetarasi prin clasificarea
bugetara.
Clasificatia cheltuielilor publice ale unui stat prezinta importanta atat teoretica, cat si
practica.
Importanta teoreticaeste data de faptul ca analiza categoriilor de cheltuieli publice
permite:
• incadrarea finantelor publice intr-una din cele doua categorii: clasice sau
moderne;
• cunoasterea directiilor de evolutie a unui stat si prioritatile pe care si le stabileste
pentru utilizarea resurselor publice;
• cunoasterea gradului de centralizare sau descentralizare a deciziilor politice si
economice.
Importanta practica este data de:
• crearea cadrului pentru fundamentarea strategiilor si tacticilor de dezvoltare;
• asigurarea unui sistem coerent de urmarire a transpunerii in viata a deciziilor
luate la nivel politic si legislativ.
Criteriile de grupare pe baza carora se inscriu cheltuielile in Legea bugetului, in tara
noastra, sunt cele definite de clasificatia bugetara, si anume gruparea economicasi
gruparea functionala.

a) Gruparea economica:
I. Cheltuieli curente: cheltuieli de personal; cheltuieli materiale si servicii;
subventii si transferuri; dobanzi la datoria publica; rezerve.
II. Cheltuieli de capital: cheltuieli pentru investitii; rezerve materiale nationale si
de mobilizare.
III. Imprumuturi de acordat.
IV. Rambursarea de credite externe si plati de dobanzi si comisioane aferente
acestora.
b) Gruparea functionala:
Partea I – Servicii publice generale.
• Autoritati publice
Partea a II-a – Apararea, ordinea publicasi siguranta nationala:
• aparare nationala;

-5-
 • ordine publicasi siguranta nationala.
Partea a IV-a – Cheltuieli social-culturale
• invatamant;
• sanatate;
• cultura, religie si actiuni privind activitatea sportivasi de tineret;
• asistenta sociala, alocatii, pensii si indemnizatii. Partea a IV-a – Servicii si
dezvoltare publica, locuinte, mediu si ape.
Partea a V-a – Actiuni economice:
• industrie;
• agriculturasi silvicultura;
• transporturi si comunicatii;
• alte actiuni economice.
Partea a VI-a – Alte actiuni:
• Cercetare stiintifica.
Partea a VII-a – Transferuri:
• transferul din bugetul de stat;
• pentru asigurari si protectia sociala a populatiei, pentru energie termica si
transport urban de calatori;
• pentru investitii;
• pentru investitii finantate din imprumuturi externe;
• pentru fondul de risc si de accidente, pentru protectia sociala a persoanelor
handicapate;
• pentru fondul special pentru plata pensiilor si altor drepturi de asigurari sociale
ale agricultorilor.
Partea a VIII-a – Imprumuturi acordate:
• pentru finantarea unor obiective aprobate prin conventii bilaterale
sau acorduri interguvernamentale.
Partea a IX-a – Plati de dobanzi si alte cheltuieli aferente datoriei publice.
Partea a X-a – Fonduri de rezerva.

Clasificatia administrativa sau institutionala grupeaza cheltuielile pe institutii

publice centrale autonome, cum sunt ministerele, agentiile guvernamentale. Toate acestea
au statut de ordonator de credite principal, care primeste resurse si le defalca pentru nevoi
proprii si pentru institutiile care le sunt subordonate (ordonatori de credite secundari,
care, in plan bugetar, au atributii similare fata de unitatile care le sunt subordonate –
adica ordonatorii de creditetertiari).
In buget, cheltuielile apar intai pe total, conform clasificatiei economice. In
continuare apar cheltuielile defalcate pe parti, conform clasificatiei functionale,prezentate
distinct pe sectoare si, in cadrul lor, detaliat pe capitole, subcapitole, articole si aliniate,
prevazute in clasificatia economica. In final apar cheltuielile defalcate conform
clasificatiei administrative, adica pe fiecare minister, in cadrul fiecaruia detaliat pe
sectoare, conform clasificatiei functionale, si pe capitole,subcapitole, articole si aliniate,
prevazute in clasificatia economica.
Astfel, de exemplu, la partea a III-a, sectorul „Invatamant” sunt inscrise toate
cheltuielile facute in acest scop, indiferent de ministerul/institutia care le face, defalcat pe
capitole de cheltuieli „Curente” (de personal, materiale si servicii si altele, daca este

-6-
cazul) si „De capital”. Practic, celelalte capitole (imprumuturi si rambursari) nu apar,
nefiind specifice acestui sector de activitate. Aceste cheltuieli reprezinta totalul
cheltuielilor pentru invatamant, prevazute in clasificatia administrativa la fiecare minister
in parte, deoarece astfel de cheltuieli tipice pentru Ministerul Educatiei si Cercetarii sunt
efectuate ca si cheltuieli netipice de catre alte ministere, cum sunt: Ministerul Apararii,
Ministerul de Interne, MinisterulTransporturilor.

Clasificatia administrativa – foloseste drept criterii institutiile prin intermediul carora se

realizeaza cheltuielile publice
Clasificatia economica
1. cheltuieli curente (de functionare)
- cheltuieli ale serviciilor publice sau administrative
- cheltuieli de transfer (de redistribuire)
2. cheltuieli de capital (cu caracter de investitii)
c. Clasificatia functionala foloseste drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de
activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice
 in domeniul social (invatamant, sanatate, ocrotiri sociale, cultura, arta, tineret)
 sustinerea unor programe prioritare de cercetare
 in domeniul economic (investitii)
 asigurarea cerintelor de aparare a tarii, ordinii publice si siguranta nationala
 finantarea administratiei publice centrale si locale si a cheltuielilor prevazute
de lege
 dobanzile aferente datoriei publice si cheltuielile determinate de emisiunea si
plasarea valorilor mobiliare necesare finantarii acestei datorii
d. Clasificatia financiara
 in functie de momentul in care se efectueaza si de modul in care afecteaza
resursele financiare publice, cheltuielile publice se grupeaza in:
- cheltuieli definitive
- cheltuieli temporare
- cheltuieli virtuale sau posibile
 dupa forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi:
- cheltuieli cu sau fara contraprestatie
- cheltuieli definitive si provizorii
- cheltuieli speciale si globale
e. Clasificatia dupa rolul cheltuielilor publice in procesul reproductiei sociale:
 cheltuieli reale (negative)
 cheltuieli economice (pozitive)
f. Clasificatia folosita de O.N.U.: clasificatia functionala O.N.U.; clasificatia economica

3. Factorii care influenteaza nivelul cheltuielilor publice

-7-
 Tendinta generala de crestere a cheltuielilor publice determina importanta cunoasterii
factorilor care influenteaza nivelul cheltuielilor publice generale.
Se poate face o delimitare a acestora in urmatoarele 7 categorii:
 Factori demografici sunt materializati prin cresterea numerica a populatiei,
modificarea structurii acesteia pe varste si categorii profesionale. Aceasta evolutie
produce ca efecte economice, majorarea cheltuielilor publice pentru invatamant,
sanatate, ordine publica, cultura etc. si implicit cresterea cheltuielilor legate de
sporirea numarului de locuri de munca in sectorul public.
 Factori economici care caracterizeaza dezvoltarea economiei, modernizarea acesteia
sau nondezvoltarea, stagnarea acesteia. In functie de aceste doua scenarii posibile si
cheltuielile publice sunt influentate.
 Factori sociali care actioneaza in functie de intensitatea masurilor de protectie sociala
pe care le promoveaza factorii de decizie legislativi si executori.
 Urbanizarea, ca regula generala, duce la cresterea cheltuielilor publice, atat prin
cresterea fiscalitatii pentru asigurarea veniturilor, cat si prin crearea si dezvoltarea
centrelor urbane, precum si prin finantarea unor utilitati publice specifice mediului
urban.
 Factori militari, determina cresterea cheltuielilor publice in corelatie cu politica
statului in context international privitoare la angajarea unor conflicte armate sau numai
la dimensiunile structurilor armatei
 Factori de ordin istoric care influenteaza prin transmiterea de la o perioada la alta a
nevoilor sporite de cheltuieli sau de suportare a poverii celor facute in anii anteriori.
Tot istoric poate influenta si fenomenul inflationist.
 Factori politici care se refera la cresterea considerabila a complexitatii statului
contemporan, la conceptia politica asupra functiilor statului

4. Alocarea pe destinatii a bugetului de stat

4.1 Cheltuieli publice pentru actiuni social - culturale

Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezinta o componenta importanta a

politicii sociale a statelor si presupune folosirea pe scara larga a resurselor financiare in
scopul imbunatatirii conditiilor de viata ale populatiei.
In Romania cheltuielile publice pentru actiuni social-culturale se refera la:
 Invatamant;
 Cultura, religie, actiuni sportive si de tineret;
 Sanatate;
 Securitate sociala (asistenta sociala, alocatii, ajutoare si indemnizatii, pensii)
Cheltuielile destinate actiunilor social-culturale sunt acoperite din surse publice
sau private, interne sau externe, dupa caz. Aceste surse sunt:
 fondurile bugetare. Este vorba de bugetul federal, bugetele statelor, regiunilor si
provinciilor membre ale federatiei si de bugetele colectivitatilor locale in tarile cu
structura federala, respectiv bugetul de stat si bugetele locale, in tarile cu structura
unitara.

