FINANŢE I

NOTE DE CURS1
 BIBLIOGRAFIE

 
1. Iulian Văcărel (coord.) – Finanţe publice, Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2007;
2. Tatiana Moşteanu – Finanţe publice. Note de curs şi aplicaţii pentru seminar, Editura
Universitară, Bucureşti, 2008
3. Cosmin Stoica, Ana-Maria Mărinoiu, Cristian Buşu – Finanţe publice. Eficienţa actului de
guvernare prin finanţe publice, Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2007
4. Gheorghe Bistriceanu – Finanţele publice ale României, vol I., Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2006
5. Petre Brezeanu – Macrofinanţe, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2007

CURS 1
EVOLUŢIA ISTORICĂ A FINANŢELOR PUBLICE. CONCEPTUL DE
FINANŢE PUBLICE

1. Evoluţia istorică a finanţelor publice

Pe treptele dezvoltării social-economice, finanţele s-au manifestat ca relaţii sociale, de natură

economică, apărute în procesul repartiţiei venitului naţional, în strânsă legătură cu funcţiile şi
sarcinile statului. Astfel:
● în comuna primitivă:
○ statul încă nu se formase, iar funcţiile publice erau îndeplinite de oameni aleşi de
întreaga comunitate;
○ funcţiile de conducere erau onorifice;
○ nu existau metode de constrângere speciale;
● în sclavagism:
○ predomina economia naturală închisă;
○ funcţiile publice erau onorifice;
○ cheltuielile statului erau acoperite prin prestaţii în muncă sau în natură la care erau
obligaţi supuşii statului;
○ o dată cu dezvoltarea economiei de schimb şi a apariţiei banilor, statul a folosit ca
resurse, pentru acoperirea cheltuielilor publice, impozitele şi împrumuturile.
 ● în feudalism:
- relaţiile marfă-bani nu erau bine dezvoltate, prin urmare cheltuielile statului erau
acoperite prin prestaţii în muncă sau în natură, din venituri domeniale şi drepturi
regaliene.
● în capitalism:
- cheltuielile publice sunt acoperite doar pe seama resurselor băneşti. Începând cu
această perioadă, statul îndeplineşte două funcţii: funcţia internă de menţinere a
ordinii interne şi de asigurare a funcţionării instituţiilor specifice economiei
capitaliste şi funcţia externă de apărare a ţării, a independenţei şi a suveranităţii
naţionale, de întreţinere a relaţiilor diplomatice cu alte state.

Pentru formarea fondurilor necesare statului contribuie atât persoanele care îşi desfăşoară
activitatea în sfera producţiei materiale, cât şi cele din sfera producţiei nemateriale cu o parte din
veniturile lor realizate în procesul distribuirii şi/sau redistribuirii venitului naţional. Forma şi
mărimea contribuţiei individuale a diferit de la o treaptă de dezvoltare la alta, de la o categorie
socială la alta, de la o ţară la alta şi de la o persoană la alta. Cu toate acestea, prelevările de
resurse la dispoziţia statului au caracter obligatoriu.

 
2. Conceptul de finanţe publice
 
În prezent, în vorbirea curentă, noţiunea de finanţe se identifică cu aceea de bani, venituri în
bani, resurse băneşti, creanţe şi obligaţii în bani.
Istoric, pentru termenul de finanţe au fost utilizate mai multe expresii, precum:
- în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea se utilizau expresiile: finatio, financias şi financia
pecuniaria – cu sensul de plată în bani;
- finis cu sensul de termen de plată;
- în Franţa, în secolul al XV-lea se foloseau expresiile: hommes de finances şi financiérs (pentru
denumirea arendaşilor de impozite şi a persoanelor care încasau impozitele regelui); finance (o
sumă de bani şi mai ales, un venit la statului) şi finances, pentru a desemna întregul patrimoniu al
statului;
- în Germania, în secolele al XV-lea – al XVII-lea : finanz (plată în bani) şi finanzer (cămătar);
- în ţara noastră, încă din secolul al XIX-lea s-a folosit noţiunea de fisc, care avea înţelesul de
organ financiar care încasa impozitele, taxele, contribu

În literatura de specialitate, economiştii consideră finanţele ca fiind:

- fonduri băneşti la dispoziţia statului (venituri ale statului şi ale autorităţilor
administrativ-teritoriale; resurse băneşti prelevate la dispoziţia statului în vederea îndeplinirii
funcţiilor şi sarcinilor sale; mijloace de acoperire a cheltuielilor administraţiei de stat şi ale
colectivităţilor locale, etc. )
- bani şi bunuri utilizate pentru funcţionarea instituţiilor publice;
- totalitatea resurselor şi a sarcinilor care se referă la activitatea instituţiilor publice (venituri
publice, cheltuieli publice, buget, datorie publică), precum şi regulile care determină regimul
acestora;
- gospodăria statului şi a altor organizaţii politice, precum şi regulile şi principiile care stau la
baza administrării bunurilor economice şi a banilor;
- mijloace de intervenţie a statului în economie (impozite, împrumuturi, alocaţii bugetare,
subvenţii);
- ansamblul activităţii desfăşurate de sectorul public al economiei, inclusiv administrarea
finanţelor publice şi politicile financiare moderne;
- relaţii sociale, de natură economică, care apar în procesul constituirii fondurilor publice de
resurse băneşti şi al repartizării acestora în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societăţii.

La baza abordării finanţelor publice stau două concepţii:

a) Concepţia clasică – potrivit căreia activitatea economică trebuie să se desfăşoare în
conformitate cu principiul laissez-faire, laisser-passer, adică intervenţiile statului asupra
activităţii economice limitau libertatea de acţiune a forţelor pieţei. Statul trebuie să se limiteze
doar la îndeplinirea sarcinilor sale şi anume menţinerea ordinii interne, apărarea ţării şi
întreţinerea relaţiilor diplomatice. În această concepţie, sarcina finanţelor publice constă în
asigurarea resurselor necesare întreţinerii instituţiilor publice, funcţionării normale a acestora;
impozitele, împrumuturile şi celelalte metode de procurare a resurselor băneşti financiare
trebuiau astfel concepute încât să aibă un caracter neutru, să nu modifice relaţiile
social-economice existente.
În această perioadă, specialiştii erau preocupaţi de: procurarea resurselor necesare guvernului,
utilizarea lor eficientă, repartizarea sarcinilor fiscale pe categorii de plătitori, contractarea şi
rambursarea împrumuturilor, întocmirea şi executarea echilibrată a bugetului.
b) Concepţia modernă – potrivit căreia finanţele sunt considerate un mijloc de intervenţie în
economie, instrumentele utilizate fiind veniturile şi cheltuielile publice. În ceea ce priveşte
activitatea economică a statului se afirmă tot mai mult concepţia intervenţionistă potrivit căreia
autoritatea publică trebuie să joace un rol activ în viaţa economică, să influenţeze procesele
economice, să corecteze evoluţia ciclică, să prevină sau să limiteze efectele negative.

Vorbind despre finanţe, este necesar să facem distincţia între finanţele publice şi finanţele
private.

Asemănări şi deosebiri dintre finanţele publice şi finanţele private

Finanţe publice Finanţe private

Cuprind statul, unităţile Cuprind întreprinderile economice, băncile

administrativ-teritoriale şi alte instituţii de şi societăţile de asigurare-reasigurare private
drept public

Se confruntă cu probleme de echilibru Se confruntă cu probleme de echilibru

financiar financiar

Resursele se procură, în cea mai mare parte, Resursele se procură pe baze contractuale,
prin măsuri de constrângere luate de prin confruntarea cererii şi ofertei de capital
autorităţile publice şi, într-o mai mică de împrumut
măsură, pe baze contractuale
 Statul poate lua măsuri în legătură cu Întreprinderile private nu pot influenţa în
moneda naţională în care se constituie mod legal moneda în care se constituie
fondurile de resurse financiare fondurile financiare

Sunt folosite în scopul satisfacerii nevoilor Se urmăreşte realizarea de profit de către

generale ale societăţii agenţii economici

Gestiunea finanţelor publice este supusă Gestiunea financiară a întreprinderilor

dreptului public private urmează regulile dreptului comercial.

CURS 2
CONŢINUTUL ECONOMIC AL FINANŢELOR

1. Nevoi individuale şi nevoi colective; bunuri private şi bunuri publice

La nivelul unei societăţi se disting trei tipuri de nevoi:

1. nevoi individuale;
2. nevoi colective;
3. nevoi cvasipublice, respectiv cvasiprivate.

Nevoile individuale (nevoia de hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, de adăpost, de mijloace

de deplasare şi de comunicare, etc) depind de preferinţele fiecărui om şi diferă în funcţie de
vârstă, sex, ocupaţie, mediul social, zonă geografică. Ele sunt satisfăcute prin intermediul
bunurilor private (alimente, haine, locuinţă, transport, etc), care sunt procurate prin
mecanismul pieţei.
Nevoile colective se referă la nevoile oamenilor de a fi apăraţi împotriva unor eventuale
agresiuni militare externe sau atacuri teroriste; de a fi protejaţi împotriva indivizilor, care încălcă
legea şi le pun în pericol viaţa, să fie ajutaţi în cazul unor calamităţi naturale (inundaţii, incendii,
seisme, etc.), să fie asistaţi când se află într-o situaţie socială critică (orfani, bătrâni, persoane cu
handicap, persoane fără posibilităţi materiale de trai, etc.). Nevoile colective sunt satisfăcute pe
seama unor activităţi organizate de autorităţile publice vizând asigurarea apărării naţionale,
menţinerea ordinii interne, păstrarea echilibrului ecologic, protecţie socială. Pentru aceasta este
necesară existenţa unor instituţii publice care să ofere cetăţenilor utilităţile publice (bunurile
publice) de care au nevoie.
Nevoile cvasipublice (semipublice) întrunesc trăsături specifice atât nevoilor individuale, cât şi
nevoilor colective şi pot fi satisfăcute atât pe seama bunurilor publice, cât pe seama bunurilor
private. Nevoile cvasipublice cuprind: nevoia de educaţie şi instrucţie, de cultură, ocrotire
medicală, de săli şi terenuri de sport, poduri, tuneluri, autostrăzi, etc.

Având în vedere nevoile mai sus prezentate, bunurile se clasifică în trei categorii:
● bunuri private;
● bunuri publice;
 ● bunuri cvasipublice, respectiv cvasiprivate.

Bunurile private, precum alimentele, haine, locuinţă, sunt utilizate pentru satisfacerea nevoilor
individuale. Ele pot fi achiziţionate de către consumatori direct de la producători sau de la cei
care le comercializează. Preţul este stabilit de piaţă, în funcţie de raportul existent între cererea
consumatorilor şi oferta producătorilor (oferta mică, cerere mare – creşte preţul; oferta mare,
cerere mică – scade preţul). Aceste bunuri se află în cantităţi limitate, datorită dimensiunilor
reduse ale factorilor de producţie, dar şi ale resurselor băneşti ale cumpărătorilor. Dacă un
cumpărător consumă o unitate dintr-un anumit bun, atunci cantitatea disponibilă se micşorează în
mod corespunzător. Astfel, putem spune că un consumator intră în concurenţă cu ceilalţi
cumpărători, întrucât o unitate dintr-un bun, ce serveşte la satisfacerea unor nevoi individuale, nu
poate fi consumată decât de o singură persoană.
Bunurile publice sunt utilizate pentru satisfacerea nevoilor întregii colectivităţi, indiferent dacă
membrii ei au participat sau nu la efortul de finanţare al acestora.
Caracteristicile bunurilor publice:
1. consumul lor este indivizibil şi neconcurenţial – ceea ce înseamnă că bunurile publice sunt
consumate de toate persoanele (exemplu: un dig de apărare împotriva inundaţiilor,
împădurirea versanţilor, construirea de drumuri şi poduri, crearea de parcuri şi zone verzi,
etc)
2. bunurile publice nu sunt concurenţiale- ceea ce înseamnă că un bun public poate fi
consumat de un număr mare de persoane fără costuri suplimentare de producţie.
Consumatorii nu participă direct la finanţarea bunurilor (serviciilor) publice.
3. oferta bunurilor publice este indivizibilă – întreaga cantitate produsă din bunul considerat
este pusă la dispoziţia colectivităţii spre a fi consumată/utilizată în comun de toate
persoanele interesate.
4. sunt asigurate numai cu ajutorul autorităţilor publice
Bunurile cvasipublice – presupun satisfacerea anumitor nevoi apelând atât la bunurile publice,
cât şi bunurile private.
În cazul nevoilor semipublice (de educaţie şi instrucţie, ocrotire medicală, protecţie socială,
cultură) satisfacerea cererilor de către autorităţile publice se face în mod selectiv, pe baza
anumitor criterii de eligibilitate a beneficiarilor. De exemplu, la acordarea de burse se ţine seama
de rezultatele la învăţătură ale elevilor sau studenţilor şi/sau de situaţia materială a acestora.
În concluzie putem afirma că satisfacerea nevoilor membrilor societăţii nu se poate realiza
întotdeauna pe seama bunurilor private, prin mecanismul pieţei, şi de aceea în numeroase situaţii
se recurge la prestaţiile efectuate de diferitele unităţi publice specializate. Spre deosebire de
deciziile agenţiilor economici care sunt subordonate maximizării profitului, creşterii rentabilităţii
economice individuale, deciziile autorităţilor publice au în vedere maximizarea utilităţilor
sociale.
Participarea autorităţilor publice la satisfacerea nevoilor colective este determinată de
imposibilitatea sectorului privat de a oferi servicii şi bunuri, deoarece:
● nu este organizat, sub aspect tehnic, să desfăşoare astfel de activităţi;
● nu poate stabili cu exactitate beneficiarii acestora, pentru a le solicita plata preţului datorat;
● deşi este capabil să producă anumite bunuri şi servicii, nu îşi asumă asemenea sarcină,
datorită incapacităţii beneficiarilor de a suporta costul acestora.
2. Conţinutul economic al finanţelor

Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea unor importante
fonduri băneşti la dispoziţia autorităţilor publice. La constituirea fondurilor publice participă atât
persoanele fizice, cât şi cele juridice prin: impozite, taxe, contribuţii, redevenţe, chirii din
concesiunea şi închirierea terenurilor şi a altor bunuri propprietate de stat, donaţii, ajutorare,
împrumuturi.
Formarea şi repartizarea fondurilor publice generează fluxuri de resurse băneşti în dublu sens:
1. de la persoanele fizice şi juridice către colectivitate, reprezentată prin stat;
2. de la colectivitate, reprezentată prin stat, către beneficiarii fondurilor băneşti (sub formă de
pensii, alocaţii pentru copii, ajutoare, burse şi alte indemnizaţii).
Relaţiile social-economice reflectă procesul repartiţiei şi circulaţiei produsului intern brut. Ele
cuprind:
1. relaţii băneşti, care presupun o schimbare a formelor valorii (ele cuprind şi relaţiile
financiare);
2. relaţii financiare, care presupun un transfer de valoare (de la persoanele fizice şi juridice
către fondurile publice şi invers)
În concluzie, relaţiile economice, exprimate valoric, care apar în procesul repartiţiei produsului
intern brut, în legătură cu formarea şi repartizarea fondurilor băneşti necesare pentru satisfacerea
nevoilor colective ale societăţii, constituie relaţii financiare sau finanţe. Apariţia relaţiilor
financiare este determinată de transferul, în formă bănească, de valoare, de la persoanele fizice şi
juridice, la fondurile ce se constituie în economie sau la dispoziţia persoanelor fizice sau juridice
beneficiare. Deci, are loc un transfer de putere de cumpărare. Dacă transferul se face în natură
(schimb de bunuri), arunci vorbim de relaţii de repartiţie ce nu sunt relaţii financiare. Relaţiile de
repartiţie pot deveni relaţii financiare, cu condiţia ca transferurile să îmbrace forma bănească.
Concluzie: nu toate relaţiile băneşti care apar în procesul repartiţiei şi circulaţiei produsului
intern brut sunt relaţii financiare. Sfera finanţelor, mai îngustă decât cea a relaţiilor băneşti,
cuprinde numai relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare, nu şi pe cele care reflectă o
schimbare a formelor valorii.
În cazul finanţelor publice, transferul de valoare are următoarele trăsături:
1. relaţiile financiare reprezintă un transfer de putere de cumpărare, de valoare de la persoanele
fizice şi juridice la fondurile ce se constituie în economie şi invers.
Explicaţie: În cazul în care transferul se face în natură, acesta exprimă relaţii de repartiţie, dar nu
dau naştere la relaţii financiare. Numai după valorificarea produselor respective, contra bani,
poate avea loc transferul de valoare la fondul de resurse financiare.
2. transferul de valoare la fondurile ce se constituie în economie se realizează , de regulă, fără
contraprestaţie directă, imediată sau individualizată.
Explicaţie: 1.pentru impozitul plătit de o societate comercială, aceasta nu poate solicita statului
rambursarea acestuia sau o contraprestaţie directă sau imediată, de valoare egală.
2. sumele încasate de la populaţie revin întregii populaţii, însă nu direct şi individualizat în raport
cu impozitele plătite.
3. relaţiile financiare se caracterizează prin nerambursabilitate, ceea ce înseamnă că transferurile
se fac cu caracter definitiv (exemplu: subvenţii către regii autonome, instituţii publice;
transferurile către populaţie – alocaţii pentru copii, burse, ajutoare, pensii). Rambursabilitatea
intervine ca excepţie în cazul împrumuturilor de stat, garanţiilor depuse de administratorii şi
cenzorii societăţilor comerciale, de persoanele care gestionează bani sau alte valori publice, etc.
În cadrul relaţiilor financiare se includ:
1. relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu nerambursabil,
considerate relaţii financiare sau pur clasice ce îşi găsesc reflectarea în bugetul de stat, bugetele
locale, bugetul asigurărilor sociale, bugetele fondurilor speciale;
2. relaţii ce exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă determinată, pentru care se
percepe dobândă, numite relaţii de credit;
3. relaţii care exprimă un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse băneşti în schimbul unei
contraprestaţii, care depinde de producerea unui eveniment aleatoriu, nunite relaţii de
asigurări-reasigurări;
4. relaţii care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti la dispoziţia societăţilor,
în vederea desfăşurării activităţilor acestora, numite finanţele întreprinderilor.

În literatura de specialitate, noţiunea de finanţe este folosită în dublu sens:

1. în sens restrâns (relaţiile financiare clasice);
2. în sens larg, care cuprind: relaţiile financiare clasice, relaţiile de credit, relaţiile de
asigurări-reasigurări şi finanţele întreprinderilor.

CURS 3
FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE

Finanţele publice îndeplinesc două funcţii: funcţia de repartiţie şi funcţia de control.

1. FUNCŢIA DE REPARTIŢIE A FINANŢELOR PUBLICE

Funcţia de repartiţie are un caracter obiectiv şi se manifestă în două faze: distincte, dar strâns
legate între ele: :
1. Constituirea fondurilor;
2. Distribuirea sau repartizarea fondurilor.
a) Constituirea fondurilor de resurse financiare publice
La constituirea fondurilor de resurse financiare publice participă regiile autonome, societăţile
comerciale cu capital privat, de stat sau mixt, instituţiile publice şi unităţile din subordinea
acestora, populaţia, persoanele juridice şi fizice rezidente în străinătate.
Participarea la constituirea fondurilor de resurse financiare îmbracă forme diferite: impozite,
taxe, contribuţii, amenzi, penalităţi, vărsăminte din veniturile instituţiilor publice, redevenţe şi
chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi alte bunuri proprietate de stat, împrumuturi de stat
primite de la persoane fizice şi juridice, rambursări ale împrumuturilor de stat acordate, dobânzi
aferente împrumuturilor acordate, donaţii, ajutoare şi alte transferuri, etc.
Resursele care alimentează fondurile publice provin în cea mai mare parte din produsul intern
brut şi într-o măsură mai mică din transferurile primite din străinătate.
La constituirea fondurilor publice participă cu resurse toate sectoarele sociale: public, particular,
mixt, precum şi populaţia, dar în proporţii diferite în funcţie de capacitatea lor financiară. Cele
mai multe resurse sunt mobilizate la fondurile financiare publice cu titlu definitiv şi fără
contraprestaţie.
b) Distribuirea fondurilor de resurse financiare publice constă în stabilirea volumului
cheltuielilor publice pe destinaţii: învăţământ, sănătate, cultură; asigurări sociale şi protecţie
socială; dezvoltări colective şi locuinţe; apărare naţională; ordine publică; acţiuni economice;
alte acţiuni; datorie publică. În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se defalcă pe beneficiari,
obiective şi acţiuni.
Distribuirea fondurilor financiare publice pe beneficiari (persoane fizice şi/sau juridice) este
precedată de inventarierea şi evaluarea în expresie bănească a nevoilor sociale din perioada de
referinţă. Datorită faptului că cererea de resurse financiare este mai mare decât oferta lor, este
necesar ca autorităţile publice să trieze şi să ierarhizeze cererile beneficiarilor de fonduri publice
solicitate şi să stabilească unele priorităţi, în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei etape.
În ţările dezvoltate cu economie de piaţă, la finanţarea din fondurile publice au prioritate
acţiunile cu caracter social-cultural, apoi cele privind ordinea internă şi apărarea ţării; cheltuielile
pentru acţiunile economice ocupă un loc secundar. În schimb, în ţările în curs de dezvoltare,
acţiunile economice au cea mai mare pondere în totalul cheltuielilor publice, în raport cu cele
sociale.
Resursele financiare publice odată repartizate beneficiarilor, iau concret forma cheltuielilor
publice pentru: plata salariilor şi a altor venituri de personal; procurări de materiale şi plata
serviciilor; subvenţii acordate unor instituţii publice şi întreprinderi; transferuri către diverse
persoane fizice (pensii, alocaţii, burse, ajutoare etc.), etc.
Cele două faze ale funcţie de repartiţie se realizează în procesul de distribuire şi redistribuire a
produsului intern brut care se desfăşoară între persoane fizice şi juridice, pe de o parte, şi stat, pe
de altă parte.
Constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare reprezintă un proces unitar şi
neîntrerupt, având un rol important în realizarea reproducţie sociale.
Necesitatea constituirii unor fonduri financiare la dispoziţia statului, în vederea înfăptuirii
funcţiilor şi sarcinilor sale, se resimte în toate ţările, indiferent de gradul de dezvoltare, ceea ce
conferă funcţie de repartiţie un caracter obiectiv. În schimb, modul de constituire a fondurilor şi
de redistribuire a acestora are un caracter subiectiv, depinzând de: capacitatea factorilor de
răspundere de a percepe şi răspunde nevoii sociale la un moment dat; gradul de dezvoltare
economico-socială a ţării; orientarea forţelor politice aflate la putere.
Funcţia de repartiţie este importantă prin dimensiunea transferurilor de valoare, determinată de
raportul dintre partea din produsul intern brut preluată la dispoziţia statului şi cheltuită de către el
şi partea care rămâne la dispoziţia celor care au creat acest produs.
Deşi, la scară naţională, volumul resurselor prelevate la fondurile financiare publice este, în
general, egal cu cel al resurselor distribuite, însuşi acest proces complex de prelevare –
distribuire realizat prin intermediul statului dă naştere unor importante mutaţii între sferele de
activitate, între ramurile şi subramurile economice, între membrii societăţii. Aceasta se explică
prin faptul că persoanele fizice şi juridice care sunt beneficiare directe sau indirecte ale
cheltuielilor publice nu sunt întotdeauna şi cele care au participat la constituirea fondurilor
publice. Chiar dacă unele persoane sunt şi plătitoare şi beneficiare, cele două calităţi se manifestă
în proporţii diferite una de cealaltă. Pentru faptul că veniturile încasate de la fondurile publice se
depersonalizează, nu se mai poate determina pe ce destinaţii şi în ce proporţii au fost dirijate
sumele provenind de la anumite persoane fizice sau juridice.
Importanţa funcţiei de repartiţie rezultă, pe de o parte, din mutaţiile care se produc în economie
ca urmare a transferurilor de resurse financiare şi, pe altă parte, din efectele acestora în plan
economic, social, demografic, ecologic, etc.
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice nu se manifestă doar pe plan intern, ci şi pe plan
internaţional prin:
● acordarea şi primirea de împrumuturi externe;
● plata cotizaţiilor faţă de organismele internaţionale la care statul a aderat;
● primirea sau acordarea de ajutoare externe de către stat.
Redistribuirea între state a resurselor financiare are loc pe baza deciziilor unilaterale, a
convenţiilor sau acordurilor bi/multilaterale şi se efectuează cu titlu definitiv sau rambursabil, cu
sau fără contraprestaţie.
 

2. FUNCŢIA DE CONTROL A FINANŢELOR PUBLICE

Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de repartiţie, având însă o
sferă de cuprindere mult mai mare, deoarece vizează atât constituirea şi repartizarea fondurilor
publice, cât şi modul concret de utilizare a acestora.
Manifestarea funcţiei de control este necesară din mai multe considerente:
- resursele financiare publice aparţin întregii societăţi. Astfel, societatea este interesată în:
asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor sociale; dirijarea resurselor
respective cu luarea în considerare a priorităţilor stabilite de autorităţile abilitate; utilizarea
resurselor financiare în condiţii de maximă eficienţă economică, eficacitate socială, etc.
- fondurile de resurse publice materializează o parte importantă din produsul intern brut;
- în prezent, mai există unii membri ai societăţii care au o atitudine de nepăsare faţă de avutul
public, ceea ce conduce la folosirea neraţională a resurselor materiale, umane şi băneşti, la risipă,
speculă şi îmbogăţire fără justă cauză.
Controlul financiar are o sferă vastă de manifestare, cuprinzând toate domeniile vieţii sociale
care ţin de sectorul public: activitatea economică, educativă, culturală, ocrotirea sănătăţii,
protecţia socială, asigurări sociale de stat, menţinerea ordinii publice, apărarea naţională;
promovarea relaţiilor cu alte state etc. ca urmare, controlul îmbracă forme diverse, este exercitat
de organe diferite şi foloseşte instrumente diferite.
Activitatea din fiecare domeniu trebuie analizată din mai multe puncte de vedere:
● sarcinile specifice care-i revin;
● necesarul de fonduri publice reclamat pentru desfăşurarea activităţii;
● efectele utile (economice, sociale sau de altă natură) ale acestei activităţi

ROLUL FINANŢELOR PUBLICE ÎN ECONOMIE

Prin transferul de putere de cumpărare realizat de finanţele publice are loc o modificare a
raporturilor sociale, care influenţează: procesul reproducţiei sociale, potenţialul economic al
întreprinderilor, veniturile şi averea cetăţenilor, nivelul de trai al populaţiei şi, în general,
calitatea vieţii.
Cu ocazia colectării resurselor financiare publice şi respectiv a finanţării cheltuielilor publice, are
loc un proces amplu de redistribuire a veniturilor şi averilor persoanelor fizice şi juridice, având
drept scop corectarea, cel puţin parţial a inechităţilor (între diverse persane fizice şi juridice),
prin redistribuire fiind ajutaţi îndeosebi persoanele cu posibilităţi materiale şi potenţial economic
redus. Concret, această redistribuire îmbracă diverse forme:
● acordarea de ajutoare, indemnizaţii, pensii, burse persoanelor aparţinând anumitor
categorii sociale;
● subvenţionarea de la buget a producţiei sau comercializării anumitor bunuri şi servicii;
● asigurarea de către autorităţile publice a unor bunuri şi servicii publice cu titlu gratuit
(ordine publică, protecţie socială, apărare naţională)
Finanţele publice sunt utilizate în scopul asigurării dezvoltării economice şi sociale a ţării.
Astfel, se au în vedere aspecte precum:
● reducerea impozitelor pentru stoparea fenomenelor inflaţioniste sau stimularea activităţii
economice; creşterea impozitelor pentru reducerea anumitor consumuri sau activităţi;
● finanţarea unor activităţi orientate spre crearea de noi locuri de muncă, recalificarea
şomerilor, reorientarea profesională;
● contractarea de împrumuturi publice interne sau externe
 CURS 4

CADRUL JURIDIC ŞI INSTITUŢIONAL PRIVIND FINANŢELE PUBLICE

1. Ministerul Economiei şi Finanţelor

2. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală
3. Garda Financiară
4. Curtea de Conturi
5. Autoritatea Naţională a Vămilor

1. MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR

Ministerul Economiei şi Finanţelor se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al

administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului. Rolul ministerului este acela de
constituire şi gestionare generală a resurselor financiare publice printr-un sistem complex e
bugete: bugetul de stat; bugetul asigurărilor sociale de stat; bugetele locale; bugetul fondurilor
speciale; bugetul fondurilor externe nerambursabile; bugetul trezoreriei şi altor instituţii publice
cu caracter autonom.
Principalele atribuţii ale Ministerului Economiei şi Finanţelor:
● coordonează acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul
bugetar, referitoare la elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de
rectificare, precum şi altor acte normative cu incidenţă în domeniu;
● dispune măsurile necesare pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare;
● emite norme metodologice privind elaborarea bugetelor şi forma de prezentare a acestora;
● emite norme metodologice, precizări şi instrucţiuni prin care se stabilesc practicile şi
procedurile pentru încasarea veniturilor, angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata
cheltuielilor, controlul cheltuirii acestora, încheierea exerciţiului bugetar anual,
contabilizarea şi raportarea;
 ● administrează şi gestionează datoria publică guvernamentală;
● coordonează monitorizarea întregului program de investiţii publice;
● colaborează cu Banca Naţională a României la elaborarea balanţei de plăţi externe, a
balanţei creanţelor şi angajamentelor externe, a reglementărilor în domeniul monetar şi
valutar;
● aprobă clasificaţiile bugetare, precum şi modificările acestora;
● analizează periodic modul de realizare a prevederilor bugetare, în corelare cu indicatorii
macroeconomici, şi prezintă informări Guvernului, cu propuneri de îmbunătăţire;
● urmăreşte execuţia operativă a bugetului general consolidat şi stabileşte măsurile necesare
pentru încasarea veniturilor şi limitarea cheltuielilor, în vederea încadrării în deficitul
bugetar aprobat;
● contractează şi garantează împrumuturi de stat de pe piaţa financiară internă şi externă
● analizează propunerile de buget în etapele de elaborare a bugetelor
● stabileşte conţinutul, forma de prezentare şi structura programelor elaborate de ordonatorii
principali de credite;
● coordonează, negociază şi încheie acorduri internaţionale, în numele statului, în domeniul
relaţiilor financiare şi valutare, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe, etc.

2. AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ

ANAF se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice

centrale, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor. Rolul său este acela de
colectare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor venituri bugetare; aplicarea legislaţiei
privind veniturile bugetare; aplicarea în domeniul vamal a măsurilor specifice rezultate din
Programul de guvernare şi din legislaţia în domeniul vamal; dezvoltarea asistenţei
contribuabililor în vederea îmbunătăţirii nivelului de informare al acestora şi aplicării unitare
a prevederilor privind veniturile bugetare,.
Principalele atribuţii:
● asigură aplicarea corectă, unitară şi nediscriminatorie a legislaţiei fiscale;
● elaborează şi/sau avizează proiectele de acte normative care conţin prevederi referitoare la
administrarea veniturilor bugetare pentru care este competentă;
● acţionează prin mijloace specifice pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale;
● exercită controlul operativ şi inopinat privind prevenire, descoperirea şi combaterea
oricăror acte şi fapte din domeniul economic, financiar şi vamal care au ca efect evaziunea
fiscală;
● exercită activitatea de inspecţie vamală, activitatea de control vamal ulterior şi orice altă
formă de control specific în legătură cu aplicarea şi respectarea reglementărilor în vigoare
în domeniul vamal;
● propune şi elaborează strategii de dezvoltare, precum şi soluţii de reformă în domeniul
administrării veniturilor bugetare;
● elaborează cadrul lega, aplică şi monitorizează administrarea contribaubililor

3. GARDA FINANCIARĂ

Garda Financiară este instituţie publică de control, cu personalitate juridică, care exercită
controlul operativ şi inopinat privind prevenirea, descoperirea şi combaterea oricăror acte şi fapte
din domeniul economic, financiar şi vamal, care au ca efect evaziunea şi frauda fiscală,
organizată ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale în subordinea Ministerului
Economiei şi Finanţelor.
În vederea realizării atribuţiilor sale, pentru combaterea actelor şi faptelor de evaziune şi fraudă
fiscală, Garda Financiară efectuează controlul operativ şi inopinat cu privire la:
- respectarea actelor normative în scopul prevenirii, descoperirii şi combaterii oricăror acte şi
fapte interzise de lege;
- respectarea normelor de comerţ, urmărind prevenirea, depistarea şi înlăturarea operaţiunilor
ilicite;
- modul de producere, depozitare, circulaţie şi valorificare a bunurilor, în toate locurile şi spaţiile
în care se desfăşoară activitatea agenţilor economici;
- participarea, în colaborare cu organele de specialitate ale altor ministere şi instituţii specializate,
la acţiuni de depistare şi combatere a activităţilor ilicite care generează fenomene de evaziune şi
fraudă fiscală.

4. Curtea de Conturi
Curtea de Conturi constituie instituţia supremă de control financiar asupra modului de formare,
de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public,
precum şi asupra modului de gestionare a patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor
administrativ-teritoriale. Prin activitatea sa, curtea de Conturi urmăreşte respectarea legii în
gestionarea mijloacelor materiale şi băneşti.
Curtea de Conturi are ca principală atribuţie verificarea conturilor anuale de execuţie ale
bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale, bugetele fondurilor
speciale, ale conturilor fondurilor de tezaur, contul anual al datoriei publice a statului şi situaţiei
garanţiilor guvernamentale pentru credite interne şi externe primite de către alte persoane
juridice.
Curtea de Conturi este singura instituţie abilitată să exercite controlul execuţiei bugetelor
Camerei Deputaţilor, Senatului, Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului, Curţii Supreme de
Justiţie, Curţii Constituţionale, Consiliului Legislativ şi Avocatului Poporului.

5. Autoritatea Naţională a Vămilor

Autoritatea Naţională a Vămilor se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei şi
Finanţelor şi în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
În aplicarea politicii vamale a Uniunii Europene, Autoritatea Naţională a Vămilor exercită, în
principal, atribuţii de aplicare în domeniul vamal a măsurilor specifice rezultate din tariful vamal
comun şi din legislaţia europeană şi internaţională în domeniul vamal.
Prin departamentele specializate ale aparatului central se organizează, se îndrumă şi controlează
activitatea direcţiilor regionale vamale şi a birourilor vamale din subordine. Structurile generale
şi regionale ale ANV urmăresc şi supraveghează respectarea legislaţiei vamale pe întreg teritoriul
ţării şi exercită controlul specific potrivit reglementărilor legale în vigoare, a oricăror infracţiuni
şi contravenţii în domeniul vamal.
ANV:
● coordonează şi îndrumă activitatea direcţiilor regionale vamale şi a birourilor vamale pe
 linia prevenirii şi combaterii traficului ilicit de droguri, arme, explozivi, obiecte din
patrimoniul cultural naţional;
● urmăreşte, în cooperare cu celelalte organe ale statului, cazurile de spălare a banilor prin
operaţiuni vamale;
● cooperează, pe bază de reciprocitate, cu autorităţile vamale ale altor state, precum şi cu
organismele internaţionale de specialitate, în vederea prevenirii, cercetării şi combaterii
fraudelor vamale.
 CURS 5

MECANISMUL FINANCIAR

1.Conceptul de mecanism financiar

2.Sistemul financiar
3. Sistemul fondurilor de resurse financiare
4. Pârghiile financiare

1. CONCEPTUL DE MECANISM FINANCIAR

Mecanismul economic cuprinde sistemul complex de organizare şi conducere a economiei
naţionale.
Mecanismul financiar este parte integrantă a mecanismului economic şi reprezintă ansamblul
metodelor, principiilor a instrumentelor financiare prin care se asigură organizarea, previziunea,
gestiunea şi conducerea activităţii financiare.
Mecanismul financiar cuprinde:
● sistemul financiar;
● pârghiile financiare utilizate de stat pentru influenţarea activităţii economice;
● instrumentele administrative de coordonare a domeniului finanţelor publice;
● cadrul instituţional – parlament, guvern, ministere, structuri subordonate sau în
coordonare;
● cadrul juridic – legi, hotărâri de guvern, ordonanţe de guvern, ordonanţe de urgenţă, codul
fiscal, codul vamal, norme, reglementări, regulamente de aplicare.

Caracteristicile mecanismului economic-financiar sunt determinate de:

● forma de proprietate dominantă;
● sistemul de conducere a economiei naţionale;
● regimul politic-ideologic;
● conjunctura internă şi internaţională

2. SISTEMUL FINANCIAR
Sistemul financiar, privit ca relaţii economice, este alcătuit din:
1. bugetul de stat şi bugetele locale;
2. bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul asigurărilor sociale de sănătate;
3. bugetul fondurilor speciale extrabugetare;
4. creditul bancar;
5. asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
6. finanţele întreprinderilor.

a) Bugetul de stat şi bugetele locale reprezintă o categorie de relaţii financiare prin intermediul
cărora, pe de o parte, se colectează la dispoziţia statului fondurile financiare (prin mijloace de
constrângere şi pe baze contractuale), iar pe de altă parte, sunt distribuite resursele astfel
colectate către beneficiari (instituţii, persoane fizice, întreprinderi).
Bugetul de stat se prezintă sub forma unei balanţe economice, a unui document de sinteză,
elaborat şi administrat de Guvern şi autorizat prin vot de către Parlament, în care sunt prevăzute
veniturile şi cheltuielile.
Bugetele locale se aprobă de către consiliile locale şi judeţene.
b) Bugetul asigurărilor sociale de stat/ bu8getul asigurărilor sociale de sănătate se constituie din
contribuţiile plătite de agenţii economici, de instituţiile publice şi de salariaţi. Asigurările sociale
de stat cuprind: pensiile (pentru vechime în muncă, pentru pierderea capacităţii de muncă, de
urmaşi); indemnizaţii (pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii, pierderea
temporară a capacităţii de muncă, maternitate, creşterea copilului); ajutoare (de şomaj, de
integrare profesională, de deces); suportarea parţială sau integrală a costului medicamentelor, a
cheltuielilor de spitalizare, a trimiterilor la tratament balneoclimateric şi la odihnă.
c) Bugetul fondurilor speciale extrabugetare. Fondurile speciale se constituie din alte taxe şi
contribuţii stabilite prin acte normative speciale, iar fondurile se folosesc pentru realizarea
obiectivelor care au stat la baza promovării actului normativ.
d) Creditul bancar exprimă relaţiile de redistribuire a resurselor financiare între posesorii şi
nonposesorii de resurse. Astfel, băncile mijlocesc atragerea resurselor băneşti temporar libere de
pe piaţă, iar pe de altă parte, ele le dirijează către solicitanţi.
Pe piaţa capitalului de împrumut vorbim şi despre creditul public prin intermediul căruia
autorităţile publice centrale şi unităţile administrativ-teritoriale îşi procură resursele financiare în
completarea resurselor bugetare ordinare de care dispun.
e) Asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă. Pentru prevenirea prejudiciilor provocate
de calamităţi naturale sau accidente, persoanele fizice şi juridice interesate sau obligate prin lege
încheie contracte cu societăţi de asigurări care se angajează să acopere daunele suferite de
bunurile cuprinse în asigurare sau să achite sumele asigurate cuvenite persoanelor care au avut de
suferit de pe urma producerii riscurilor asigurate, în schimul unei anumite plăţi (prima de
asigurare).
În concluzie, relaţiile economice care apar în procesul constituirii şi utilizării fondului de
asigurare sunt relaţii de redistribuire intervenite între membrii comunităţii de risc (totalitatea
persoanelor fizice şi juridice asigurate împotriva unui anumit risc sau complex de riscuri), pe de
o parte, şi acei dintre asiguraţi care au suferit daune de pe urma producerii riscului asigurat, pe de
altă parte.
f) Finanţele întreprinderilor. Constituirea fondurilor de resurse financiare necesare
întreprinderilor generează relaţii de distribuire a valorii adăugate brute create în cadrul acestora,
precum şi relaţii de redistribuire a disponibilităţilor băneşti temporar libere pe pia/ă între
deţinătorii şi nondeţinătorii de asemenea resurse. Astfel, pentru procurarea resurselor financiare,
întreprinderile apelează la beneficiile proprii, contractează împrumuturi de la bănci, emit
obligaţiuni sau vând acţiuni.

3. SISTEMUL FONDURILOR DE RESURSE FINANCIARE

Fondurile financiare pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:
1) după nivelul la care se constituie
- fonduri constituite la nivel central sau macroeconomic (bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat, bugetul fondurilor cu destinaţie specială, asigurările de bunuri, persoane şi
răspundere civilă, fondurile de creditare);
- fonduri constituite la nivel mediu sau mezoeconomic (fondurile bugetare ale judeţelor,
municipiilor, oraşelor şi comunelor);
- fonduri constituite la nivel microeconomic (fonduri proprii ale agenţilor economici, instituţiilor
şi persoanelor fizice)
2) după destinaţie:
- fonduri de înlocuire şi de dezvoltare;
- fonduri de consum;
- fonduri de rezervă (fondurile înscrise în bugetul de stat şi în bugetele locale cu acest titlu care
servesc pentru finanţarea unor acţiuni apărute în cursul anului precum şi fondurile de rezervă
constituite la dispoziţia întreprinderilor pentru acoperirea unor eventuale pierderi);
- fonduri de asigurare (fonduri constituite la dispoziţia societăţilor de asigurare)
3) după forma de proprietate:
- fonduri proprietate publică (fondul bugetar centra de stat; fondurile bugetare ale unităţilor
administrativ-teritoriale; fondul asigurărilor sociale de stat, fondurile speciale extrabugetare;
fondurile proprii ale întreprinderilor, băncilor şi societăţilor de asigurare cu capital integral sau
majoritar de stat; fondurile proprii ale instituţiilor publice);
Fondurile proprietate publică pot fi grupate în funcţie de calitatea pe care o are statul ca titular al
acestora. Astfel, statul poate să apară în calitate de:
● autoritate publică (în această calitate statul foloseşte o parte din resursele bugetare pentru
finanţarea cheltuielilor pentru apărarea naţională, menţinerea ordinii publice şi a siguranţei
naţionale, relaţiile externe şi satisfacerea nevoilor sociale);
● agent economic (statul foloseşte fondurile aparţinând întreprinderilor cu capital integral
sau majoritar de stat, o parte din resursele bugetare, dar şi resursele mobilizate pe piaţa
capitalurilor de împrumut pentru finanţarea unităţilor şi acţiunilor economice)
● asigurător (statul foloseşte fondul asigurărilor sociale constituit la dispoziţia sa pentru
acordarea de pensii, indemnizaţii, ajutoare, etc)
● bancher (statul dispune de fondurile de creditare constituite la băncile cu capital integral
sau majoritar de stat, fondurile provenite din privatizarea unor bunuri ale statului, dar şi
creditele externe)
- fonduri proprietate privată (fondurile societăţilor comerciale, băncilor cu capital privat,
societăţilor de asigurări-reasigurări cu capital privat)
4) după titlul cu care se fac prelevări la fonduri şi plăţi de la acestea:
- prelevări cu titlu definitiv şi caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii, etc)
- prelevări cu titlu rambursabil şi caracter facultativ (depuneri la bănci, subscrieri la
împrumuturi de stat)

4. PÂRGHIILE ECONOMICO-FIANANCIARE
Pârghiile economico-financiare constituie instrumente cu ajutorul cărora statul acţionează pentru
stimularea interesului economic al unei colectivităţi determinate (ramură sau subramură
economică, grup socio-profesional, zonă geografică) sau al membrilor acestora luaţi în mod
individual (producători, consumatori, salariaţi) pentru realizarea unui anumit obiectiv.
Metodele de prelevare şi de plată constituie pârghii la îndemâna autorităţilor publice în măsura în
care ele asigură realizarea funcţiei de repartiţie a finanţelor, influenţează pozitiv anumite laturi
ale activităţii economice în diverse faze ale procesului reproducţiei sociale.
Pentru influenţarea anumitor procese economice se utilizează una sau mai multe pârghii, dintre
care unele au caracter financiar (impozite, taxe, împrumuturi, subvenţii, transferuri), în timp ce
altele nu sunt legate direct de funcţia de repartiţie a finanţelor (preţurile, cursul de schimb).
Prin folosirea pârghiilor economico-financiare nu este exclusă necesitatea utilizării unor metode
administrative, precum:
● întocmirea de prognoze, programe economice şi planuri financiare pe termen mediu;
● ţinerea evidenţei contabile de către agenţii economici;
● exercitarea controlului financiar de către organele specializate asupra modului de
conservare şi gestionare a mijloacelor materiale şi băneşti ale statului;
● stabilirea de către autorităţile publice, pentru unele bunuri şi prestări de servicii, de preţuri
sau tarife;
● reglementarea de către stat a modului de acordare de împrumuturi din fondurile publice;
● reglementarea regimului valutar;
● supravegherea derulării importului şi exportului;
● sancţionarea speculei ilicite, a evaziunii şi fraudei fiscale.

POLITICA FINANCIARĂ

1. Conceptul de politică financiară

2. Politica financiară în domeniul cheltuielilor publice
3. Politica financiară în domeniul resurselor publice

1. CONCEPTUL DE POLITICĂ FINANCIARĂ

Politica poate fi definită ca fiind procesul prin care un grup de oameni cu opinii şi interese iniţial
divergente ajung la decizii colective socotite ca fiind obligatorii pentru respectivul grup şi
impuse ca o linie de conduită comună.
Înainte de a prelua puterea politică şi guvernamentală, fiecare formaţiune politică îşi stabileşte un
program politic şi de guvernare. Programul de guvernare în perioada pre-electorală este elaborat
în funcţie de doctrina politico-economică a partidului politic, de interesele economico-sociale ale
categoriilor de susţinători, de conjunctura internă şi internaţională.
Pentru realizarea obiectivelor de guvernare, dar şi pentru aplicarea continuă a politicilor statului
este nevoie de finanţare publică - toate politicile publice au nevoie de fonduri publice, ele
acţionând întotdeauna, în complementaritate, cu politica economico-financiară -, dar şi de
intervenţia statului în economie cu ajutorul pârghiilor economice şi al instrumentelor,
instituţiilor, organelor şi reglementărilor financiare.
Astfel, putem afirma că metodele şi mijloacele concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor
financiare, precum şi instrumentele, instituţiile şi reglementările financiare utilizate de stat pentru
influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale, într-o etapă determinată, constituie
componente ale politicii financiare a acestuia.
Politica financiară face parte integrantă din politica generală a statului şi are ca scop realizarea
programelor de dezvoltare economică, promovare a progresului tehnic şi ştiinţific, formare
profesională, recalificare şi reîncadrare în muncă a şomerilor, ocrotire a sănătăţii populaţiei,
protecţie socială, dezvoltare a culturii, protecţia mediului, apărare naţională, etc.
Principalele domenii de manifestare a politicii financiare sunt:
- domeniul cheltuielilor publice;
- domeniul resurselor financiare publice;
- domeniul cheltuielilor publice;
- domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă.

