FINANŢE PUBLICE

CURS NR.1

I. NECESITATEA, CONŢINUTUL ŞI FUNCŢIILE

FINANŢELOR

1. Finanţele – categorie economică cu caracter istoric

2. Conceptul despre finanţele publice
3. Finanţele ca ştiinţă şi disciplină
4. Conţinutul economic al finanţelor
5. Funcţiile finanţelor publice
6. Rolul finanţelor publice în economia de piaţă
7. Impactul finanţelor publice asupra economiei naţionale

1. – Finanţele – categorie economică cu caracter istoric

Comuna primitivă după cum se ştie nu a cunoscut statul,

organele autorităţii publice (şefi de trib, gintă), nu dispunea de
mijloace de constrângere speciale. O dată cu împărţirea societăţii
în clase antagoniste a apărut necesitatea unei instituţii care să
protejeze proprietatea privată, să apere privilegiile celor avuţi, să
ocroteascăinteresele stăpânilor – această instituţie este statul.
Separarea statului de societate în sfera relaţiilor economice
îşi găseşte expresia în aceea că statul îşi are veniturile, cheltuielile
şi datoriile sale proprii, el îşi procură resursele necesare
îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale cu ajutorul constrângerii pe
care o exercită asupra membrilor societăţi.
În primele stadii ale orânduirii sclavagiste când predomina
"economia naturală închisă", unele fucţii publice (de conducere,

1
justiţie) erau onorifice, iar alte prestaţii ca construcţii de poduri,
şosele, băi publice, temple, întreţinerea armatei şi curţii;
organizarea de spectacole, toate erau asigurate pe calea prestaţiilor
în muncă şi a dărilor în natură la care areau obligaţi supuşii
statului sau pe seama tributurilor, a bunurilor jefuite şi a trofeelor
de război de la popoarele învinse.
Abia mai târziu, când a început să se dezvolte economia de
schimb, statul sclavagist foloseşte şi resursele băneşti pentru
acoperirea cheltuielilor publice, din acest moment se poate vorbi
de apariţia primelor elemente de finanţe(impozite,împrumuturi,etc
În orânduirea feudală relaţiile marfă-bani – au devenit
predominante în această perioadă – visteria statului se confruntă
de regulă cu "cămara" personală a domnitorilor şi se alimentează
din impozite în bani, daruri, împrumuturi, tributuri; veniturile în
bani aveau încă o importanţă relativ redusă în acoperirea
cheltuielilor statului feudal.
În orânduirea capitalistă când producţia de mărfuri devine
dominantă, relaţiile băneşti capătă o largă dezvoltare, iar
întreţinerea aparatului de stat şi acoperirea cheltuielilor publice se
bazează aproape exclusiv pe folosirea resurselor băneşti.
În capitalism 2 funcţii fundamentale caracterizează
activitatea statului:
1. – funcţie internă (principală) de menţinere a ordinii interne
şi asigurarea funcţionării instituţiilor statului;
2. – funcţie externă - de apărare a ţării sau de extindere a
teritoriului prin acţiuni militare agresive.
Existenţa finanţelor este indisolbil legată de existenţa statului
şi de folosirea banilor în repartizarea produsului intern brut.
Relaţiile apărute în procesul de mobilizare şi repartizare a
resurselor necesare statului în formă bănească sunt relaţii
financiare sau pe scurt finanţe.

2
 Finanţele s-au manifestat ca relaţii sociale, de natură
economică, apărute în procesul repartiţiei produsului intern brut,
în stânsă legătură cu îndeplinirea funcţiilor statului.
Finanţele au următoarele caracteristici:
a. – resursele mobilizate la dispoziţia statului sunt produsul
muncii celor ocupaţi atât în sfera productivă cât şi cea
neproductivă;
b. – prelevările de resurse la dispoziţia statului au un caracter
obligatoriu; în caz de nerespectare statul aplică sancţiuni (impozit
pe profit, pe avere);
c. – de pe seama cheltuielilor publice profită beneficiarii
direcţi (bugetarii).

2. – Conceptul despre finanţele publice

Cuvântul "finanţe" îşi are originea în limba latină; se

foloseau expresiile "finanţio, financias şi financia pecuniaria" în
sensul de "plată în bani"; aceste expresii derivă de la cuvăntul
"finis" =termen de plată
- franceză "finances" = întregul patrimoniu al statului;
- germană "Finanz" = plată în bani.
De remarcat faptul că nici concepţiile specialiştilor despre
finanţe nu sunt la unison, unii economişti consideră finanţele ca
fiind:
a) fonduri băneşti la dispoziţia statului
(venituri ale statului, resurse băneşti)
b) mijloace de intervenţie a statului în economie
(impozite, împrumuturi, alocaţii, subvenţii)
c) metode de gestionare a banului public
d) act juridic
(act de dispoziţie autoritară sau contractuală)
e) relaţii sociale de natură economică

3
 Concepţiile despre finanţe au evoluat continuu; în această
evoluţie se disting două etape:
- prima etapă corespunde capitalismului premonopolist,
concepţiile acestei etape sunt considerate clasice;
- a doua etapă corespunde epocii imperialismului,
concepţiile celei de-a doua etape sunt considerate
moderne.
Pentru statul modern, finanţele publice nu mai sunt un simplu
mijloc de acoperire a cheltuielilor sale de administrare, ci un
mijloc de intervenţie în economie.
În abordarea modernă a finanţelor publice, la unii economişti
contemporani prevalează "conceptul economic" în timp ce la alţii
accentul cade pe "conceptul sociologic".
Vorbind despre finanţe trebuie să facem distincţie între
finanţele publice şi cele private. Expresia "finanţe publice" este
asociată cu statul, instituţiile de drept public, iar "finanţele
private" sunt asociate cu intreprinderile economice, băncile şi
societăţile de asigurări private.
Între finanţele publice şi cele private există asemănări şi
deosebiri.
Asemănări – ambele se confruntă cu probleme de echilibru
financiar.
Deosebiri:
1) finanţele publice îşi procură resursele de la persoanele
fizice şi juridice prin măsuri de constrângere, pe când
finanţele private îşi procură resursele financiare de care au
nevoie de pe piaţă pe bază de contracte;
2) statul poate lua măsuri în legătură cu moneda naţională în
care se constituie fondurile publice, în timp ce finanţele
private nu pot influienţa în mod legal această monedă;
3) finanţele publice se folosesc pentru satisfacerea nevoilor
generale ale societăţii, în timp ce finanţele private sunt
puse în slujba realizării de profit;

4
 4) gestiunea finanţelor publice este supusă dreptului public,
iar gestiunea finanţelor private urmează regulile dreptului
comercial;
5) noţiunea de finanţe publice şi finanţe private este adecvată
economiei de piaţă, unde preponderent se află proprietatea
privată şi necesită această delimitare.

3. Finanţele ca ştiinţă şi disciplină

Economiştii zilelor noastre recunosc caracterul ştiinţific al

cunoştinţelor cu privire la finanţe, statutul de ştiinţă al acestora.
Se poate vorbi despre caracterul obiectiv al existenţei
finanţelor în orânduirile care au cunoscut (şi cunosc) statul ca
instituţie suprastructurală, cu condiţia ca producţia să aibă caracter
marfar, iar schimbul să se efectueze prin intermediul banilor.
După marea criză mondială 1929-1933 impozitele, taxele,
împrumuturile publice, alocaţiile, subvenţiile şi transferurile
bugetare au devenit instrumente de intervenţie a statului în
economie, alături de preţuri, tarife, credite şi dobânzi.
Finanţele constituie o ramură a ştiinţelor economice care au
ca obiect de studiu:
a) relaţiile economice ce apar în procesul constituirii şi
repartizării fondurilor bugetare şi extrabugetare ale
administraţiei centrale şi locale ale statului;
b) modele de gestionare folosite în sectorul public;
c) modalităţi de stabilire, percepere şi urmărire a impozitelor
şi taxelor;
d) modele de dimensionare şi repartizare a cheltuielilor
publice;
e) procedura de angajare şi efectuare a cheltuielilor;
f) întocmirea, aprobarea, executarea şi încheierea bugetului
de stat;
g) modalităţile de echilibrare a diferitelor categorii de bugete;

5
 h) organizarea şi efectuarea controlului financiar;
i) plasarea şi rambursarea îmrumuturulor de stat;
j) metode de raţionalizare a operaţiunilor bugetare;
k) metode de planificare şi prognoză financiară;
l) politica fianaciară promovată de stat;
m) metode de determinare a eficienţei financiare economice
şi sociale.

4. Conţinutul economic al finanţelor

Relaţiile economice exprimate valoric, care apar în procesul

repartiţiei produsului intern brut în legătură cu satisfacerea
nevoilor colective ale societăţii, constituie relaţii financiare sau pe
scurt finanţe.
Sfera finanţelor este mai îngustă decât cea a relaţiilor băneşti,
ea cuprinde numai relaţiile băneşti care exprimă un transfer de
valoare nu şi pe cele care reflectă o schimbare a formelor valorii
Apariţia relaţiilor financiare este determinată în primul rând
de transferul în formă bănească de valoare, iar în al doilea rând
transferul de valoare la fondurile ce se constituie se efectuează de
regulă fără contraprestaţie directă.
Relaţiile financiare sunt condiţionate de relaţiile băneşti.
În al treile rând transferul de valoare la şi de la fondurile ce
se constituie se realizează, parţial în condiţii de rambursabilitate.
Modul cum se face transferul de valoare diferenţiează
relaţiile financiare în:
1) relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti fără
echivalent cu titlul nerambursabil;
2) relaţii care exprimă un import de resurse băneşti pe o
perioadă determinată pentru care se percepe dobândă;
3) relaţii care exprimă un transfer obligatoriu sau facultativ
de resurse băneşti în schimbul unei contraprestaţii.

6
 În literatura de specialitate noţiunea de finanţe este folosită în
dublu sens:
a) – în sens larg – ea cuprinde toate cele trei tipuri de relaţii;
b) – în sens restrâns – ea cuprinde numai relaţiile financiare
care au la bază principiile prelevării fără contraprestaţie.

