Capitolul 1

FINANŢELE PUBLICE – COMPONENTĂ DE BAZĂ A VIEŢII SOCIAL-

ECONOMICE ÎN ECONOMIA MODERNĂ

----------------------OBIECTIVE----------------------

După parcurgerea acestui capitol veţi putea să:

 definiţi conceptul de finanţe

 prezentaţi abordarea clasică şi modernă a finanţelor
 explicaţi modalitatea de grupare a finanţelor în România
 prezentaţi asemănările şi deosebirile dintre finanţele publice şi private
 prezentaţi conţinutul economic al finanţelor
 enunţaţi funcţiile finanţelor
 definiţi asemănările şi deosebirile dintre mecanismele financiare ale diferitelor ţări
 prezentaţi conceptul de politică financiară

.1. FINANŢELE – ISTORIC ŞI CONCEPT

În lumea contemporană, finanţele publice constituie o componentă de primă dimensiune a vieţii

social-economice a fiecărei naţiuni. Aceasta poziţie importantă a finanţelor e determinată de faptul că,
prin intermediul instrumentelor financiare, s-a ajuns să se concentreze la dispoziţia autorităţilor publice
centrale şi locale între 40-60% din produsul intern brut. Impactul finantelor publice asupra economiei
este determinat nu numai de proportiile redistribuirii produsului intern brut dar si de modul cum se
realizeaza acest proces. În acest context impozitele, taxele, contribuţiile şi împrumuturile de stat,
alocaţiile, subvenţiile şi transferurile bugetare constituie nu numai metode de prelevare şi de repartizare
5
resurselor financiare publice, dar şi instrumente cu ajutorul cărora organele de decizie caută să
orienteze dezvoltarea economica şi socială a ţării în direcţia dorită.
În România, începând cu anul 1990, problemele financiare au căpătat valenţe noi. Sistemul
financiar, instrumentele financiare, instituţiile şi organele financiare, tehnicile şi metodele de lucru
precum şi reglementarile juridice au fost schimbate. Modul de soluţionare a problemelor complexe
legate de volumul şi sursele veniturilor publice, de cuantumul şi structura cheltuielilor publice, de
echilibru sau de dezechilibru bugetar se defineşte prin politica financiara a Guvernului, promovată de
partidul sau coaliţia de formatiuni politice aflată la putere.
Noţiunea de finanţe provine de la cuvântul latinesc ”finare”, care înseamnă a termina, a încheia
în general, iar într-un sens restrâns, a aranja o afacere, a termina un diferend prin mijlocirea banului. În
antichitate romanii foloseau adesea cuvântul “fiscus” pentru coşul în care depuneau dările încasate.
Ulterior de la acest cuvânt s-a format “financia” şi mai târziu “financia pecuniaria”, care
înseamnau încheierea unei tranzacţii prin plata unor sume de bani. Se presupune ca aceste expresii
derivă de la cuvintul “finis” utilizat adesea in sensul de termen de plata.
Ţara care a întrebuinţat pentru prima data, încă din secolul al XV-lea, cuvântul de finanţe, în
legătură cu gospodaria publică, a fost Franţa. Astfel, se foloseau expresiile ”hommes de finances” şi
“financiers” pentru denumirea arendaşilor de impozite şi a persoanelor care încasau impozitele regelui.
Ulterior, în secolul al XVI-lea, noţiunea de “finance” avea înţelesul unei sume de bani, iar “ finances”
însemna patrimoniul statului. În secolele al XV-lea şi al XVI-lea, în limba germană se foloseau
expresiile “finanz” care însemna o plată în bani şi “Finanzer” care desemna pe camatarul ce încasa
bani.
În ţara noastră, înca din secolul al XIX-lea s-a folosit noţiunea de fisc care avea înţeles de organ
financiar ce încasa impozitele, taxele, amenzile etc.
Finanţele au un caracter istoric constituind rezultatul unui proces complex şi îndelungat. Ele au
aparut în perioada destrămării comunei primitive, concomitent cu naşterea societăţii sclavagiste, au
evoluat luând o oarecare dezvoltare în feudalism, extinzindu-se ulterior in societatea capitalista.
Necesitatea finanţelor a fost determinată de dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor marfă-
bani, instituirea proprietăţii private, apariţia claselor sociale antagoniste şi a statului. Formele concrete
de manifestare a finanţelor s-au deosebit de la o orânduire socială la alta, şi chiar de la un stat la altul,
în cadrul aceleaşi orânduiri, conţinutul lor fiind determinat de modul de producţie respectiv ale carui
amprente le purtau. Dupa cum au apărut pe o anumita treaptă a societăţii, se consideră că finanţele vor
dispărea atunci când vor dispărea cauzele care le-au dat naştere şi nu va mai fi necesară existenţa lor.

Finanţele, ca concept, reprezintă acea parte a relaţiilor social-economice exprimate în

formă bănească, care se folosesc în procesul repartiţiei produsului naţional brut şi cu ajutorul
cărora se formează, se repartizează şi se gestionează fondurile băneşti ale statului şi ale agenţilor
economici necesare reproducţiei sociale, acţiunilor social-culturale, stisfacerii celorlalte cerinţe
comune ale societăţii şi cetăţenilor.

6
 De-a lungul anilor s-au conturat două abordări distincte legate de conceptul de finanţe:
 Abordarea clasică corespunde, în linii generale, maşinismului, capitalismului ascendent (secolele
XVIII-XX) şi reflectă, de fapt, doctrina liberală predominantă în perioada capitalismului ascendent,
potrivit căreia activitatea economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul laissez-
faire, laissez-passer, urmărindu-se evitarea oricărei intervenţii din partea autorităţii publice care ar
putea perturba iniţiativa privată, libera concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţii.

În concepţia clasică intervenţiile statului asupra activităţii economice limitau libertatea de

acţiune a forţelor pieţii, preocuparea specialiştilor fiind orientată cu precădere spre problemele
procurării resurselor necesare statului, utilizarii lor cu spirit de economie, repartizării sarcinilor
fiscale pe categorii de plătitori, contractării şi rambursării împrumuturilor, întocmirii şi
executării echilibrate a bugetului.

 Abordarea modernă corespunde dezvoltării monopolurilor (secolul XX), şi mai cu seamă perioada
după marea recesiune economică mondială, când, după opinia unor economişti, locul statului-
jandarm a fost luat de către statul-providenţă (statul-bunăstării), care-şi lărgeşte considerabil sfera
preocupărilor. În legatură cu activitatea economică a statului, se afirmă tot mai mult concepţia
intervenţionistă.

În concepţia modernă , finanţele publice nu mai sunt un simplu mijloc de acoperire a

cheltuielilor sale, ci, înainte de toate, un mijloc de intervenţie în economie, în care autoritatea
publică joacă un rol activ în viaţa economică, influenţează procesele economice, corectează
evoluţia ciclică şi previne sau limitează efectele crizelor

Ştiinţa finanţelor este o ramură a economiei politice. Principiile generale ale dreptului, economiei
şi ale politicii constituie izvoarele stiinţei finanţelor. Ştiinţa finanţelor are raporturi strânse cu mai multe
discipline de studiu, cum ar fi: drept constituţional şi administrativ, drept civil, monedă şi credit,
asigurări interne şi internaţionale, contabilitate, statistica, relaţii financiar-valutare, economia politică.

Ştiinţa finanţelor are ca obiect studierea modului de gestionare a finanţelor publice şi

private.

.2. STRUCTURA FINANŢELOR ÎN ROMÂNIA

În ţara noastră, ca şi în alte ţări cu economie de piaţă, finanţele se pot grupa în două mari
categorii: finanţele publice şi finanţele private.
7
Finantele publice exprimă relaţii social-economice băneşti asociate statului, unităţilor
administrativ teritoriale, prin intermediul cărora se formează şi se repartizează fondurile de
resurse financiare publice în scopul dezvoltării economice şi sociale a ţării, satisfacerii celorlalte
nevoi obşteşti.

Finanţele publice comportă fluxuri băneşti organizate în două direcţii:

Procurarea resurselor statului şi instituţiilor publice;

Satisfacerea de nevoi generale ale societăţii : finanţare învăţământ, asistenţă medicala,

asigurări sociale, instituţii guvernamentale, de procuratura şi judecătoreşti, instituţii de
ordine publică şi apărare naţională.

Fluxurile financiare se îndreaptă în două direcţii: input de resurse şi output de resurse.

Input de resurse catre visteria statului

provin de la diverşi contribuabili-persoane fizice sau juridice
sunt stabilite de autorităţile publice competente prin legi, decrete capătă caracter obligatoriu, fără
contraprestaţie directă şi imediată şi fără titlu rambursabil

Output de la fondurile bugetare catre diverşi beneficiari

se realizează în scopuri, cuantumuri şi la termene determinate prin acte normative ale organelor
legislative sau executive ale statului.

Finantele private exprimă relaţii social-economice băneşti asociate sectorului privat.

Finanţele private reprezintă crearea de fluxuri băneşti organizate în două direcţii:

Procurarea de resurse financiare din activitatea şi resursele economice proprii şi

de pe piaţa financiară, pe baze contractuale

Repartizarea disponibilităţilor ca profituri pentru cerinţe de creştere economică,

remunerarea acţionarilor, efectuarea de diverse plasamente, stingerea obligaţiilor
faţă de terţi,

8
 Fluxurile financiare se îndreaptă în două direcţii: input de resurse şi output de resurse.

Input de resurse în cadrul întreprinderii

provin de la acţionari, angajaţi, parteneri contractuali, persoane fizice sau juridice
nu suferă nici o ingerinţă din partea statului care nu urmăreşte decât aspectele fiscale

Output de fonduri către diverşi beneficiari

se realizează în scopuri, cuantumuri şi la termene determinate de adunările generale ale acţionarilor sau
asociaţilor, consiliilor de administraţie, contracte economice sau financiare încheiate cu terţi.

Asemănările şi deosebirile dintre finanţelor publice şi finanţele private pot fi enunţate astfel:

FINANŢE PUBLICE FINANŢE PRIVATE

Cuprind statul, unităţile
administrativ teritoriale şi alte
instituţii
Se confruntă permanent cu
probleme de echilibru financiar
Resursele se procură prin
constrângere, în mod
obligatoriu, fără contraprestaţie
directă şi imediată pentru cea
mai mare parte şi numai o mică
parte pe baze contractuale
Statul poate lua măsuri în
legătură cu moneda naţională în
care se constituie fondurile
Sunt folosite în scopul
satisfacerii nevoilor naţionale
Gestiunea este supusă dreptului
public (administrativ şi
constituţional)
Cuprind întreprinderi, bănci,
societăţi de asigurare
Se confruntă permanent cu
probleme de echilibru financiar
Resursele se procură pe baze
contractuale, prin confruntarea
pe piaţa liberă a cererii şi ofertei
Întreprinderile private nu pot
influenţa în mod legal moneda în
care se constituie fondurile
Se urmăreşte realizarea de profit,
printr-o activitate rentabilă
Gestiunea este supusă dreptului
comercial

.3. CONŢINUTUL ECONOMIC AL FINANŢELOR

9
 Foarte adesea persoanele neavizate confundă noţiunea de bani cu aceea de finanţe, atribuindu-li-
se acelaşi conţinut. În realitate însă, relaţiile băneşti au o sfera mult mai largă decât finanţele. Relaţii
băneşti cuprind şi finanţele, adică finanţele sunt o parte a relaţiilor băneşti.

Finanţele constituie o categorie economică. Aceste relaţii economice, exprimate valoric, care
apar în procesul repartiţiei produsului intern brut în legatură cu satisfacerea nevoilor colective
ale societaţii sunt relaţii financiare sau mai pe scurt finanţe.

Cu alte cuvinte, se poate spune că finanţele se prezintă sub formă băneasca, însă nu toate relaţiile
băneşti sunt finanţe, ci numai relaţiile baneşti care exprimă un transfer de valoare.
În acelaşi timp există şi alte relaţii băneşti care nu sunt relaţii financiare ca, de exemplu:
organizarea circulaţiei băneşti din ţară, formarea preţurilor, operaţiunile de vânzare-cumparare de
mărfuri, prestările de servicii, salarizarea personalului, relaţii băneşti între cetăţeni, alte relaţii băneşti.
Cu toate că aceste grupe de relaţii băneşti nu sunt finanţe, în anumite momente o parte a acestora
devin relaţii financiare. Spre exemplu, din relaţiile băneşti de vânzare-cumparare, la un moment dat, o
parte alimentează fondurile proprii ale agentului economic, o altă formă îmbracă forma impozitelor şi
taxelor datorate bugetului (impozit pe profit, taxa pe valoare adaugată, accize, contribuţie pentru
asigurările sociale, impozit pe salarii). De asemenea, are loc şi fenomenul invers acela al transformării
relaţiilor financiare în relaţii băneşti, anume atunci când fondurile constituite se folosesc pentru
achiziţionarea de active fixe (maşini, utilaje, instalaţii, mijloace de transport) şi active circulante
( materii prime, materiale, marfă, combustibil etc.)
În literatura de specialitate noţiunea de finanţe este folosită în dublu sens:
(a) finanţe în sens larg: relaţiile financiare clasice (veniturile şi cheltuielile bugetare), relaţiile care
exprimă un împrumut de resurse băneşti (relaţiile de credit), relaţiile de transfer de resurse băneşti
în schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui eveniment (asigurări de bunuri,
persoane, răspunere civilă) şi relaţiile de formare şi repartizare de fonduri la nivelul întreprinderilor
(finanţele întreprinderii)
(b) finanţe în sens restrâns cuprind numai relaţiile financiare clasice (veniturile şi cheltuielile
bugetare).

.4. FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE

Funcţiile finanţelor publice sunt urmatoarele:

A) functia de repartiţie;

B) functia de control.

10
 Între cele doua funcţii există o strânsă interdependenţă, o interacţiune continuă în sensul că
prima funcţie crează un câmp larg de acţiune funcţiei de control şi viceversa.

A. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice constă în constituirea fondurilor la dispoziţia

autorităţii publice şi în distribuirea lor.

Funcţia de repartţie cunoaşte două faze distincte, organic legate între ele: constituirea fondurilor şi
distribuirea acestora.
a) Constituirea fondurilor reprezintă prima fază în formarea resurselor financiare publice, angrenând
următorii participanţi:
 Întreprinderile, indiferent de forma de proprietate;
 Instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora;
 Populaţia;
 Persoanele juridice şi fizice rezidente în străinătate.
Constituirea de resurse publice se realizează în procesul distribuirii şi redistribuirii produsului
intern brut, între diverse persoane juridice şi fizice, pe de o parte, şi stat, pe de altă parte şi îmbracă
diferite forme: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurări sociale, amenzi, penalităţi, vărsăminte din
veniturile instituţiilor publice; redevenţe şi chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi alte
bunuri proprietate de stat; venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat şi a bunurilor
fără stapân; împrumuturi de stat primite de la persoane fizice şi juridice; rambursări ale
împrumuturilor de stat acordate; donaţii, ajutoare şi alte transferuri primite; alte venituri.
Cele mai multe resurse financiare sunt mobilizate la fondurile publice cu titlu definitiv şi făra
contraprestaţie.

b) Distribuirea fondurilor constă în distribuirea fondurilor de resurse financiare publice pe

beneficiari: persoane fizice şi persoane juridice. Distribuirea resurselor financiare reprezintă, de
fapt, dimensionarea volumului cheltuielilor publice pe destinaţii, şi anume pentru:
 Învăţământ, sănătate, cultură;
 Asigurări sociale şi protecţie socială;
 Gospodarie comunală şi locuinţe;
 Aparare naţională;
 Ordine publică;
 Acţiuni economice;
 Alte acţiuni
 Datorie publică.

Finanţele publice contribuie, în primul rând, la redistribuirea unei părţi din PIB pe plan
intern.
11
 Această finanţare se realizează diferit în ţările dezvoltate cu economie de piaţă (la finanţarea din fondurile
publice au prioritate acţiunile cu caracter social-cultural, apoi cele privind ordinea publica şi apărarea ţării), faţă
de ţările în curs de dezvoltare (la finanţarea din fondurile publice au prioritate acţiunile cu caracter economic
care au prioritate în raport cu cele sociale).
Resursele prelevate la fondurile publice se depersonalizează şi nu se poate stabili ce destinaţie au căpătat
impozitele încasate de la persoana X sau de la întreprinderea Y. Se poate afirma, fără exagerare, că prelevarile
din sfera materială fac posibilă funcţionarea instituţiilor publice şi remunerarea persoanelor ocupate în sfera
nematerială.
Prin facilităţile financiare acordate (reduceri sau scutiri de impozite şi taxe, credite cu dobânzi
subvenţionate etc.) sau prin finanţarea direct de la buget (pentru obiective productive, infrastructură, acţiuni de
protecţie a mediului înconjurător, cercetare ştiinţifică, recalificarea personalului) se asigură dezvoltarea şi
modernizarea unor ramuri de interes naţional, protecţia mediului, limitarea efectelor crizei economice, reducerea
şomajului etc.
Prin transferuri de resurse financiare de la fondurile publice centralizate către unităţile administrativ-
teritoriale, se urmăreşte lichidarea rămânerii în urmă sub raport economic a zonelor defavorizate sub raport
economic şi social.
Prelevările mai mari de la persoanele cu capacitate de plată ridicată asigură satisfacerea nevoilor
de învăţământ, ocrotire medicală, protecţie socială, locuinţe, ale persoanelor cu venituri insuficiente sau
fără venituri.
Toate acestea demonstrează că importanţa funcţiei de repartiţie trebuie apreciată şi prin prisma mutaţiilor
care se produc în economie în urma transferurilor de resurse financiare, a efectelor economice, sociale,
demografice, ecologice sau de altă natură produse de acestea.

Finantele publice contribuie, în anumite împrejurări, la redistribuirea unei părţi din PIB pe
plan internaţional.

În acest context ne putem referi la :

- primirea de împrumuturi externe care, pe de o parte, completează resursele financiare ale ţării, iar pe
de altă parte, antrenează cheltuieli publice cu rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor şi comisioanelor
aferente;
- acordarea de împrumuturi externe care, pe de o parte, antrenează plăţi din resursele financiare ale
ţării, iar pe de altă parte, generează încasări de resurse la rambursarea ratelor scadente şi la plata dobânzilor
aferente;
- achitarea cotizaţiilor şi contribuţiilor datorate organismelor internaţionale de către stat sau de alte
entităţi de drept public.
Procesul propriu-zis de redistribuire a resurselor financiare, mijlocit de finanţe, are un caracter subiectiv,
el depinde de diferiţi factori: capacitatea factorilor de răspundere de a percepe corect nevoile sociale la un
moment dat, gradul de dezvoltare economică şi socială a ţării, politica promovată de partidele politice aflate la
putere.
Fondurile de resurse financiare publice sunt în continuă modificare ca dimensiune, provenienţă şi
destinaţii. Astfel, mărimea fondurilor publice este influenţată de volumul produsului intern brut, de rata
12
acumulării şi, respectiv, a consumului, de raportul dintre consumul individual şi cel social, de regimul
amortizării capitalului fix, ca şi de alţi factori.
Provenienţa fondurilor de resurse financiare publice se modifică în funcţie de gradul de dezvoltare a
sectoarelor sociale, de politica promovată de stat faţă de acestea, de raportul dintre creditele externe primite şi
cele acordate, etc.
Destinaţia fondurilor de resurse financiare publice suferă modificări ca urmare a acţiunii diverşilor factori
interni şi externi. Aceste modificări cantitative şi structurale ale fondurilor publice pot favoriza accelerarea
ritmului creşterii economice, satisfacerea mai deplină a nevoilor materiale şi spirituale ale populaţiei, păstrarea
echilibrului ecologic, creşterea calităţii vieţii în general sau dimpotrivă, pot provoca o încetinire a dezvoltării sau
chiar o anumită involuţie, înrăutăţirea condiţiilor de trai ale populaţiei, degradarea mediului înconjurător, etc.

B. Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de repartiţie, constând în
controlul constituirii şi distribuirii fondurilor, precum şi a modului de repartizare a resurselor.

Necesitatea acestei funcţii decurge din faptul că fondurile de resurse financiare publice constituite
la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Faptul că fondurile de resurse financiare publice
materializează o buna parte din produsul intern brut constituie un argument în plus care pledează pentru
organizarea unui control riguros asupra modului de constituire, repartizare şi utilizare a acestora. Chiar
daca nu în toate cazurile controlul statului favorizeaza luarea de măsuri care adaugă un plus de valoare
patrimoniului public, el impiedică adesea irosirea avutului public, previne efectuarea de cheltuieli
nelegale, inoportune sau ineficiente, contribuie la prejudiciului adus avutului public, la instaurarea
ordinii şi disciplinei în gestionarea banilor şi a altor valori publice.
Controlul statului are o sferă largă de manifestare. El îmbrăţişează toate domeniile vieţii sociale,
care ţin de domeniul public, şi anume: activitatea economică, cultural-educativă, de ocrotire medicală şi
protecţie socială, de asigurări sociale de stat, de menţinere a ordinei publice, de apărare a ţării, de
promovare a relaţiilor cu celelalte state ale lumii etc., ca urmare controlul îmbracă forme diferite, se
realizeaza de organe diferite şi foloseşte instrumente diferite.
Controlul financiar se exercită în toate fazele reproducţiei sociale şi anume: producţie, repartiţie,
schimb şi consum.
Principalele forme ale controlului financiar sunt:
a) controlul financiar preventiv;
b) controlul financiar operativ curent;
c) controlul financiar posterior.

a) Controlul financiar preventiv este forma cea mai importantă şi se exercită înainte de efectuarea
propriu-zisă a operaţiunilor economice şi financiare. Nici o cheltuială nu se aprobă sau efectuează fără viza CFP
(control financiar preventiv) a conducerii compartimentului financiar-contabil sau altor persoane însărcinate cu
aceasta. Se preîntâmpină astfel efectuarea de operaţiuni, cheltuieli sau acţiuni ilegale, neeconomicoase,
neoportune şi nereale, imobilizarea fondurilor şi păgubirea avutului public şi privat.

13
 Sunt supuse controlului financiar preventiv încheierea şi executarea contractelor, plata salariilor şi altor
drepturi, constituirea de fonduri prevăzute de lege, înregistrarea la cheltuieli a pierderilor, casarea şi declasarea
bunurilor, cererile de credit, lucrările de investiţii.
b) Controlul financiar operativ curent (concomitent) se realizează în timpul realizării obiectivelor din
programele economice şi financiare, adica în acelaşi timp cu realizarea operaţiunilor care necesită mijloace
materiale şi băneşti. Principalul obiectiv urmărit este gospodărirea mijloacelor materiale şi băneşti, respectiv
controlul recepţiei, depozitării, conservării, inventarierii, ţinerea contabilităţii, modul de exercitare a controlului
preventiv, etc.; se realizează de organele cu funcţie de răspundere şi conducere şi de organele de contabilitate,
financiare, bancare.
c) Controlul financiar posterior se efectuează dupa ce actele economice, sociale şi financiare au fost
înfăptuite şi se exercită de mai multe organe, cum ar fi : organele Curţii de Conturi, ale Ministerului Finanţelor
Publice, organe specializate ale ministerelor, întreprinderilor, instituţiilor de stat, garda financiară, precum şi
parlamentul şi guvernul ţării.

.5. MECANISMUL FINANCIAR

Fiecare ţară încearcă să construiască un mecanism care să faciliteze funcţionarea normală,

neîntreruptă şi eficientă a economiei naţionale. În ţările cu economie planificată, planul-directivă,
obligatoriu de sus şi până jos, constituie principalul instrument al conducerii economiei naţionale şi al
reglării diferitelor procese economice. În ţările cu economie de piaţă, piaţa concurenţială este aceea
care joacă rolul hotarâtor în reglarea (autoreglarea) proceselor economice

Mecanismul economic construit reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de

conducere şi/sau reglare, de către factorii de conducere societali a funcţionării economiei
naţionale, împreună cu obiectivele ce guvernează această conducere şi/sau reglare şi întregul
sistem organizaţional prin intermediul căruia o efectuează.

Mecanismul economic construit este chemat să îndeplinească mai multe funcţii, între care un loc
deosebit îl ocupă funcţia de conducere şi reglare a proceselor economice în concordanţă cu interesele
naţionale. Fiecare economie are propriul său mecanism de funcţionare, care poate să prezinte atât
similitudini, cât şi deosebiri faţă de mecanismele altor economii.
Între mecanismele economice exista asemănări, cum ar fi:
 forma (formele) de proprietate predominantă (privată, cooperatistă sau de stat) asupra mijloacelor de
producţie;
 sistemul de conducere al economiei (pe baza legilor şi principiilor specifice economiei de piaţa sau a
planului de stat cu caracter imperativ);
 sistemul de repartizare a rezultatelor muncii (în funcţie de gradul de participare la capitalul social, de
munca depusă sau o formă mixtă);
 regimul politico-ideologic (democratic, pluripartidic sau totalitar, monopartidic);

14
  participarea la alianţe politice, militare sau la uniuni cu caracter economic, constituite dupa criterii de
interese, comuniuni de interese, etc.
Între mecanismele economice pot exista şi deosebiri, cum ar fi:
 nivelul forţelor de producşie, mărimea rezervelor de care dispune economia naţională, condiţiile naturale
şi dimensiunea teritoriului;
 structura socială, gradul de maturizare a relaţiilor sociale de producţie, a suprastructurii şi a
democratismului economic;
 gradul de independenţă a economiei faţă de străinătate;
 obiective de politica economică urmărite pe termen lung.

Mecanismul financiar reprezintă componentele de natură financiară ale mecanismului

economic şi cuprinde: sistemul financiar, pîrghiile financiare, metodele administrative de
conducere, cadrul instituţional şi cadrul juridic.

Fig. 1 Structura mecanismului financiar

a) SISTEMUL b) PÂRGHIILE FINANCIARE

FINANCIAR MECANISMU PENTRU INFLUENŢAREA
L FINANCIAR ACTIVITĂŢII ECONOMICE

c) METODE ADMINISTRATIVE e) CADRUL JURIDIC:LEGI, d) CADRUL INSTITUŢIONAL:

DE CONDUCERE FOLOSITE INSTITUŢII ŞI ORGANE ÎN
HOTARÂRI, ORDONANŢE ŞI
ÎN DOMENIUL FINANŢELOR DOMENIUL FINANŢELOR
ALTE REGLEMENTĂRI

Sistemul financiar este privit ca un sistem de: relaţii economice, fonduri financiare, planuri
financiare şi instituţii.

Fig. 2 Finanţele ca sistem

SISTEM DE RELAŢII ECONOMICE

-relaţii care se reflectă în bugetul de stat şi în bugetele locale;

-relaţii care se reflectă în bugetul asigurarilor sociale de stat, în bugetul asigurărilor de sănătate şi în bugetele altor acţiuni ce
ţin de domeniul asigurărilor sociale;
-relaţii generate de constituirea şi repartizarea fondurilor speciale extrabugetare;
-relaţiile de credit bancar;
-relaţii de asigurări şi reasigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
15
-relaţii generatoare de constituirea fondurilor la dispoziţia întreprinderilor

SISTEM DE FONDURI

a) dupa nivelul la care se constituie:

fonduri :la nivel macroeconomic- nivel central
la nivel mediu (intermediar)-unităţi administrativ-teritoriale
la nivel microeconomic- agenţi economici, instituţii, populaţie
b) dupa destinaţie
fonduri :de înlocuire şi dezvoltare
de consum
de rezervă
de asigurare
c) dupa forma de proprietate
fonduri : proprietate publica
proprietate privata
d) dupa titlul cu care se fac prelevări la fonduri şi plăţi de la acestea
prelevări cu titlu definitiv şi caracter obligatoriu
prelevări cu titlu rambursabil şi caracter facultativ şi transferuri externe
SISTEM DE PLANURI FINANCIARE

planuri financiare pe termen scurt(sub un an)

pe termen mediu (2-5 ani)
pe termen lung (peste 5 ani)
planuri financiare cu caracter orientativ (programul de dezvoltare al economiei naţionale)
cu caracter executoriu (bugetul de stat, bugetul unităţilor administrativ-teritoriale, asigurarilor sociale de
stat, fondurilor speciale, BVC instituţiilor publice)

SISTEM DE INSTITUTII SI ORGANE

Parlamentul-organ reprezentativ legislativ suprem;
Guvernul-realizează politică financiară a statului, conform programului de guvernare stabilit de Parlament;
Ministerul finanţelor publice- organ al administraţiei publice centrale de specialitate cu rol de sinteză, aplică strategia şi
programul Guvernului în domeniul finanţelor publice;
Curtea de Conturi – organul suprem de control financiar şi de jurisdicţie în domeniul financiar şi functionează pe lânga
Parlament
Banca Naţională a României – banca centrală a statului;
Societătile de asigurare şi reasigurare: preiau de la asiguraţi, în schimbul unor prime, riscuri pentru bunuri, persoane sau
răspundere civilă legală;
Ministerele şi celelalte organe ale administraţiei centrale de stat-îndeplinesc prin compartimentele specializate sarcini
financiare;
Administraţia publică locală-funcţionează pe principiul autonomiei locale
Primarul- are atribuţii, printre care şi în domeniul finanţelor publice locale
Consiliul judeţean-reprezintă autoritatea administraţiei publice judeţene
Preşedintele Consiliului judeţean- funcţia de ordonator principal de credite
16
Prefectul- e reprezentantul Guvernului pe plan local
Regiile autonome, societăţile comerciale cu capital de stat şi instituţii publice

.6. POLITICA FINANCIARĂ

1.6.1. Conceptul de politica financiară

Politica financiară nu trebuie confundată cu finanţele, deşi între acestea există o strânsă legatură.

Politica financiară se defineşte ca fiind activitatea desfăşurată de forurile conducătoare în

domeniul economic pentru a pune în practică programul de guvernare.
Componentele politicii financiare constituie totalitatea principiilor, metodelor, a măsurilor
şi a instrumentelor concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare, precum şi
instrumentele şi reglementările financiare utilizate de stat pentru influenţarea proceselor
economice şi a relaţiilor sociale.

Politica financiară cuprinde totalitatea normelor financiare, fundamentate pe constatări obiective

furnizate de ştiinţa finanţelor, folosite de stat pentru constituirea, repartizarea şi optimizarea utilizării
fondurilor de resurse financiare necesare realizării ţelurilor politicii social-culturale, economice etc. ale
ţării în perioada dată. Politica financiară stabileşte raporturile financiare dintre stat, pe de o parte, şi
regii autonome, societăţi comerciale, instituţii publice, cooperative, societăţi mixte, întreprinderi private
şi populaţie, pe de altă parte. Politica financiară concretizează folosirea conştientă a legilor economice
şi demonstrează cunoaşterea, stapânirea şi dirijarea proceselor economice şi financiare. Ea poate
favoriza sau frâna dezvoltarea economică şi socială a ţării.
Politica financiară este parte integrantă a politicii generale, economico-sociale a statului şi constă
în :
- folosirea finanţelor în conformitate cu obiectivele politice, sociale şi economice;
- utilizarea instrumentelor financiare pentru rezolvarea sarcinilor stabilite de Parlament şi
Guvern.
Politica financiară este un element de suprastructură; ea influenţează activ baza economică a
societăţii şi, la rândul său, evoluează, se perfecţionează sub imboldul dezvoltării bazei economice.

1.6.2. Trasăturile politicii financiare

Principalele trăsături ale politicii financiare sunt:

a) caracterul ştiinţific - presupune cunoaşterea aprofundată a particularităţilor noastre concrete,
studierea condiţiilor reale, naţionale şi internaţionale din fiecare perioadă.

17
 b) caracterul realist - implică elaborarea politicii financiare pe baza cunoaşterii temeinice a
realităţilor, particularităţilor şi posibilităţilor economiei naţionale din fiecare etapă;
c) promovarea intereselor naţionale, realizarea independenţei şi suveranităţii naţionale,
colaborarea şi cooperarea internaţională;
d) caracter transformator,înnoitor, umanist - politica financiară evoluează, se modifică, se
perfecţionează şi se adaptează continuu;
e) independenţa faţă de politica statului în alte domenii de activitate - foloseşte instrumente şi
procedee specifice de realizare a obiectivelor.

1.6.3. Obiectivele politicii financiare

Politica financiară contribuie, împreună cu politica de credite, monetară, economică şi socială, la

realizarea unor importante obiective economice, sociale, de apărare naţională.
a) Repartiţia PIB implică constituirea fondurilor financiare necesare satisfacerii cerinţelor
societăţii.
Politica financiară contribuie la:
- optimizarea constituirii fondurilor financiare;
- repartizarea şi utilizarea raţionala a acestora;
- influenţarea celorlalte faze ale reproducţiei sociale (producţie, schimb, consum).
Politica financiara determină cuantumul resurselor financiare, în funcţie de mărimea cheltuielilor
publice, izvoarele acestora (din interiorul ţării sau din afara graniţelor), procedeele de încasare a
impozitelor şi taxelor, influenţa exercitată de instrumentele fiscale asupra agenţilor economici şi
economiei în ansamblu.
Statul, prin legislaţie şi organele financiare, poate diferenţia impozitele şi taxele. Politica
financiară stabileşte numărul şi felul impozitelor şi taxelor, asigură diferenţierea şi echitatea impunerii.
În privinţa cheltuielilor publice, politica financiară stabileşte cuantumul, structura, destinaţiile,
determinarea obiectivelor, metodele de finanţare, subvenţionare şi gestionare. Determinarea judicioasa
a cheltuielilor publice implică dimensionarea cuantumului, în lei, ponderea cheltuielilor în PIB,
urmăreşte evoluţia cheltuielilor publice totale şi a grupelor de cheltuieli bugetare.
b) În economia de piaţă, politica financiară contribuie la realizarea procesului de restructurare a
economiei naţionale, a ramurilor economice, a întreprinderilor, încurajează libera iniţiativă, asigură
creşterea rentabilităţii produselor, sporirea profiturilor. De asemenea, facilitează încasarea veniturilor şi
efectuarea cheltuielilor bugetare în concordanţă cu obiectivele dezvoltării social-economice a ţării. Prin
politica financiară se urmăreşte realizarea echilibrului financiar, monetar şi valutar, circulaţia bănească
sănătoasă, stabilă, accelerarea vitezei de rotaţie a banilor, menţinerea şi creşterea puterii de cumpărare a
monedei naţionale, trecerea treptată la convertibilitatea leului în raport cu alte valute, întărirea cursului
leului pe plan naţional şi internaţional.

18
 c) Realizarea echilibrului economico-financiar, prin politica financiară, presupune crearea
rezervei valutare şi echilibrarea:
- balanţei financiare generale a economiei;
- balanţei de venituri şi cheltuieli băneşti a populaţiei şi masei monetare;
- balanţei de plăţi externe;
- balanţei creanţelor şi angajamentelor externe pe ţări;
- formării capitalurilor pe economie;
- balanţei financiare a resurselor şi cheltuielilor de investiţii;

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Care este obiectul de studiu al ştiinţei finanţelor ?

2. Care este originea şi istoricul cuvântului “finanţe” ?
3. Când au apărut finanţele publice şi care a fost evoluţia lor ?
4. Care sunt cele două abordări ale finanţelor publice?
5. Definiţi conceptul de finanţe.
6. Care este structura finanţelor în România ?
7. Definiţi conceptul de finanţele publice.
8. Definiţi conceptul finanţele private.
9. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre finanţele publice şi private ?
19
10. Enumeraţi funcţiile finanţelor publice.
11. Care sunt fazele funcţiei de repartiţie ?
12. Ce reprezintă constituirea de resurse publice ?
13. În ce constă distribuirea fondurilor de resurse financiare publice?
14. În ce condiţii finanţele publice contribuie la redistribuirea unei părţi din produsul intern brut pe plan
internaţional ?
15. În ce constă funcţia de control a finanţelor publice ?
16. Care sunt principalele forme de manifestare a controlului financiar ? Definiţi fiecare categorie în
parte.
17. Care sunt asemănările dintre mecanismele economice ale diferitelor ţări ? Dar deosebirile ?
18. Care este structura mecanismului financiar ?
19. Definiţi şi caracterizaţi politica financiară.
20. Enumeraţi trăsăturile politicii financiare.
21. Care sunt obiectivele urmărite prin politica financiară ?

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Când au apărut primele elemente de finanţe:

a) în perioada formării statelor feudale unitare centralizate;
b) în perioada de trecere de la orânduirea sclavagistă la orânduirea feudală;
c) în perioada de trecere la orânduirea sclavagistă;
d) în perioada executării “drepturilor regaliene”;

2. Care dintre următoarele elemente nu se regăseşte printre componentele mecanismului financiar:

a) aparatul financiar;
b) cadrul juridic;
c) pârghiile financiare utilizate de stat pentru a influenţa activitatea economică;
d) metodele de conducere centralizată utilizate în domeniul economiei naţionale.

3. Ca urmare a prevederilor Legii privind finanţele publice, realizarea politicii financiare a statului este
asigurată de :
a) Ministerul Finanţelor Publice, conform programului de guvernare acceptat de Senat;
b) Curtea de Conturi şi Ministerul Finanţelor Publice, conform programului de guvernare acceptat de
Camera Deputaţilor;
c) Guvernul României, conform programului de guvernare acceptat de Parlament;
d) Banca Naţională a României,conform programului de guvernare acceptat de Parlament;
20
4. Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate :
a) funcţia de control are o sferă de manifestare mai cuprinzătoare decât funcţia de repartiţie;
b) necesitatea constituirii şi distribuirii de fonduri, în orice moment, imprimă funcţiei finanţelor de
repartiţie a PIB un caracter subiectiv;
c) modalităţile tehnice de constituire şi distribuire a fondurilor conferă funcţiei de repartiţie un caracter
subiectiv;
d) în faza repartiţiei produsului naţional controlul financiar vizează viteza cu care mărfurile circulă de
la producător la consumator.

5. Concepţia intervenţionistă este specifică :

a) statului providenţei;
b) numai statului jandarm;
c) statului feudal;
d) statului jandarm şi statului bunăstării.

6. Care din următoarele forme de control financiar au ca obiectiv verificarea gospodăririi mijloacelor
materiale şi băneşti :
a) controlul financiar preventiv;
b) controlul financiar operativ curent;
c) controlul financiar extern concomitent;
d) controlul financiar intern concomitent;

7. De la constituirea fondurilor publice sunt excluse:

a) regiile autonome şi societăţile cu capital de stat;
b) societăţile comerciale private sau mixte;
c) instituţiile publice;
d) nici unul din răspunsurile de mai sus.

8. În faza producţiei PIB, controlul financiar al statului urmăreşte:

a) provenienţa resurselor financiare;
b) consumul productiv al unităţilor economice cu capital de stat;
c) eficienţa folosirii mijloacelor de muncă,obiectelor muncii şi a forţei de muncă;
d) consumul productiv al unităţilor economice private.

9. În faza repartiţiei PIB, controlul financiar al statului urmăreşte:

a) provenienţa resurselor financiare şi destinaţia pe care o capătă;
b) consumul productiv al unităţilor economice cu capital de stat;
c) eficienţa folosirii mijloacelor de muncă şi a forţei de muncă;
21
d) consumul productiv al unităţilor economice private.

10. În faza consumului PIB, controlul financiar vizează:

a) provenienţa resurselor financiare;
b) eficienţa folosirii mijloacelor de muncă şi a forţei de muncă;
c) consumul productiv al unităţilor economice şi consumul final al instituţiilor publice.
d) viteza cu care mărfurile circulă de la producător la consumator;

11. Politica financiară reprezintă:

a) politica economică;
b) o parte integrantă a politicii duse de organismele internaţionale;
c) o parte integrantă a politicii generale a statului;
d) o parte integrantă a politicii monetare a statului

Capitolul 2

SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE. PREZENTARE GENERALĂ

---------------------------OBIECTIVE--------------------------

După parcurgerea acestui capitol veţi putea să:

 definiţi conceptul de cheluieli publice

 prezentaţi principalele criterii de clasificare a cheltuielilor publice
 definiţi indicatorii de nivel, dinamică şi structură a cheltuielilor publice
22
  enumeraţi factorii de creştere a cheltuielilor publice
 prezentaţi efectele economice şi sociale ale cheltuielilor publice

.7. 2.1. CONŢINUTUL ŞI CARACTERIZAREA CHELTUIELILOR PUBLICE

.8.
În orice ţară, statul trebuie să asigure satisfacerea necesităţilor publice şi să îndeplinească
sarcinile şi funcţiile care-i revin. Pentru aceasta trebuie să dispună de resurse financiare, pe care să le
utilizeze în direcţiile cerute de îndeplinirea lor, cu ajutorul cheltuielilor publice. Cheltuielile publice
concretizează cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice şi anume repartizarea
resurselor financiare publice pe destinaţii. Prin cheltuieli publice, statul acoperă necesităţile publice de
bunuri şi servicii considerate prioritare în fiecare perioadă.
Sistemul cheltuielilor publice cuprinde totalitatea cheltuielilor ce se efectuează de la bugetul
statului, de la bugetele locale, din bugetul asigurărilor de stat, din fondurile proprii ale agenţilor
economici cu capital de stat, instituţiilor publice etc. pentru acţiunile social-culturale, dezvoltarea
economico-socială, organele statului, apărarea naţională, ordinea publica, asigurarea suveranităţii şi
independenţei naţionale, privite în unitatea şi interdependenţa lor.

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între
stat pe de o parte şi persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi
utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor sale.

Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legatură cu destinaţia lor. Unele
cheltuieli publice reprezintă consum definitiv de PIB (plăţi materializate în cheltuieli curente) iar altele
avansare de PIB ( investiţii, construcţii de drumuri, porturi, aeroporturi, cladiri, etc.).
Cheltuielile publice sunt influentate de condiţiile politice în care se efectuează, forma de
proprietate precum şi de gradul de dezvoltare economică.
Cheltuielile publice înglobează:

23
 Cheltuielile publice efectuate din fondurile constituite la nivelul bugetelor administraţiilor
publice centrale. La statele cu structură federală se iau în considerare şi cheltuielile
autorităţilor publice ale statelor, ale provinciilor şi regiunilor membre ale federaţiei;
 Cheltuielile colectivităţilor locale efectuate din fondurile constituite la nivelul bugetelor
administraţiilor publice locale;
 Cheltuielile efectuate din intrările anuale de credite externe;
 Cheltuielile efectuate din fonduri externe nerambursabile constituite la nivelul
organismelor internaţionale, finanţate din resursele prelevate de la membrii acestora şi
repartizate pe bază de programe.

