Seminarul 1. CONŢINUTUL ŞI IMPORTANŢA FINANŢELOR PUBLICE.

MECANISMUL FINANCIAR
Plan:
1. Definirea şi evoluţia finanţelor publice.
2. Conţinutul economic al finanţelor publice.
3. Funcţiile finanţelor publice.
4. Metoda de studiu a finanţelor publice.
5. Raporturile finanţelor publice cu alte discipline.
6. Conceptul şi funcţionarea mecanismului financiar.
7. Pârghiile economico-financiare şi rolul lor în funcţionarea mecanismului financiar.
8. Sistemul financiar al statului – esenţa elementelor componente.
9. Finanţele şi instituţiile ce reglează activitatea sa.

1. Definirea şi evoluţia finanţelor publice.

În procesul procurării şi repartizării resurselor de care are nevoie statul pentru realizarea funcţiilor
sale şi scopurilor, se nasc anumite relaţii sociale care sunt de natură economică şi prezintă repartizarea unei
cote din PIB cu ajutorul statului, între diferite pături sociale. Aceste relaţii care au apărut în procesul de
mobilizarea şi repartizare a resurselor necesare statului în formă bănească sunt relaţii financiare sau finanţe.
În cele 4 orânduiri social – economice – finanţele au îmbrăcat forma valorică, bănească. Finanţele
publice poartă amprenta condiţiilor economice, politice şi sociale în care se realizează procesul de constituire
şi repartizare a fondurilor financiare, astfel:
a) resursele mobilizate la dispoziţia statului sunt produsul muncii celor ocupaţi atât în domeniul de
producţie materială cât şi în cea nematerială, care participă cu o parte din veniturile lor, la formarea
fondurilor respective.
b) prelevările de resurse la dispoziţia statului au un caracter obligatoriu. În cazul nerespectării
termenilor şi condiţiilor de plată statul poate aplica diverse sancţiuni contra celor vinovaţi.
c) de pe urma cheltuielilor publice profită beneficiarii direcţi ai acestora – anumite persoane fizice
sau juridice, categorii sociale, ramuri ale economiei sau sectoare de activitate, precum şi societatea în
ansamblul său.
Cuvântul finanţe provine de la latinescul „finare”, care înseamnă, în sens general, a termina, a încheia
şi în sens restrâns, a aranja o afacere, a termina un diferend prin mijlocirea banului, o acţiune judecătorească
sau o hotărâre a justiţiei în legătură cu o plată de bani.
În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea s-au folosit expresiile finantio, financias şi financia pecuniria, cu
sensul de plată în bani. În secolul al XV-lea, în Franţa, se foloseau expresiile hommes de finances şi
financiers pentru denumirea arendaşilor de impozite şi a persoanelor care încasau impozitele regelui, finance
pentru suma de bani, venit al statului, financies pentru denumirea întregului patrimoniu al statului.
În Germania, în secolele al XV-lea – al XVII-lea, se utilizau termenii finanz, care desemna plată în
bani şi finanzer, care desemna pe cămătar.
Finanţarea din fonduri publice a anumitor obiective economice favorizează nu numai dezvoltarea şi
modernizarea ramurilor respective, dar şi creşterea economică. Prin finanţarea cheltuielilor cu caracter
social, statul contribuie la progresul general al societăţii, la ocrotirea medicală a populaţiei, la protecţia
socială a celor cu venituri mici sau marginalizaţi.
De-a lungul anilor, conceptul de finanţe a evoluat continuu. În această evoluţie se conturează două
etape distincte:
- prima corespunde, în linii generale maşinismului, capitalismului ascendent (secolele al XVIII-lea –
al XX-lea),
- iar ce-a de-a doua corespunde dezvoltării monopolurilor (secolul al XX-lea, mai ales după marea
recesiune economică mondială din 1929-1933).
Concepţiile din prima etapă sunt considerate clasice, iar cele din etapa următoare, moderne.
Apărute în perioada de trecere de la orânduirea gentilică la orânduirea sclavagistă,finanţele sunt
strâns legate de istoria statului. Ele însoţesc pe scena istoriei instituţia statului, prin utilizarea banilor şi a
formele valorice în procesul repartiţiei produsului social. Altfel spus, finanţele au apărut atunci când existau
deja comunităţi umane, când se vehicula ideea de proprietate, se dezvoltau forţele de producţie şi apăreau
primele elemente ale pieţei de schimb.
Aşadar, apariţia şi consolidarea finanţelor a fost condiţionată de următoarele două elemente:
1) dezvoltarea schimbului de produse. La început, acest schimb s-a realizat prin intermediul banilor,
apoi cu ajutorul monedelor de hârtie, pentru ca astăzi moneda de cont şi cea electronică să nu ni se mai pară
ceva neobişnuit;
2) existenţa statului. Încă din primele etape de dezvoltare, statul a avut nevoie de susţinere
economică, nu numai morală, socială şi politică. Odată cu apariţia şi circulaţia banilor, susţinerea materială a
statului a devenit susţinere financiară. Prin urmare, finanţele sunt strâns legate de bani, iar apariţia şi
dezvoltarea lor constituie un proces istoric îndelung şi complex.
De la apariţia timidă a primelor elemente de finanţe şi până în zilele noastre, finanţele au făcut parte
integrantă din sistemul relaţiilor sociale şi economice. Drept urmare, se poate spune că finanţele exprimă
„relaţii sociale de natură economică, în expresie bănească, ce apar într-un anumit proces şi cu un scop bine
determinat”.
Când abordăm problema „finanţelor, în general”, putem accepta includerea în cadrul acestei noţiuni
şi a creditului, a finanţelor private, a asigurărilor, însă când ne referim la noţiunea de „finanţe publice”
trebuie să avem în vedere faptul că în cadrul lor putem încadra numai acele raporturi, relaţii, care se nasc
între stat, pe de o parte, şi membrii săi, pe de altă parte, în calitate de contribuabili, dar şi de beneficiari ai
unor servicii publice şi semipublice, şi uneori de resurse băneşti, în mod direct.
Finanţele publice sunt parte a unui întreg denumit finanţe. În literatura de specialitate şi în legislaţie,
relaţiile financiare la care statul participă ca entitate de sine stătătoare, sunt desemnate prin termenul de
finanţe publice.
Termenul de finanţe publice face referire mai cu seamă la plăţile băneşti de interes public pe care le
angajează statul în relaţiile sale cu colectivităţile publice. În sprijinul acestei afirmaţii vine şi Louis Trotabas,
care subliniază faptul că finanţele publice „au ca obiect regulile fundamentale, organele şi procedurile care
permit colectivităţilor publice îndeplinirea tuturor atribuţiilor lor cu ajutorul mijloacelor financiare”.
Maurice Duverger consideră finanţele publice ca „ştiinţa care studiază activitatea statului, în calitatea
sa de utilizator al unor tehnici speciale aşa-zise financiare: cheltuieli, taxe, impozite, împrumuturi, procedee
monetare, buget etc.”.
Cu toate că există deosebiri de nuanţă în definirea finanţelor, marea majoritate a economiştilor şi
autorilor care s-au aplecat asupra studierii ştiinţei finanţelor este unanimă în a aprecia că, înainte de toate, ele
reprezintă „relaţii sociale de natură economică ce se stabilesc în procesul formării şi utilizării resurselor
publice de care statul are nevoie pentru a-şi putea exercita drepturile şi obligaţiile pe care le are faţă de
naţiune”, dar ele nu se rezumă numai la acest rol deosebit, ci au atribuţii tot atât de importante şi în ceea ce
priveşte intervenţia statului în economie.
Potrivit celei mai simple accepţiuni referitoare la finanţele publice, acestea conturează un domeniu de
sine stătător în cadrul economiei naţionale şi au ca obiect de activitate managementul veniturilor şi
cheltuielilor publice ale statului, inclusiv a relaţiilor sociale mutuale pe care acestea le generează.
Conceptul de finanţe publice se raportează la conceptul mai general al finanţelor ca parte la întreg.
Termenul de „finanţe publice” s-a răspândit cu referire mai ales la plăţile băneşti de interes public necesare
în relaţiile cu statul şi alte colectivităţi publice.
Finanţele publice reprezintă relaţii economico-financiare, băneşti prin intermediul cărora puterea
publică în general, instituţiile publice în particular îşi constituie şi utilizează resursele financiare publice în
scopul dezvoltării administrative, economice şi sociale a statului, satisfacerea unor nevoi sociale ale
cetăţenilor.
În toate orânduirile social-economice în care au existat relaţii financiare, statul ca instituţie
suprastructurală, a folosit diferitele categorii financiare în scopul intrării şi dezvoltării bazei economice a
orânduirii respective.
Sfera finanţelor de asemenea diferă de la o orânduire la alta. Astfel, în sclavagism şi feudalism,
domeniul finanţelor a fost limitat de dezvoltarea slabă a producţiei de mărfuri şi a relaţiilor băneşti şi de
necesităţile relativ reduse de mijloace pentru întreţinerea aparatului de stat. În capitalism, finanţele au căpătat
o largă dezvoltare, ca urmare a generalizării relaţiilor marfă-bani şi a sporirii necesităţilor de resurse băneşti
ale statului pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale. În socialism, sfera finanţelor cunoaşte o extindere
şi mai mare decât în capitalism, determinată de înlocuirea proprietăţii private cu proprietatea comună asupra
mijloacelor de producţie şi de faptul că statul capătă funcţii noi, legate de organizarea şi dezvoltarea
economică şi socială a statului.
Finanţele publice în accepţia lor contemporană studiază fenomenele economice din considerente
raţionale, nu ideologice.
De-a lungul secolului XX, finanţele publice s-au confruntat cu situaţii noi şi complexe: crize
economice, extinderea democraţiei şi a luptei dintre partidele politice pentru putere, revendicări sociale
ample, apariţia fenomenului globalizării, migraţiei capitalului şi a forţei de muncă. Toate aceste fenomene
reclamă metode şi instrumente ştiinţifice de analiză şi decizie pentru a răspunde imperativelor vremii.
Finanţe publice:
- forma de organizare a relaţiilor monetare, în care statul este participant la o formă sau alta, precum
şi totalitatea relaţiilor economice, sistemul de formare şi distribuire a fondurilor monetare necesare pentru ca
statul să-şi menţină organele şi să îşi îndeplinească funcţiile inerente.
- reprezintă o parte a sistemului financiar, în acea parte care se referă la finanţare (publică)
centralizată.
Scopul principal al finanţelor publice este de a asigura formarea şi utilizarea resurselor financiare ale
statului, necesare pentru implementarea funcţiilor sale.
Funcţiile finanţelor publice: de distribuţie, de reglementare şi control.
Gestiunea finanţelor publice este realizată de autorităţile publice: legislativă şi executivă (preşedinte,
guvern, banca naţională, Ministerul Finanţelor etc.).
Finanţe:
- un instrument economic pentru distribuirea şi redistribuirea PIB, un instrument pentru monitorizarea
formării şi utilizării fondurilor băneşti.
- totalitatea relaţiilor economice dintre stat, întreprinderi, regiuni şi persoane fizice în legătură cu circulaţia
fondurilor băneşti.