-8-
 Aportul resurselor bugetare la finantarea cheltuielilor social-culturale difera de la
o tara la alta; difera, de asemenea, volumul finantarii, din diferitele verigi bugetare, a
acestor cheltuieli. In unele tari, numai bugetul guvernamental aloca fonduri pentru astfel
de actiuni (Franta, Austria, Elvetia), pe cand in alte tari majoritatea resurselor bugetare
provin din bugetele locale (Canada, Norvegia, Argentina s.a.);
 cotizatii sau contributii suportate de persoane fizice sau juridice care alimenteaza
fonduri financiare cu destinatie speciala, cum sunt: bugetul asigurarilor sociale,
fondurile pentru somaj s.a.;
 fondurile proprii ale intreprinderilor publice sau private utilizate pentru finantarea
cheltuielilor cu pregatirea profesionala a salariatilor, protectia muncii s.a.;
 veniturile realizate de institutii social-culturale din diferite activitati specifice, din
servicii catre terti sau din exploatarea proprietatilor lor;
 veniturile populatiei din care suporta diferite taxe, cotizatii, costurile unor servicii sau
se cumpara anumite bunuri culturale;
 fondurile organizatiilor fara scop lucrativ. In aceasta categorie sunt cuprinse
organizatiile neguvernamentale, institutiile de caritate, fundatiile, asociatiile,
bisericile si alte asezaminte de cult care participa cu diferite sume de bani la
finantarea unor actiuni social-culturale.
 ajutorul financiar extern cuprinde credite rambursabile si ajutoare nerambursabile
acordate unor tari din fonduri constituite in acest scop la nivelul unor organisme
internationale (UNESCO, UNICEF, OMS, Banca Mondiala), organisme regionale
(Uniunea Europeana prin intermediul Fondului Social) sau ajutoare banesti (ori
materiale) oferite unor state in situatii deosebite.

4.1.1. Cheltuielile publice pentru invatamant

Dezvoltarea invatamantului se realizeaza in concordanta cu cerintele diferitelor

etape de dezvoltare economico-sociala si ale egalizarii conditiilor de instruire si educare a
tuturor membrilor societatii. Invatamantul este chemat sa contribuie intr-o masura din ce
in ce mai mare la progresul de ansamblu al societatii. Dezvoltarea si modernizarea inva-
tamantului au condus la cresterea resurselor alocate acestuia, in toate tarile, atat
dezvoltate, cat si in curs de dezvoltare.
Cresterea cheltuielilor publice pentru invatamant este datorata actiunii conjugate a
mai multor factori, si anume:
 factori demografici. Cresterea populatiei a antrenat in mod firesc cresterea
populatiei scolare. Explozia demografica ce a condus la depasirea cifrei de 6 miliarde de
locuitori ai globului, s-a reflectat in principal in cresterea contingentelor scolare a
gradului de cuprindere in sistemul de invatamant si a obligativitatii anumitor grade de
invatamant. Aceasta a atras dupa sine un necesar sporit de cadre didactice. Necesarul de
cadre didactice a sporit si ca urmare a imbunatatirii raportului elevi/profesori.
 factori economici. Dezvoltarea economica, sporirea si diversificarea capitalului fix
si circulant, ca urmare a modernizarii si a perfectionarii proceselor tehnologice, au
reclamat o forta de munca cu calificare medie si superioara. Aceasta s-a putut obtine
efectuand un volum sporit de cheltuieli pentru invatamant. Aceste cheltuieli sporite erau
legate de organizarea invatamantului, de structura interna a invatamantului de diferite
grade, de cresterea ponderii studentilor in numarul total al elevilor si studentilor.

-9-
Necesitatile modernizarii invatamantului, sporirea mijloacelor tehnice, a aparaturii
necesare desfasurarii procesului instructiv si intensificarea utilizarii acestora, precum si
cresterea nivelului preturilor si tarifelor, actioneaza in aceeasi directie. Posibilitatile de
finantare a invatamantului, datorate dezvoltarii economice a tarii respective si cresterii
produsului intern brut, pot oferi resurse financiare sprijinirii dezvoltarii si modernizarii
invatamantului intr-o proportie mai mare sau mai mica. Existenta si a altor surse de
acoperire a acestor cheltuieli decat cele bugetare contribuie la completarea resurselor
financiare publice destinate invatamantului.
 factori sociali si politici. Acestia se refera la politica scolara, la stabilirea acesteia,
la nivelul invatamantului obligatoriu, la resursele, facilitatile si ajutoarele indreptate catre
institutiile de invatamant sau chiar catre elevi, studenti si familiile acestora.
Finantarea cheltuielilor pentru invatamant se realizeaza din diferite surse, si
anume: bugetul statului, surse ale populatiei, ale intreprinderilor, ale organizatiilor fara
scop lucrativ, donatii, ajutor extern
Bugetul statului reprezinta principala sursa de finantare a invatamantului, in toate
tarile lumii, ceea ce reflecta importanta deosebita acordata acestui domeniu al vietii
sociale.
Finantarea cheltuielilor pentru invatamant difera si in functie de structura
sistemului bugetar. In unele tari, rolul principal in finantarea institutiilor de invatamant
(cu exceptia invatamantului superior) revine bugetelor statelor sau colectivitatilor locale,
care folosesc resursele fiscale proprii, dar primesc si subventii de la bugetul central sau
guvernamental (Austria, Marea Britanie, Suedia, Norvegia; in Germania landurile
finanteaza 74% din totalul cheltuielilor pentru invatamant). In toate tarile, insa,
invatamantul superior este finantat din bugetul central (cu exceptia Germaniei, unde
landurile finanteaza 88,7% din cheltuielile invatamantului superior).
In tarile dezvoltate, ca si in cele in curs de dezvoltare, exista doua tipuri de unitati
de invatamant: publice, finantate de la buget si particulare (private), care pot fi
independente sau partial subventionate de stat.
Unitatile de invatamant privat (primare si secundare) sunt infiintate, in cele mai
multe tari, pe criterii confesionale (Franta, Italia, Austria). Numarul elevilor care le
frecventeaza nu este deosebit de mare, el reprezinta 1‚5% - 5% din totalul elevilor (cu
exceptia Frantei, unde in anul scolar 1993/1994 17% din numarul elevilor frecventau cele
9500 scoli private, din care peste 50 000 unitati de invatamant).
Invatamantul privat este supus controlului statului si se conformeaza
reglementarilor oficiale privind cadrele didactice, organizarea invatamantului si
examenele.
In invatamantul superior exista, in general, un numar redus de institutii private (in
Suedia exista o singura institutie de invatamant superior, cu profil economic, la
Stockholm, iar in Olanda exista trei institutii de invatamant superior private).
Unitatile de invatamant private au ca surse de finantare, in principal, taxele scolare
datorate de elevi si studenti, alte venituri proprii, donatii etc.; daca din aceste venituri
sunt acoperite toate cheltuielile, unitatea respectiva functioneaza „independent”; daca,
insa, in completarea veniturilor proprii unitatea de invatamant primeste alocatii de la
buget, ea este considerata unitate “subventionata”.
In multe state, bugetul de stat aloca subventii invatamantului privat: fie ii aloca
fonduri numai pentru anumite categorii de cheltuieli (cum este cazul salariilor cadrelor