Cheltuielile publice totale neconsolidate se obţin prin însumarea cheltuielilor diferitelor categorii
de administraţii publice.

Total cheltuieli publice neconsolidate Cpt = Cpj = Cpc + Cpi + Cpl

în care:
Cpc = Cheltuielile administraţiei publice centrale :
a) Cheltuielile administraţiei publice centrale, finanţate de la bugetul de stat
b) Cheltuielile finanţate din fondurile securităţii sociale, din bugetul
asigurărilor sociale de stat
c) Cheltuielile administraţiei publice centrale finanţate din fonduri speciale
CpI = Cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice şi administrative
intermediare, finanţate de la bugetele acestor subdiviziuni
Cpl Efortul financiar
= Cheltuielile anual al statului
colectivităţilor în vederea finanţării obiectivelor şi acţiunilor în cadrul politicii
locale
bugetare este reprezentat de cheltuielile publice totale consolidate.

Total cheltuieli publice totale consolidate Cptc = Cpt - Tig + Crexi + RI

în care:
Cpc = Cheltuielile administraţiei publice centrale
Tig = Transferurile ]ntre bugetele administraţiilor publice centrale şi cele locale sau alte bugete
Crexi = Intrări anuale de credite externe în fiecare buget
RI = Rambursări anuale de credite externe, mai puţin dobânzile
i = numărul treptelor de bugete

Cheltuielile publice nu trebuie confundate cu cheltuielile bugetare. Cheltuielile bugetare sunt

cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice sunt bugetare.
24
 Cheltuielile publice cuprind toate cheltuielile care se efectuează prin intermediul instituţiilor
publice (aparat de stat, instituţii social-culturale, armata, ordine interna şi siguranţa naţională, cercetare
ştiinţifică etc), care se acoperă fie de la buget (pe plan central sau local), fie din fondurile
extrabugetare sau din bugetele proprii ale instituţiilor pe seama veniturilor.
Cheltuielile bugetare cuprind numai cheltuielile care se finanţează de la bugetul de stat, din
bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale de stat, ele fiind deci o parte a cheltuielilor publice.
Cheltuielile bugetare au o sfera mai restrânsă decât cheltuielile publice.
Delimitarea cheltuielilor bugetare în cadrul cheltuielilor publice se bazează pe câteva principii;
-efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă şi aprobarea nivelului
acestora de către Parlament sau de consiliile locale, dupa caz;
-nerambursabilitatea sumelor alocate şi cheltuite în conformitate cu destinaţiile pentru care s-au
aprobat;
-efectuarea cheltuielilor este determinată de îndeplinirea condiţiilor legale şi nu numai de
constituirea (existenţa) resurselor bănesti;
-finanţarea se efectuează în funcţie de gradul de subordonare al instituţiilor sau activităţilor cu
caracter bugetar: din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale, din bugetele locale;
-exercitarea controlului financiar preventiv şi acordarea vizei cu ocazia operaţiunilor de
deschidere a finanţării, de alocare şi utilizare a resurselor financiare publice.

.9. 2.2. CLASIFICAREA CHELTUIELILOR PUBLICE

Abordarea structurii cheltuielilor publice necesită utilizarea mai multor criterii. În literatura
financiar şi statistică a statelor contemporane se foloseşte următoarea clasificare:

a) clasificaţia administrativă grupează cheltuielile publice dupa instituţiile publice care le

realizează, respectiv ministere (departamente, agenţii guvernamentale), instituţii publice autonome,
unităţi administrativ-teritoriale şi face necomparabile în timp cheltuielile publice (un minister,
departament, judeţ reuneşte cheltuieli cu destinaţii variate şi de asemenea structura ministerelor,
departamentelor se modifică periodic). Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice pe
ordonatori de credite bugetare.

a) Clasificaţia economică grupează cheltuielile publice după destinaţia acţiunilor finanţate

în conformitate cu două criterii:

Primul criteriu

25
 Cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare) includ cheltuielile de personal, cheltuielile
materiale şi pentru prestări de servicii şi cheltuielile pentru subvenţii şi transferuri (de natură
economică sau socială) şi reprezintă un consum definitiv de PIB deoarece trebuie să se reînnoiască
anual.
 Cheltuieli de capital (de investiţii) sunt destinate realizării de investiţii la unităţi economice sau
instituţii publice, cumpărării de terenuri, constituirii de stocuri de rezervă şi duc la dezvoltarea şi
modernizarea patrimoniului public.

Al doilea criteriu

 Cheltuieli ale serviciilor publice sau administrative cuprind, în general, remunerarea serviciilor,
a prestaţiilor şi a furniturilor necesare bunei funcţionări a instituţiilor publice sau achiziţionării de
mobilier, aparatură, echipamente.
 Cheltuielile de transfer (de redistribuire) reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la
dispoziţia unor persoane juridice, fizice sau bugete ale administraţiilor locale; ele pot avea caracter
economic (subvenţii acordate agenţilor economici pentru acoperirea unor cheltuieli de producţie,
stimularea exportului, redresarea financiară, restrângerea unor activităţi economice) sau caracter
social (burse, pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii definitive şi fără contraprestaţie), finanţarea unor
acţiuni de importanţă majoră efectuate prin intermediul administraţiilor publice locale.

b) Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de

activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor legate de
efectuarea unor transferuri între diferitele niveluri ale administraţiilor publice, plata dobânzilor la
datoria publică sau constituirea de rezerve. Ele reflecta obiectivele politicii financiare a statului.
Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe
domenii de activitate şi obiective, instituţiile care funcţionează în diverse domenii de
activitate fiind consumatorii de resurse bugetare, iar conducătorii lor ordonatori de
credite bugetare.

c) Clasificaţia financiară grupează cheltuielile publice în:

 cheltuieli cu caracter definitiv prin care se realizeaza o repartizare şi utilizare
definitivă a resurselor financiare alocate ( investiţii, subvenţii, pensii etc.) şi cuprind atât cheltuieli
curente cât şi de capital.
 cheltuielile cu caracter temporar sunt urmate de finalizarea prin plăţi cu scadenţe
certe, adică nu presupun o finalitate imediata ci temporizează efectuarea lor (avansurile pentru anumite
achiziţionari de marfuri, servicii); majoritatea dintre acestea reprezintă operaţiuni de trezorerie şi sunt
evidenţiate în conturile speciale ale trezoreriei. Cheltuielile temporare nu figurează în bugetele publice,
ci se gestionează separat prin trezoreria publică.
26
  cheltuielile virtuale sau posibile reprezinta cheltuieli pe care statul se angajează să le
efectueze în anumite condiţii sau se vor efectua în anumite condiţii (garanţii acordate de stat pentru
credite care ar putea să nu fie rambursate de către debitorii giraţi).

Dupa forma de manifestare se foloseşte următoarea clasificare:

 cheltuieli publice fără contraprestaţie - au caracter de subvenţie sau finanţare definitivă fără a
se urmări un contraserviciu din partea consumatorului
 cheltuieli publice cu contraprestaţie - au caracter de finanţare temporara.

 cheltuieli publice definitive - nu presupun restituirea sumelor băneşti alocate de stat;

 cheltuieli publice provizorii - sunt urmate de rambursarea sau lichidarea obligaţiei de furnizare de
produse sau servicii statului ( avansuri, împrumuturi, etc.)

 cheltuieli publice speciale –se folosesc pentru finanţarea unui anumit sector economic sau social;
 cheltuieli publice globale- vizează influenţa asupra echilibrului general economic.

Dupa criteriul repetabilităţii se foloseşte următoarea clasificare:

 cheltuieli publice ordinare - se repeta în fiecare exerciţiu financiar şi volumul lor este previzibil;
 cheltuieli publice extraordinare (efectuate în condiţii deosebite şi cu volum imprevizibil, cuprinse
de regula în fonduri de rezerva);

d) clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale grupează

cheltuielile publice în:

 cheltuieli reale (negative)- sunt cheltuielile publice cu întreţinerea aparatului de stat,

plata anuităţilor, dobânzilor şi comisioanelor la împrumuturile de stat, întreţinerea şi dotarea armatei cu
armament, etc. şi reprezinta un consum definitiv de PIB.

 cheltuieli economice (pozitive)-sunt reprezentate de investiţii efectuate de stat pentru

înfiinţarea de noi întreprinderi, dezvoltarea şi modernizarea celor existente, construcţia de drumuri,
poduri, porturi, aeroporturi, etc. Aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adaugată şi reprezintă o
avansare de PIB.

e) Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale ONU

27
 Este utilizată de toate ţările, având o valoare practică deosebită deoarece permite prezentarea,
analizarea şi compararea cheltuielilor publice ale statelor, evidenţiind destinaţia şi conţinutul lor
economic.

Clasificaţia ONU are în vedere două criterii:

 dupa criteriul funcţional cheltuielile publice se grupează pe acţiuni şi obiective

(învăţământ, sănătate, apărare, activităţi economice, securitate socială, cultură, servicii publice generale
s.a.), după cum urmează:

SERVICII PUBLICE GENERALE ŞI ORDINE PUBLICĂ

-preşedenţia sau instituţia regală
-organe legislative
-instituţii de ordine publică şi securitate
-justiţie, procuratură, notariat
-alte instituţii de drept public
-aparatul administrativ economic şi financiar cu caracter executiv
APĂRARE
-armata
-cercetare ştiinţifică şi experienţe cu arme
-baze militare pe teritorii străine
-participarea la blocuri militare şi la războaie
-participarea la conflicte militare
-lichidarea urmărilor războaielor
EDUCAŢIE
-şcoli primare, generale, liceale
-universităţi şi colegii
-institute de cercetare fundamentală
-institute postuniversitare
SĂNĂTATE
-spitale şi clinici
-unităţi profilactice antiepidemice
-institute de cercetări.
SECURITATE SOCIALA ŞI BUNĂSTARE
-asistenţă socială
-asigurări sociale
-protecţie socială
ACŢIUNI ECONOMICE

28
 -acţiuni în favoarea unităţilor economice de stat şi ale unităţilor private din unele ramuri
economice; combustibil şi energie; agricultură, minerit, industrie şi construcţii, transporturi şi
comunicaţii; alte afaceri economice
-subvenţii pentru export;
-participarea la organisme internaţionale economice;
-participarea la societăţi internaţionale economice;
-cheltuieli de cercetare în domeniul economic.
LOCUINŢE ŞI SERVICII COMUNALE
-locuinţe şi întreţinerea lor;
-alte servicii comunale.
RECREAŢIE, CULTURĂ ŞI RELIGIE
-instituţii şi acţiuni culturale
-spaţii de agrement
-instituţii de cult
ALTE CHELTUIELI

 după criteriul economic cheltuielile publice se grupează în cheltuieli curente, cheltuieli

de capital şi transferuri de capital.

În România, clasificarea cheltuielior publice se aliniază la criteriile utilizate în

cadrul clasificaţiei ONU, folosindu-se urmatoarele grupări:
clasificaţia economică;
clasificaţia funcţională;
clasificaţia administrativă
clasificaţia pe surse de finanţare

În legea bugetului de stat, în cadrul clasificaţiei economice, are loc următoarea grupare a
cheltuielilor publice:
CHELTUIELI – TOTAL

I. CHELTUIELI CURENTE

1) cheltuieli de personal

2) cheltuieli materiale şi servicii

3) subvenţii

29
 4) prime

5) transferuri

6) dobânzi aferente datoriei publice şi alte cheltuieli

7) rezerve

II. CHELTUIELI DE CAPITAL

III. ÎMPRUMUTURI ACORDATE

IV. RAMBURSĂRI DE CREDITE ŞI PLĂŢI DE DOBÂNZI ŞI

COMISIOANE LA CREDITE

1) rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite

externe

2) rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite

interne

Clasificaţia funcţională a cheltuielilor publice conform legii bugetului de stat se prezintă astfel:

PARTEA I : SERVICII PUBLICE GENERALE

PARTEA A II-A : APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ ŞI SIGURANŢĂ

NAŢIONALĂ

PARTEA A IV-A : SERVICII ŞI DEZVOLTARE PUBLICĂ, LOCUINŢE

MEDIU ŞI APE

PARTEA A V-A : ACŢIUNI ECONOMICE

PARTEA A VI-A : ALTE ACŢIUNI

PARTEA A XI-A : TRANSFERURI

30
 PARTEA A XII- A : PLĂŢI DE DOBÂNZI ŞI ALTE CHELTUIELI
AFERENTE DATORIEI PUBLICE

PARTEA A XIII- A : FONDURI DE REZERVĂ

Clasificaţia administrativă sau instituţională se utilizează le repartizarea fondurilor publice în

cadrul clasificaţiei funcţionale, la nivelul ordonatorilor de credite principali (gradul I) care nu sunt
subordonaţi altor instituţii.

Cheltuielile publice din legea bugetului de stat mai sunt grupate şi după sursele de finanţare:
(a) cheltuieli finanţate din bugetul de stat
(b) cheltuieli finanţate din intrări anuale de credite interne
(c) cheltuieli finanţate din venituri proprii ale instituţiilor publice
(d) cheltuieli finanţate din fonduri externe nerambursabile.

.10.

.11.

.12. 2.3. NIVELUL, STRUCTURA ŞI DINAMICA CHELTUIELILOR PUBLICE

ÎN ETAPA ACTUALĂ

2.3.1. Nivelul cheltuielilor publice

O analiză aprofundată a cheltuielilor publice serveşte la caracterizarea politicii

financiare şi bugetare a fiecărui stat în diferite perioade de timp. Nivelul cheltuielilor
publice totale şi al diferitelor categorii de cheltuieli se apreciaza atât static (la un
moment dat), cât şi dinamic (în evoluţie pe o perioadă de timp) pe baza următorilor
indicatori:

(a) Volumul cheltuielior publice, în expresie nominală şi reală

Aprecierea efectelor intervenţiei statului în viaţa socială şi în economie presupune determinarea
volumului cheltuielilor publice efectuate de organele centrale şi locale de stat. Acest indicator
reprezintă volumul cheltuielilor publice în expresie nominală (în preţurile curente ale anului considerat,
în moneda naţională ) notat cu C np

31
 Deoarece preţurile curente sunt influenţate de inflaţie, pentru exprimarea efortului financiar real,
cheltuielile publice se recalculează în preţuri constante, care exprimă volumul cheltuielilor publice în
expresie reală, notat cu C rp. Transformarea valorilor din preţuri curente în preţuri constante se
efectuează cu ajutorul indicelui preţurilor.
Relaţiile de calcul ale cheltuielilor reale sunt:
Cr p0 = Cnp0 / Ip 0 ; Cr p1 = Cnp1 / Ip 1 ;
în care:
Cr p0 = cheltuielile publice reale ale anului 0; Cr p1 = cheltuielile publice reale ale anului 1;
Ip0 = indicele preţurilor anului 0; Ip1 = indicele preţurilor anului 1

Indicatorul cheltuieli publice în expresie nominală sau reală este utilizat în special pentru
efectuarea de analize pe plan intern, naţional, fără a avea o putere de comparabilitate internaţională.

(b) Ponderea cheltuielilor publice in produsul intern brut

Indicatorul care poate exprima o caracterizare a nivelului cheltuielilor publice şi a dinamicii
acestora în fiecare stat, într-o anumita perioada este ponderea cheltuielilor publice în PIB. Ponderea lor
în PIB diferă de la o ţară dezvoltată la alta şi de la o zona geografică la alta.
Calculul se efectuează pe baza relaţiei:
Cp/PIB = C np / PIBn * 100
în care:
Cp/PIB = ponderea cheltuielilor publice în PIB
C np = cheltuielile publice în expresie nominală (în preţuri curente)
PIBn = PIB în expresie nominală (în preţuri curente)

(c) Cheltuielile publice medii pe un locuitor

Un alt indicator sugestiv este reprezentat de cheltuielile publice medii pe locuitor. Aceste
cheltuieli reprezintă marimi variabile în ţările dezvoltate şi în ţările în curs de dezvoltare. Acest
indicator se calculează atât în moneda naţională, cât şi în dolari SUA pentru a se asigura
comparabilitatea datelor între diferite ţări.
Se calculează pe baza relaţiei:
Cp/loc = C np / N exprimat în moneda naţională sau
Cp/loc = C np / N /curs de schimb moneda naţională /$ exprimat în $
în care
Cp/loc – cheltuieli medii publice pe un locuitor
N = numarul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul

2.3.2. Structura cheltuielilor publice

32
 Analiza cheltuielilor publice ale unei ţări poate fi făcută atât din punct de vedere global, cât
şi din punct de vedere al structurii lor pe diferitele categorii în cadrul unui criteriu de clasificare
adoptat. În acest caz, este necesară calcularea ponderii (greutăţii specifice) a fiecărei categorii de
cheltuieli publice, în totalul acestora, pe baza relaţiei:

în care:
gscpi = greutatea specifică a categoriei de cheltuieli publice în totalul cheltuielilor publice;
cpi = cheltuielile publice ale categoriei i;
cpt = cheltuieli publice totale;
i - 1…..n categorii de cheltuieli
Cu ajutorul ponderilor gscpi se poate da interpretarea orientărilor resurselor financiare ale statului spre
anumite obiective: militare, administrative, economice, sociale, etc. Determinarea structurii
cheltuielilor publice serveşte, de asemenea, la urmărirea în dinamică a modificării opţiunilor bugetare
sau extrabugetare. Totodată, pe seama structurii cheltuielilor se pot efectua comparaţii între statele cu
niveluri diferite de dezvoltare.
Analiza structurii cheltuielilor publice în cadrul grupării funcţionale, spre exemplu, într-un număr
însemnat de state dezvoltate conduce la observaţia că există deosebiri între ţările dezvoltate şi cele în
curs de dezvoltare.

2.3.3. Dinamica cheltuielilor publice

Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul şi structura

acestora în decursul unui interval de timp. Pentru o perioadă considerată, indicatorii dinamicii
cheltuielilor publice sunt: creşterea nominală şi creşterea reală a cheltuielilor publice;
modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut; modificarea volumului mediu
al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor; modificarea structurii cheltuielilor publice;
indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea produsului
intern brut; elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut.

(a) Creşterea nominală şi creşterea reală a cheltuielilor publice

Creşterea nominală – rezultă din compararea cheltuielilor publice exprimate în preţuri
curente.
Creşterea reală - rezultă din compararea cheltuielilor publice exprimate în preţuri
constante.
Ambele modalităţi de calcul exprimă creşterea în mărimi absolute, conform relaţiilor:
 Cn p 1/0 = Cn p1 – Cn p0
33
  Cr p 1/0 = Cr p1 – Cr p0
 Cp 1/0 pentru n şi r reprezintă creşterea nominală sau reală a cheltuielilor publice în perioada 1 faţă de
0;
C p1 si C p0 pentru n şi r reprezintă cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază
(0) exprimate în preţuri nominale şi reale.
Comparaţia cheltuielilor exprimate în preţuri curente (creşterea nominală) poate da o imagine
deformată, dacă în perioada analizată a avut loc o depreciere monetară (care a dus la o creştere
nominală a cheltuielilor), o criza economică, o criza monetară (care a determinat scăderea preţurilor şi
reducerea nominală a cheltuielilor). Pentru corectitudine şi corectarea influenţelor determinate de
modificarea preţurilor, este necesar exprimarea creşterii cheltuielilor în preţuri constante. Daca în
perioada aleasă pentru analiză, cheltuielile nu sunt exprimate în preţuri constante, se poate proceda la
transformarea acestora din preţuri curente în preţurile perioadei de baza (pentru comparabilitate), cu
ajutorul indicelui de creşterea a preţurilor, prin relaţia:
Cr p1 = Cn p1 : Ip 1/0
Ip 1/0 indicele de modificare a preţurilor în perioada curentă faţă de perioada de bază
Considerând : C p0 = C p0 obţinem:  C p 1/0 = C p1 – C p0
n r r r r

Analiza creşterii absolute a cheltuielilor publice trebuie completată cu analiza creşterii relative a
cheltuielilor publice, determinându-se indicele creşterii prin formulele:

în care:
I cp1/0 n- indicele creşterii nominale a cheltuielilor publice

I cp1/0 r- indicele creşterii reale a cheltuielilor publice

Creşterea nominală relativa se calculează astfel:

% Crn cp = In cp1/0 –100 sau

% Cr cp =  C p 1/0 /C p0 X 100
n n n

Creşterea reală relativă se calculează astfel:

% Crr cp = Ir cp1/0 –100 sau

% Crr cp =  C rp 1/0 /Crp0 *100

34
 Prin intermediul indicelui creşterii preţurilor are loc transformarea indicatorilor supuşi
analizei în mărimi deflatoare, pentru a se putea asigura interpretarea ştiinţifică a evoluţiei
cheltuielilor publice şi a factorilor de influenţă.

(b) Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut

Calculul se efectuează astfel:
 C p/PIB = Cp1 / PIB1*100 - Cp0 / PIB0*100

(c) Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor

Calculul se efectuează astfel:
 C p/loc = Cp /loc1 - Cp /loc0
(d) Modificarea structurii cheltuielilor publice;
Calculul se efectuează astfel:
gs Cpi = gs Cpi1 – gs Cpi0
(e) Indicatorul privind corespondenta dintre cresterea cheltuielilor publice si cresterea produsului intern brut;
Analizând evoluţia ponderii cheltuielilor publice în PIB se constată fenomenul
general de creştere a proporţiei cheltuielilor publice în PIB.

Acest fenomen este reflectat şi de coeficientul de devansare a creşterii PIB de către

creşterea cheltuielilor publice, K > 1.

în care:
Icp 1/0 =indicele creşterii cheltuielilor publice;
IPIB 1/0 = indicele creşterii PIB;
K = Coeficientul de corespondenţă dintre creşterea cheltuielilor publice şi
creşterea PIB

(f) Elasticitatea cheltuielilor publice fata de produsul intern brut.

Acest indicator masoara amploarea reacţiei cheltuielilor publice la modificarea PIB. El se
calculează astfel:

35
în care :
Cp şi Cp = cheltuieli publice şi modificarea acestora în perioada de referinţă
PIB şi PIB = produsul intern şi modificarea acestuia în perioada de referinţă
ecp = elasticitatea cheltuielilor publice

Când ecp>1, aceasta exprimă tendinţa de utilizare într-o măsură mai mare a PIB, pentru finanţarea
cheltuielilor. Cheltuielile publice sunt elastice la creşterea PIB; când e cp =1, tendinţa rămâne aceeaşi;
când ecp <1, aceasta exprimă tendinţa de restrângere a proporţiei cheltuielilor publice în PIB.
Cheltuielile publice sunt inelastice faţă de creşterea PIB.

.13. 2.4. FACTORII DE CREŞTERE A CHELTUIELILOR PUBLICE

Volumul cheltuielilor publice din toate ţările creşte de la un an la altul datorită unor cauze în
legatură cu:
(a) factori demografici: creşterea numărului şi modificarea structurii populaţiei pe vârste şi categorii
socio-profesionale conduce la mărirea cererii de servicii social-culturale, de asigurări sociale, de noi
locuri de muncă;
(b) factori politici: creşterea rolului intervenţionist al statului în tot mai multe sectoare ale societăţii, în
special în cazul statului modern, asistenţial;
(c) factori economici, referitori la dezvoltarea economiei şi modernizarea acesteia pe baza cercetării
ştiinţifice, a noilor cerinţe a utilizării resurselor şi ale creării de bunuri materiale şi servicii. Astfel,
bugetul joacă rolul de filtru şi asigură redistribuirea pe principii mai echitabile şi bazate pe
eficienţă;
(d) urbanizarea: reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice, antrenând resurse financiare,
atât pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, cât şi pentru finanţarea unor utilităţi publice
caracteristice;
(e) factori sociali: creşterea venitului mediu pe locuitor în societate antrenează preocuparea statului ca,
prin efort financiar, să aloce resurse sporite pentru armonizarea veniturilor membrilor săi;
(f) factori militari: pregătirea sau purtarea de războaie conduc la creşterea cheltuielilor publice cu
acestea;
(g) factori de ordin istoric: acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor sporite de
cheltuieli şi de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori, prin împrumuturi publice ( exemplu
preluarea datoriilor contractate de un regim de către noul regim).

Creşterea continuă a cheltuielilor publice ridica trei feluri de probleme:

36
  probleme de ordin politic care se manifestă prin influenţa creşterii cheltuielor publice
asupra structurilor politice şi asupra aspectelor tehnice ale politicii financiare. Spre exemplu,
aderarea la Comunitatea Economica Europeana determină creşterea cheltuielior publice şi exercită
presiuni asupra grupării unor state pentru a efectua anumite cheltuieli de interes comun, pentru care
fiecare stat în parte nu ar putea face fata.
 probleme de ordin financiar se referă la corelaţiile dintre tendinţele de creştere a
cheltuielilor publice şi cele ale creşterii avuţiei naţionale şi a PIB şi punctul optim al acestui raport.
 probleme ştiinţifice privesc cunoaşterea volumului cheltuielilor publice şi se referă la
instituţiile finanţelor publice, modul de abordare a cercetării domeniului şi de apreciere a
rezultatelor, de aplicare a soluţiilor descoperite în cercetarea ştiinţifică financiară.

37
 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Definiţi conceptul de cheltuieli publice.

2. Care este structura cheltuielilor publice ?
3. Definiţi cheltuielile publice totale şi cheltuielile publice totale consolidate.
4. Definiţi cheltuielile bugetare.
5. Prin ce se delimitează cheltuielile bugetare de cheltuielile publice ?
6. Care sunt principalele criterii de clasificare a cheltuielilor publice ?
7. Prezentaţi clasificaţia economică a cheltuielilor publice.
8. Definiţi clasificaşia financiară a cheltuielilor publice.
9. Enunţaţi clasificaţia ONU a cheltuielilor publice.
10. Definiţi creditul bugetar.
11. Care sunt indicatorii privind nivelul cheltuielilor publice ?
12. Care sunt indicatorii privind structură cheltuielilor publice ?
13. Care sunt indicatorii de dinamică ai cheltuielilor publice ?
14. Care sunt factorii de creştere ai cheltuielilor publice ?
15. Care sunt principalele efecte economice şi sociale ale cheltuielilor publice ?

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Cheltuielile publice totale exprimă:

a) Cheltuielile făcute de stat pentru refacerea imaginii sale în străinătate;
b) În toate cazurile exprimă un consum definitiv de PIB;
c) În toate cazurile exprimă o avansare de PIB;
d) Totalitatea cheltuielilor care se efectuează la nivelul unui stat.

2. Care din următoarele clasificări nu este folosită pentru clasificarea cheltuielilor publice:
a) Clasificarea economică;
38
b) Clasificarea financiară;
c) Clasificarea FMI;
d) Clasificarea ONU.

3. Cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă :

a) cheltuieli pe care statul se angajează să le efectueze în anumite condiţii;
b) cheltuieli care nu se reflectă în contabilitatea naţională;
c) sunt pseudo cheltuieli ele fiind de fapt nişte împrumuturi ale statului;
d) sunt cheltuieli efectuate pentru constituirea de resurse strategice;

4. Care din elementele de mai jos nu intră în calculul cheltuielilor publice consolidate:
a) cheltuielile de producţie şi de circulaţie ale regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale cu
capital de stat;
b) cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat;
c) cheltuielile bugetului de stat;
d) cheltuielile bugetelor locale.

5. Legea creşterii cheltuielilor publice, care se referă la creşterea mai rapidă a cheltuielilor publice decât
creşterea activităţii economice, a fost enunţată de:
a) Alan Melville;
b) J.M. Keynes;
c) Adolf Wagner;
d) Arthur Laffer.

8. Care din următoarele cheltuieli reprezintă cheltuieli de transfer:

a) cheltuieli privind personalul sanitar;
b) cheltuieli pentru plata burselor şi pensiilor;
c) cheltuieli privind serviciul datoriei publice;
d) cheltuieli cu detaşările şi deplasările funcţionarilor publici.

9. Criteriile de clasificaţie a cheltuielilor publice pe baza cărora acestea se înscriu în bugetul statului
sunt:
a) clasificaţia economică;
b) clasificaţia funcţională;
c) clasificaţia financiară;
d) clasificaţia economică, clasificaţia funcţională, clasificaţia administrativă şi după sursele de
finanţare.

10. Unul din indicatorii privind nivelul cheltuielilor publice este:

39
a) volumul cheltuielilor publice, în expresie nominală şi reală;
b) ponderea cheltuielilor publice în totalul cheltuielilor din balanţa financiară de sinteză;
c) pondrea cheltuielilor în PIB;
d) indicii creşterii cheltuielilor publice;

11. Care dintre următoarele expresii caracterizează elasticitatea cheltuielilor faţă de PIB:
a) e = (ΔCp/Cp0) / (ΔPIB/PIB0);
b) e = (ΔPIB/PIB0) / (ΔCp/Cp0);
c) e = ICp / IPIB;
d) e = (ΔCp/Cp1) / (ΔPIB/PIB1).
13. Care afirmaţie este falsă ? “În categoria cheltuielilor curente sunt incluse …”
a) cheltuieli de personal;
b) investiţii noi şi dotări independente;
c) transferuri;
d) subvenţii

14. Care dintre următorii factori nu influenţează creşterea cheltuielilor publice:

a) factorii militari;
b) factorii culturali;
c) factorii demografici;
d) urbanizarea.

14. Printre indicatorii dinamicii cheltuielilor publice pentru o perioadă determinată se regăsesc:
a) structura cheltuielilor publice;
b) elasticitatea cheltuielilor publice faţă de PIB;
c) nivelul cheltuielilor publice ;
d) ponderea cheltuielilor publice în PIB.

APLICAŢII PRACTICE

1. Se dau urmatoarele date referitoare la cheltuielile bugetului de stat pentru anii N-1 şi N :
INDICATORI Valoare N-1 Valoare N U.M.
40
Cheltuieli de personal 1 721 1 829 Mil u.m..
Cheltuieli materiale şi 825 866 Mil. U.m.
servicii
Subvenţii 241 256 Mil. U.m.
Prime 25 27 Mil. U.m.
Transferuri (T) 2 309 2 555 Mil. U.m.
Dobânzi aferente datoriei 1 840 1 999 Mil. U.m.
publice
Rezerve 399 443 Mil. u.m.
Cheltuieli de capital (Ccp) 445 501 Mil. u.m.
Imprumuturi acordate (Im) 261 300 Mil. u.m.
Rambursari de credite, 280 325 Mil. u.m.
plăţi de dobânzi şi
comisioane la credit (Rc)
Să se calculeze :
(a) Valoarea cheltuielilor totale în N-1 şi în N;
(b) Structura cheltuielilor totale în N-1 şi în N;
(c) Creşterea nominală absolută a cheltuielilor totale;
(d) Creşterea nominală relativă a cheltuielilor totale.

2. Se dau urmatoarele date referitoare la cheltuielile publice ale unui stat pentru anii N-1 şi N
INDICATORI Valoare N-1 Valoare U.M.
N
Servicii publice generale (Sg) 34 45 Mld. USD
Apărare, ordine publică şi 17 19 Mld. USD
siguranţa natională (Aos)
Cheltuieli social – culturale (Csc) 27 28 Mld. USD
Servicii şi dezvoltare publică, 0,4 2 Mld. USD
locuinţe, mediu şi apă (Sdp)
Acţiuni economice (Ae) 15 18 Mld. USD
Alte acţiuni (Aac) 4 4 Mld. USD
Transferuri (T) 10 11 Mld. USD
Imprumuturi acordate (Im) 4 6 Mld. USD
Plăţi de dobânzi şi comisioane 23 25 Mld. USD
41
aferente datoriei publice (Pdob)
Fonduri de rezerva (Fr) 6 8 Mld. USD
Să se determine :
(a) Marimea cheltuielilor totale, în anul N-1 şi în anul N;
(b) Structura funcţionala a cheltuielilor totale, în anul N-1, respectiv anul N;
(c) Creşterea nominală absolută a cheltuielilor totale;
(d) Creşterea nominală relativă a cheltuielilor totale.

3. Se dau următoarele date :

INDICATORI Valoare U.M.
Cheltuielile bugetului de stat 285 Mld. lei
Cheltuielile fondului securităţii sociale 45 Mld. Lei
Cheltuielile bugetelor locale 205 Mld. Lei
Transferuri între bugete (T) 35 Mld. Lei
Intrări anuale de credite externe (Crex) 15 Mld. Lei
Rambursări anuale de credite externe (Ri) 5 Mld. Lei
Produs intern brut (PIB) 685 Mld. Lei
Să se determine :
(a) Volumul cheltuielilor publice totale consolidate;
(b) Ponderea cheltuielilor publice totale consolidate în produsul intern brut.

4. Se dau următoarele date :

INDICATORI Valoare U.M.
Cheltuielile bugetului de stat 284
.14. Mld.
Lei
Cheltuielile fondului securităţii sociale 38 Mld. Lei
Cheltuielile bugetelor locale 212 Mld. Lei
Transferuri între bugete (T) 56 Mld. Lei
Produs intern brut (PIB) 675 Mld. Lei
Să se determine :
a) Volumul cheltuielilor publice totale consolidate;
b) Ponderea cheltuielilor publice totale consolidate în produsul intern brut;

5. Se dau următoarele date în anul N-1, respectiv în anul N :

42
 INDICATORI Valoare N-1 Valoare N U.M.

Cheltuielile bugetului de stat 525 665 Mld.Lei

Cheltuielile fondului 95 117 Mld.Lei
securităţii sociale
Cheltuielile bugetelor locale 270 315 Mld.Lei
Transferuri între bugete (T) 80 105 Mld.Lei
Produs intern brut (PIB) 700 1100 Mld.Lei
Curs de schimb (Cs) 5,4 6,2 Lei/$
Populaţie (P) 10,6 11,7 Mil.loc.
Indicele preţurilor constante 110,5 130,5 %
(Ip)
(a) Să se determine :
(b) Cheltuielile publice totale consolidate, în anul N-1 si N;
(c) Cheltuielile publice totale consolidate, în anul N-1 şi N, exprimate în $/loc;
(d) Cresterea reală absolută a cheltuielilor publice totale consolidate;
(e) Cresterea reală relativă a cheltuielilor publice totale consolidate;
(f) Coeficientul de elasticitate a cheltuielilor publice totale consolidate în raport cu PIB;
(g) Coeficientul de concordanţă dintre cresterea cheltuielilor publice totale consolidate faţă de creşterea
PIB.

6. Pe baza datelor de mai jos referitoare la statul A, calculaţi:

(a) Volumul cheltuielilor publice totale consolidate (CPTC);
(b) Creşterea nominală relativă a CPTC;
(c) Creşterea reală nominală relativă a CPTC;
(d) CPTC mediu pe locuitor în $.

INDICATORI An N An N+1 U.M.

Cheltuielile bugetului de stat 262 416 Mld UM
Cheltuielile fondului 169 292 Mld UM
securităţii sociale
Cheltuielile extrabugetare 12 45 Mld UM
Cheltuielile landurilor 85 147 Mld UM
Cheltuielile bugetelor locale 109 185 Mld UM
Transferuri între bugete 58 101 Mld UM
PIB 1 133 1 930 Mld UM

43
Indicele preţurilor constante 89 115 N=100
Cursul de schimb 17,1 11,7 UM/$
Populaţie 7,57 7,82 Mil loc.
7. Se dau următoarele date referitoare la statul,,A” :
An N An N+1
Cheltuieli publice totale 2 770 3 560,9
(mld.UM, preţuri curente)
Indicele preţurilor 100 111,6
constante (N=100)
Cursul de schimb 5,12 5,23
UM/dolar SUA
Produsul intern brut (în 6 509,5 7 680,9
mld. UM, preţuri curente)
Populaţia (mil. locuitori) 56,73 58,03
Să se calculeze:
(a) Creşterea relativă a cheltuielilor publice în preţuri curente:
(b) Creşterea relativă a cheltuielilor publice în preţuri constante:
(c) Cheltuială publică medie pe locuitor exprimată în dolari SUA:
(d) Coeficientul de elasticitate a cheltuielilor publice totale în raport cu produsul intern brut:

Se consideră următoarele date referitoare la statul “D”:

Nr. Indicatori u.m. An N An
crt. N+1

1. Cheltuielile bugetului Mld. U.m., pr. Crt 741 949

de stat
2. Cheltuielile fondurilor Mld. U.m., pr. Crt 439 679
securităţii sociale
3. Cheltuielile fondurilor Mld. U.m., pr. Crt 35 52
speciale extrabugetare
4. Cheltuielile bugetulor Mld. U.m., pr. Crt 387 614
landurilor
5. Cheltuielile bugetulor Mld. U.m., pr. Crt 491 583
locale
6. Transferuri între Mld. U.m., pr. Crt 320 439
bugete
7. PIB Mld. U.m., pr. Crt 4 065 6 658
44
8. Indicele preţurilor % 82 103
constante
9. Cursul de schimb u.m./$ SUA 12,432 9,173
10. Populaţia Mil. loc 74,61 78,62
Pe baza acestor date, calculaţi:
(a) Cheltuielile publice consolidate (mld. U.m.) în anii N şi N+1 :
(b) Creşterea nominală relativă a cheltuielilor publice consolidate în anul N +1 comparativ cu anul
N:
(c) Creşterea reală relativă a cheltuielilor publice consolidate în anul N+1 comparativ cu anul N:
(d) Ponderea cheltuielilor publice consolidate în PIB în anii N şi N+1
(e) Cheltuielile publice medii pe locuitor exprimate în $ SUA în anii N şi N+1.

Capitolul 3

CHELTUIELI PUBLICE PENTRU ACŢIUNI SOCIAL-CULTURALE

.15.
------------------------OBIECTIVE--------------------

După parcurgerea acestui capitol veţi putea să:

 definiţi conceptul de cheltuieli pentru acţiuni social-culturale

 prezentaţi structura cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale
 enumeraţi sursele de finanţare a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale
 definiţi dezvoltarea umană şi să calculaţi indicele dezvoltării umane
 prezentaţi principalele elemente referitoare la cheltuielile pentru învăţământ
 prezentaţi principalele elemente referitoare la cheltuielile pentru cultură şi artă

45
  prezentaţi modalitatea de organizare şi funcţionare a asigurărilor sociale de
sănătate

.16. 3.1. CARACTERIZARE GENERALĂ

Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă o componentă importantă a politicii sociale a

statelor şi presupune folosirea pe scară largă a resurselor financiare publice în scopul îmbunătăţirii
condiţiilor de viaţă, a calităţii vieţii fiecărui individ. Analiza cheltuielilor publice din diferite ţări scoate
în evidenţă faptul că pe primul loc se situează cheltuielile pentru acţiuni social-culturale, cu o pondere
cuprinsă între 25% şi 50% din cheltuielile bugetare.
După cel de-al doilea război mondial, în America şi Europa a apărut o doctrina politică referitoare
la sisteme de intervenţie în direcţia satisfacerii nevoilor fundamentale ale cetăţenilor denumită
“WELFARE STATE” (stat al bunăstării). În cadrul “ statului bunăstării” există metode, măsuri şi
tehnici speciale prin care autoritatea publică acţionează în trei direcţii principale:
 garantarea unui venit minim, independent de mărimea pieţei şi forma de proprietate;
 diminuarea ariei de nesiguranţă şi punerea în gardă a indivizilor şi familiilor lor în înfruntarea
unor situaţii determinate de boli, batrâneţe, şomaj;
 asigurarea pentru toţi membrii societăţii a unor standarde mai bune, disponibile în raport cu o
gamă predeterminată de servicii sociale.

Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale vizează satisfacerea unor necesităţi colective

privind învăţământul, ocrotirea sănătăţii, cultura, asigurările sociale.

Chiar dacă unele din aceste necesităţi apar ca având şi un caracter individual, ele au un pronunţat
caracter colectiv şi sunt satisfacute prin acţiuni organizate de autoritatea publică, cu ajutorul unor
instituţii specializate, pe perioade mari de timp şi cu resurse însemnate din partea statului. Cheltuielile
pentru acţiuni social-culturale asigură realizarea de servicii în mod gratuit, cu plata redusă sau sub
formă de pensii, alocaţii, ajutoare; de ele beneficiază o mare parte a populaţiei, în unele cazuri chiar
toată populaţia.
Rolul acestor cheltuieli se manifestă pe diverse planuri: economic, social, uman, educativ.
Resursele financiare destinate acestor activităţi social-culturale asigură instruirea, educarea şi pregatirea
profesională a oamenilor, menţinerea, refacerea şi întărirea stării de sănătate, creşterea demografică, un
sistem de securitate socială, creşterea nivelului cultural, artistic şi de civilizaţie al membrilor
colectivităţii.
Cheltuielile pentru acţiunile social-culturale manifestă o tendinţă de creştere de la o perioadă la
alta, datorită următoarelor cauze:
46
 - dezvoltarea economică, care reclamă indivizi bine pregatiţi, sănătoşi, care să asigure
desfăşurarea normală şi dezvoltarea activităţilor economico-sociale;
- factorul demografic (număr şi structură) care determină extinderea serviciilor sociale existente şi
apariţia de noi programe sociale;
- creşterea costului acestor servicii sau a nivelului alocaţiilor, ajutoarelor, care reclamă resurse
financiare mai mari.
Structura cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale cuprinde:
 cheltuieli pentru învăţământ;
 cheltuieli pentru cultură, culte, acţiuni sportive şi de tineret;
 cheltuieli pentru sănătate;
 cheltuieli pentru securitatea socială, care includ:
(a) cheltuieli cu ajutorul de şomaj;
(b) cheltuieli cu asistenţa socială, ajutoare, indemnizaţii;
(c) asigurări sociale.