munca în comun;
Comuna primitivă repartizarea rezultatelor în comun.

separarea statului pe economie

apariţia banilor;
Sclavagism
dezvoltarea economiei de schimb.

elemente de finanţare - vistieria statului;

relaţii marfă-bani în stadiu incipient.
Feudalism

domină producţia de mărfuri;

Capitalism dezvoltarea relaţiilor băneşti şi acoperirea nevoilor
publice.
Figura 1.1. Periodizarea istorică a finanţelor publice
 Aşadar, finanţele publice constituie o parte a relaţiilor băneşti prin intermediul cărora, în procesul repartiţiei
produsului intern brut se formează, se repartizează şi se utilizează fondurile necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor
statului.

2. Conţinutul economic al finanţelor publice.

Finanţele publice constituie o componentă importantă a vieţii social-economice a fiecărei ţări, iar impactul lor
asupra economiei naţionale are conotaţii atât în dimensiunile şi distribuirile Produsului Intern Brut (PIB), cât şi în
modul concret de realizare a acestui proces. Existenţa finanţelor publice este indisolubil legată de existenţa statului,
care are de îndeplinit funcţii şi sarcini importante în ce priveşte organizarea şi conducerea activităţii economico-
sociale naţionale, apărarea independenţei şi suveranităţii ţării.
În procesul procurării şi repartizării resurselor financiare necesare statului pentru a-şi îndeplini funcţiile şi
sarcinile sale, se formează anumite relaţii sociale, de natură economică, care exprimă modul de repartizare a unei părţi
din PIB între diverse categorii sociale. Aceste relaţii se concretizează în transferuri băneşti de la agenţi economici,
instituţii şi persoane fizice la bugetul statului, de la bugetul de stat către agenţii economici, între instituţii şi chiar în
interiorul unor structuri economice, cu prilejul formării sau utilizării diferitelor fonduri. De aceea, există o deosebire
clară între finanţele publice şi cele particulare, astfel:
- finanţele publice sunt asociate cu resursele, cheltuielile, împrumuturile, datoria statului, unităţilor
administrativ-teritoriale şi altor instituţii de drept public;
- finanţele private cuprind resursele, cheltuielile, împrumuturile, creanţele de încasat şi obligaţiile de plată ale
agenţilor economici, băncilor, societăţilor de asigurare private.
Între finanţele publice şi cele private există unele asemănări, dar şi deosebiri, aşa cum rezultă din tabelul 1.1.
Tabelul 1.1
Asemănări şi deosebiri între finanţele publice şi cele private
ASEMĂNĂRI ÎNTRE FINANŢELE PUBLICE ŞI CELE PRIVATE:
Atât finanţele publice, cât şi cele private se confruntă cu probleme de echilibru financiar.
DEOSEBIRI ÎNTRE FINANŢELE PUBLICE ŞI CELE PRIVATE:
FINANŢELE PUBLICE FINANŢELE PRIVATE
Resursele necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor statului se Resursele necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor
procură de la persoane fizice şi juridice prin măsuri de întreprinderii private se procură de la persoane fizice şi
constrângere în principal şi într-o proporţie mai mică pe baze juridice în principal pe baze contractuale.
contractuale. Întreprinderile private, pentru completarea resurselor proprii,
Prelevarea unei părţi din venitul persoanelor fizice şi juridice îşi procură resursele financiare de pe piaţă, pe baze
la bugetul statului are caracter obligatoriu, fără contraprestaţie contractuale, în condiţiile rezultate din confruntarea cererii şi
şi este nerambursabilă. ofertei de capital de împrumut.
Statul poate lua anumite măsuri în legătură cu moneda Întreprinderile private nu pot influenţa în mod legal această
naţională, în care se constituie fondurile publice. monedă pe care şi ele o folosesc.
Finanţele publice sunt folosite în scopul satisfacerii nevoilor Finanţele private sunt puse în slujba realizării de profit de
generale ale societăţii. către întreprinzătorii individuali.
Gestiunea finanţelor publice este supusă dreptului public. Gestiunea financiară a întreprinderilor urmează regulile
dreptului comercial.
Concepţiile specialiştilor privind finanţele sunt diferite. Astfel, finanţele sunt considerate ca fiind, după caz:
- fonduri băneşti la dispoziţia statului;
- bani şi bunuri utilizate pentru funcţionarea instituţiilor publice;
- mijloace de intervenţie a statului în economie (impozite, împrumuturi, alocaţii bugetare, subvenţii şi alte
pârghii sau instrumente cu ajutorul cărora statul intervine în viaţa economică);
- ansamblul activităţii desfăşurate de sectorul public al economiei;
- relaţii sociale, de natură economică, care apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor publice etc.
Între resursele băneşti prelevate la dispoziţia statului în vederea satisfacerii nevoilor sociale, modalităţile
concrete prin care se procură şi se distribuie aceste resurse, instrumentele prin care statul intervine în viaţa economică,
metodele de gestionare a resurselor financiare publice şi formele juridice pe care le îmbracă toate acestea, există
legături strânse. Prin urmare, finanţele publice reprezintă relaţiile apărute în procesul de asigurare şi repartizare a
fondurilor necesare statului, exprimate în formă bănească (valorică).
În zilele noastre economiştii recunosc caracterul ştiinţific al cunoştinţelor cu privire la finanţe, statutul de
ştiinţă al acestora. Descompunerea raportului între stat şi finanţe publice a făcut posibilă definirea conţinutului
acestora, iar stabilirea legăturii dintre bani şi finanţe a permis delimitarea sferei acestora. Înţelegerea faptului că
finanţele publice exprimă relaţii economice de repartizare a PIB a permis studierea impactului pe care fenomenele
financiare îl produc asupra domeniilor economice, sociale şi politice. Ca urmare, în scopul orientării dezvoltări
economico - sociale în direcţia dorită de organele de decizie politică au fost create instituţii şi instrumente financiare,
au fost adoptate reglementări şi normative financiare, au fost elaborate metode şi tehnicii financiare de lucru care au
fost încorporate în mecanismul de conducere a economiei.
-4-
Satisfacerea nevoilor colective ale societăţii implică importante resurse financiare aflate la dispozitia statului.
Necesităţile colective sunt determinate de faptul că ele nu se pot produce şi furniza decât prin intermediul unor
organisme special create în acest scop.
La dispoziţia autorităţilor publice se constituie fonduri băneşti din produsului intern sau naţional brut care
servesc la satisfacerea unor nevoi generale, dar şi a unor nevoi individuale, care nu pot fi satisfăcute pe seama veniturilor
personale, dar sunt indispensabile unei vieţi normale, decente sau în domenii care prezintă un interes deosebit pentru
societate.
impozite; Venituri ale:
taxe; persoanelor fizice;
contribuţii; persoanelor juridice;
penalităţi; diferitor entităţi;
amenzi etc.