- 10 -
didactice sau cheltuielilor pentru infrastructura, acoperite de bugetul de stat in Austria,
Olanda, lrlanda), fie ca acorda subventii mai substantiale (in Danemarca, Finlanda,
Spania, Franta, Norvegia). Exista si tari in care invatamantul privat nu beneficiaza deloc
de fonduri de la bugetul de stat (Grecia, Italia, Romania).
Fondurile primite de la buget sunt uneori completate cu venituri proprii ale
unitatilor de invatamant, realizate din activitatea de cercetare stiintifica, din servicii pe
linia educatiei continue, din inchirieri ori din alte activitati.
Populatia participa la finantarea invatamantului in mod direct prin intermediul
taxelor scolare, dar mai efectueaza si alte cheltuieli pentru intretinerea extrascolara a
elevilor si studentilor. De exemplu, parintii, familiile, suporta cheltuielile elevilor si
studentilor cu cazarea, transportul, procurarea de rechizite s.a. In multe tari, manualele se
acorda gratuit elevilor si datorita faptului ca preturile lor sunt foarte ridicate; in SUA, un
manual pentru liceu costa in jur de 40 dolari. In tarile dezvoltate se recunoaste, uneori, ca
desi “invatamantul public este gratuit pana la terminarea scolarizarii obligatorii, in
practica numeroase institutii de invatamant trebuie sa faca fata unor cheltuieli
suplimentare si atunci solicita interventii financiare ale parintilor elevilor.”
Multe intreprinderi efectueaza cheltuieli pentru invatamant cu ocazia organizarii
de cursuri de pregatire profesionala, de calificare a salariatilor sau a viitorilor angajati,
specializari sau acorda burse unor elevi sau studenti.
O alta sursa de finantare a cheltuielilor pentru invatamant o reprezinta
sponsorizarile, donatiile sau alte forme de ajutor ce pot fi primite de unitatile de
invatamant din partea unor intreprinderi, fundatii, societati de binefacere. In unele tari
exista preocupari deosebite pentru a gasi noi modalitati de a primi si folosi fonduri din
sectorul privat. In aceasta directie exista „modelul american” si in multe tari se fac astazi
eforturi pentru atragerea de sponsori si donatori pastrand contacte si legaturi cu fostii
studenti (Germania, Japonia), in special in invatamantul superior. Aceasta modalitate de a
beneficia de donatii si sponsorizari poate deveni o alternativa viabila daca va fi insotita de
masuri fiscale de reduceri sau scutiri de impozite pentru sumele destinate sprijinirii
invatamantului.
Ajutorul extern in domeniul finantarii invatamantului se intalneste in special in
cazul tarilor in curs de dezvoltare si reprezinta circa 10% din volumul total al cheltuielilor
de invatamant ale acestor tari; el este destinat, in special, inlaturarii analfabetismului sau
pentru finantarea invatamantului elementar si a pregatirii de cadre (mai ales pentru
agricultura). Ajutorul extern imbraca forma subventiilor directe, a imprumuturilor, a
finantarilor sau se refera la trimiteri de experti, cadre didactice, tehnicieni sau chiar unele
resurse materiale necesare invatamantului. In anul 1997, spre exemplu, Banca Mondiala a
aprobat imprumuturi pentru 15 tari in curs de dezvoltare pentru programe de dezvoltare a
invatamantului de baza, pentru ameliorarea accesului fetelor in scoli, pentru reforme ale
invatamantului s.a.
Cheltuielile bugetare pentru invatamant sunt repartizate cu precadere ministerului
care organizeaza si conduce invatamantul (Ministerul Educatiei si Cercetarii); dar fonduri
cu aceeasi destinatie apar si la alte ministere, cum ar fi Ministerul Apararii (pentru
invatamantul militar), Ministerul Marinei, Ministerul de Interne (pentru academii de
politie), Ministerul Agriculturii. Astfel de cheltuieli sunt finantate si din bugetele
unitatilor administrativ-teritoriale.
O alta directie a analizei cheltuielilor publice pentru invatamant se refera la

- 11 -
continutul economic sau la natura acestora. Privite in functie de acest criteriu, ele se
clasifica in doua grupe si anume:
 cheltuieli curente, care se refera la intretinerea si functionarea unitatilor de
invatamant. Ele cuprind cheltuielile pentru achizitionarea de bunuri si servicii care se
consuma in anul curent si se impart in: cheltuieli de personal (salarii si alte drepturi
de personal), cheltuieli materiale si servicii (cheltuieli de intretinere si gospodarie,
manuale, transport, reparatii) si cheltuieli reprezentand subventii scolare si transferuri
(subventii pentru unitati de invatamant, burse);
 cheltuieli de capital (de investitii) care se refera ia construirea de unitati de
invatamant, dotarea acestora cu aparatura necesara functionarii (inclusiv
achizitionarea terenurilor pentru constructii scolare). Aceste cheltuieli sunt destinate
obtinerii unor bunuri durabile a caror utilizare se intinde pe mai multi ani.
In privinta cheltuielilor publice pentru invatamant, o importanta deosebita prezinta
planificarea financiara a cheltuielilor pentru invatamant, determinarea nivelului anual al
acestora, a surselor de acoperire si mai ales a modului de repartizare si utilizare a lor. Se
poate aprecia ca nu volumul acestor cheltuieli este cel mai important element in
realizarea unei activitati eficiente a sistemului de invatamant, ci modul de folosire a lor.
Pentru a putea analiza aceste aspecte, este necesar mai intai sa se stabileasca volumul
cheltuielilor publice cerute de realizarea obiectivelor invatamantului, deci determinarea
cheltuielilor bugetare pentru invatamant.
In aceasta actiune se porneste de la orientarea guvernului si a altor organe de
decizie in politica privind invatamantul, prezentata in programele si previziunile
existente. Ministerele implicate in elaborarea “bugetului invatamantului” fac o estimare a
necesitatilor de fonduri si prezinta volumul global al cheltuielilor bugetului public pentru
invatamant, atat pentru investitii („buget de echipamente”), cat si pentru cheltuielile
curente („buget de functionare”).
Dimensionarea acestor cheltuieli se face in functie de o serie de elemente
specifice referitoare la contingentele scolare (copiii, elevii, studentii cuprinsi in sistemul
de invatamant al anului respectiv), costul unitar pe forme si unitati de invatamant, norme,
baremuri sau alte instrumente financiare cu ajutorul carora se fundamenteaza anumite
categorii de cheltuieli (burse, salarii, contributii); cu caracter orientativ se foloseste si
executia cheltuielilor pentru invatamant din perioada precedenta, in scopul evidentierii
elementelor si situatiilor noi, specifice perioadei prezente (buget „istoric”).

4.1.2. Cheltuieli publice pentru cultura, culte si actiuni cu activitatea sportiva si de

tineret

In scopul realizarii unor obiective ale politicii sociale privind serviciile culturale,
artistice, sportive s.a., autoritatile publice indreapta o parte din resursele financiare
publice spre organizarea unor actiuni sau intretinerea si functionarea unor institutii
specializate in aceste domenii.
Resursele financiare destinate culturii, cultelor, actiunilor cu activitatea sportiva si
de tineret contribuie la cresterea calitatii factorului uman; crearea si imbogatirea nivelului
cultural, cultivarea gusturilor si idealurilor morale si estetice, educatia spirituala, activitati
sportive menite a pastra o anumita stare a individului din punct de vedere moral, estetic,
al conditiei fizice; altfel spus, aceste actiuni isi aduc aportul la formarea personalitatii