În legătură cu cheltuielile de securitate socială, mentionam ca ele nu se identifica cu cheltuielile

cu protecţia socială, sfera acestora din urma fiind mult mai largă.
Protecţia socială se referă la ansamblul măsurilor şi acţiunilor economico-sociale iniţiate de stat
pentru a garanta membrilor societăţii, salariaţi sau nesalariaţi, apărarea faţă de fenomene sau acţiuni al
căror efect se răsfrânge nefavorabil asupra situaţiei lor. În măsurile de protecţie socială se cuprind:
crearea de noi locuri de muncă, subvenţionarea unor produse şi servicii destinate populaţiei,
compensaţii băneşti pentru creşterea preţurilor la marfuri de interes vital pentru populaţie, facilităţi
fiscale, dar şi cheltuieli de securitate socială cum sunt: ajutorul de şomaj, asistenţa socială, pensii şi
indemnizaţii de asigurări sociale etc.
Structura cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale diferă în funcţie de gradul de
dezvoltare al ţarii. Spre exemplu, în ţările dezvoltate ponderea cea mai mare o deţin cheltuielile cu
securitatea socială.

3.2. SURSE DE FINANŢARE

Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale sunt efectuate din surse publice sau private, interne sau
externe, dupa caz. Aceste surse pot fi:
a) fondurile bugetare (bugetul federal, bugetele statelor, regiunilor şi provinciilor membre ale
federaţiei şi bugetele colectivităţilor locale în ţările cu structura federală, respectiv bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat, fonduri speciale extrabugetare şi bugetele locale în ţările cu
structura unitara.)
b) cotizaţii sau contribuţii suportate de persoane fizice sau juridice care alimentează fonduri
financiare cu destinaţie specială cum sunt: bugetul asigurărilor sociale, fondul pentru ajutor de
şomaj, etc;
47
c) fonduri proprii ale întreprinderilor publice sau private (întreprinderile publice sau private fac o
serie de cheltuieli cu pregatirea profesională a salariaţilor, cu acţiuni de ocrotire a sănătăţii, de
protecţia muncii);
d) venituri realizate de instituţii social-culturale (din diferite activităţi specifice, din servicii către
terţi, din exploatarea bunurilor lor);
e) veniturile populaţiei (destinate suportării unor taxe, contribuţii sau cheltuieli legate de învăţământ,
sănătate, cultura si arta);
f) fondurile organizaţiilor fără scop lucrativ ( organizaţii neguvernamentale, instituţii de caritate,
fundaţii, asociaţii, biserici şi alte asezăminte de cult);
g) ajutor financiar extern cuprinde credite rambursabile şi ajutoare nerambursabile acordate de
organisme internaţionale sau regionale cum ar fi UNICEF, UNESCO, OMS, Banca Mondiala,
Uniunea Europeana prin intermediul Fondului social.
Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale sunt asimilate unor investiţii de un tip deosebit
denumite ”investiţii umane” (capital uman); ele cuprind totalitatea cheltuielilor care conduc la creşterea
aptitudinilor fizice şi intelectuale ale indivizilor luaţi ca agenţi productivi prezenţi sau viitori. Investiţia
umană are mai multe componente dintre care se evidenţiază investiţia intelectuală, investiţia pentru
sănătate, investiţia culturală.
Investiţia intelectuală corespunde cheltuielilor pentru învăţământ şi pregatire profesională în
scopul instruirii şi calificării forţei de muncă. Aceste cheltuieli reprezintă un avans de venit naţional
deoarece resursele financiare destinate învăţământului nu se consuma efectiv, ci se regăsesc într-o altă
formă în calitatea superioară a pregătirii profesionale a membrilor societăţii.
Investiţia în sănătate cuprinde cheltuieli îndreptate spre asigurarea asistenţei medicale, precum şi
cele destinate acţiunilor preventive şi de conservare a stării de sănătate a membrilor societăţii.
Investiţia culturală, cuprinzând cheltuieli destinate realizării acţiunilor de cultură şi artă,
contribuie la creşterea nivelului de educaţie şi civilizaţie cultural-artistică a membrilor societăţii.
Aceste cheltuieli se concretizează în bunuri şi servicii cultural-artistice de care populaţia beneficiază
direct sau indirect.

.17. 3.3. DEZVOLTAREA UMANĂ DURABILĂ. CONCEPT ŞI INDICATORI

Exercitarea eficientă a funcţiilor statului se evaluează
prin rezultatele obţinute în economie, corelate cu
dezvoltarea umană, în menţinerea coeziunii sociale de
viaţă demnă şi combaterea sărăciei precum şi în
asigurarea mediului necesar manifestării depline a
libertăţii umane. Programul Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare (PNUD) întocmeşte începând cu anul 1990
un Raport privind Dezvoltarea Umană.

48
 Dezvoltarea umană este definită ca fiind un proces care conduce la extinderea gamei de
posibilităţi ce se oferă unui individ. Fiinţa umană este situată în centrul acţiunilor privind
dezvoltarea cu necesitatea de a-şi manifesta deplin opţiunile în orice domeniu economic, social,
cultural şi politic.

Pentru realizarea dezvoltării umane sunt necesare trei condiţii esenţiale:

- o viaţă îndelungată într-o stare de sănătate;
- acumularea de cunoştiinţe;
- acces la resursele necesare pentru atingerea unui nivel de trai convenabil.
Începând cu anul 1995, România elaborează un Raport Naţional al Dezvoltării Umane, care are în
fiecare an o tematică specifică şi reprezintă un studiu complex şi obiectiv efectuat din afara organelor
de decizie al procesului de tranziţie privit din perspectiva dezvoltării umane. În anul 1996, acest raport
a avut ca temă distinctă habitatul-un element deosebit de important al calităţii vieţii; totodată, Raportul
“încearcă să contureze un profil mai cuprinzător al dezvoltării umane în ceea ce priveşte populaţia,
evoluţia şi utilizarea resurselor de muncă, educaţia şi sănătatea, protecţia socială”.
În anul 1997, raportul a avut ca temă specifică analiza problemelor coeziunii sociale şi efectele ei
asupra sărăciei. Actuala etapă pe care o parcuge ţara noastră, marcată de politici economice şi sociale
cu costuri ridicate pentru populaţie, reclamă menţinerea coeziunii sociale, atenuarea tensiunilor,
promovarea de programe de protecţie socială şi reducerea sărăciei. Tematica principală a Raportului
pentru anul 1998 a reprezentat-o analizarea impactului evoluţiei economice din România asupra
dezvoltării umane şi politicile statului în domeniul asigurării protecţiei sociale; se pune un accent
deosebit pe rolul statului în societatea civilă şi al instituţiilor lui în sprijinul dezvoltării umane.

Indicele dezvoltării umane şi-a dovedit capacitatea de a exprima sintetic evoluţia acestor procese
complexe.
Indicele dezvoltării umane (IDU) cuprinde trei elemente:
Longevitatea – măsurată prin speranţa de viaţă la naştere; s-au stabilit valorile minime şi maxime:
între 25 şi 85 ani;
Nivelul de educaţie – calculat ca medie aritmetică ponderată între gradul de alfabetizare al
populaţiei (cu o pondere de două treimi) şi gradul de cuprindere în învaţământul de toate
nivelurile (o treime)
 gradul de alfabetizare – cuprins între 0% şi 100%;
 gradul de cuprindere în învăţământ – cuprins între 0% şi 100%.
Standardul de viaţă (nivelul de viaţă) – masurat prin indicatorul PIB/locuitor exprimat în dolari
SUA, la paritatea puterii de cumpărare. Sunt precizate valorile minime şi maxime: între 100
dolari SUA şi 40 000 dolari SUA.
Formla de calcul a IDU este următoarea:

49
 Toţi indicatorii care intră în compunerea IDU se calculează după următoarea formulă generală:

Indicele nivelului de educaţie se calculează ca un indice compozit după formula:

Indicatorul Dezvoltării Umane (IDUl) este util în ierarhizarea ţărilor şi stabilirea

componentelor care influenţează negativ evoluţia lui, astfel:

IDU mai mare sau egal cu 0,800 ţări cu nivel ridicat al dezvoltării
umane
IDU între 0,500 şi 0,799 ţări cu nivel mediu al dezvoltării
umane
IDU mai mic decât 0,500 ţări cu nivel scăzut al dezvoltării
umane

Evoluţia Indicatorului Dezvoltării Umane din România pentru perioada 1998-2003 a fost
următoarea:

1998 1999 2000 2001 2002 2003

IDU 0,762 0,759 0,767 0,779 0,786 0,773

.18.

.19. 3.4. CHELTUIELI PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT

Dezvoltarea învăţământului se realizează în concordanţă cu cerinţele diferitelor etape de

dezvoltare economico-socială şi ale egalizării condiţiilor de instruire şi educare a tuturor membrilor
societăţii. Ponderea cheltuielilor publice pentru învăţământ în PIB variază de la o ţară la alta fiind
cuprinsă între 3% şi 6% din PIB. Privite în timp cheltuielile publice pentru învăţământ manifestă
tendinţa de creştere ca urmare a acţiunii conjugate a mai multor factori:

50
 factori demografici: creşterea populaţiei a antrenat în mod firesc creşterea populaţiei şcolare,
aceasta a dus la creşterea contingentelor şcolare, a gradului de cuprindere în sistemul de învăţământ
şi implicit un necesar sporit de cadre didactice;
 factorii economici: dezvoltarea economică în ansamblu a reclamat o forţă de muncă cu calificare
medie şi superioara. Aceasta s-a putut obţine efectuând un volum sporit de cheltuieli pentru
învăţământ;
 factorii sociali şi politici: se referă la politica şcolară, la principiile avute în vedere de guverne la
stabilirea acesteia, la nivelul învăţământului obligatoriu, la facilităţile şi ajutoarele stabilite.
Finanţarea cheltuielilor pentru învăţământ se realizează din diferite surse şi anume:
a) cheltuielile pentru învăţământ se suportă în principal din bugetul de stat (este vorba de
învăţământul de stat, cel particular finantându-se din taxele şcolare platite de cei care îl urmează; taxele
de şcolarizare pentru unele categorii de studenţi la învăţământul de stat în România urmăresc creşterea
veniturilor proprii ale instituţiilor de învăţământ respective).
b) venituri proprii ale unităţilor de învăţământ, realizate din activitatea de cercetare
ştiinţifică, din serviciile pe linia educaţiei continue, din închirieri sau din alte activităţi;
c) cheltuielile populaţiei materializate în taxe şcolare şi cheltuieli pentru întreţinerea şcolară şi
extraşcolară a elevilor şi studenţilor;
d) cheltuielile agenţilor economici cu organizarea de cursuri de pregătire profesională,
calificare, specializări sau acordarea de burse elevilor sau studenţilor;
e) sponsorizări, donaţii sau alte forme de ajutor primite din partea unor întreprinderi, fundaţii,
societăţi de binefacere;
f) ajutor extern –se întâlneşte în principal în cazul ţărilor în curs de dezvoltare şi reprezintă cca.
10% din volumul total al cheltuielilor pentru învăţământ al acestor ţări; se materializează prin :
subvenţii directe, împrumuturi, finanţări, trimiteri de experţi, cadre didactice, tehnicieni, ori chiar unele
resurse materiale necesare învăţământului.
Cheltuielile bugetare pentru învăţământ sunt
repartizate cu precădere Ministerului Educaţiei
Naţionale (ministerul care organizează şi conduce
învăţământul), dar şi altor ministere cum ar fi:
Ministerul Industriilor, Apărării, Agriculturii,
Transporturilor. O altă direcţie a analizei cheltuielilor
publice pentru învăţământ se referă la conţinutul
economic sau la natura acestora
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile pentru învăţământ sunt grupate în două
categorii:
a) cheltuieli curente destinate întreţinerii şi funcţionării unităţilor de învăţământ; reprezinta 80-
90% din total şi se referă la cheltuielile cu salariile şi alte drepturi de personal, cheltuielile cu materiale
didactice, manuale, drepturi sociale, burse, cheltuieli de gospodărire, reparaţii etc.
b) cheltuieli de capital destinate construirii de noi unităţi de învăţământ şi dotarii lor cu
aparatura necesară.
Finanţarea învăţământului se face pe grade şi anume: învăţământ preşcolar, învăţământ primar,
gimnazial, liceal, superior şi alte acţiuni de învăţământ. Dintre acestea, învăţământul primar, gimnazial
51
şi liceal beneficiaza de cel mai mare volum de resurse financiare, datorita contingentelor mari de
populaţie şcolară şi politicii privind învăţământul obligatoriu.
În privinţa învăţământului superior, acesta are anumite caracteristici:
a) pentru învăţământul superior sunt alocate 10-20% din totalul resurselor financiare publice
destinate învăţământului; ponderea redusă se datoreşte contingentelor de studenţi care sunt inferioare
numeric populaţiei şcolare din învăţământul primar şi secundar, dar, şi datorită limitării, într-o anumită
măsură, a necesităţilor de cadre cu pregatire superioară cerute de economie;
b) în ţările dezvoltate, costul învăţământului superior este mai ridicat comparativ cu celelalte
grade de învăţământ şi, din aceasta cauza, nu pot fi respectate unele obiective sociale pe care şi le
propun statele, în acest domeniu, cum ar fi egalitatea de şanse ( toti studenţii ar trebui să beneficieze de
învăţământ superior, indiferent de statutul lor social, familial, etnic, rasial; în realitate nu se poate
respecta acest principiu deoarece pentru foarte mulţi tineri nivelul veniturilor este foarte redus) şi
echitatea ( nu se respecta deoarece uneori de la bugetul de stat are loc transfer nedorit de venituri de la
cei cu posibilităţi materiale reduse la cei care dispun de posibilităţi pentru a urma învăţământul
superior);
c) în majoritatea tarilor se percep taxe şcolare de la cei ce urmează cursurile învăţământului
superior, diferenţiate în funcţie de felul facultăţii; spre exemplu în SUA taxa de şcolarizare la nivelul
anului 1997 pentru un student dintr-o universitate publica era de 7-10.000 $ anual; în
universităţile particulare nivelul taxelor este mult mai ridicat, între 18.000 şi 27.000 $ annual.
d) resursele financiare destinate învăţământului superior apar sub forma de alocaţii bugetare
acordate direct instituţiilor de învăţământ superior, de resurse proprii obţinute de instituţiile de
învăţământ superior din surse diferite (taxe de studii, venituri din activitate de cercetare universitara,
venituri din educatia continua, venituri din alte servicii prestate, donatii, sponsorizari) precum şi din
resurse externe, obţinute de la Banca Mondiala sau Uniunea Europeana, în principiu pentru realizarea
de reforme în învăţământ;
e) ajutoare directe acordate studentilor , întâlnite sub forma burselor , în special în Marea
Britanie şi împrumuturi în ţările scandinave şi în SUA.
O importanţă deosebita o reprezintă planificarea financiară a cheltuielilor pentru învăţământ,
determinarea nivelului anual al acestora, a surselor de acoperire, şi mai ales a modului de repartizare şi
utilizare al lor.

.20. 3.5. CHELTUIELI PENTRU CULTURĂ ŞI ARTĂ

Aceste cheltuieli cuprind resursele financiare îndreptate spre întreţinerea şi funcţionarea

instituţiilor de artă şi cultură: biblioteci, muzee, teatre şi instituţii muzicale, case de cultură, presă,
edituri, case de film etc.
52
 Se practica următoarele sisteme de finanţare:
a) finanţarea bugetară, care constă în alocarea integrală de la buget a fondurilor necesare
instiţutiilor respective care nu au venituri proprii; acest sistem se practică în cazul bibliotecilor,
muzeelor, Agenţia Naţionala de Presă “Rompres”, Editura Academiei, Oficiul Român pentru drepturi
de autor;
b) finanţarea din venituri extrabugetare şi alocaţii de la buget, care se caracterizează prin
reţinerea veniturilor realizate de unele instituţii cultural-artistice pentru acoperirea unor cheltuieli şi
primirea în completare de subvenţii de la buget; este cazul caselor de cultură, teatrelor şi instituţiilor
muzicale;
c) integral din venituri extrabugetare (autofinanţarea integrală), în cazul instituţiilor care au
venituri suficiente pentru acoperirea tuturor cheltuielilor, deoarece activitatea lor are un caracter
economic (edituri, case de filme).
d) din fonduri extrabugetare; spre exemplu din anul 1997 funcţioneaza Fondul Cinematografic
Naţional care este gestionat de Oficiul Naţional al Cinematografiei şi este constituit din: încasări din
organizarea unor manifestări ale Oficiului Naţional al Cinematografiei, contribuţii din activităţi legate
de difuzarea filmelor, taxe, etc.
În totalul cheltuielilor pentru cultură şi artă preponderente sunt cheltuielile curente, cele de capital
având o pondere mai redusa. Tendinţa manifestată în direcţia finanţării cheltuielilor pentru cultură şi
artă vizează două aspecte:
- redimensionarea cheltuielilor, concomitent cu o evaluare cât mai realistă a
veniturilor, pentru ca subvenţiile de completare alocate de la buget să fie riguros determinate;
- cointeresarea instituţiilor de cultura şi arta în dezvoltarea unor activităţi
producătoare de venituri, făra afectarea calităţii actului de cultura.

.21. 3.6. Cheltuieli pentru ocrotirea sănătăţii

Sănătatea reprezintă unul din cei mai importanţi factori care asigură desfăşurarea vieţii şi a
activităţii. Cheltuielile pentru ocrotirea sănătăţii au o permanentă tendinţă de creştere, datorită unor
factori cum sunt: amplificarea nevoilor de ocrotire a sănătăţii ca efect al creşterii numărului populaţiei
şi modificarii structurii ei, accentuarea factorilor de risc, creşterea costurilor prestaţiilor medicale.
Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate întreţinerii şi funcţionării instituţiilor sanitare
(spitale, dispensare, policlinici), precum şi finanţării unor acţiuni de prevenire a îmbolnăvirilor, evitare
a accidentelor şi educaţie sanitară.
Sursele de finanţare a acţiunilor de sănătate pot fi reprezentate de :
- fonduri alocate de la buget ( central sau local) deţin un loc deosebit, ajungând în unele ţări
la 1/5 din totalul cheltuielilor bugetare;

53
 - cotizaţii de asigurări de sănătate, care sunt suportate de salariaţi, alte persoane fizice şi
patroni în cadrul asigurărilor sociale şi care acoperă o parte importantă din costul prestaţiilor
medicale;
- resursele populaţiei (cheltuite în calitate de pacienţi în cazul în care persoanele respective nu
sunt asigurate);
- ajutorul extern acordat în special ţărilor în curs de dezvoltare sub forma de ajutoare oferite
de organizaţii specializate( OMS, Crucea Roşie Internationala).
Activitatea de ocrotire a sănătăţii se concretizeaza în
mai multe categorii de efecte, şi anume:
 efecte medicale care vizează rezultatele concrete ale acţiunilor medicale – consultaţii, analize,
diagnostic, tratamente- şi se reflectă în vindecări, ameliorari a sănătăţii indivizilor beneficiari de
asistenţă medicală;
 efecte sociale reflectă efectele acţiunilor de ocrotire a sănătăţii la nivelul întregii societăţi, fiind
caracterizate printr-o serie de indicatori statistici: speranţa medie de viaţă la naştere, natalitatea,
morbiditatea, mortalitatea infantilă şi cea generală;
 efecte economice care se concretizează în reducerea perioadelor de incapacitate de muncă
datorate îmbolnăvirilor şi accidentelor, eradicarea unor boli, limitarea extinderii altora.
În România resursele financiare destinate ocrotirii sănătăţii au provenit, până în anul 1998, în
proporţie covârşitoare de la bugetul de stat. Reforma care se desfăşoară în domeniul ocrotirii sănătăţii
în România a introdus asigurările sociale de sănătate ca principal sistem de ocrotire a sanătăţii
populaţiei. Asigurarile sociale de sănătate sunt obligatorii dar în paralel pot funcţiona şi alte forme de
asigurări de sănătate care acoperă riscuri individuale, în diferite situaţii speciale.
Asigurările sociale de sănătate în România sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar,
pe baza următoarelor principii:
(a) alegerea liberă a casei de asigurări de sănătate;
(b) solidaritate şi subsidiaritate în colectarea şi utilizarea fondurilor; se realizează între: sănătoşi
şi bolnavi; persoanele în vârstă şi cele active; bogaţi şi săraci; cei angajaţi şi cei în şomaj,
ş.a.m.d. Contribuţiile fiecărei persoane nu se bazează pe riscul individual (boală, maternitate,
invaliditate, vârstă, accident de munca, sex, boală profesională), ci pe posibilităţile de plată a
unei contribuţii procentuale, bazate pe venitul obţinut.
(c) alegerea liberă de către asiguraţi a medicului de familie, a medicului specialist din
ambulatoriu şi a unităţii sanitare;
(d) participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru formarea
fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
(e) participarea persoanelor asigurate, a statului şi a angajatorilor la managementul fondului
naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
(f) acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil şi nediscriminatoriu,
oricărui asigurat;
(g) transparenţa activităţii sistemului de asigurări sociale de sănătate.

54
 Au calitatea de persoane asigurate cetăţenii români cu domiciliul în ţară şi cetăţenii
străini şi apatrizii care au domiciliul sau reşedinţa în România. Calitatea de asigurat se
dovedeşte cu un document justificativ - adeverinţă sau carnet de asigurat - eliberat prin
grija casei la care este înscris asiguratul, documente care vor fi înlocuite de cardul
electronic de asigurat. În cazul salariaţilor aceştia beneficiază de calitatea de asigurat din
momentul încheierii contractului individual de munca, pe toata durata existenţei acestui
contract. În cazul persoanelor care nu sunt salariate, acestea, în schimbul achitării
contribuţiei, pot dobândi calitatea de asigurat.
Constituirea fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate se formează din:
a) contribuţii ale persoanelor fizice şi juridice;
b) subvenţii de la bugetul de stat;
c) dobânzi, donaţii, sponsorizări şi alte venituri.

.22. 3.7. CHELTUIELI PENTRU SECURITATEA SOCIALĂ

În cadrul acestei grupe se cuprind resursele financiare destinate acordării de ajutoare, alocaţii,
pensii, indemnizaţii unor persoane salariate sau nesalariate (batrâni, invalizi, handicapaţi, copii, şomeri,
femei, tineri). Acordarea acestora reprezintă o latură importantă a politicii sociale ce urmăreşte
sprijinirea anumitor categorii sociale fără venituri sau cu venituri foarte mici. Resursele financiare
alocate securităţii sociale reprezintă concretizarea în plan financiar a programelor privind asigurările
sociale, diminuarea şomajului, combaterea sărăciei, ajutorarea unor persoane defavorizate. În acelaşi
timp, statul iniţiază şi o serie de măsuri de stimulare a muncii, deoarece se consideră că aceste cheltuieli
reprezintă o redistribuire a veniturilor realizate de cei productivi în favoarea celor neproductivi, cu
consecinţe negative asupra creşterii economice.
Mărimea cheltuielilor cu securitatea socială variază de la o ţară la alta, în funcţie de potenţialul
economic, de numărul şi structura populaţiei, de orientarea politicii sociale, de sistemul de asigurări
sociale, astfel:
- în majoritatea ţărilor dezvoltate ele reprezintă între 50% şi 80% din totalul cheltuielilor
social culturale şi un loc însemnat în ansamblul cheltuielilor publice;
- în ţările în curs de dezvoltare volumul şi ponderea lor sunt mult mai reduse.
Sursele de finanţare a cheltuielilor pentru securitatea socială sunt diferite, dupa cum urmează:
-bugetul de stat (în cazul asistenţei sociale, bugetul de stat este singurul finanţator );
-contribuţiile salariaţilor, liber-profesioniştilor, patronilor principala sursă de constituire a
fondurilor destinate asigurărilor sociale şi ajutorului de şomaj ; bugetul de stat intervine doar cu
subvenţii pentru acoperirea diferenţei dintre necesarul de resurse şi volumul contribuţiilor mobilizate;
- donaţii, contribuţii voluntare;
55
 - resurse externe.
Ambele sisteme de finanţare a securităţii naţionale (necontributive-numai prin finanţare
bugetară, donaţii şi alte surse şi contributive – prin finanţare pe bază de cotizaţii sociale) se confruntă
în prezent cu probleme serioase pe linia echilibrului financiar. Crizele economice, şomajul, reducerea
veniturilor cotizanţilor, fac ca resursele financiare să se reducă în acelaşi timp cu creşterea cheltuielilor.
În aceste condiţii toate ţările îsi revăd politicile sociale în sensul reducerii cheltuielilor cu
securitatea socială. Suedia –una din ţările dezvoltate în care funcţionează un sistem deosebit de
protecţie a indivizilor “de la naştere şi până la moarte” este nevoită să ducă o politică de austeritate în
acest domeniu, bazată pe o noua deviză “mai multe cotizaţii, mai puţine avantaje sociale”.

3.7.1. Ajutorul de şomaj

Reprezintă o importantă formă de protecţie socială a salariaţilor şi altor categorii rămase temporar
fără lucru, a persoanelor disponibilizate.
Ca principale surse de finanţare menţionăm: contribuţii obligatorii ale salariaţilor şi patronilor
(firmelor) şi subvenţii alocate din fonduri bugetare. Proporţia celor două surse diferă de la o ţară la alta.
În unele ţări dezvoltate (Germania, Franta, SUA) principala sursă de finanţare o reprezintă contribuţiile
obligatorii ale patronilor şi salariaţilor, faţă de alte ţări (Suedia) în care sursele bugetare acoperă în
proporţie de 35% necesarul.
Mărimea ajutorului de şomaj precum şi perioada de timp pentru care se acordă
diferă de la o ţară la alta. În Suedia, el poate atinge 90% din venitul realizat anterior, în
timp ce în SUA reprezintă 30-50% din câştigul obţinut anterior de muncitorii calificaţi şi
60% din câştigul muncitorilor necalificaţi; în Germania el reprezintă 68% din salariul
câştigat anterior de un salariat cu un copil sau 63% pentru ceilalţi salariaţi; cele mai
multe state din SUA acordă ajutorul pe timp de un an, Austria 3-7 luni, iar Marea
Britanie şi Germania pe un an.
În afara ajutorului de şomaj, se mai practică şi alte măsuri sau se acordă şi alte
ajutoare pentru combaterea şomajului, cum ar fi:
 acordarea de ajutoare în bani unor şomeri sau salariaţi ameninţaţi cu concedierea pentru
crearea de mici intreprinderi;
 acordarea de ajutoare pentru încadrarea în muncă ( de care beneficiază patronii care angajează
şomeri, absolvenţi, alte categorii de persoane);
 prelungirea primirii ajutorului de şomaj de către şomerii în vârstă până la împlinirea vârstei de
pensionare;
 consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi independente sau pentru iniţierea unei
afaceri;
 acordarea angajatorilor de credite avantajoase pentru crearea de noi locuri de muncă.

56
 3.7.2. Cheltuieli pentru asistenţă socială, ajutoare, alocaţii
Asistenţa socială se referă la ajutorarea batrânilor, handicapaţilor, invalizilor şi altor persoane
lipsite de venituri şi susţinători legali. Ea se realizeaza sub urmatoarele forme:
a) ajutoare pentru bătrânii fără venituri sau alte persoane marginalizate social şi se
concretizează în ajutoare băneşti sau întreţinere oferită în aşezăminte speciale pentru bătrâni,
handicapaţi, invalizi, mame singure cu copii.
b) alocaţii şi alte ajutoare care cuprind alocaţiile de stat pentru copii, ajutoare pentru mame cu
mai mulţi copii, indemnizaţii de naştere şi ajutoare pentru soţii de militari în termen.
c) ajutoare acordate invalizilor de război, văduvelor, orfanilor.
Toate aceste cheltuieli sunt suportate din bugetul administraţiei centrale de stat.
În România exista mai multe forme de acordare de ajutor material pentru familii,
batrâni sau alte persoane defavorizate, cum ar fi:
- alocaţia de stat pentru copii (se acorda tuturor copiilor, indiferent de calitatea de salariat sau nu
a părintelui, având un caracter universal şi se acordă până la vârsta de 16 ani sau 18 ani dacă se
urmează o formă de învăţământ; nivelul alocaţiei este fix, lunar, nu depinde de veniturile părinţilor sau
susţinătorilor legali şi se indexează o data cu indexarea salariilor);
- alocaţia suplimentară (beneficiază familiile care au în întreţinere doi sau mai mulţi copii, în
vârstă de 16 sau 18 ani dacă urmează o formă de învăţământ;
- ajutor pentru soţiile de militari în termen;
- indemnizaţia de naştere;
- alocaţii lunare de întreţinere pentru minorii daţi în plasament familial;
- organizarea, pe plan local, a unor servicii sociale pentru persoanele vârstnice defavorizate
(masa la domiciliu, centre de zi, sprijin in gospodarii);
- ajutor social pentru ajutorarea celor fără venituri sau cu venituri foarte reduse instituit ca un
ajutor bănesc, acordat lunar acestor persoane în mod descentralizat de către administraţiile locale din
bugetele locale.

.23. 3.8. Asigurările sociale

Cheltuielile pentru asigurări sociale de stat reprezintă cea mai importantă componentă a
securităţii sociale. Necesitatea organizării ocrotirii cetăţenilor, sub diferite forme, a apărut o dată cu
dezvoltarea factorilor de producţie şi decurge din faptul că cetăţenii pot să ajungă în imposibilitatea de
a mai munci şi, deci, de a-şi dobândi prin muncă cele necesare traiului lor şi familiilor lor, din diferite
cauze, cum ar fi: boli, accidente, maternitate, invaliditate, precum şi ca urmare a atingerii unei anumite
limite de vârstă.

57
 Asigurările sociale constituie acea parte a relaţiilor social-economice băneşti cu ajutorul cărora în procesul repartiţiei
produsului intern brut se formează, se repartizează, se gestionează şi se utilizează fondurile băneşti necesare ocrotirii
obligatorii a salariaţilor şi pensionarilor, a membrilor cooperaţiei meşteşugăreşti şi asociaţiilor agricole, a avocaţilor, a
agricultorilor, a meşteşugarilor cu ateliere proprii, a întreprinzătorilor particulari, a slujitorilor cultelor, a personalului casnic
care lucrează la persoane fizice, a persoanelor ce deservesc blocurile de locatari, aflate în incapacitate temporară sau
permanentă de muncă, în caz de bătrâneţe şi în alte cazuri prevăzute de lege. Deasemenea, asigurările sociale ocrotesc şi
membrii familiilor persoanelor de mai sus.

În România, primele forme ale asigurărilor sociale au luat fiinţă către sfârşitul secolului al XX-
lea şi începutul secolului. al XX-lea, din iniţiativa lucrătorilor din fabrici. Asigurările sociale din ţara
noastră s-au dezvoltat mereu, proces care continuă şi în prezent. Fiind o importantă problemă de stat,
drepturile de asigurări sociale ale cetăţenilor sunt garantate de Constituţie, de Codul Muncii şi de alte
acte normative.
Prin instituirea sistemului public naţional de asigurări sociale s-a creat un cadru unitar de
aplicare a legislaţiei în domeniu, s-a creat flexibilitate în redistribuirea resurselor disponibile. Sistemul
public naţional al asigurarilor sociale al ţării noaste este în continuă dezvoltare şi perfecţionare. Dreptul
la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale.

3.8.1. Principiile de organizare şi funcţionare a sistemului public naţional al asigurărilor sociale

Sistemul public se organizează şi funcţionează având ca principii de bază:

a) principiul unicităţii, potrivit căruia statul organizează şi garantează sistemul public bazat pe
aceleaşi norme de drept;
b) principiul egalităţii, care asigură tuturor participanţilor la sistemul public, contribuabili şi
beneficiari, un tratament nediscriminatoriu în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de
lege;
c) principiul solidarităţii sociale, conform căruia participanţii la sistemul public îşi asumă
reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor
sociale prevăzute de lege;
d) principiul obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au, conform legii,
obligaţia de a participa la sistemul public, drepturile de asigurări sociale exercitându-se corelativ cu
îndeplinirea obligaţiilor;
e) principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe
baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile
de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite;
f) principiul repartiţiei, pe baza căruia fondurile realizate se redistribuie pentru plata
obligaţiilor ce revin sistemului public, conform legii;
g) principiul autonomiei, bazat pe administrarea de sine stătătoare a sistemului public,
conform legii.
58
 În sistemul public sunt asigurate, în condiţiile prezentei legi, persoanele fizice, denumite în
continuare asiguraţi.
Asiguraţii pot fi cetăţeni români, cetăţeni ai altor state sau apatrizi, pe perioada în care au,
conform legii, domiciliul sau reşedinţa în România. Asiguraţii au obligaţia să plătească contribuţii de
asigurări sociale şi au dreptul să beneficieze de prestaţii de asigurări sociale, conform prezentei legi.
În sistemul public prestaţiile de asigurări sociale reprezintă venit de înlocuire pentru pierderea
totală sau parţială a veniturilor profesionale, ca urmare a bătrâneţii, invalidităţii, accidentelor, bolii,
maternităţii sau decesului, denumite în continuare riscuri asigurate.
Prestaţiile de asigurări sociale se acordă sub formă de: pensii, indemnizaţii, ajutoare, alte tipuri
de prestaţii prevăzute de lege, corelative cu obligaţiile privind plata contribuţiei de asigurări sociale.
În sistemul public asiguraţii nu pot beneficia concomitent de două sau mai multe prestaţii de asigurări
sociale pentru acelaşi risc asigurat, cu excepţia celor pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea
capacităţii de muncă.
Constituie stagiu de cotizare perioadele în care persoanele au plătit contribuţii de asigurări
sociale în sistemul public din România, precum şi în alte ţări, în condiţiile stabilite prin acordurile sau
convenţiile internaţionale la care România este parte.
Evidenţa drepturilor şi obligaţiilor de asigurări sociale în sistemul public se realizează pe baza
codului personal de asigurări sociale.
În România se pot organiza şi pot funcţiona societăţi private de asigurări sociale, reglementate
prin lege specială.
Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde veniturile şi cheltuielile sistemului public.
Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat provin din contribuţii de asigurări sociale,
dobânzi, majorări pentru plata cu întârziere a contribuţiilor, precum şi din alte venituri, potrivit legii.
Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat acoperă contravaloarea prestaţiilor de asigurări
sociale din sistemul public, cheltuielile privind organizarea şi funcţionarea sistemului public,
finanţarea unor investiţii proprii, alte cheltuieli prevăzute de lege.
Cotele de contribuţii de asigurări sociale sunt diferenţiate în funcţie de condiţiile de muncă
normale, deosebite sau speciale. Cotele de contribuţii de asigurări sociale se aprobă anual prin legea
bugetului asigurărilor sociale de stat.

3.8.2. Sistemul public de pensii

În sistemul public se acordă următoarele categorii de pensii:
a) pensia pentru limită de vârstă;
b) pensia anticipată;
c) pensia anticipată parţială;
d) pensia de invaliditate;
e) pensia de urmaş.

59
 a) Pensia pentru limită de vârstă se acordă asiguraţilor care îndeplinesc, cumulativ, la data
pensionării, condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare realizat în
sistemul public. Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru
bărbaţi. Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în
vigoare a prezentei legi, prin creşterea vârstelor de pensionare,pornindu-se de la 57 de ani pentru
femei şi de la 62 de ani pentru bărbaţi, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 3. Stagiul minim de
cotizare atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi este de 15 ani. Creşterea stagiului minim de cotizare de
la 10 ani la 15 ani se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi,
conform eşalonării prevăzute. Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei şi de 35 de
ani pentru bărbaţi. Atingerea stagiului complet de cotizare se va realiza în termen de 13 ani de la data
intrării în vigoare a prezentei legi, prin creşterea acestuia, pornindu-se de la 25 de ani pentru femei şi
de la 30 de ani pentru bărbaţi, conform eşalonării prevăzute.
b) Pensia anticipată se poate solicita de asiguraţii care au depăşit stagiul complet de cotizare cu
cel puţin 10 ani şi pot solicita pensia anticipată cu cel mult 5 ani înaintea vârstelor standard de
pensionare. Cuantumul pensiei anticipate se stabileşte în aceleaşi condiţii cu cel al pensiei pentru
limită de vârstă. La împlinirea vârstelor standard de pensionare prevăzute de prezenta lege pensia
anticipată devine pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin adăugarea perioadelor asimilate
şi a eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de anticipare.
c) Pensia anticipată parţială se poate solicita de asiguraţii care au realizat stagiile complete de
cotizare, precum şi cei care au depăşit stagiul complet de cotizare cu până la 10 ani pot solicita
pensie anticipată parţială cu reducerea vârstelor standard de pensionare cu cel mult 5 ani.
Cuantumul pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei pentru limită de vârstă,
prin diminuarea acestuia în raport cu stagiul de cotizare realizat şi cu numărul de luni cu care s-a
redus vârsta standard de pensionare.
d) Pensia de invaliditate se acordă asiguraţilor care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate
din capacitatea de muncă, din cauza:

- accidentelor de muncă, conform legii;

- bolilor profesionale şi tuberculozei;
- bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu munca.
În raport cu cerinţele locului de muncă şi cu gradul de reducere a capacităţii de muncă,
invaliditatea este:
 de gradul I, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, a capacităţii de
autoservire, de auto-conducţie sau de orientare spaţială, invalidul necesitând îngrijire sau
supraveghere permanentă din partea altei persoane;
 de gradul II, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, cu posibilitatea
invalidului de a se autoservi, de a se autoconduce şi de a se orienta spaţial, fără ajutorul altei
persoane;

60
  de gradul III, caracterizată prin pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă,
invalidul putând să presteze o activitate profesională.
Criteriile şi normele pe baza cărora se face încadrarea în gradele I, II şi III de invaliditate se
stabilesc prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale împreună cu
Ministerul Sănătăţii, la propunerea CNPAS.
e) Pensia de urmaş se acordă copiii şi soţul supravieţuitor, dacă persoana decedată era
pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii.
Copiii au dreptul la pensie de urmaş:
a) până la vârsta de 16 ani;
b) dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii, până la
terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26 de ani;
c) pe toată durata invalidităţii de orice grad, dacă aceasta s-a ivit în perioada în care se aflau în
una dintre situaţiile prevăzute la lit. a) sau b).
Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş pe tot timpul vieţii, la împlinirea vârstei
standard de pensionare, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin 15 ani.

3.8.3. Alte drepturi de asigurări sociale

Asiguraţii sistemului public au dreptul, în afară de pensie, la:

a) concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli obişnuite
sau de accidente în afara muncii, boli profesionale şi accidente de muncă;
b) prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă;
c) concediu şi indemnizaţie pentru maternitate;
d) concediu şi indemnizaţie pentru creşterea copilului ;
e) concediu şi indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav;
f) ajutor de deces.
a) Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă
În sistemul public asiguraţii beneficiază de concediu medical şi de indemnizaţie pentru
incapacitate temporară de muncă, dacă dovedesc incapacitatea temporară de muncă printr-un certificat
medical, eliberat conform reglementărilor în vigoare. În cazul bolilor profesionale sau accidentelor de
muncă certificatul medical se vizează în mod obligatoriu, prin grija angajatorului, de către
Inspectoratul de Sănătate Publică, respectiv de inspectoratul teritorial de muncă în raza căruia se află
sediul angajatorului sau domiciliul asiguratului.
Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă se suportă de către angajator sau de la de
bugetul asigurărilor sociale de stat. Durata de acordare a indemnizaţiei pentru incapacitate temporară
de muncă este de cel mult 180 de zile în interval de un an, socotit din prima zi de îmbolnăvire.
Începând cu a 90-a zi concediul medical se poate prelungi până la 180 de zile, cu avizul medicului
expert al asigurărilor sociale. Cuantumul indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă se
determină prin aplicarea unui procent de 75% la baza de calcul stabilită prin lege.
61
 b) Prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă
În scopul prevenirii îmbolnăvirilor şi recuperării capacităţii de muncă, în sistemul public
asiguraţii pot beneficia de:
a) indemnizaţie pentru trecerea temporară în altă muncă
b) indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă
c) indemnizaţie pentru carantină
d) ajutoare pentru procurarea de proteze, orteze şi de alte produse ortopedice, care nu sunt
suportate, potrivit legii, de la asigurările sociale de sănătate;
e) tratament balnear care nu este suportat, potrivit legii, de la asigurările sociale de sănătate;
f) reabilitare profesională.
g) bilete de odihnă, pentru asigraţii unităţilor în care nu este reglementată, potrivit legii,
constiuirea fondului social.
c) Indemnizaţia de maternitate
Asiguratele au dreptul, pe o perioadă de 126 de zile calendaristice, la concediu pentru sarcină şi
lăuzie, perioadă în care beneficiază de indemnizaţie de maternitate. De aceleaşi drepturi beneficiază şi
femeile care au încetat plata contribuţiei de asigurări sociale, în condiţiile prezentei legi, dar care nasc
în termen de 9 luni de la data pierderii calităţii de asigurat.
Concediul pentru sarcină se acordă pe o perioadă de 63 de zile înainte de naştere, iar concediul
pentru lăuzie pe o perioadă de 63 de zile după naştere. Concediile pentru sarcină şi lăuzie se
compensează între ele, în funcţie de recomandarea medicului şi de opţiunea persoanei beneficiare.
Cuantumul lunar al indemnizaţiei de maternitate este de 85% din baza de calcul stabilită de lege.
Indemnizaţia de maternitate se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat.
d) Indemnizaţia pentru creşterea copilului
Asiguraţii au dreptul la concediu şi indemnizaţie pentru creşterea copilului până la împlinirea
vârstei de 2 ani şi, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani;
Aceste indemnizaţii se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Beneficiază, la cerere, de indemnizaţia pentru creşterea copilului, opţional, unul dintre
părinţi, dacă solicitantul îndeplineşte condiţiile de stagiu de cotizare prevăzut de lege.
De aceleaşi drepturi beneficiază şi asiguratul care, în condiţiile legii, a adoptat, a fost numit
tutore, căruia i s-au încredinţat copii spre creştere şi educare sau în plasament familial. Cuantumul
lunar al indemnizaţiei este de 85% din baza de calcul stabilită conform legii.
e) Indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav
Asiguraţii au dreptul la concediu şi indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de
până la 7 ani, iar în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiunile intercurente, până la împlinirea
vârstei de 18 ani.
Aceste indemnizaţii se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat. Beneficiază, la
cerere, de indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav, opţional, unul dintre părinţi., dacă
solicitantul îndeplineşte condiţiile de stagiu de cotizare prevăzut de lege. De aceleaşi drepturi
beneficiază şi asiguratul care, în condiţiile legii, a adoptat, a fost numit tutore, căruia i s-au încredinţat
62
copii spre creştere şi educare sau în plasament familial. Cuantumul lunar al indemnizaţiei este de 85%
din baza de calcul stabilită conform legii.
e) Ajutorul de deces
În cazul decesului asiguratului sau al pensionarului beneficiază de ajutor de deces o singură
persoană care poate fi, după caz, soţul supravieţuitor, copilul, părintele, tutorele, curatorul,
moştenitorul, în condiţiile dreptului comun, sau, în lipsa acesteia, persoana care dovedeşte că a
suportat cheltuielile ocazionate de deces.
Cuantumul ajutorului de deces se stabileşte anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat
şi nu poate fi mai mic decât valoarea salariului mediu brut pe economie prognozat şi făcut public de
către CNPAS.