MOBILIZARE
Fonduri
financiare REPARTIZARE

persoane fizice;
persoane juridice; Cheltuieli de:
entităţi economice; învăţământ;
instituţii publice; cultură;
alţi beneficiari economie;
sănătate

Figura 1.3. Conţinutul economic al finanţelor publice

Formarea şi repartizarea fondurilor băneşti publice înseamnă un transfer de putere de cumpărare în
dublu sens:
a) de la persoane fizice şi juridice către organele, administraţiei de stat, la dispoziţia cărora se constituie
fondurile băneşti publice şi
b) de la acestea către diverşi beneficiari, tot persoane fizice şi juridice.
Aceste fluxuri îmbracă două forme concrete principale şi anume:
1) relaţiile care apar între participanţii la procesul de constituie a fondurilor de resurse financiare şi
anume: agenţii economici, indiferent de forma de proprietate, care desfăşoară activitate în scop lucrativ şi
membrii societăţii luaţi în mod individual, ca cetăţeni ai statului care realizează venituri, pe de o parte şi
colectivitate, reprezentată prin stat, pe de altă parte;
2) relaţiile care apar în procesul de distribuire a fondurilor publice între colectivitate, reprezentată
prin stat, pe de o parte şi beneficiarii acestor fonduri: întreprinderi, instituţii publice, membri ai societăţii
luaţi în mod individual, ca cetăţeni care încasează pensii, alocaţii pentru copii, ajutoare, burse şi alte
îndemnizaţii, pe de altă parte.
În cadrul relaţiilor financiare se particularizează următoarele patru segmente sau componente:
a) relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu nerambursabil,
cunoscute sub denumirea de relaţii financiare clasice, reflectate în bugetul public naţional sau în anumite
fonduri publice extrabugetare;
b) relaţii care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinate pentru care
se percepe dobânda, cunoscute sub denumirea de relaţii de credit, mijlocite în principal de bănci;
c) relaţii care exprimă, după caz, un transfer obligatoriu sau facultativ de resurse băneşti, în schimbul
unei contraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen sau eveniment aleatoriu. În unele împrejurări
de contraprestaţii beneficiază toţi participanţii la constituirea fondului, în altele numai unii dintre aceştia.
Asemenea relaţii apar în procesul constituirii şi distribuirii fondurilor de asigurări de persoane, de bunuri şi
de răspundere civilă;
d) relaţii care apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor financiare ale agenţilor
economici, cunoscute sub denumirea de finanţele întreprinderii;

3. Funcţiile finanţelor publice.

Există două abordări principale ale funcţiilor finanţelor publice. Prima expusă în manualele de
finanţe publice semnate de autorii români şi ruşi, consideră că finanţele publice îşi îndeplinesc misiunea lor
prin funcţia de repartiţie şi funcţia de control. A doua susţinută de autorii occidentali, arată că finanţele
publice îşi realizează misiunea prin funcţia de alocare, funcţia de stabilizare şi funcţia de distribuire.
În corespundere cu primul mod de abordare, finanţele publice îndeplinesc două funcţii – funcţia de
repartiţie şi funcţia de control (figura 1.4).
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice cunoaşte 2 faze distincte care sunt legate organic între ele: 1.
Constituirea fondurilor publice; 2. Alocarea acestor fonduri.
La constituirea fondurilor publice participă:
- întreprinderile de stat sau autonome;
- întreprinderile cu capital privat sau mixt;
- instituţiile publice;
- persoanele fizice.
Participarea la constituirea fondurilor publice de resurse financiare îmbracă forme diferite:
- impozitele;
- taxe;
- contribuţii la asigurări sociale;
- donaţii;
- amenzi;
- penalităţi;
- etc.