5. Funcţiile finanţelor publice

Finanţele publice îşi îndeplinesc misiunea lor socială prin

funcţiile pe care le exercită, şi anume:
a) Funcţia de repartiţie – cunoaşte două faze legate între
ele:
1. Constituirea fondurilor – se constituie fondurile băneşti
unde participă: regiile autonome, societăţile comerciale
cu capital de stat, societăţile comerciale cu capital privat
şi mixt, organizaţii cooperatiste, instituţii publice,
persoane fizice şi juridice rezidente în străinătate.
Participarea la constituirea fondurilor publice
îmbracă diferite forme:
- impozite şi taxe;
- contribuţii pentru asigurări sociale;
- amenzi;
- penalităţi;
- vărsăminte din profitul regiilor publice;
- vărsăminte din veniturile instituţiilor publice;
- chirii, concesiuni, închirieri de terenuri.
La constituire fondurilor publice participă cu
resurse toate sectoarele sociale: public, privat,
cooperatist, mixt şi populaţia, cele mai multe resurse
financiare sunt mobilizate cu titlu definitiv fără
contraprestaţie.

7
 2. Distribuirea fondurilor financiare pe beneficiari
persoane fizice şi juridice, ea reprezintă de fapt
stabilirea cheltuielilor publice pe destinaţii, şi anume:
- pentru învăţământ, sănătate, cultură;
- pentru asigurări sociale şi protecţie socială;
- apărarea naţională;
- ordine publică;
- datorie publică.
Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor
publice trebuie apreciată:
- prin prisma "dimensiunii transferurilor de
valoare";
- prin prisma mutaţiilor care se produc în
economic, a efectelor economice, sociale şi
demografice, ecologice sau de altă natură
produse de aceste mutaţii.
Funcţia de repartiţie are un caracter obiectiv.
Procesul de constituire şi dirijare a fondurilor publice dă
naştere la multiple fluxuri.
b) Funcţia de control – decurge din faptul că fondurile de
resurse financiare constituite la dispoziţia statului aparţin
întregii societăţi. Aceasta este interesată (societatea) în:
- asigurarea resurselor necesare satisfacerii nevoilor
obşteşti;
- dirijarea resurselor în funcţie de priorităţile stabilite
de organele competente;
- utilizarea resurselor în condiţii de maximă eficienţă
economică, socială.
Necesitatea controlului este cu atât mai stringentă
cu cât în etapa actuală mai sunt membri ai societăţii care
au o comportare reprobabilă, atitudine de nepăsare faţă
de avutul public.

8
 Controlul îmbracă forme şi se realizează de organe
diferite şi foloseşte instrumente diferite.
După cum controlul prin "leu" este o formă de
manifestare a funcţiei economico-organizatorică a
statului, tot aşa "controlul financiar" constituie o
manifestare a funcţiei de control al finanţelor publice.
Funcţia de control al finanţelor publice este strâns legată
de funcţia de repartiţie, dar are o sferă mai largă decât
aceasta deoarece vizează pe lângă constituirea şi
repartizare fondurilor şi modul de utilizare a resurselor.
Controlul financiar se efectuează în mod necesar în
faza repartiţiei, el se exercită asupra producţiei realizate
în sectorul public, precum şi în faza schimbului şi în
faza consumului.
Controlul financiar se realizează de organe ale
Ministerul de Finanţe, ale băncilor şi altor instituţii
financiare, atribuţii de control în domeniul finanţelor au
şi Parlamentul şi Guvernul României.

6. Rolul finanţelor publice în economia de piaţă

Intervenţia statului în economie cu ajutorul finanţelor, nu are

un caracter neutru, ci ea îndeplineşte un rol activ.
Utilităţile publice se folosesc în comun beneficiind de ele
mai multe persoane în acelaş timp.
Utilităţile publice pot fi asigurate numai cu ajutorul
autorităţilor publice.
Satisfacerea nevoilor membrilor societăţii nu se pot realiza
întotdeauna pe seama bunurilor private prin mecanismul pieţii şi
de aceea în numeroase împrejurări se recurge la prestaţiile
efectuate de diferite unităţi publice specializate.

9
 7. Impactul finanţelor publice asupra economiei naţionale

Transferurile de putere de cumpărare şi redistribuirea de

venituri şi avere, mijlocite de finanţe, nu constituie un scop în
sine, ci un mijloc prin care se urmăreşte:
- ocuparea forţei de muncă;
- reciclarea disponibilităţilor temporare din economie;
- combaterea fenomenelor onflaţioniste;
- evitarea îndatoririi peste măsură a ţării;
- asigurarea echilibrului financiar şi monetar;
- asigurarea echilibrului general economic.
Utilităţile publice pe care statul le oferă membrilor societăţii
se realizează prin acţiuni cu caracter social, economic, de
menţinere a ordinii interne, de apărare naţională, de dezvoltare a
relaţiilor internaţionale.
Au caracter social:
- acţiuni de educaţie, instrucţie, specializare, recalificare;
- acţiuni sanitare, de sprijin a celor incapabili (handicapaţi);
- acţiuni de odihnă şi recreere;
- acţiuni culturale şi de cult.
Au caracter economic:
- construirea, modernizarea şi întreţinerea de drumuri şi
poduri;
- construirea de noi trasee feroviare, amenajare aeroporturi;
- servicii de poştă, telefon, televiziune;
- exploatări forestiere, reîmpăduriri.
Menţinerea ordinii interne – apărare naţională şi dezvoltarea
relaţiilor internaţionale vizează:
- buna funcţionare a instituţiei prezidenţiale, guvern, corpuri
legiuitoare, poliţie, jandarmerie şi justiţie;
- prevenirea şi stingerea incendiilor, a inundaţiilor;
- menţinerea forţelor armate;

10
 - dezvoltarea şi consolidarea relaţiilor internaţionale,
diplomatice, politice şi economice, culturale, ştiinţifice.
Finanţele publice sunt utilizate în scopul realizării unei
dezvoltări economice şi sociale a tării pe cât posibil într-un cadru
echilibrat.

Bibliografie: "Finanţe publice" Iulian Văcărel 1992, Ed.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

11
 CURS NR. 2

II. MECANISMUL FINANŢELOR

2.1. Mecanismul financiar – parte a mecanismului de

funcţionare a economiei naţionale
2.2. Sistemul financiar public
2.3. Sistemul fondurilor de resurse financiare
2.4. Pârghiile economico-financiare
2.5. Planificarea financiară
2.6. Organe cu atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor
publice
2.7. Norme juridice privind problemele financiare

2.1. Mecanismul financiar – parte a mecanismului de

funcţionare a economiei naţionale

Fiecare economie are propriul său mecanism de funcţionare,

care poate să prezinte atât similitudini, cât şi deosebiri faţă de
mecanismele altor economii.
Partea cea mai vizibilă şi mai dinamică a acestui mecanism o
constituie sistemul complex al conducerii economice ale cărui
componente sunt următoarele:
- sistemul principiilor fundamentale de conducere a
economiei;
- sistemul de organizare a economiei, legăturile dintre
celelalte economii (întreprinderi, cooperative, societăţi) şi
ale acestuia cu economia mondială;
- sistemul pieţii;
- sistemul criteriilor de eficienţă în diferite sfere şi la diferite
nivele ale economiei naţionale;

12
 - sistemul pârghiilor economice şi metodelor administrative
utilizate în conducere;
- sistemul mecanismelor speciale pentru intensificarea,
slăbirea sau oprirea anumitor procese;
- sistemul informaţional;
- sistemul referitor la adoptarea deciziilor (control, analiză,
evaluarea rezultatelor);
- modalităţile adoptării mecanismului economic la noile
condiţii.
Mecanismul economic al ţării trebuie adaptat continuu
cerinţelor şi posibilităţilor economiei naţionale, deoarece el
constituie un organism viu, dinamic, perfectibil, ceea ce nu
înseamnă că mecanismul de funcţionare a economiei naţionale se
poate schimba de la o zi la alta.
El trebuie să se caracterizeze prin stabilitate relativă şi nu
prin anchilozare şi rigiditate.
Eficacitatea lui depinde de măsura în care el corespunde
nevoilor obiective de dezvoltare a economiei naţionale.
Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor şi
instrumentelor de conducere şi/sau reglare, de către factorii de
conducere ai societăţii, a funcţionării economiei naţionale,
împreună cu obiectivele ce guvernează această conducere.
În ţările cu economie de piaţă, piaţa concurenţială este aceea
care face jocul hotărâtor în reglarea (autoreglarea) proceselor
economice, dar un rol deosebit de important îi revine şi statului.
Statul acţionează pe de o parte ca autoritate publică, iar pe de
altă parte ca producător şi consumator de bunuri şi servicii.
Deci, mecanismul de funcţionare al economiei naţionale
cuprinde o serie de componente de natură financiară, care
împreună alcătuiesc mecanismul financiar.
Mecanismul financiar are o structură complexă, care
cuprinde:
- sistemul financiar;

13
 - pârghiile financiare utilizate de stat;
- metode administrative de conducere;
- cadrul instituţional;
- cadrul juridic (decrete, acte normative).

2.2. Sistemul financiar public

Deşi se reduc continuu dimensiunile sectorului public, totuşi

în proprietatea statului vor rămâne o serie de ramuri care prezintă
interes deosebit pentru satisfacerea anumitor nevoi sociale.
Sistemul financiar public al ţării noastre cuprinde mai multe
categorii de relaţii financiare care alcătuiesc tot atâtea
componente, subsisteme sau verigi.
Sistemul financiar public al ţării noastre este alcătuit din:
¾ finanţele intreprinderilor de stat;
¾ bugetul administraţiei centrale de stat;
¾ bugetele locale;
¾ bugetul asigurărilor sociale de stat;
¾ asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă
realizate prin societăţi cu capital de stat;
¾ creditul acordat de băncile cu capital de stat;
¾ împrumuturile contractate de stat.

În afară de fondurile publice de resurse financiare, în

economia ţării noastre se formează o serie de fonduri private de
resurse financiare.
Între fondurile publice şi cele private au loc fluxuri în dublu
sens, transferuri obligatorii sau facultative cu titlu definitiv sau
rambursabil.
Pe măsura înaintării spre economia de piaţă va creşte
ponderea fondurilor private de resurse financiare şi rolul lor în
înfăptuirea reproducţiei sociale lărgite.

14
 2.3. Sistemul fondurilor de resurse financiare

Fiecărei componente a sistemului financiar îi corespund, de

regulă mai multe fonduri de resurse financiare.
Fiecare fond are propriile sale reguli de constituire şi
distribuire, legături specifice cu celelalte fonduri şi o anumită
raţiune de a fiinţa.
Aceste fonduri pot fot fi grupate după o serie de criterii şi
anume:
(a) – După nivel (eşalon) se disting următoarele fonduri:
1) – la nivel central sau macroeconomic:
- fondul bugetar al administraţiei centrale;
- fondul asigurărilor sociale;
- fondul asigurărilor de bunuri, persoane,
răspundere civilă;
- fondurile de creditare.
2) – la nivel mediu (la dispoziţia unităţilor
administrativ teritoriale):
- fondurile bugetare ale judeţelor,
municipiilor, oraşelor, comunelor.
3) – la nivel microeconomic (la dispoziţia agenţilor
economici):
- fondurile proprii ale intreprinderilor,
instituţiilor şi persoanelor fizice
(b) – După destinaţie se disting:
- fonduri de înlocuire şi dezvoltare;
- fonduri de consum;
- fonduri de rezervă;
- fonduri de asigurare.
(c) – După forma de proprietate;
- proprietate de stat;
- proprietate privată.