3.8.4. Rolul Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale

Casa Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale este instituţie publică autonomă de
interes naţional, cu personalitate juridică, care administrează şi gestionează sistemul public de pensii şi
alte drepturi de asigurări sociale. În aplicarea prevederilor prezentei legi CNPAS îndeplineşte
următoarele atribuţii:
a) îndrumă şi controlează modul de aplicare a dispoziţiilor legale de către casele teritoriale de
pensii, îndrumă şi verifică persoanele juridice şi fizice cărora le revin drepturi şi obligaţii care decurg
din prezenta lege;
b) furnizează datele necesare pentru fundamentarea şi elaborarea bugetului asigurărilor sociale
de stat;
c) prezintă Guvernului şi partenerilor sociali rapoarte cu privire la modul de administrare a
bugetului asigurărilor sociale de stat;
d) publică bianual raportul său de activitate;
e) colectează şi virează contribuţiile de asigurări sociale şi alte tipuri de contribuţii, potrivit
dispoziţiilor legale în vigoare;
f) urmăreşte încasarea veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat; organizează, îndrumă şi
controlează activitatea privind executarea creanţelor bugetare, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare;
g) ia măsuri, în condiţiile legii, pentru dezvoltarea şi administrarea eficientă a patrimoniului
sistemului public, precum şi pentru asigurarea integrităţii acestuia;
h) ia măsuri, în condiţiile legii, pentru protecţia fondurilor de asigurări sociale;
i) asigură evidenţa la nivel naţional a tuturor contribuabililor la sistemul public;
j) asigură evidenţa drepturilor şi obligaţiilor de asigurări sociale la nivel naţional, pe baza
codului personal de asigurări sociale;
k) certifică anual stagiul de cotizare şi punctajul pentru fiecare asigurat;
l) controlează activitatea de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă;
m) aplică prevederile convenţiilor internaţionale de asigurări sociale la care România este parte;

63
 n) dezvoltă relaţii cu organisme similare în domeniul asigurărilor sociale din alte ţări, în baza
convenţiilor încheiate de statul român;
o) organizează selecţia, pregătirea şi perfecţionarea profesională a personalului din domeniul
asigurărilor sociale;
p) asigură introducerea, extinderea, întreţinerea şi protecţia sistemelor automate de calcul şi de
evidenţă;
r) asigură reprezentarea în faţa instanţelor judecătoreşti în litigiile în care este implicată ca
urmare a aplicării dispoziţiilor prezentei legi.
Începând cu data de 1 ianuarie 2004 stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea
contribuţiei de asigurări sociale, contribuţiei pentru somaj, contribuţiei pentru asigurări sociale de
sănătate şi contribuţiei de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale se realizează sub
coordonarea Agenţiei de colectare a contribuţiilor, instituţie publică cu personalitate juridică
înfiinţată, în subordinea Ministerului Finanţelor Publice.

64
 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Care sunt direcţiile principale prin care autoritatea publică acţionează în cadrul “statului
bunăstării” (WELFARE STATE) ?
2. Definiţi conceptul de cheltuieli pentru acţiuni social-culturale.
3. Care sunt cauzele creşterii cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale de la o perioadă la alta ?
4. Care este structura cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale ?
5. Care sunt sursele de finanţare pentru cheltuielile social-culturale?
6. Definiţi dezvoltarea umană.
7. Care sunt condiţiile esenţiale pentru realizarea dezvoltării umane ?
8. Definiţi indicatorul dezvoltării umane (IDU) şi precizaţi elementele sale componente.
9. Care sunt factorii principali care conduc la creşterea cheltuielilor publice pentru învăţământ ?
10. Care sunt sursele de finanţare a cheltuielilor publice pentru învăţământ ?
11. Clasificaţi cheltuielile publice pentru învăţământ.
12. Care sunt sursele de finanţare pentru cheltuielile publice pentru cultură şi artă ?
13. Care sunt sursele de finanţare pentru cheltuielile publice pentru ocrotirea sănătăţii ?
14. Care sunt principiile de organizare şi funcţionare a asigurărilor sociale pentru sănătate în România ?
15. Care sunt sursele de finanţare pentru cheltuielile publice pentru securitatea socială ?
16. Care sunt formele pe care le îmbracă asistenţa socială ?
17. Definiţi asigurările sociale.
18. Care sunt principiile care stau la baza organizării şi funcţionării sistemului public naţional al
asigurărilor sociale ?
19. Care sunt categoriile de pensii care se acordă în cadrul sistemului public de pensii ?
20. Precizaţi care sunt celălalte drepturi de asigurări sociale, în afară de pensie, la care au dreptul
asiguraţii sistemului public.

65
 TESTE DE AUTOEVALUARE

1. In structura cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale sunt cuprinse:

a) cheltuieli pentru învăţământ;
b) cheltuieli pentru sănătate;
c) cheltuieli de cercetare-dezvoltare;
d) cheltuieli pentru administraţia publică;
e) cheltuieli pentru apărare.

2. Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale sunt efectuate din surse, cum ar fi:
h) fondurile bugetare
i) sume donate de întreprinderilor publice;
j) venituri realizate de instituţii de stat;
k) fondurile organizaţiilor cu scop lucrativ;
l) ajutor financiar intern

3. Indicele dezvoltării umane se calculează pe baza a trei elemente:

a) longevitatea, gradul de alfabetizare, volumul cheltuielilor publice/locuitor
b) longevitatea, nivelul de educaţie, standardul de viaţă
c) nivelul de viaţă, gradul de alfabetizare al populaţiei, gradul de cuprindere în învaţământul de toate
nivelurile (o treime)
66
d) standardul de viaţă, nivelul de viaţă, nivelul de educaţie
e) indicatorul PIB/locuitor exprimat în dolari SUA, gradul de alfabetizare, nivelul de educaţie

4. Cheltuielile publice pentru învăţământ manifestă tendinţa de creştere ca urmare a acţiunii conjugate
a mai multor factori, dintre care:
a) factori demografici;
b) factorii economici;
c) istorici;
d) urbanizarea;
e) politici.

5. Finanţarea cheltuielilor pentru învăţământ se realizează din diferite surse şi anume:

g) bugetul de stat
h) venituri atrase ale unităţilor de învăţământ,
i) cheltuielile populaţiei materializate în taxe şcolare şi cheltuieli pentru întreţinerea elevilor şi
studenţilor;
j) cheltuielile instutuţiilor publice
k) ajutor intern

6. Asigurările sociale de sănătate în România sunt obligatorii şi funcţionează pe baza următoarelor

principii:
a) solidaritate şi subsidiaritate în colectarea şi utilizarea fondurilor;
b) alegerea obligatorie de către asiguraţi a medicului de familie;
c) participarea facultativă la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru formarea
fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
d) acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, asiguraţilor din mediul rural;
e) transparenţa în relaţiile cu angajatorii a activităţii sistemului de asigurări sociale de sănătate.

7. Sistemul public naţional a asigurărilor sociale se organizează şi funcţionează având ca principii de

bază:
a) principiul unicităţii
b) principiul solidarităţii umane;
c) principiul facultativităţii;
d) principiul universalităţii ;
e) principiul autonomiei .

8. De competenţa cui sunt organizarea şi înfăptuirea asigurărilor sociale pentru sănătate:

a) a Ministerului Sănătăţii;
67
b) a Casei Naţionale de Asigurări pentru Sănătate;
c) a Guvernului;
d) a Direcţiei Sanitare Naţionale;
e) a Colegiului Medicilor din România.

Capitolul 4

SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

----------------------OBIECTIVE---------------------

După parcurgerea acestui capitol veţi putea să:

 definiţi conceptul de resurse financiare

 explicaţi diferenţa dintre resursele financiare publice şi resursele financiare private
 enunţaţi factorii care determină creşterea resurselor financiare publice
 definiţi principalele criterii de clasificare a resurselor financiare publice
 prezentaţi modalitatea de structurare a resurselor financiare publice în România
 analizaţi tendinţelele în evoluţia globală de resurselor financiare publice
68
 .24. 4.1. CARACTERIZARE GENERALĂ A RESURSELOR
FINANCIARE

Resursele sunt elemente ale bogăţiei unei naţiuni. Alături de resursele materiale, umane şi
informaţionale, un rol deosebit îl au resursele financiare.

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării

obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp

RESURSE FINANCIARE
ALE AUTORITĂŢILOR ŞI
INSTITUŢIILOR PUBLICE

RESURSELE
RESURSELE
ÎNTREPRINDERILOR
FINANCIARE
PUBLICE ŞI PRIVATE
NAŢIONALE
RESURSELE
ÎNTREPRINDERILOR
FĂRĂ SCOP LUCRATIV

69
RESURSELE POPULAŢIEI
 În funcţie de structura finanţelor, resursele financiare ale societăţii se compun din:
- resurse financiare publice;
- resurse financiare private.
Resursele financiare publice sunt compuse din :
 Resursele administraţiei de stat centrale şi locale (impozite şi taxe, venituri nefiscale,
împrumuturi, transferuri (subvenţii), alte resurse cu caracter întâmplător);
 Resursele asigurărilor sociale de stat (contribuţiile pentru asigurări sociale);
 Resursele instituţiilor publice cu caracter autonom (din vânzarea produselor, executarea de
lucrări sau prestarea de servicii).
Resursele financiare private sunt formate din resursele financiare ale agenţilor economici
particulari, resursele instituţiilor şi unităţilor fără scop lucrativ şi resursele populaţiei.
În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea efectiva a resurselor între sectorul public şi
cel privat determină o anumită proporţie între acestea, putându-se accepta că alocarea resurselor este
optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfacute la nivel maxim, prin intermediul sectorului privat
şi a celui public. Cu toate acestea o mare importanţă prezintă resursele financiare publice. Nivelul lor
este determinat, în primul rând de mărimea cheltuielilor publice, dar şi de condiţii conjuncturale. Dacă
cheltuielile publice cresc în limite rezonabile, este posibil să nu apară necesitatea apelării la noi resurse
sau luarea de măsuri de sporire a fiscalitatii.
Principala categorie de resurse financiare publice o constituie impozitele şi taxele. În perioadele
de expansiune economică, randamentul impozitelor creşte fără a fi necesară sporirea cotelor de
impunere sau introducerea de noi impozite. Pe de altă parte, în perioadele în care fenomenele
inflaţioniste se accentuează, veniturile fiscale cresc în mod automat. Există şi situaţii când sporirea
resurselor publice nu este determinată de creşterea cheltuielilor, ci de alte scopuri cu caracter economic
(de exemplu, când se intenţionează reducerea consumului).

.25. 4.2. STRUCTURA SISTEMULUI RESURSELOR

FINANCIARE PUBLICE

În toate ţările lumii, din ce in ce mai frecvent, se manifestă o cerere sporită de resurse financiare
generată de creşterea nevoilor sociale într-un ritm mai rapid decât cel al evoluţiei produsului intern
brut.

70
 Factorii care determină creşterea resurselor financiare publice pot fi grupaţi în următoarele
categorii:
factori economici - determină creşterea produsului intern brut şi pe această bază sporirea
veniturilor impozabile;
factori monetari -(dobânda, credit, masă monetară) care îşi transmit influenţa prin preţ;
factori sociali -a căror influenţă este tot mai accentuată pe masura sporirii rolului social al
statului;
factori demografici - determină sporirea numărului contribuabililor;
factori politici şi militari - pot avea efecte multiple: creşterea producţiei şi a veniturilor,
sporirea fiscalităţii, creşterea presiunii asupra bugetului public naţional; unele măsuri cu caracter
militar, stările conflictuale, situaţiile de război determină nevoia suplimentară de resurse financiare
publice; pe de altă parte pot apărea chiar impozite noi generate de venituri suplimentare obţinute în
timpul ori ca urmare a războaielor.
factori de natura financiara cum sunt cei legaţi de apariţia deficitului bugetar ce reclamă
resurse financiare sporite pentru acoperirea lui.

4.2.1. Gruparea resurselor financiare din punct de vedere economic

Clasificarea resurselor financiare din punct financiar este următoarea:

 Prelevări cu caracter obligatoriu, denumite şi venituri fiscale: impozite, taxe, contribuţii. Ele
alimentează bugetul administraţiei centrale de stat, bugetul asigurărilor sociale şi bugetele locale.
Veniturile fiscale au un nivel limitat şi, de cele mai multe ori, insuficient. Măsurile de creştere a
resurselor financiare se bazează pe modificari ale sistemului fiscal, care trebuie să primească
girul puterii legislative.
 Resurse de trezorerie cum ar fi împrumuturi pe termen scurt (pâna la un an) cu caracter
rambursabil, contractate de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur.
 Resurse din împrumuturi publice constituie o sursa la care se apelează în cazuri deosebite şi
reprezintă, în fapt, o datorie publica pe termen mediu (2-5 ani) şi lung (peste 5 ani). În prezent,
datorită deficitelor bugetare cronice care se înregistrează în aproape toate ţările şi datorită
faptului că veniturile ordinare nu mai acoperă cheltuielile, se apelează frecvent la împrumuturi
de stat. Acestea pot fi contractate de catre autoritatea publică centrală, de către administraţiile
locale şi de către agenţii economici. Subscriitorii împrumutului de stat sunt, în general, persoane
fizice şi juridice care au disponibilităţi băneşti temporare şi le pun la dispoziţia statului pe
anumite perioade, cu caracter rambursabil şi purtătoare de dobânda.

71
  Emisiunea bănească constă în emiterea de bani de către Banca Centrală. În fapt se realizează
contractarea unui împrumut de la Banca Centrala. Creşterea volumului resurselor financiare pe
această cale evidenţiază, pe lângă nivelul redus faţă de necesar al prelevărilor cu caracter
obligatoriu, şi existenţa unor dificultăţi ale trezoreriei. Este o cale simpla şi eficace de creştere a
resurselor financiare ale statului, dar în acelaşi timp periculoasă prin efectele ulterioare, care se
manifestă prin: creşterea artificială a veniturilor, în special salarii şi accentuarea progresivităţii
impozitelor directe, creşterea preţurilor, tarifelor având ca consecinţă creşterea impozitelor
indirecte asupra consumatorului accentuarea caracterului lor regresiv, precum şi reducerea
puterii de cumpărare a banilor, adâncind inflaţia.

4.2.2. Gruparea resurselor financiare din punct de vedere al structurii organizatorice

În funcţie de gruparea statelor în federale şi unitare se pot grupa şi resursele financiare, după cum
urmează:
1. Resursele statelor de tip federal:
 resurse ale bugetului federal
 resurse ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre
 resurse ale bugetelor locale

2. Resursele statelor de tip unitar:

 resursele publice ale bugetului central
 resursele publice ale bugetelor locale

4.2.3. Structura resurselor financiare publice prin prisma bugetului general consolidat

Resursele financiare grupeză prin prisma bugetului general consolidat astfel:

a) Resursele financiare ale bugetului de stat
 venituri curente de tipul impozitelor, taxelor, veniturilor nefiscale
 venituri din capital

b) Resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat

 resurse din contribuţii pentru asigurări sociale
 alte resurse
c) Resurse financiare cu destinaţie specială
 contribuţii ce alimentează fondurile speciale la nivel central
d) Resurse financiare ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale
 impozite, taxe şi venituri nefiscale cu caracter local
 cotele şi sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat
72
  cotele adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat
 transferurile cu destinaţie specială de la bugetul de stat
 diverse venituri proprii, inclusiv venituri din capital

4.2.4. Clasificarea resurselor financiare în funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget

Din punct de vedere al criterului ritmicităţii încasării resurselor financiare putem avea:
1. Resurse financiare ordinare resurse pe care statul le încaseaza în mod obisnuit, au caracter
permanent si un volum care poate fi estimat: impozite, taxe, contributii (venituri fiscale) sau
varsaminte de la întreprinderile publice; de asemenea, resursele trezoreriei reprezentate de
disponibilitatile institutiilor publice, fondurile speciale si mijloacele extrabugetare.
2. Resurse financiare extraordinare resurse la care statul recurge în situatii exceptionale, când practic
resursele curente nu acopera cheltuielile: impozite extraordinare, împrumuturi de stat interne si
externe, emisiune baneasca, ajutoare si alte transferuri primite din strainatate, sumele rezultate din
lichidarea participatiilor de capital etc.

4.2.5. Clasificarea resurselor financiare în funcţie de provenienţă

Din punct de vedere al provenienţei resursele financiare se clasifică în :

1. Resurse financiare interne cuprind veniturile fiscale, împrumuturile de stat interne, emisiunea
bănească, donaţiile interne.
2. Resurse financiare externe sunt cele care provin din împrumuturi externe sau din ajutoare
nerambursabile din partea altor state sau a unor organisme internaţionale.
În România resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în conformitate cu
structura sistemului bugetar iar în legea finanţelor publice se stabilesc principiile, cadrul general şi
procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice.
Principalele venituri ale bugetului de stat sunt: veniturile curente, veniturile de capital, donaţiile şi
sponsorizările şi încasări din rambursarea împrumuturilor acordate.

.26.

.27. 4.3 Nivelul, structura şi dinamica resurselor financiare

publice în etapa actuală

4.3.1. Indicatori privind nivelul resurselor financiare

73
 O analiză aprofundată a resurselor publice serveşte la caracterizarea politicii
financiare şi bugetare a fiecărui stat în diferite perioade de timp.
Volumul însemnat şi tendinţa de creştere continuă a cheltuielilor publice în toate ţările reclamă
diversificarea metodelor de mobilizare a unor importante resurse băneşti la dispoziţia statului.
Mijloacele folosite pentru constituirea resurselor băneşti necesare diferă de la un stat la altul, de la o
etapa la alta, în funcţie de condiţiile economice, politice şi sociale specifice fiecărei ţări şi fiecărei
perioade.
Nivelul resurselor financiare publice totale şi al diferitelor categorii de venituri se
apreciază atât static (la un moment dat), cât şi dinamic (în evoluţie pe o perioadă de
timp) pe baza următorilor indicatori:

 Volumul veniturilor publice, în expresie nominală şi reală

Volumul veniturilor publice reprezintă suma veniturilor publice aflate la dispozoţia entităşilor
publice. Acest indicator reprezintă volumul resurselor publice în expresie nominală (în preţurile curente
ale anului considerat, în moneda naţională ) notat cu V np
Deoarece preţurile curente sunt influenţate de inflaţie, pentru exprimarea volumului real al
resurselor, veniturile publice se recalculează în preţuri constante, care exprimă volumul veniturilor
publice în expresie reală, notat cu V rp. Transformarea valorilor din preţuri curente în preţuri constante
se efectuează cu ajutorul indicelui PIB deflator, care măsoară modificarea nivelului general al preţurilor
în anul considerat 0 sau 1 faţă de anul de bază, pentru preţurile constante, notat cst.
Indicele PIB deflator este calculat conform relaţiei:
Ip0/cst = PIB0 / PIBcst * 100;
Ip1/cst = PIB1 / PIBcst * 100;
în care:
Ip0/cst = indicele preţurilor anului 0 faţă de anul cst
Ip1/cst = indicele preţurilor anului 1 faţă de anul cst
Relaţiile de calcul ale cheltuielilor reale sunt:
Vr p0 = Vnp0 / Ip 0/cst ;
Vr p1 = Vnp1 / Ip 1/cst ;
în care:
Vr p0 = veniturile publice reale ale anului 0
Vr p1 = veniturile publice reale ale anului 1

Indicatorul volumul veniturilor publice în expresie nominală sau reală este util pentru a reflecta
volumul acestora, în moneda naţională şi serveşte la efectuarea de analize pe plan intern, naţional. El nu
are putere de comparaţie internaţională.

 Ponderea veniturilor publice în produsul intern brut

74
 Indicatorul care poate exprima o caracterizare a nivelului veniturilor publice şi a dinamicii
acestora în fiecare stat, într-o anumită perioadă este ponderea veniturilor publice în produsul intern
brut. Ponderea lor în PIB diferă de la o ţară dezvoltată la alta şi de la o zona geografică la alta.
Partea din produsul intern brut mobilizata la dispoziţia statului sub forma
veniturilor curente a reprezentat, pe ansamblul ţărilor lumii, cca. 35%, variind între 33-
60% în ţările dezvoltate şi între 12-37% în ţările în curs de dezvoltare. Diferenţierile de
la o ţară la alta sunt semnificative. Astfel, în Suedia şi Danemarca resursele financiare
publice echivalează cu 61% din PIB, în Franţa, Germania, Belgia, Austria cu 45-48%, în
Spania şi SUA cu 33-35%. În ţările în curs de dezvoltare, proporţia resurselor publice
faţă de PIB reprezintă în Orientul Mijlociu 29%, în Africa 27%, în America Latina 24%,
în Asia 21%. În general, se remarcă o accentuare a procesului de redistribuire a
veniturilor prin intermediul instrumentelor financiare. Totodată, în majoritatea ţărilor,
veniturile publice cresc mai rapid decât produsul intern brut, dar mai lent decât
cheltuielile publice, ceea ce determina apelarea la veniturile extraordinare (împrumuturi
de stat). Pentru acoperirea cheltuielilor publice în valuta, statul poate utiliza
disponibilităţile sale valutare sau chiar rezerva de aur.
Calculul se efectuează pe baza relaţiei:
Vp/PIB = Vp n / PIBn * 100
în care:
Vp/PIB = ponderea veniturilor publice în PIB
V pn = venituri publice în expresie nominală (în preţuri curente)
PIBn = PIB în expresie nominală (în preţuri curente)

 Venituri publice medii pe un locuitor

Un alt indicator sugestiv este reprezentat de venituri publice medii pe locuitor. Aceste venituri
reprezintă mărimi variabile în ţările dezvoltate şi în ţările în curs de dezvoltare. Acest indicator se
calculează atât în moneda naţională, cât şi în dolari SUA pentru a se asigura comparabilitatea datelor
între diferite ţări.
Se calculează pe baza relaţiei:
Vp/loc = Vp n / N exprimat în moneda naţională sau
Vp/loc = Vpn / N /curs de schimb moneda naţională /$ exprimat în $
în care
Vp/loc – venituri medii publice pe un locuitor
V pn – venituri publice nominale anuale
N = numarul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul

75
 4.3.2. Structura veniturilor publice
În ţările cu economie de piaţă, cea mai mare parte a resurselor se constituie ca urmare a
redistribuirii produsului intern brut, ponderea cea mai mare în total resurse financiare având-o
veniturile fiscale. În aceste ţări, impozitele constituie, de regula, principalul canal de procurare a
resurselor financiare publice, dar o altă sursă importantă o reprezintă cotizaţiile pentru asigurări sociale,
suportate de muncitori, funcţionari şi alte categorii de asiguraţi, precum şi cele plătite de întreprinzători
şi de stat. Impozitele, taxele şi cotizaţiile pentru asigurări sociale furnizează în ţările dezvoltate din
punct de vedere economic pâna la 9/10 din totalul veniturilor publice. Diferenţierile de la o ţară la alta
sunt determinate de sistemul impozitelor şi taxelor proprii fiecărei ţări, precum şi de politica fiscală
promovată. Veniturile nefiscale au un nivel mai redus (între 8 şi 19%), atât pentru că sfera de
cuprindere a sectorului public este limitată, cât şi pentru că întreprinderile din cadrul acestuia aparţin
unor ramuri mai puţin rentabile. La constituirea veniturilor publice mai contribuie şi alte surse, cum ar
fi transferurile curente sau de capital, precum şi alte venituri permanente sau întâmplătoare. Ponderea
acestora este redusă, fiind cuprinsă între 1% şi 5% din totalul veniturilor publice.
În ţările în curs de dezvoltare, proporţia în care veniturile fiscale şi cele cu caracter nefiscal
participă la acoperirea cheltuielilor diferă în funcţie de dimensiunile sectorului public şi de eficienţa
activităţii desfăşurate în întreprinderile de stat. Deşi în numeroase ţări în curs de dezvoltare se remarcă
aceeaşi tendinţă de procurare a veniturilor ordinare mai ales pe calea impozitelor, sunt totuşi ţări, cum
sunt cele exportatoare de petrol, în care impozitele au o contribuţie redusă, fondurile publice fiind
alimentate mai ales cu venituri create în întreprinderile economice aparţinând sectorului public, la care
se adaugă uneori diverse transferuri. Cotizaţiile pentru asigurări sociale au o contribuţie redusă la
formarea veniturilor publice în ţările în curs de dezvoltare. Sunt ţări, cum ar fi: Kuweit, Oman,
Ecuador, Bolivia, Filipine etc. în care cotizaţiile pentru asigurări sociale nu reprezintă un venit public,
iar în altele, printre care Venezuela, Africa de Sud, Malayezia, contribuţiile pentru asigurari sociale
reprezintă mai puţin de 5%. Dacă pe ansamblul ţărilor dezvoltate, transferurile şi alte venituri reprezintă
pâna la 5% în totalul veniturilor publice, în cadrul ţărilor în curs de dezvoltare transferurile interne şi
externe participă la formarea fondurilor băneşti ale statului în proporţii cuprinse între 1 şi 42% din total.
Transferurile reprezintă, în principal, ajutoare primite de ţările în curs de dezvoltare pe baze bi sau
multilaterale din partea ţărilor dezvoltate economic, a ţărilor exportatoare de petrol şi a unor organisme
internationale.
În ţările în curs de dezvoltare în care ritmul de creştere a cheltuielilor publice devanseaza ritmul
de creştere a veniturilor curente, ţări care se confruntă cu serioase deficite bugetare, o pondere
însemnată o au veniturile extraordinare în totalul resurselor financiare publice. Acestea provin în mare
măsură din împrumuturi externe şi transferuri primite din strainatate. La acestea se adauga şi emisiunea
monetara peste necesităţile reale ale pieţei şi alte venituri extraordinare.

76
 Analiza veniturilor publice ale unei ţări poate fi făcută atât din punct de vedere global, cât
şi din punct de vedere al structurii lor pe diferitele categorii în cadrul unui criteriu de clasificare
adoptat. În acest caz, este necesară stabilirea ponderii (greutăţii specifice) a fiecărei categorii de
venituri publice, în totalul acestora, pe baza relaţiei:

în care:
gsvpi = greutatea specifică a categoriei de venituri publice în totalul veniturilor publice;
vpi = venituri publice ale categoriei i;
vpt = venituri publice totale;
i - 1…..n categorii de venituri
Cu ajutorul ponderilor gsvi se poate da interpretarea structurii resurselor financiare ale
statului.Totodată, pe seama structurii veniturilor se pot efectua comparaţii între statele cu niveluri
diferite de dezvoltare.

4.3.3. Dinamica veniturilor publice

Dinamica veniturilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul şi structura
acestora în decursul unui interval de timp.
Pentru o perioadă considerată, indicatorii dinamicii veniturilor publice sunt: modificarea
nominală şi reală a veniturilor publice în mărime absolută şi relativă; modificarea ponderii
veniturilor publice în produsul intern brut; modificarea volumului mediu al veniturilor publice
ce revin pe un locuitor; modificarea structurii veniturilor publice; coeficientul de corelare dintre
veniturile publice şi produsul intern brut; elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul
intern brut.

 Modificarea nominală şi modificarea reală a veniturilor publice

Modificarea nominală – rezultă din compararea veniturilor publice exprimate în preţuri
curente.
Modificarea reală - rezultă din compararea veniturilor publice exprimate în preţuri
constante.
Ambele modalităţi de calcul exprimă creşterea în mărimi absolute, conform relaţiilor:
 Vn p1/0 = Vn p1 – Vn p0
 Vr p1/0 = V p1 – V p0
r r

 V p1/0 pentru n şi r reprezintă creşterea nominală sau reală a veniturilor în perioada 1 faţă de 0;
V p1 si V p0 pentru n şi r reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)
exprimate în preţuri nominale şi reale.

77
 Analiza modificării absolute a veniturilor publice trebuie completată cu analiza modificării
relative a veniturilor publice, determinându-se indicele creşterii prin formulele:

în care:
I vp1/0 n- indicele creşterii nominale a veniturilor publice
I vp1/0 r- indicele creşterii reale a veniturilor publice
Modificarea nominală relativa se calculează astfel:

% Vrpn = In vp1/0 –100 sau

% Vrpn =  V n p1/0 /Vnp0 X 100

Modificarea reală relativă se calculează astfel:

% Vrpr = Ir vp1/0 –100 sau

% Vrpr =  V r p1/0 /Vrpo *100

 Modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut

Calculul se efectuează astfel:

 Vp/PIB = Vp1 / PIB1*100 - Vp0 / PIB0*100

 Modificarea volumului mediu al veniturilor publice ce revin pe un locuitor

Calculul se efectuează astfel:

 V p/loc = Vp /loc1 - Vp /loc0
 Modificarea structurii veniturilor publice;

Calculul se efectuează astfel:

gs Vpi = gs Vpi1 – gs Vpi0
 Coeficientul de corelare dintre veniturile publice şi produsul intern brut;

78
 în care:

Ivp 1/0 =indicele creşterii veniturilor publice;

IPIB 1/0 = indicele creşterii PIB;
K = Coeficientul de corelare dintre creşterea veniturilor publice şi creşterea
PIB

 Elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut.

Acest indicator măsoară amploarea reacţiei veniturilor publice la modificarea PIB. El se

calculează astfel:

în care :
Vp şi Vp = venituri publice publice şi modificarea acestora în perioada de referinţă
PIB şi PIB = produsul intern şi modificarea acestuia în perioada de referinţă
evp = elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut

79
 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Ce sunt resursele financiare publice ?

2. Enumeraţi resursele financiare la nivel naţional.
3. Clasificaţi resursele financiare în funcţie de structura finanţelor.
4. Precizaţi structura resurselor financiare publice .
5. Definiţi resursele financiare private.
6. Care sunt principalele categorii de factori care duc la creşterea resurselor financiare publice ?
7. Clasificaţi resursele financiare din punct de vedere financiare.
8. Clasificaţi resursele financiare din punct de vedere al structurii organizatorice.
9. Care sunt categoriile de resurse financiare publice privite prin prisma bugetului general consolidat ?
10. Clasificaţi resursele financiare în funcţie de ritmicitatea încasărilor la buget.
11. Care este structura resurselor financiare în funcţie de provenienţa lor ?
12. Care sunt indicatorii privind nivelul şi structura veniturilor publice ?
13. Care sunt indicatorii privind dinamica veniturilor publice ?

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Care din următoarele venituri sunt venituri curente :

a) impozite;
b) încasări din rambursări de împrumuturi;
c) venituri din fonduri pentru locuinţe;
d) încasări din valorificarea unor bunuri;
e) venituri din donaţii şi sponsorizări;
80
 2. Resursele extraordinare cuprind:
a) venituri fiscale;
b) venituri nefiscale;
c) emisiune de bani de hârtie;
d) împrumuturile de stat pe termen lung;
e) impozitele directe.

3. Constituirea resurselor financiare publice se face pe seama:

a) numai a impozitelor;
b) contribuţiei benevole a populaţiei;
c) contribuţiei exclusive a agenţilor economici;
d) impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi veniturilor nefiscale prelevate de la persoanele juridice
şi fizice;
e) contribuţiei benevole a agenţilor economice.

4. Care din următoarele modalităţi de constituire a resurselor financiare au ca efect

imediat apariţia inflaţiei:
a) prelevările fiscale;
b) împrumuturile pe termen scurt;
c) împrumuturile pe termen mediu;
d) împrumuturile pe termen lung;
e) finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire.

5. Care dintre următoarele afirmaţii privind resursele financiare publice nu este falsă:
a) resursele financiare publice reprezintă mijloace băneşti ale întreprinderii necesare realizării
anumitor obiective economice;
b) resursele financiare publice reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării
anumitor obiective sociale, culturale, politice, administrative, economice sau de altă natură,
reprezentând nevoi publice;
c) resursele financiare publice reprezintă relaţii economico-sociale în formă bănească care se
manifestă între stat şi populaţie, cu ocazia redistribuirii veniturilor;
d) resursele financiare publice se materializează în plăţi efectuate de stat pentru populaţie;
e) nici una din cele de mai sus.

6. Care din veniturile bugetare de mai jos sunt încasate de bugetele locale:
81
a) taxele vamale;
b) accizele;
c) impozitul pe clădiri şi terenuri;
d) impozite pe veniturile liber profesioniştilor şi meseriaşilor;
e) taxa pe valoarea adăugată

7. Care dintre următoarele venituri bugetare reprezintă venituri nefiscale:

a) taxe consulare;
b) venituri din aplicarea prescripţiei extinctive;
c) taxe de timbru pentru activitatea notarială;
d) vărsăminte din veniturile instituţiilor publice şi activităţilor autofinanţate;
e) majorări şi penalizări de întârziere pentru veniturile nevărsate la termen.

8. După regularitatea cu care se încasează la buget, resursele financiare se împart în :

a) resurse ordinare şi resurse extraordinare;
b) resurse ordinare şi resurse curente;
c) resurse extraordinare şi resurse incidentale;
d) venituri fiscale şi venituri nefiscale;
e) venituri fiscale şi resurse curente.

82
 Capitolul 5
ÎMPRUMUTURILE DE STAT. DATORIA PUBLICĂ

------------------------OBIECTIVE-----------------------

După parcurgerea acestui capitol veţi putea să:

 definiţi împrumutul de stat în comparaţie cu împrumutul privat

 prezentaţi trăsăturile caracteristice ale împrumutului de stat
 prezentaţi principalele criterii de clasificare a împrumuturilor de stat
 prezentaţi destinaţia şi rolul împrumuturilor de stat
 enunţaţi elementele tehnice ale împrumuturilor de stat
 precizaţi care sunt operaţiunile prilejuite de împrumuturile de stat
 enunţaţi principalele elemente legate de datoria publică în general
 calculaţi indicatorii care reflectă gradul de îndatorare şi efortul valutar în
cazul datoriei externe

.28. 5.1. CONŢINUTUL ECONOMIC AL CREDITULUI PUBLIC

5.1.1. Împrumuturile de stat - trasaturi caracteristice

În economia de piaţă, veniturile procurate de stat din impozite şi taxe, precum şi cele de la
întreprinderile şi proprietăţile sale nu acoperă integral cheltuielile bugetare. În acest caz de dezechilibru
83
bugetar, centrat pe deficit, completarea veniturilor publice se face prin finanţarea deficitelor cu resurse
de împrumut, adică pe calea creditelor publice, care se bazează pe încrederea în solvabilitatea statului şi
se realizează:
 prin contractarea directă de către stat de împrumuturi de la persoane fizice sau juridice
deţinătoare de disponibilităţi băneşti;
 prin intermediul unor instituţii specializate (bănci, case de economii, case de asigurări,
societăţi de asigurări şi reasigurări etc.) care colectează disponibilităţile băneşti de pe piaţă,
încredinţându-le apoi statului pe o perioadă determinată.
Împrumuturile de stat sunt resurse financiare extraordinare, faţă de impozite şi taxe care sunt
resurse ordinare. În afară de autorităţile publice centrale şi locale, apel la resurse de împrumut mai fac
întreprinderile private, publice şi mixte, organizaţiile cooperatiste, pentru asigurarea desfăşurării
normale a activităţii lor economice (credite pe termen scurt) sau pentru efectuarea de investiţii (credite
pe termen mediu şi lung), ca şi unele categorii sociale pentru satisfacerea anumitor nevoi (credite de
consum).
Instrumentele de procurare a împrumuturilor în economie se pot reda schematic astfel:

Piaţa (credit bancar-privat) Stat (credit public)

ACŢIUNI EMISE DREPT
DE SOCIETĂŢI DE CREANŢĂ
CAPITAL REPREZENTAT
OBLIGAŢIUNI
EMISE
SOCIETĂŢI
CAPITAL
Sunt înscrisuri care
certifică deţinătorului
calitatea de proprietar
CARACTERISTICI:
 dă dreptul deţinătorului
lor la o parte din profitul
realizat sub formă de
dividend
 nu au valoare proprie-
capital fictiv
 reprezintă o anumită
valoare în funcţie de
performanţele
întreprinderii şi calitatea
managementului
 circulă independent de
capitalul real, se cumpără,
se vând şi se gajează ca şi
DE OBLIGAŢIUNILE
ÎMPRUMUTURILOR
DE DE STAT
DE
DE
Sunt înscrisuri care Sunt înscrisuri care
certifică deţinătorului certifică deţinătorului
calitatea de creditor şi-i calitatea de creditor al
dau dreptul să primească statului şi-i dau dreptul
o dobândă la sumele să primească o dobândă
împrumutate, indiferent de la sumele împrumutate sau
rezultatele societăţii alte avantaje şi facilităţi.
emitente CARACTERISTICI:
CARACTERISTICI:  dă dreptul deţinătorului
 dă dreptul deţinătorului lor la un venit fix sub
lor la un venit fix sub formă de dobândă sau
formă de dobândă avantaje şi facilităţi
 nu au valoare proprie-  nu au valoare proprie-
capital fictiv capital fictiv
 reprezintă o anumită  dacă împrumutul nu se
valoare foloseşte în scopuri
 circulă independent de productive, obligaţiunile nu
capitalul real, se cumpără, au în spate un capital real-

84
cum ar avea o asemenea se vând şi se gajează ca şi
valoare cum ar avea o asemenea
valoare
capital dublu fictiv
 în funcţie de natura lor
pot fi vândute, cumpărate,
supuse dreptului cambial,
scontate, lombardate,
vândut la licitaţie

În consecinţă putem spune că, cererea de credit (public şi privat) vine din partea autorităţilor
publice, a întreprinderilor şi a populaţiei, în timp ce oferta de resurse de împrumut este alcătuită din
capitalurile băneşti temporar disponibile ale agenţilor economici, capitalurile şi rezervele libere ale
băncilor şi altor instituţii financiare, veniturile rentierilor, economiile băneşti ale altor categorii sociale.
Având aceleaşi surse de formare, creditul public intră în competiţie cu creditul privat.
Statul împrumută sume de bani folosind instrumente specifice, înscrisuri sau titluri de credit cu
denumiri consacrate, pe care, prin emisiune şi vânzare, le plasează subscriitorilor, iar la rambursare, le
răscumpără, retragându-le de pe piaţa financiară. Împrumutul public presupune acceptarea unor condiţii
de acordare a creditului: garanţie, termen de rambursare, rată a dobânzii, facilităţi etc., indiferent de
destinaţia acestor împrumuturi- productivă sau neproductivă.
Dacă ne referim la dobândă în cazul împrumuturilor publice cu destinaţie neproductivă, aceasta
este platită din impozite si taxe, faţă de împrumuturile cu destinaţie productivă pentru care dobânda se
va suporta, în ultimă instanţă, din valoarea nou creată în urma utilizării productive a împrumuturilor.

Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o persoană
fizică sau juridică, pe de o parte, şi stat, pe de altă parte, prin care prima consimte să pună la
dispoziţia statului o suma de bani, sub formă de împrumut, pe o perioada determinată, iar acesta
din urma se angajează să o restituie la termenul stabilit şi să achite dobânda.

Împrumutul de stat prezintă următoarele trăsături caracteristice:

a) Împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de impozit care reprezintă o
prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat, împrumutul de stat exprimă acordul de
voinţă al părţilor, cu o precizare: condiţiile de emisiune şi rambursare, forma şi mărimea venitului pe
care îl asigură şi eventualele avantaje acordate împrumutătorilor se stabilesc de organele de decizie
competente ale statului, fără consultarea prealabilă a subscriitorilor potenţiali. Persoanele interesate pot
să accepte sau să refuze condiţiile stabilite, dar nu pot pretinde să li se asigure un tratament preferenţial
faţă de ceilalţi subscriitori.
Modul în care se stabilesc condiţiile unui împrumut de stat, conferă acestuia un caracter diferit de
cel al creditului bancar, care intervine între o bancă (împrumutător) şi o persoană fizică sau juridică
(împrumutat). În cazul contractului de credit bancar, condiţiile de acordare şi rambursare se negociază
de bancă cu fiecare solicitant în parte; în plus, acest contract prevede obligaţia împrumutatului de a
85
prezenta o garanţie materială în favoarea împrumutătorului. In cazul împrumutului contractat de stat,
acesta nu oferă o asemenea garanţie. De regulă, împrumuturile de stat au la bază principiul
facultativităţii.
Istoria a cunoscut însă şi cazuri de împrumuturi forţate, când subscrierea nu a fost lăsată la
latitudinea subscriitorilor, ci a fost obligatorie. La împrumuturile forţate, un stat recurge în situaţii
excepţionale (când independenţa naţională sau integritatea teritorială a statului au fost încălcate sau sunt
grav ameninţate). Întrucât condiţiile unor asemenea împrumuturi sunt mai puţin atractive, pentru
plasarea acestora se desfăşoară o amplă acţiune de popularizare: se evidenţiază faptul că obiectivele
prevăzute a se finanţa sunt de interes naţional, iar subscrierea este o datorie patriotică a fiecărui
cetăţean. În aceste cazuri subscriitorii sunt puşi în situaţia să aleagă între un impozit forfetar
extraordinar, având un caracter definitiv şi nerambursabil, şi un împrumut de stat, mai neatractiv, dar
rambursabil.
b) Împrumutul de stat are caracter rambursabil, restituindu-se la termenul fixat persoanelor
fizice sau juridice care l-au acordat. De regulă, statul stabileşte termenul de rambursare a împrumutului
public, existând însă şi împrumuturi perpetue, la emiterea cărora statul se angajează numai la plata unei
dobânzi a creditului, pe o perioadă determinată, fără să stabilească un termen de restituire a
împrumutului respectiv; acest lucru nu împiedică însă statul să răscumpere la bursă înscrisurile
împrumutatului respectiv, în momentul în care această operaţiune prezintă avantaje economice.
c) Împrumutul de stat asigură o contraprestaţie, sub forma dobânzii, sub forma câştigului sau
sub ambele forme, la care se pot adauga şi alte avantaje materiale. În situaţia scăderii ratei dobânzii pe
piaţă, deci de depresiune sau criză, statul poate preschimba titlurile publice existente în titluri noi, cu o
dobânda mai mică, operaţiune care se numeşte conversia datoriei.