Constituirea fondurilor publice

FUNCŢIA DE REPARTIŢIE

Distribuirea fondurilor publice pentru

cheltuieli
Relaţii interdependente

FUNCŢIA DE REGLEMENTARE
Cum se constituie fondurile în
economie

Cum se repartizează fondurile

FUNCŢIA DE CONTROL pentru cheltuieli

Eficienţa utilizării fondurilor prin

cheltuieli

Figura 1.4. Funcţiile finanţelor publice

 Distribuirea finanţelor publice constă în raportarea fondurilor publice pentru beneficiari. În toate ţările lumii
nevoile de finanţare au depăşit nevoile de acoperire, însă în toate aceste cazuri destinaţiile sunt aceleaşi:
a) asigurări sociale;
b) învăţământ, sănătate, cultură;
c) gospodării comunale;
d) destinaţie economică;
e) apărare;
f) ordine publică;
g) pentru rambursarea datoriei de stat;
h) alte destinaţii.
În ceea ce priveşte prioritatea acestor destinaţii sunt de semnalat diferenţieri sensibile, în raport cu gradul de
dezvoltare al fiecărei ţări în parte. Astfel, în ţările dezvoltate economic au prioritate cheltuielile cu caracter social-
cultural, în timp ce în ţările în curs de dezvoltare au prioritate acţiunile cu caracter economic. Prin urmare, fluxurile
financiare sunt orientate în proporţii diferite spre activitatea economică şi socială, după caz.
Semnificaţia funcţiei de repartiţie a finanţelor publice poate fi apreciată după două criterii şi anume:
I) după dimensiunile transferurilor de valoare, de putere de cumpărare de la diferite persoane juridice şi fizice
la fondurile băneşti publice şi de la acestea către diverşi beneficiari. În condiţiile unui volum dat al produsului intern
sau naţional brut, mărimea resurselor prelevate la fondurilor băneşti publice este în raport invers proporţional cu
mărimea resurselor rămase la dispoziţia persoanelor fizice şi juridice de la care se face prelevarea. Aceasta, pentru că
transferul nerambursabil şi fără contraprestaţie de resurse diminuează patrimoniul persoanelor respective, iar în cazul
plăţilor cu titlu de împrumut sau garanţie le limitează temporar dreptul de dispoziţie asupra sumelor respective. La
nivel naţional se observă că pe măsura creşterii dimensiunilor fondurilor băneşti publice sporesc şi posibilităţile
autorităţilor publice de satisfacere a nevoilor sociale. Minusul de resurse înregistrat de plătitorii de venituri publice
devine un plus de resurse pentru beneficiarii de alocaţii bugetare pentru investiţii, întreţinerea şi funcţionarea
instituţiilor publice, pensii, burse, ajutoare etc.;
II) după mutaţiile care se produc în economie în urma transferurilor de resurse financiare publice, respectiv
după efectele economice, sociale, ecologice, demografice sau de altă natură antrenate de acestea.
Finanţele publice exercită, deci, o funcţie de repartiţie în mod obiectiv. Aceasta rezultă şi din faptul ca în toate
ţările este necesară constituirea şi distribuirea unor fonduri băneşti pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului.
Procesul propriu-zis de constituire şi distribuire a acestor fonduri are însă un caracter subiectiv în sensul că depinde de
capacitatea factorilor de răspundere de a percepe şi determina nevoia socială la un moment dat, de gradul de
dezvoltare economico-socială a ţării, de orientarea forţelor politice la putere. Toate acestea influenţează volumul
resurselor financiare care pot fi mobilizate la fondurile publice şi cererea de resurse pentru satisfacerea nevoilor
sociale. Organele de decizie politică stabilesc, în funcţie de aceşti factori, sursele de alimentare a fondurilor publice,
metodele de mobilizare a resurselor financiare şi de dirijare a acestora către diverşi beneficiari.
Funcţia de reglementare Este legată de constituirea şi utilizarea resurselor bugetare. Bugetul este format din impozite,
împrumuturi, venituri din proprietatea statului etc. Prin impozite, statul poate să restricţioneze activitatea economică şi
consumul privat, sau, invers, să-i stimuleze. Utilizarea fondului bugetar se realizează prin cheltuieli direc ţionate.
Statul, acţionând ca o entitate de afaceri comună, ţine cont de interesele economice ale tuturor participanţilor la
procesul de reproducere, prin distribuirea fondurilor bugetare în diferite domenii ale activităţii statului şi în domeniile
economiei publice. Astfel, concentrarea resurselor financiare este realizată pe prioritate, din punct de vedere al
statului.
În fondurile financiare publice se regăseşte o parte însemnată a produsului intern sau naţional brut.
Funcţia de control a finanţelor publice se referă la modul de constituire a fondurilor publice în economie, la
repartizarea acestora pe beneficiari şi la eficienţa cu care agenţii economico-sociali utilizează resursele de care dispun,
indiferent dacă acestea sunt proprii sau împrumutate.
Funcţia de control a finanţelor publice se realizează concomitent cu funcţia de repartiţie a acestora; între cele
două funcţii există raporturi strânse de intercondiţionare. Trebuie precizat însă faptul că funcţia de control are o sferă
mai larga de aplicare decât funcţia de repartiţie, pentru că, pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor financiare
publice, vizează şi modul lor de utilizare, respectiv legalitatea, necesitatea, oportunitatea şi eficienţa folosirii lor.
Îndeplinirea funcţiei de repartiţie facilitează posibilitatea de control, dar şi necesităţile de control pot
determina, la rândul lor, forme concrete de manifestare a funcţiei de repartiţie, fapt demonstrat de folosirea mai multor
căi de preluare la dispoziţia statului a unei părţi din produsul intern şi naţional brut, pentru a corespunde cât mai bine
nevoilor economico-sociale din etapa istorica dată.
Controlul prin finanţe publice are însă o serie de caracteristici faţă de controlul financiar propriu-zis, prin bani,
dintre care amintim următoarele:
- prin însăşi natura sa este un control preventiv;
 - are o mare capacitate de întindere pe toate verigile şi nivelurile organizatorice;
- are o mare capacitate de supraveghere şi urmărire a modului cum se desfăşoară procesele economico-
financiare şi, deci, de intervenţie rapidă pentru luarea deciziilor de corecţie necesare;
- acţionează direct, în toate fazele desfăşurării activităţii economico-sociale, în mod deosebit asupra nivelului
eficienţei.
Controlul prin relaţiile financiare are posibilităţi de manifestare practic nelimitat în procesul operaţiunilor de
bază: finanţarea, creditarea şi decontările.
Controlul prin finanţele publice nu se confundă, deci, cu controlul financiar propriu-zis, pentru că acesta din
urma are la bază alte elemente specifice şi anume: existenţa unui cadru organizatoric bine circumscris, a unui aparat
specializat, a unor drepturi şi obligaţii specifice unui organism de control. Controlul financiar propriu-zis se realizează
atât preventiv cât şi ulterior, are la bază un program de activitate şi se efectuează integral sau prin sondaj.
Perfecţionarea controlului financiar presupune organizarea şi exercitarea sa în condiţii cât mai bune, pregătirea
aparatului de control, creşterea calităţii constatărilor şi a deciziilor care se iau pe baza acestora.
Între cele 2 funcţii există o interdependenţă reală: una având câmp de acţiune pentru cealaltă, dar şi o deosebire
de esenţă şi anume: funcţia de control acţionează pe domeniul funcţiei de repartiţie (privind formarea şi alocarea
fondurilor financiare) şi datorită mai ales mediului de utilizare a fondurilor.
În literatura occidentală de specialitate, finanţele publice sunt tratate ca o componentă indispensabilă a
intervenţionismului economic ca se implică activ în soluţionarea problemelor economice complexe, şi anume:
combaterea inflaţiei şi a şomajului, asigurarea stabilităţii economice în timpul recesiunilor economice, finanţarea
activităţilor şi acţiunilor de interes public. Corespunzător sunt cercetate trei funcţii: funcţia de alocare, funcţia de
stabilizare şi funcţia de distribuire. În contextul occidental, finanţele publice sunt abordate nu doar ca o ştiinţă
financiară, dar şi ca una politică şi socială.
Funcţia de alocare corespunde obiectivelor considerate clasice ale puterilor publice. Puterile publice
întotdeauna au fost nevoite să facă faţă anumitor cheltuieli corespunzătoare sarcinilor administrative tradiţionale. În
acest fel este asigurată producerea unor bunuri publice şi funcţionarea unor servicii publice care nu pot fi satisfăcute de
iniţiativa particulară, fie pentru că aceste servicii nu constituie obiectul unor cereri individuale, fie pentru că
semnificaţia acestor bunuri şi servicii publice este majoră pentru dezvoltarea şi stabilitatea societăţii.
Distribuţia veniturilor primare, în lipsa unei politici de ajustare a situaţiei dominante generate de distribuţie ,
depinde de abilităţile personale, de patrimoniul sau capitalul aflat în proprietatea individului şi de procesul formării
preţurilor la factorii de producţie. Această distribuţie răspunde unui principiu de justiţie fondat pe ideea „fiecăruia
după aportul său”.
Funcţia de redistribuire a veniturilor s-a dezvoltat, în special după cel de-al doilea război mondial datorită
preocupării de justiţie socială şi sub influenţa ideilor keynesiste, conform cărora puterile publice susţin creşterea
consumului întregii naţiuni. Redistribuirea se bazează pe mecanismele de securitate socială, pe fiscalitate şi pe anumite
cheltuieli bugetare care sunt destinate familiilor nevoiaşe.
Din punct de vedere istoric, cea mai recentă şi, în unele privinţe, cea mai importantă funcţie a statului este cea
de stabilizare a economiei, adică susţinerea economiei private pentru a obţine atât folosirea deplină a resurselor, cît şi
un nivel stabil al preţurilor. Practic, politica de stabilizare urmăreşte realizarea unui compromis rezonabil între două
obiective adesea contradictorii: folosirea deplină a forţei de muncă şi o inflaţie moderată.