- 12 -
umane. Aceste resurse financiare intra in componenta “investitiei in resurse umane”; ele
au un efect indirect si poate mai indepartat, dar influenteaza pozitiv activitatea economica
si sociala si in final, contribuie la cresterea economica.
Cheltuielile publice pentru cultura, culte si actiuni cu activitatea sportiva si de
tineret au in structura lor diferite componente; in unele tari ele apar impreuna, iar in altele
apar sub forma cheltuielilor pentru “recreare, cultura, culte”.
Institutiile si actiunile catre care sunt indreptate aceste resurse financiare sunt:
institutiile culturale (bibliotecile, muzeele, casele de cultura, patrimoniul cultural, presa,
editurile), institutiile artistice (teatre, institutii muzicale, case de filme), cultele, actiunile
sportive si de tineret, actiunile pentru petrecerea timpului liber. Activitatea desfasurata
de aceste institutii se poate concretiza in anumite bunuri materiale (care au si o valoare
spirituala) cum sunt cartile, filmele, discurile, picturile, sculpturile sau se prezinta sub
forma unor servicii culturale, spirituale, artistice, sportive, cum sunt concertele,
spectacolele de teatru, opera, campionate sau concursuri sportive s.a. Aceste caracteristici
influenteaza sistemul de finantare a actiunilor respective.
Realizarea serviciilor culturale, artistice si sportive se poate face in mod gratuit
sau cu plata (taxe, tarife sau preturi) care nu acopera intotdeauna valoarea de piata a
serviciului respectiv. De aceea, in aceste cazuri, institutiile respective pot sa nu realizeze
deloc venituri, sau sa incaseze venituri modice, care nu acopera costul serviciilor, iar
pentru continuarea activitatii acestea au nevoie de subventii din bugetul statului sau din
alte surse. Mentionam, de asemenea, ca institutiile cultural artistice pot fi publice, de
importanta nationala sau locala (biblioteci, institutii artistice, muzee, orchestre) sau pot fi
proprietate particulara, apartinand unor firme sau persoane particulare (teatre, edituri,
echipe sportive).
Institutiile si activitatile cultural-artistice, cultele, actiunile sportive si de tineret se
finanteaza de la bugetul statului fie integral, fie partial, prin acordarea de subventii in
completarea veniturilor lor proprii. Bugetul de stat reprezinta sursa cea mai importanta de
sustinere din punct de vedere financiar a acestor institutii si actiuni. In totalul cheltuielilor
publice pentru cultura preponderente sunt cheltuielile curente (de personal, materiale)
cheltuielile de capital (cumparari de opere artistice pentru muzee, constructii,
echipamente) avand o pondere redusa.
Avand in vedere ponderea mare a resurselor bugetare in acoperirea necesitatilor
financiare ale acestor institutii, deci interventia autoritatii publice, putem sublinia faptul
ca multe institutii de cultura si arta reprezinta o componenta importanta a protectiei
sociale, ele oferind membrilor societatii servicii in mod gratuit sau cu preturi (tarife)
reduse, accesibile.
Ca sisteme de finantare a cheltuielilor institutiilor pentru cultura, culte arta, actiuni
sportive mentionam:
 finantarea bugetara, respectiv alocarea integrala de la buget a fondurilor necesare
intretinerii si functionarii institutiei si varsarea la buget a eventualelor venituri realizate,
sistem ce se aplica, de exemplu, in cazul bibliotecilor, inclusiv Biblioteca Nationala,
centrele de conservare si valorificare a traditiilor si creatiei populare, Agentia Nationala
de Presa “Rompres”, Editura Academiei, Oficiul Roman pentru Drepturi de Autor;
 finantarea din venituri extrabugetare si alocatii din buget, respectiv retinerea
veniturilor realizate pentru a acoperi unele cheltuieli stabilite si primirea in completare a
unor subventii de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, in functie de subordonare;

- 13 -
asa este cazul caselor de cultura, al muzeelor, al unor publicatii si carti de interes
national, al unor institutii de spectacole si concerte;
 integral din venituri extrabugetare (autofinantare) in cazul institutiilor care au
venituri suficiente pentru a-si acoperi in totalitate cheltuielile, deoarece desfasoara
activitati cu caracter economic, cum sunt ‚editurile, casele de filme sau alte institutii sau
activitati;

4.1.3. Cheltuielile publice pentru sanatate

Pentru fiecare individ, ca si pentru intreaga colectivitate, sanatatea reprezinta unul

din cei mai importanti factori care asigura desfasurarea vietii si activitatii. Organizatia
Mondiala a Sanatatii defineste sanatatea ca fiind o stare de bunastare fizica, mentala si
sociala si nu doar o absenta a bolii si a infirmitatii. Deci ocrotirea sanatatii nu este numai
o problema de asistenta medicala, ci si o problema cu un profund caracter social, facand
parte integranta din ansamblul conditiilor social-economice de dezvoltare. Politica
sanitara este parte integranta a politicii sociale si pentru infaptuirea ei, in numeroase tari
ale lumii, se cheltuiesc importante resurse financiare.
Cheltuielile pentru sanatate prezinta o tendinta de crestere, datorita unor factori,
cum sunt: amplificarea nevoilor de ocrotire a sanatatii ca efect al cresterii numarului
populatiei si modificarii structurii sale; accentuarea factorilor de risc; cresterea costului
prestatiilor medicale, ca urmare a introducerii, in practica medicala, a unor noi mijloace
de investigatie, tratament, medicamente, a sporirii numarului cadrelor medicale s.a.
Cheltuielile publice pentru sanatate au o mare importanta in asigurarea calitatii
vietii indivizilor si privite din acest punct de vedere, prezinta mari disparitati de la o tara
la alta. In tarile dezvoltate exista doua categorii de cheltuieli pentru sanatate, din punct de
vedere al celui care le suporta. Este vorba de cheltuieli publice pentru sanatate si
cheltuieli private pentru sanatate.
Cheltuielile publice pentru sanatate sunt destinate intretinerii si functionarii
institutiilor sanitare (spitale, dispensare, policlinici s.a), precum si finantarii unor actiuni
de prevenire a imbolnavirilor, evitare a accidentelor si de educatie sanitara.
Sursele de finantare a actiunilor de ocrotire a sanatatii sunt diverse si anume:
 fonduri alocate din buget (central sau local) care detin in unele tari un loc
important in totalul cheltuielilor publice. Statul finanteaza institutiile sanitare publice
(spitale) si unele actiuni in domeniul sanatatii (vaccinari, tratarea anumitor boli specifice,
profesionale);
 cotizatii de asigurari de sanatate. Acestea sunt suportate in mod obligatoriu de
salariati, alte persoane fizice si patroni. Cotizatiile difera in functie de nivelul salariilor si
de specificul activitatii desfasurate. Pe seama acestor cotizatii se acopera onorariile platite
medicilor, medicamentele, costul analizelor de laborator sau al altor prestatii medicale. In
unele tari, asiguratii beneficiaza de restituirea unei parti din cotizatii, in cazul in care nu
au apelat o anumita perioada de timp la asistenta medicala;
 resurse ale populatiei cheltuite in calitate de pacienti, in cazul in care persoanele
respective nu sunt asigurate si suporta integral costul prestatiilor medicale,
medicamentelor, tratamentelor;
ajutor extern, intalnit in special in tari in curs de dezvoltare, sub forma ajutoarelor de

- 14 -
organizatii specializate (Organizatia Mondiala a Sanatatii, Crucea Rosie Internationala
s.a.). De asemenea, Banca Mondiala acorda imprumuturi importante pentru sanatate.
Efectul general al cresterii acestor cheltuieli publice pentru sanatate s-a manifestat
intr-un progres al starii de sanatate, intr-o crestere a sperantei de viata la nastere, in
majoritatea tarilor, chiar in unele tari in curs de dezvoltare. Acest progres a condus,
totodata, la constatarea unei imbatraniri marcante a populatiei, in special in tarile
dezvoltate unde se vorbeste de “varsta a patra”, respectiv de cei trecuti de 80 de ani. Un
alt aspect ce trebuie mentionat este cel referitor la legatura dintre nivelul cheltuielilor
pentru sanatate si indicatorii starii de sanatate, din diferite tari. De exemplu, SUA au cel
mai ridicat nivel al cheltuielilor pentru sanatate, dar au indicatori ai starii de sanatate de
nivel mediu; in schimb, Japonia are cheltuieli moderate, dar indicatorii starii de sanatate
sunt apreciati ca fiind indicatori buni.
In cursul ultimilor zece ani, toate tarile – bogate sau sarace – au avut dificultati in
elaborarea unor politici eficiente pentru ameliorarea functionarii sistemelor de sanatate.
Multe tari au intreprins reforme sectoriale pentru a ameliora sistemul de sanatate si
politica in domeniul sanatatii. Cresterea cheltuielilor pentru sanatate a impus o mai
puternica “stapanire” a evolutiei lor, o imbunatatire a gestiunii acestor cheltuieli, o
cunoastere mai buna a activitatilor de ingrijire a sanatatii, a evaluarii calitatii lor in
functie de informatii specifice, stabilirea precisa a obiectivelor si a modului de realizare.
Activitatea de ocrotire a sanatatii se concretizeaza in mai multe categorii de efecte,
si anume: efecte specifice actiunii, respectiv efecte medicale, efecte sociale si efecte
economice.
Efectele medicale vizeaza rezultatele concrete ale actiunilor privind ingrijirea
sanatatii (consultatii, analize, diagnostic, tratamente) si se reflecta in vindecari ori
ameliorari, adica in refacerea si pastrarea sanatatii persoanelor beneficiare de asistenta
medicala. Aceste efecte au, in general, un caracter individual.
Eficienta sociala reflecta efectele actiunilor de ocrotire a sanatatii la nivelul
intregii societati si se rasfrang asupra starii de sanatate a intregii populatii; ele sunt
reprezentate printr-o serie de indicatori statistici, cum sunt: speranta medie de viata la
nastere, natalitatea, morbiditatea, mortalitatea infantila si cea generala etc.
Eficienta economica se concretizeaza in reducerea perioadelor de incapacitate de
munca datorate imbolnavirilor si accidentelor, eradicarea unor boli, limitarea extinderii
altora; pastrarea starii de sanatate conduce la cresterea duratei medii de viata si a vietii
active, la cresterea capacitatii de munca, la economisirea unor importante fonduri
financiare si, in ansamblu, la cresterea venitului national (PIB).
Sectorul sanatatii participa la dezvoltarea economica pentru ca el dezvolta si un
sector industrial important (industria de medicamente si de echipamente medicale) si
ofera un numar mare de locuri de munca‚ legate direct sau indirect de sanatate.
Eficienta economica poate fi determinata si evaluata folosind metode cum sunt:
- analiza cost-beneficiu care compara costurile diferitelor servicii medicale cu
rezultatele exprimate in bani ale acestora; ea are o aplicabilitate redusa, datorita
numarului restrans de “produse” ale serviciilor medicale care se pot evalua in bani;
- analiza cost-eficacitate presupune compararea costurilor serviciilor medicale cu
eficacitatea reprezentata de ani de supravietuire, numar de imbolnaviri evitate, grad
de recuperare s.a.; in acest fel se pot compara metodele diferite de tratament pentru o
anumita maladie;