9.1.2 Clasificarea împrumuturilor de stat

Împrumuturile de stat se pot clasifica astfel:
a) în funcţie de termen:
 împrumut de stat pe termen scurt (pâna la un an)
 împrumut de stat pe termen mediu (2-3 pâna la 5 ani)
 împrumut de stat pe termen lung (peste 5 ani)
Împrumuturile pe termen scurt se folosesc ca resurse de trezorerie, pentru asigurarea echilibrului
în execuţie a bugetului public. Astfel se constituie lichidităţile necesare pentru efectuarea plăţilor
devenite exigibile, pe parcursul unui exerciţiu bugetar.
Împrumuturile pe termen mediu şi lung se contractează în scopul procurării de resurse suficiente
pentru acoperirea integrală a cheltuielilor înscrise în bugetul public anual, al căror nivel depăşeşte
nivelul resurselor totale din cadrul bugetului respectiv.

86
 b ) în funcţie de locul de plasare (contractare):
 împrumuturi interne (de pe piaţa internă a capitalului de împrumut)
 împrumuturi externe (de pe piaţa externă a capitalului de împrumut)
Apelul la împrumuturi interne este legat de nevoile de procurare a lichidităţilor pe termen scurt
sau de acoperire a deficitului bugetar sau de refinanţare a datoriei publice.
Apelul la împrumuturi externe este legat în special de finanţarea unor obiective de investiţii legate
de reformă, restructurare, modernizare sau dezvoltare sau de echilibrare a balanţei de plăţi externe,
uneori şi pentru echilibrarea bugetară.
c) în funcţie de poziţia statului faţă de creditori:
 împrumuturi contractate direct de către stat
 împrumuturi garantate de stat, ele fiind contractate de către agenţii economici sau alte entităţi în
drept.

9.1.3. Destinaţia şi rolul împrumuturilor de stat

Statul apelează la împrumuturi fie din necesităţi de trezorerie, fie din necesităţi de echilibru
bugetar. În primul caz, deşi pe întregul an bugetul se prezintă echilibrat sau cu excedent, pe parcursul
anului apar devansări ale încasărilor de către plăţi, provocând un gol de casă, acoperirea acestuia
realizându-se fie pe seama sumelor împrumutate de la o instituţie publică, fie pe seama sumelor
împrumutate pe piaţă sau de la Banca Centrală, contra unei remuneraţii (împrumutul la Banca centrala
reprezintă o emisiune de bani fără acoperire materială). Apelul la împrumuturi din necesităţi de
trezorerie poate avea consecinţe nefaste asupra circulaţiei băneşti ori de câte ori acesta vizează sume
importante şi nu se rambursează la timp.
În cazul în care se înregistrează un dezechilibru bugetar negativ între încasări şi plăţi pe întregul
an, finanţarea se face prin apelarea la împrumuturi interne sau externe. De regulă, între mărirea
impozitelor şi apelarea la împrumuturi pentru acoperirea deficitului, autorităţile publice aleg
împrumutul public, care constituie un plasament remunerator pentru creditor, oferind avantaje faţă de
impozit, totdeauna nepopular.
În problema rolului împrumuturilor de stat, economiştii contemporani au o poziţie diferita de cea
a liberalismului clasic.
În ce priveşte dilema impozite sau împrumuturi pentru finanţarea cheltuielilor bugetare,
economiştii din perioada de ascensiune a capitalismului erau adepţii soluţiei impozitelor, deoarece:
- activitatea economică trebuie să se desfăşoare în condiţii de liberă
concurenţă, fără nici un amestec din partea statului;
- împrumuturile antrenează cheltuieli bugetare suplimentare sub
formă de dobânzi, comisioane, prime de rambursare, care fac necesară în
final majorarea impozitelor;

87
 - împrumuturile uşurează sarcina fiscală a generaţiei prezente, dar
împovărează generaţiile viitoare cu cheltuieli reclamate de rambursarea
ratelor scadente şi plata dobânzilor;
- împrumuturile publice afectează însuşi capitalul naţiunii, în timp
ce impozitele diminuează numai veniturile acesteia.
În secolul nostru, numeroşi economişti au renunţat la concepţia neamestecului statului în viaţa
economică, susţinând necesitatea influenţării acesteia cu ajutorul diferitelor pârghii economico-
financiare. Ei recunosc că împrumuturile de stat sunt generatoare de cheltuieli bugetare, dar apreciază
că acestea, folosite ca instrumente de intervenţie a statului în economie, contribuie la corectarea ciclului
economic, impulsionarea economiei stagnate, restabilirea echilibrului economic.
Realitatea zilelor noastre demonstrează că împrumuturile constituie un mijloc de procurare a
resurselor financiare necesare statului mai costisitor decât impozitele. Împrumuturile de stat utilizate în
scopuri neproductive reprezintă, fără îndoială, impozite amânate. Apelul la împrumuturi pentru
acoperirea deficitului bugetar nu scuteşte societatea de povara acestora, ci doar întârzie momentul
transpunerii ei asupra contribuabililor. Afirmaţia potrivit căreia împrumuturile de stat nu provoacă
transfer de sarcini de la o generaţie la alta- pe motiv că judecăţile de valoare ar trebui făcute la nivelul
întregii societăţi, iar nu la nivelul membrilor acesteia luati în mod individual - trece cu vederea procesul
de largă redistribuire a venitului naţional realizat prin intermediul împrumuturilor şi impozitelor, între
contribuabili, creditorii statului şi beneficiarii cheltuielilor finanţate pe seama împrumuturilor.
Este adevarat că împrumuturile de stat produc efecte asupra întregii societăţi, dar acestea sunt
diferite atât sub raport temporal (unele se produc în momentul plasării lor, altele în cel al rambursarii şi
plăţii dobânzii aferente), cât şi ca sens (unele persoane fizice şi juridice profită de pe urma lor, iar altele
le suportă povara).
Despre influenţa favorabilă a împrumuturilor de stat asupra capitalului nu se poate vorbi decât în
cazul în care acestea sunt folosite in scopuri productive. Or experienţa a numeroase ţări arată că, în
majoritatea cazurilor, împrumuturile de stat sunt utilizate pentru acoperirea unor cheltuieli
neproductive.
Revenind la rolul important al împrumuturilor de stat în redistribuirea venitului naţional,
menţionăm că acesta se manifestă atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional.
Pe plan intern, împrumuturile contribuie la redistribuirea venitului naţional iniţial în momentul
plasării acestora de către stat. Cu acest prilej, are loc o redistribuire între partea destinata formării brute
de capital şi cea afectată consumului, deoarece o parte din capitalul bănesc temporar liber este plasată
în înscrisuri ale împrumuturilor de stat şi se foloseşte mai cu seamă în scopuri neproductive, în loc să
servească la lărgirea producţiei şi a circulaţiei. Ulterior, redistribuirea are loc în momentul plăţii
dobânzii aferente împrumuturilor şi care se suportă în principal din impozite.
Împrumuturile de stat îndeplinesc un rol pozitiv în măsura în care sunt
folosite pentru dezvoltarea industriei, modernizarea agriculturii, construirea
88
 de căi de comunicaţie, protecţia mediului etc. În astfel de situaţii,
împrumuturile contribuie la sporirea producţiei materiale, la creşterea
venitului naţional şi, pe această bază, la asigurarea resurselor necesare
rambursării lor.
Împrumuturile de stat contractate în străinătate contribuie la redistribuirea venitului naţional
între ţările împrumutătoare şi cele împrumutate. Dacă redistribuirea venitului naţional al ţării creditoare
către ţara debitoare are caracter temporar (împrumutul acordat fiind rambursabil), în schimb plăţile
efectuate de ţara debitoare, cu titlu de dobândă şi comisioane, către ţara creditoare, reflectă
redistribuirea definitivă şi nerambursabilă a venitului naţional pe plan internaţional. Adesea o parte din
venitul naţional al ţărilor debitoare este transferată la dispoziţia ţărilor creditoare prin mecanismul
preţurilor neechivalente şi cel al cursurilor valutare care oscilează în limite largi. Întrucât ţările
dezvoltate constituie principalele ţări exportatoare de capital, iar ţările în curs de dezvoltare -
principalele ţări importatoare de capital, este limpede că prin intermediul împrumuturilor contractate în
străinatate are loc redistribuirea venitului naţional pe plan internaţional.

9.2. TEHNICA ÎMPRUMUTURILOR DE STAT

9.2.1. Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat
La lansarea unui împrumut public este necesară stabilirea câtorva elemente tehnice care-l definesc
din punct de vedere juridic si anume: denumirea împrumutului, valoarea nominală, valoarea reală şi
cursul, termenul de rambursare, dobânda, avantaje şi facilităţi.
a) Denumirea împrumutului poate fi legată de destinaţia acestuia, caracterul excepţional sau
obiectivul urmărit fiind precizat în denumirea împrumutului. Când statul doreşte să atragă atenţia
opiniei publice asupra caracterului excepţional al împrumutului ori asupra obiectivului urmărit prin acel
împrumut, considerat de interes naţional, precizează acest lucru în însuşi denumirea lui. Spre exemplu
putem avea : “ Împrumutul înzestrării armatei”, “ Împrumutul pentru reconstrucţie”, “ Împrumutul
stabilizării” etc. În cazul împrumuturilor contractate pentru acoperirea deficitelor bugetare, în
denumirea împrumutului se precizează anul contractării, nivelul dobânzii, forma pe care o îmbracă
venitul ( “ Împrumutul de stat 1947”, “Împrumut de stat cu câştiguri”), după caz.
b) Valoarea nominală, valoarea reală şi cursul. Pentru fiecare împrumut contractat statul
emite nişte înscrisuri denumite generic efecte publice, titluri, hârtii de valoare obligaţiuni etc., în
cupiuri de o anumită valoare (spre exemplu: 100 de lire sterline, 200 dolari S.U.A, 2.000 de franci
francezi).
89
 Suma înscrisă pe titlul unui împrumut de stat, denumită valoare nominala, exprimă
mărimea creanţei pe care deţinătorul o are de încasat de la stat (sau, invers, datoria statului faţă
de deţinătorul înscrisului respectiv).

La scadenţă, statul achita deţinătorului valoarea nominala a titlului. Dacă deţinătorul doreşte să-şi
recupereze banii înainte de scadenţa titlului, el poate să-l vândă la bursa.

Suma cu care se cumpără (se vinde ) un înscris la bursă se numeşte valoare reala, şi poate fi
egală, mai mare sau mai mică decât valoarea nominală.

Mărimea valorii reale depinde de cursul cu care se cotează titlurile publice la bursa, curs care
depinde de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut, de nivelul dobânzii , precum şi de
alte avantaje oferite de stat deţinătorilor de înscrisuri etc.

Cursul exprimă preţul cu care se cumpără şi se vând 100 de unităţi monetare valoare
nominală.

Cursul poate fi:

 al pari, adică egal cu 100;
 sub pari, adică mai mic decât 100;
 supra pari, adică mai mare decât 100.
La lansarea unui împrumut de stat, cursul obligaţiunii este de regulă sub pari şi numai arareori al pari sau supra pari. În acest context, titlurile
publice neavând valoare proprie, folosirea noţiunii de valoare nominala şi reală este convenţională.
c) Termenul de rambursare.
Împrumuturile publice pot fi: cu termene precise de rambursare şi fără termene precise de
rambursare. Cele cu termene precise pot fi pe termen scurt (sub 1 an), pe termen mijlociu (între 1 şi 5
ani) sau pe termen lung (peste 5 ani).
La împrumuturi pe termen scurt statul apelează atunci când, deşi
echilibrat pe întregul an, bugetul prezintă neconcordanţe între momentul
încasării veniturilor prevăzute şi momentul efectuării cheltuielilor aprobate.
La fel procedează în cazul în care veniturile nu se realizează în cuantumul
prevăzut în buget, sau când apare necesitatea efectuării unor cheltuieli
neprevăzute.
90
 Împrumuturi pe termene mijlocii şi lungi sunt contractate de stat
atunci când acesta are nevoie de de resurse băneşti pentru acoperirea
deficitelor bugetare devenite cronice sau pentru finanţarea unor cheltuieli de
investiţii de mare valoare.
Pentru împrumuturile contractate:
 statul emite înscrisuri pe care le înmânează creditorilor ( bonuri
de tezaur, poliţe de trezorerie, certificate de datorie, certificate de
impozite, obligaţiuni sau titluri de rentă etc.) ; se foloseşte, de obicei,
atunci când statul se împrumută de la un număr mare de creditori.
 statul le înregistrează în evidenţele datoriei publice (creanţe de cont); se
foloseşte atunci când este vorba de împrumuturi obţinute de la un număr
limitat de creditori.
Înscrisurile emise de stat poartă denumiri diferite, în funcţie de termenul
pentru care s-a contractat împrumutul şi de caracteristicile înscrisurilor
respective care, de asemenea diferă de la o ţară la alta.
Pentru împrumuturile pe termen scurt se emit bonuri de tezaur, poliţe
de tezaur, certificate de trezorerie, certificate (bonuri de impozite) etc.
Bonurile de tezaur pot fi lombardate la bănci şi vândute la licitaţie la
cursuri variabile.
Poliţele de tezaur, spre deosebire de celelalte înscrisuri pe termen scurt,
sunt supuse dreptului cambial, care reglementează condiţiile în care pot fi
scontate la bănci, executate silit, etc.
Certificatele (bonurile de impozite) sunt înscrisuri nepurtătoare de
dobânda, pe care statul le înmânează creditorilor săi pentru plata unor
furnituri sau alte angajamente; deţinătorii lor le pot folosi pentru achitarea
impozitelor datorate statului.
Pentru împrumuturile pe termen mijlociu şi lung se emit înscrisuri
cunoscute sub denumirea de obligaţiuni sau titluri de rentă, iar pentru cele
fără termen titluri de rentă perpetuă.
91
 d) Dobânda este preţul pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea sumei
împrumutate şi îmbracă forma:
 dobânzii (venit fix de care benficiază toţi deţinătorii de înscrisuri, proporţional cu valoarea
nominală a sumelor împrumutate);
 câştigurilor (venit diferenţiat ca mărime, de care beneficiază numai un număr restrâns de
deţinători);
 forma combinată a dobânzii şi a câştigurilor sau forma altor avantaje.
De regulă, rata dobânzii la împrumuturile de stat se menţine la un nivel apropiat, dar mai mic faţă
de ratele la creditele bancare, diferind de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Alteori, confruntat
cu dificultăţi seriose în finanţarea deficitului bugetar, statul consimte să acorde dobânzi mai mari
persoanelor fizice şi juridice dispuse să-l împrumute, decât cele acordate de banci la depozitele
constituite la acestea.
În ţările şi în perioadele în care procesele inflaţioniste sunt mai accentuate, nivelul dobânzilor
nominale este mai ridicat decât în cele care prezintă o mare stabilitate. Evident, cu cât termenul de
rambursare a împrumutului este mai îndepărtat, cu atât rata dobânzii este mai mare.
Rata de emisiune a dobânzii se calculeaza la valoarea nominala a inscrisurilor emise,
purtând numele de rata nominala a dobânzii.

Dacă titlul se plasează pe piaţă la un curs inferior valorii nominale, valoarea reală (suma încasată
de subscriitor) va fi mai mică decât valoarea nominală şi în acest caz rata nominală a dobânzii va fi mai
mică decât rata reală.

Exemplu:
rnd = 5%
VN = 1000 u.m.
VR = 900 u.m.
MD = 100 x 5% = 50 u.m.
rrd = 50/900 = 5,55%
Deci, daca VR<VN => rrd > rnd
unde:
rnd = rata nominala a dobânzii
VN = valoarea nominala a titlului public
VR = valoarea reala ( de piata) a titlului public
MD = masa dobânzii
rrd = rata reala a dobânzii
I= indicele de pret al produsului intern brut, fata de anul precedent luat ca baza, din tara
creditorului.

92
 Noţiunea de rată reală a dobânzii mai are şi sensul de venit net care revine creditorului de pe urma
unei sute de unităţi monetare (u.m.) ca împrumut pe termen de un an şi se determină prin corectarea
ratei dobânzii nominale (rnd) cu influenţa creşterii (descreşterii) preturilor pe piata, formula fiind
următoarea:

rrd = [ ( 100 + rnd) 100 ]/ I - 100

De exemplu, la un împrumut cu dobânda nominală de 10% pe an, în condiţiile creşterii preţurilor
pe piaţa internă cu 5%, rata reală a dobânzii va fi de 4,70% pe an, calculată conform formulei de mai
sus :
rrd = [( 100 + 10) 100]/ 105 - 100 = 4,70%
Deoarece în acest caz rrd < rnd, statul va înregistra un câştig, în detrimentul creditorului.
Atunci când preţurile de pe piaţa internă înregistrează o creştere de la un an la altul, acesta
diminuează, practic, venitul realizat de creditor sub formă de dobânda; în schimb scăderea preţurilor
majorează venitul real ce revine creditorului din dobânzi.
e) Avantaje şi facilităţi. Pentru a face mai atractive împrumuturile, statul poate proceda la:
 înlocuirea dobânzii cu câştiguri;
 plasarea împrumuturilor la un curs sub valoarea nominală şi acordarea unei prime de rambursare;
prima de rambursare reprezintă diferenţa dintre valoarea nominală a unui titlu de stat, la care
se rambursează împrumutul şi valoarea (reală) la care acesta a fost plasat, atunci când :
- cursul de emisiune a fost sub pari, iar la rambursare al pari
- cursul de emisiune a fost al pari , iar la rambursare suprapari.
 scutirea de impozite şi taxe a veniturilor din împrumuturi publice şi/sau a tranzacţiilor la bursă
cu efecte publice;
 acceptarea de către stat a unor înscrisuri ale împrumuturilor sale, la valoarea nominală, drept
plată în contul impozitelor datorate de către deţinătorul lor înainte de expirarea termenului de
rambursare;
 în unele ţări, unele înscrisuri ale împrumuturilor de stat se bucură de privilegiul juridic de a nu
putea fi supuse executării silite, în cazul în care deţinătorul lor a ajuns în stare de faliment
 garantarea împotriva variaţiilor monetare. Pentru a proteja interesele creditorilor săi faţă de
eroziunea monetara a împrumutului, statul are la dispoziţie doua soluţii:
- stabilirea unei rate mai înalte a dobânzii, care sa acopere si deprecierea
previzibila;
- oferirea unei garantii juridice impotriva deprecierii, cum ar fi:
 exprimarea împrumutului într-o monedă mai stabilă; se aplică mai cu
seamă în cazul împrumuturilor contractate în străinătate, exprimarea făcându-se frecvent
în drepturi speciale de tragere (DST) sau în European Currency (ECU) care au la bază un
coş de valute;
93
  legarea monedei în care s-a exprimat împrumutul de conţinutul său în aur
(inaplicabilă în prezent în practică);
 indexarea împrumutului, prin legarea valorii împrumutului de valoarea
monedei naţionale, calculate pe baza indicelui de preţ al bunurilor de consum, sau a
preţului anumitor produse (preţul unei tone de cărbune extras sau al unui Kwh) ori a
tarifului anumitor servicii (tariful de transport pe călător/km).

9.2.1. Operaţiile prilejuite de împrumuturile de stat

Împrumuturile publice implică o serie de operaţiuni legate de plasarea acestora pe piaţă, de
rambursarea lor, precum şi de eventualitatea modificării condiţiilor acestora. În continuare, vom
prezenta sintetic aspectele esenţiale ale acestor operaţiuni.

Plasarea împrumuturilor publice se realizează, de regulă, prin trei modalităţi: prin subscriere
publică, prin intermediul consorţiilor (sindicatelor) bancare, prin vânzare la bursă.
 Plasarea împrumutului prin subscriere publica se face prin grija Ministerului Finanţelor sau a
altei instituţii specializate împuternicită de organul de decizie în acest sens. Se organizează o
largă publicitate privind scopul şi condiţiile lansării şi rambursării împrumutului. În practica
plasării împrumutului prin subscriere publica se întâlnesc doua situaţii:
a) când se limiteaza cuantumul împrumutului ce poate fi contractat;
b) când nu se limitează cuantumul împrumutului.
 În cazul plasării împrumutului prin intermediul consorţiului bancar, acesta fie preia în
comision titlurile de împrumut, fie le cumpără efectiv (apoi le plasează pe piaţă). Sub aspect
financiar, plasarea împrumutului prin consorţii bancare este mai costisitoare pentru stat decât cea
prin subscriere publică, întrucât antrenează cheltuieli importante sub formă de comisioane sau de
diferenţă de curs, în favoarea băncilor. În schimb, sub aspect tehnic, această modalitate este mai
comodă pentru stat, deoarece, efectuându-se prin instituţii specializate, se poate realiza într-un
termen scurt.
 Vânzarea la bursă se utilizează în cazul unui împrumut nou, atunci când statul doreşte ca acesta
să treacă neobservat. Această modalitate prezintă avantajul că este discretă, comodă şi foarte
puţin costisitoare. Ea nu poate fi folosită însă pe scară largă, deoarece oferta mare de înscrisuri ar
atrage dupa sine reducerea cursului acestora, ceea ce ar micşora randamentul financiar al
împrumutului.

Titlurile publice se emit, de regulă, la purtator sau, în cazul unui numar mic de creditori,
acestea pot fi nominale. În asemenea cazuri, sumele împrumutate şi dobânzile datorate
creditorilor se înscriu în cartea datoriei publice.

94
 Modificarea nivelului dobânzii se realizeaza prin operaţiunea de
conversiune, statul dorind să câştige prin rata dobânzii, în cazul unor situaţii
economice favorabile.
În practică sunt întâlnite trei tipuri de conversiune:
 forţată - statul oferă numai alternativa preschimbării titlurilor împrumutului vechi, contra titlurilor
unui nou împrumut; la expirarea termenului stabilit, titlurile vechi işi pierd valabilitatea;
 facultativă - deţinatorii de înscrisuri au două alternative: să accepte preschimbarea înscrisurilor
vechiului împrumut în condiţiile stabilite de stat sau să păstreze înscrisurile vechiului împrumut;
 anticipată - deţinătorii de înscrisuri au de optat între a accepta preschimbarea înscrisurilor vechiului
împrumut sau de a o refuza şi a solicita rambursarea anticipată. Dintre cele trei modalităţi, acesta
din urma este cea mai frecventă.
Modificarea termenului de rambursare se realizează prin preschimbarea
titlurilor pe termen scurt în titluri pe termen lung .
Angajarea de credite frecvente pe termen scurt, pentru acoperirea deficitelor financiare temporare,
poate conduce statul la acumularea unui volum mare de datorie flotantă, care ajunsă la scadenţă poate
depăţi posibilităţile financiare ale statului. Pentru ieşirea din impas se procedează la consolidarea
datoriei publice, care constă în preschimbarea titlurilor pe termen scurt în titluri pe termen lung,
acceptând prin aceasta majorarea ratei dobânzii. Pe termen scurt, consolidarea este avantajoasa pentru
statul debitor, însă pe termen lung creditorii, în general băncile, beneficiază de avantaje semnificative.

Rambursarea împrumuturilor de stat semnifică răscumpărarea titlurilor de către stat de la

deţinătorii acestora, adică restituirea sumelor împrumutate.
Rambursarea poate avea un caracter facultativ sau obligatoriu, la o anumită scadenţă unică sau în
mod eşalonat. De regula, se practica urmatoarele modalitati de rambursare:
 prin anuităţi, constând în aceea că, începând cu al doilea sau al treilea an de la contractare, statul
începe să achite pe lângă dobânzi şi o parte din suma datorată;
 prin tragere la sorţi, când există un număr mare de creditori, statul stabilind, în momentul lansării
împrumutului, valoarea titlurilor amortizabile în fiecare an.
 prin răscumpărarea la bursă, realizată numai la scadenţă.
Rambursarea împrumutului poate avea ca surse: fondul special de amortizare, resurse prevăzute
în buget cu această destinaţie, excedente bugetare.
Împrumuturile publice se pot amortiza nu numai prin rambursare, ci şi în urma incapacităţii de
plată a statului, a deprecierii monetare, a repudierii obligaţiilor financiare anterior asumate. Un stat
poate să ajungă în incapacitate de plata din cauze politice sau economice. Astfel, participarea unui stat
la un război, din care a ieşit învins sub raport militar şi ruinat economic, poate să conducă la
insolvabilitatea acestuia.

95
 În aceste condiţii, creditorii se mulţumesc cu promisiunea statului de a le achita în decursul unei
perioade de timp o anumită parte din datoria restantă cu titlu de arierate financiare. De asemenea, un
stat poate să ajungă în stare de încetare de plăţi ca urmare a unei crize economice profunde, a unei
conjuncturi economice internaţionale nefavorabile, a unei politici economice, financiare ori valutare
nechibzuite; în acest caz, statul solicită creditorilor săi acordul pentru reeşalonarea datoriei restante.
Obligaţiile unui stat, izvorând dintr-un împrumut exprimat într-o monedă
supusă deprecierii, neprotejat prin indexare, se pot stinge treptat ca urmare a
inflaţiei. Aceasta, deoarece statul este obligat să ramburseze împrumutul la
valoarea nominală a acestuia, indiferent de gradul de depreciere a monedei în
perioada scursă de la emisiune până la scadenţă. Aşadar, deprecierea
monedei în care este exprimat un împrumut uşurează efortul financiar al
statului împrumutat, în timp ce aprecierea acesteia are efecte diametral opuse.
În zilele noastre, mai frecvent este fenomenul invers, adică de apreciere a monedei în care sunt
exprimate împrumuturile externe, în raport cu monedele ţărilor debitoare. Astfel, în anii 80 numeroase
ţări în curs de dezvoltare au fost împovărate ca urmare a creşterii artificiale a cursului dolarului în care
erau exprimate împrumuturile lor externe. În practica internaţională se cunosc cazuri când guvernul
unei ţări refuză, din motive politice, să onoreze obligaţiile statului respectiv, izvorând din împrumuturi
contractate pe piaţa internă sau în străinătate de către un guvern anterior. Astfel, în urma Marii
Revoluţii Socialiste din Octombrie guvernul sovietic a repudiat datoria publică moştenită de la guvernul
ţarist. După cel de-al doilea război mondial, la fel au procedat guvernele Cubei, RPD Coreene şi altor
ţări cu datoria publică contractată de vechile regimuri.
Deci, în caz de repudiere, statul este solvabil, dar refuză să plătească din considerente politice.
Împotriva statelor care repudiază obligaţiile asumate prin împrumuturi externe, statele creditoare
exercită presiuni pe cale diplomatică, interzic băncilor lor să le mai acorde noi împrumuturi, le
blochează disponibilităţile aflate în conturi la băncile având sediul pe teritoriul lor, interzic importul de
măfuri originare din ţara respectivă sau instituie embargou asupra exporturilor unor mărfuri către aceste
ţări, folosesc forţa armată sau ameninţarea cu forţa etc. În cele din urmă, unele state acceptă să
negocieze cu statele creditoare condiţiile reluării plaţii în contul datoriei publice repudiate, consimţind
să le achite o parte din obligaţiile respective cu titlu de arierate financiare.

9.3. DATORIA PUBLICĂ -NOŢIUNI GENERALE

Datoria publica reprezintă totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice centrale,

de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoanele fizice sau juridice
pe piaţă internă şi în străinătate şi rămase de rambursat la un moment dat.

96
 Luând în considerare deprecierea sau aprecierea suportată de moneda
naţională, se poate evidenţia dinamica datoriei publice în scopul desprinderii
tendinţei înregistrate de către aceasta într-o anumită perioadă.

Dimensiunile datoriei publice sunt date de volumul acesteia, mărimea medie a datoriei
publice pe locuitor şi gradul de îndatorare.

Gradul de îndatorare a ţării la un moment dat se determină prin

raportarea soldului datoriei publice la produsul intern brut. Indicatorul astfel
stabilit arată în ce măsură valoarea adaugată într-un an este grevată de datoria
publică. Sau, altfel spus, dacă datoria publică a ţării ar trebui rambursata
integral în anul de referinţă, ce procent din produsul intern brut ar trebui
utilizat. Acest indicator are o valoare pur teoretică, deoarece nici o ţară nu ar
putea aloca întregul produs intern brut amortizării datoriei publice, ci numai
partea din aceasta rămasă dupa efectuarea prelevărilor absolut indispensabile
la fondul de consum şi la formarea brută de capital.
Pentru a putea face comparaţii internaţionale, este necesar a exprima
datoria publică într-o monedă având o largă circulaţie pe plan mondial. Deşi
şi această metodă conţine un grad mai mic sau mai mare de aproximaţie,
totuşi oferă informaţii utile pentru analiză; în practica internaţională, în
comparaţiile internaţionale, se foloseşte dolarul SUA, Drepturile Speciale de
Tragere sau moneda Uniunii Europene. La acelaşi raport între datoria publică
şi produsul intern brut, o ţară suportă cu atât mai greu povara datoriei publice
cu cât are un nivel de dezvoltare mai scazut.
Alături de aceşti indicatori, un interes deosebit îl prezintă indicatorii care caracterizează efortul
financiar anual, pe care datoria publica îl reclamă. Acest efort se materializează în serviciul datoriei
publice care cuprinde cheltuielile cu rambursarea datoriei propriu-zise şi cele legate de plata dobânzilor
aferente.

97
 Efortul financiar se exprimă cu ajutorul mai multor indicatori, cum ar fi: mărimea
absolută şi mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice, raportul dintre serviciul
datoriei publice şi produsul intern brut, raportul dintre serviciul datoriei publice şi total
cheltuieli publice sau ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare.

Deosebit de aceştia, se mai calculează şi cuantumul anual al dobânzilor, raportul dintre dobânzi şi
PIB şi ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor publice sau bugetare, după caz. Aceşti indicatori
exprimă dimensiunile contraprestaţiei pe care statul o datorează creditorilor săi în decursul unui an.

Structura datoriei publice este următoarea:

- datorie pe termen lung, compusă din datorii care, la data la care sunt contractate, sunt exigibile
după mai mult de 5 ani, fiind remunerate cu rate ale dobânzii apropiate de cele practicate pe pieţele
financiare;
- datorie pe termen scurt sau mediu, care regrupează datoriile exigibile în mai puţin de 5 ani,
remunerate cu rate apropiate de cele ale pieţei monetare, în această categorie intrând bonurile de tezaur
şi împrumuturile Băncii Centrale;
- datorie la vedere, care înglobează sumele colectate de Trezorerie prin circuitul său propriu,
reunind depozitele corespondenţilor trezoreriei şi moneda divizionară.
Referitor la datoria pe termen lung, în ţările occidentale, politica de apropiere a titlurilor de stat
de celelalte tipuri de împrumuturi, graţie armonizării tehnicilor de plasament şi suprimării majorităţii
avantajelor fiscale, a fost completată cu o politică de reînnoire a produselor financiare, ceea ce a dus la
apariţia de noi tipuri de împrumut şi la diversificarea formulelor propuse.
În ceea ce priveşte datoria pe termen mediu şi scurt, aceasta este acoperită în general prin bonuri
de tezaur în cont curent, titluri foarte lichide, treptat aceste bonuri devenind negociabile şi accesibile
tuturor instituţiilor, ceea ce a permis un control mai bun al evoluţiei masei monetare imputabile
finanţării deficitelor bugetare.

Sumele exigibile pe termen scurt constituie datoria flotanta, iar cele exigibile la scadente
mijlocii si lungi constituie datoria consolidata.

Dupa cum s-a arătat, statul îşi procură resursele financiare atât de pe piaţa internă, cât şi din
străinătate şi, ca urmare, datoria publică are un caracter intern şi unul extern. Cu cât gradul de
dezvoltare este mai ridicat, cu atât piaţa internă a capitalului de împrumut este mai extinsă şi mai
diversificată, cu cât exportul este mai activ şi excedentar importului, cu atât mai mult ţara respectivă îşi
procură resursele financiare de pe piaţa internă.
În acest sens, statul din ţările în curs de dezvoltare îşi procură resursele financiar-valutare de care
are nevoie prin împrumuturi externe, creşterea ponderii datoriei publice externe în datoria publică

98
exprimând gradul de dependenţă economică şi financiară a ţării de străinătate, dar şi atractivitatea
economiei respective pentru capitalurile externe.
Referitor la termenul de exigibilitate - datorie flotanta şi datorie consolidată- este evident că
pentru o ţară contează mai mult efortul financiar pe care trebuie să-l facă pentru rambursarea datoriei
scadente şi plata dobânzilor aferente în lunile următoare, decât cel care se profilează la orizont peste 5-
10 ani. De aceea, cu cât ponderea datoriei flotante în totalul datoriei publice este mai mare, cu atât
nevoia de resurse financiare este mai presantă, iar procurarea acestora mai dificilă.
Structura datoriei publice variază de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, în funcţie de
condiţiile monetar-financiare. Ţarile care cunosc procese inflaţioniste de mari dimensiuni şi de lungă
durată sunt obligate să apeleze pe o scară mai largă la împrumuturi pe termen scurt şi mediu, deoarece
în condiţii de inflaţie cronică, plasamentele în efecte publice pe perioade îndelungate, fiind supuse unor
eroziuni sistematice, înceteaza de a mai fi atractive pentru deţinătorii de capital bănesc de împrumut,
chiar dacă produc un venit anual mai ridicat decât împrumuturile pe termen scurt.
Privita în timp, datoria public a manifestat o tendinţă de creştere continuă pe plan internaţional,
ceea ce a atras după sine, în mod inevitabil, sporirea dobânzilor aferente, precum şi a cheltuielilor
publice totale. Acest fenomen este exprimat de dinamica mai accelerată a cheltuielilor cu plata
dobânzilor, care a devansat, diferenţiat pe ţări, dinamica datoriei publice şi dinamica cheltuielilor
publice totale, coeficienţii medii de devansare în perioada 1980-1994, pe plan mondial, fiind de 1,54 şi,
respectiv, de 1,88.
Datoria publica a ţărilor dezvoltate provine în proporţie covârşitoare din surse interne şi numai
în mică măsură sau deloc din exterior. Opţiunea ţărilor industrializate pentru resurse interne se explica
prin faptul că acestea, având o economie dezvoltată şi diversificată, dispun de o largă piaţă a capitalului
de împrumut, de unde-şi pot procura cea mai mare parte a resurselor financiare. Ţările în curs de
dezvoltare sunt silite să apeleze pe o scara mai largă la resurse externe nu numai din cauza slabei
dezvoltări a pieţei interne a capitalului de împrumut, dar şi a insuficienţei resurselor valutare obţinute
din comerţul exterior.

9.4. DATORIA EXTERNĂ- ASPECTE GENERALE

Împrumuturile externe reprezintă una din formele exportului de capital.

În orânduirile precapitaliste şi în perioada manufacturieră împrumuturile
externe se întâlneau sporadic; o dezvoltare fără precedent au cunoscut-o
împrumuturile de stat în secolul al XX-lea, ca urmare a formării, pe piaţa
ţărilor dezvoltate, a unui surplus relativ de capital, care îşi caută un plasament
peste graniţă în condiţii mai avantajoase decât în interior.
99
 Gruparea împrumuturilor sau creditelor externe se poate face după
diferite criterii:
a) în funcţie de destinaţie
 credite de mărfuri
 credite financiare

b) în funcţie de durata pentru care se acordă

 credite pe termen scurt (1-2 ani)
 credite pe termen mijlociu (3-5 ani)
 credite pe termen lung (peste 5 ani)
c) din punct de vedere al rambursării creditelor
 credite rambursate în cote egale
 credite rambursate în cote inegale, care pot creşte în mod progresiv
 credite rambursate într-o singură tranşă
d) din punct de vedere al creditorului
 credite acordate de întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de
firmă)
 credite acordate de bănci şi alte instituţii financiare (credite bancare)
 credite bancare acordate de guverne (credite guvernamentale)
 credite acordate de organisme financiare internaţionale (credite
financiare)
 credite acordate de rentieri şi alte persoane fizice (împrumuturi de stat)
e) din punct de vedere al benficiarului de credite externe
 credite acordate întreprinderilor private
 credite acordate bancilor
 credite acordate guvernului, unităţilor administrativ-teritoriale,
întreprinderilor de stat şi altor instituţii de drept public

100
 Noţiunea de datorie externa este mai largă decât aceea de datorie publica
externa şi are mai multe sensuri:
(a)datorie externă brută în sens larg, care cuprinde sumele de bani şi alte
valori pe care rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice, le datorează
străinătaţii la un moment dat. Aceasta interpretare care vizează toate
obligaţiile băneşti faţă de străinătate, indiferent dacă au caracter public sau
privat, de gradul lor de exigibilitate, de existenţa sau nu a unei garanţii,
deşi corectă, ea nu are aplicabilitate practică, deoarece este dificil de
inventariat toate obligaţiile faţă de străinătate;
(b) datoria externa brut în sens restrâns, care cuprinde obligaţiile băneşti
faţă de străinătate, cu următoarele excepţii:
 creditele pe termen scurt (sub un an) ;
 investiţiile străine directe, care nu au stabilite termene de rambursare sau
de lichidare;
 ajutoarele cu caracter nerambursabil primite în cadrul programelor de
asistenţă;
 împrumuturi externe cu o perioada de graţie de 10-15 ani sau mai mare;
 împrumuturi acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau
reprezentanţelor în condiţii avantajoase;
 creditele contractate de persoanele fizice sau juridice negarantate de
autorităţile publice competente.
(c)Datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte instituţii
din sistemul său, care cuprinde:
 sumele datorate unor creditori publici şi privaţi, în valută, bunuri sau
servicii cu o perioadă de rambursare mai mare de un an;
 sumele datorate de persoane private, dar garantate de o autoritate
publică.
În această interpretare, datoria externa nu cuprinde:

101
  datoria persoanelor private către străinătate negarantată de autorităţile
publice;
 datoria din tranzacţiile cu FMI;
 datoria care poate fi achitată, la opţiunea debitorului, în moneda ţării
sale;
 sumele datorate unor creditori rezidenţi în străinătate, pentru care nu au
fost stabilite termene de plata.
(d) Datoria externă netă, care cuprinde diferenţa dintre activele publice şi
private ale rezidenţilor unei ţări în străinătate (disponibilităţi valutare,
împrumuturi acordate, investiţii directe, titluri, diverse alte creanţe şi
valori) şi activele deţinute de rezidenţii străini în ţara considerată
(împrumuturi primite de la guvern, agenţii guvernamentale şi alte entităţi
publice, credite primite de la bănci private, organisme financiare şi alţi
creditori, investiţii de capital, titluri, disponibilităţi străine.
Acest indicator se foloseşte în cazul ţărilor care apar în dubla ipostaza: de
creditoare şi de debitoare faţă de străinătate. În timp, în raportul dintre
creanţele şi angajamentele externe pot apare mutaţii, astfel încât o ţară din
creditor mondial (per sold) să devină debitor mondial sau invers. Este cazul
SUA, care până în anul 1984 era primul creditor al lumii, din anul următor
devenind cel mai mare debitor net al lumii.
În legatură cu datoria externă a unei ţări, se folosesc diverşi indicatori
care reflectă gradul de îndatorare faţă de străinătate, precum şi efortul valutar
pe care acesta îl reclamă. Astfel gradul de îndatorare al unei ţări faţă de
străinătate se exprimă cu ajutorul următorilor indicatorilor:
 mărimea absolută a datoriei externe (arată suma datorată străinătăţii
la un moment dat, prin transformarea valutelor în care a fost determinată
datoria externă într-o valută de largă circulaţie);
 mărimea medie a datoriei externe pe un locuitor (se determină prin
împărţirea datoriei externe totale, exprimată într-o valută de largă
102
 circulaţie internaţională, la numărul populaţiei, şi serveşte la efectuarea
de comparaţii în timp pe plan naţional şi internaţional);
 mărimea raportului dintre datoria externă şi produsul intern brut
(arată cât din produsul intern brut al anului considerat ar fi necesar
pentru rambursarea acestei datorii); este un indicator cu o valoare
teoretica.
 raportul dintre datoria externă şi încasările din exportul de bunuri
şi servicii arată în cât timp (luni sau ani) s-ar putea rambursa datoria
unei ţări faţă de străinătate pe seama valutei încasate din vânzările de
bunuri şi prestările de servicii peste graniţă; şi acest indicator are o
valoare teoretică, deoarece o parte din valuta încasată se foloseşte pentru
achitarea importurilor de bunuri şi servicii, plăţii dobânzilor şi
comisioanelor aferente şi pentru alte plăţi.