4. Metoda de studiu a finanţelor publice.

Metoda de studiu a disciplinei „Finanţe publice” are în vedere folosirea unor procedee de cercetare şi analiză
cu scopul elucidării aspectelor şi legăturilor interne ale obiectului cercetat. La baza metodei de studiu şi cercetare stă
observarea directă şi indirectă a realităţii economice, redate în principal prin intermediul informaţiei valorice
interpretate şi analizate cu ajutorul abstracţiei ştiinţifice. Explicarea şi simularea obiectului de studiu se efectuează cu
ajutorul modelelor economice. Modelele economice sunt de mai multe tipuri:
- modele imitative (imagini, fotografii, documente) ce redau aspecte exterioare referitoare la obiectul studiat;
- modele tip index (grafice, scheme, tabele, diagrame) ce redau de rând cu aspectele obiectului studiat şi
interconexiunile dintre elementele lui;
- modele de tip simbol (termen, concept, definiţie, teorie) ce redau legăturile interne ale obiectului studiat.
Metoda de studiu a ştiinţei finanţelor publice este caracterizată, pe de o parte, prin demersurile gândirii în
cercetarea financiară şi, pe de altă parte, prin amploarea raporturilor sale cu alte discipline complementare.
Cercetarea financiară presupune parcurgerea a trei etape:
1) observarea fenomenelor financiare:
- constituie punctul de plecare în cercetarea financiară;
- se realizează indirect prin intermediul fluxurilor financiare.
2) analiza fenomenelor financiare (exploatarea informaţiilor):
 a) studiul ştiinţific al fenomenelor financiare presupune stabilirea corelaţiilor între rezultatele obţinute în
urma observării;
b) obiectivul fundamental al acestei etape îl constituie determinarea raporturilor care există între operaţiunile
financiare şi fenomenele care nu au caracter financiar;
3) cercetarea corelaţiilor între fenomenele financiare:
- cercetarea financiară şi confruntarea fenomenelor între ele sau cu alte fenomene sociale trebuie să permită
ajungerea la concluzii care se materializează, în ultimă instanţă, în legi cu caracter financiar;
- studiul ştiinţific al fenomenelor financiare presupune ca acestea să nu fie considerate abstracte, ci ca fiind
situate în cadrul în care ele se derulează, fenomenele financiare fiind sensibile la mulţi factori care le pot influenţa, un
loc aparte deţinându-l elementele politice şi economice.

5. Raporturile finanţelor publice cu alte discipline.

Finanţele publice constituie o ramură a ştiinţelor economice şi au legături cu ştiinţele juridice, politice şi
sociale.
Finanţele publice au legături strânse cu dreptul constituţional şi cel administrativ. Aceste relaţii apar din
următoarele motive:
1. Prelevările de resurse băneşti de la persoane juridice şi fizice la fondurile publice se fac în majoritatea
cazurilor, prin constrângere, fără contraprestaţie şi cu titlu nerambursabil, conducând la diminuarea patrimoniului
plătitorilor; prin urmare aceste relaţii trebuie să fie stabilite de autorităţile publice competente şi să îmbrace o formă
juridică adecvată, opozabilă tuturor membrilor societăţii;
2. Când fondurile publice se constituie pe seama unor resurse cu titlu rambursabil (pe seama unor împrumuturi
de stat) şi purtătoare de dobândă, condiţiile lansării şi rambursării acestora, înscrise în contractul de împrumut, se
stabilesc de către autorităţile publice, printr-un act juridic de nivel corespunzător; potenţialii subscriitori pot să accepte
sau să respingă, în bloc, condiţiile respective, dar nu pot să le negocieze;
3. Acordarea unor sume de bani diferitelor persoane fizice şi/sau juridice din fondurile financiare publice
trebuie efectuată în scopuri bine determinate şi în condiţii precise, stabilite prin acte ale puterii legislative sau
executive, după caz;
4. Operaţiunile privind întocmirea, aprobarea, executarea, încheierea şi controlul bugetului de stat se desfăşoară
după un anumit grafic, într-o anumită succesiune, cu respectarea anumitor norme şi care trebuie să fie reglementate
printr-o lege specială;
5. Metodele de gestionare a banilor publici, răspunderile persoanelor care mânuiesc bani şi alte valori publice,
raporturile dintre unităţile publice şi dintre acestea şi cele private se reglementează prin acte ale autorităţilor publice.
Faptul că relaţiile şi operaţiile financiare capătă o reglementare juridică, iar fondurile publice bugetare şi
extrabugetare fac parte integrantă din patrimoniul public, a determinat pe unii specialişti să considere finanţele publice
ca ramură a dreptului public, care are drept obiect studiul regulilor şi operaţiilor referitoare la banul public. Aceştia
apreciază, însă, că finanţele publice pot fi studiate atât din punct de vedere economic, cât şi juridic.
Partidele aflate la putere definesc coordonatele politicii financiare a statului în programele lor de guvernare,
iar puterea legislativă şi cea executivă veghează ca acestea să fie puse în aplicare. Autorităţile publice folosesc
instrumentele financiare pentru a interveni nu numai în domeniul economic, dar şi în cel social şi chiar politic. Acest
lucru a determinat pe unii economişti să afirme că finanţele publice constituie nu numai o ramură a ştiinţelor
economice, dar şi o ramură a ştiinţei politice.
De asemenea, finanţele publice au raporturi strânse cu ştiinţele sociale. Finanţele publice sunt, prin urmare, o
disciplină de graniţă, care interferează puternic cu economia politică, cu economiile de ramură, cu managementul, cu
alte discipline cu profil financiar şi monetar, cu dreptul administrativ şi cu cel constituţional, precum şi cu discipline
care tratează probleme sociale şi politice.