- 15 -
- analiza cost-utilitate, care leaga costul unei actiuni medicale de consecintele ei
exprimate in variabile calitative; de exemplu, anii de viata castigati (supravietuire)
ponderati cu un indicator al calitatii vietii acestor ani.
In Romania resursele financiare destinate ocrotirii sanatatii au provenit, pana in
1998, in proportie covarsitoare de la bugetul de stat. Intr-o masura redusa se alaturau
unele cheltuieli efectuate de agentii economici, unele venituri proprii ale institutiilor
sanitare (care erau mobilizate intr-un fond special pentru sanatate) sau cheltuieli ale
populatiei pentru ingrijirea si pastrarea sanatatii, efectuate din proprie initiativa. Reforma
care se desfasoara in domeniul ocrotirii sanatatii in tara noastra a introdus un nou sistem
de ocrotire a sanatatii si anume asigurarile sociale de sanatate. Ele au caracter
obligatoriu, functioneaza descentralizat si resursele banesti necesare functionarii
sistemului de sanatate sunt constituite, in principal, din contributii ale asiguratilor, ale
angajatorilor (persoane fizice si juridice) si din alte surse.
In noile conditii de ocrotire a sanatatii in Romania, sursele de finantare a
cheltuielilor publice pentru sanatate sunt:

 fondurile de asigurari sociale de sanatate;

 bugetul de stat;
 fondul special pentru sanatate;
 cheltuielile populatiei pentru sanatate
 cheltuielile unor organizatii non-guvernamentale de caritate;
 resurse externe.

Fondurile de asigurari sociale de sanatate reprezinta principala sursa de finantare

a sanatatii in Romania si ele reprezinta circa 60% din cheltuielile publice pentru sanatate.
Aceste fonduri se constituie pe doua niveluri: Fondul Casei Nationale de Asigurari de
Sanatate si fondurile caselor de asigurari de sanatate judetene si a municipiului Bucuresti.
Constituirea fondurilor se realizeaza pe seama contributiilor suportate de persoane
fizice (salariati, pensionari, alte persoane fizice) si juridice si se utilizeaza pentru plata
medicamentelor si a serviciilor medicale acordate, acoperirea cheltuielilor de
administrare si functionare etc.
Bugetul de stat finanteaza cheltuielile curente ale unitatilor sanitare (organizate ca
institutii publice) integral sau partial (sub forma de alocatii care completeaza veniturile
extrabugetare). Sunt finantate integral de la bugetul de stat: institutele si centrele de
sanatate publica, inspectoratele de sanatate publica, centrele de medicina preventiva,
Institutele si Academia de Stiinte Medicale, spitalele de psihiatrie, sanatoriile si
preventoriile TBC, spitalele de boli infecto-contagioase, unitatile si activitatile specifice
Ministerului Apararii Nationale, Ministerului de Interne, Serviciului Roman de Informatii
si Ministerului Transporturilor. Sunt finantate cu alocatii bugetare (in completarea
veniturilor extrabugetare, prin sistemul de asigurari de sanatate) urmatoarele unitati
sanitare: institutele cu activitate de cercetare si invatamant sau care coordoneaza
programe de sanatate, serviciile de ambulanta, unitatile sanitare cu sectii de psihiatrie,
TBC si boli infecto-contagioase s.a.
Prin cheltuieli de capital bugetul de stat finanteaza construirea unor unitati sanitare
si procurarea de aparatura si echipamente de mare performanta.
Fondul special pentru sanatate se constituie in afara bugetului de stat, pe seama

- 16 -
unor taxe percepute asupra activitatilor daunatoare sanatatii prelevate de la persoanele
juridice care realizeaza incasari din actiuni publicitare la produsele din tutun, tigari si
bauturi alcoolice (intr-o cota de 10% din valoarea acestor incasari); la fel, persoanele
juridice care incaseaza venituri din vanzarea de produse din tutun, tigari si bauturi
alcoolice contribuie cu 1% din valoarea acestor incasari. De asemenea, in acest fond se
cuprind si o serie de venituri din activitatea unitatilor sanitare (cota din veniturile
policlinicilor cu plata, taxe pentru examene medicale s.a.). Resursele acestui fond special
pentru sanatate se alatura resurselor bugetului de stat pentru unitatile finantate integral
din resurse bugetare.
Cheltuielile populatiei pentru sanatate sunt acele cheltuieli pentru servicii
medicale sau medicamente, altele decat cele care intra in sfera asigurarilor sociale de
sanatate; de asemenea, populatia poate incheia asigurari facultative, private.
La anumite actiuni in domeniul ocrotirii sanatatii pot contribui si organizatiile
neguvernamentale cu caracter filantropic, caritabil etc.
Romania beneficiaza si de resurse externe. Este cazul creditelor acordate de Banca
Mondiala in pentru realizarea reformei in domeniul sanatatii. De asemenea, au mai fost
primite resurse financiare in cadrul unor programe PHARE sau de la alte organisme
internationale.

4.1.4. Cheltuielile publice pentru securitatea sociala

In cadrul acestei grupe de cheltuieli social-culturale se cuprind cheltuielile pentru

acordarea de ajutoare, alocatii, pensii, indemnizatii, unor persoane salariate sau
nesalariate (in categoria celor din urma sunt inclusi batranii, invalizii, handicapatii,
somerii, femeile, copiii, tinerii). Cea mai importanta componenta a cheltuielilor pentru
securitatea sociala o reprezinta asigurarile sociale. Marimea cheltuielilor cu securitatea
sociala variaza de la o tara la alta, in functie de potentialul economic, de numarul si
structura populatiei, de orientarea politicii sociale, de sistemul de asigurari sociale. In
majoritatea tarilor dezvoltate ele reprezinta intre 50% si 80% din totalul cheltuielilor
social-culturale, ocupand un loc insemnat si in ansamblul cheltuielilor publice (in Suedia
reprezinta 51%, in Danemarca 49,8%, iar in celelalte tari dezvoltate peste 30%); in
schimb, in tarile in curs de dezvoltare volumul si ponderea lor sunt mult mai reduse.
Acordarea de asistenta sociala, ajutoare si alocatii reprezinta o latura importanta a
politicii sociale a statelor prin care se urmareste sprijinirea anumitor categorii sociale.
Securitatea sociala cuprinde ansamblul actiunilor intreprinse de societate pentru
prevenirea, diminuarea si inlaturarea consecintelor unor evenimente considerate ca riscuri
sociale, evenimente care actioneaza negativ asupra nivelului de trai al indivizilor.
Riscurile pot fi riscuri fizice (care afecteaza partial sau total capacitatea de munca),
riscuri economice (care impiedica o persoana sa exercite o activitate producatoare de
venit – somajul) sau riscuri sociale (care afecteaza in mod substantial veniturile
persoanelor cum sunt sarcini familiale, cheltuieli medicale etc.)
In prezent, mecanismele financiare pentru realizarea securitatii sociale in diferite
tari dezvoltate se caracterizeaza prin:
 existenta de cotizatii sociale, salariale si patronale pentru constituirea fondurilor
securitatii sociale;
 situarea la baza actiunilor privind asigurarea securitatii sociale a principiului

- 17 -
 mutualitatii si solidaritatii sociale;
 universalizarea acordarii ajutoarelor sau prestatiilor sociale;
 existenta unor institutii si in sectorul privat care furnizeaza prestatii sau servicii
sociale (raportul intre ele si sectorul public);
 existenta (sau nu) a unui venit minim garantat.