15
 (d) – După titlul cu care se fac prelevări de fonduri şi plăţi
de la acestea.
- prelevări cu titlu definitiv şi caracter
obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii la
asigurările sociale);
- prelevări cu titlu rambursabil şi caracter
facultativ (depuneri la bănci ale instituţiilor
de stat, subscrieri la împrumuturi de stat).

2.4. Pârghiile economico-financiare

Categoriile valorice folosite în procesul de constituire şi

repartizare a fondurilor financiare pot constitui pârghii numai în
măsura în care ele îndeplinesc realmente anumite funcţii
economice, se angrenează organic în mecanismul de funcţionare a
economiei, contribuind la soluţionarea, pe baze economice, a unor
probleme în condiţii mai bune decât s-ar putea face prin metode
administrative.
Metodele de prelevare şi de plată capătă caracter de pârghie
în măsura în care, asigurând înfăptuirea funcţiei de repartiţie a
finanţelor, influienţează pozitiv anumite laturi ale activităţii
economice în diverse faze ale reproducţiei sociale.
Pârghiile economice, unele din ele au un pronunţat caracter
financiar, se mai numesc şi pârghii financiare, iar pentru
multiplele categorii de pârghii economice, financiare, monetare şi
valutare se foloseşte expresia de pârghii economico-financiare.
Pârghia economico-financiară este o categorie economică cu
ajutorul căreia statul acţionează asupra interesului economic al
unei colectivităţi determinate sau al membrilor acesteia luaţi în
mod individual pentru realizarea unui anumit obiectiv.
În practica curentă a statelor cu economie de piaţă pârghiile
financiare sunt concepute să acţioneze în mod automat, la

16
producerea unor fenomene economice sau numai la punerea lor în
mişcare de către organele publice de decizie după caz.
Cu ajutorul impozitului statul influienţează o fază sau alta a
reproducţiei sociale în funcţie de interesul pe care îl are la un
moment dat, se folosesc de către stat metode de dirijare de fonduri
către diverşi beneficiari.
Acţiunea pârghiilor economico-financiare constă nu numai în
trezirea interesului economic al participanţilor la procesele
economice, dar şi în sancţionarea materială a acestora în cazul
nerespectării unor obligaţii legale sau contractuale, ca:
- imposibilitatea intreprinderii de a-şi constitui fonduri
proprii;
- retragerea anticipată de către bancă a unor credite în
cazul schimbării destinaţiei;
- aplicarea de dobânzi majorate pentru creditele
nerambursate la scadenţă;
- perceperea de penelităţi de către furnizori pentru
nelivrarea la timp şi penalităţi pentru nevirarea la timp a
sumelor datorate statului.
Folosirea pârghiilor economico-financiare nu exclude
necesitatea utilizării în completare a unor metode administrative.

2.5. Planificarea financiară

După renunţarea la planificarea rigidă, arbitrară,

superactualizată şi obligatorie de sus în jos, s-a adoptat un nou
sistem de orientare şi supraveghere a dezvoltării economico-
sociale a ţării, denumit generic "program de dezvoltare a
economiei naţionale"
Acesta are caracter orientativ şi urmăreşte reflectarea
mairiguroasă a nevoilor şi posibilităţilor economiei noastre, a
cerinţelor pieţei interne, toate acestea se realizează cu ajutorul
planurilor financiare.

17
 Planificarea se realizează cu ajutorul unor indicatori
financiari care la rândul lor au la baza stabilirii lor instrumente
variate ca:
- proiecte tehnice şi devize de investiţii;
- norme de stoc, consum, amortizare,
eficienţă, asigurare.

2.6. Organe cu atribuţii şi răspunderi în domeniul

finanţelor publice

La soluţionarea problemelor financiare participă o

multitudine de organe care fac parte din:
¾ sistemul democraţiei reprezentative;
¾ din autoritatea administrativă;
¾ constituie organe specializate ale puterii executive;
¾ compartimentele financiare în întreprinderi şi instutuţii.
Din categoria organelor democraţiei reprezentative fac parte:
- organele puterii centrale de stat;
- organele puterii locale de stat.
(Parlament şi consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi
comunale), sub directa îndrumare a acestora funcţionează
organele administraţiei de stat, centrale şi locale (Guvernul,
ministerele, prefecturile şi primăriile).
Din categoria instituţiilor financiare specializate fac parte:
Ministerul finanţelor, băncile, CEC, societăţile de asigurări.

2.7. Norme juridice privind problemele financiare

Întrucât relaţiile financiare reflectă: fluxuri băneşti;

transferuri de putere de cumpărare; unitpţi de natură patrimonială
şi schimburi ale condiţiilor de viaţă ale populaţiei este necesar ca
toate actele generatoare de asemenea modificări să fie riguros
reglementate. Aceste reglementări emană de la organele puterii

18
legislative sau a celei executive de stat; ele trebuie să aibă caracter
obligatoriu de sus până jos şi să fie unitare pe întreg teritoriu ţării.
Aceste reglementări capătă forma de legi; hotărâri;
regulamente, etc., emise de Parlament; Guvern; miniştri sau alte
organe de stat. Toate aceste reglementări trebuie să fie de:
- strictă aplicabilitate;
- să existe o concordanţă deplină.
În statul de drept, trebuie să se respecte cu rigurozitate
principiul separaţiilor puterilor în toate domeniile de activitate,
inclusiv în cel financiar.

19
 CURS NR.3

III. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

3.1. Conţinutul cheltuielilor publice

3.2. Criterii de clasificare a cheltuielilor publice
3.3. Nivelul, structura şi factorii care influenţează dinamica
cheltuielilor publice
3.4. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale
3.5. Asigurări sociale de stat
3.6. Cheltuieli publice pentru obiective şi acţiuni economice
3.7. Cheltuieli publice privind administraţiile de stat, ordinea
internă şi apărare

3.1. Conţinutul cheltuielilor publice

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în

formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi
persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi
utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii
funcţiilor acestuia.
Cheltuielile publice se materializează în "plăţile efectuate de
stat" din resurse mobilizate pe diferite căi pentru achiziţionarea de
bunuri sau prestări de servicii.
Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în stânsă
legătură cu destinaţia lor; unele exprimă un consum definitiv de
produs intern brut în timp ce altele se materializează în bunuri de
fplpsinţă îndelungată (echipament, construcţii poduri, drumuri,
porturi), ceea ce înseamnă o avansare de produs intern brut.
Ele sunt extrem de diversificate.
Cheltuielile publice înglobează:

20
 - cheltuieli publice efectuate de administraţia centrală de
stat din fonduri bugetare şi extrabugetare;
- cheltuieli ale colectivităţilor locale (ale unităţilor
administrativ-teritoriale);
- cheltuieli finanţate din fondurile asigurărilor sociale de
stat;
- cheltuielile organismelor internaţionale ale
administraţiilor.
Trebuie făcută distincţie între noţiunea de cheltuieli publice
şi cheltuieli bugetare.
Cheltuieli publice se referă la totalitatea cheltuielilor
efectuate în sectorul public prin intermediul instituţiilor publice
(aparat de stat, instituţii socoi-culturale, armată, întreprinderi
autonome), care se acoperă, fie de la bugetul statului (pe plan
central sau local), fie din bugetele proprii, pe seama veniturilor
obţinute.
Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care
se acoperă de la bugetul administraţiei centrale de stat, din
bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale de stat, deci
cheltuielile bugetare au o sferă mai restrânsă decât cheltuielile
publice.
- Chelt. bugetare acoperite din:
- bugetul administraţiei centrale de
stat;
- bugetul asigurărilor sociale de
stat;
Cheltuieli - bugetul unităţilor administrativ
publice teritorial.
- Chelt. extrabugetare – acoperite din
resurse financiare publice constituite în
afara bugetului de stat;
- Chelt. acoperite din fonduri cu
destinaţia specială.

21
 3.2. Cheltuieli de clasificare a cheltuielilor publice

Abordarea structurii cheltuielilor publice numită utilizarea

mai multor criterii.
În literatura şi practica financiară a statelor contemporane se
folosesc următoarele tipuri de clasificări:
a. – administrativă;
b. – economică;
c. – financiară;
d. – funcţie de rolul lor în procesul reproducţiei sociale;
e. – clasificării folosite de O.N.U. precum şi clasificării
mixte sau combinate.
a). – Clasificarea administrativă are la bază criteriul
instituţiilor prin care se realizează cheltuielile publice:
ministere, unităţi administrativ – teritoriale,departamente;
această grupare suferă din cauză că un minister, judeţ, oraş,
reuneşte cheltuielile cu destinaţii variabile şi în plus structura
lor şi subordonarea lor se modifică periodic, ceea ce face
necomparabile în timp aceste cheltuieli.
b.) – Clasificarea economică foloseşte 2 criterii de
grupare:
- unul, conform căruia cheltuielile se împart în cheltuieli
de capital (cu caracter de investiţii) şi cheltuieli curente (
de funcţionare);
- al doilea criteriu împarte aceste cheltuieli în cheltuieli ale
serviciilor publice (administraţie) şi cheltuieli de transfer
(de redistribuire).
c). – Clasificarea financiară se face în funcţie de
momentul şi de modul în care ele afectează resursele
financiare ale statului, se grupează în:
- cheltuieli definitive;
- cheltuieli temporare;

22
 - operaţiuni de trezorerie;
- cheltuieli virtuale sau posibile.
d). – Clasificarea după rolul lor în procesul reproducţiei
sociale împarte cheltuielile publice în:
- cheltuieli reale (negative);
- cheltuieli economice (pozitive).
e). – Clasificarea folosită de instituţiile specializate ale
O.N.U. au la bază două criterii principale:
I. – clasificarea funcţională;
II. – clasificarea economică.
I. – Clasificarea funcţională cuprinde cheltuieli pentru:
- servicii publice generale;
- apărare, educaţie, sănătate;
- asigurări sociale şi acţiuni sociale;
- locuinţe şi servicii comunale;
- servicii economice;
- alte scopuri.
II. – Clasificarea economică O.N.U. cuprinde:
- cheltuieli ce reprezintă consum final;
- dobânzi aferente datoriei publice;
- subvenţii şi alte transferuri curente;
- formarea brută de capital.
În România din 1991, clasificarea cheltuielilor publice se
aliniază la criteriile utilizate de O.N.U – conform schemei.