2. POLITICA FINANCIARĂ ÎN DOMENIUL CHELTUIELILOR PUBLICE

În domeniul cheltuielilor publice politica financiară trebuie:

● să stabilească mărimea, destinaţia şi structura optimă a cheltuielilor publice;
● să definească obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitelor categorii de cheltuieli;
● să precizeze căile, metodele şi instrumentele ce trebuie folosite pentru ca obiectivele
stabilite să fie realizate cu minim de efort financiar.

a) Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea stabilirea mărimii absolute (volum

total exprimat în moneda naţională) şi relative (ponderea în produsul intern brut) a acestora.
Volumul total al cheltuielilor publice, prevăzut pentru anul de plan, comparativ cu cel realizat în
anul anterior, arată tendinţa de creştere a, de menţinere sau de diminuare a efortului financiar al
statului. Comparaţia este utilă şi concludentă în măsura în care cheltuielile sunt exprimate în
preţuri constante, altfel ea este deformată de fenomenul inflaţionist.
Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut arată cât din acest produs este preluat la
fondurile publice de resurse financiare şi utilizat pentru satisfacerea nevoilor sociale. El nu este
influenţat nici de evoluţia preţurilor şi nici de fluctuaţiile cursurilor de schimb, ceea ce permite
comparaţii utile pe plan intern şi internaţional.
O problemă importantă a politicii financiare constă în menţinerea cheltuielilor publice în limitele
resurselor ce pot fi mobilizate, în condiţii normale, pe plan intern, fără să se recurgă la emisiune
bănească sau la credite externe nejustificate. Apelul la emisiune bănească fără acoperire duce la
deteriorarea puterii de cumpărare a monedei, la scăderea nivelului de trai al populaţiei, la
alimentarea fenomenelor inflaţioniste, iar contractarea de credite externe pentru consum
determină creşterea datoriei externe şi a poverii financiar-valutare a ţării.
b) La stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice este necesar să se pornească de la nevoile sociale
care trebuie satisfăcute cu prioritate pe seama resurselor publice.
La repartizarea produsului intern brut este necesar să se asigure un raport optim între consum şi
formarea brută de capital, între investiţii cu caracter productiv şi cele cu destinaţie neproductivă
sau indirect productivă, între consumul individual şi cel social.
c) Având în vedere că resursele financiare sunt limitate, iar destinaţiile lor sunt concurenţiale, se
impune utilizarea acestora în condiţii de maximă eficienţă. La angajarea cheltuielilor pentru
realizarea unui obiectiv sau a unei acţiuni, trebuie să se analizeze toate soluţiile posibile, în
vederea alegerii variantei optime, care prezintă cel mai avantajos raport între efortul solicitat şi
efectul obtenabil de pe urma acestuia.
d) pentru a obţine o eficienţă cât mai înaltă în utilizarea fondurilor publice, sunt necesare nu
numai dimensionarea şi repartizarea judicioase a acestora pe destinaţii, dar şi stimularea
beneficiarilor prin metode de finanţare şi gestionare sau prin alte instrumente specifice. Acest
lucru poate fi realizat prin alegerea metodei de finanţare adecvate pentru fiecare categorie de
obiective sau acţiuni:
- autofinanţare, cu completarea resurselor proprii pe seama creditului;
- autofinanţare, cu completarea resurselor proprii pe seama alocaţiilor bugetare;
- finanţare integrală cu titlu definitiv şi nerambursabil din fondurile bugetare sau extrabugetare,
după caz.

3. POLITICA FINANCIARĂ ÎN DOMENIUL RESURSELOR FINANCIRE

PUBLICE

În domeniul resurselor financiare, politica financiară trebuie să stabilească:

● volumul şi provenienţa resurselor ce pot fi mobilizate de stat;
● metodele de prelevare;
● obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite în procesul constituirii
fondurilor publice.

a) Volumul resurselor financiare este indicat de cuantumul cheltuielilor publice aferente

perioadei respective. Astfel putem spune ca în momentul aprobării cheltuielilor publice, organele
de decizie determină însuşi volumul resurselor financiare necesare. Însă, în practică nu există o
concordanţă deplină între cererea de resurse financiare şi oferta de resurse: fie cererea de resurse
este mai mare decât oferta, fie invers. Volumul resurselor financiare care pot fi mobilizate la
fondurile publice depinde de nivelul de dezvoltare a economiei naţionale, de eficienţa activităţii
desfăşurate de agenţii economici, de nivelul produsului intern brut, de soluţiile adoptate de
autorităţile publice cu privire la modul e satisfacere a nevoilor sociale şi de finanţare a
cheltuielilor pe care le antrenează.
b) Provenienţa resurselor financiare. Pentru satisfacerea nevoilor sociale, organele de decizie
folosesc, în principal, resursele interne şi numai în mod subsidiar pot apela la resursele externe.
Resursele financiare interne pot proveni, în proporţii diferite, de la sectoarele public şi privat, în
funcţie de structura de proprietate din economie.
Organele financiare pot promova o politică financiară egală pentru toţi agenţii economici,
indiferent de forma lor de proprietate, (la venituri egale, contribuţia financiară este egală pentru
toţi agenţii economici) sau o politică financiară preferenţială (contribuţia este relativ mai mică
pentru cei care aparţin sectorului privilegiat).
În ceea ce priveşte dimensionarea contribuţiei persoanelor fizice la formarea fondurilor
financiare publice, organele de decizie pot opta pentru:
1. o contribuţie egalitar repartizată pe plătitori (utilizată în antichitate şi în evul mediu);
2. o contribuţie diferenţiată, care are la bază diverse criterii: puterea contributivă a
plătitorilor; situaţia personală a contribuabililor; capacitatea de muncă; grupa
socio-profesională căreia îi aparţine.
c) Metodele de prelevare . Contribuţia la formarea fondurilor publice poate îmbrăca forma:
- impozitelor şi taxelor stabilite în mod individual pe persoane fizice şi juridice;
- impozitelor şi taxelor percepute la vânzarea de bunuri sau la prestările de servicii.
Deoarece cele două tipuri de impozite şi taxe sunt dimensionate şi percepute în mod diferit şi
produc efecte diferite asupra plătitorilor luaţi în mod individual, ca şi asupra economiei privite în
ansamblu, este necesar ca organele de decizie să cunoască exact caracteristicile acestora,
mecanismele lor de funcţionare şi impactul pe care îl produc la introducerea fiecărui impozit nou
sau la modificarea impozitelor existente.
Având în vedere că impozitele şi taxele reprezintă nu doar metode de prelevare a resurselor
financiare la fondurile publice, ci şi pârghii financiare de influenţare a proceselor economice, ele
trebuie astfel concepute încât să contribuie la: creşterea investiţiilor, crearea de noi locuri de
muncă, creşterea nivelului calitativ şi a competitivităţii produselor etc.
O problemă importantă a politicii financiare o constituie echilibrul financiar. În acest sens,
organele de decizie trebuie să-şi fixeze poziţia în legătură cu eventualele neconcordanţe care apar
între volumul cheltuielilor publice şi volumul resurselor posibile de mobilizat la acestea.
Autorităţile publice trebuie să hotărască dacă echilibrul economic va fi realizat cu ajutorul
statului sau prin intermediul mecanismului pieţei. În primul caz, dezechilibrul financiar apare ca
un fenomen accidental, provocat de existenţa altor dezechilibre (material, al forţei de muncă,
monetar sau valutar). În cel de-al doilea caz, dezechilibrul financiar constituie un fenomen mai
mult sau mai puţin normal în economia de piaţă sau este chiar provocat de autorităţi, prin
aplicarea de măsuri financiare, generatoare de deficit, în vederea restabilirii echilibrului
economic perturbat.
 
 CURS 7
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

1. Conţinutul cheltuielilor publice

2. Clasificarea cheltuielilor publice
3. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice

1. CONŢINUTUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între
sta, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării
resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Cheltuielile publice se aprobă prin lege sub forma creditelor bugetare, care exprimă limita
maximă aprobată a nivelului de finanţare a diferitelor nevoi colective.
Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu efectul produs de
acestea pe destinaţiile lor. Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern
brut, reprezentând valoarea plăţilor pe care le efectuează instituţiile publice în formele specifice
ale cheltuielilor curente, iar alte cheltuieli publice exprimă o avansare de produs intern brut,
reprezentând participarea statului la finanţarea formării brute a capitalului atât în sfera producţiei
materiale, cât şi în sfera producţiei nemateriale.
Cheltuielile publice cuprind:
a) cheltuieli efectuate din fondurile constituite la nivelul bugetelor administraţiei publice centrale
(bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul asigurărilor sociale de sănătate,
bugetul fondului pentru ajutorul de şomaj, bugetele instituţiilor publice autonome)
b) cheltuieli efectuate din fondurile constituite în bugetele administraţiilor publice locale, pe
trepte, ale acestora;
c) cheltuieli efectuate din intrările anuale de credite externe;
d) cheltuieli efectuate din fonduri externe nerambursabile constituite la nivelul organismelor
internaţionale şi distribuite, pe programe, statelor beneficiare.
La nivelul bugetului general consolidat al statului se calculează cheltuielile publice totale
consolidate astfel: cheltuieli publice totale ale fiecărui buget component, minus transferurile între
bugete, plus intrările de credite externe, minus rambursările anuale de credite externe, mai puţin
dobânzile aferente.
Trebuie făcută distincţie între noţiunile de cheltuieli publice şi cheltuieli bugetare. Cheltuielile
publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public, prin intermediul
instituţiilor publice (aparat de stat, instituţii social-culturale, armată, ordine internă şi siguranţă
naţională, cercetare ştiinţifică, etc) care se acoperă de la fiecare buget (pe plan central sau local),
fie din veniturile proprii ale instituţiilor, obţinute de acestea. Cheltuielile bugetare se referă
numai la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul de stat, bugetele locale, in bugetul
asigurărilor sociale de stat (astfel, ele au o sferă de cuprindere mai restrânsă decât cheltuielile
publice).
Delimitarea cheltuielilor bugetare în cadrul celor publice se bazează pe următoarele principii:
- efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă şi aprobarea nivelului
acestora de către parlament sau de consiliile locale, după caz, în conformitate cu legile în
vigoare;
- nerambursabilitatea sumelor alocate şi cheltuite conform destinaţiilor pentru care s-au aprobat
aceste sume;
Efectuarea cheltuielilor este determinată de îndeplinirea condiţiilor legale şi nu numai de
constituirea (existenţa) resurselor băneşti;
- finanţarea se efectuează în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sau activităţilor cu
caracter bugetar: din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat, din bugetele locale,
din bugetele fondurilor speciale, din bugetul creditelor externe, din bugetul fondurilor
nerambursabile;
- exercitarea controlului financiar cu caracter preventiv şi acordarea vizei cu ocazia operaţiunilor
de deschidere a finanţării, de alocare şi utilizare a resurselor financiare publice.

2. CLASIFICAREA CHELTUIELILOR PUBLICE

În literatură şi practica financiară şi statistică a statelor şi a organismelor internaţionale, se

folosesc următoarele tipuri de clasificaţii:
1. Clasificaţia administrativă. Această clasificaţie are la bază criteriul instituţiilor prin care se
efectuează cheltuielile publice: ministere (departamente, agenţii guvernamentale), instituţii
publice autonome, unităţi administrativ-teritoriale etc. acest criteriu este folosit la repartizarea
cheltuielilor publice pe ordonatorii de credite bugetare.
2. Clasificaţie economică.
a) cheltuieli curente – asigură întreţinerea şi buna funcţionare a instituţiilor publice, finanţarea
satisfacerii acţiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de persoane,
lipsite de remuneraţie sau având venituri insuficiente sau pentru onorarea unor împrumuturi ale
statului. Cuprind:
- cheltuieli privind plata de bunuri şi servicii de către instituţiile publice (inclusiv drepturile de
personal);
- plata dobânzilor;
- subvenţii;
- transferuri.
b) cheltuieli de capital (investiţii) – reprezintă cheltuieli efectuate pentru achiziţia de bunuri de
folosinţă îndelungată, destinate sferei producţiei materiale sau sferei nemateriale (şcoli, spitale,
aşezăminte de cultură, administraţie etc).
c) cheltuieli de transfer – reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia unor
persoane juridice, unor persoane fizice sau a unor bugete ale administraţiilor locale. Deci, ele pot
avea caracter economic sau social
d) cheltuieli privind bunurile şi serviciile se deosebesc de cheltuielile de transfer, după cum au
sau nu la bază o contraprestaţie, în momentul şi măsura în care, acestea se efectuează de către
stat.
3. Clasificaţia funcţională – foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate
spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor legate de
efectuarea unor transferuri între diferitele niveluri ale administraţiei publice, plata dobânzilor la
datoria publică sau constituirea de rezerve la dispoziţia autorităţii executive. Ele reflectă
obiectivele politicii bugetare a statului.
4. Clasificaţia financiară :
- cheltuieli definitive: finalizează distribuirea resurselor financiare. Ele cuprind atât cheltuieli
curente, cât şi cheltuieli de capital. Sunt cuprinse ca posturi distincte în bugetele publice.
- cheltuieli temporare: sunt urmate de finalizarea prin plăţi cu scadenţe certe. Majoritatea dintre
acestea reprezintă operaţiuni de trezorerie şi sunt evidenţiate în conturile speciale ale trezoreriei
(ex: finanţarea rambursării împrumuturilor şi avansurilor anterior consimţite).
- cheltuieli virtuale sau posibile: reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să le efectueze
în anumite condiţii (ex: cheltuieli ce se vor efectua pentru acţiuni sau obiective neprevăzute, pe
seama rezervelor, la dispoziţia guvernului, aprobate în legea bugetară anuală).
După forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi:
● Cheltuieli fără contraprestaţie – au caracter de alocaţii bugetare, reprezentând finanţare
definitivă, fără un contraserviciu din partea colectivităţii beneficiare de resurse publice
(alocaţii familiale, indemnizaţii de şomaj, burse, etc)
● Cheltuieli cu contraprestaţie – se referă la încasarea unor sume de bani de către stat,
conform condiţiilor în care se efectuează aceste cheltuieli: dobânzi la împrumuturile
acordate, comisioane la garanţiile guvernamentale ale împrumuturilor etc.
● Cheltuieli definitive – nu presupun restituirea sumelor băneşti alocate e stat
● Cheltuieli provizorii – (împrumuturi şi avansuri) sunt urmate de rambursarea sau lichidarea
obligaţiei de furnizare de produse sau servicii instituţiilor statului
● Cheltuieli speciale
● Cheltuieli globale
5. Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale:
- cheltuieli reale (negative) – cuprind cheltuielile cu întreţinerea aparatului de stat, plata
anuităţilor, dobânzilor şi a comisioanelor la împrumuturile de stat, întreţinerea şi dotarea armatei
cu armament şi tehnică militară. Acestea reprezintă un consum definitiv de PIB.
- cheltuieli economice (pozitive) – cuprind investiţiile efectuate de stat pentru înfiinţarea de
unităţi economice, dezvoltarea şi modernizarea celor existente, construirea de drumuri, poduri,
etc. aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adăugată şi reprezintă o avansare de PIB.
6. Clasificaţia folosită de instituţiile speciale ale ONU – are la bază două criterii:
- clasificaţia funcţională - cheltuieli pentru: apărare naţională; ordine internă şi securitate civilă;
educaţie, sănătate; securitate socială; locuinţe şi servicii comunale; recreere, cultură şi religie;
acţiuni economice.
- clasificaţia economică – cuprinde cheltuieli care reprezintă consum final: bunuri şi servicii;
dobânzi aferente datoriei publice; subvenţii de exploatare şi alte transferuri curente; formarea
brută de capital; achiziţii de terenuri şi active necorporale, transferuri de capital.

3. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice

1. INDICATORI PRIVIND NIVELUL CHELTUIELILOR PUBLICE

a) Volumul cheltuielilor publice

CPT = ΣCPTi
Explicaţie: totalitatea cheltuielilor publice prevăzute în bugetele componente ale sistemului
bugetar

b) Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală

CPTn = ΣCPTni

Explicaţie: totalitatea cheltuielilor publice exprimate în preţurile curente ale anului de calcul

c) Volumul cheltuielilor publice în expresie reală

Explicaţie: totalitatea cheltuielilor public exprimate în preţurile constante ale unei perioade de
bază (se obţin prin împărţirea valorilor nominale la indicele de preţ: indicele preţurilor de
consum sau deflatorul PIB)

d) Ponderea cheltuielilor publice în PIB

Explicaţie: exprimă partea din produsul intern brut realizat într-un an care se alocă pentru
acoperirea nevoilor colective ale societăţii

e) Cheltuielile publice medii pe locuitor

Explicaţie: suma alocată fiecărui locuitor în urma redistribuirii fondurilor publice pe destinaţii,
conform politicii financiare promovată de stat. Se poate exprima în monedă naţională sau într-o
monedă care să asigure comparabilitatea datelor.

2. INDICATORI PRIVIND STRUCTURA CHELTUIELILOR PUBLICE

Ponderea fiecărei categorii de cheltuieli în total cheltuieli publice

Explicaţie: modul de alocare a cheltuielilor publice, în funcţie de importanţa nevoilor sociale.

3. INDICATORI PRIVIND DINAMICA CHELTUIELILOR PUBLICE

a) Modificarea absolută a cheltuielilor publice

ΔCP = CP1 – CP0

Explicaţie: suma cu care se modifică volumul cheltuielilor publice de la o perioadă la alta.

b) Modificarea absolută a cheltuielilor publice în expresie nominală

ΔCPn = CPn1 – CPn0

Explicaţie: suma cu care se modifică volumul cheltuielilor publice exprimate în preţurile curente
ale perioadei luate în considerare

c) Modificarea absolută a cheltuielilor publice în expresie reală

ΔCPr = CPr1 – CPr0

Explicaţie: suma cu care se modifică volumul cheltuielilor publice exprimate în preţurile

constante ale unei perioade de bază

d) Modificarea relativă a cheltuielilor publice

Explicaţie: procentul cu care variază cheltuielile publice de la o perioadă la alta

e) Modificarea relativă a cheltuielilor publice în expresie nominală

Explicaţie: modificarea procentuală a cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente ale

perioadelor analizate.

f) Modificarea relativă a cheltuielilor publice în expresie reală

Explicaţie: modificarea procentuală a cheltuielilor publice exprimate în preţuri constante

g) Modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB

Explicaţie: modificarea proporţiei de alocare a PIB destinată acoperirii nevoilor colective

h) Modificarea cheltuielilor publice medii pe locuitor

Explicaţie: modificarea alocării cheltuielilor publice în funcţie de importanţa socială

i) Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea cheltuielilor publice şi modificarea

PIB

Explicaţie:
>1 = o modificare mai rapidă a cheltuielilor în raport cu PIB
=1 = modificarea cu aceeaşi mărime a cheltuielilor publice şi a PIB
<1 = o modificare a cheltuielilor publice inferioară modificării în PIB

j) Elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu PIB

Explicaţie: exprimă modificarea procentuală a cheltuielilor publice la modificarea cu 1% a PIB.

Coeficientul de elasticitate şi indicatorul de corespondenţă trebuie să fie situate în acelaşi
interval, comparativ cu 1. Modul de interpretare a coeficientului de elasticitate este acelaşi cu cel
prezentat la indicatorul de corespondenţă.
 CURS 8

EFICIENŢA CHELTUIELILOR PUBLICE

1. Eficienţa cheltuielilor publice

2. Eşecul pieţei şi externalităţile

1. EFICIENŢA CHELTUIELILOR PUBLICE

Pentru evaluarea nivelului cheltuielilor publice se utilizează trei concepte: eficienţa, eficacitatea
şi economicitatea.
Eficienţa cheltuielilor publice este dată de raportul dintre efectele obţinute şi eforturile financiare
corespunzătoare.
Eficacitatea cheltuielilor publice este dată de raportul dintre efectele obţinute şi cele prevăzute.
Economicitatea cheltuielilor publice reprezintă raportul dintre eficacitate şi gradul de realizare a
rezultatelor prevăzute.
Eficienţa cheltuielilor publice se realizează prin respectarea următoarelor condiţii:
● este posibilă alegerea alternativei celei mai puţin costisitoare, în raport cu rezultatul final al
serviciului public, pentru care se doreşte creşterea cantitativă a serviciului public;
● modernizarea, din punct de vedere al producerii serviciului public, în vederea maximizării
utilităţii la consumator, dată de satisfacţia performanţelor;
● maximizarea utilităţii la consumator (cel mai mic preţ plătit şi cel mai mic cost în
utilizare);
● puterea de previziune în cadrul unui orizont de timp stabilit.

Aceste condiţii presupun minimizarea costurilor proiectelor obiectivelor de finanţat, ceea ce

permite costuri sociale minime (fiscalitate redusă, renunţări cât mai puţine la îndeplinirea altor
obiective, deficit bugetar minim); preţuri accesibile plătite de consumatori (dacă asemenea
preţuri se aplică în regimul de conducere şi distribuire a bunurilor publice); creşterea calităţii
consumului de bunuri şi prin urmare a satisfacţiei consumatorului public. Toate acestea conduc la
maximizarea bunăstării sociale.

2. EŞECUL PIEŢEI ŞI EXTERNALITĂŢILE

Eşecul pieţei – semnifică situaţia în care piaţa singură nu poate aloca resursele eficient (ex:
monopolul, externalităţile, bunurile de folosinţă comună, bunurile publice)
Externalitatea este definită ca fiind acel efect, pozitiv şi negativ apărut ca urmare a
interdependenţei între actori economici distincţi, efect ce nu este sancţionat direct prin
mecanisme de piaţă şi prin preţ (sunt servicii neremunerate şi pagube necompensate).
În cazul externalităţilor, producţia sau consumul unui anumit bun de către un agent economic
modifică funcţia d producţie sau funcţia de utilitate a unui alt agent economic sau a mai multora.
Externalităţile apar atunci când costurile şi beneficiile sociale diferă de cele private. Ele conduc
la o stare de ineficienţă economică, dacă costul marginal social al producţiei nu este egal cu
preţul pieţei.
Costul social reprezintă toate costurile suportate de membrii unei comunităţi în urma organizării
unei anumite activităţi.
Costul privat reprezintă costurile suportate de agenţii implicaţi în nod direct într-o anumită
activitate.
Venitul social reprezintă toate veniturile de care beneficiază membrii unei societăţi în urma
organizării unei anumite activităţi.
Venitul privat reprezintă veniturile unei anumite activităţi.
Costurile/beneficiile sociale cuprind toate costurile. Beneficiile de producţie necesare unui
anumit bun, inclusiv externalităţile.

Clasificarea externalităţilor:
1. în funcţie de tipurile de agenţi economici care produc/suportă efectele:
- externalităţi de la producător la producător;
- externalităţi de la producător la consumator;
- externalităţi de la consumator la consumator;
- externalităţi de la consumator la producător.
2. în funcţie de impact:
- externalităţi cu impact pozitiv sau economii externe;
- externalităţi cu impact negativ sau dezeconomii externe.
3. după felul efectului:
- externalităţi de producţie, atunci când posibilităţile de producţie ale unei societăţi influenţează
alegerile unei alte societăţi sau cele ale unui consumator;
- externalităţi de consum, atunci când consumatorul influenţează direct producţia sau consumul
altui agent economic
Reunind criteriile de mai sus, putem grupa externalităţile în:
● economii externe de producţie – apar atunci când de anumite acţiuni ale unei societăţi
beneficiază alţi agenţi economici fără ca aceştia să plătească pentru avantajele procurate;
● economii externe de consum – apar atunci când de deciziile unui consumator profită alţi
agenţi fără ca el să primească o compensaţie bănească;
● dezeconomii externe de producţie – apar dacă deciziile anumitor societăţi au impact
negativ asupra altor agenţi economici fără se existe o compensaţie financiară pentru aceştia
● dezeconomii externe de consum – apar atunci când consumatorii, prin consumul lor,
imfluenţează negativ alţi agenţi economici.
4. după efectul pe care îl au asupra terţilor:
- externalităţi pozitive – care corespund unor activităţi ce aduc beneficii pentru terţe părţi. De
exemplu, în cazul externalităţilor pozitive de consum, beneficiul social este mai mare decât
benficiul privat, cuprinzând pe lângă acesta şi beneficiul extern. Corecţiile aduse extenalităţilor
pozitive : creşterea cererii, creşterea ofertei; furnizarea guvernamentală a unor bunuri.
- externalităţi negative – care se datorează unor activităţi de producţie sau de consum ce
generează costuri pentru terţi. Corecţii aduse externalităţilor negative: internalizarea
externalităţilor negative care presupune includerea costurilor externe în preţul pieţei.

Metode de internalizare a efectelor externe

Principalul tip de externalitate negativă fiind pouarea, majoritatea corecţiilor aduse se referă la
reducerea poluării. Metodele de internalizare a efectelor externe sunt:
a) principiul poluator- plătitor – presupune o măsură administrativă care fixează preţul la un
nivel superior, limitând oferta şi taxând poluatorii.
b) subsidiaritatea – ex: un întreprinzător privat, care provine dintre utilizatori, propune o
indemnizaţie plătibil1 producătorilor pentru ca aceştia să accepte reducerea ofertei;
c) taxa Pigou – constă în internalizarea efectelor externe prin aplicarea unui impozit asupra
activităţilor poluante şi acordarea unei subvenţii pentru cei care suportă efectele negative;
d) soluţia propusă de Roland Coase, care constă în crearea pieţei drepturilor de proprietate, iar
statul să faciliteze apariţia ei, iniţiind şi dezvoltând tarife pentru utilizările în aparenţă gratuite.
Atunci când numărul agenţilor economici afectaţi de o externalitate este redus, atribuirea
dreptului de proprietate duce la internalizarea efectelor externe. Roland Coase a demonstrat că
dacă drepturile de proprietate sunt definite cu claritate, atunci părţile interesate iau măsuri de
internalizare a externalităţilor.

CURS 9
CHELTUIELI PUBLICE PENTRU ACŢIUNI SOCIAL-CULTURALE

Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale au un rol economic şi social important, deoarece pe

seama resurselor alocate de stat se asigură: educaţia, instrucţia copiilor şi a tinerilor, ridicarea
calificării profesionale, asistenţă medicală a invalizilor, se influenţează evoluţia demografică, se
asigură un sistem de protecţie socială, ridicarea nivelului cultural, artistic şi de civilizaţie al
membrilor societăţii.
Factorii care influenţează volumul cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale:
- nivelul de dezvoltare economică a ţării;
- factori demografici;
- creşterea costului serviciilor sociale;
- creşterea nivelului ajutoarelor familiale.
În ţările dezvoltate, odată cu creşterea PIB şi a costului serviciilor sociale, în condiţiile unei
evoluţii lente a factorului demografic, se înregistrează o creştere a cheltuielilor social-culturale
ce revin în medie pe locuitor. În ţările mai puţin dezvoltate, cu o creştere moderată a PIB şi cu un
spor natural al populaţiei relativ ridicat, nivelul cheltuielilor social-culturale pe locuitor este mai
mic sau chiar descreşte.
Având în vedere clasificarea indicatorilor privind finanţele publice, cheltuielile publice pentru
acţiuni social-culturale cuprind:
1. învăţământ;
2. sănătate;
3. cultură, recreere şi religie;
4. asigurări şi asistenţă socială (pensii, ajutoare, asistenţă socială şi asigurări pentru şomaj).

Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale sunt acoperite din surse publice sau private,
interne sau externe, astfel:
- fonduri bugetare: bugetul de stat şi bugetele locale;
- cotizaţii sau contribuţii suportate de persoane fizice şi juridice care alimentează fonduri
financiare cu destinaţie socială, precum: bugetul asigurărilor sociale, fondurile pentru şomaj,
fondurile pentru asigurările de sănătate;
- fonduri proprii ale întreprinderilor publice sau private utilizate pentru finanţarea
cheltuielilor cu pregătirea profesională a salariaţilor, protecţia muncii, etc.
- veniturile populaţiei din care se suportă diferite taxe, cotizaţii, costurile unor servicii sau se
cumpără anumite bunuri culturale, medicale sau pentru educaţie;
- fondurile organizaţiilor fără scop lucrativ (organizaţiile neguvernamentale, instituţiile de
caritate, fundaţiile, asociaţiile, bisericile care participă cu diferite sume de bani la finanţarea
unor acţiuni social-culturale);
- resurse financiare externe care cuprind credite rambursabile şi ajutoare nerambursabile
acordate unor ţări din fonduri constituite în acest scop la nivelul unor organisme
internaţională (UNESCO, UNICEF, Banca Mondială), organisme regionale (Fondul Social
European, PHARE) sau ajutoare băneşti oferite unor state în situaţii deosebite.
a) Cheltuieli publice pentru învăţământ
Învăţământul are un rol important la progresul de ansamblu al societăţii. Dezvoltarea
învăţământului se realizează în concordanţă cu cerinţele diferitelor etape de dezvoltare
economico-socială şi ale egalizării condiţiilor de instruire şi educare a tuturor membrilor
societăţii.
Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice pentru învăţământ:
- factori demografici – explozia demografică a avut ca efect creşterea populaţiei şcolare, a
gradului de cuprindere în sistemul de învăţământ şi a obligativităţii anumitor grade de
învăţământ;
- factori economici – dezvoltarea economică, sporirea şi diversificarea capitalului fix şi
circulant, ca urmare a modernizării şi a perfecţionării proceselor tehnologice au reclamat o
forţă de muncă cu calificare medie şi superioară, ceea ce a condus la creşterea volumului
cheltuielilor pentru învăţământ;
- factori sociali şi politici - se referă la politica şcolară, principiile avute în vedere de guverne
în stabilirea acesteia, nivelul învăţământului obligatoriu, resursele, facilităţile şi ajutoarele
îndreptate către instituţiile de învăţământ.
Cheltuielile pentru învăţământ sunt finanţate din: bugetul satului, veniturile populaţiei (prin
intermediul taxelor şcolare), fondurile proprii ale întreprinderilor (organizarea de cursuri de
pregătire profesională, de calificare a salariaţilor, specializări); sponsorizări, donaţii sau alte
forme de ajutor primite de unităţile de învăţământ, resurse externe (se întâlnesc în special în
cazul ţărilor în curs de dezvoltare şi îmbracă forma subvenţiilor directe, a împrumuturilor).
b) Cheltuieli pentru sănătate
cheltuielile publice pentru sănătate au un rol important în asigurarea calităţii vieţii indivizilor.
În ţările dezvoltate, cheltuielile pentru sănătate cuprind:
- cheltuielile publice pentru sănătate, care sunt destinate întreţinerii şi funcţionării instituţiilor
sanitare, dar şi finanţării unor acţiuni de prevenire a îmbolnăvirilor, evitare a accidentelor şi
de educaţie sanitară;
- cheltuieli private pentru sănătate.
Resursele financiare pentru ocrotirea sănătăţii sunt utilizate pentru realizarea de investiţii şi
pentru întreţinerea şi funcţionarea normală a unităţilor sanitare.
Principalele surse ale cheltuielilor pentru finanţarea sănătăţii sunt:
- fonduri alocate din buget (central sau local);
- cotizaţii de asigurări de sănătate – sunt suportate în mod obligatoriu de salariaţi şi
persoanele juridice;
- resurse ale populaţiei (cheltuieli de sănătate private) în cazul în care persoanele respective
nu sunt asigurate şi suportă integral costul prestaţiilor medicale, medicamentelor,
tratamentelor sau fac pe cont propriu cheltuieli cu sănătatea;
- ajutor extern, întâlnit în special în ţări în curs de dezvoltare, sub forma ajutoarelor oferite de
organizaţii specializate.
c) Cheltuieli pentru cultură, recreere şi religie
Scopul acestor cheltuieli constă în creşterea calităţii factorului uman prin îmbogăţirea
nivelului cultural, cultivarea gusturilor şi idealurilor morale şi estetice, educaţia spirituală sau
altfel spus, contribuie la formarea personalităţii umane.
Instituţiile şi acţiunile către care sunt îndreptate aceste resurse financiare sunt: instituţiile
culturale (biblioteci, muzee, casele de cultură, edituri), instituţiile artistice (teatre, case de
filme). Activitatea desfăşurată de aceste instituţii se poate concretiza în anumite bunuri
materiale (cărţi, filme, picturi) sau sub forma unor servicii culturale, artistice (concerte,
spectacole de teatru).
Cheltuielile pentru cultură, recreere şi religie sunt finanţate din: bugetul public, veniturile
proprii ale instituţiilor respective, donaţii, sponsorizări.