In tarile dezvoltate, resursele financiare destinate securitatii sociale reprezinta

concretizarea unor programe sociale vaste, cum ar fi cele privind combaterea saraciei,
lichidarea somajului, ajutorarea handicapatilor, a familiilor cu multi copii etc. Aceste
resurse contribuie la ajutorarea si ameliorarea situatiei indivizilor respectivi si cauta sa
previna producerea altor riscuri in societate. In acelasi timp, o data cu aceste ajutoare,
statele initiaza si masuri de stimulare a muncii in general, deoarece se considera ca ele
reprezinta o redistribuire a veniturilor realizate de catre cei productivi in favoarea celor
neproductivi, ducand chiar la o incetinire a cresterii economice. De aceea, in tarile
dezvoltate se acorda multa atentie acestor forme de ajutoare, pentru ca uneori programe
sociale bine intentionate produc efecte contrare celor asteptate. Astfel, atunci cand sunt
acordate ajutoare in bani saracilor, exista riscul permanentizarii saraciei, in loc ca aceasta
sa fie eradicata; acordarea de ajutoare substantiale mamelor singure cu copii poate duce
la cresterea divorturilor (de exemplu, in deceniul 80, in SUA, s-a constatat o explozie a
familiilor cu un singur parinte).
Sursele de finantare a cheltuielilor cu securitatea sociala sunt diferite. Astfel,
cheltuielile efectuate pe linia asigurarilor sociale si a ajutorului de somaj se finanteaza pe
seama contributiilor salariatilor, a liber-profesionistilor si a patronilor la acestea se
adauga uneori si subventiile din fondurile bugetare. Cheltuielile pe linia asistentei sociale
se acopera in principal, pe seama resurselor din fondul bugetar sau din fonduri speciale si
a resurselor provenind din donatii, contributii voluntare, resurse de la organizatii
nonguvernamentale etc. Alaturi de aceste resurse interne participa, in unele tari, resursele
externe provenite de la organisme specializate. Asa este cazul Fondului Social ce se
constituie in cadrul Uniunii Europene si care si-a folosit resursele, incepand cu 1978,
pentru combaterea somajului in randul tinerilor si femeilor.
Analizand finantarea securitatii sociale in diferite tari se desprind doua sisteme
principale de finantare: contributive si necontributive. Primele se bazeaza pe plata de
cotizatii sociale (care sunt sursele de constituire a fondurilor de asigurari sociale si de
somaj), iar celelalte pe finantarea bugetara plus donatii sau alte resurse.
Ambele sisteme se confrunta in prezent cu probleme serioase pe linia echilibrului
financiar. Crizele economice, somajul, reducerea veniturilor cotizantilor, fac ca resursele
financiare sa se reduca in acelasi timp cu cresterea cheltuielilor; la fel, reducerea
veniturilor bugetare, deficitele bugetelor, fac ca si asistenta sociala finantata din buget sa
scada. Toate tarile isi revad politicile sociale in sensul reducerii cheltuielilor cu
securitatea sociala. Astfel, sunt reduse ajutoarele de somaj, alocatiile familiale, ajutoarele
sociale. Suedia – una din tarile dezvoltate in care statul acorda o protectie indivizilor “de
la nastere si pana la moarte” – este nevoita astazi sa duca o politica de austeritate in acest
domeniu, bazata pe o noua deviza “mai multe cotizatii, mai putine avantaje sociale”.
Politicile sociale sunt cunoscute, in general, doua tipuri de politici sociale care
urmaresc combaterea saraciei: politici sociale de tip A, care au ca obiectiv eliminarea
saraciei prin aducerea nivelului veniturilor tuturor oamenilor saraci pana ia limita de

- 18 -
saracie si politici sociale de tip B care „amelioreaza saracia” prin cresterea veniturilor lor,
fara a elimina neaparat saracia. Politicile de tip A actioneaza mai ales in directia
prevenirii saracirii anumitor categorii sociale si tarile dezvoltate din Europa Occidentala
au promovat astfel de politici (“venitul minim de integrare” intalnit in Franta este un
exemplu in acest sens.) In SUA se acorda ajutoare saracilor, incurajand o politica de
dependenta a acestora fata de stat (politici de tip B). Pentru tarile in tranzitie se considera
ca ar fi potrivite politici mixte, care sa imbine elemente din ambele tipuri de politici
pentru saraci.
Asigurarile sociale constituie acea parte a relatiilor social-economice banesti cu
ajutorul carora in procesul repartitiei produsului national brut se formeaza, se
repartizeaza, se gestioneaza si se utilizeaza fondurile banesti necesare ocrotirii obligatorii
a salariatilor si pensionarilor din companiile nationale, regiile autonome, societatile
comerciale, din reteaua cooperatiei de consum si de credit, a membrilor cooperatiei
mestesugaresti si asociatiilor agricole, a avocatilor, a agricultorilor, a mestesugarilor cu
ateliere proprii, a intreprinzatorilor particulari, a slujitorilor cultelor, a personalului casnic
care lucreaza la persoane fizice, a persoanelor care deservesc blocurile de locatari, aflate
in incapacitate temporara sau permanenta de munca, in caz de batranete si in alte cazuri
prevazute de lege. De asemenea, asigurarile sociale ocrotesc si membrii familiilor
persoanelor de mai sus.
Asigurarile sociale cuprind un sistem de ocrotire, de protectie si de ajutorare a
cetatenilor activi, a pensionarilor si a membrilor lor de familie, care consta in acordarea
de catre stat sau anumite organizatii de indemnizatii ajutoare, pensii, trimiteri la odihna,
la tratament balnear si alte gratuitati, in perioada in care se gasesc, temporar sau definitiv,
in incapacitate de munca, sau in alte cazuri cand ajutorarea este necesara.
Prin asigurarile sociale se iau masurile corespunzatoare pentru prevenirea
imbolnavirilor, refacerea si intarirea sanatatii, precum si pentru asigurarea existentei
acelora care si-au pierdut capacitatea de munca din cauza bolii, accidentelor, a atingerii
unei anumite limite de varsta etc. si a celor care nu au sustinatori legali.
Aplicarea in practica a politicii sociale a statului roman a contribuit la cristalizarea
si la perfectionarea pe plan national a unui sistem de asigurari sociale, care cuprinde
ansamblul organizat al formelor de asigurari sociale ce isi pastreaza individualitatea,
depind unele de altele, realizandu-se astfel aspectul de totalitate si integralitate prin care
sunt ocrotiti lucratorii din unitatile de stat, mixte, private, membrii cooperativelor
mestesugaresti, agricultorii, avocatii, slujitorii cultelor, personalul casnic si de ingrijire a
blocurilor de locatari, pensionarii si membrii lor de familie.
Izvoarele de formare a fondurilor asigurarilor sociale sunt contributiile ce se
platesc, in general, de catre agentii economici si institutiile calculate prin aplicarea unor
procente asupra fondului de salarii brut al acestora, insa si pe baza unor contributii
individuale platite de asigurati.
Cuantumul fondurilor asigurarilor sociale de stat depinde, in principal, de marimea
veniturilor realizate de personalul incadrat in munca, deoarece agentii economici si
institutiile platesc contributiile pentru asigurarile sociale in functie de aceste venituri.
Cresterea veniturilor personalului a determinat si sporirea continua a veniturilor
asigurarilor sociale de stat.
Sursele de constituire a fondurilor asigurarilor sociale sunt:
 Contributiile pentru asigurarile sociale