Gradul de îndatorare a ţării faţă de exterior trebuie completat cu efortul

financiar-valutar reclamat de datoria externă, care indică povara respectivei
datorii în anul considerat. Efortul financiar-valutar generat de datoria externa
este indicat de serviciul datoriei externe, care include rambursarea ratelor
împrumuturilor externe (denumite şi rate de capital), exigibile în anul
considerat, precum şi plata dobânzilor, comisioanelor şi altor cheltuieli
aferente datoriei externe, exigibile în acelaşi plan. Cu cât mai mare este
efortul valutar reclamat de datoria externa, cu atât mai mici vor fi resursele
valutare ale unei ţări rămase pentru plata importurilor destinate dezvoltării
economice şi sociale a unei ţări şi aprovizionării acesteia cu bunuri de
consum absolut indispensabile.
Criza datoriei externe este rezultatul unor acumulari cantitative provocate
de factori exogeni şi endogeni:
 majorările succesive ale preţului ţiţeiului din 1973 şi 1979-1980;
 nivelul ridicat al dobânzilor percepute la creditele externe
103
  politica bugetară expansionistă a SUA
 greşelile săvârşite de unele ţări în curs de dezvoltare în orientarea
politiciilor economice şi financiar-valutare;
 răspunderea băncilor private pentru acordarea de credite bancare fără
discernământ.
Ţările în curs de dezvoltare au arătat, nu o dată, că pentru soluţionarea
problemei datoriei externe nu este suficientă reeşalonarea datoriilor restante
ci se impune luarea de măsuri pentru soluţionarea globală a acestei probleme
prin:
- transformarea împrumuturilor acordate ţărilor cele mai slab dezvoltate în
ajutoare nerambursabile, precum şi reducerea datoriilor celorlalte ţări în
curs de dezvoltare;
- diminuarea sensibilă a dobânzilor percepute de bănci şi instituţii financiare
internaţionale la împrumuturile acordate ţărilor în curs de dezvoltare;
- prelungirea termenelor de rambursare şi a perioadei de graţie;
- plafonarea serviciului datoriei externe la un anumit procent din veniturile
anuale din exporturile de mărfuri ale ţărilor debitoare;
- stăvilirea transferului invers de resurse financiare de la ţările în curs de
dezvoltare la cele dezvoltate şi reluarea fluxurilor financiare normale;
- revizuirea condiţiilor în care instituţiile financiare internaţionale acordă
împrumuturi pentru redresare şi dezvoltare;
- reducerea obstacolelor tarifare şi netarifare, majorarea preţurilor la
produsele de bază;
- adoptarea unui mecanism de împărţire a riscului valutar între băncile
creditoare şi instituţiile internaţionale, pe de o parte şi ţările debitoare pe
de altă parte;
- democratizarea centrelor de decizie în relaţiile financiar valutare
internaţionale, instaurarea unei noi ordini economice internaţionale.

104
 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Ce reprezintă creditele publice ?

2. Care sunt sursele de finanţare a sectorului piaţă/nonpiaţă ?
3. Definiţi noţiunea de împrumut de stat.
4. Prezentaţi principalele trăsături ale împrumuturilor de stat.
5. Care sunt criteriile de clasificare ale împrumuturilor de stat ?
6. Care este rolul împrumuturilor de stat ?
7. Care este poziţia economiştilor contemporani referitoare la rolul împrumuturilor de stat ?
8. Care sunt elementele tehnice ale împrumuturilor de stat ? Prezentaţi aspectele importante pentru
fiecare element în parte.
9. Explicaţi operaţiunile prilejuite de împrumuturile de stat ?
10. Cum se poate face plasarea împrumuturilor de stat pe piaţă ?
11. Care sunt modalităţile de rambursare a împrumuturilor de stat ?
12. Definiţi noţiunea de datorie publică şi cea de dimensiune a datoriei publice.
13. Cum se determină gradul de îndatorare al unei ţări ?
14. Definiţi efortul financiar.
15. Care este structura datoriei publice ?
16. Ce înţelegeţi prin datorie flotantă ? Dar prin datorie consolidată?
17. Care sunt indicatorii datoriei publice ?
18. Care sunt criteriile de grupare a împrumuturilor sau creditelor externe ?
19. Care sunt sensurile pe care le poate avea noţiunea de datorie externă ?
20. Care sunt indicatorii care reflectă gradul de îndatorare al unei ţări faţă de străinătate ?

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Care din următoarele înscrisuri ale împrumuturilor de stat sunt

nepurtătoare de dobândă:
a) bonurile de tezaur;
b) obligaţiunile;
c) bonurile de impozite;
d) bonurile de trezorerie.
105
e) certificatele de impozite

2. Modificarea nivelului dobânzii unui împrumut contractat de stat este specifică:

a) conversiunii anticipată;
b) arozării;
c) reeşalonării datoriei
d) consolidării;
e) conversiunii facultative.

3. Prelungirea termenului de rambursare a unui împrumut de stat este specifică:

a) arozării;
b) consolidării;
c) conversiunii forţate;
d) conversiunii facultative
e) conversiunii cu rambursare anticipată;

4. Ca operaţiune incidentală, specifică împrumutului de stat, consolidarea datoriei publice

presupune:
a) modificarea nivelului dobânzii;
b) preschimbarea titlurilor pe termen scurt în titluri pe termen lung
c) rambursarea împrumuturilor prin anuităţi;
d) modificarea termenului de rambursare, în sensul creşterii acestuia;
e) modificarea termenului de rambursare, în sensul reducerii acestuia.

5. Ca operaţiune incidentală, specifică împrumutului de stat, presupune conversiunea :

a) modificarea nivelului dobânzii;
b) modificarea termenului de rambursare, în sensul creşterii acestuia;
c) modificarea termenului de rambursare, în sensul reducerii acestuia.
d) rambursarea prin tragere la sorţi;
e) repudierea datoriei publice.

6. Rata dobânzii reale la împrumuturile de stat este influenţată de cursul înscrisurilor şi anume:
a) când cursul este sub pari, rata dobânzii reale este mai mare decât rata dobânzii nominale;
b) când cursul este sub pari, rata dobânzii reale este mai mică decât rata dobânzii nominale;
c) când cursul este al pari, rata dobânzii reale este mai mică decât rata dobânzii nominale;
d) când cursul este supra pari, rata dobânzii reale este mai mare decât rata dobânzii nominale;
e) când cursul este al pari, rata dobânzii reale este mai mare decât rata dobânzii nominale.

106
 7. Creditul public reprezintă relaţii economice, băneşti stabilite între următorii debitori şi
creditori:
a) populaţie şi băncile comerciale;
b) stat şi deţinătorii de disponibilităţi băneşti temporare, persoane fizice şi juridice;
c) agenţi economici şi bănci comerciale;
d) bănci comerciale şi Banca Centrală;
e) organizaţii nonprofit şi bănci comerciale.

8. Rambursarea (amortizarea sau stingerea) împrumuturilor de stat cu termen nu se efectuează

prin:
a) anuităţi;
b) depreciere monetară;
c) răscumpărare la bursă
d) rambursarea împrumuturilor perpetue;
e) tragere la sorţi .

9. Care sunt trăsăturile caracteristice ale împrumuturile de stat

a) caracter contractual
b) caracter nerambursabil
c) nu asigură o contraprestatie
d) asigură o contraprestaţie sub formă de conversiune
e) caracter rambursabil

10. Valoarea nominala înscrisă pe titlul unui înscris de stat reprezintă:

a) suma iniţială cu care se plăteşte acest înscris
b) suma cu care se vinde acest înscris la bancă
c) suma cu care cumpără acest înscris de la bancă
d) mărimea creanţei pe care deţinătorul o are de încasat de la stat
e) mărimea datoriei pe care deţinătorul o are de încasat de la stat

11. Rata de emisiune a dobînzii se calculează:

a) la valoarea reală a înscrisurilor
b) la valoarea nominală a înscrisurilor
c) la valoarea de piaţă a înscrisurilor
d) la curs al pari
e) la curs supra pari

107
Capitolul 6

BUGETUL PUBLIC. PRINCIPII ŞI SISTEME BUGETARE

---------------------OBIECTIVE--------------------------

După parcurgerea acestui capitol veţi putea să:

 definiţi conceptul de buget public din punct de vedere juridic şi economic

 enumeraţi posibile bugete de elaborat de către autorităţile statului
 enumeraţi şi să definiţi principiile bugetare
 enunţaţi care sunt cele două modalităţi consacrate de practica economică în
legătură cu stabilirea operaţiunilor bugetare ale unui an
 prezentaţi metodele clasice de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare
 definiţi metodele moderne de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare
de inspiraţie americană
 definiţi metodele moderne de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare
de inspiraţie franceză
 prezentaţi care sunt principalele sistemele bugetare
 prezentaţi sistemul bugetar din România

108
.29. 6.1. CONCEPTUL DE BUGET PUBLIC ŞI CEL DE BUGET AL
ECONOMIEI NAŢIONALE

Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, la definirea căreia concură o
abordare juridică şi alta economică.
Sub aspect juridic, bugetul reprezintă un act prin care sunt prevazute şi autorizate veniturile şi
cheltuielile anuale ale statului. Legea bugetului de stat este influenţată de concepţiile politice,
economice şi sociale specifice fiecărei perioade, ca şi de interesele grupurilor care exercită puterea
politică. Din modul de definire a bugetului public rezultă următoarele trăsături:
a) bugetul public este un act de previziuni, el prezentându-se sub forma unui tablou evaluativ şi
comparativ de venituri publice, adică indică sursele băneşti ale statului şi destinaţiile acestora,
exprimate în cheltuieli;
b) bugetul public este un act de autorizare prin care puterea executiva este împuternicită de puterea
legislativă să cheltuiască şi să perceapă venituri în acord cu prevederile legale;
c) bugetul public este un act anual, anul bugetar ca perioadă de exerciţiu financiar este cel mai
potrivit interval pentru care se poate efectua programarea şi se poate urmări execuţia veniturilor şi
cheltuielilor.
Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile macroeconomice şi, în
special, legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut. Bugetul de stat exprimă relaţiile
economice în formă bănească ce iau naştere în procesul repartiţiei produsului intern brut, în
conformitate cu politica economică, socială şi financiară ale fiecărei perioade. În economia modernă,
bugetul nu mai constituie un simplu document în care se înscriu veniturile şi cheltuielile probabile ale
statului pe o perioada de 12 luni, ci este un plan financiar la nivel macroeconomic.
Prin bugetul public se proiectează şi se desfăşoară activitatea privind finanţele publice.

Bugetul public este instrumentul de programare, de executare şi de control asupra

rezultatelor execuţiei resurselor băneşti ale societăţii şi a modului de repartizare şi utilizare a
acestora prin cheltuieli publice.

Pe scurt, bugetul public reflecta activitatea privind finanţele publice ale unui stat.
Bugetul public coexistă alături de o pluralitate de “bugete private”, precum şi împreuna
cu alte posibile bugete elaborate de organele statale.
Ca “bugete private” pot fi enumerate: bugetele de venituri şi cheltuieli ale agenţilor economici,
ale instituţiilor private organizate pe principiul non-profitului, precum şi secţiuni ale acestora luate
separat (spre exemplu: bugetul de încasări şi plăţi în valută, bugetul de investiţii, etc.).
În categoria altor bugete posibile elaborate de organele statului includem: bugetul economiei
naţionale, bugetul umbra, bugetul funcţional şi bugetul social.

109
  Bugetul economiei naţionale este conceput ca un calcul general şi anticipat pentru întreaga
economie naţională, reprezentând estimarea valorică, într-un bilanţ previzional, a evoluţiei viitoare a
tuturor activităţilor economice dintr-o ţară.
Având un astfel de conţinut, bugetul economiei naţionale (sau bugetul economic, cum i se mai spune) include bugetul public descris anterior, iar la
baza elaborării sale stau conturile naţionale, alături de previziunile făcute de stat privind propria activitate economică şi de interrelaţiile ce se manifestă
între deciziile bugetare şi deciziile agenţilor economici. Guvernul se foloseşte de acest buget pentru elaborarea politicii sale economico-sociale, vizând
asigurarea trendului spre echilibrul economic, stabilitate şi bunăstare sociala.
În funcţie de particularităţile naţionale şi propriile concepţii, forma în care se întocmeşte acest
buget diferă de la o ţară la alta.
În S.U.A., bugetul economiei naţionale este un document cu cifre prezentate în trei coloane, cu referire la:
veniturile băneşti obtenabile, cheltuielile previzibile şi soldul dintre acestea, luând în considerare următoarele
sectoare ale economiei naţionale: întreprinderile private, întreprinderile de stat, instituţiile publice, populaţia şi
relaţiile cu străinătatea. Rolul acestui document este acela de a pune în faţa Executivului şi Congresului
principalele agregate menţionate, cu evidenţierea evoluţiei lor faţă de perioadele precedente şi a modificarilor
previzibile pentru viitor.
În Franţa, bugetul economiei naţionale este constituit din conturile previzionate ale întregii economii pe
anul în curs şi conturile naţionale previzionate pentru anul viitor, fiind anexat proiectul bugetului public. În mod
sintetic, bugetul economiei naţionale elaborat în Franţa cuprinde resursele previzionate a fi obţinute din produsul
intern brut şi din import, precum şi utilizările ce urmează a fi date acestor resurse.
Pentru dimensionarea acestor agregate se foloseşte un model economico-matematic complex şi se iau în
considerare mai multe variante. Pe această bază se obţin previziuni pentru un orizont de timp de 2-3 ani, cu
referire la evoluţia producţiei şi consumului, a mărimii investiţiilor şi a repartizării lor pe sectoare, a gradului de
economisire, de ocupare a factorului uman, vizând raportul dintre salarii şi profituri etc.
În Marea Britanie se elaborează un buget economic care se dă publicităţii o data cu bugetul public pe
care-l conţine. Acest buget ia forma aşa-numitelor cărţi albe, care evidenţiază ansamblul veniturilor şi
cheltuielilor înregistrate în anul anterior celui în curs, precum şi previziunile pentru anul următor referitoare la
producţia, consumul şi comerţul exterior al întregii ţări. De asemenea, se realizează o defalcare a resurselor
provenind din produsul intern brut şi din împrumuturi.
Indiferent de ţară unde se utilizează, bugetul economiei naţionale rămâne doar un instrument
indicativ, cu ajutorul căruia Guvernul şi Parlamentul obţin informaţii asupra situaţiei economico-
financiare a ţării. Acest buget nu ia forma juridică a legii, nu se substituie bugetului public. Prin
utilizarea bugetului economiei naţionale, guvernele au posibilitatea identificării efectelor directe şi
indirecte ce urmează a fi înregistrate în economie pe seama aplicării unor măsuri cu caracter stimulativ,
moderator sau inhibitor. Informaţiile obţinute pot fi utilizate sau nu în elaborarea politicii financiare pe
care Guvernul intenţionează să o promoveze în viitor, în funcţie de interesul său concret.
 Bugetul umbra este o încercare de adaptare a teoriei si practicii financiare la conditiile
conjuncturale specifice multor tari contemporane; consta în întocmirea si aprobarea a trei variante ale
bugetului public. În functie de situatia conjuncturala concreta, Guvernul va aplica varianta
corespunzatoare. Desigur, aplicarea solutiei bugetului umbra presupune o ampla activitate de elaborare
a celor trei variante, ce trebuie dublata si de o suficienta disponibilitate politica a Parlamentului, care
trebuie sa le adopte. În practica, cele doua exigente nu sunt satisfacute decât în cazuri foarte rare, astfel
ca imporatanta solutiei ramâne doar teoretica.
110
  Bugetul funcţional este un buget complementar celui propriu-zis, având la bază modelul
elaborat de ONU, cu referire la clasificaţia funcţională a destinaţiilor resurselor bugetare şi a surselor de
provenienţă a veniturilor.
 Bugetul social completează şi el bugetul propriu-zis, în care este inclus, fiind constituit dintr-
un ansamblu de tabele ce cuprind diferite operaţiuni de transfer financiar, vizând ameliorarea
condiţiilor de viaţă ale populaţiei, în special pentru categoriile defavorizate. Prin intermediul acestor
bugete, statele contemporane îşi asigură resursele financiare necesare pentru înfăptuirea funcţiei sociale
pe care şi-o asumă.
Volumul şi structura veniturilor şi cheltuielilor bugetare diferă de la un stat la altul în funcţie de
nivelul de dezvoltare economică a ţării respective, de condiţiile social-politice interne, precum şi de
conjunctura internaţională. La nivelul fiecărui stat se elaborează mai multe categorii de bugete corelate
care alcătuiesc un sistem. Sistemul bugetar este diferenţiat în funcţie de structura organizatorică a
fiecărui stat: de tip unitar sau de tip federal.

Statele de tip unitar sunt organizate în unităţi administrativ-teritoriale la nivelul cărora

funcţionează organe ale puterii şi administraţiei de stat locale. Structura sistemului bugetar în
statele de tip unitar cuprinde un buget al autorităţilor publice centrale şi bugete locale, care
corespund unităţilor administrativ-teritoriale.

Statele de tip federal au o structură organizatorică care include: federaţia, statele,

provinciile sau regiunile membre ale federaţiei şi unităţile administrativ-teritoriale proprii
fiecarui stat membru al federaţiei.

La nivelul federaţiei funcţionează organe supreme ale puterii şi administraţiei federale, care au
competenţe atât pe plan intern cât şi în relaţiile internaţionale ale statului respectiv. Statele, provinciile
sau regiunile membre ale federaţiei dispun de Parlamente şi Guverne proprii, dar nu au competenţe în
relaţiile internaţionale. Fiecare stat, provincie sau regiune membră a federaţiei se subdivide în unităţi
administrativ-teritoriale, care sunt conduse de organele locale ale puterii şi administraţiei de stat. În
cazul statelor federale, structura sistemului bugetar cuprinde: bugetul federaţiei, bugetele statelor,
provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi bugetele locale.
In România prin Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice se stabilesc principiile, cadrul
general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice,
precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar. Dispoziţiile acestei legi
se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării şi raportării:
a) bugetului de stat;
b) bugetului asigurărilor sociale de stat;
c) bugetelor fondurilor speciale;
d) bugetului trezoreriei statului;

111
 e) bugetelor instituţiilor publice autonome;
f) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
g) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
h) bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror
rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
i) bugetului fondurilor externe nerambursabile.
Acest sistem unitar şi corelat de fonduri formează bugetul general consolidat, prin care se
dimensionează şi se compară, la nivelul unui an veniturile şi cheltuielile statului şi ale celorlalte
instituţii publice. Bugetul general consolidat reflectă, aşadar, fluxurile financiare publice de formare a
veniturilor fiscale şi nefiscale şi de repartizare a acestora pe destinaţii în conformitate cu nevoia socială
şi cu obiectivele de politică financiară specifice anului la care se referă.
Prin aceste componente, bugetul public naţional are o sferă foarte largă, oferind o imagine de
ansamblu a tuturor veniturilor şi cheltuielilor publice ale ţării. El este un instrument de informare a
opiniei publice şi de control al Parlamentului în domeniul finanţelor publice.
Toate componentele bugetului public naţional sunt autonome, au venituri şi cheltuieli proprii, se
elaborează şi se aprobă distinct, iar din punct de vedere administrativ, titularii acestora au independenţă
deplină. Aceste caracteristici sunt consfinţite prin Constituţie.

.30. 6.2. PRINCIPII BUGETARE

Elaborate la începutul secolului al XIX-lea, aceste principii corespund unei organizări

parlamentare a regimului politic şi stabilităţii acestuia, având ca scop organizarea unei gestiuni clare şi
riguroase a finanţelor publice, precum şi să permită Parlamentului exercitarea misiunilor sale de
autorizare a bugetului şi de control a execuţiei acestuia de către Guvern. Aceste principii au fost
respectate destul de strict în perioada liberală; treptat, însă, o data cu creşterea intervenţiei statului în
economie, au fost acceptate o serie de excepţii şi adaptări ale acestor principii, ca urmare a noilor
realităţi din practica financiară a statelor contemporane.

Principiile bugetare sunt:

 universalitatea
 unitatea
 realitatea
 anualitatea
 specializarea bugetara
 echilibrul bugetar
 neafectarea veniturilor bugetare
112
  publicitatea bugetara.

O parte din aceste principii sunt prevăzute explicit şi implicit în Legea nr. 500/2002 privind
finantele publice. Prin promovarea acestor principii, s-a urmărit separarea puterilor statului şi
delimitarea lor, precum şi creşterea rolului puterii legislative, în condiţiile limitării stricte a
competenţelor puterii executive. În acelaşi timp, s-a avut în vedere limitarea arbitrariului şi a risipei în
folosirea resurselor bugetare.
6.2.1. Universalitatea bugetului
Conform acestui principiu, veniturile şi cheltuielile publice trebuie înscrise în bugetul de stat, în
mod separat, cu sumele lor globale (totale), conform regulii non-compensării; de asemenea, veniturile
trebuie grupate într-o masă unică şi depersonalizată, servind la acoperirea cheltuielilor în mod global,
conform regulilor non-afectarii, non-specializarii şi a non-atribuirii. Aceasta regulă a bugetului brut se
bazează pe necesitatea înscrierii în buget a veniturilor şi cheltuielilor statului în sume brute sau totale.
Principiul universalităţii este definit în Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, la
articolul 8, astfel: “Veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sume brute. Veniturile
bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi
sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte”.
Asupra avantajelor şi dezavantajelor principiului universalităţii bugetului, există numeroase
puncte de vedere. Avantajul major constă în faptul că acesta permite cunoaşterea şi controlul sumei
exacte a cheltuielilor publice. De asemenea bugetul de stat, elaborat sub forma unui buget brut permite
analiza corelaţiilor existente între diferite categorii de venituri şi cheltuieli corespunzatoare acestora,
precum şi cunoaşterea volumului total al cheltuielilor de efectuat şi al veniturilor de încasat.
Dezavantajele se refera la imposibilitatea determinării costului net al diverselor servicii publice şi
crearea situaţiei în care bugetul evidenţiază un rulaj artificial al sumelor reprezentând venituri şi
cheltuieli. Pentru eliminarea unora dintre aceste dezavantaje, practica financiară din multe state
moderne acceptă o seamă de abateri, pentru a da o mai mare supleţe bugetului public. Astfel s-a trecut
la elaborarea de bugete mixte, în care veniturile şi cheltuielile unor instituţii publice figurează cu
sumele lor totale, iar altele numai cu soldurile. Printre veniturile si cheltuielile ce se pot înscrie în buget
numai cu soldul, se numără: veniturile de la intreprinderile publice sau subvenţiile către acestea;
vărsămintele către bugetul de stat sau subvenţiile primite de la acesta, în relaţiile dintre bugetele locale
şi bugetul general al statului; subvenţiile primite în completare de unele instituţii din sfera nemateriala
(institutele de cercetare ştiinţifică, universităţi, şcoli, spitale etc.) ce realizează unele venituri pe care le
reţin în vederea acoperirii unei părţi a cheltuielilor lor.

6.2.2. Unitatea bugetară

Acest principiu vizeaza necesitatea înscrierii tuturor veniturilor publice şi a tuturor cheltuielilor
publice într-un document unic şi după o schemă unitară de clasificare. Prin aceasta, autorizaţia
parlamentară este unică şi generală, permiţând o cunoaştere clară a situaţiei finanţelor publice. De

113
asemenea, bugetul unic are avantajul de a arăta, fără echivoc, faptul că este echilibrat, deficitar sau
excedentar.
Principiul unităţii este definit în Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, la articolul 10,
astfel: “Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document, pentru a se asigura
utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice.”
Motivaţiile aplicării în practică a principiului unităţii bugetului sunt atât de natură tehnico-
financiară, cât şi de natură politică.
Din punct de vedere financiar, unitatea bugetului permite prezentarea stării reale a situaţiei
financiare a ţării, fără artificii de disimulare.
Din punct de vedere politic, un buget unitar oferă posibilitatea cunoaşterii şi examinării de către
parlament a politicii financiare în ansamblu promovată de către guvern, pe care şi-o poate însuşi sau nu.
De asemenea, în absenţa unităţii bugetare controlul parlamentului ar deveni foarte dificil.
În esenţă, prin aplicarea principiului unităţii bugetare se crează premisele emiterii unor judecăţi
de valoare despre situaţia financiară a ţării, precum şi în legatură cu oportunitatea alocării resurselor
bugetare pentru înfăptuirea măsurilor social-economice preconizate de guvern. Din cele expuse, rezultă
că aplicarea principiului unităţii bugetare se află în strânsă legatură cu respectarea principiului
universalităţii bugetului, ele fiind complementare.
În accepţiunea actuală a teoriei finanţelor, unitatea bugetului este considerată un ideal către care
trebuie să se tindă.
Finanţele moderne au apelat la derogari de la principiul unităţii facilitându-se operaţiunea de
debugetizare. Debugetizarea este o politică care constă în modificarea modului de finanţare a
cheltuielilor în sensul că pentru acoperirea acestora sunt folosite şi alte resurse pe lânga veniturile
ordinare ale statului; debugetizarea presupune doua accepţiuni: pe de o parte, trecerea de la finanţarea
publică la cea privată, iar pe de altă parte, semnifică un proces de dezangajare a statului prin glisarea
unor cheltuieli publice din bugetul general spre bugetele anexe şi conturile speciale de trezorerie.
Debugetizarea intervine pentru a facilita efectuarea unor cheltuieli publice pe seama unor resurse
complementare în condiţiile în care veniturile ordinare sunt insuficiente.
Istoria consemnează faptul că unitatea bugetului a fost realizată în perioadele de prosperitate şi
stabilitate economică, iar în perioadele în care statele s-au confruntat cu dificultăţi financiare acest
principiu nu s-a putut impune. În aceste perioade, s-a manifestat tendinţa multiplicării autorizaţiilor
bugetare şi a deschiderii, alături de bugetul ordinar-riguros echilibrat, a autorizării unor cheltuieli
extraordinare care să fie acoperite prin procedee excepţionale.
În acest context, alături de bugetul statului, declarat ca buget ordinar, general sau central,
procedeul pluralităţii bugetare presupune admiterea elaborării şi a unor bugete extraordinare, anexe
sau/şi autonome, precum şi a conturilor speciale de trezorerie.
 Bugetele extraordinare se elaboreaza ca alaturate bugetului ordinar al statului, fiind adoptate de
parlament odata cu acesta. Ele sunt practicate în situaţii excepţionale, atunci când guvernele sunt
confruntate cu cerinţa acoperirii unor cheltuieli excepţionale determinate de înarmare şi desfăşurarea

114
războaielor, pentru acoperirea unor pierderi materiale cauzate de calamităţi ale naturii sau de alte
necesităţi deosebite.
În timp, categoria cheltuielilor excepţionale s-a diversificat, incluzând şi cheltuieli
aferente programelor de modernizare a transportului public, a mijloacelor de
comunicaţie şi de exploatare mai intensă a unor resurse naturale. Pentru acoperirea
acestor cheltuieli sunt afectate venituri excepţionale, procurate pe seama unor impozite
speciale noi, a taxelor alăturate celor existente, a împrumuturilor interne şi externe etc.
Practica întocmirii şi utilizării bugetelor extraordinare a fost şi este supusă unor
frecvente critici. În primul rând, se are în vedere relativitatea caracterului excepţional al
cheltuielilor considerate, ca şi faptul că acest caracter nu este suficient pentru justificarea
finanţării respectivelor cheltuieli pe seama unor procedee ieşite de sub incidenţa
dreptului comun. În al doilea rând, este criticat faptul că bugetele extraordinare au fost şi
sunt folosite pentru a masca amploarea cheltuielilor publice şi pentru a disimula
importanţa şi amploarea deficitului bugetar.
 Bugetele anexe sunt bugetele proprii întocmite de unele servicii publice sau instituţii de stat, cărora
legea nu le-a atribuit în mod obligatoriu personalitate juridica. Prevederile din aceste bugete figurează
per sold în bugetul general al statului, cu excedentul care se varsă la bugetul general - în cazul în care
veniturile proprii depăşesc cheltuielile- sau cu subvenţiile ce vor fi primite, în situaţia inversă.
 Bugetele autonome sunt elaborate de întreprinderile publice cu personalitate juridică şi cu largă
autonomie funcţională, de instituţiile publice din sfera administraţiei de stat, de serviciile publice care
dispun de personalitate juridică şi nu au caracter industrial şi comercial, cum ar fi: serviciile sociale,
financiare, culturale şi de educaşie. Aceste bugete sunt justificate pentru acele persoane juridice care
dispun de venituri provenite din propria activitate şi pe care le folosesc pentru acoperirea cheltuielilor
ocazionate de activitatea curentă şi pentru alimentarea propriilor fonduri de dezvoltare.
Faţă de bugetele extraordinare şi cele anexă, care sunt aprobate de parlament, bugetele autonome
se aproba numai de organele de conducere ale entităţilor cărora prin lege li s-a acordat dreptul de a
avea buget propriu. Autonomia bugetara nu se identifică însă cu autonomia financiara. În cele mai
multe cazuri, veniturile proprii sunt insuficiente în raport cu necesităţile şi deci aceste bugete se
corelează cu bugetul statului prin subvenţii sau alte sume primite pentru echilibrare.
 Conturile speciale de trezorerie reflectă acele operaţiuni de încasări şi plăţi efectuate de organele
statului cu titlu provizoriu - fără a fi expresia unor venituri propriu-zise ale statului sau a unor
cheltuieli cu caracter definitiv.
În principiu, utilizarea corectă a acestor conturi se finalizează prin autoechilibrarea lor, fără
influenţe asupra bugetului. Acest principiu se manifestă însă doar virtual, astfel că situaţia concretă a
bugetului public este influenţată şi de soldul conturilor speciale de trezorerie. Aceste conturi se prezintă
sub diverse forme de la o ţară la alta. În esenţa, este vorba de 6 tipuri de conturi:

115
1. Conturile cu afectaţie specială evidenţiază acele cheltuieli ce sunt acoperite pe seama unor resurse
special mobilizate. În fapt, aceste operaţiuni au un caracter definitiv, fiind o excepţie de la
principiul general al conturilor de trezorerie. În cazul ţării noastre este vorba de fondurile speciale,
pornind de la conţinutul lor şi de la faptul că se aprobă odată cu adoptarea bugetului de stat.
2. Conturile de comerţ se referă la evidenţierea veniturilor şi cheltuielilor aferente unor operaţiuni cu
caracter industrial sau comercial, efectuate în mod ocazional de unele instituţii ale statului.
3. Conturile de reglementare cu guvernele altor ţări evidenţiază contribuţiile guvernelor altor ţări la
finanţarea unor cheltuieli publice din ţara care le deschide, având la bază acorduri internaţionale
exprese.
4. Conturile de operaţiuni monetare înregistrează veniturile şi cheltuielile rezultate din emisiunea de
monedă metalică, din operaţiunile ţării cu FMI, precum şi eventualele beneficii sau pierderi
rezultate din schimbul valutar realizat pentru finanţarea unor obiective publice.
5. Conturile de avans sunt deschise pentru reflectarea avansurilor pe care Ministerul Finanţelor le
poate acorda diverselor instituţii publice sau colectivităţilor locale, în limita creditelor bugetare
aprobate.
6. Conturile de împrumuturi şi de consolidare reflectă împrumuturile de trezorerie ce au o durata mai
mare de 4 ani. În această categorie se includ împrumuturile acordate altor state în vederea
promovării relaţiilor comerciale sau pentru consolidarea datoriei acestora faţă de ţara creditoare. De
asemenea, ele se pot practica şi pe plan intern pentru promovarea unor măsuri sau acţiuni ale
guvernului.
Veniturile şi cheltuielile gestionate prin conturile speciale de trezorerie trebuie să se balanseze,
dar de cele mai multe ori acest echilibru nu se asigură în execuţia curentă. În consecinţă, eventualele
solduri debitoare ale acestor conturi se acoperă din bugetul general al statului, conducând la
amplificarea deficitului acestuia.
6.2.3. Realitatea bugetului
Acesta este principiul conform căruia veniturile şi cheltuielile înscrise în bugetul public trebuie să
fie stabilite pe baze reale, adică să corespundă situaţiei economico-financiare previzibilă pentru anul
bugetar, astfel ca statul să nu aibe dificultăţi financiare în cursul execuţiei bugetare. În adoptarea
deciziei, se ţine cont de fundamentarea riguroasă a obiectivelor propuse şi de o multitudine de criterii
de ordin social-politic.

6.2.4. Anualitatea bugetului

Din punct de vedere istoric, acesta este primul principiu aplicat în practica bugetară şi se refera
atât la: perioada de timp pentru care se elaborează şi se adoptă bugetul cât şi la durata autorizaţiei date
de parlament pentru încasarea veniturilor şi alocarea lor, aferente unui buget. Aceasta perioadă este
limitată , de obicei, la un an. Anul bugetar durează 12 luni şi nu coincide întotdeauna cu anul
calendaristic.

116
 Principiul anualităţii este definit în Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, la articolul
11, astfel: “Veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care
corespunde exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an
bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv.”
În ţări ca Austria, Belgia, Brazilia, Franţa, Germania, anul bugetar coincide cu anul calendaristic.
În alte ţări, ca Marea Britanie, Canada, Japonia, India, Israel anul bugetar începe la 1 aprilie şi se
încheie la 31 martie. În Australia, Camerun, Egipt, Pakistan, Suedia, Sudan, Uganda intervalul este
cuprins între 1 iulie-30 iunie. În S.U.A şi Thailanda, anul bugetar este cuprins în perioada 1 octombrie-
30 septembrie.
Data începerii anului bugetar se stabileşte prin Constitutie şi prin legea organică a
finanţelor publice. În acest scop se iau în considerare caracterul economiei, nivelul de
dezvoltare, tradiţia, regimul de lucru al parlamentului etc.
În România, exerciţiul bugetar este anual şi coincide cu anul calendaristic.
Principiul anualităţii a fost impus din raţiuni de ordin politic, apreciindu-se că eficacitatea
controlului parlamentar asupra activităţii de gestionare financiară a guvernului este reală doar în
condiţiile autorizării de cheltuieli publice pentru perioade de timp nu prea îndelungate.
Principiul anualităţii se practică şi din raţiuni de ordin tehnic, în vederea asigurării condiţiilor
necesare pentru evaluarea veniturilor şi alocaţiilor bugetare cât mai aproape de realitate, concomitent cu
evitarea risipei, a fraudei şi delapidărilor. Toate aceste ar fi mult mai greu de asigurat în condiţiile unor
bugete plurianuale, datorită influenţei fenomenelor conjuncturale şi de instabilitate economica.
În legatura cu stabilirea operaţiunilor bugetare ale unui an, este de menţionat că practica
financiară a consacrat doua modalităţi, cunoscute sub numele de sistemul de gestiune şi sistemul de
exerciţiu.
 Sistemul de gestiune, presupune că durata executării bugetului public este limitată strict la un an,
astfel ca, la finele anului luat în considerare, operaţiunile bugetare încetează automat, iar în contul
de încheiere a exercitiului bugetar se înscriu doar veniturile efectiv încasate, precum şi alocaţiile şi
cheltuielile bugetare efectuate. Veniturile neîncasate şi cheltuielile nelichidate se reportează în
bugetul anului urmator. Acest sistem are avantajul simplităţii, dar e susceptibil de a crea o imagine
falsă asupra echilibrului bugetar şi nu permite cunoaşterea exactă a tuturor veniturilor şi a tuturor
utilizărilor aferente unui an bugetar.
 Sistemul de exerciţiu presupune o durată de execuţie a bugetului mai mare decât un an, exerciţiul
presupunând şi o perioadă complementară de 3 sau 6 luni, în vederea lichidării tuturor operaţiunilor,
conform autorizaţiei bugetare date de parlament. Corespunzator acestui sistem, veniturile bugetare
şi utilizările aferente unui an bugetar se reflectă integral în bugetul respectiv, chiar dacă acestea nu
s-au realizat în perioada de 12 luni a anului bugetar. Dezavantajele sistemului se referă la unele
complicaţii privind evidenţa contabilă pentru funcţionarea paralelă, pe timp de 3-6 luni, a doua
bugete, existând doua categorii de venituri şi de utilizări. În acest fel, contul de execuţie a bugetului
expirat se încheie mai târziu, având drept rezultat temporizarea efectelor controlului parlamentar.

117
În România, conform prevederilor legale în vigoare, se aplica sistemul de gestiune.

În teoria financiară actuală, există numeroase păreri care apreciază că principiul anualităţii
bugetului are un caracter artificial, pornind de la faptul că viaţa financiară a statului este continuă şi
este artificial să se dorească decuparea ei în tranşe anuale. De aceea principiul anualităţii trebuie să
devină mai suplu, în sensul că anumite autorizări de cheltuieli pot fi date pentru o perioada ce depăşeste
cadrul unui an, iar câteodata pentru o durata mai mică de un an, prin credite suplimentare solicitate de
guvern şi incluse în legile de finanţe rectificative.

6.2.5. Specializarea bugetara

Acest principiu se referă la faptul că autorizaţia parlamentară cu privire la buget nu se da “în
bloc” - pentru toate veniturile şi toate utilizările bugetare- ci se aprobă pe surse de provenienţă a
veniturilor şi pe categorii de utilizări, în funcţie de natura şi destinaţia lor, a creditelor bugetare.1
Principiul specializării bugetare este definit în Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, la
articolul 12, astfel: “Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de
provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia
acestora, potrivit clasificaţiei bugetare.”
În acest scop, ca instrument tehnic al aplicării practice a principiului, se utilizează clasificaţia
bugetara. Aceasta este o schema de grupare a veniturilor si cheltuielilor publice, într-o anumita ordine
si pe baza unor criterii precis determinate.
Legea nr. 500/2002 privind finantele publice defineşte clasificaţia bugetară ca fiind “ gruparea
veniturilor şi cheltuielilor bugetare într-o ordine obligatorie şi după criterii unitare.”
Clasificaţia bugetară trebuie astfel concepută încât să grupeze veniturile după provenienţă, iar
cheltuielile pe destinaţia lor efectivă şi în funcţie de conţinutul lor economic. În practica bugetară,
criteriile luate în considerare sunt de ordin administrativ, economic şi funcţional.
Dupa criteriul administrativ, veniturile si cheltuielile bugetului public sunt grupate dupa
institutiile care le încaseaza sau le efectueaza.
Criteriile economice au în vedere natura şi felul veniturilor, pe de o parte, precum şi natura şi
destinaţia cheltuielilor, pe de altă parte, facându-se şi distincţia între operaţiuni curente şi operaţiuni de
capital.
Criteriul funcţional porneşte de la concepţia că veniturile şi cheltuielile bugetare sunt
instrumente de realizare a politicii economico-financiare a guvernului; în acest scop, clasificaţia

1
Prin credit bugetar se înţelege suma limită înscrisă în bugetul public şi aprobată de Parlament, până la care se poate efectua o anumită
cheltuială.
Aceasta este o noţiune convenită tradiţional pentru procedeul practic al alocării bugetului, înţelesul său fiind total diferit de ceea ce se
desemnează în mod propriu-zis prin credit. Astfel, în timp ce creditul (bancar, comercial sau public) este expresia unei relaţii contractuale, prin care o
persoană dă celeilalte sume de bani sau bunuri, în condiţiile rambursării (restituirii sau plăţii) acestora şi ale perceperii de dobânzi, creditele bugetare sunt
“drepturi bãneşti” ale instituţiilor şi organelor finanţate de la bugetul public. Aceste credite nu sunt restituibile, spre deosebire de cele bancare, a căror
trăsătură esenţială este rambursabilitatea.
118
bugetară funcţională cuprinde părti, titluri, capitole, subcapitole, paragrafe şi articole. Aceasta
clasificaţie este obligatorie pentru toate organismele şi instituţiile publice.
Clasificaţia bugetară trebuie să fie simplă, concisă şi clară, dar în acelaşi timp trebuie să facă
posibilă analiza economică a veniturilor, alocaţiilor şi cheltuielilor înscrise în buget, a modului în care
acesta influenţează repartiţia produsului intern net şi procesul reproducţiei economice.

6.2.6. Echilibrarea bugetara

Acesta este principiul conform căruia bugetul public trebuie să fie echilibrat, ceea ce înseamnă că
utilizările ordinare date fondului bugetar trebuie să fie acoperite integral pe seama veniturilor ordinare.
În doctrina economică clasica (liberalismul clasic), echilibrarea bugetului era considerată “cheia
de bolta” a finanţelor publice, “regula de aur” a gestiunii bugetare. În acest cadru, deficitul bugetar era
privit ca un fenomen grav, reprezentând un pericol pentru apariţia inflaţiei şi a bancrutei statului.
Pe fondul noilor relaţii economice de dupa al doilea război mondial, tezei echilibrului bugetar
riguros a început să i se opună teza deficitului sistematic, potrivit căreia deficitul bugetar nu provoacă
nici un rău în economie, ci are un efect benefic, întrucât statele fac unele cheltuieli suplimentare de care
beneficiază naţiunile, economiile naţionale, agenţii economici şi cetăţenii. Acceptarea tezei deficitului
sistematic reprezintă renunţarea la preceptele doctrinei liberalismului clasic şi ale non-intervenţiei
statului în economie.
Pentru perioada contemporană, teza deficitului sistematic a fost abandonata treptat, fiind de
reţinute teoria bugetelor ciclice şi doctrina impasului.
 Conform teoriei bugetelor ciclice, se încearcă acreditarea ideii că, în condiţiile actuale, se poate renunţa la
cerinţa tradiţională a echilibrării an de an a bugetului, trecându-se la aplicarea unor programe de echilibrare
pe termen lung, reflectate în întocmirea unor bugete plurianuale, echilibrate ciclic. Conform acestei concepţii
realizarea echilibrului la nivelul unui ciclu economic ar fi posibilă prin folosirea unor tehnici specifice, cum
ar fi : constituirea unor fonduri de rezervă, a unor fonduri de egalizare, şi folosirea amortizării alternative
a datoriei publice.
 Doctrina impasului a adoptat o poziţie mai nuanţată, teoretizând acceptarea unei descoperiri de tezaur, în
anumite limite şi anumite condiţii. Suma impasului admisibil este dată de valoarea ansamblului bunurilor
suplimentare obtenabile pe calea majorării cheltuielilor publice. Acest impas se acoperă în perioadele de
expansiune prin creaţia de monedă care se distribuie în economie pe calea operaţiunilor bugetare, fără a
provoca inflaţie. Desigur, acceptarea şi acoperirea impasului sunt condiţionate şi de stabilitatea economiei.
Aceste proceduri devin periculoase când sunt practicate într-o conjunctura inflaţionistă, riscând să ducă la
creşterea ratei inflaţiei.
În perioada actuală, când se susţin atât neutralitatea finanţelor publice, cât şi renunţarea la
echilibrarea anuală a bugetului, politica bugetară este astfel concepută încât să realizeze o corelare între
un ansamblu de indicatori macroeconomici şi nivelul deficitului bugetar. Urmărirea sistematica a
nivelului şi a evoluţiei indicatorilor macroeconomici permite stabilirea unui diagnostic conjuctural şi,
implicit, adoptarea unor măsuri bugetare în concordanţă cu starea şi evoluţia economiei reale.
Sistemul de indicatori de semnalizare include:

119
 indicatori specifici nivelului şi evoluţiei preţurilor, care permit măsurarea ecartului
între evoluţia preţurilor interne şi externe şi a diferenţialului ratei inflaţiei;
 indicatori de comerţ exterior, prin care se măsoară gradul de acoperire a importurilor de către
exporturi;
 indicatori de utilizare a resurselor, urmărindu-se corectarea variaţiilor sezoniere;
 indicatori care reflectă nivelul şi evoluţia productivităţii muncii şi a producţiei industriale;
 indicatorii privind structura pieţei naţionale, care să evidenţieze aportul capitalului autohton şi a
celui străin la realizarea producţiei naţionale;
 indicatori ai creşterii economice sau indici ai produsului intern brut;
 indicatori monetari şi financiari diverşi (evoluţia ratei dobânzii, cursul de schimb, cursul bursier,
masa monetară etc.).
Aceşti indicatori pun în evidenţă conjuctura economică la un moment dat şi contribuie la
adaptarea politicii bugetare în condiţiile unui deficit suportabil.