6. Conceptul şi funcţionarea mecanismului financiar.

Economia de piaţă dispune de mecanisme de autoreglare a proceselor economice care sunt
determinante şi prioritare în funcţionarea continuă, zi de zi a economiei. Dar, pe perioade mai lungi de timp,
mecanismul autoreglării nu este suficient pentru că nu poate regla unele dezechilibre ce apar ca rezultat al
unor divergenţe de interese economice (individuale, ale grupurilor sau colectivităţilor sociale) sau ca urmare
a necesităţii satisfacerii unor obiective neeconomice (sociale sau de altă natură). În acest caz intervine statul
care are un rol de maximă importanţă în desfăşurarea tuturor proceselor economice şi care asigură reglarea
funcţionării mecanismului economic. Statul, în orice ţară cu economie de piaţă, pe lângă îndeplinirea unor
sarcini legate de administraţie, justiţie, menţinerea ordinii publice, apărare, este şi producător şi consumator
de bunuri şi servicii, realizator şi finanţator al serviciilor social-culturale şi în special de protecţie socială,
influenţând astfel producţia, investiţiile, repartiţia produsului intern brut; statul constituie fonduri financiare
prin mobilizarea de impozite, taxe, contribuţii etc. şi le repartizează sub formă de subvenţii, alocaţii, ajutoare
etc.
Fiecare economie naţională are propriul său mecanism de funcţionare, care poate să prezinte atât
asemănări, cât şi deosebiri faţă de mecanismele altor economii. Asemănările sunt reprezentate de:
- forma (formele) de proprietate predominantă (privată sau de stat) asupra mijloacelor de producţie;
- sistemul de conducere a economiei (pe baza legilor şi principiilor specifice economiei de piaţă sau
a planului de stat);
- sistemul de repartizare a rezultatelor muncii;
- regimul politico - ideologic (democratic, pluripartidic sau totalitar, monopartidic); acceptarea unei
singure ideologii sau tolerarea mai multor ideologii;
- participarea la alianţe politice, militare sau la uniuni cu caracter economic.
Deosebirile sunt determinate de:
- nivelul forţelor de producţie, mărimea rezervelor de care dispune economia natională, condiţiile
naturale şi dimensiunea teritoriului;
- structura socială, gradul de maturizare a relaţiilor sociale de producţie şi a democratismului
economic;
- gradul de independenţă a economiei faţă de străinătate;
- obiectivele de politică economică urmărite pe termen lung.
Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de conducere şi/sau
reglare a economiei naţionale, de către factorii de decizie ai societăţii, împreună cu obiectivele ce
guvernează această conducere şi/sau reglare şi întregul sistem organizaţional prin intermediul căruia o
efectuează. Acesta îndeplineşte mai multe funcţii, între care un loc important îl ocupă funcţia de conducere
şi de reglare a proceselor economice în concordanţă cu interesele naţionale. Această funcţie constă în
repartizarea resurselor financiare, pe baza soluţiilor alternative, pe destinaţii apreciate ca fiind în
concordanţă cu cerinţele perioadei şi cu interesele naţionale.
În ţările cu economie planificată, planul — directiva constituie principalul instrument de conducere
şi de reglare a proceselor economice. În timp ce în ţările cu economie de piaţă, piaţa concurenţială este cea
care joacă rolul hotărâtor în reglarea proceselor economice, iar statul asigură funcţionarea mecanismului
economic. Statul acţionează ca:
- autoritate publică, atunci când nu se limitează doar la asigurarea ordinii publice, apărarea
naţională, întreţinerea de relaţii externe, ci influenţează şi producţia materială, consumul, repartiţia
produsului intern brut prin prelevarea unei părţi a acestuia la fondurile de resurse financiare publice;
- agent economic, respectiv în calitate de producător şi consumator de bunuri şi servicii;
- organizator şi finanţator al asigurărilor;
- asigurat.
Esenţa şi conţinutul mecanismului financiar
Indicator Caracteristica
Mecanismul financiar Elementul activ în sistemul de gestiune economică şi financiară din societate, include
tipuri, forme şi metode de organizare a relaţiilor financiare, metode pentru determinarea
cantitativă a acestora, are o structură internă.
Particularităţi ale Dinamism, îmbunătăţire continuă, interacţiune strânsă cu legăturile mecanismului
mecanismului economic.
financiar
Principii de gestiune a - democraţie;
finanţelor - abordarea politică a problemelor financiare;
- combinaţia optimă de metode economice şi administrative în management;
- coerenţa managementului centralizat, sectorial şi teritorial;
- responsabilitate în management, succesiunea deciziilor economice.
Drept financiar Ansamblul de reguli legale care reglementează relaţiile financiare care apar în procesul
de formare, distribuire şi utilizare a fondurilor.
 Control financiar Forma de implementare a funcţiei de control al finanţelor, care creează posibilitatea
impactului din partea societăţii, a statului, asupra procesului de producţie, schimb,
distribuţie şi consum.
Disciplina financiară Respectarea cerinţelor stabilite şi a procedurii pentru formarea, distribuirea şi utilizarea
fondurilor băneşti ale statului, de către entităţile sale de afaceri.

Statul influenţează selectiv activitatea economică prin finanţarea unor obiective sau acţiuni pe seama
resurselor publice, precum şi prin utilizarea unor instrumente economico - financiare (impozitele şi taxele,
transferurile şi subvenţiile, creditul şi dobânda, preţurile şi tarifele, taxa scontului şi cursul de schimb, etc.).
De asemenea, creează cadrul instituţional şi juridic necesar desfăşurării activităţii.
Deci, mecanismul de funcţionare a economiei naţionale are o serie de componente de natură
financiară ce formează mecanismul financiar.
Legislaţia financiară
Sistemul financiar şi
Mecanismul financiar – parte componentă a mecanismului economic
fondurile financiare

Pârghiile economico-financiare
Instituţiile şi organele financiare

Instrumentele şi tehnicile financiare

Figura 2.1. Elementele constitutive ale mecanismului financiar

Având ca obiect organizarea şi reglarea fluxurilor financiar-monetare, mecanismul financiar reprezintă un
ansamblu de structuri şi forme de înfăptuire a activităţii financiare, cu relaţii, principii, metode, instrumente, organe
decizionale, modele şi tehnici de dimensionare şi dirijare a acestor fluxuri, incluzând şi reglementările referitoare la
efectuarea operaţiunilor băneşti.

7. Pârghiile economico-financiare şi rolul lor în funcţionarea mecanismului financiar.

Pârghia financiară, ca noţiune ce provine din fizică, cu semnificaţia unei forţe care dă un impuls unui anumit
proces sau fenomen, este adaptată la domeniul economic, semnificând în acest cadru utilizarea categoriilor financiare
ca instrumente de influenţare a activităţilor economice şi financiare într-un anumit sens şi pentru realizarea anumitor
obiective.
Cele mai importante pârghii financiare cunoscute şi folosite de mecanismul financiar sunt menţionate în figura
2.2. Utilitatea pârghiile financiare constă în orientarea activităţii economico-sociale şi a influenţei favorabile asupra
comportamentului producătorilor şi al consumatorilor.

nt de natură economică sau financiară cu ajutorul căruia statul acţionează asupra interesului economic al unei colectivităţi determinate sau al membrilo

Preţ
Tarif Emisiunea monetară
Cost Sisteme de retribuţie
Impozite
Beneficiu Sisteme de amortizare
Taxe
Rentabilitate Sisteme de fonduri
Împrumuturi
Curs valutar Subsidii
Curs al valorilor mobiliare Subvenţii
Dobânda Investiţii
Rata dobânzii Transferuri
Rata scontului Burse
Amenzi Pensii
Îndemnizaţii