- 19 -
 Contributia pentru asigurarile sociale datorate de unitatile particulare bazate pe libera
initiativa
 Contributiile diferentiate ale salariatilor si pensionarilor care merg la tratament balnear
si odihna
 Contributiile pentru constituirea fondului de somaj, ajutorului de integrare
profesionala si a alocatiei de sprijin (0.5%)
 Alte venituri
 Contributia de 9,5 % pentru pensia suplimentara
Contributiile pentru asigurarile sociale se calculeaza asupra fondului total de
salarii folosit de catre agentii economici, in care se cuprind:
 salariile tarifare ale personalului unitatilor (personal permanent, temporar sau zilier);
 drepturile banesti pentru concediile legale si suplimentare;
 salariile cuvenite lucratorilor scosi din productie pentru a urma o scoala profesionala
si cele care se acorda elevilor scolilor profesionale pentru perioada de practica in
productie;
 onorariile platite specialistilor pentru expertizele efectuate;
 sporurile de salarii (sporul pentru vechimea in munca, pentru conditii nocive de
munca sau periculoase, pentru munca prestata suplimentar peste programul de lucru,
sporul pentru munca de noapte etc.);
 indemnizatiile de conducere;
 sumele prevazute a se acorda din fondul de participare a personalului la profituri;
 drepturile banesti ce se acorda personalului in perioada de timp cat indeplineste
diferite obligatii de stat si obstesti;
 premiile prevazute sa se acorde personalului in cursul anului (premii pentru realizari
deosebite, pentru economii la materiale, energie, forta de munca).
Pentru personalul casnic, contributiile cuvenite asigurarilor sociale se calculeaza
asupra castigului pe care il realizeaza (veniturile banesti si avantajele in natura de care se
bucura, evaluate in bani).
Contributia pentru asigurarile sociale nu se datoreaza si nu se calculeaza asupra
sumelor reprezentand: drepturile platite asiguratilor din fondurile asigurarilor sociale de
stat; drepturile platite potrivit dispozitiilor legale in cazul desfacerii contractelor de
munca; diurnele de deplasare, detasare si indemnizatiile de transferare; drepturile de autor
sau de colaborator extern; salariile pentru executarea de lucrari sau pentru prestarea de
servicii pe baza de contracte civile, pentru alte categorii de lucrari, care nu au la baza
contracte de munca reglementate ca atare prin legislatia muncii; premiile acordate de
unitatile economice din beneficiile realizate; premiile si recompensele ocazionale
individuale acordate pe baza aprecierii conducerii unitatii; incasarile realizate de scolile
profesionale din vanzarea diferitelor obiecte confectionate de elevi; indemnizatii de
incorporare etc.
Marimea sumei contributiilor pentru asigurarile sociale de stat depinde de doi
factori: cotele procentuale de contributii si fondul de salarii, inclusiv impozitul aferent
acestuia.
Suma anuala a contributiilor pentru asigurarile sociale se determina prin aplicarea
cotei respective asupra fondului total de salarii, pe an, inclusiv impozitul aferent acestuia,
folosindu-se formula:
SC = FS x CP / 100 in care,

- 20 -
SC – suma contributiilor pentru asigurarile sociale
FS – fondul total de salarii
CP – cota procentuala a contributiilor pentru asigurarile sociale

4.2 Cheltuieli publice pentru obiective si actiuni economice

In cadrul cheltuielilor publice un loc aparte ocupa cheltuielile privind activitatea

economica. Aceste cheltuieli sunt destinate finantarii regiilor autonome sau societatilor
comerciale cu capital de stat, privat sau mixt, fermierilor si altor mici intreprinzatori, sau
vizeaza actiuni sau obiective importante pentru fiecare tara. Cheltuielile publice pentru
obiective si actiuni economice reflecta functia statului de reglare a proceselor economice
si se realizeaza prin interventia acestuia, utilizand forme si instrumente specifice.
In primul rand, cheltuielile publice pentru actiuni economice sunt indreptate catre
intreprinderile de stat, catre sectorul public. Sectorul public cuprinde intreprinderile cu
capital majoritar de stat avand ca obiect al activitatii productia de bunuri sau prestarea de
servicii si in care statul dispune de puterea de decizie. Sectorul public s-a creat prin
infiintarea de catre stat a unor intreprinderi proprii in anumite ramuri strategice sau in
ramuri care necesitau resurse financiare importante (investitii masive), dar ofereau o
rentabilitate nesigura.
In aceste conditii, sectorul public a crescut in volum si importanta prin actiunile de
nationalizare sau de crestere a participari statului la capitalul intreprinderilor.
In afara sectorului public statul finanteaza intreprinderi
particulare in
caz de dificultati financiare (perioade de criza), le acorda ajutoare financiare pentru
a se dezvolta, sau sustine financiar anumite sectoare.
In acest caz, ajutoarele financiare ale statului catre intreprinderi se prezinta sub
diverse forme; ele au fost folosite de toate tarile cu economie de piata, dar locui si
importanta acordata unei forme sau alteia au variat in functie de tara, de perioada de timp
si de conditiile economice, financiare si chiar sociale din perioadele respective.
Formele ajutoarelor financiare ale statului se pot clasifica in: forme directe, clasice,
de interventie si ajutor, si forme indirecte, care au ca efect tot sprijinirea din punct de
vedere economic, social, a intreprinderilor sau a unor producatori individuali, dar nu prin
transferuri banesti. Principalele ajutoare financiare directe sunt:
 subventiile;
 investitiile;
 imprumuturile cu dobanda subventionata;
 ajutoarele financiare pentru difuzarea de informatii, studii de marketing, organizare
de expozitii;
 avansurile rambursabile.
Din categoria ajutoarelor financiare indirecte, mentionam:
 avantajele fiscale (cheltuieli financiare)
 imprumuturile garantate de stat.
1. Subventiile reprezinta forma cea mai utilizata si cea mai importanta a ajutorului
financiar direct al statului. In esenta subventia este un ajutor nerambursabil pe care statul

- 21 -
il acorda agentilor economici in dificultate, asigurandu-le functionarea in conditii in care
activitatea lor este ineficienta. Acest ajutor financiar este acordat unilateral si fara
contraprestatie, dar conditionat si are o afectatie speciala.
2. Investitiile reprezinta acele ajutoare financiare pe care statul le efectueaza
pentru dezvoltarea sectorului public si a altor sectoare. Aceste alocari pentru investitii se
realizeaza avand ca obiectiv principal satisfacerea interesului general si nu numai criteriul
obtinerii de profit. Ele nu au caracter permanent, ci se fac in functie de necesitatile de
realizare de investitii de importanta deosebita pentru economia nationala.
3. Imprumuturi cu dobanda subventionata. Din bugetul de stat sau din alte fonduri
specia1e se acorda intreprinderilor publice imprumuturi in conditii avantajoase. In cazul
cand apar dificultati financiare temporare, de trezorerie sau legate de restructurare, se
acorda de catre stat sau in numele statului, imprumuturi variate. Ele sunt avantajoase
pentru ca au o dobanda redusa si termene de rambursare convenabile. Dobanda bonificata
permite statului sa stabileasca pentru intreprinderile private o dobanda reala inferioara
celei practicate de bancile comerciale, diferenta suportand-o bugetul. Credite cu dobanzi
subventionate se acorda de stat pentru actiuni legate de procurarea de masini agricole,
ingrasaminte, animale.
4. Ajutoare financiare de la buget se acorda pentru difuzarea de informatii, studii
de marketing, organizare de expozitii. Statul finanteaza pe seama cheltuielilor bugetare o
serie de actiuni de sprijinire indirecta a exporturilor, punand la dispozitia exportatorilor
asistenta tehnica de specialitate, informatii privind pietele externe, organizeaza targuri si
expozitii.
5. Avansurile rambursabile reprezinta o forma de ajutor financiar public prin care
se acorda intre 20% si 50% din valoarea realizarii unor actiuni de prospectare si
prezentare in strainatate a unor produse noi. Acest avans se restituie bugetului de stat din
incasarile obtinute la vanzarea in strainatate a noilor produse.
Intre formele indirecte ale ajutoarelor financiare publice sunt de mentionat
avantajele fiscale acordate de autoritatile publice agentilor economici cu scopul de a-I
ajuta, stimula, cointeresa. Ele se mai cunosc si sub denumirea de cheltuieli fiscale pentru
ca au un efect financiar asemanator cu subventiile sau alocatiile bugetare.
Autoritatea publica mai intervine si ajuta intreprinderile din economie prin
garantarea imprumuturilor bancare ale acestora. In cazul in care beneficiarul unui
imprumut nu isi onoreaza obligatia fata de banca creditoare, statul este obligat sa
efectueze rambursarea pe seama resurselor bugetare.
Pe langa cheltuielile publice pentru obiective si actiuni economice mai exista si:
cheltuielile publice pentru industrie, transporturi, drumuri, gospodarie comunala si
locuinte sociale; cheltuieli publice pentru agricultura; cheltuieli publice pentru protectia
mediului; cheltuieli publice pentru cercetare-dezvoltare