6.2.7. Neafectarea veniturilor bugetare

Este un principiu complementar celui al universalităţii, în virtutea căruia veniturile prelevate la
fondul bugetar trebuie să se despersonalizeze şi să servescă la acoperirea cheltuielilor publice privite în
ansamblul lor. Aceasta înseamnă că nu este permisă folosirea unui anumit venit bugetar pentru
finanţarea unei anumite utilizări (cheltuieli) bugetare. Acest principiu întăreşte şi pe cel al unităţii
bugetului, atât din punct de vedere formal - în sensul că afectarea resurselor ar conduce la divizarea
bugetului în tot atâtea documente-anexă câte destinaţii speciale ar exista - cât şi din punct de vedere
material, în sensul că veniturile şi cheltuielile sunt reunite în cadrul aceluiaşi buget, formând o masă
globală de resurse care acoperă o masa globală de utilizări (cheltuieli).
Aplicarea acestui principiu are şi o serie de inconveniente, vizând:
 imposibilitatea cunoaşterii costului net al diverselor servicii publice;
 neimpulsionarea şefilor serviciilor publice de a-şi ameliora condiţiile derulării activităţilor proprii,
întrucât ştiu că nu pot profita direct de pe urma încasărilor ce ar rezulta din activitatea lor;
 separarea cheltuielilor şi veniturilor este contrară cerinţelor gestiunii comerciale, aplicabile în cazul
unor servicii publice.
Şi în acest caz se acceptă o serie de abateri cu referire la:
 scoaterea în afara bugetului ordinar a unor venituri provenite din anumite surse (de la domeniul public,
de exemplu), în vederea finanţării anumitor servicii publice, considerate de interes major;
 lăsarea la dispoziţia ministerelor a unor cote-părţi din unele venituri proprii pentru acoperirea unor
cheltuieli aferente unor acţiuni specifice;
 întocmirea bugetelor extraordinare, anexe şi autonome, precum şi a conturilor speciale de trezorerie;
 garantarea unor împrumuturi publice cu anumite venituri bugetare sigure, precum şi folosirea anumitor
surse de venit pentru amortizarea unei părţi din datoria publică;
 indicarea destinaţiei încasărilor provenite din introducerea unor noi impozite, în scopul uşurării
acceptării lor şi al atenuării stării de nemulţumire a unora din contribuabili;
120
  posibilitatea utilizării sumelor vărsate benevol la buget de către persoane fizice sau juridice, pentru
acoperirea unor cheltuieli de interes public şi care sunt expres precizate.

6.2.8. Principiul publicităţii bugetare

Acest principiu presupune respectarea procedurii dezbaterii publice a proiectelor bugetului public
naţional în cadrul Parlamentului şi al consiliilor locale, precum şi aducerea acestora la cunostinta
cetatenilor tarii. De asemenea, concomitent cu dezbaterile parlamentare (sau din consiliile locale),
proiectele de buget sunt larg comentate în presa scrisă şi audiovizuală.
Dupa adoptarea de catre Parlament a Legii cu privire la bugetul public şi
promulgarea sa, această lege se publică în Monitorul Oficial sau în alte publicaţii cu
caracter oficial, specifice fiecărei ţări. Cu acest prilej, se dă publicităţii şi contul de
încheiere a exercitiului bugetar al penultimului an.
Principiul publicităţii este definit de Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, în articolul 9
astfel: “Sistemul bugetar este deschis şi transparent, acestea realizându-se prin:
a) dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
b) dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul
aprobării acestora;
c) publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare a
bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;
d) mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului
bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege.”
Pentru a fi cât mai accesibilă, publicarea legii bugetului trebuie realizată într-o formă cât mai
simplă, clară şi precisă. Publicarea bugetului se impune şi ca o necesitate în contextul participării
fiecărei ţări la relaţiile economice, financiare şi monetare internaţionale, în cadrul cărora statele
partenere solicită informaţii cu privire la situaţia finanţelor publice, starea de echilibru sau dezechilibru
bugetar, nivelul fiscalităţii, evoluţia serviciului datoriei publice şi alte asemenea date, pe baza cărora să
poată fi stabilit gradul de bonitate al ţării respective.

10.2.9 Principiul unităţii monetare

Legea finanţelor publice nr. 500/2002 mai prevede la art. 13 şi principiul unităţii monetare care
stipulează faptul că toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţională.

121
.31. 6.3. METODE CLASICE ŞI MODERNE DE DIMENSIONARE A
VENITURILOR ŞI CHELTUIELILOR BUGETARE

Bugetul trebuie să reflecte, pe de o parte, necesităţile de resurse financiare ale statului şi, pe de
altă parte, posibilităţile de acoperire a acestora în condiţii considerate normale din punct de vedere
economico-financiar. Se pune, astfel, problema dimensionării corecte a nivelului veniturilor şi
cheltuielilor publice. Pentru aceasta, în practica financiară se folosesc atât metode clasice, cât şi metode
moderne bazate pe analiza cost-avantaje şi alte studii de eficienţă.
 Metodele clasice de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare sunt:
- metoda automata sau a penultimei;
- metoda majorării sau a diminuării;
- metoda evaluării directe.

 Metoda automata - potrivit acesteia, se iau drept bază la întocmirea bugetului pentru anul urmator
(t+1), veniturile şi cheltuielile penultimului an (t-1), an al cărui exerciţiu a fost încheiat. Metoda
este simplă, dar prezintă dezavantajul că adesea este departe de realitate, deoarece condiţiile
economice, sociale şi politice existente cu doi ani în urmă nu se pot menţine ca atare şi în anul
pentru care se elaborează bugetul.
 Metoda majorării (diminuării) constă în aceea că se iau în calcul rezultatele exerciţiilor bugetare
pe un interval de cinci sau mai mulţi ani consecutivi premergători anului pentru care se întocmeşte
proiectul de buget. Pe baza acestor date se determină ritmul mediu anual de creştere (sau
descreştere) a veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi acest ritm se aplica asupra veniturilor şi
cheltuielilor anului bugetar în curs. Şi această metodă este aproximativă, deoarece în fiecare an
intervin noi factori de influenţă. În plus, procedeul transpune în viitor influenţele negative ale unor
fenomene economico-financiare ce s-au manifestat în anii trecuţi.
 Metoda evaluării directe presupune efectuarea unor calcule pentru fiecare sursa de venit şi fiecare
categorie de cheltuieli. În acest scop se au în vedere execuţia preliminată a bugetului pe anul în curs
şi previziunile în domeniul economic şi social pentru anul următor. Deşi mai apropiată de realitate,
nici această metodă nu asigură o evaluare riguroasă a veniturilor şi cheltuielilor bugetare.
Având în vedere limitele metodelor clasice de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare,
multe state au renunţat la unele procedee tradiţionale, în favoarea unor metode moderne, bazate pe
analiza costuri-avantaje sau cost-eficacitate.
Metodele de tip american sunt următoarele:
 Metoda de planificare, programare şi bugetizare (P.P.B.S- Planned Programmed Budgeting
System) practicată o vreme în SUA, presupune identificarea şi cuantificarea obiectivelor ce urmează a
se finanţa de la buget pe termen lung, estimarea costurilor şi avantajelor soluţiilor propuse pentru
realizarea obiectivului şi determinarea mărimii creditelor bugetare ce trebuie înscrise anual în buget.
Studiile prospective cu orizont îndepărtat sunt aprofundate în cadrul unor programe pe termen mijlociu
122
şi concretizate în lucrările specifice bugetului fiecărui an, asigurând o corelare mai judicioasă a
acţiunilor, deciziile având la bază analiza cost-avantaje. Fazele metodei P.P.B.S sunt : planificarea,
programarea şi bugetizarea. Metoda permite identificarea “opţiunilor verticale” în cadrul aceluiaşi
minister, ţinându-se cont de specificitatea criteriilor decizionale elaborate.
 Metoda Managementului prin obiective (M.B.O- Management by objectives) . Esenţa metodei
constă în aceea că se pune accentul pe identificarea finalităţilor sau ţintelor pentru fiecare domeniu de
activitate. Fiecare gestionar de resurse publice defineşte propriile obiective contribuind, astfel, la
realizarea finalităţilor propuse. Metoda M.B.O. a fost concepută în contextul unei planificări globale pe
termen de cinci ani, având drept scop identificarea opţiunilor orizontale privind diferenţierea mărimii
creditelor bugetare pe ministere.
 Alta metodă, bazată tot pe analiza costuri-avantaje, denumita Baza bugetara zero, (Z.B.B- Zero
Base Budgeting ) a început să fie practicată în SUA după 1980. Scopul metodei este de a preîntâmpina
creşterea cheltuielilor publice de la un an la altul. Aplicarea metodei presupune o multitudine de
programe alternative, grupate în aşa-numitele decizii-pachet. Opţiunea pentru unul sau altul dintre
programele propuse depinde de efectele ce pot fi obţinute la un nivel dat al cheltuielilor.
Metodele de inspiratie franceza
 Metoda raţionalizării opţiunilor bugetare, (R.C.B.- La Rationalisation des Choix
Budgetaires ) practicată în Franţa, este concepută sub forma unui sistem cibernetic închis, între
componentele căruia există o legătură de interdependenţă. Metoda cuprinde patru faze, şi anume:
studiul, decizia, execuţia şi controlul şi se bazează pe folosirea tehnicilor de analiză şi calcul, de
previziune, organizare şi gestiune.
Aplicarea metodei vizeaza următoarele etape:
 -studierea obiectivelor şi a posibilităţilor de procurare a resurselor necesare;
 -identificarea mijloacelor de realizare a obiectivului propus, compararea soluţiilor alternative,
elaborarea unor programe pe termen mijlociu şi determinarea costului total de realizare a
programelor propuse;
 -luarea deciziei pe baza analizei costuri-avantaje, cost-eficienţă sau a analizei multicriteriale;
 -realizarea programelor aprobate, ceea ce presupune întocmirea unor bugete-program şi includerea
lor în fiecare an în bugetul de stat;
 -controlul bugetar, în cadrul căruia se confruntă obiectivele urmărite cu rezultatele obţinute.
Sintetic, fluxul raţionalizării opţiunilor bugetare poate fi ilustrat prin schema următoare:

Studiul
 Formularea problemei
 Identificarea obiectivelor şi a mijloacelor de realizare a lor
 Confruntarea soluţiilor propuse
 Elaborarea programelor alternative sau
 Redefinirea obiectivelor
123
 Decizia
 Alegerea programului care maximizează efectele
 Elaborarea bugetului program
 Includerea în bugetul anual

Executia
 Aplicarea în practică a deciziei
 Efectuarea cheltuielilor
 Identificarea efectelor obţinute

Controlul
 Determinarea indicatorilor de gestionare a resurselor şi de execuţie a programului
 Reevaluarea opţiunilor
 Reajustarea programelor

Cu toate că această metodă prezintă avantajul că, folosindu-se de modele matematice, se ajunge la
o estimare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare mai apropiată de nivelul necesităţilor reale ale fiecarei
perioade, totuşi aplicarea ei este dificilă, deoarece fenomenele economice sunt influenţate de o
multitudine de factori a căror acţiune, în unele cazuri, nu poate fi cuantificată.
Deşi metodele moderne se bazează pe folosirea tehnicii electronice de calcul, pe simularea unor
multiple soluţii alternative şi pe analiza variantelor propuse, uneori deciziile nu au o fundamentare
riguroasă, prevalând şi în aceste situaţii motivaţiile politice.

.32. 10.4 SISTEME BUGETARE. SISTEMUL BUGETAR DIN ROMÂNIA

Sistemul bugetar diferă de la un stat la altul în funcţie de structura organizatorică a acestuia. Din
punct de vedere al structurii organizatorice, statele pot fi de tip unitar (Franţa, Marea Britanie, Italia,
Suedia, Spania etc.) şi de tip federal (SUA, Canada, Elveţia, Germania s.a.).
Statele de tip unitar sunt organizate în unităţi administrativ-teritoriale la nivelul cărora
funcţionează organe ale puterii şi administraţiei de stat locale. Structura sistemului bugetar în acest caz
cuprinde un buget al administraţiei publice centrale şi bugete locale, care corespund unităţilor
administrativ-teritoriale.
Statele de tip federal au o structură organizatorică care include: federaţia, statele, provinciile sau
regiunile membre ale federaţiei şi unităţile administrativ-teritoriale proprii fiecarui stat membru al
federaţiei. La nivelul federaţiei funcţionează organe supreme care au competente atât pe plan intern, cât
şi în relaţiile internaţionale. Statele, provinciile sau regiunile dispun de parlamente şi guverne proprii,
124
dar nu au competenţe în relaţiile internaţionale. Structura sistemului bugetar cuprinde: bugetul
federaţiei, bugetele statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi bugetele locale. În
statele federale, ponderea cea mai mare în totalul cheltuielilor publice o deţin cheltuielile finanţate de la
bugetul federal, iar în statele unitare cea mai mare parte a cheltuielilor publice este finanţată de la
bugetul administraţiei publice centrale, inclusiv bugetul asigurărilor sociale.
În România, sistemul bugetar este structurat, ca în orice alt stat unitar, în funcţie de împărţirea
administrativ-teritoriala si cuprinde un sistem unitar de bugete care cuprinde bugetele prevăzute în
Legea nr. 500/2002 privind finantele publice şi bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale şi
ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local reglementate de Ordonanţa de Urgenţă nr.
45/2003 privind finanţele publice locale
Veniturile şi cheltuielile sistemului bugetar, cumulate la nivel naţional, alcătuiesc veniturile
bugetare totale, respectiv cheltuielile bugetare totale care, după consolidare, prin eliminarea
transferurilor dintre bugete, vor evidenţia dimensiunile efortului financiar public pe anul respectiv,
starea de echilibru sau dezechilibru, după caz.
Resursele financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale se constituie din impozite, taxe şi alte
venituri fiscale, venituri nefiscale, venituri din capital, cote şi sume defalcate din unele venituri ale
bugetului de stat, cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale,
transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat şi venituri cu destinaţie specială.
Creditele bugetare aprobate se utilizează pentru finanţarea funcţiilor administraţiei publice,
programelor, acţiunilor, obiectivelor şi sarcinilor prioritare, potrivit scopurilor prevăzute în legi şi alte
reglementări, şi vor fi angajate şi folosite în strictă corelare cu gradul previzionat de încasare a
veniturilor bugetare.
Fundamentarea, dimensionarea şi repartizarea cheltuielilor publice locale, pe destinaţii şi
ordonatori de credite, se efectuează în concordanţă cu atribuţiile care revin autorităţilor
administraţiei publice locale şi cu priorităţile stabilite de acestea, în vederea funcţionării lor şi în
interesul comunităţii respective.
Legea bugetară anuală prevede şi autorizează, pentru anul bugetar, veniturile şi cheltuielile
bugetare, precum şi reglementări specifice exerciţiului bugetar. Sumele aprobate, la partea de
cheltuieli, prin buget, în cadrul cărora se angajează, se ordonanţează şi se efectuează plăţi, reprezintă
limite maxime care nu pot fi depăşite. Angajarea cheltuielilor din aceste bugete se face numai în
limita creditelor bugetare aprobate.
În cadrul legilor bugetare anuale se includ următoarele:
a) legea bugetului de stat, legea de rectificare a bugetului de stat;
b) legea bugetului asigurărilor sociale de stat, legea de rectificare a bugetului asigurărilor sociale
de stat.
Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului bugetar prin legi de rectificare,
elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleaşi
proceduri ca şi legilor bugetare anuale iniţiale, cu excepţia termenelor din calendarul bugetar.
Rezultatele fiecărui exerciţiu bugetar se aprobă prin:
125
 a) legea privind contul general anual de execuţie a bugetului de stat;
b) legea privind contul general anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale.
Bugetul este elaborat atât pe baza principiului bugetului brut (pentru principalele activităţi social-
culturale, apărare etc.), cât şi pe principiul bugetului net, în relaţiile cu regiile autonome şi instituţiile
care realizează venituri. De asemenea se întocmesc şi bugete anexă şi bugete extraordinare pe obiective
şi programe de redresare în scopul limitării dezechilibrelor din economie. Criteriile care stau la baza
elaborării clasificaţiei bugetare sunt provenienţa veniturilor şi destinaţia cheltuielilor, precum şi
gruparea cheltuielilor în cheltuieli de personal şi cheltuieli materiale. Legislaţia bugetară admite şi
posibilitatea administrării unui buget deficitar, acoperirea deficitului fiind realizată prin împrumuturi,
lansarea de bonuri de tezaur, atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă.
Bugetul administraţiei centrale de stat cuprinde veniturile centralizate ale statului şi repartizarea
acestora pentru finanţarea cheltuielilor cu învăţământul, sănătatea, cultura, ocrotirea socială, alocaţiile
şi ajutoarele pentru copii şi alte activităţi de protecţie ecologică. În acelaşi timp, resursele bugetului de
stat sunt folosite pentru susţinerea unor programe prioritare de cercetare, pentru desfăşurarea în condiţii
normale a activităţii regiilor autonome, instituţiilor publice, a unor societăţi comerciale cu capital
integral de stat, asigurarea apărării ţării şi ordinii publice.
Din bugetul de stat se efectuează importante transferuri de resurse către bugetele locale pentru
asigurarea echilibrului acestora. Prin legiferarea separată a problematicii finanţelor publice locale, s-au
reglementat pentru prima dată unitar şi distinct problemele strict circumscrise finanţelor publice locale.
Guvernul nu va mai impune nici un fel de răspundere autorităţilor administraţiei publice locale, fără a
le asigura acestora şi resursele financiare necesare realizării lor. Acest principiu este pentru prima dată
înscris în legislaţia românească privind autonomia locală.
Se creează o nouă sursă de investiţii la dispoziţia bugetului local şi anume veniturile din vânzarea
unor bunuri aparţinând domeniului privat al acestora şi se descrie mecanismul stabilirii de taxe speciale
pentru funcţionarea unor servicii locale. Ele trebuie astfel dimensionate încât să asigure integral
costurile operaţionale şi investiţiile pentru serviciul respectiv şi pot fi utilizate numai în scopuri pentru
care au fost înfiinţate. Aceste taxe se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice ce beneficiază
de serviciul respectiv.
O altă nouă prevedere se referă la obligativitatea instituţiilor publice de a calcula amortisment
pentru activele corporale şi necorporale care participă la activităţi economice, sumele astfel obţinute
fiind utilizate ca surse de investiţii în acelaşi domeniu.
O altă noutate deosebit de importantă este posibilitatea contractării de împrumuturi interne şi
externe pe termen mediu şi lung de la bănci comerciale şi alte instituţii de credit pentru realizarea de
investiţii publice şi refinanţarea datoriei publice; aceste împrumuturi se garantează cu venituri curente
ale bugetului local (mai puţin transferul cu destinaţie specială), fără ca Guvernul să aibă vreo obligaţie
de plată în legatură cu datoria, dobânzile şi comisioanele aferente, stabilindu-se limite maxime datoriei
publice locale anuale. Legea invită la interpretarea conform căreia pentru consiliile locale cea mai bună
modalitate de a-şi asigura viitorul financiar este de a stimula dezvoltarea economică locală prin planuri
de dezvoltare economica şi alte eforturi pe plan local.
126
 Priorităţile pentru pregătirea autorităţilor locale sunt:
- corelarea dezvoltării economice locale cu bugetele locale;
- realizarea de estimări prudente pentru stimularea creşterii economice;
- efectuarea de investiţii prudente pentru stimularea creşterii economice.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Definiţi bugetul public sub aspect juridic.

2. Care sunt trăsăturile bugetului public ?
3. Definiţi noţiunea de buget public din punct de vedere economic.
4. Prezentaţi definiţia generală a bugetului public.
127
5. Ce alte categorii de bugete mai pot fi elaborate de organele statului ? Definiţi fiecare
categorie în parte.
6. Ce categorii de bugete sunt elaborate în România în conformitate cu prevederile Legii
nr. 500/2002 privind finanţele publice?
7. Care sunt principiile bugetare ? Prezentaţi pe scurt fiecare principiu în parte în
conformitate cu părevederile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice.
8. Prezentaţi metodele clasice de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare.
9. Care sunt metodele de tip american de dimensionmare a veniturilor şi cheltuielilor
bugetare? Dar cele de inspiraţie franceză ?
10.Prezentaţi sistemele bugetare în statele de tip unitar şi în cele de tip federal.
11.Caracterizaţi sistemul bugetar în România.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Care din următoarele metode nu este o metodă modernă de dimensionare a veniturilor

şi cheltuielilor bugetare?
a) metoda de planificare, programare, bugetizare;
b) metoda de reevaluare a opţiunilor bugetare;
c) metoda bazei bugetare zero;
d) metoda raţionalizării opţiunilor bugetare;
e) meoda automată.
128
 2. Care din următoarele metode este o metodă clasică de dimensionare a veniturilor şi
cheltuielilor bugetare?
a) metoda de planificare, programare, bugetizare;
b) metoda de reevaluare a opţiunilor bugetare;
c) metoda bazei bugetare zero;
d) metoda evalării directe
e) metoda raţionalizării opţiunilor bugetare;

3. Metoda evaluării directe a veniturilor şi cheltuielilor presupune:

a) întocmirea bugetului cu luarea în considerare a rezultateelor exerciţiilor bugetare pe
mai mulţi ani premergători celui pentru care se elaboreză bugetul;
b) determinarea coeficientului creşterii sau descreşterii veniturilor şi cheltuielilor
bugetare;
c) luarea în considerare a nivelului cheltuielilor şi vniturilor ultimului an al cărui
exerciţiu a fost încheiat;
d) preluarea unor metode de elaborare a bugetului din practica altor ţări.
e) efectuarea unor calcule pentru fiecare sursa de venit şi fiecare categorie de cheltuieli , prin
urmărirea execuţiei preliminată a bugetului pe anul în curs şi a previziunilor în domeniul
economic şi social pentru anul următor

4. Care dintre următoarele trăsături sunt caracteristice bugetului de stat:

a) bugetul de stat poate funcţiona cu excedent;
b) bugetul de stat poate funcţiona cu deficit;
c) este un act de previziuni;
d) este un act prin care puterea executivă planifică cheltuirea şi venituri în acord cu
prevederile legale;
e) este un act anual.

5. Ce se înţelege prin buget public consolidat:

a) resursele şi cheltuielile bugetului de stat;
b) resursele şi cheltuielile bugetului de stat, asigurărilor sociale de stat, fondurilor
speciale, bugetelor locale, bugetului trezoreriei statului şi bugetelor altor
129
 instituţii publice cu caracter autonom, cumulate la nivel naţional, din care se
elimină transferurile dintre bugete;
c) resursele şi cheltuielile bugetului de stat, asigurărilor sociale de stat, fondurilor
speciale, bugetelor locale, bugetului trezoreriei statului şi bugetelor altor instituţii
publice cu caracter autonom;
d) resursele şi cheltuielile bugetului de stat, asigurărilor sociale de stat, fondurilor
speciale, bugetelor locale, bugetului trezoreriei statului şi bugetelor altor instituţii
publice cu caracter autonom, cumulate la nivel naţional;
e) nici una dintre variantele menţionate.

6. În ce se concretizează aplicarea principiului universalităţii în elaborarea bugetului de

stat:
a) prezentarea bugetului într-un singur document;
b) asigurarea efectuării cheltuielilor unui stat din veniturile sale curente;
c) înscrierea veniturilor şi a cheltuielilor bugetului de stat în acelaşi document în
sume globale;
d) clasificarea şi repartizarea indicatorilor financiari în funcţie de anumite elemente;
e) depersonalizarea veniturilor bugetare.

7. În ce se concretizează aplicarea principiului unităţii în elaborarea bugetului de stat:

a) înscrierea tuturor veniturilor publice şi a tuturor cheltuielilor publice într-un document unic
şi după o schemă unitară de clasificare;
b) înscrierea veniturilor şi a cheltuielilor bugetului de stat în acelaşi document în sume
globale;
c) clasificarea şi repartizarea indicatorilor financiari în funcţie de anumite elemente;
d) depersonalizarea veniturilor bugetare.
e) executarea anuală a prevederilor din bugetul de stat

8. În ce se concretizează principiul realităţii bugetare:

a) asigurarea efectuării cheltuielilor unui stat din veniturile sale curente;
b) înscrierea tuturor veniturilor publice şi a tuturor cheltuielilor publice într-un document unic şi după
o schemă unitară de clasificare;
c) clasificarea şi repartizarea indicatorilor financiari în funcţie de anumite elemente;
130
d) depersonalizarea veniturilor bugetare.
e) veniturile şi cheltuielile înscrise în bugetul public trebuie să fie stabilite pe baze reale

9. Ce reprezintă bugetele extraordinare:

a) bugetele unor instituţii ale statului care au deplină autonomie financiară;
b) cheltuielile trezoreriei statului elaborate în funcţie de sistemul economic al fiecărui
stat;
c) anumite resurse financiare din care se finanţează acţiuni cu caracter industrial sau
comercial;
d) conturi ale afectaţiilor speciale;
e) bugete care asigură finanţarea cheltuielilor excepţionale ce se practică în situaţii
excepţionale, cu cerinţa acoperirii unor cheltuieli excepţionale .

10. Prin legea bugetară anuală se stabileşte că:

a) nivelul cheltuielilor bugetare reprezintă limite maxime care nu pot fi depăşite;
b) poate fi depăşit numai nivelul cheltuielilor pentru apărare şi ordine publică;
c) nivelul cheltuielilor bugetelor locale poate fi depăşit;
d) nivelul cheltuielilor bugetare aprobat poate fi depăşit la cheltuielile pentru acţiuni
social-culturale;
e) nivelul cheltuielilor bugetare reprezintă limite minime care pot fi depăşite.

11. Ce categorie de conturi nu reprezintă conturi speciale de trezorerie?

a) conturile cu afectaţie specială
b) conturile de comerţ
c) conturile consolidate
d) conturile de reglementare cu guvernele altor ţări
e) conturile de operaţiuni monetare

12. Care sunt cele două sisteme de stabilire a operaţiunilor bugetare ale unui an?
a) sistemul de gestiune şi sistemul de exerciţiu
b) sistemul de gestiune şi sistemul de planificare
c) sistemul de exerciţiu şi sistemul de planificare
d) sistemul de autorizare si sistemul de planificare
131
 e) sistemul de eexerciţiu şi sistemul de reglementare

Capitolul 7
PROCESUL BUGETAR

-------------------OBIECTIVE---------------------

După parcurgerea acestui capitol veţi putea să:

 definiţi conceptul de proces bugetar

 enumeraţi trăsăturile comune ale procesului bugetar în diferite ţări
 enumeraţi fazele procesului bugetar
 enunţaţi sistemele de iniţiativă bugetară
 prezentaţi etapele calendarului bugetar în România
 prezentaţi procedura de aprobare a bugetului în România
 enumeraţi fazele ce se parcurg în execuţia părţii de cheltuieli a bugetului de
stat
 definiţi fazele ce se parcurg în execuţia părţii de venituri, în cazul impozitelor
directe
 prezentaţi etapele fazei de încheiere şi aprobare a contului de execuţie bugetară
 prezentaţi modul de executare a controlului bugetar în România
 definiţi obiectul execuţieie de casă a bugetului
132
  enunţaţi funcţiile trezoreriei

.33. 7.1. FAZELE ŞI TRĂSĂTURILE PROCESULUI BUGETAR

Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de operaţiuni care se succed anual şi privesc

elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului,
încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul bugetar.

Legile bugetare cuprind la venituri, estimările anului bugetar, la cheltuieli, creditele bugetare
determinate de autorizările conţinute în legi specifice, deficitul sau excedentul bugetar, după caz,
precum şi reglementările specifice exerciţiului bugetar.
Sub aspectul realizării sale în timp, procesul bugetar durează circa 2 ani şi jumatate, întinzându-se
pe 3 ani calendaristici consecutivi. Astfel, în a doua jumătate a primului an calendaristic are loc
întocmirea proiectului legii bugetare şi dimensionarea cifrelor bugetare aferente, care se aprobă de forul
legislativ, în anul al doilea se realizează execuţia bugetară curentă, iar în anul al treilea se încheie contul
de execuţie bugetară, care este supus aprobarii Parlamentului.
Operaţiunile ce compun procesul bugetar poartă amprenta specificului naţional al cadrului
legislativ şi administrativ în care se derulează, dar prezintă şi o serie de trăsături comune. Astfel,
acesta este un proces:
 de decizie, care constă în ordonarea priorităţilor şi în alocarea resurselor necesare
finanţării obiectivelor vizate, având utilitate publica. Decizia ce trebuie luată este una din cele mai
grele, deoarece resursele sunt limitate şi se situează, în toate cazurile, sub nivelul necesităţilor
publice.
 predominant politic, întrucât deciziile privind alocarea resurselor bugetare nu se
întemeiază pe criterii sau informaţii ale pieţei, ci au la bază obiectivele programului de guvernare,
fixate de partidul (sau coaliţia de partide) care deţine majoritate parlamentară.
 complex, ca urmare a faptului că este realizat prin participarea unui mare numar de
subiecţi, de natură diferită, fiecare cu interesele, nevoile şi posibilităţile sale.
 ciclic, realizându-se succesiv şi dupa un calendar riguros, potrivit cerinţelor principiilor
anualităţii şi publicităţii bugetare.

133
  strict reglementat, astfel că în derularea sa concretă se impune respectarea legislaţiei în
materie şi a normelor metodologice elaborate în acest scop de catre Ministerul Finanţelor (sau
Ministerul Bugetului);
 de larg impact public, cu implicaţii la nivel macro şi microeconomic, care se
manifestă atât în plan economic, cât şi social. Fundamentarea bugetului se înscrie ca o
componentă esenţială a procesului de stabilizare macroeconomică durabilă, prin aceea că soldul
bugetului influenţează, direct sau indirect, atât evoluţia creşterii economice, a nivelului preţurilor, a
somajului, cât şi evoluţia ratei dobânzii şi a soldului contului curent al balanţei de plăţi.
Transpunerea în practică a etapelor procesului bugetar în ţările democratice din punct de vedere
politic, economic şi social se realizează prin sistemul instituţiilor publice specifice statului de drept.
Caracteristica fundamentală a acestui sistem instituţional o reprezinată, pe de o parte, separarea, pe
orizontală, în subsisteme instituţionale ale celor trei puteri din stat (legislativă, excutivă şi
judecatorească), iar pe de alta parte, subordonarea, pe verticală, a instituţiilor în cadrul fiecăruia din
aceste subsisteme. Acest mod de organizare şi funcţionare a instituţiilor care participă la realizarea
procesului bugetar, asigură prevenirea abuzului de putere din partea uneia sau a alteia dintre instituţii.
7.1.1 Elaborarea proiectului de buget
Proiectul legii bugetare este rezultatul unui proces complex, cu caracter iterativ, care constă în
dimensionarea mărimii alocaţiilor bugetare destinate finanţării obiectivelor de utilitate publică ale
perioadei, precum şi a resurselor financiare ce urmează să fie mobilizate, pe surse de provenienţă. În
proiectul legii bugetare anuale sunt reflectate principalele opţiuni ale Guvernului în diverse domenii ale
vieţii social-economice, astfel că prin conţinutul şi aria sa de cuprindere, acest proiect are caracterul
unui document de cea mai mare importanţă.
Întocmirea proiectului legii bugetare se realizeaza de către organisme diferite, în diferite ţări, în
funcţie de competenţele stabilite de lege în ce priveşte iniţiativa bugetară. Din acest punct de vedere, în
practica internaţională se disting:
 sistemul iniţiativei guvernamentale;
 sistemul mixt - al iniţiativei parlamentare şi guvernamentale;
 sistemul iniţiativei prezidenţiale.

Sistemul iniţiativei guvernamentale constă în abilitarea Guvernului de a stabili sau sprijini

măsurile vizând aprobarea cheltuielilor publice sau instituirea de venituri publice.
Acest sistem este practicat în Marea Britanie, unde proiectul bugetului se elaborează sub coordonarea
Cancelarului Tezaurului. În acest sens, Instituţia Tezaurului Public primeşte şi centralizează toate propunerile de
cheltuieli elaborate de celelalte ministere, având dreptul de a controla aceste propuneri şi de a cere eventuala lor
revizuire; de asemenea, Tezaurul are competenţa de a se îngriji de stabilirea structurii şi a dimensiunilor
veniturilor publice.
Propunerile bugetare pot fi amendate de către Camera Comunelor, dar aceste amendamente trebuie să fie
însuşite de Guvern. Camera Lorzilor primeşte proiectul de buget doar pentru informare, neavând atribuţii în acest
domeniu.

134
 Sistemul mixt se referă la asumarea iniţiativei bugetare atât de către Parlament, cât şi de către
Guvern.

Acest sistem se aplică în Franţa şi în alte ţări europene. Potrivit acestui sistem, Ministerul Finanţelor are
rolul îndrumării metodologice a operaţiunilor de elaborare a proiectelor şi al centralizării propunerilor tuturor
ministerelor şi al altor subiecţi bugetari, întocmind o schiţă de buget.
Daca între orientările de politică bugetară elaborate de Ministerul Finanţelor, pe de o parte, şi propunerile
proprii ale subiecţilor bugetari, pe de altă parte, intervin divergenţe, acestea sunt analizate într-o prima instanţă
de specialişti în domeniu.
În a doua etapa se încearca solutionarea divergentelor prin discutii între Ministerul Finanţelor cu ceilalţi
miniştri sau conducători ai centrelor de responsabilitate, iar în a treia etapa se ajunge la Primul Ministru.
Echilibrarea şi definitivarea proiectului de buget, precum şi a celorlalte documente însoţitoare, se
realizează de către Guvern, dupa care se înaintează Parlamentului spre dezbatere şi aprobare. Aceste documente
sunt:
- expunerea de motive şi proiectul de lege pentru aprobarea bugetului;
- anexele la proiectul de lege, care redau structura veniturilor şi cheltuielilor (alocaţiilor bugetare);
- elementele de fundamentare luate în considerare de către Guvern, care sunt necesare Parlamentului
pentru analiza proiectului.
Sistemul iniţiativei prezidenţiale se practică în SUA, unde proiectul bugetului federal este
elaborat de către Preşedintele ţării.
În acest scop, funcţionează un birou bugetar special, care centralizează şi revizuieşte propunerile
departamentelor şi le prezintă preşedintelui spre examinare. Dupa definitivarea sa, proiectul de buget este
înaintat Congresului, împreună cu un raport asupra situaţiei financiare de ansamblu şi asupra contului execuţiei
bugetare pe anul expirat. De asemenea, raportul se referă la mersul execuţiei bugetare pe anul în curs, precum şi
la programul financiar pentru anul următor. În fine, în acest mesaj al Preşedintelui sunt expuse şi orientările
generale ale politicii interne şi externe a SUA.
În România, potrivit prevederilor Constituţiei, proiectul bugetului de stat şi cel al bugetului
asigurărilor sociale de stat se elaborează anual de către Guvern şi sunt supuse aprobării Parlamentului,
prin proiecte de lege separate.

Sistemul bugetar românesc este un sistem mixt, al împletirii iniţiativei guvernamentale cu

cea parlamentară.

Revenind la mecanismul elaborarii proiectului de buget, menţionăm că atribuţiile de coordonare,

finalizare şi prezentare către Guvern a acestuia le are Ministerul Finanţelor Publice. Acesta, împreună
cu instituţiile de prognoză, Banca Centrală şi celelalte ministere, stabileşte, pe baza programului de
guvernare aprobat de Parlament, premisele de la care se porneşte în elaborarea proiectului de buget.
În conformitate cu articolul nr. 28 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice se prevede
ca proiectele legilor bugetare anuale şi ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul
Finanţelor Publice, pe baza următoarelor elemente:

135
 a) prognozele indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar în curs de elaborare şi
pentru următorii 3 ani;
b) politicile fiscale şi bugetare;
c) prevederile memorandumurilor de finanţare şi de înţelegere, precum şi ale acordurilor
internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale, semnate şi/sau ratificate;
d) politicile şi strategiile sectoriale, priorităţile stabilite în formularea propunerilor de buget,
prezentate de ordonatorii principali de credite;
e) propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;
f) programele întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor acţiuni
sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatori de rezultate şi de
eficienţă;
g) propunerile de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi de transferuri
consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale;
h) posibilităţilor de finanţare a deficitului bugetar.

Calendarul bugetar până la aprobarea bugetului include următoarele etape:

Elaborarea indicatorilor macroeconomici
Indicatorii macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de
buget, precum şi pentru următorii 3 ani, sunt elaboraţi de organele abilitate până la data de 31 martie a
anului curent. Aceşti indicatori vor fi actualizaţi pe parcursul desfăşurării procesului bugetar.
Stabilirea limitelor de cheltuieli
Ministerul Finanţelor Publice înaintează Guvernului, până la data de 1 mai, obiectivele politicii
fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi următorii 3 ani,
împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite, urmând ca acesta să le
aprobe până la data de 15 mai şi să informeze comisiile pentru buget, finanţe şi bănci ale
Parlamentului asupra principalelor orientări ale politicii sale macroeconomice şi ale finanţelor publice.
Transmiterea scrisorii-cadru
Ministrul finanţelor publice are obligaţia de a transmite ordonatorilor principali de credite, până
la data de 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare-cadru în care va specifica contextul macroeconomic pe
baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, precum şi
limitele de cheltuieli aprobate de Guvern.
În cazul în care schimbarea cadrului macroeconomic impune modificarea limitelor de cheltuieli,
acestea vor fi adaptate de către Guvern, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice. Până la data de
15 iunie Ministerul Finanţelor Publice trebuie să comunice ordonatorilor principali de credite limitele
de cheltuieli, astfel redimensionate, în vederea definitivării proiectelor de buget.

Depunerea propunerilor bugetare ale ordonatorilor principali de credite

136
 Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună
la Ministerul Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul
bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani. Camera
Deputaţilor şi Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă bugetele proprii şi le înaintează
Guvernului în vederea includerii lor în proiectul bugetului de stat. Autorităţile administraţiei publice
locale au aceeaşi obligaţie pentru propunerile de transferuri consolidate şi de sume defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat. Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectele de buget şi poartă
discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora, în caz de divergenţă hotărăşte Guvernul.
Proiectele de buget şi anexele la acesta în formă definitivă se depun la Ministerul Finanţelor Publice
până la data de 1 august a fiecărui an.
Transmiterea raportului şi proiectelor legilor bugetare la Guvern şi Parlament
Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de
credite şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectele legilor bugetare şi proiectele bugetelor, pe care le
depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an. Proiectul legii bugetului de stat este
însoţit de un raport privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar pentru care se elaborează
proiectul de buget şi proiecţia acesteia în următorii 3 ani. Acest raport va cuprinde un rezumat al
politicilor macroeconomice în contextul cărora au fost elaborate proiectele de buget, precum şi
strategia Guvernului în domeniul investiţiilor publice. Raportul şi proiectele legilor bugetare anuale
vor exprima politica fiscal-bugetară a Guvernului, precum şi alte informaţii relevante în domeniu.
După însuşirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare şi de buget, acesta le supune spre
adoptare Parlamentului cel mai târziu până la data de 15 octombrie a fiecărui an.
Proiectul bugetului de stat este asumat de Guvern si de catre fiecare membru in parte. Ca urmare,
în spiritul solidarităţii guvernamentale, membrii Executivului au obligaţia, ca alături de ministrul
finanţelor, să susţină, în cadrul dezbaterilor parlamentare, proiectul de buget în forma însuşită de
Guvern.

7.1.2. Aprobarea bugetului

Proiectul legii bugetare şi cifrele bugetare previzionate pentru noul an sunt supuse dezbaterii şi
aprobării puterii legislative din fiecare ţară, întrucât bugetul public are incidenţă asupra celei mai mari
părţi a populaţiei şi reprezintă atât principalul instrument, cât şi principalul mijloc de înfăptuire a
politicii economico-sociale şi financiare a statului.

Procedura parlamentară a edictării legii privind adoptarea bugetului diferă de la o ţară la

alta, în funcţie de organizarea Parlamentului şi în funcţie de tradiţie.

 În Franţa, Adunarea Naţională examinează proiectul de buget în primă instanţă, având prioritate în materie
bugetară, în raport cu Senatul. Comisiile Adunării Naţionale au însă drepturi limitate, vizând propunerile de

137
 suprimare sau reducere a unor cheltuieli bugetare, precum şi de majorare a veniturilor bugetare. Proiectul de
lege astfel modificat se dezbate şi în Senat, care are aceleaşi prerogative. După dezbaterile din Senat,
proiectul cu eventualele propuneri ale Senatului, se rediscută în Adunarea Naţionala. Ca urmare, Adunarea
Naţională are competenţa de a se pronunţa şi asupra propunerilor Senatului. Eventualele divergenţe se
discută şi se soluţionează de o comisie mixtă compusă din reprezentanţi ai celor doua camere. Ratificarea
finala a legii de finanţe anuală (cum este numită legea bugetului public în Franţa) se realizează de către
Preşedintele Republicii, care o semnează, atunci când o consideră convenabilă. Daca unele prevederi nu sunt
convenabile, Preşedintele are posibilitatea să solicite reexaminarea proiectului de către Parlament.