d) Cheltuieli pentru asigurări şi asistenţă socială

Asistenţa socială cuprinde acţiunile întreprinse de societate pentru ocrotirea şi susţinerea
materială a familiilor şi persoanelor în vârstă şi fără venituri, a săracilor, a persoanelor cu
handicap, invalizilor, emigranţilor, refugiaţilor, etc.
În cadrul acestora o pondere importantă o deţin alocaţiile pentru familii acordate sub forma
alocaţiilor pentru copii sau alocaţiile pentru soţul (soţia) care este singur(ă) şi creşte un copil
(în Polonia, SUA, Suedia, Regatul Unit).
Pentru invalizi, orfani, văduve de război, persoane persecutate politic, pentru urmaţii eroilor
 Revoluţiei din Decembrie 1989, statul acordă o serie de înlesniri fiscale, presaţii în natură şi
unele gratuităţi.
Cheltuielile pentru asistenţă socială sunt efectuate în cea mai mare parte din fohdurile
bugetului de stat şi ale bugetelor locale.

Cheltuieli pentru ajutorul de şomaj

Ajutorul de şomaj reprezintă o formă de susţinere materială a persoanelor peste o vârstă stabilită
legal, are nu exercită o muncă retribuită sau nu sunt lucrători independenţi. El se acordă din
fondul financiar constituit din contribuţiile obligatori ale salariaţilor şi ale persoanelor juridice şi
în completare, din subvenţii alocate din fonduri bugetare.
În Uniunea Europeană protecţia socială a şomerilor se realizează printr-un sistem ce cuprinde
atât asigurări de şomaj, cât şi asistenţă socială pentru şomeri. Asigurarea de şomaj protejează
indivizii împotriva pierderii unui anumit nivel al veniturilor şi asigură o anumită rată de înlocuire
a salariului anterior; ea se finanţează din cotizaţii plătite de salariaţi şi persoanele juridice.
Alocaţiile pentru asistenţă socială pentru şomeri se acordă din resursele bugetului de stat, în caz
de nevoie, nu sunt limitate în timp şi de ele pot beneficia şi alte categorii defavorizate ale
populaţiei.
În România, legislaţia în domeniul şomajului prevede:
1. prevenirea şomajului şi combaterea efectelor sociale ale acestuia;
2. încadrarea sau reîncadrarea în muncă a persoanelor în căutarea unui loc de muncă;
3. sprijinirea ocupării persoanelor aparţinând unor categorii defavorizate ale populaţiei;
4. asigurarea egalităţii şanselor pe piaţa muncii;
5. stimularea şomerilor în vederea ocupării unui loc de muncă;
6. stimularea angajatorilor pentru încadrarea persoanelor în căutarea unui loc de muncă;
7. îmbunătăţirea structurii ocupării pe ramuri economice şi zone geografice;
8. creşterea mobilităţii forţei de muncă în condiţiile schimbărilor structurale care se produc în
economia naţională;
9. protecţia persoanelor în cadrul sistemului asigurărilor pentru şomaj.
 CURS 10
SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

1. Noţiuni generale
2. Clasificarea resurselor financiare publice
3. Indicatori de analiză

1. NOŢIUNI GENERALE

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor

economice şi sociale într-un interval de timp determinat.
Resursele financiare, la nivel naţional, cuprind ansamblul resurselor financiare ale
autorităţilor şi instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private, resursele
organismelor fără scop lucrativ, precum şi resursele populaţiei.
Având în vedere distincţia dintre finanţele publice şi finanţele private, se pune problema
raportului dintre resursele financiare ale societăţii, care au o sferă de cuprindere mai largă şi
resursele financiare publice.
Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale, resursele
necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat, precum şi resursele instituţiilor şi
autorităţilor publice cu caracter autonom.
Resursele financiare publice împreună cu resursele financiare private formează resursele
financiare ale societăţii.

2. Clasificarea resurselor financiare publice

Din ce în ce mai frecvent, se manifestă cererea sporită de resurse financiare, generată de

creşterea nevoilor sociale într-un ritm mai rapid decât cel al evoluţiei PIB.
 Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul şi evoluţia cheltuielilor
publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse la un moment dat, este influenţată de un
ansamblu de factori:
- factori economici – determină creşterea produsului intern brut şi pe această bază sporirea
veniturilor impozabile;
- factori monetari (dobândă, credit, masă monetară)- care îşi transmit influenţa prin preţ. ;
- factori sociali – care presupun redistribuirea resurselor, în scopul asigurării nevoilor de
educaţie, protecţie şi asigurări sociale, sănătate etc.
- factori demografici – care în anumite condiţii pot influenţa numărul populaţiei active şi
sporirea numărului contribuabililor;
- factori politici şi militari – care prin măsurile de politică economică. Socială sau
financiară pe care le implică, pot avea ca efect sporirea producţiei şi a veniturilor, creşterea
contribuţiilor pentru asigurările sociale, sporirea fiscalităţii, presiuni asupra bugetului general
consolidat;
- factori de natură financiară – precum cei legaţi de apariţia deficitului bugetar ce reclamă
resurse financiare sporite pentru acoperirea lui.

Datorită existenţei unui număr mare de factori care influenţează resursele financiare publice
şi criteriile de clasificare a acestora sunt diversificate:
1. din punct de vedere al conţinutului economic:
- prelevări cu caracter obligatoriu, denumite şi venituri fiscale: impozite, taxe, contribuţii.
Ele alimentează bugetul administraţiei centrale de stat, bugetul asigurărilor sociale şi
bugetele locale. Veniturile fiscale au un nivel limitat şi, de cele mai multe ori, insuficient.
Măsurile de creştere a resurselor financiare se bazează pe modificări ale sistemului fiscal,
care trebuie să primească girul puterii legislative.
- resursele de trezorerie – sunt utilizate pentru acoperirea temporară a deficitului curent al
bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale şi de sănătate, pentru acoperirea
golurilor de casă înregistrate la bugetele locale şi a deficitelor temporare ale bugetelor
fondurilor speciale.
- resursele financiare provenind din împrumuturi publice se gestionează tot prin sistemul
trezoreriei publice. Împrumuturile publice interne şi externe reprezintă un mijloc frecvent
de procurare a resurselor financiare şi implicit de acoperire a deficitului bugetar.
- emisiunea bănească – constă în emiterea de bani de către Banca Centrală. Este o metodă
simplă şi eficace de creştere a resurselor financiare ale statului, dar în acelaşi timp
periculoasă prin efectele ulterioare, care se manifestă prin: creşterea artificială a
veniturilor, în special a salariilor, şi accentuarea progresivităţii impozitelor directe,
creşterea preţurilor, tarifelor având drept consecinţă creşterea impozitelor indirecte asupra
consumatorului (TVA şi accize), dar ‚i reducerea puterii de cumpărare a banilor, adâncind
inflaţia.

2. din punct de vedere al structurii organizatorice:

În funcţie de gruparea statelor, în federale şi unitare, resursele financiare se grupează astfel:
● Resursele statelor de tip federal:
- resurse ale bugetului federal;
- resurse ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre;
 - resurse ale bugetelor locale
● Resursele statelor de tip unitar:
- resurse publice ale bugetului central;
- resurse publice ale bugetelor locale.

3. prin prisma bugetului general consolidat:

● Resurse financiare ale bugetului de stat:
- venituri curente de tipul impozitelor, taxelor, veniturilor nefiscale;
- venituri de capital
- donaţii şi sponsorizări;
- încasări din rambursarea împrumuturilor acordate;
● Resurse financiare ale asigurărilor sociale de stat:
- resurse din contribuţii pentru asigurări sociale;
- alte resurse.
● Resurse financiare cu destinaţie specială:
- contribuţii ce alimentează fondurile speciale la nivel central
● Resurse financiare ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale:
- impozite, taxe şi venituri nefiscale cu caracter local;
- cotele şi sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;
- cotele adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat;
- transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat;
- diverse venituri proprii, inclusiv venituri din capital

4. în funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget:

- resurse financiare ordinare – resurse pe care statul le încasează în mod obişnuit, au caracter
permanent şi un volum care poate fi estimat: impozite, taxe, contribuţii
- resurse financiare extraordinare – resurse la care statul apelează în situaţii excepţionale,
când practic resursele curente nu acoperă cheltuielile. Ele cuprind: împrumuturi de stat
interne şi externe, transferuri, ajutoare, sume rezultate din lichidarea participaţiilor de capital
în străinătate

5. în funcţie de provenienţă:
- resurse financiare interne: cuprind veniturile fiscale, împrumuturile de stat interne, emisiunea
bănească, donaţiile interne.
- resursele financiare externe - sunt cele care provin din împrumuturile externe sau din ajutoarele
nerambursabile din partea altor state sau a unor organisme internaţionale.

În România resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în conformitate cu

structura sistemului bugetar, iar în legea finanţelor publice se stabilesc principiile, cadrul general
şi procedurile privind formarea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice.
Principale categorii de resurse publice sunt:
I. Resursele bugetului de stat:
● Venituri curente
A. Venituri fiscale:
1. impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital de la persoane juridice;
 2. impozit pe venit, profit şi câştiguri de la persoane fizice;
3. impozite şi taxe pe bunuri şi servicii
4. impozit pe comerţul exterior şi tranzacţiile internaţionale
B. Contribuţii şi asigurări
C. Venituri nefiscale
● Venituri din capital
● Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate

II. Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat:

● Venituri curente
1. Contribuţii de asigurări :
- contribuţiile angajatorilor
- contribuţiile asiguraţilor
● Venituri nefiscale
● Subvenţii

III. Resursele bugetelor locale

- Impozit pe profit de la regiile autonome şi societăţile comerciale de sub autoritatea consiliilor
judeţene;
- cote şi sume defalcate din impozitul pe venit;
- sume defalcate din taxa pe valoare adăugată;
- taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor,
- venituri din proprietate;
- venituri din prestări de servicii;
- amenzi, penalităţi şi confiscări;
- transferuri voluntare, altele decât subvenţiile;
- venituri din valorificarea unor bunuri;
- încasări din rambursarea împrumuturilor acordate;
- subvenţii de la bugetul de stat;
- subvenţii de la alte administraţii

3. Indicatori de analiză

I. indicatori privind nivelul veniturilor publice

1. Volumul veniturilor publice

VPT = ΣVPTi
unde: VPT = venituri publice totale
VPTi = venituri publice totale ale categoriei i

Explicaţie: totalitatea veniturilor publice

2. Volumul veniturilor publice în expresie nominală

VPTn = ΣVPTni
Unde: VPTn = venituri publice totale în expresie nominală
VPTni = venituri publice totale în expresie nominală ale categoriei i

Explicaţie: totalitatea veniturilor publice exprimate în preţurile curente ale anului de calcul

3. Volumul veniturilor publice în expresie reală

Unde: IP = indicele preţurilor constante

Explicaţie: totalitatea veniturilor publice exprimate în preţurile constante ale unei perioade de
bază (se obţin prin împărţirea valorilor nominale la indicele de preţ: indicele preţurilor de
consum sau deflatorul PIB)

4. Ponderea veniturilor publice în PIB

Explicaţie: exprimă partea din produsul intern brut realizat într-un an care se alocă pentru
acoperirea nevoilor colective ale societăţii

5. Veniturile publice medii pe locuitor

Explicaţie: suma alocată fiecărui locuitor în urma distribuirii resurselor în economie. Se poate
exprima în monedă naţională sau într-o monedă care să asigure comparabilitatea datelor.

II. Indicatori privind structura veniturilor publice

Ponderea fiecărei categorii de venituri în total venituri publice

Unde: gi = ponderea fiecărei categorii de venituri publice în totalul veniturilor publice

VPi = venituri publice ale categoriei i

Explicaţie: modul de formare a veniturilor publice totale, în funcţie de provenienţa fiecărei

categorii de venit.
III. Indicatori privind dinamica veniturilor publice

1. Modificarea absolută a veniturilor publice

ΔVP = VP1 – VP0

Unde: ΔVP = modificarea absolută a veniturilor publice

VP1 = venituri publice ale perioadei curente
VP0 = venituri publice ale perioadei de bază

Explicaţie: suma cu care se modifică volumul veniturilor publice de la o perioadă la alta.

2. Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie nominală

ΔVPn = VPn1 – VPn0

Unde: ΔVPn = modificarea absolută a veniturilor publice în expresie nominală

VPn1 = venituri publice în expresie nominală ale perioadei curente
VPn0 = venituri publice în expresie nominală ale perioadei de bază

Explicaţie: suma cu care se modifică volumul veniturilor publice exprimate în preţurile curente
ale perioadei luate în considerare

3. Modificarea absolută a cheltuielilor publice în expresie reală

ΔVPr = VPr1 – VPr0

Unde: ΔVPr = modificarea absolută a veniturilor publice în expresie reală

VPr1 = venituri publice în expresie reală ale perioadei curente
VPr0 = venituri publice în expresie reală ale perioadei de bază

Explicaţie: suma cu care se modifică volumul veniturilor publice exprimate în preţurile constante
ale unei perioade de bază

4. Modificarea relativă a veniturilor publice

Unde: %VP = modificarea relativă a veniturilor publice

Explicaţie: procentul cu care variază veniturile publice de la o perioadă la alta

5. Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie nominală

Unde: %VPn = modificarea relativă a veniturilor publice în expresie nominală

VPn1 = veniturile publice în expresie nominală ale perioadei curente
VPn0 = veniturile publice în expresie nominală ale perioadei de bază

Explicaţie: modificarea procentuală a veniturilor publice exprimate în preţuri curente ale

perioadelor analizate.

6. Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie reală

Unde: %VPr = modificarea relativă a veniturilor publice în expresie reală

VPr1 = veniturile publice în expresie reală ale perioadei curente
VPr0 = veniturile publice în expresie reală ale perioadei de bază

Explicaţie: modificarea procentuală a veniturilor publice exprimate în preţuri constante

7. Modificarea ponderii veniturilor publice în PIB

Unde: Δ%VPPIB = modificarea ponderii veniturilor publice în PIB

PIB1 = produsul intern brut ale perioadei curente
PIB0 = produsul intern brut al perioadei de bază

Explicaţie: modificarea proporţiei de alocare a PIB destinată acoperirii nevoilor colective

8. Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor

Unde: ΔVPloc. = modificarea veniturilor publice medii pe locuitor

Explicaţie: modificarea gradului de alocare a veniturilor publice pe cap de locuitor.