Figura 2.2. Conceptul şi categoriile de pârghii financiare

 Instrumentele cu dublă funcţiune de prelevare şi dirijare a proceselor social economice şi de altă natură sunt:
- impozitele;
- taxele;
- împrumuturile;
- transferurile.
Nu toate pârghiile economice contribuie direct la realizarea funcţiei de repartiţiei a finanţelor.
Impozitele, taxele contribuie direct la realizarea acestei funcţii, preţurile şi tarifele au o contribuţie indirectă.
Diversitatea obiectivelor economico-sociale determină o diversitate a pârghiilor economice. În dependenţă de
scop sunt pârghii economice folosite pentru stimularea interesului economic:
1. Impozite diferenţiate;
2. Cote majorate ale impozitelor;
3. Taxe de consumaţie diferenţiate pe grupe de produse;
4. Taxe vamale diferenţiate.
În dependenţă de modul în care intervin sunt pârghii care acţionează automat:
a) impozitul pe venit ce se micşorează sau majorează în funcţie de modificarea mărimii venitului;
b) cheltuieli pentru şomaj apar în momentul când fenomenul de şomaj se măreşte şi se reduc în momentul
când se micşorează numărul şomerilor.
În procesele economic-financiare există pârghii care intră în acţiune numai în urma unei decizii exprese:
a) programe de sprijinire a agriculturii;
b) programe de investiţii;
c) programe pentru protejarea unor categorii sociale defavorizate.
Din analiza conţinutului şi scopului pârghiilor economico-financiare se desprind o serie de particularităţi ale
acestora şi anume:
1. Obiectivele pârghiilor economico-financiare diferă de la o grupă de ţări la alte, de la o ţară la alta, iar în
aceeaşi ţară de la o perioadă la alta;
2. Obiectivele urmărite prin folosirea pârghiilor economico-financiare sunt variate:
- producţia;
- exportul;
- consumul;
- schimbul;
- repartiţia;
- accelerarea sau încetinirea unor procese economice;
- corectarea unor acţiuni ale unor agenţi economici sau ale unor persoane fizice;
- stimularea procesului inovaţional;
- sporirea eforturilor financiare pentru cercetare, dezvoltare.
3. Influenţarea proceselor economice se realizează prin folosirea uneia sau mai multor pârghii:
impozite, taxe, preţuri, cursuri de schimb. Opţiunea pentru a o pârghie sau alta, sau pentru un complex de
pârghii depinde în cadrul ţărilor dezvoltate de politica guvernului în domeniile creşterii veniturilor, creşterii
economice, bugetului de stat, emisiunii monetare;
4. Scopul folosirii pârghiilor economico-financiare în ţările în curs de dezvoltare diferă de scopul
urmărit de ţările cu economie dezvoltată. În ţările în curs de dezvoltare mijloacele folosite pentru atingerea
scopului sunt discriminatorii şi urmăresc realizarea unor noi structuri economice;
5. Pârghiile economico-financiare în funcţie de conţinutul şi scopul lor sunt folosite de autorităţile
publice, de băncile comerciale sau agenţi economici şi au un rol însemnat în asigurarea funcţionării
mecanismului economic fiind şi instrumente de conducere a economiei naţionale.
Folosirea pârghiilor financiare poate avea efecte pozitive mai mari sau mai mici în funcţie de modul
în care au fost concepute şi se integrează în mecanismul economic. Pornind de la premisa că pot funcţiona în
acelaşi timp mai multe pârghii, devine necesară corelarea acţiunii lor şi implicit tratarea lor ca un subsistem
în cadrul mecanismului economic.
Pot fi evidenţiate în acest sens următoarele cerinţe ale îndeplinirii rolului ce revine pârghiilor
financiare:
În primul rând, se cere ca pârghiile financiare să se încadreze organic în sistemul categoriilor
economice existente, precum şi o îmbinare organică a pârghiilor financiare cu normele şi normativele
economico-financiare, iar acţiunea lor să fie circumscrisă îndeplinirii obiectivelor de politică economico-
socială, în concordanţă cu sarcinile stabilite. Astfel se creează premisele necesare pentru îndeplinirea
funcţiilor acestor pârghii în deplină corelaţie cu celelalte metode de conducere folosite şi realizarea
obiectivelor urmărite.
În al doilea rând, este necesară armonizarea acţiunii tuturor pârghiilor financiare pentru a se completa
şi a nu se anihila reciproc. Potrivit acestei cerinţe se impune ca pârghiile financiare să fie tratate ca un
sistem, în care acţiunea componentelor este convergentă şi vizează realizarea obiectivelor stabilite. Neluarea
în considerare a acestei cerinţe poate avea ca urmare anihilarea sau chiar anularea reciprocă a acţiunii unor
pârghii, comportarea lor contradictorie şi, pe ansamblu, diminuarea rolului acestora în procesul conducerii
activităţii economico-sociale şi al îndeplinirii acestor obiective.
În al treilea rând, acţiunea pârghiilor financiare trebuie să aibă un caracter diferenţiat în raport cu
specificul ramurilor şi subramurilor de activitate şi cu condiţiile existente în fiecare etapă a dezvoltării. În
acest scop este indicată, încă în faza proiectării pârghiilor financiare, studierea reacţiilor posibile din partea
unităţilor economice, considerate în situaţii diverse, faţă de folosirea uneia sau alteia dintre pârghii şi, în
principiu, experimentarea lor în activitatea unor unităţi reprezentative înainte de a fi generalizate, iar periodic
devine necesară verificarea comportamentului lor în practica economico-financiară pe baza rezultatelor
obţinute, şi adoptarea măsurilor corective ce se impun.
În al patrulea rând, este necesar ca în conceperea şi folosirea pârghiilor financiare să fie luate în
considerare conexiunile ce se realizează între acestea şi diferitele componente ale mecanismului economico-
financiar. Luarea în considerare a legăturilor de conexiune permite atât valorificarea deplină a valenţelor
pârghiilor financiare, cărora le revine astfel rolul de a complini imperfecţiunile mecanismului în ansamblu,
cât şi funcţionarea normală a acestui mecanism.
Rostul acestor pârghii financiare rezidă, în esenţă, în a suplini prin funcţionarea lor imperfecţiunile
mecanismului economic, respectiv atenuarea disfuncţionalităţilor acestuia. În acest sens, limitele recunoscute
ale autoreglării mecanismului economiei de piaţă justifică instituirea şi grefarea pe acest mecanism a
pârghiilor economico-financiare cu rolul menţionat anterior.
Pârghiile/instrumentele financiare au un rol important în funcţionarea mecanismului financiar şi
îndeplinesc următoarele funcţii:
- mijloc de dimensionare a necesarului de resurse financiare ce urmează a fi constituite şi folosite în
economia naţională;
- mijloc de semnalizare, control şi reglare;
- mijloc de stimulare şi sancţionare;
- mijloc de cuantificare a eficienţei folosirii resurselor (materiale, financiare şi umane).
Direcţionarea, dirijarea şi influenţarea activităţii economico-financiare nu este lăsată numai pe seama
pârghiilor/instrumentelor economice şi financiare, ci se folosesc şi metode şi măsuri administrative pentru
realizarea acestor deziderate. Dintre acestea amintim:
- întocmirea de prognoze, programe economice şi planuri financiare pentru a şti în ce direcţii,
în ce ritm, cu ce eforturi şi cu ce rezultate se dezvoltă economia sau ramurile acesteia;
- exercitarea controlului financiar de către organele abilitate asupra modului de păstrare şi
administrare a mijloacelor materiale şi financiare ale statului;
- supravegherea modului de stabilire a preţurilor la unele bunuri şi servicii de mare importanţă
pentru funcţionarea normală a economiei;
- sancţionarea evaziunii fiscale şi a altor abateri de la prevederile legale;
- reglementarea de către stat a modului de acordare a garanţiilor guvernamentale şi a altor
elemente de sprijin economic, etc.