 În Marea Britanie, iniţiativa bugetară revine Guvernului. Aici, Camera Comunelor primeşte proiectul şi
poate face propuneri de amendamente, care trebuie să fie însuşite de către Guvern. În caz contrar, Primul
Ministru ar considera aceste amendamente ca un vot de neîncredere, cu toate consecinţele rezultate dintr-o
asemenea situaţie. Dezbaterea proiectului de buget se realizează în cadrul a 26 sedinţe ordinare ale Camerei
Comunelor, iar dacă în acest interval limitat nu se reuşeşte examinarea sa integrală, bugetul public este
considerat aprobat la nivelul cifrelor înscrise în proiect. Cu o luna înainte de închiderea sesiunii
parlamentare, proiectul este adus şi la cunoştinţa Camerei Lorzilor, dar numai cu scop informativ, întrucât
această cameră nu are dreptul să modifice proiectul de buget şi nu are competenţa votării lui. Potrivit
tradiţiei, bugetul aprobat de parlamentul britanic capătă putere de lege dupa ce este sancţionat de şeful
statului, respectiv monarhul legal.

 În SUA, Preşedintele are obligaţia legală de a prezenta proiectul de buget întregului Congres în luna
ianuarie. Acest proiect se dezbate mai întâi în Camera Reprezentanţilor, dar acesteia nu i s-a rezervat decât
dreptul de a modifica încasarile din impozite. În schimb, Senatul are atribuţii mai mari, fiind abilitat să
majoreze sau să reducă veniturile şi cheltuielile bugetare propuse de Preşedinte, având competenţa să
introducă noi venituri sau să includă noi alocaţii bugetare. Pentru a deveni lege, proiectul de buget federal
adoptat de Congresul SUA, trebuie să fie însuşit şi de către Preşedintele ţării, care poate să se folosească de
dreptul său de veto pentru a-l respinge. În acest caz, proiectul este retrimis Congresului pentru o nouă
dezbatere şi o nouă votare. Dacă la cea de-a doua votare, bugetul este adoptat prin votul a două treimi din
numărul membrilor fiecarei camere, Preşedintele ţării este obligat să-l semneze şi să-l publice în această
formă.

 În Germania, nu există o ierarhizare a camerelor parlamentului, astfel ca, în dezbaterea şi aprobarea

bugetului federal, cele doua camere ale parlamentului au drepturi egale. Ambele primesc proiectul de buget
şi al legii bugetare, pe care le discuta şi le aprobă. În cazul în care se ajunge la divergenţe între cele două
camere, se recurge la o comisie de mediere care definitivează legea bugetară, înainte de a se ajunge la
procedura votarii sale.

În România, cele două camere ale parlamentului au şi ele drepturi

egale în ce priveşte adoptarea legii bugetului de stat. Aceste drepturi nu
se exercită separat, ci prin dezbaterea şi aprobarea bugetului în şedinţă

138
 comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, potrivit prevederilor din
Constituţie.
Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole,
precum şi alineate, după caz, şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar, precum şi
creditele de angajament pentru acţiuni multianuale. Estimările pentru următorii 3 ani reprezintă
informaţii privind necesarul de finanţare pe termen mediu şi nu vor face obiectul autorizării pentru
anii bugetari respectivi.
Prima etapa, examinarea proiectului bugetului, a raportului Guvernului şi a proiectului legii
bugetare anuale se realizează de către comisiile permanente ale Parlamentului (structurate pe domenii
de activitate) şi apoi analiza şi aprobarea în comisia de specialitate a legislativului, adică cea de buget-
finanţe ale fiecărei camere. În calitatea lor de comisii sesizate în fond, comisiile permanente buget-
finanţe examinează şi dezbat cele trei documente, la care se adaugă eventualele amendamente. La
aceste dezbateri sunt invitaţi ministrul finanţelor şi alţi miniştri, precum şi parlamentarii din comisiile
avizatoare. În măsura în care nu există elemente vizând atingerea unor interese naţionale care
recomandă păstrarea secretului, la aceste dezbateri pot fi invitaţi şi reprezentanţi ai presei. În final,
comisiile reunite întocmesc un raport comun care concluzionează asupra adoptării celor doua proiecte
sau asupra respingerii lor, daca este cazul.
Etapa a doua se derulează în cadrul şedinţei comune a celor două camere. Reprezentantul
Guvernului prezintă expunerea de motive vizând elaborarea proiectului bugetului de stat şi a legii
bugetare anuale, conţinutul acestor proiecte şi situaţia economico-financiară a ţării.
Dupa aceea se trece la dezbaterea generală. Daca prin raportul comun al comisiilor permanente s-
a propus respingerea proiectelor, dupa încheierea dezbaterilor generale, preşedintele şedinţei comune
poate cere acesteia să se pronunţe prin vot asupra respectivei propuneri. Dacă, însă, raportul comun a
propus adoptarea proiectelor, se trece la faza a doua, consacrată dezbaterii şi aprobării pe articole a
proiectului legii bugetare şi a fiecărei prevederi din proiectul bugetului de stat.
Pe parcursul dezbaterilor din Parlament, membrii acestuia, grupaţi în cadrul diferitelor formaţiuni
politice, propun amendamente la proiectul de buget. Prin acestea parlamentarii încearcă să satisfacă cât
mai multe din solicitările cetăţenilor care-l reprezintă şi care le-au acordat votul în baza unei anumite
platforme politice electorale.
Tranşarea setului de amendamente care sunt aprobate de Parlament se face prin negocieri politice
între partidele parlamentare, cu respectarea principiului majorităţii. Astfel, partidul sau coaliţia de
partide care formează majoritatea politică parlamentară îşi poate impune propriile amendamente în mai
mare măsură decât partidele aflate în opoziţie. Dupa încheierea acestor dezbateri, urmează procedura
votării de ansamblu a legii bugetare şi a cifrelor bugetare din anexele acesteia.
Pentru a deveni lege, proiectele bugetare se înaintează Preşedintelui României pentru promulgare.
În practica parlamentară se poate întâlni şi situaţia când dezbaterile se prelungesc peste durata
limită prevăzută, iar legea bugetară să nu fie votată pâna la începutul exerciţiului financiar următor.

139
 Pentru depăşirea unui astfel de impas, s-au configurat două variante practice:

 Varianta aprobării şi execuţiei unor douăsprezecimi bugetare provizorii

Douăsprezecimile bugetare provizorii sunt bugete ale căror venituri şi cheltuieli reprezintă a
douăsprezecea parte din cifrele înscrise în proiectul încă nevotat. Aceste douăsprezecimi se pun în
executare odată cu începerea noului an bugetar, recunoscându-se vocaţia lor bugetară (spre exemplu în
Belgia, Franţa, Italia).

 Varianta încuviinţării trecerii la execuţia bugetară, conform cifrelor înscrise în bugetul

exerciţiului în curs de expirare
Varianta a doua este mai simplă şi mai operativă şi constă în trecerea la execuţia bugetară în limita
cifrelor din legea bugetară a anului în curs de expirare, Guvernul având încredinţarea legală pentru
aceasta.
În România, în conformitate cu prevederile articolului nr. 37 din Legea nr. 500/2002 privind
finanţele publice, dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea
exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent, limitele
lunare de cheltuieli neputând depăşi de regulă 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent, cu
excepţia cazurilor deosebite, temeinic justificate de către ordonatorii principali de credite, sau, după
caz, 1/12 din sumele propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici decât cele
din anul precedent.

7.1.3. Execuţia bugetului

Dupa promulgarea de către Preşedinte, legea privind bugetul se publică în buletinul oficial al ţării,
moment în care bugetul devine operaţional, trecându-se la execuţia acestuia, care se realizează pe
durata anului bugetar.
Execuţia bugetului de stat reprezintă ansamblul operaţiunilor privind încasarea veniturilor şi
efectuarea propriu-zisă a cheltuielilor aprobate de către Parlament.
În derularea acestor operaţiuni intervin mii de participanţi- instituţii financiare, aparatul fiscal,
Trezoreria publică, bănci, agenţii guvernamentale, contribuabili etc.- dar răspunderea generală
pentru aducerea la îndeplinire a autorizaţiei parlamentare revine Guvernului.
Responsabilitatea execuţiei bugetare revine Guvernului, care, prin instituţiile sale componente,
trebuie să-şi dovedească capacitatea de administrare atât a procesului de colectare la un nivel cât mai
ridicat a veniturilor, cât şi a procesului de utilizare eficientă a alocaţiilor bugetare.
Pentru aceasta, realizarea veniturilor bugetare în cuantumul prevăzut constituie o obligaţie, în
timp ce efectuarea cheltuielilor până la nivelul aprobat reprezintă un drept al său. În acest sens,
Guvernul trebuie să aibă în vedere că veniturile înscrise în buget reprezintă suma minimă de încasat (cu
140
excepţia acelora provenite din împrumuturi, la care nivelul prevăzut este maxim), iar cheltuielile
aprobate reprezintă limitele maxime pâna la care pot fi acordate credite bugetare.
Prin legile bugetare anuale se prevăd şi se aprobă creditele bugetare pentru cheltuielile fiecărui
exerciţiu bugetar, precum şi structura funcţională şi economică a acestora. Creditele bugetare
aprobate sunt autorizate pe durata exerciţiului bugetar. Creditele bugetare aprobate pentru un
ordonator principal de credite nu pot fi virate şi utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal de
credite. De asemenea, creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea
altui capitol.
Caracteristica esenţială a procesului execuţiei bugetului de stat constă în separarea activităţilor de
executare a cheltuielilor de cele de executare a veniturilor, fiecare dintre acestea folosind instrumente şi
proceduri diferite.
Complexitatea procesului de execuţie bugetară impune ca în fiecare ţară, în cadrul Ministerului
Finanţelor, să fie organizate structuri adecvate pentru coordonarea tuturor informaţiilor cu privire la
execuţia veniturilor şi a cheltuielilor.

În execuţia părţii de cheltuieli a bugetului de stat se parcurg succesiv următoarele etape:

angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata.
 Angajarea reprezintă asumarea de către un organism public a obligaţiei de a plăti unei terţe
persoane fizice sau juridice o anumită sumă de bani repartizată din bugetul de stat. Această
obligaţie rezultă dintr-un act legal - contract, hotărâre judecătorească, decizie sau ordin ministerial -
şi este legată de livrarea către stat a unor bunuri, executarea unor lucrări sau prestarea unor servicii
în favoarea statului, numirea sau angajarea unor functionari publici. Angajarea este consecinţa unei
decizii deliberate, având natura voluntară, dar există şi cazuri când aceasta este fortuită, având
natura involuntară, în situaţia plăţilor impuse de acoperirea unor pagube produse de accidente sau
calamităţi, precum şi de alte evenimente de forţă majoră.
 Angajarea cheltuielilor publice se efectuează de către ordonatorii de credite bugetare si se bazeaza
fie pe prerogativele guvernamentale în materie, în limita creditelor bugetare aprobate, fie pe
deciziile organului legislativ, pentru situaţiile speciale intervenite.
 Lichidarea constituie operaţiunea prin care se verifică şi se constată realitatea în legătură cu
realizarea furnizării lucrării sau a serviciului prestat în favoarea statului, în funcţie de care se
stabileşte cuantumul plăţii ce urmează a fi efectuată. Lichidarea trebuie să aibă la bază actele
justificative privind livrările de bunuri, lucrările executate şi serviciile prestate, ştatele de plată a
salariilor şi altor drepturi băneşti, fiind o operaţiune posterioară realizării prestaţiilor către instituţia
de stat angajatoare a cheltuielilor bugetare.
 Ordonanţarea presupune emiterea unui ordin de plată sau a unei dispoziţii de plată prin care, pe
baza evaluării realizate prin lichidare, se dispune plata în favoarea unui terţ îndreptăţit la aceasta. În
cazul efectuării de cheltuieli ale statului unor legi cu o mare valabilitate în timp, cum ar fi plata
dobânzilor aferente datoriei publice sau a salariilor funcţionarilor publici, se trece direct la
operaţiunea de plată, fără o ordonanţare prealabilă.
141
 Plata este operaţiunea prin care are loc stingerea obligaţiei băneşti a statului faţă de persoanele
îndreptăţite. Aceasta se efectuează prin instrumente de plată fără numerar, prin mandat poştal sau în
numerar, după caz.

Primele trei operaţii - angajarea, lichidarea şi ordonanţarea- cad în sarcina ordonatorilor de

credite, iar plata se efectuează numai de gestionarii banilor publici -având calitatea de casieri sau
contabili platitori.
Această distincţie de funcţii are rolul de a garanta execuţia bugetului în conformitate cu
prevederile legale, de a preîntâmpina delapidările, deturnările de fonduri, risipa sau fraudele.

Execuţia părţii de venituri a bugetului statului se realizează prin aparatul fiscal al Minsterului
Finanţelor Publice şi constă în derularea mai multor faze procedurale succesive.
În cazul impozitelor directe fazele execuţiei bugetare sunt următoarele: aşezarea impozitelor,
lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitelor şi perceperea propriu-zisa a acestora.
 Aşezarea impozitului se referă la stabilirea obiectului impunerii, la constatarea existenţei materiei
impozabile, precum şi la evaluarea mărimii acesteia.
 Lichidarea este operaţiunea prin care se determină cuantumul impozitului datorat de o persoana
fizică sau juridică. Pe baza acestei operaţiuni are loc deschiderea rolului pentru fiecare persoană
fizică sau juridică desemnată de lege, prin care se înscrie suma datorată cu titlu de impozit în
debitul fiecărui contribuabil.
 Emiterea titlului de percepere a impozitului constă în înscrierea cuantumului impozitului datorat,
calculat prin operaţiunea de lichidare anterioară, într-un act sau dispoziţie, pe baza căreia se
autorizează perceperea sa ca venit al bugetului de stat. Forma şi denumirea actului legal vizând
perceperea impozitului sunt diferite în funcţie de situaţia concretă a contribuabililor. Astfel, pentru
contribuabilii debitori care achită spontan se emit titluri de încasare.
 Perceperea propriu-zisă a impozitului presupune încasarea efectivă a acestuia, în cuantumul şi la
termenul stabilit. Prin această operaţiune are loc stingerea obligaţiilor fiscale ale persoanelor faţă de
bugetul de stat. În cazul în care contribuabilii nu-şi achită obligaţiile fiscale la termenele stabilite, în
cadrul operaţiunii de percepere a impozitului se include şi urmărirea, care antrenează executarea
silită a debitorilor rău-platnici ai statului.

Pentru impozitele indirecte, ca şi pentru celelalte venituri bugetare, există proceduri specifice de
execuţie.
În execuţia practică a veniturilor bugetare, fazele de natură administrative (aşezarea impozitului,
lichidarea şi emiterea titlului de percepere) sunt delimitate instituţional de operaţiunea gestionară de
percepere a impozitului (încasarea efectivă).
Astfel, primele trei operaţiuni se realizează de către organele specializate ale Ministerului
Finanţelor Publice, care formează aparatul fiscal, iar cea de-a patra operaţiune se efectuează de

142
contabili-încasatori aflaţi în serviciul Trezoreriei publice sau al băncilor care au mandatul executării de
casă a bugetului de stat.

7.1.4. Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetara

Execuţia bugetului de stat presupune înregistrarea contabilă a veniturilor şi cheltuielilor,

precum şi a încasărilor şi plăţilor aferente acestora.
Pe baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite, a
conturilor privind execuţia de casă a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de
stat şi a bugetelor fondurilor speciale, prezentate de organele care, potrivit legii, au
această sarcină, şi în urma verificării şi analizării acestora, Ministerul Finanţelor Publice
elaborează contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi, respectiv, contul de
execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, care au ca anexe conturile anuale de
execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetele ordonatorilor principali de credite,
inclusiv anexele la acestea, pe care le prezintă Guvernului. Ordonatorii principali de
credite au obligaţia să întocmească şi să anexeze la situaţiile financiare anuale rapoarte
anuale de performanţă, în care să prezinte, pe fiecare program, obiectivele, rezultatele
preconizate şi cele obţinute, indicatorii şi costurile asociate, precum şi situaţii privind
angajamentele legale.
Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat,
precum şi conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale se întocmesc în structura
bugetelor aprobate şi au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor ordonatorilor principali de
credite, inclusiv anexele acestora.
Guvernul analizează şi prezintă spre adoptare Parlamentului contul general anual de execuţie a
bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie, până
la data de 1 iulie a anului următor celui de execuţie.
Competenţa aprobării contului general anual de execuţie a bugetului de stat revine Parlamentului.

Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi
celelalte conturi anuale de execuţie se aprobă prin lege după verificarea acestora de către Curtea de
Conturi.
Contul general anual de execuţie bugetară reflectă totalitatea operaţiunilor privind încasarea
veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetului de stat. La finele anului bugetar, pe baza soldului acestui
cont rezultă situaţia de echilibru bugetar, de excedent sau deficit.

143
 Operaţiunile aferente unui an bugetar sunt reflectate în contul de execuţie bugetară, în funcţie de
soluţia adoptată pentru durata execuţiei bugetului. Astfel, aceasta durată poate fi limitată strict la un an
(în cazul sistemului de gestiune) sau poate fi de 15-18 luni (în cazul sistemului de exerciţiu).
 În cadrul sistemului de gestiune, contul general anual de execuţie bugetară şi anexele sale
cuprind numai operaţiile care s-au realizat efectiv pâna la finele anului bugetar. Veniturile neîncasate şi
cheltuielile neefectuate, deşi au fost autorizate de Parlament pentru anul respectiv, vor fi evidenţiate în
contul de încheiere a execuţiei bugetare din anul următor. Acest sistem nu oferă o situaţie clară pentru
analiza execuţiei bugetului fiecărui an, ca urmare a reportării în anul următor a operaţiunilor
neefectuate în anul expirat.
 Sistemul de exerciţiu presupune reflectarea în contul general anual de execuţie a tuturor
operaţiunilor aferente fiecărui buget, chiar dacă acestea se realizează după data încheierii anului
bugetar. Potrivit acestui sistem, o perioada de 3-6 luni vor funcţiona două conturi bugetare - cel
referitor la anul bugetar precedent şi cel pentru bugetul în curs. Sistemul este mai avantajos întrucât în
contul de încheiere a execuţiei bugetare sunt reflectate rezultatele finale ale bugetului anului la care se
referă.
Prin examinarea şi adoptarea contului general de execuţie bugetară, Parlamentul exercită
controlul său asupra modului în care a fost adusă la îndeplinire autorizaţia bugetară şi ajunge să
cunoască situaţia financiară a statului şi a structurilor sale componente.
În situaţia înregistrării unui deficit bugetar, Parlamentul are competenţa să decidă asupra
modului şi termenelor de acoperire a acestuia, analizând propunerile Guvernului. Ministerul Finanţelor
Publice întocmeşte anual contul general al datoriei publice a statului. Contul general al datoriei publice
a statului va fi anexat la contul general anual de execuţie a bugetului de stat, ce se depune la Parlament,
potrivit prevederilor prezentei legi. Contul general al datoriei publice a statului cuprinde conturile
datoriei publice interne şi datoriei publice externe directe a statului şi situaţia garanţiilor
guvernamentale pentru credite interne şi pentru credite externe primite de către alte persoane juridice.

7.1.5. Controlul bugetar

Controlul execuţiei bugetare este o etapă importantă a procesului bugetar, a cărei necesitate
derivă din restricţiile ce trebuie luate în considerare la alocarea pe destinaţii a resurselor bugetare,
avându-se în vedere caracterul limitat al acestora.
El este cerut atât din considerente de ordin politic, cât si din considerente de ordin financiar. Din
punct de vedere politic, Parlamentul este interesat ca Guvernul să realizeze încasarea veniturilor
bugetare aprobate şi să nu depăşeasca cheltuielile bugetare stabilite, în conditiile îndeplinirii tuturor
obiectivelor vizate. Considerentele financiare vizează creşterea interesului Guvernului şi a tuturor
subiecţilor bugetari pentru buna gestionare a fondurilor statului, prevenire deturnărilor de fonduri, a
delapidărilor, evitarea risipei şi a fraudelor.

144
 Controlul execuţiei bugetului de stat se exercită de o seama de organe împuternicite, fiind de
natura politica, jurisdictionala si administrativa.

 Controlul politic se exercită de către Parlament, prin dezbaterea şi aprobarea proiectelor de buget
şi a contului general anual de execuţie a bugetului, împreună cu anexele sale. Acest control se
exercită şi în cursul execuţiei bugetare, prin examinarea rapoartelor periodice ale Guvernului, prin
controale efective realizate, în unele situaţii, de comisiile parlamentare, prin audierea membrilor
Guvernului sau a oricăror altor persoane care administrează şi gestionează fonduri publice. O alta
formă a controlului parlamentar este reprezentată de examinarea şi adoptarea eventualelor legi
rectificative, prin care autorizaţia parlamentara anuala privind bugetul este revizuita.
 Controlul jurisdicţional se efectuează de organele specializate ale statului în vederea stabilirii
răspunderii juridice a subiecţilor, în cazul administrării şi gestionării defectuoase a fondurilor
publice. În România, începând cu 1 martie 1993, funcţionează Curtea de Conturi, ca organ de
control asupra formării, administrării şi utilizării resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public. Pentru a se putea pronunţa asupra legalităţii actelor aferente procesului bugetar, Curtea de
Conturi controlează activitatea tuturor ordonatorilor de credite bugetare. Controlul jurisdicţional se
referă şi la descărcarea de gestiune a administratorilor şi gestionarilor de fonduri publice, atunci
când operaţiunile şi conturile lor au fost găsite în ordine. În caz contrar, este angajată răspunderea
juridică a acestora, iar sumele aflate în afara legalităţii sunt trecute în debitul persoanelor găsite
vinovate. Neajunsurile constate în activitatea miniştrilor, ca ordonatori principali de credite
bugetare, nu sunt judecate de către această curte, ci se aduc la cunoştinţa şefului statului şi
Parlamentului.
 Controlul administrativ include atât controlul exercitat de organele de specialitate ale
Ministerului Finanţelor, cât şi controlul realizat în interiorul fiecărei instituţii publice, sub forma
controlului ierarhic exercitat de ordonatorii principali de credite asupra modului cum aceste credite
sunt consumate de către subordonaţi şi a controlului intern. Ca organ specializat al administraţiei
centrale de stat, Ministerul Finantelor Publice are atribuţii permanente de control asupra
operaţiunilor de execuţie bugetară. În acest sens, se urmăreşte modul de respectare a legilor care
reglementează instituirea şi perceperea veniturilor bugetare, a legii prin care a fost adoptat bugetul
de stat, precum şi aspectele privind eficienţa cheltuielilor bugetare. Celelate organe ale
administraţiei publice sunt obligate sa exercite controlul preventiv si de gestiune asupra formării
veniturilor proprii şi a utilizarii resurselor ce le-au fost puse la dispoziţie, inclusiv asupra
patrimoniului public din domeniile lor de activitate. În acest sens, un rol important revine dărilor de
seamă contabile, pe care ordonatorii principali de credite sunt obligaţi să le întocmeasca şi să le
depună la Ministerul Finanţelor Publice.

145
.34. 7.2. EXECUŢIA DE CASĂ A BUGETULUI PRIN SISTEMUL BANCAR
ŞI PRIN SISTEMUL DE TREZORERIE

7.2.1. Obiectul execuţiei de casă a bugetului

Execuţia bugetului, respectiv încasarea propriu-zisă a veniturilor, efectuarea de plăţi, mobilizarea

de resurse financiare pentru finanţarea deficitului, necesită un sistem organizat pentru derularea
fluxurilor bugetare atât în numerar, cât şi fără numerar.
Această activitate în care intervin numeroase operaţiuni băneşti efectuate prin casierii şi prin
viramente între conturi, este cunoscută sub denumirea de execuţia de casă a bugetului.
Prin acest sistem se urmăresc şi alte obiective specifice execuţiei bugetare, referitoare la:
- supervizarea plăţilor şi încasărilor;
- gestiunea disponibilităţilor bugetare;
- asigurarea informaţiei pentru înregistrarea contabilă a fluxurilor bugetare;
- întocmirea rapoartelor periodice asupra îndeplinirii prevederilor bugetare.

Execuţia de casă a bugetului se poate realiza prin sistemul bancar sau sistemul de
trezorerie.

Execuţia de casă prin sistemul bancar -practicată în SUA şi Marea Britanie - presupune ca o
bancă, de regulă banca centrală, să efectueze operaţiunile bugetare de încasări, plăţi şi de finanţare a
deficitului bugetar. În acest sistem, instituţiile publice îşi deschid conturi la diferite bănci, iar fluxurile
cu bugetul sunt desfăşurate prin intermediul băncii împuternicite cu execuţia de casă a acestuia. Acest
sistem prezintă avantajul folosirii reţelelor de casierii şi conturi ale băncilor, dar prezintă şi unele
dezavantaje pentru gestiunea bugetului, cum ar fi:

146
- Ministerul Finanţelor Publice trebuie să organizeze un sistem distinct pentru supravegherea plăţilor
şi încasărilor, îndeosebi de control al cheltuielilor înainte de eliberarea fondurilor de la buget;
- disponibilităţile instituţiilor publice existente în diferite bănci, unde acestea îşi ţin conturile,
reprezintă imobilizări pentru buget;
- analiza execuţiei bugetare este dependentă de operativitatea informaţiilor primite de la sistemul
bancar.
În alte ţări, cum e Franţa, execuţia de casă a bugetului este organizată în sistem de trezorerie,
aflat în structura Ministerului Finanţelor sau a altui minister însărcinat cu trezoreria.
În România execuţia de casă a bugetelor ce compun sistemul bugetar se realizează prin
trezoreria statului pe baza normelor metodologice emise de Ministerul Finanţelor Publice, care
asigură: încasarea veniturilor bugetare, efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale
instituţiilor publice, în limita creditelor bugetare şi destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor legale,
efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă rezultată din
împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, inclusiv a celor privind rambursarea ratelor la
scadenţă şi plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi altor costuri aferente, efectuarea altor
operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale.
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice stipulează faptul că prin trezoreria statului se pot
efectua şi următoarele operaţiuni:
a) păstrarea disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile sau contravaloarea în
lei a acestora, primite pe bază de acorduri şi înţelegeri guvernamentale şi de la organisme
internaţionale, şi utilizarea acestora potrivit bugetelor aprobate sau folosirea acestora pe bază de
hotărâri ale Guvernului, potrivit destinaţiilor stabilite de donatori sau pentru cheltuieli de capital în
sectoarele publice şi economice, după caz;
b) efectuarea de plasamente financiare din disponibilităţile aflate în contul general al trezoreriei
statului prin Banca Naţională a României;
c) alte operaţiuni financiare prevăzute de lege.
Sistemul de trezorerie este format din:
 unitate centrală de trezorerie în cadrul Ministerului Finanţelor care asigură realizarea politicii de
trezorerie şi conduce întregul sistem al trezoreriei din ţară;
 unităţi de trezorerie teritoriale, a căror organizare ţine seama de structura administrativ-
teritorială. O unitate teritorială are personal specializat în operaţiuni de casierie, de control de
trezorerie, de evidenţă a execuţiei veniturilor şi cheltuielilor, de pregătire a rapoartelor periodice
privind execuţia bugetului.

7.2.2. Funcţiile trezoreriei

Termenul de trezorerie a apărut în cadrul unei lungi evoluţii istorice, care a condus, pentru
început, la identificarea cu noţiunea de bani publici, iar, mai târziu, la crearea şi centralizarea unei
instituţii sub o autoritate unică. Termenul de trezorerie este folosit în două sensuri:
147
 - desemnarea casieriilor propriu-zise ale statului;
- desemnarea unei administraţii publice, ca instituţie.
Trezoreria îndeplineşte două functii de bază, atribuite de către finanţele clasice: de casier public
(se depun şi se gestionează fondurile statului) şi de bancher (activitatea de creditare pe termen scurt,
pentru echilibrarea în orice moment a intrărilor şi ieşirilor de fonduri).

Prin funcţia de casier public, trezoreria efectuează:

 toate operaţiunile propriu-zise de încasare şi de plăţi de la buget, în numerar sau prin
decontări fără numerar;
 controlul asupra cheltuielilor la eliberarea fondurilor de la buget şi asigurarea informaţei
necesare privind execuţia de casă a bugetului, în vederea întocmirii conturilor de execuţie a
bugetului şi a elaborării rapoartelor periodice asupra acesteia;
 gestionează poziţia zilnică de casă a bugetului şi asigură lichidităţile necesare prin
cunoaşterea fluxurilor de încasări şi plăţi şi sincronizarea acestora.
Factorul temporal conferă trezoreriei un caracter dinamic. Astfel, încasările şi plăţile sunt obiectul
fluctuaţiilor monetare în cursul anului. La cheltuieli, există o anumită regularitate în ceea ce priveşte
nivelul lor lunar, cu excepţia lunii decembrie, în care se utilizează cea mai mare parte a creditelor
bugetare neconsumate. La venituri, regularitatea este mai puţin realizabilă, deoarece aceasta depinde de
ritmicitatea activităţii economice, mai ales în cazul impozitelor directe.
În cursul anului, pentru echilibrarea trezoreriei se poate apela la trei categorii de resurse: utilizarea
fondurilor corespondenţilor, emisiunea bonurilor de tezaur şi avansurile acordate de banca de emisiune.
1. UTILIZAREA FONDURILOR CORESPONDENŢILOR. Fondurile cele mai mari provin din
depozitele corespondenţilor. Trezoreria are posibilitatea să dispună de aceste fonduri în intervalul
până când corespondenţii îşi retrag din conturi sumele necesare pentru efectuarea plăţilor proprii. În
ciuda centralizării fondurilor, disponibilităţile astfel procurate pot fi insuficiente pentru asigurarea
lichidităţilor necesare şi se creează goluri în casieria trezoreriei.
2. EMISIUNEA BONURILOR DE TEZAUR.
Bonurile de tezaur sunt înscrisuri ale împrumuturilor pe termen scurt şi mediu. Se face distincţie
între bonurile de tezaur destinate publicului şi cele destinate băncilor sau altor organisme financiare.
De asemenea, se face distincţie între: “bonurile în formular” şi “bonurile în cont curent”.
a) Bonurile în formular sunt plasate în public la ghişeul deschis, adică fără limitarea
nivelului. Ele constituie unul din elementele esenţiale ale politicii de economisire, regimul
lor de emisiune variind în funcţie de obiectivele urmărite.
b) Bonurile în cont curent sunt bonurile cumpărate de diferitele instituţii financiare,
bănci care doresc să-şi înscrie valoarea lor într-un cont girat de Banca Centrală.
Politica de emisiune a bonurilor de tezaur se refera la alternativele operaţiunilor trezoreriei
posibile de folosit pentru a influenţa masa subscrierilor şi acestea sunt:
 Mecanismul plafonului, care constă în proporţia stabilită de autoritatea monetară,
ca procentaj din disponibilităţile băncilor, care poate fi plasată în bonuri de tezaur. Acest plafon
148
reprezintă un împrumut forţat pe care băncile trebuie să-l asigure, prin bonuri de tezaur, pentru o
anumită masă a subscrierilor.
 Mecanismul coeficientului de trezorerie, stabilită ca raport între activele lichide ale
băncilor, inclusiv bonurile de tezaur, şi ansamblul resurselor. În acest sistem trezoreria nu este singurul
beneficiar al blocării activelor bancare, ca în mecanismul plafonului, deoarece efectele comerciale
mobilizate se pot substitui bonurilor în calculul coeficientului.
 Mecanismul rezervelor obligatorii prin care băncile sunt constrânse să conserve,
într-un cont creditor neremunerat, de la Banca Centrală, active reprezentând o anumită fracţiune a
depozitelor. Deşi aceste mecanisme au dus la reducerea rolului bonurilor de tezaur în sistemul bancar,
totuşi băncile continuă să subscrie la bonuri de tezaur pentru plasarea disponibilităţilor.
 Mecanismul emisiunii de bonuri în raport cu nivelul resurselor bugetare. Aceasta
presupune stabilirea unui anumit procentaj al valorii bonurilor emise în raport cu nivelul total al
resurselor bugetare. Împrumuturile prin bonuri de tezaur se fac regulat şi de o manieră permanentă. Ele
generează o datorie pe termen scurt, cunoscută sub denumirea de datorie flotanta.
Datoria flotantă prezintă o serie de dezavantaje:
 Reînnoirea bonurilor de tezaur de la o scadenţă la alta, transformându-le, din
împrumuturi pe termen scurt sau mediu în împrumuturi indefinit reînnoite. Este o situaţie cu riscuri,
deoarece este suficient ca o reînnoire să nu fie acceptată, pentru ca statul să “plonjeze” în grave
dificultţăi.
 Pericolul politic apare atunci când deţinătorii de bonuri îşi retrag încrederea în guvern,
aruncându-l într-o criză gravă.
Remediul clasic folosit pentru protecţia împotriva pericolelor datoriei flotante este
“consolidarea ” acesteia.
3. AVANSURILE ACORDATE DE BANCA DE EMISIUNE. Cel mai important ajutor pe care Banca îl
acordă statului rezultă din avansurile pe care i le transmite. Avansurile se acordă pe bază de
convenţii încheiate între Ministerul Finanţelor Publice şi Banca Naţională, prin care Banca consimte
voluntar un avans şi îi fixează condiţiile. Un bon de tezaur reprezentând un avans este remis la
Bancă în contrapartidă. Convenţia se aprobă prin lege. Recurgerea la lege denotă voinţa de a
restrânge şi de a controla utilizarea avansurilor. Din punct de vedere monetar, avansurile de la
Banca Centrală conduc la emisiunea de bani fără acoperire, adică au un factor inflaţionist.

Prin funcţia de bancher, trezoreria asigură următoarele servicii:

 este banca la care instituţiile publice îşi au deschise conturile de încasări şi plăţi,
realizând gestiunea disponibilităţilor baneşti ale sectorului public;
 gestionează datoria publică, respectiv operaţiunile de luare a împrumuturilor de către
buget pentru finanţarea deficitului bugetar, de plăţi în contul serviciului datoriei publice, precum şi
de refinanţare a datoriei publice, având ca obiective principale menţinerea împrumuturilor în limita
autorizaţiei parlamentare şi minimizarea costului datoriei publice;

149
  efectuează şi operaţiunile în care statul apare în calitate de garant sau coparticipant la
acordarea de împrumuturi atât diferitelor agenţii guvernamentale, cât şi în vederea realizării unor
infrastructuri industriale care să fie ulterior închiriate firmelor particulare.
În finanţele moderne, la funcţiile de casă şi de bancă ale trezoreriei se adaugă şi cea a controlului
asupra ansamblului de activităţi financiare ale statului. Conform unor abordări moderne, trezoreria
îndeplineşte cinci funcţii principale:
a) funcţia de administrator al banilor publici. Constă în ajustarea resurselor la sarcinile publice,
adică echilibrarea intrărilor cu ieşirile de fonduri pe ansamblul circuitului trezoreriei. Totodată
această funcţie presupune existenţa unei distincţii între echilibrul bugetar şi echilibrul
trezoreriei. Trezoreria trebuie să asigure sudura între secvenţele fluxurilor bugetare, pe parcursul
anului bugetar, solicitând împrumuturi în numele statului.
b) funcţia de intermediar financiar. Ca intermediar financiar, pe de o parte, trezoreria se
împrumută pentru a acoperi un deficit, iar, pe de altă parte, poate acorda împrumuturi, similar
instituţiilor financiar-bancare. În acest context, trebuie reţinut că trezoreria, în tabloul
operaţiunilor financiare din contabilitatea naţională, este numele sub care funcţionează Statul,
considerat în activităţile sale monetare şi financiare.
c) funcţia de mandatar al puterii publice. În această funcţie trezoreria are numeroase misiuni de
autoritate publică în sectoarele financiar şi economic: veghează împreună cu Banca Centrală, la
buna funcţionare a instituţiilor de credit, este acţionar şi gestionar al proprietăţii publice, etc.
d) funcţia de agent al intervenţiei financiare publice în economie. Trezoreria utilizează
mijloace de intervenţie foarte diversificate: autorizari eliberate pentru realizarea unei activitati
de interes national; subventionarea totala sau partiala a unor activitati economice; acordarea de
bonificatii la dobânzi; acordarea de garantii anumitor solicitatori de imprumuturi; acordarea de
avansuri rambursabile pentru anumite prioritati din economie etc.
e) funcţia de supraveghetor al marilor echilibre. Trezoreria este considerată un serviciu al
statului care asigură marile echilibre monetare şi financiare ale statului, atât prin operaţiunile de
casierie, bancare şi de contabilitate publică, precum şi prin activitatea de tutelă de finanţare şi de
impulsionare în domeniul economic şi financiar.

150
 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Definiţi noţiunea de proces bugetar.

2. Care sunt trăsăturile comune operaţiilor procesului bugetar din diferite ţări ?
3. Care sunt sistemele de elaborare a proiectului de buget întâlnite în practica
internaţională ?
4. Prezentaţi pe scurt caracteristicile sistemului bugetar românesc.
5. Ce etape include calendarul bugetar?
6. Cum şi de către cine se adoptă Legea bugetului de stat în România ? Care sunt etapele
adoptării ?
7. Ce înţelegeţi prin execuţia bugetului?
8. Care este caracteristica esenţială a execuţiei bugetului ?
9. Care sunt etapele ce trebuie parcurse în executarea părţii de cheltuieli a bugetului de
stat? Prezentaţi fiecare etapă.
10. Cum se realizează execuţia părţii de venituri a bugetului statului ?
11. Cine are competenţa aprobării contului general anual de execuţie a bugetului de stat?
12. Ce reprezintă contul general anual de execuţie bugetară?
13. Definiţi noţiunile: sistem de gestiune, sistem de exerciţiu.
14. Definiţi controlul execuţiei bugetare.
15. Cine exercită controlul execuţiei bugetare?
16. Definiţi execuţia de casă a bugetului.
17. Prezentaţi pe scurt execuţia de casă prin sistemul bancar.
18. Prezentaţi pe scurt execuţia de casă prin sistemul de trezorerie.

151
 TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate în legătură cu procesul bugetar:

a) reprezintă decizia de colectare a veniturilor şi repartizarea acestora pentru finanţarea cheltuielilor;
b) are un caracter ciclic;
c) reprezintă activitatea desfăşurată de instituţiile publice, organele ierarhic superioare şi ministerele în legătură cu
elaborarea proiectului bugetar de stat şi a celorlalte bugete, aprobarea proiectului de buget, execuţia bugetară;
d) reprezintă ansamblu de operaţiuni care se succed anual şi privesc elaborarea şi aprobarea proiectului legii
bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului, încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi
controlul bugetar;
e) reprezintă activitatea desfăşurată de instituţiile publice, organele ierarhic superioare şi ministerele în legătură cu
elaborarea proiectului bugetului de stat şi a celorlalte bugete.

2. Ce elemente nu se au în vedere în procesul de elaborare a bugetului:

a) inflaţia;
b) factorii conjuncturii internaţionale;
c) analizele şi prognozele efectuate de Ministerul Finanţelor Publice în legătură cu evoluţia economiei, cu ritmul de
creştere a producţiei industriale etc.;
d) prognozele indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar în curs de elaborare şi pentru următorii 3
ani;
e) posibilităţilor de finanţare a deficitului bugetar.

3. Până la ce dată se supune aprobării contul de încheiere a execuţiei bugetului local:

a) 31 martie a anului următor;
b) 15 mai a anului următor;
c) 31 mai a anului următor;
d) 1 iulie a anului următor;
e) 1 august a anului următor.

4. Prin ce se caracterizează sistemul de gestiune:

a) prin existenţa unei perioade de 3-6 luni de la expirarea anului bugetar până la încheierea contului de exerciţiu bugetar;
b) continuarea in anul următor a procesului bugetar pe o perioadă de 3 luni;
c) presupune reflectarea în întregime a veniturilor şi cheltuielilor anului bugetar în bugetul respectiv, chiar dacă ele nu se
realizează integral în cadrul anului bugetar;
d) interzice reportul veniturilor şi al cheltuielilor de la un an la altul;
e) permite reportul creditelor bugetare de la un exerciţiu la altul.

5. Atribuţiile de coordonare şi finalizare a elaborării proiectului bugetului de stat revin:

a) Parlamentului;
152
b) Guvernului;
c) Băncii centrale;
d) Ministerului Finanţelor;
e) Nici una din variantele de mai sus nu este adevărată.

6. Sunt etape în execuţia cheltuielilor publice :

a) angajarea;
b) negocierea;
c) ordonarea;
d) plata;
e) lichidarea;
6. Sunt etape în execuţia veniturilor publice, în cazul impozitelor directe :
a) angajarea;
b) aşezarea impozitului;
c) ordonarea;
d) emiterea titlului;
e) ordonanţarea;

7. Aprobarea bugetului de stat se face de către:

a) consiliile judeţene;
b) Guvern;
c) organele instituţiilor financiare;
d) Prin lege, de către Parlament;
e) Ministerul Finanţelor Publice.

8. Întocmirea bugetului de stat se face de către:

a) comisia de buget şi finanţe a camerei deputaţilor;
b) comisiile reunite de buget şi finanţe ale celor două camere;
c) Guvern;
d) Ministerul Finanţelor Publice;
e) Ordonatorii principali de credite.

10. Măsurile fiscale aprobate pin legi bugetare se stabilesc:

a) pe 5 ani ;
b) pe 3 ani;
c) anual;
d) lunar;
e) primele 10 luni ale anului.

11. Depunerea proiectelor de bugete de către Ministerul Finanţelor Publice la Guvern se face până la :
a) 1 iunie;
b) 1 mai;
c) 30 septembrie;
d) 1 august;
e) 25 septembrie.
13. Depunerea proiectelor de bugete de ordonatorii principali de credite se face până la :
a) 15 iunie;
153
b) 1 iunie;
c) 1 septembrie;
d) 15 iulie;
e) 15 septembrie.

154