23
 - aparat administrativ economic şi financiar
- servicii
- instituţii de ordine publică şi securitate
publice
- justiţie, procuratură, notariat
T generale
- alte instituţii
O
T
- armată
A
- cercetare ştiinţifică şi experienţe cu arme
L - apărare
- baze militare pe teritorii străine
- participarea la blocuri militare şi războaie
C
H
- şcoli primare, generale, licee
E
- educaţie - universităţi şi colegii
L
- institute de cercetări
T
U
- spitale şi clinici
I
- sănătate - unităţi profilactice, antiepidemiologice
E
- instituţii de cercetări
L
I
- unităţi economice ale statului
P - unităţi private subvenţionate
U - acţiuni - subvenţii export
B economice - participarea la organisme internaţionale ec.
L - participarea la monopoluri internaţionale ec.
I - cheltuieli de cercetare în domeniul ec.
C
E - servicii - locuinţe şi întreţinerea lor
comunale - alte servicii comunale

- alte cheltuieli

24
 CLASIFICAREA O.N.U. A CHELTUIELILOR PUBLICE PE
BAZA CRITERIULUI ECONOMIC

- cheltuieli care reprezintă consum definitiv de venit

naţional
- dobânzi aferente datoriei publice
Total - subvenţii de exploatare şi alte tranferuri curente
cheltuieli - formarea brută a capitalului
publice ¾ investiţii brute
¾ stocuri materiale
- achiziţii de terenuri şi active necorporale
- transferuri de capital

3.3. Nivelul, structura şi factorii care influenţează

dinamica cheltuielilor publice

Nivelul cheltuielilor publice presupune mai întâi cunoaşterea

volumului cheltuielilor publice efectuate de organele centrale şi
locale din fondurile publice.
Indicatorul care poate exprima nivelul cheltuielilor publice şi
dinamica acestora este "ponderea cheltuielilor publice în produsul
intern brut".
Un alt indicator sugestiv ar fi "cheltuieli publice medii pe cap
de locuitor".
Variaţia nivelului relativ al cheltuielilor publice exprimat în
cei 2 indicatori este explicată de influenţa diferită a condiţiilor
economice, sociale, politice, organizatorice şi administrative a
fiecărei ţări.
Structura cheltuielilor publice se delimitează în cadrul
criteriilor de clasificare a acestora folosite în fiecare stat sau
statisticile internaţionale.

25
 Factorii care influenţează dinamica cheltuielilor publice
impune delimitarea lor în următoarele categorii:
a). – factori demografici se referă la creşterea producţiei,
modificarea structurii pe vârste şi categorii socio-profesionale;
b). – factori economici referitori la dezvoltarea economică şi
modernizarea pe baza cercetării ştiinţifice;
c). – factori sociali – se referă la creşterea venitului, prin
efort financiar pentru categoriile sociale cuprinse în sectorul
public, inclusiv a persoanelor în vârstă care necesită asistenţă
socială;
d). – urbanizarea reprezintă un factor de creştere a
cheltuielilor publice pentru creerea şi dezvoltarea centrelor
urbane;
e). – factori militari – creşterea cheltuielilor publice legate de
desfăşurarea conflictelor armate, nu puţine, pe plan mondial;
f). – factori de ordin istoric – creşterea cheltuielilor publice
prin suportarea poverii din anii anteriori prin împrumuturi publice;
g). – factori politici se referă la creşterea considerabilă a
sarcinilor statului prin trecerea de la statul "jandarm" la statul de
"providenţă".

3.4. Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale

Aceste cheltuieli sunt îndreptate spre realizarea de servicii în

mod gratuit, cu plata redusă sau sub formă de:
- alocaţii bugetare;
- pensii;
- ajutoare şi alte indemnizaţii;
Aceste cheltuieli îndeplinesc un important rol economic şi
social, deoarece pe seama resurselor alocate de stat se asigură:
- educaţia şi instrucţia copiilor şi tinerilor;
- ridicarea calificării profesionale;
- asistenţa medicală;

26
 În România structura cheltuielilor publice pentru acţiuni
social culturale vizează destinaţiile următoare:
- învăţământ;
- sănătate;
- cultură şi artă;
- asistenţă socială;
- alocaţii şi ajutoare pentru copii;
- pensii şi ajutoare pentru invalizi, orfani văduve
de război;
- alte cheltuieli sociale;
- asigurări sociale de stat;
- pensie suplimentară;
- ajutor de şomaj.
Sursele de finanţare a acestor cheltuieli sunt:
- fondurile bugetare – deţin locul cel mai
important;
- fondurile financiare cu destinaţie specială (ajutor
de şomaj);
- fonduri proprii a întreprinderilor publice (pentru
pregătirea salariaţilor, protecţia muncii);
- venituri realizate de instituţii social- culturale;
- veniturile populaţiei (taxe, cotizaţii);
- fondurile organizaţiilor fără scop lucrativ;
- ajutor financiar extern (subvenţii O.N.U.,
UNICEF, OMS, Banca Mondială).

3.5. Asigurări sociale de stat

Asigurările sociale de stat cuprind:
- salariaţii;
- micii producători;
- liber – profesionişti;
- micii întreprinzători.

27
 Fondurile asigurărilor sociale de stat se constituie în mod
obişnuit din cotizaţiile salariaţilor, patronilor şi statului în diferite
proporţii.
Nivelul şi structura acestor cheltuieli diferă de la o ţară la
alta. Cele mai importante cheltuieli sunt cele cu:
- plata pensiilor;
- indemnizaţiilor pentru accidente de muncă, boli
profesionale, maternitate, şomaj, ajutor de deces.
Asigurările sociale constituie acea parte a relaţiilor social-
economice băneşti cu ajutorul cărora – în procesul
repartiţieiprodusului intern brut – se formează, se repartizează şi
se utilizează fonduri băneşti necesare ocrotirii obligatorii a
salariaţilor şi pensionarilor din regii autonome, societăţi
comerciale, cooperative de consum, întreprinderi particulare.
Principiile şi rolul asigurărilor – ele au la bază următoarele
principii:
a. – cuprinderea întregului personal, toţi cetăţenii ţării;
b. – Cetăţenii sunt ocrotiţi în toate cazurile şi pentru toate
perioadele de pierdere a capacităţii de muncă;
c. – Personalul din regii autonome, societăţi comerciale,
cooperative şi pensionarii sunt scutiţi de plata C.A.S. –
fondurile se formează pe seama contribuţiilor plătite de regii,
societăţi;
d. – Cetăţenii sunt ocrotiţi prin asigurările sociale în
concordanţă cu venitul realizat;
e. – Pensiile de asigurări sociale sunt scutite de orice
impozite şi taxe;
f. – Pensiile şi indemnizaţiile de asigurări nu pot fi cedate
nici total nici parţial, fiind un drept personal;
g. – Imprescriptibilitatea dreptului la pensie şi asigurări.
Rolul asigurărilor – stimulează producţia – contribuie la
progresul economiei.

28
 Contribuţiile la asigurările sociale se calculeazăasupra
fondului total de salarii folosit de agenţii economici.

3.6. Cheltuieli publice pentru obiective şi acţiuni

economice

În cadrul acestei categorii se includ cheltuieli care se referă la

finanţarea obiectivelor şi activităţilor cu caracter economic din
întreprinderile sectorului public şi la subvenţionrea unor
întreprinderi proprietate privată ori mixtă.
În cadrul grupării funcţionale O.N.U. conţinutul acestor
cheltuieli reflectă destinaţia de ramiră, de domeniu sau sector de
activitate:
- industria extractivă, energie, combustibil;
- agricultură, silvicultură, pescuit, vânătoare;
- transporturi şi comunicaţii;
- alte servicii.
Sursele de finanţare a acestor cheltuieli sunt:
- cheltuieli acoperite prin costurile de producţie:
(materii materiale energie, salarii);
- cheltuieli ce se acoperă din venituri (taxe pe
terenuri, pregătire profesională, cercetare);
- cheltuieli ce se acoperă din fondul de dezvoltare
(cheltuieli pentru investiţii, hale, construcţii);
- cheltuieli acoperite din fonduri speciale.
Eficienţa acestor cheltuieli se determină şi urmăreşte pe baza
metodei de analiză:
- costuri – avantaje;
- costuri – eficacitate.
Aceste cheltuieli publice pot fi folosite pentru:
- înfiinţarea proceselor economice;
- pentru stimularea dezvoltării agriculturii;
- pentru stimularea exportului.

29
 3.7. Cheltuieli privind administraţia de stat, ordinea
internă şi apărarea

În cadrul acestor categorii intră:

1. – cheltuieli privind serviciile publice generale,
care cuprind: administraţia de stat, ordinea internă şi
securitatea civilă;
2. – cheltuieli privind apărarea naţională se referă
la cheltuielile militare ale statului.

30
 CURS NR. 4

IV. VENITURI BUGETARE DIN IMPOZITE DIRECTE

4.0. Structura resurselor finanţelor publice

4.1. Conţinutul, rolul şi elementele impozitului
4.2. Principiile impunerii
4.3. Aşezarea, perceperea şi clasificarea impozitelor
4.4. Caracterizarea impozitelor directe
4.5. Impozitele reale şi impozitele personale
4.6. Dubla impunere internaţională
4.7. Evaziunea fiscală şi repercursiunea impozitelor

4.0. Structura resurselor finanţelor publice

Sistemul resurselor finanţelor publice diferă din punct de vedere a

structurii, de la un stat la altul; ele pot fi grupate în funcţie de 2
criterii:
a. – după regularitate ele pot fi resurse:
1. – ordinare sau curente;
2. – extraordinare;
3. – incidentale sau întâmplătoare.
b. – după provenienţă se grupează în:
1. – interne (impozite; taxe; emisiuni de bani de
hârtie; împrumuturi pe piaţa internă);
2. – externe (împrumuturi alte state; guverne;
instituţii financiare: B.M.; F.M.I.; ajutoare
nerambursabile);

31
 Resursele bugetului administraţiei centrale şi locale

- impozit pe profit
I. - impozite
- impozit pe salarii
directe
- alte impozite directe
V
Venituri
E
fiscale - impozit pe circulaţia mărfurilor
N
- impozite (TVA)
I
indirecte - taxe vamale
T
- alte impozite indirecte
U
R
I

C
U
R - venituri din dividende la capital social a
E societăţilor comerciale
N Venituri - vărsăminte din profitul net al regiilor
T nefiscale autonome
E - vărsăminte de la instituţiile publice
- diverse venituri

- Venituri din
valorificarea unor
Venituri din
bunuri ale instituţiilor
II. VENITURI DIN valorificarea
publice
CAPITAL unor bunuri ale
statului
- Venituri din
valorificarea stocurilor

32
 Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat

- Contribuţii pentru
asigurările sociale de
stat persoane juridice

- Contribuţii pentru
Veniturile asigurările sociale de
I. VENITURI
asigurărilor stat de la persoane
CURENTE
sociale de stat fizice care utilizează
muncă salarială

- Alte venituri ale

asigurărilor sociale de
stat

- Subvenţii de la bugetul administraţiei

II. SUBVENŢII
centrale de stat

4.1. Conţinutul, rolul şi elementele impozitului

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din

veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice la dispoziţia
statului în vederea acoperirii cheltuielilor sale. Această prelevare
se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără
contraprestaţie din partea statului.
Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înţeles în sensul
că plata acestora către stat este o sarcină impusă tuturor
persoanelor fizice sau juridice care realizează venit dintr-o
anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care
conform legii datorează impozit.