8. Sistemul financiar al statului – esenţa elementelor componente.

În economia de piaţă statul influenţează procesele economice într-o măsură mai mare sau mai mică
prin intermediul sectorului public care diferă ca mărime şi structură de la o ţară la alta. Dacă în Elveţia,
SUA, Danemarca, Japonia, Suedia întreprinderile de stat ocupă un loc modest în economia naţională atunci
în Franţa, Germania, Italia şi Anglia acestea deţin o pondere importantă în producţia totală.
Sectorul public influenţează atât dimensiunile ofertei de bunuri cât şi pe cele ale cererii. Într-o serie
de ţări piaţa capitalului de stat înghite o parte apreciabilă din producţia totală de bunuri şi servicii:
 - pentru nevoile armatei (Rusia, SUA, China, India);
- pentru instituţiile de învăţământ (Japonia, SUA, Anglia);
- pentru nevoile administrative (Canada, Germania);
- pentru sănătate (ţările dezvoltate);
- pentru nevoile economice (ţările în curs de dezvoltare).
Esenţa finanţelor publice constă în aceea că ele acoperă acea parte a relaţiilor monetare privind distribuirea
şi redistribuirea valorii produsului agregat creat în societate, care este acumulat în suma stabilită în mâinile
autorităţilor de stat şi ale administraţiilor locale pentru a acoperi costurile necesare statului şi autorităţilor
locale pentru realizarea funcţiilor lor. În literatura de specialitate se evidenţiază următoarele domenii ale
relaţiilor financiare:
sistemul financiar

finanţe
Economia
internaţionale mondială

finanţe publice Macroeconomia

finanţe private Microeconomia

Sistemul financiar al ţării noastre cuprinde mai multe categorii de relaţii financiare care alcătuiesc tot atâtea
componente, subsisteme sau verigi. Fiecare componentă constituie expresia generalizată a unor fenomene şi procese
economice care apar în mod necesar, deşi fiecare componentă are un anumit conţinut economic şi o sferă de
manifestare strict determinată, privite în ansamblu acestea alcătuiesc un sistem unitar.
Componentele sistemului financiar al Republicii Moldova sunt:
- bugetul şi fondurile speciale;
- finanţele întreprinderilor;
- finanţele companiilor şi instituţiilor de stat;
- sistemul bancar;
- asigurări sociale de stat.
Între aceste componente şi mai ales al bugetului statului şi celelalte componente există legături de
interdependenţă. Schematic structura sistemului financiar poate fi reprezentată în figura 2.3.
Bugetul public reprezintă nucleul de bază a sistemului financiar îl concretizează cele mai importante relaţii
financiare între stat şi persoane fizice sau juridice. Bugetul are legături cu alte verigi şi ele se numesc legături
principale. Legăturile între celelalte componente se numesc derivate. Fondurile speciale:
- pentru sănătate;
- pentru învăţământ;
- pentru modernizarea vămilor şi reparaţia drumurilor.
Finanţele întreprinderilor reprezintă veriga primară a finanţelor, punctul de plecare – sosire a veniturilor
financiare. Ele concretizează acele relaţii de natură economică în formă bănească prin care se formează şi utilizează
capitalul societăţilor comerciale, fondurile proprii ce participă cu fluxuri financiare la celelalte verigi cărora în mod
normal trebuie să le asigure funcţionare bună.
Finanţele companiilor de Finanţele instituţiilor de stat
importanţă naţională sau naţionale şi locale.
locală

Asigurări sociale de stat

Bugetul de stat:
fonduri speciale

Finanţele întreprinderilor Relaţii de creditare: banca Asigurările private de

mixte, private, cooperatiste şi creditul public bunuri, persoane,
răspunderea civilă

Figura 2.3. Structura sistemului financiar

Finanţele companiilor de stat reprezintă acele relaţii financiare de natură economică în formă bănească prin
care se formează şi se modifică capitalul statutar, fondurile proprii şi legăturile cu bugetul statului şi celelalte verigi.
Finanţele instituţiilor de stat reprezintă acele relaţii financiare de natură economică în formă bănească ce se
transferă de la buget pentru înfiinţarea instituţiilor noi şi funcţionarea celor care există.
Asigurările sociale de stat prezintă un întreg sistem al asigurărilor sociale din Moldova şi reprezintă relaţii
financiare prin care se formează un fond centralizat din care se efectuează cheltuielile de asigurări sociale.
Asigurările de stat de bunuri, persoane şi răspundere civilă reprezintă relaţii de repartiţie în sens larg prin care
persoanele ameninţate de diverse riscuri, contribuie cu o parte din puterea lor de cumpărare la formarea unui alt fond
realizat din care la producerea riscului firma de asigurare plăteşte suma cuvenită.
Relaţiile de credit reprezintă acele relaţii financiare de natură economică sub formă bănească care se
înregistrează între sistemul bancar şi celelalte componente a sistemului financiar.

Sistemul de gestiune a finanţelor publice

Instrumentul de Obiectul de
Subiectul gestiunii Scopul final
influenţare
gestiune
Aparatul financiar Politica financiară Relaţiile Stabilitatea
financiare financiară
Parlamentul
Principii de gestiune Relaţii de formare şi
Preşedenţia utilizare a fondurilor Echilibrul
Guvernul Planififcarea macroeconomic
financiară bugetare
Curtea de conturi Relaţii de formare şi Excedentul bugetar
Prognoza financiară
Ministerul Reglementarea
utilizare a fondurilor Diminuarea datoriei
Finanţelor extrabugetare de stat
financiară Relaţii de formare şi
Banca Naţională a Controlul financiar Valuta naţională
utilizare a fondurilor de
Moldovei asigurare stabilă

Principiile de organizare a sistemului financiar

 este determinat de obiective comune și de o politică unică urmată de stat prin intermediul
organismelor financiare centrale, iar managementul sistemului financiar se bazează pe un
cadru legal unic, instrumente și metode de gestionare comune
unităţii

este exprimat prin faptul că fiecare legătură a sistemului financiar își rezolvă problemele,
are propriul scop social, forme specifice de organizare și corespunde propriului aparat
financiar special
independenței

respectarea sunt asigurate de statutul egal al relațiilor financiare dintre stat și raioane
intereselor
naționale și
locale

9. Finanţele şi instituţiile ce reglează activitatea sa.

Totalitatea instituţiilor prin care se face politica financiară constituie aparatul financiar al Republicii
Moldova. Acest aparat este stabilit prin legi, hotărâri ale Guvernului, se stabilesc funcţiile şi atribuţiile
aparatului financiar. Aparatul financiar se clasifică după cum este reflectat în figura 2.5.

aparat aparat
financiar financiar
specializat nespecializat
Curtea de conturi Parlamentul
Ministerul Finanţelor Preşedenţia

Ministerul Muncii şi
protecţiei sociale
Guvernul
Banca Naţională a
Moldovei

Figura 2.5. Elementele componente ale aparatului financiar

Curtea de conturi – organ suprem de control financiar. Activitatea sa e autonomă, fiind subordonată
Guvernului. Pentru activitatea sa anuală, Curtea de Conturi prezintă Parlamentului datele ce se publică în Monitorul
Oficial. Organizarea Curţii de conturi e specială, din această curte face parte procurorul financiar general. Domeniul
său de acţiune îl reprezintă domeniul finanţelor publice, asigurările, datoriile publice, controlează Banca Naţională,
societăţile comerciale.
Ministerul Finanţelor e un organ central administrativ, prin care Guvernul îşi realizează politica fiscală.
Atribuţiile principale sunt: formează, aprobă capitolele şi articolele bugetului de stat; elaborează norme metodologice
pentru aplicarea legilor financiare; reprezintă statul în faţa instituţiilor judecătoreşti; organizează şi conduce Garda
financiară, Trezoreria de stat. Ministerul Finanţelor asigură respectarea drepturilor şi intereselor statului.
Ministerul Muncii şi protecţiei sociale are următoarele atribuţii:
- realizează politica de asigurări sociale care rezultă prin executarea bugetului de stat
- colaborează cu alte instituţii centrale la recalificarea profesională;
 - colaborează cu persoanele inapte de muncă pentru asigurarea condiţiilor normale de existenţă.
Banca Naţională a Moldovei este banca centrală a statului şi ea îşi desfăşoară activitatea în baza Legii cu
privire la BNM nr.548-XIII din 21.07.1995. Obiectivul principal al acestei instituţii este emisiunea masei monetare şi
reglarea cursului valutar. Banca Naţională are rolul de a emite masa monetară; organiza, coordona şi controla
mijloacele băneşti; operaţiile cu şi fără numerar; stabilirea cursului şi relaţiilor valutare. Băncile comerciale
mobilizează disponibilităţile băneşti din economie de la populaţie şi corespondează cu alte bănci.