9. Modificarea structurii veniturilor publice

VPi1 = venituri publice ale categoriei „i” ale perioadei curente

VPi0 = venituri publice ale categoriei „i” ale perioadei de bază

Explicaţie: exprimă mutaţiile ce se produc la nivelul categoriilor de venituri care alcătuiesc

veniturile publice totale

10. Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi modificarea

PIB

Unde: kVP/PIB = indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi

modificarea PIB
IVP = indicele creşterii veniturilor publice
IPIB= indicele creşterii PIB

Explicaţie:
>1 = o modificare mai rapidă a veniturilor în raport cu PIB
=1 = modificarea cu aceeaşi mărime a veniturilor publice şi a PIB
<1 = o modificare a veniturilor publice inferioară modificării în PIB

11. Elasticitatea veniturilor publice în raport cu PIB

Unde: eVP/PIB= elasticitatea veniturilor publice în PIB

Explicaţie: exprimă modificarea procentuală a veniturilor publice la modificarea cu 1% a PIB.

Coeficientul de elasticitate şi indicatorul de corespondenţă trebuie să fie situate în acelaşi
interval, comparativ cu 1. Modul de interpretare a coeficientului de elasticitate este acelaşi cu cel
prezentat la indicatorul de corespondenţă.
 CURS 11
ÎMPRUMUTURILE DE STAT

1. Caracteristicile împrumuturilor de stat

2. Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat
3. Avantaje şi facilităţi ale împrumuturilor de stat
4. Clasificarea împrumuturilor de stat

1. CARACTERISTICILE ÎMPRUMUTURILOR DE STAT

Împrumutul de stat reprezintă o înţelegere între o persoană fizică sau juridică, pe de o parte, şi
stat, pe de altă parte, prin care prima constituie să pună la dispoziţia statului o sumă de bani, sub
formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar acesta din urmă se angajează să o restituie la
termenul stabilit şi să achite dobânda.
Trăsăturile caracteristice ale împrumuturilor de stat:
- împrumutul de stat are caracter contractual - împrumutul de stat exprimă acordul de voinţă al
părţilor, cu o precizare: condiţiile de emisiune şi rambursare, forma şi mărimea venitului pe care
îl asigură şi eventualele avantaje acordate împrumutătorilor se stabilesc de organele de decizie
competente ale statului, fără consultarea prealabilă a subscriitorilor potenţiali.
- împrumutul de stat are caracter rambursabil, restituindu-se la termenul fixat persoanelor
fizice sau juridice care l-au acordat;
- împrumutul de stat asigură o contraprestaţie, sub forma dobânzii, sub forma câştigului sau sub
ambele forme, la care se pot adăuga şi alte avantaje materiale.

2. ELEMENTELE TEHNICE ALE ÎMPRUMUTURILOR

1. denumirea împrumutului;
2. valoarea nominală;
3. valoarea reală;
4. cursul;
5. termenul de rambursare;
6. dobânda;
7. avantaje şi facilităţi.

a) Denumirea împrumutului poate fi legată de destinaţia acestuia, caracterul excepţional

sau obiectivul urmărit fiind precizat în denumirea împrumutului (ex: împrumutul înzestrării
armatei; împrumutul pentru reconstrucţie). În cazul împrumuturilor contractate pentru
acoperirea deficitelor bugetare, în denumirea împrumutului se precizează anul contractării,
nivelul dobânzii, forma pe care o îmbracă venitul (ex: împrumutul de stat 2008).
b) Valoarea nominală reprezintă suma înscrisă pe titlul unui împrumut de stat şi exprimă
mărimea creanţei pe care deţinătorul o are de încasat de la stat. La scadenţă, statul achită
deţinătorului valoarea nominală a titlului. Dacă deţinătorul doreşte să-şi recupereze banii
înainte de scadenţa titlului, el poate să-l vândă la bursă.

c) Valoarea reală reprezintă suma cu care se cumpără (se vinde) un înscris la o bursă.
Valoarea reală poate fi egală, mai mare sau mai mică decât valoarea nominală. Mărimea
valorii reale depinde de cursul cu care se cotează titlurile publice la bursă, curs care depinde
de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut, de nivelul dobânzii, precum şi de
alte avantaje oferite de stat deţinătorilor de înscrisuri.
 
d) Cursul exprimă preţul cu care se cumpără şi se vând 100 de unităţi monetare în valoare
nominală.
Cursul poate fi:
- al pari, adică egal cu 100;
-sub pari, adică mai mic decât 100;
- supra pari, adică mai mare decât 100.
La lansarea unui împrumut de sta, cursul obligaţiunii este de regulă sub pari.
 
e) Termenul de rambursare
Împrumuturile de stat pot fi:
- cu termene precise de rambursare, care pot fi:
● pe termen scurt (sub 1 an) - statul apelează la ele atunci când bugetul prezintă
neconcordanţe între momentul încasării veniturilor prevăzute şi momentul efectuării
cheltuielilor aprobate.
 ● p e termen mediu (între 1 şi 5 ani) sunt contractate de stat
● pe termen lung (peste 5 ani) pentru acoperirea
deficitelor bugetare
grave sau pentru
finanţarea unor cheltuieli
de investiţii de mare
valoare
- fără termene precise de rambursare

Înscrisurile emise de stat poartă denumiri diferite, în funcţie de termenul pentru care s-a
contractat împrumutul şi de caracteristicile înscrisurilor respective care, de asemenea, diferă de la
o ţară la alta.
Pentru împrumuturile pe termen scurt se emit:
- bonuri de tezaur – pot fi lombardate la bănci şi vândute la licitaţie la cursuri variabile;
- poliţe de tezaur – sunt supuse dreptului cambial, care reglementează condiţiile în care pot fi
scontate la bănci, executate silit etc.
- certificate (bonurile de impozite) sunt înscrisuri nepurtătoare de dobândă, pe care statul le
înmânează creditorilor săi pentru plata unor angajamente; deţinătorii lor le pot folosi pentru
achitarea impozitelor datorate statului.

Pentru împrumuturile pe termen mediu şi lung se emit obligaţiuni sau titluri de rentă, iar pentru
cele fără termen, titluri de rentă perpetuă.
 
f) Dobânda este preţul pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea sumei
împrumutate şi îmbracă forma:
- dobânzii – venit fix de care beneficiază toţi deţinătorii de înscrisuri, proporţional cu valoarea
nominală a sumelor împrumutate;
- câştigurilor – venit diferenţiat ca mărime, de care beneficiază numai un număr restrâns de
deţinători;
- forma combinată a dobânzii şi a câştigurilor sau forma altor avantaje.
De regulă, rata dobânzii la împrumuturile de stat se menţine la un nivel apropiat, dar mai mic
faţă de ratele la creditele bancare, diferind de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.

3. Avantaje şi facilităţi:
Pentru a face mai atractive împrumuturile, statul poate proceda la:
- înlocuirea dobânzii cu câştiguri;
- plasarea împrumuturilor la un curs sub valoarea nominală şi acordarea unei prime de
rambursare (prima de rambursare reprezintă diferenţa dintre valoarea nominală a unui titlu de
stat, la care se rambursează împrumutul şi valoarea reală la care acesta a fost plasat, atunci când:
a) cursul de emisiune a fost sub pari, iar la rambursare al pari; b) cursul de emisiune a fost al
pari, iar la rambursare supra pari);
- scutirea de impozite şi taxe a veniturilor din împrumuturile publice şi/sau a tranzacţiilor lka
bursă ce efecte publice;
- acceptarea de către stat a unor înscrisuri ale împrumuturilor sale , la valoarea nominală, drept
plată în contul impozitelor datorate de către deţinătorul lor înainte de expirarea termenului de
rambursare;
- garantarea împotriva variaţiilor monetare.

4. CLASIFICAREA ÎMPRUMUTURILOR DE STAT

 
Împrumuturile de stat se pot clasifica în funcţie de următoarele criterii:
a) în funcţie de termen:
- împrumuturi de stat pe termen scurt (până la un an) – se folosesc ca resurse de trezorerie pentru
asigurarea echilibrului în execuţie a bugetului public
- împrumuturi de stat pe termen mediu (2-5 ani) şi lung (peste 5 ani) – se folosesc pentru
acoperirea integrală a cheltuielilor înscrise în bugetul anual, al căror nivel este mai mare decât
cel al resurselor;
b) în funcţie de locul de plasare (contractare):
- împrumuturi interne (de pe piaţa internă a capitalului de împrumut) – pentru asigurarea
lichidităţilor pe termen scurt, pentru acoperirea deficitului bugetar, pentru refinanţarea datoriei
publice
- împrumuturi externe (de pe piaţa externă a capitalului de împrumut) – pentru finanţarea unor
obiective de investiţii legate de reformă, restructurare, modernizare sau dezvoltare sau de
echilibrare a balanţei de plăţi externe;
c) în funcţie de poziţia statului faţă de creditori:
- împrumuturi contractate direct de către stat;
- împrumuturi garantate de stat, ele fiind contractate de către agenţii economici sau alte entităţi
de drept.
 CURS 12

DATORIA PUBLICĂ

1. Datoria publică: concept, scopul contractării, instrumentele contractării, componente

2. Datoria publică internă: concept, scopul contractării, structura, indicatori
3. Datoria externa: concept, indicatori

1. Datoria publică: concept, scopul contractării, instrumentele contractării, componente

● Definiţie: Datoria publică reprezintă totalitatea obligaţiilor financiare interne şi externe

ale statului, la un moment dat, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate
de Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, sau de autorităţile administraţiei publice
locale de la diverşi creditori, persoane fizice sau juridice rezidente sau nerezidente în
România.
Obligaţiile reprezintă angajamentele care decurg din contractarea împrumuturilor, şi anume:
rambursarea împrumutului, plata dobânzilor, a comisioanelor, a unor avantaje speciale acordate
creditorilor.

● Scopul contractării datoriei publice

Contractarea directă de împrumuturi de către autorităţile administraţiei publice centrale şi locale

de pe pieţele financiare interne şi/sau externe de la diverşi creditori, persoane fizice şi juridice
rezidente sau nu în ţara debitoare, are drept scop:
- finanţarea deficitului bugetului de stat;
- finanţarea temporară a deficitelor din anii precedenţi ale bugetului asigurărilor sociale de stat;
- finanţarea deficitelor temporare ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi
bugetului Trezoreriei Statului din exerciţiul curent;
- refinanţarea datoriei publice guvernamentale, în condiţii acceptate de Ministerul Finanţelor;
- menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în contul curent general al Trezoreriei
Statului, stabilit de Ministerul Finanţelor;
- finanţarea unor proiecte sau a altor necesităţi de interes central sau local;
- susţinerea balanţei de plăţi şi a rezervei valutare;
- înlăturarea urmărilor unor proiecte economice de mare amploare;
- refacerea economiei distruse de calamităţi naturale;
- alte situaţii prevăzute de actele normative.

● Instrumentele datoriei publice

Prin instrumentele datoriei publice înţelegem acele modalităţi concrete prin care statul sau
autorităţile locale se pot îndatora.

Instrumentele datoriei publice:

● Instrumentele datoriei publice guvernamentale
○ Titluri de stat
Titlurile de stat sunt instrumente financiare care atestă datoria publică. Prin vânzarea lor se atrag
resurse financiare sub forma datoriei publice. Deţinătorii lor sunt creditorii statului. Principalele
tipuri de titluri de stat care se emit sunt: certificatele de trezorerie (titluri emise pe termen scurt
pentru acoperirea unor deficite temporare) şi obligaţiuni (titluri emise pe termen mediu sau pe
termen lung pentru finanţarea unor obiective specifice).
Titlurile de stat pot fi emise pe piaţa interna, participând la formarea datoriei publice interne sau
pe piaţa externă participând la formarea datoriei publice externe.
Pot fi emise în lei sau valută.
Deţinătorii lor le pot folosi a garanţii pentru eventualele împrumuturi pe care ei doresc să le
obţină.

○ Împrumuturi de stat de la bănci şi instituţii de credit;

- se obţin în urma negocierilor dintre statul român şi băncile sau instituţiile de credit solicitate.
○ Împrumuturi de stat de la guverne şi alte organisme;
- se acordă pe baza unor acorduri în care de cele mai multe ori se prevăd criterii de eficienţă
şi/sau reformă economică;
○ Împrumuturi temporare din disponibilităţile Trezoreriei statului;
- se acordă pentru acoperirea golurilor temporare de casă, ca urmare a decalajului dintre
veniturile şi cheltuielile unui anumit buget;
○ Garanţii de stat.
- se concretizează în scrisori de garanţii oferite de stat diferiţilor solicitanţi. Aceste scrisori
angajează statul în calitate de garant, sumele aferente acestora formând datoria publică garantată.
■ Instrumentele datoriei publice locale:
○ Titluri de valoare;
- principalele titluri de valoare care se emit sunt obligaţiunile municipale (sunt emise pe termen
mediu şi lung pentru finanţarea unor obiective specifice de interes local)
○ Împrumuturi de la societăţile bancare sau de la alte instituţii de credit
- se contractează prin negociere şi se finalizează printr-un contract de împrumut

● Componentele datoriei publice

Componentele datoriei publice sunt:
- datoria publică internă;
- datoria publică externă
Datoria publică externă împreună cu datoria externă negarantată (datorie privată externă)
formează datoria externă.
 

2. Datoria publică internă

La nivelul unui an, datoria publică internă reprezintă soldul dintre suma totală a împrumuturilor
istorice contractate de stat din mediul intern şi suma totală a rambursărilor istorice (amortizare
plus dobânzi) efectuate de stat către mediul intern

Datoria publică internă este determinată de:

○ împrumuturile pe termen scurt, contractate de stat, la Banca Naţională a României,
pentru echilibrarea bugetului de stat şi care se rambursează în cursul anului;
○ emisiunea de bonuri de tezaur în scopul echilibrării bugetului de stat, rambursabile
din resurse bugetare până la finele anului;
○ plasarea de înscrisuri, prin subscripţie publică, pe termen mediu şi lung, în scopul
procurării resurselor băneşti necesare pentru acoperirea deficitului bugetar anual;
○ garanţiile ce se acordă de stat pentru credite bancare interne primite de anumite
unităţi economice şi administrativ-teritoriale în scopul satisfacerii unor nevoi de
dezvoltare economică;
○ folosirea pe termen scurt a disponibilităţilor din conturile Trezoreriei publice.
Structura datoriei publice interne

● Definiţie: Prin structura datoriei publice interne se înţelege portofoliul de pasive atrase la
nivelul guvernului în scopul finanţării deficitului bugetar sau în alte scopuri legate de
contractarea datoriei publice interne

● Structura datoriei publice interne se poate referi la următoarele aspecte:

○ după împrumutător:
■ datorie publică internă către sistemul non-financiar (populaţie, firme
non-financiare etc.)
■ datorie publică internă către sistemul bancar (creditul guvernamental acordat
de băncile comerciale)
■ datorie publică internă către banca centrală
○ după maturitatea (scadenţa) datoriei:
■ datorie publică internă pe termen scurt: până la un an
■ datorie publică internă pe termen mediu: până la 5 ani
 ■ datorie publică internă pe termen lung: peste 5 ani
○ după costul datoriei:
■ datorie publică internă pe bază de discount
- instrumentul datoriei se cumpără la un preţ şi se răscumpără (de către stat) la un preţ mai mare
■ datorie publică internă pe bază de cupon
- instrumentul datoriei se cumpără şi se răscumpără la acelaşi preţ dar, pe perioada maturizării,
împrumutătorul încasează o dobândă (cupon)
○ după veriga organizatorică:
■ datorie publică internă la nivelul bugetului de stat
■ datorie publică internă la nivelul bugetelor locale
■ datorie publică la nivelul altor bugete publice
■ după gradul de exigibilitate:
■ datorie publică internă flotantă – sumele sunt exigibile la termen
scurt
■ datorie publică internă consolidată – sumele sunt exigibile la
termen mediu şi lung

Indicatori privind datoria publică internă

1. Gradul de îndatorare a datoriei publice interne =

OBS: prin criteriile de convergenţă economică la nivelul UE, stabilite la Maastricht, se stabilesc
limite superioare pentru această pondere, în jur de 60%

2.Rata serviciului datoriei publice interne: indicator care caracterizează efortul financiar
anual pe care datoria publică îl reclamă.