33
 Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv şi
nerambursabil.
Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan financiar,
economic şi social cel mai important rol este cel pe plan financiar,
deoarece acestea constituie mijlocul principal de preocupare a
resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor
publice.
Pe plan economic este concretizat rolul impozitelor în
încercările statului de a folosi impozitele ca un mijloc de
intervenţie în activitatea economică – sub formă de stimulare sau
de frânare.
Pe plan social rolul impozitelor se concretizează în faptul că,
prin intermediul lor statul procedează la redistribuirea unei părţi
importante din produsul intern brut între clase şi pături sociale.
Limitele impozitului diferă de la ţară la ţară şi de la o
perioadă la alta; după 1980 în Europa (ţările dezvoltate) ea varia
între 35-45%.
Aceste limite sunt influenţate de 2 factori:
I. – factori externi sistemului de impozite;
II. – factori interni (proprii) ai acestuia.
Din categoria factorilor externi se pot enumera:
- nivelul P.I.B. pe locuitor;
- nivelul mediu al impozitului şi progresivitatea
impunerii (ţările cu fiscalitate redusă atrag
capitaluri din ţările cu fiscalitate ridicată);
- priorităţile stabilite de stat în ce priveşte
destinaţia lor;
- natura instituţiilor politice (în ţările cu organe de
conducere ale statului alese în mod democratic,
mai mici faţă de cele cu regimuri totalitare).
Din categoria factorilor proprii locul cel mai important îl
ocupă:

34
 - progresivitatea cotelor de impunere (ţările cu o
pondere ridicată a impozitelor şi cotele de impunere
sunt ridicate):
- modul de determinare a materiei impozabile
(deducerile din venit brut admise pentru a ajunge
la venitul net);
Elementele impozitului: pintre acestea se enumeră:
Subiectul este o persoană fizică sau juridică obligată prin
lege la plata impozitului;
Suportatorul impozitului este persoana care suportă efectiv
impozitul; în mod frecvent acesta este subiectul impozabil, dar
sunt cazuri câand acesta este o altă persoană decât subiectul
(întreprinderea plăteşte impozite);
Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii
(baza impozabilă venitul sau averea);
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul
din venit sau din avere în cazul impozitului pe venit; obiectul
impunerii coincide în toate cazurile cu surse, dar la impozitele pe
avere nu există această coincidenţă pentru că impozitul se plăteşte
din venitul realizat de pe urma averii respective.
Unitatea de impunere exprimă dimensiunea obiectului
impozabil drept unitate de impunere; putem întâlni: unitatea
monetară în cazul impozitului pe venit metru pătrat (m2),bucată;
Cota (cotele) impozitului reprezintă impozitul aferent unei
unităţi de impunere, el poate fi stabilit într-o sumă fixă sau în cote
procentuale, care pot fi proporţionale, progresive sau regresive;
Asieta (este modul de aşezare a impozitului) se înţelege
totalitatea măsurilor care se iau de organele fiscale în legătură cu
fiecare subiect impozabil pentru identificarea obiectului
impozabil, stabilirea mărimii materiei impizabile şi determinarea
impozitului datorat.

35
 Termenul de plată este data până la care impozitul trebuie
achitat statului, în caz contrar după această dată se percep
majorări de întârziere.

4.2. Principiile impunerii

Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni,

efectuate în baza legii, care au drept scop stabilirea impozitului ce
revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice.
Aceste principii au fost formulate pentru prima dată de Adam
Smith şi acestea s-ar referii la:
a. – principiul justeţii impunerii (echităţii fiscale);
b. – principul certitudinii impunerii;
c. – principul comodităţii perceperii impozitului;
d. – principiul randamentului impozitelor.

36
 Clasificarea impozitelor de stat
1. După trăsăturile de fond şi formă:

Imp. - Imp. funciar

reale - Imp. pe clădiri
- Imp. pe activităţi industriale, comerciale şi
profesii libere
- Imp. pe capitalul mobiliar
Imp.
- Imp. - Imp. pe veniturile pers. fizice
directe
pe venit - Imp. pe veniturile societăţilor
de capital
Imp.
personale
- Imp. - Imp. pe averea propriu-zisă
pe avere - Imp. pe circulaţia averii
- Imp. pe suportul de avere

- Taxe de construcţie
Imp. - Venituri provenite de la monopolurile fiscale
indirecte - Taxe vamale
- Taxe de timbru şi de înregistrare

2. După obiect:

- Impozit pe venit
- Impozit pe avere
- Impozit pe cheltuieli

3. După scopul urmărit:

- Impozite financiare
- Impozit de ordine

37
4. După frecvenţa de realizare:

- Impozite permanente (ordinare)

- Impozite

5. După instituţia care le administrează:

- Imp. state de tip federal - Imp. federale

- Imp.
- Imp. locale

- Imp. state de tip unitar - Imp. administaţiei centrale

- Imp. administaţiei locale

4.4. Caracterizarea impozitelor directe

Impozitele directe au ţinut pasul cu dezvoltarea economiei,

deoarece ele se stabilesc pe anumite obiecte materiale sau genuri
de activităţi, fie pe venit sau pe avere.
Impozitele directe fiind individualizate, reprezintă forma cea
mai veche de impunere.
Întrucât impozitele directe fiind nominative şi având un
cuantum şi trmen de plată precis stabilite şi cunoscute de plătitori,
ele sunt de preferat în locul impozitelor indirecte.

4.5. Impozitele reale şi impozitele personale

Impozitele de tip real sunt impozite la care sarcina fiscală

este dimensionată în funcţie de suprafaţa de teren, număr de
animale.
La aceste impozite, la impunere nu se ia în considerare
produsul net (venitul) real al obiectelor impozabile, ci numai

38
produsul brut, ceea ce dezavantajează pe micii producători şi
avantajează pe cei ce realizează un venit mai mare decât cel
mediu.
Printre neajunsurile acestor impozite se pot enumera:
- existenţa posibilităţilor largi de evaziune fiscală;
- lipsa de uniformitate în stabilirea impozitelor;
- prin modul cum se face impunerea, nu se
cuprinde decât o parte din materia impozabilă.
Impozitele personale
Trecerea la impozitele oersonale a devenit o necesitate,
deoarece impozitele indirecte erau tot mai apăsătoare pentru cei cu
venituri mai mici, iar impozitele reale după cum s-a văzut aveau o
serie de carenţe.
Se simte nevoia unui sistem de impunere care să asigure:
- impunerea progresivă a veniturilor şi a averii;
- introducerea minimului neimpozabil;
- acordarea unor înlesniri celor cu familii
numeroase.
Impozitele personale se întâlnesc sub forma:
- impozit pe venit;
- impozit pe avere.
Impozitul pe venit la acesta sunt supuse persoane fizice sau
juridice care realizează venituri impozabile.
Obiectul îl formează veniturile obţinute din industrie, comerţ,
agricultură, bănci, asigurări, liber profesionişti, mici meşteşugari,
funcţionari, muncitori.
Impozitul pe venit se aşează pe fiecare persoană.
Impunerea impozitului pe venit se face:
- separat;
- global.
Impozitul pe venit la persoane fizice se stabileşte de regulă
anual pe baza declaraţiei de impunere întocmită de subiectul
impozabil.

39
 Impunerea veniturilor realizate de persoane juridice este
determinată de modul de organizare acestora.
Impunerea persoanelor juridice se face de regulă anual pe
baza declaraţiei întocmite de acestea.

4.6. Dubla impunere internaţională

Dubla impunere reprezintă supunerea la import a aceleiaşi

materii impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de timp, de către
două autorităţi fiscale din ţări diferite. Ea poate apărea în cazul
realizării de către rezidenţii unui stat a unor venituri pe teritoriul
altor state.
Ea poate apărea numai în cazul impozitelor directe , respectiv
a impozitelor pe venit şi a celor pe avere.
În practica fiscală internaţională pot fi întâlnite mai multe
criterii care stau la baza impunerii veniturilor şi averii şi anume:
- criteriul rezidenţei (domiciliul fiscal);
- criteriul naţionalităţii;
- criteriul originii veniturilor.
Metodele folosite pentru evitarea dublii impuneri sunt:
- scutirea totală;
- scutirea progresivă;
- creditarea obişnuită;
- creditarea integrală a impozitului.
Scutirea totală – înseamnă că venitul realizat de rezidentul
unei ţări în cealaltă ţară în care acesta a fost impus se deduce în
întregime din venitul impozabil al acestuia în ţara de reşedinţă.
Scutirea progresivă – înseamnă că venitul realizat de un
rezident în străinatate se adaugă la veniturile realizate de acesta în
ţara de reşedinţă.
Creditarea obişnuită constă în aceea că impozitul plătit
statului stăin pentru venitul realizat pe teritoriul acestuia de

40
rezidentul unui alt stat, se deduce direct din impozitul datorat în
ţara de reşedinţă până la nivelul impozitului intern.
Creditarea integrală constă în aceea că impozitul plătit în
străinătate pentru veniturile realizate acolo, se deduce integral din
impozitele datorate în ţara de reşedinţă, chiar dacă impozitul este
mai mare plătit în străinătate, decât cel intern.