4.3 Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publica, siguranta nationala
si aparare

In fiecare stat exista institutii publice chemate sa asigure functionarea in bune

conditii a administratiei publice, care asigura ordinea publica interna, securitatea civila
etc. Existenta lor reprezinta un raspuns la necesitatile publice de asigurare a structurilor si

- 22 -
aparatului de stat care, pentru activitatea specifica, contribuie la dezvoltarea economica,
sociala, la desfasurarea activitatilor in toate domeniile.
Serviciile publice generale satisfac necesitati publice cu caracter indivizibil si
costul lor este suportat de intreaga societate, in principal pe seama resurselor bugetare.
Autoritatile publice generale cuprind:
 organele puterii si administratiei publice, in cadrul carora se cuprind:
 institutia prezidentiala;
 organele puterii legislative centrale si locale (parlamente, unicamerale sau
bicamerale; consilii sau autoritati locale);
 organele puterii judecatoresti;
 organele executive centrale si locale (guvern, ministere, prefecturi, primarii si alte
institutii);
 organele de ordine publica in care se cuprind: politia, jandarmeria, securitatea
nationala; servicii de informatii, servicii speciale de paza si protectie.
Atributiile aparatului de stat sunt prevazute in Constitutie si legi speciale care
stabilesc modul de organizare si functionare a diferitelor organe administrative, de
ordine, justitie.
Si aceasta categorie de cheltuieli publice, manifesta tendinta de crestere de la o
perioada la alta, ca si celelalte cheltuieli publice. Printre factorii care influenteaza nivelul
acestor cheltuieli putem enumera:
 marimea si structura aparatului de stat si a organelor de ordine publica, care reclama
cheltuieli importante pentru intretinere si functionare;
 nivelul salarizarii functionarilor publici;
 dezvoltarea economica, sociala si urbana conduce la aparitia unor sarcini si atributii
noi, complexe pentru organele aparatului de stat; trebuie solutionate probleme social-
economice, administrative, edilitar-gospodaresti, trebuie adaptate permanent formele
de administratie la modificarile social-economice: astfel, toate statele se confrunta cu
o serie de probleme cum sunt: crima organizata, traficul de droguri, terorismul,
coruptia, cresterea tensiunii sociale ca urmare a amplificarii somajului, cresterea
concentrarii populatiei in centrele urbane s.a.
 inzestrarea cu echipamente si aparatura informatica, mijloace de transport si alte
mijloace tehnice specifice.
Cheltuielile pentru servicii publice generale difera de ia o tara la alta si in principal
difera in functie de gradul de dezvoltare economico-sociala.
In Romania, aceasta categorie de cheltuieli este inscrisa in bugetul de stat in doua
pozitii distincte:
Cheltuieli cu autoritatile publice. In cadrul acestora se cuprind cheltuielile pentru:
presedintie, autoritati legislative (Senat, Camera Deputatilor), autoritati judecatoresti
(Ministerul Justitiei, Curtea Suprema de Justitie, Ministerul Public); autoritati executive
si alte organe ale autoritatii publice (Secretariatul Generai al Guvernului, Ministerele si
celelalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale: Curtea de Conturi,
Curtea Constitutionala, Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare, Avocatul Poporului s.a.
Cheltuieli cu ordinea publica si siguranta nationala. In cadrul acestora se cuprind
cheltuielile cu: politia, jandarmeria, granicerii, protectia si paza contra incendiilor,
penitenciare, pasapoarte, arhivele statului.
Aceste cheltuieli au variat, in perioada de referinta, intre aproximativ 3% si 8%

- 23 -
din totalul cheltuielilor publice si intre 1% si 2,8% din P.I.B.
Din punctul de vedere al structurii economice, predomina cheltuielile curente care
reprezinta circa 84% din total in cazul autoritatilor publice si chiar 90% in cazul
cheltuielilor cu ordinea publica; cheltuielile de capital reprezinta dotari cu echipamente,
constructii s.a. Factorii care influenteaza nivelul acestor cheltuieli sunt: numarul
(efectivele) de salariati, nivelul salariilor, indexarile si majorarile, marimea cheltuielilor
materiale. Mentionam ca in Romania exista o lege privind salarizarea personalului din
cadrul organelor autoritatilor publice, potrivit careia nivelul salariilor se determina pe
baza salariatului mediu brut pe economie si a unor indici de salarizare.
Sursa de finantare a cheltuielilor cu autoritatile publice o reprezinta bugetul de
stat sau bugetele locale; in cazul unor ministere sau institutii publice centrale pot exista
unele venituri incasate din activitatea specifica (taxe judiciare de timbru, taxe de timbru,
amenzi, taxe consulare) care se retin si se utilizeaza in regim extrabugetar; o alta sursa o
pot reprezenta creditele externe (Ministerul Afacerilor Externe pentru ambasadele in
strainatate, Ministerul Justitiei pentru Cadastru). Finantarea cheltuielilor cu ordinea
publica este tot bugetara, dar din 1991 ea incepe sa fie completata cu unele venituri
proprii realizate din actiuni specifice (paza militara sau alte prestari de servicii) sau
retinerea unor procente din amenzile si penalizarile incasate. Aceste venituri sunt retinute
integral ca venituri extrabugetare si servesc la finantarea cheltuielilor materiale si de
capital, conform normelor legale.

In fiecare tara apararea nationala reprezinta o componenta importanta a strategiei

de asigurare a sigurantei nationale si, in acelasi timp, exprima continutul functiei externe
a statului. Pentru apararea nationala se aloca an de an importante resurse financiare.
Aceste resurse servesc intretinerii si functionarii armatelor nationale, participarii la
diferite aliante militare, purtarii de razboaie sau inlaturarii urmarilor acestora, mentinerii
de baze militare pe teritorii straine, ajutoare militare acordate altor tari s.a.
Cheltuielile de aparare (militare) sunt de doua feluri: directe si indirecte. Cele
directe cuprind cheltuielile cu intretinerea fortelor armate in tara sau in cadrul bazelor
militare din alte tari si ele se concretizeaza in procurarea de bunuri si servicii reclamate
de aceasta intretinere, precum si dotarea cu echipament, armament, tehnica de lupta;
aceste cheltuieli figureaza in bugetul Ministerului Apararii. In afara acestora, exista si alte
cheltuieli militare, finantate din fonduri speciale separate de bugetul de stat sau exista
cheltuieli “civile” cu finalitate militara, cuprinse in bugetele altor ministere. De
asemenea, in diferite tari exista structuri diverse referitoare la aceste cheltuieli (se includ
sau nu pensiile militarilor, se includ uneori cheltuieli cu jandarmeria).
Cheltuieli militare indirecte sunt considerate cele legate de lichidarea urmarilor
razboaielor sau pentru pregatirea unor viitoare actiuni armate: plati in contul datoriei
publice contractate pentru inzestrarea armatei sau pentru ducerea razboaielor; despagubiri
de razboi datorate de tarile invinse tarilor care au castigat razboiul; cheltuieli de refacere
a propriei economii distruse; plati de pensii cuvenite orfanilor, invalizilor sau vaduvelor
de razboi; cercetari stiintifice cu finalitate militara etc. Cunoasterea tuturor acestor
categorii de cheltuieli si identificarea lor in ansamblul cheltuielilor publice ale statelor fac
posibila masurarea mai aproape de adevar a intregului efort financiar de natura militara.

- 24 -
 Bibliografie

Mariana-Cristina Cioponea - Finanţe publice şi teorie fiscală, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucuresti,2007
Văcărel, I. (coord.) - Finanţe publice , E.D.P., Bucureşti, 2001
Radu Stroie – Finante, Editura A.S.E. , Bucuresti, 2006

- 25 -
Bibliografie

- 26 -