Unde:

Pis = valoarea plăţilor scadente în anul “i” în contul datoriei publice interne (serviciul datoriei
publice interne)

unde:

= valoarea sumelor care trebuie rambursate în anul “i” pentru amortizarea datoriei publice
interne
Di = valoarea dobânzilor care trebuie plătite în anul “i” în contul datoriei publice interne
Ci = valoarea comisioanelor care se plătesc în anul “i” în contul datoriei publice interne
CEi = mărimea cheltuielilor ocazionate de emisiunile de valori mobiliare de către stat în anul “i”

2. Datoria externă
Conceptul de datorie externă

Datorie externă este o componentă a datoriei publice totale. Întrucât împrumuturile în străinătate
pot fi contractate atât de persoanele de drept public cât şi de alte persoane fizice şi juridice,
noţiunea de datorie externă nu se suprapune perfect aceleia de datorie publică externă. Noţiunea
de datorie externă este mai largă decât aceea de datorie publică externă şi are mai multe sensuri:
1. datorie externă brută în sens larg – cuprinde sumele de bani şi alte valori pe
care rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice, le datorează străinătăţii la
un moment dat. Aceste datorii provin din împrumuturi de tot felul:
- achiziţii de bunuri;
- executări de lucrări şi prestări de servicii pe credit;
- investiţii directe de capital;
2. datorie externă brută în sens restrâns – cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate cu
următoarele excepţii:
- credite pe termen scurt;
- ajutoare cu caracter nerambursabil, primite în cadrul programelor de asistenţă bi- şi
multilaterală;
- împrumuturi externe cu o perioadă de graţie de 10-15 ani sau mai mare;
- împrumuturi acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau altor reprezentanţe ale
acestora în condiţii mai avantajoase decât cele practicate pe piaţa mondială;
- credite contractate de persoane fizice sau juridice negarantate de autorităţile publice
competente.
3. datorie externă în interpretarea Băncii Mondiale – cuprinde:
- sumele datorate unor creditori publici şi privaţi în valută, bunuri sau servicii cu o perioadă de
rambursare mai mare de un an;
- sumele datorate de persoanele private, dar garantate de autoritate publică
4. datoria externă netă, care cuprinde diferenţa dintre activele publice şi private ale rezidenţilor
unei ţări în străinătate şi activele deţinute de rezidenţi străini în ţara considerată.

2.2 Indicatori privind datoria externă

1. Indicatorul datoriei externe totale – arată suma datorată străinătăţii la un moment sat

2. Indicatorul datoriei externe medii pe un locuitor =

- serveşte la efectuarea de comparaţii în timp real pe plan naţional şi internaţional

3. Indicatorul privind - arată cât din PIB al anului considerat ar fi necesar

pentru rambursarea acelei datorii.
4. Indicatorul privind - arată în cât timp s-ar putea
rambursa datoria unei ţări faţă de străinătate pe seama valutei încasate din vânzările de bunuri şi
prestările de servicii peste graniţă.

PROCESUL BUGETAR

1. Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat

2. Principiile bugetare
3. Etapele procesului bugetar
 1. CONŢINUTUL ŞI CARACTERISITICILE BUGETULUI DE STAT

Bugetul de stat reprezintă un plan financiar la nivel macroeconomic în care sunt evidenţiate
nivelul aprobat al cheltuielilor ce se vor efectua în viitor şi mărimea veniturilor ce pot fi
mobilizate la dispoziţia statului, precum şi intervalul de timp pentru care se elaborează
bugetul.
Bugetul de stat exprimă fluxurile financiare care apar în procesul repartizării PIB, ca urmare
a constituirii şi efectuării cheltuielilor publice în conformitate cu obiectivele de politică
economică, socială şi de altă natură ale fiecărei perioade.
Principalele caracteristici ale bugetului de stat:
- este un act anual: bugetul de stat se elaborează anual, având putere de acţiune pe parcursul
unui exerciţiu financiar;
- este un document-program, prin care statul prevede anual mărimea şi structura veniturilor şi
cheltuielilor publice;
- este un instrument de previziune, sub forma unui tablou evolutiv şi comparativ a veniturilor
şi cheltuielilor publice;
- este un act de autorizare, prin care puterea executivă este împuternicită de puterea legislativă
să efectueze cheltuieli şi să perceapă venituri în acord cu prevederile legale;
- este un act juridic, prin care se prevăd şi se aprobă, prin lege, veniturile şi cheltuielile anuale
ale statului sau ale instituţiilor publice;
- este un sistem de fluxuri financiare, prin care se exprimă atât fluxurile financiare privind
formarea resurselor băneşti publice, cât şi fluxurile financiare ce se degajă în procesul de
gestionare al acestora;
- este un instrument de politică a statului în domeniul fiscalităţii – prin buget se poate
reflecta politica fiscală;
- sub aspect juridic, reprezintă un act prin care sunt prevăzute şi autorizate veniturile şi
cheltuielile anuale ale statului;
- sub aspect economic – reflectă corelaţiile macroeconomice, în special legătura cu nivelul şi
evoluţia PIB.

Bugetul general consolidat cuprinde ansamblul bugetelor care formează sistemul bugetar, mai
puţin transferurile între bugete:
- bugetul de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetele locale;
- bugetele fondurilor speciale:
- bugetele instituţiilor publice autonome;
- bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din Bugetul de stat, Bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale;
- bugetul trezoreriei statului;
- bugetul instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
- bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garante de stat;
- bugetul fondurilor externe nerambursabile.

Rolul bugetului general consolidat:

- rolul alocativ- reflectă, în partea de cheltuieli, modul de alocare a resurselor fiecărui an bugetar;
- rolul redistributiv – rezultă din faptul că bugetul este un instrument prin care se redistribuie o
parte din PIB prin intermediul impozitelor şi taxelor, precum şi prin intermediul cheltuielilor;
- rolul de reglare a vieţii economice – decurge din faptul că, datorită bugetului ca instrument cu
putere de lege, se poate acţiona asupra economiei stimulând sau frânând o anumită activitate.

2. PRINCIPIILE BUGETARE

Principiile bugetare sunt:

a) anualitatea;
b) universalitatea;
c) unitatea;
d) neafectarea veniturilor bugetare;
e) specializarea bugetară;
f) echilibrul bugetar;
g) publicitatea;
h) principiul unităţii monetare.

a) Anualitatea bugetului
Anualitatea bugetului este considerată prima regulă bugetară aplicată în practică. Acest principiu
se referă, pe de o parte, la perioada de timp pentru care se întocmeşte şi se aprobă bugetul, iar pe
de altă parte, la perioada de timp în care se încasează veniturile şi se efectuează cheltuielile.
Anul bugetar este perioada de timp pentru care se întocmeşte şi se aprobă bugetul şi poate să
coincidă sau nu cu anul calendaristic. Perioada de un an permite dimensionarea realistă a
cheltuielilor şi încadrarea lor în bugete plurianuale. Controlul parlamentar este asigurat anual. În
cadrul anului bugetar pot interveni legi rectificative. Într-o perioadă mai mare de un an pot fi
folosite:
- bugete program;
- reportul de credite bugetare;
- perioadele complementare;
- cheltuielile executate cu anticipaţie.
Problema veniturilor neîncasate şi a cheltuielilor neefectuate, la sfârşitul anului bugetar pentru
care au fost prevăzute, se soluţionează prin aplicarea a două tipuri de sisteme:
- sistemul de gestiune: la finele anului bugetar, bugetul se închide în mod automat, în contul de
încheiere a exerciţiului bugetar fiind înscrise doar veniturile încasate şi cheltuielile efectuate, în
timp ce veniturile neîncasate şi cheltuielile angajate dar neefectuate urmează a se reflecta în
bugetul anului în care se vor realiza. Dezavantajul constă în faptul că nu pot fi cunoscute cu
exactitate veniturile şi cheltuielile anului bugetar încheiat.
- sistemul de exerciţiu: presupune existenţa unei perioade de 3-6 luni din momentul expirării
anului bugetar până la încheierea contului de exerciţiu bugetar, timp în care se continuă încasarea
veniturilor şi efectuarea cheltuielilor. Dezavantajul sistemului constă în existenţa, în parale, a
două bugete, cel al anului expirat şi cel al anului în curs, care creează dificultăţi în ceea ce
priveşte sistemul de evidenţă şi control.

b) Universalitatea bugetului
Acest principiu presupune înscrierea veniturilor şi a cheltuielilor în bugetul de stat în sumele lor
globale. Scopul este acela de a facilita controlul financiar, interzicând compensarea între
cheltuieli şi veniturile proprii. În practică, acest principiu se respectă doar parţial, locul bugetelor
„brute” fiind luat de elaborarea bugetelor „mixte”, în care veniturile şi cheltuielile unor instituţii
publice figurează cu sumele lor totale, iar ale altora doar cu soldurile.
Excepţii de la principiul universalităţii:
- resursele provenind din donaţii, care nu majorează resursele publice totale, ci au o afectaţie
specială în conformitate cu voinţa celui care efectuează donaţia;
- fondurile de sprijin, care reprezintă resurse ale particularilor puse la dispoziţia administraţiilor
publice cu condiţia realizării unor lucrări publice sau prestaţii determinate;
- reconstituirea creditelor bugetare prin restituirea către buget a sumelor necuvenite acordate cu
titlu provizoriu.

c) Unitatea bugetară – presupune înscrierea tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului, în

sumele lor globale, într-un singur document.
Unitatea bugetului este asigurată prin intermediul sistemului conturilor naţionale, în cadrul căruia
conturile administraţiei publice grupează atât cheltuielile şi veniturile statului, cât şi pe cele
aferente colectivităţilor locale şi bugetului asigurărilor sociale de stat.

d) Neafectarea veniturilor bugetare – se referă la faptul că, odată vărsate la buget, veniturile
publice se depersonalizează. Altfel spus, veniturile în ansamblul lor sunt utilizate pentru
acoperirea tuturor cheltuielilor.

e) Specializarea bugetară – veniturile bugetare trebuie înscrise în buget şi aprobate de

Parlament pe surse de provenienţă, iar cheltuielile în funcţie de destinaţia lor şi de conţinutul
economic.

f) Echilibrul bugetar – veniturile publice trebuie să acopere cheltuielile publice, în scopul

asigurării echilibrului dintre nevoile colective şi resursele financiare publice. Acest principiu se
respectă în procesul elaborării bugetelor locale.

g) Publicitatea bugetului – constă în dezbaterea publică a proiectelor de buget, a conturilor

generale anuale de execuţie a acestora; publicarea în Monitorul Oficial a bugetelor şi conturilor
anuale de execuţie.

h) Principiul unităţii monetare – toate operaţiunile bugetare se exprimă în moneda naţională.

3. ETAPELE PROCESULUI BUGETAR

Procesul bugetar cuprinde următoarele etape:

a) elaborarea proiectului de buget;
b) aprobarea bugetului;
c) executarea bugetului;
d) controlul execuţiei bugetului;
e) raportarea execuţiei bugetului;
f) aprobarea contului general de execuţie a bugetului.

a) Elaborarea proiectului de buget

Proiectul de buget este elaborat de Guvern, prin subsistemul instituţiilor publice aflate în
structura acestuia.
În vederea armonizării alocării şi utilizării eficiente a resurselor, este deosebit de importantă
elaborarea proiectului de buget, în raport cu rezultatele obţinute în domeniile economico-sociale
finanţate de la buget. Astfel, este necesară formularea unor criterii de performanţă: eficienţă,
eficacitate, economicitate.

b) Aprobarea bugetului
Instituţia abilitată pentru aprobarea bugetului este Parlamentul.
Proiectul de buget înaintat Parlamentului parcurge următoarele etape:
- prezentarea proiectului de buget în plenul Parlamentului de către primul-ministru sau de către
ministrul finanţelor publice;
- analiza proiectului de buget în comisiile parlamentare de specialitate: buget – finanţe, educaţie,
ocrotirea sănătăţii, cultură, protecţia mediului, apărare naţională, agricultură, industrie, etc. se
analizează şi se aprobă proiectul în Comisia de buget – finanţe a legislativului, moment în care
este luată decizia de aprobare sau respingere a amendamentelor formulate de comisiile
anterioare;
- dezbaterea şi aprobarea proiectului de buget în Parlament;
- ratificarea de către Preşedintele ţării a proiectului de buget aprobat de Parlament. Din acest
moment bugetul devine lege şi trebuie aplicat în această formă.

c) Execuţia bugetului – constă în activitatea de încasare a veniturilor bugetare şi de efectuare a

cheltuielilor aprobate prin buget. Se realizează de către Guvern prin intermediul ordonatorilor de
credite bugetare
Fazele execuţiei bugetare:
I. venituri bugetare:
a) aşezarea impozitului: identificarea şi dimensionarea materiei impozabile a unei persoane fizice
sau juridice;
b) lichidarea impozitului: determinarea cuantumului impozitului aferent materiei impozabile, în
raport cu cotele de impozitare şi alte condiţii prevăzute de lege şi care conduce a deschiderea
rolului fiscal al persoanei în cauză în care se înscrie suma datorată de aceasta;
c) emiterea titlului de percepere a impozitului: înscrierea cuantumului impozitului respectiv
într-un document pe baza căruia se autorizează perceperea unui anumit venit bugetar;
d) perceperea impozitului: încasarea efectivă a sumei datorate de debitor.

II. cheltuieli bugetare:

1. Angajarea: decizia care generează obligaţia unei instituţii bugetare de a plăti o sumă
de bani către furnizorii diferitelor bunuri şi servicii publice;
2. Lichidarea: instituţia publică constată şi recepţionează furnizarea bunurilor şi/sau a
serviciilor contractate şi stabileşte suma datorată furnizorilor;
3. Ordonanţarea: actul de emitere a unei dispoziţii sau ordin de plată a unei sume din
alocaţia bugetară în favoarea unui terţ;
 4. Plata: achitarea efectivă de către instituţia publică a sumei datorate.

d) Încheierea execuţiei bugetare

Concretizarea modului de gestionare a bugetului se efectuează prin întocmirea la finele anului
bugetar a contului de execuţie bugetară. Acesta reflectă finalitatea operaţiunilor de executare a
veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi conduce la determinarea modului în care Executivul, prin
instituţiile publice din structura şi subordinea sa, a respectat încadrarea în venituri a cheltuielilor
şi a soldului bugetar aprobat de Parlament.
Contul de execuţie bugetară este întocmit de Ministerul Finanţelor şi prezentat Guvernului, care,
după discutare, hotărăşte supunerea acestuia Parlamentului pentru dezbatere şi aprobare.

e) Controlul execuţiei bugetare – se realizează de Curtea de Conturi care efectuează, la fiecare

instituţie publică controlul ulterior, vizând legalitatea şi realitatea datelor cuprinse în contul de
execuţie a bugetului şi, în acelaşi timp, verifică eficienţa, eficacitatea şi economicitatea execuţiei
bugetare, pronunţându-se asupra calităţii gestionării banului public la fiecare instituţie în parte.

f) Aprobarea execuţiei bugetului – pe baza raportului privind contul de execuţie bugetară,

Parlamentul declanşează procedura de dezbatere şi aprobare a acestuia.

1 Notele de curs sunt realizate pe baza cartii “Finanţe publice”- Iulian Văcărel (coord.), Ediţia a
VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007