4.7. Evaziunea fiscală şi repercursiunea impozitelor

Evaziunea fiscală constă în sustragerea de la impunere a unei

părţi din materia impozabilă.
În funcţie de modul cum poate fi săvârşită evaziunea fiscală,
cunoaşte 2 forme:
- evaziunea la adăpostul legii (evaziunea legală);
- evaziunea cu încălcarea legii (ilicită sau
frauduloasă).
Repercursiunea impozitelor. Când persoana care plăteşte
impozitul îl şi suportă realmente, avem de-a face cu aşa zi-sa
"incidenţă directă".
Atunci când persoana care plăteşte impozitul statului nu este
una şi aceiaşi cu persoana care-l suportă efectiv, avem de-a face
cu "incidenţa indirectă sau repercursiune".

41
 CURS NR. 5

V. VENITURILE BUGETARE DIN IMPOZITE

INDIRECTE

5.1. Resursele financiare publice şi factorii care influenţează

nivelul acestora
5.2. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte
5.3. Taxele de consumaţie
5.4. Monopolurile fiscale
5.5. Taxele vamale
5.6. Taxele
5.7. Mecanisme fiscale de stimulate economică

5.1. Resursele financiare publice şi factorii care

influenţează nivelul acestora

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti

necesare realizării anumitor obiective economice, sociale sau altă
natură.
Resursele financiare publice adică a societăţii sau ale
naţiunii, cuprind ansamblul resurselor financiare ale autorităţilor
şi instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private,
resursele organismelor fără scop lucrativ şi cele ale populaţiei.
Volumul resurselor financiare ale societăţii depind de
mărimea P.I.B., precum şi de posibilitatea procurării de resurse
financiare externe (împrumuturi, ajutoare, donaţii).
Având în vedere distincţia dintre finanţele publice şi cele
private (întreprinderilor), se pune problema raportului dintre
resursele financiare ale societăţilor şi resursele financiare publice;

42
acesta este un raport ca de la întreg la parte, pentru că resursele
financiare ale societăţii au o sferă mult mai largă.
Resursele financiare publice cuprind:
a. – resursele administraţiei de stat centrale care
cuprind impozitele şi taxele; venituri nefiscale;
împrumuturile şi alte surse cu caracter întâmplător
(amenzi, penaţităţi);
b. – resursele administraţiei de stat locale cuprinde
impozite şi taxe cu caracter local, transferuri, subvenţii
de la administraţia centrală, împrumuturi şi alte resurse;
c. – resursele întreprinderilor publice au caracter
indistrial, comercial;
d. – resursele asigurărilor sociale de stat care
provin în special din cotizaţiile pentru asigurări sociale.
Factorii care determină creşterea resurselor financiare
publice se grupează în:
a. – factori economici care determină creşterea
P.I.B. şi pe această bază sporirea veniturilor impozabile;
b. – factori monetari (dobândă; credit; masă
monetară) care îşi transmit influenţa prin preţ, care duc
la creşterea salariilor şi a profiturilor;
c. – factori sociali au o influenţă tot mai puternică
pentru satisfacerea nevoilor de educaţie, sănătate,
securitate socială;
d. – factori demografici care determină sporirea
numărului de contribuabili;
e. – factori politici şi militari (înarmare;
diplomaţie);
f. – factori financiari ei sintetizează în fapt
influenţa celorlalţi factori.
Din punct de vedere al conţinutului lor economic,
principalele categorii de resurse publice se pot grupa în:

43
 - prelevări cu caracter obligatoriu unde intră
impozite, taxe şi venuturile de la întreprinderile
industriale, comerciale, etc.;
- resurse de trezorerie unde intră împrumuturile pe
termen scurt (1 an) contracte de stat prin
emisiunea unor bonuri de tezaur;
- resurse provenite din împrumuturi reprezintă
datoria publică pe termen mediu (2-5 ani) şi lung
(peste 5 ani); aceste împrumuturi au devenit un
frecvent mijloc de procurare de resurse de către
stat, pentru că se confruntă cu deficite bugetare
cronice majoritatea statelor;
- finanţare prin emisiune monetară fără acoperire
este posibilă, dar are efecte negative, duce la un
nivel ridicat al inflaţiei; cresc dobânzile la
credite şi disponibilităţi, cresc preţurile.

5.2. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte

În vederea procurării resurselor financiare necesare statului

se instituie pe lângă impozitele directe şi impozitele indirecte.
În ţările dezvoltate, de regulă, aportul impozitelor indirecte la
formarea veniturilor fiscale este nai mic decât cel al impozitelor
directe şi al contribuţiilor pentru asigurările sociale luate
împreună.
În ţările în curs de dezvoltare ponderea impozitelor indirecte
o devansează este mai mare decât cea a impozitelor directe în
totalul veniturilor fiscale ale statului. Preferinţa tuturor acestor ţări
pentru impozitele indirecte este determinată de nivelul redus
(sărăcie) al veniturilor realizate de ţărani, meşteşugari, negustori,
muncitori.
Impozitele indirecte sunt instituite de stat asupra vânzărilor
de mărfuri şi prestărilor de servicii, cotele utilizate pentru

44
calcularea lor nu sunt diferenţiate în funcţie de: - venit, avere şi
situaţia personală a celor ce cumpără mărfurile sau apelează la
serviciile ce fac obiectul impozitelor indirecte.
Impozitele indirecte lasă impresia că afectează în aceiaşi
măsură veniturile tuturor categoriile sociale, ceea ce este fals,
deoarece în realitate ele afectează în mod deosebit pe cei cu
venituri mici pentru că ele se percep de regulă la vânzarea
bunurilor de larg consum.
Raportând impozitele indirecte la veniturile realizate de
diferite categorii sociale se constată că ponderea lor în venituri
este cu atât mai mare cu cât veniturile realizate sunt mai mici.
La impozitele directe sunt vărsate la buget de către
industriaş, comercianţi de regulă, însă sunt suportate de către
consunamatori pentru că sunt cuprinse în preţul de vânzare a
mărfurilor, deci ele influenţează numai veniturile reale nu şi cele
nominale, micşorând puterea de cumpărare.
Unii economişti susţin că aceste impozite indirecte ar avea
caracter benevol, deoarece consumatorii de bunuri şi servicii au
posibilitatea de a le evita, prin cumpărarea acestor bunuri; eu
consider că părerea acestor economişti este de-a dreptul "cinică",
pentru că aceste impozite se percep cu deosebire la vânzarea
bunurilor de larg consum (pâine, lapte,carne), ar fi valabil în
situaţia în care aceste impozite s-ar percepe pentru vânzarea
obiectelor de lux.
În perioadele când economia înregistrează un curs ascendent
impozitele indirecte au un randament fiscal ridicat; dar când
economia se află în criză sau depresie, ele înregistrează un recul,
periclitând echilibrul bugetului de stat; cu alte cuvinte impozitele
indirecte manifestă o sensibilitate sporită faţă de conjunctura
economică.
Impozitele indirecte cunosc următoarele forme de
manifestare:
- taxe de consumaţie;

45
 - monopoluri fiscale;
- taxe vamale;
- taxe diferite.
În majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, taxele de
consumaţie procură peste 50% din totalul încasărilor provenite din
impozitele indirecte; tot în aceste ţări, statul realizează frecvent
incasări importante şi sub formă de taxe vamale.

5.3. Taxele de consumaţie

Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se includ

în preţul de vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul
ţării, care percepe impozitul. Mărfurile asupra cărora se percep
taxele de consumaţie sunt în general cele de larg consum (zahăr,
sare, ulei, vin, bere, ceai, cafea, cacao, textile, încălţăminte).
Taxele de consumaţie îmbracă fie forma:
a. – taxelor de consumaţie pe produs cunoscute sub
denumirea de accize;
b. – taxelor generale pe venituri.
a. – Accizele se instituie asupra unor produse care au o
cerere neelastică, cum sunt: vinul, berea apele minerale (Franţa),
tutunul, cafeaua, zahărul, ceaiul, uleiurile minerale (Germania),
etc., deci diferă de la ţară la ţară.
Accizele se calculează fie în sumă fixă pe unitatea de
măsură; fie în baza unor cote procentuale aplicate asupra preţului
de vânzare. În mod normal produsele provenite din import trebuie
impuse cu aceleaşi taxe ca şi produsele indigene, iar cele destinate
exportului sunt de regulă scutite de import.
Nivelul cotelor procentuale diferă de la o ţară la alta şi de la
un produs la altul (tutunul depăşeşte frecvent 50-60%).
În unele state aceste accize au fost folosite şi sunt pentru
înfăptuirea unor obiective sociale (exemplu taxa pe alcool ridicată
pentru stoparea consumului şi eliminarea efectelor nocive).

46
 b. - Taxele generale pe vânzări se întâlnesc sub forma
impozitului pe cifra de afaceri, ia forma:
1. – impozitului cumulativ;
2. – impozitului unic.
1. – Impozitul cumulativ conform acestui impozit,
mărfurile sunt impuse la toate verigile prin care trec din momentul
ieşirii lor din producţie şi până ajung la consumator; el mai este
cunoscut sub denumirea de "impozit în cascadă", în "piramidă"
sau "bulgăre de zăpadă", deoarece se calculează asupra preţului de
vânzare al mărfurilor, în care se include şi impozitul plătit în
amonte, adică se percepe impozit la import (el s-a practicat în
Germania, Olanda – în prezent nu se mai practică);
2. – Impozitul pe cifra de afaceri unic se încasează
o singură dată indiferent de numărul verigilor prin care trece
marfa de la producător la consumator.
Impozitul unic se poate încasa fie în momentul
vânzării mărfii de către producător şi se numeşte taxă de
producţie, fie în stadiul comerţului cu ridicata sau amănuntul şi se
numeşte taxă pe circulaţie sau impozit pe vânzare (nu se mai
practică).
Impozitul pe cifra de afacrei poate fi pe:
a. – cifra de afaceri brută;
b. – cifra de afaceri netă.
a. – se calculează prin aplicarea cotei la întreaga
valoare a mărfurilor vândute.
Cel pe cifra de afaceri brută – are un randament
ridicat, prezintă neajunsuri:
- cuprinde impozite plătite anterior;
- perceperea impozitului la impozit;
- este lipsit de transparenţă, nu se ştie cât s-a plătit
la buget de la producător la consumatorul final pentru a solicita
rambursarea.

47
 b. – Impozitul pe cifra de afaceri netă se aplică
numai asupra diferenţei dintre preţul de vânzare şi preţul de
cumpărare, adică numai asupra valorii adăugate de către fiecare
participant la procesul de producţie şi circulaţie al mărfii
respective; acest impozit face posibil înlăturarea neajunsurilor
primului impozit (brută) şi este cunoscut şi sub denumirea de
"taxă pe valoarea adăugată" T.V.A.
T.V.A. se poate calcula prin aplicarea cotei
proporţionale (18%; 22%; 9%):
a. – fie asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe
care îl parcurge marfa de la producător la consumator;
b. – fie asupra preţului de vânzare din stadiul
respectiv.
În practică se utilizează cea de a doua formă.
Baza de calcul a T.V.A. o reprezintă preţul de
vânzare a diferitelor mărfuri sau valoarea serviciilor prestate.
T.V.A. este vărsată la buget de către fiecare
întreprindere şi se suportă de consumatori, numărul şi nivelul
cotelor T.V.A. diferă de la o ţară la alta (C.E.E. consideră normale
cote între 14% şi 19%, iar cele minime între 4% şi 9%).
De regulă produsele destinate exportului nu fac obiectul
T.V.A., nu se aplică.
O consecinţă negativă a T.V.A. o constituie creşterea
numărului de operaţiuni contabile şi a persoanelor care le
efectuează (rezolvat prin computerizare, calculatoare).
La noi în România s-a introdus din 1993.

5.4 Monopolurile fiscale

Statul instituie monopoluri fiscale asupra producţiei şi/sau

vânzării unor mărfuri ca: tutunul; sarea; alcool; cărţi de joc şi alte
produse specifice.

48
 Monopolurile fiscale în funcţie de sfera lor de cuprindere pot
fi:
a. – depline;
b. – parţiale.
a. – Monopolurile fiscale depline se instituie de
către stat atât asupra producţiei, cât şi asupra comerţului cu
mărfuri;
b. – Monopolurile fiscale parţiale se instituie fie
numai asupra producţiei, fie numai asupra comerţului cu
amănuntul.
Printre ţările în care monopolurile fiscale aduc încasări
importante se pot menţiona: Italia (asupra tutunului; chibrite;
pietre de briliant); Germania (asupra alcoolului); Spania ( tutun şi
petrol).
Veniturile realizate de stat de pe urma monopolurilor fiscale
sunt formate pe de o parte din profitul creat în procesul de
producere a acestor mărfuri, iar pe de altă parte din impozitul
indirect cuprins în preţ.

5.5. Taxele vamale se percep de către stat asupra importului,

exportului şi tranzitului de mărfuri. Cele mai frecvente taxe
vamale sunt asupra importului de mărfuri.
Taxele vamale de export au o frecvenţă redusă, deoarece
statele sunt interesate în încurajarea exportului de mărfuri.
Taxele vamale de tranzit se instituie asupra mărfurilor care
fac obiectul comerţului exterior, cu ocazia trecerii acestora pe
teritoriul unei terţe ţări; ele se aplică foarte rar pentru că statele
sunt interesate în încurajarea tranzitului de mărfuri, pentru că de
pe urma lui se încasează valută prin acele tarife pentru folosirea
căilor ferate, taxe pentru utilizarea drumurilor, etc.
Taxele vamale de import se percep asupra valorii mărfurilor
importate în momentul în care trece frontiera ţării.

49
 Ea are rolul de impozit de egalizare pentru că ea conduce la
nivelul de egalizare a preţurilor mărfurilor importate cu cele
indigene.
Nivelul taxelor vamale de import este determinat de raportul
cerere – ofertă şi coordonatele politicii economice a ţării
importatoare.
În funcţie de nivelul lor taxele vamale de import menţionate
în tariful vamal naţional, se pot grupa în:
- taxe vamale în condiţiile clauzei naţiunii celei mai
favorizate;
- taxe vamale autonome;
- taxe vamale preferenţiale.
Aceste taxe variază în cotă procentuală de până la 30%, iar
pentru persoane fizice 20%; exportul este scutit în România.

5.6. Taxele ele reprezintă o formă a impozitelor indirecte –

sunt plăţile pe care le fac persoanele fizice sau juridice pentru
serviciile efectuate în formarea lor de anumite instituţii de drept
public.
Taxele îndeplinesc majoritatea trăsăturilor impozitelor –
caracter obligatoriu; titlu nerambursabil, urmărire în caz de
neplată.
I. – După natura lor ele se clasifică în:
a. – taxe judecătoreşti
b. – taxe notariale;
c. – taxe consulare;
d. – taxe de administraţie.
II. – După obiectul operaţiunii sunt de 2 feluri:
- taxe de timbru;
- taxe de înregistrare.
Un alt tip de taxe îl constituie contribuţiile , care reprezintă
sumele încasate de anumite instituţii de drept public de la
persoane fizice şi juridice, pentru avantaje reale de care acestea

50
beneficiază (contribuţia pentru construcţia de şosele; contribuţia
pentru circulaţia străinilor).

5.7. Mecanismele fiscale de stimulare economică

Acestea sunt:
- cu ajutorul impozitelor statul poate acţiona
asupra consumului prin modificarea cererii solvabile a populaţiei;
- se folosesc mecenismele fiscale şi pentru
influenţarea schimburilor comerciale în străinătate;
- nivelul fiscalităţii influenţează ritmul de creştere
economică;
- nivelul fiscalităţii influenţează sistemul de
investiţii.

51
 CURS NR. 6

VI. BUGETUL DE STAT ŞI BUGETELE LOCALE

6.1. Conceptul de buget de stat şi cel de buget al economiei

naţionale
6.2. Principii bugetare
6.3. Metode clasice şi moderne de dimensionare a veniturilor şi
cheltuielilor bugetare
6.4. Sisteme bugetare, repartizarea veniturilor şi cheltuielilor pe
structurile administraţiei de stat centrale şi locale
6.5. Sistemul bugetar al României; structura veniturilor şi
cheltuielilor bugetului administraţiei centrale şi locale
6.6. Execuţia de casă a bugetului prin sistemul bancar şi prin
sistemul de trezorerie
6.7. Procesul bugetar în România

6.1. Conceptul de buget de stat şi cel de buget al

economiei naţionale

Bugetul de stat în ţările cu economie de piaţă este definit din

punct de vedere juridic, ca fiind un act în care se înscriu veniturile
şi cheltuielile probabile ale statului, pe o perioadă determinată de
timp, de obicei un an.
Bugetul de stat reprezintă un document previzional, deoarece
cuantifică nivelul cheltuielilor ce se vor efectua în viitor, precum
şi mărimea veniturilor ce pot fi mobilizate la dispoziţia statului.
Bugetul de stat are caracter obligatoriu pentru că necesită
autorizarea prealabilă a puterii legislative.
Bugetul de stat mai poate fi definit ca un plan de acţiune în
domeniul finanţelor publice.

52
 Bugetul de stat sub aspect economic exprimă relaţiile
economice în formă bănească, ce iau naştere în procesul repartiţiei
P.I.B.; ele se manifestă în dublu sens:
- în sensul de mobilizare a resurselor băneşti la dispoziţia statului;
- în sensul de repartizare a acestor resurse.
Bugetul de stat reprezintă un veritabil plan financiar la nivel
macroeconomic.
În afară de bugetul de stat în forma sa clasică, în diverse ţări
se întosmeşte şi un buget al economiei naţionale sau buget
economic.
Bugetul economic reflectă toate resursele societăţii (naţiunii)
şi destinaţia lor, cuprinzănd informaţii în legătură cu producţia,
repartiţia, consumul P.I.B. şi cu privire la formarea şi utilizarea
resurselor bugetului de stat. Forma de întocmire a lui diferă de la
o ţară la alta.
Bugetul economiei naţionale este doar un instrument cu
ajutorul căruia guvernul se informează asupra situaţiei
economico-financiare a ţării, el nu are caracter de lege şi nu se
substituie bugetului de stat.

6.2 Principii bugetare

Bugetul de stat trebuie să reflecte cât mai real posibil

resursele ce pot fi mobilizate şi destinaţia acestora; să permită
compararea la finele exerciţiului bugetar a veniturilor încasate şi a
cheltuielilor efectuate. Aceste cerinţe sunt specifice principiilor
bugetare clasice, care sunt:
a. – unitatea;
b. – universalitatea;
c. –anualitatea;
d. –echilibru;
e. – specializarea bugetară.

53
 a. – Unitatea bugetară presupune că veniturile şi
cheltuielile publice exprimate în numele lor totale, să fie înscrise
într-un singur document. Un buget unitar dă posibilitatea stabilirii
cu uşurinţă a raportului dintre veniturile şi cheltuielile bugetare, a
măsurii în care acesta a fost întocmit.
- echilibrat V=C;
- excedentar V>C;
- deficitar C>V.
Unicitatea bugetului de stat este dată şi de unicitatea
conturilor naţionale în cadrul căruia conturile
administraţieipublice grupează atât cheltuielile şi veniturile
statului cât şi pe cele aferente colectivităţilor locale şi bugetul
asigurărilor sociale.
În practică principiul unităţii bugetare nu este riguros
respectat, pentru că pe lângă bugetul general ordinar al statului, se
întocmesc şi alte bugete ca:
- bugetele autonome elaborate colectivităţii locale;
- bugetele extraordinare se înscriu cheltuieli excepţiona
le ocazionate de calamităţi, criză;
- bugetele anexe se anexează la cel ordinar;
- conturile speciale de trezorerie evidenţiază încasările
ce nu reprezintă un venit propriu-zis, amenzi, penalităţi.
b. – Universalitatea este principiul potrivit căruia
veniturile şi cheltuielile publice trebuie să fie înscrise în bugetul
de stat în sumele lor globale sau totale. Conform acestui principiu
nu se permite a se putrea face compunsarea veniturilor bugetare
cu cheltuielile aferente acestora, înscriindu-se în buget numai
soldul.
Întrucât trebuie să figureze cu sumele lor brute veniturile, iar
cheltuielile cu sumele lor totale.
În practică acest principiu se respectă doar parţial, astfel s-a
trecut la elaborarea de bugete mixte în care veniturile şi

54
cheltuielile unor instituţii publice figurează cu sumele lor totale,
iar altele numai cu soldurile.
c. – Anualitatea este considerată prima regulă
bugetară aplicată în practică. Ea are două semnificaţii distincte:
- prima se referă la perioada de timp pentru care se
întocmeşte şi se aprobă;
- cea de-a 2-a la perioada de timp în care se încasează
veniturile şi se efectuează cheltuielile.
Există păreri a unor economişti ce susţin renunţarea la acest
principiu şi trecerea la adoptarea unor bugete plurianuale – nu se
aplică la noi.
d. – Echilibru bugetar în accepţiunea sa clasică este
egalitatea între nivelul veniturilor curente şi cel al cheltuielilor;
este considerat "principul de aur al gestiunii bugetare".
Echilibru bugetar se referă atât la întocmirea unor bugete
balansate, cât şi la păstrarea echilibrului în perioada de execuţie.
În ţărole dezvoltate din punct de vedere economic, ca urmare
a creşterii rapide a cheltuielilor publice, bugetele se întocmesc şi
se încheie tot mai frecvent, cu deficit, şi cel mai adesea acesta se
acoperă prin apelarea la venituri extraordinare, care provin din
împrumuturi de stat şi emisiune de bani de hârtie (bonuri de
tezaur).
Adepţii teoriei bugetelor ciclice consideră că realizarea
echilibrului la nivelul unui ciclu economic este posibilă prin
folosirea unuia din următoarele tehnici de echilibru:
- constituirea unor fonduri de rezervă;
- crearea fondului de egalizare;
- folosirea amortizării alternative.
e. – Specializarea bugetară şi publicitatea bugetului
Specializarea bugetară reprezintă principiul potrivit căruia
veniturile bugetare trebuie să fie înscrise în buget şi aprobate de
către Parlament pe surse de provenienţă, iar creditele bugetare pe
categorii de cheltuieli.

55
 Prin credit bugetar se înţelege suma limită, înscrisă în
bugetul de stat şi aprobată până la care se pot face plăţi în contul
fiecărei cheltuieli aprobate. Gruparea veniturilor şi cheltuielilor
într-o anumită ordine şi pe baza unor criterii precis determinate se
numeşte clasificaţie bugetară.
Publicitatea bugetului este principiul potrivit căruia după ce
este supus dezbaterii şi aprobării Parlamentului, bugetul trebuie
adus la cunoştinţa opiniei publice, se publică în Monitorul Oficial.

6.3.Metode clasice şi moderne de dimensionare a venituri

lor şi cheltuielilor bugetare

Metode clasice de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor

bugetare sunt:
a. – metoda automată sau a "penultimei" – an;
b. – metoda majorării sau a diminuării;
c. – metoda evaluării directe.
a. – Metoda automată potrivit acestuia se iau drept bază
la întocmirea bugetului pe anul următor (t+1) veniturile şi
cheltuielile penultimului an (t-1), an a cărui exerciţiu a fost
încheiat; ea este simplă, dar prezintă dezavantajul că adesea este
departe de realitate;
b. – Metoda majorării (diminuării) constă în aceea că se
iau în considerare rezultatele exerciţiilor bugetare pe un interval
de 5 sau mai mulţi ani consecutivi, determinându-se ritmul anual
de creştere (sau descreştere) a veniturilor şi cheltuielilor, prin
aplicarea acestui ritm asupra veniturilor şi cheltuielilor anului
bugetar în curs se determină nivelul veniturilor şi cheltuielilor
pentru anul următor; are dezavantaj pentru că procedeul transpune
în viitor influenţe negative a unor fenomene economico-financiare
ce s-au manifestat în trecut.

56
 c. – Metoda evaluării directe presupune efectuarea unor
calcule pentru fiecare sursă de venit şi fiecare categorie de
cheltuială
Metodele moderne folosite se bazează pe analiza "costuri –
avantaje" sau "costuri – eficacitate":
1. – Metoda presupune determinarea costurilor,
compararea lor, determinarea avantajelor fiecărei soluţii şi luarea
deciziei în formarea acelei soluţii care maximizează rezultatele; au
apărut dificultăţi legate de:
- incompleta evaluare a costului total;
- imposibilitatea luării în calcul a influenţei unor factori,
cei de natură subiectivă.
2. – Metoda de planificare, programare şi bugetiza
re (P.P.B.S.) practicată o vreme în S.U.A.
O altă metodă bazată pe analiza "costuri-avantaje" denumită
"baza bugetară zero" s-a practicat după 1980 în S.U.A. O altă
metodă practicată în Franţa "metoda raţionalizării opţiunilor
bugetare"
Cu toate limitele şi neajunsurile întâmpinate în aplicarea
metodelor moderne de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor
bugetare, ele reprezintă un pas înainte faţă de metodele
tradiţionale.

6.4. Sisteme bugetare, repartizarea veniturilor şi

cheltuielilor pe structurile administraţiei de stat centrale şi
locale

Sistemele bugetare diferă de la un stat la altul; în funcţie de

structura organizatorică a acestuia ele pot fi:
- de tip unitar (Franţa, Italia, M. Britanie, Spania, Suedia,
România);
- de tip federal (S.U.A., Canada, Elveţia, Austria,
Germania, Australia).

57
 Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor între verigile
sistemului bugetar în fiecare stat se face în funcţie de modul în
care au fost delimitate atribuţiile între aparatul de stat central şi
cel local.
Structura veniturilor şi cheltuielilor aferente fiecărei verigi a
sistemului bugetar diferă de la o verigă la alta, fiind influenţată de
sarcinile ce revin organelor centrale şi respectiv locale.
De obicei, uneori şi de regulă veniturile cele mai importante
şi principalele categorii de cheltuieli fac obiectul bugetului central
sau federal, iar în bugetele statelor membre ale federaţiei şi în
bugetele locale fiind înscrise venituri şi cheltuieli de importanţă
mai mică.

6.5. Sistemul bugetar al României, structura veniturilor şi

cheltuielilor bugetului administraţiei centrale şi locale

În România sistemul bugetar este structurat, ca în orice alt

stat cu caracter unitar, în funcţie de împărţirea administrativ-
teritorială şi cuprinde:
- bugetul administraţiei centrale de stat devenit buget de
stat;
- bugetele localeale judeţelor municipiilor, oraşelor şi
comunelor la care se adaugă bugetul asigurărilor de stat,
sociale.
Bugetul este elaborat pe principiul bugetului brut (pentru
principalele activităţi sociale-culturale, apărare), Cât şi pe
principiul bugetului net în relaţiilr cu regiile autonome şi
instituţiile care realizează venituri.
Criteriile care stau la baza elaborării clasificaţiei bugetare
sunt:
- provenienţa veniturilor;
- destinaţia cheltuielilor;

58
 - gruparea cheltuielilor în cheltuieli de personal şi cheltuieli
materiale.
Bugetul administraţiei de stat centrale cuprinde:
- veniturile centralizate ale statului;
- raportarea veniturilor pentru finanţarea cheltuielilor cu
învăţământul, sănătatea, cultura, ocrotire socială, alocaţii şi
ajutor pentru copii, activităţi social culturale şi protecţie
economică.
Structura veniturilor bugetare în România 1991
- Venituri totale 100,0%
d.c.:
- venituri curente 99,8%
- venituri fiscale 97,4%
- venituri impozabile directe 51,7%
- venituri impozabile indirecte 45,7%
- venituri nefiscale 2,4%
- venituri din capital 0,2%
Structura cheltuielilor bugetare în România 1991
- Cheltuieli totale 100,0%
d.c.:
- cheltuieli curente 85,5%
- cheltuieli de personal 27,4%
- cheltuieli materiale 16,7%
- subvenţii şi transferuri 41,4%
- Cheltuieli de capital 14,3%
- Fond de rezervă la dispoziţia Guvernului 0,2%

6.6. Execuţia de casă a bugetului prin sistemul bancar şi

prin sistemul de trezorerie

Prin execuţia de casă a bugetului se urmăreşte realizarea

obiectivelor specifice execuţiei bugetare, referitoare la
supervizarea plăţilor şi a încasărilor, gestionarea disponibilităţilor

59
bugetare, asigurarea informaţiei pentru înregistrarea în
contabilitate a fluxurilor bugetare şi întocmirea rapoartelor
periodice asupra îndeplinirii prevederilor bugetare.
Organizarea execuţiei de casă a bugetului diferă de la o ţară
la alta, dar se pot contura 2 mari sisteme:
a. – prin sistemul bancar;
b. – prin sistemul de trezorerie.
a. – Prin sistemul bancar practicat de S.U.A. şi
Marea Britanie – presupune ca o bancă, de regulă banca centrală,
să efectueze oăeraţiunile bugetare de încasări şi plăţi şi finanţare a
deficitului bugetar.
În acest sistem, instutuţiile publice îşi deschid cont la diferite
bănci, iar fluxurile cu bugetul sunt desfăşurate prin intermediul
băncii împuternicite cu execuţia de casă a acestuia; aceasta nu
exclude posibilitatea ca organele financiare ale administraţiei
publice să aibă caserii proprii, prin care de fapt se alimentează
conturile bugetului deschise la bancă, cu încasările în numerar de
la populaţie. Acest sistem are o serie de avantaje cu privire la
folosirea reţelelor de caserii şi conturi ale băncilor şi conturile
acestora, dar are şi dezavantaje ca:
- M.F. trebuie să organizeze un sistem distinct pentru
supravegherea plăţilor şi încasărilor;
- Disponibilităţile instituţiilor publice existent la diferite
bănci, unde aceştia îşi ţin conturile reprezintă imobilizări
pentru buget;
- Analiza mersului execuţiei bugetare şi cunoaşterea
poziţiei de casă a bugetului sunt dependente de
operativitatea informaţiilor primite de la sistemul bancar.
b. – Prin sistemul trezoreriei – execuţia de casă a
bugetului
Trezoreria îndeplineşte 2 funcţii:
- de casier public;
- de bancher.

60
 1. – De casier public – prin această funcţie trezore
ria efectuează:
a. – toate operaţiunile propriu-zise de încasări şi plăţi la
buget în numerar şi prin cont;
b. – controlul asupra cheltuielilor la eliberarea
fondurilor de la buget;
c. – gestionează poziţia zilnică de casă a bugetului şi
asigură lichidităţile necesare.
2. – Funcţia de bancher – în această funcţie
trezoreria asigură următoarele servicii:
a. – este banca la care instituţiile publice îşi au deschise
conturile de încasări şi plăţi;
b. – gestionează datoria publică, operaţiunile de luare de
împrumuturi de către buget pentru finanţarea deficitului bugetar;
c. – efectuează operaţiuni în care statul apare în calitate
de garant sau coparticipant la acordarea de împrumuturi agenţiilor
guvernamentale.

6.7. Procesul bugetar în România

Organizarea şi desfăşurarea procesului bugetar în România

este reglementat de Constituţie şi Legea finanţelor publice.
Procesul bugetar în România se desfăşoară după un calendar
bune definit:
1 iulie – depunerea de către ministere a proiectelor de
buget la M.Finanţelor;
25 sept. – înaintarea la Guvern a proiectului de buget;
10 oct. – prezentarea la Parlament a proiectului;
31 dec. – aprobarea de către Parlament

61