[Type here]

Examenul la Finanțe

1. Întocmirea și susținerea unui referat ca și contribuție individuală la Seminar.

Reprezintă 30% din nota la examen.
2. Susținerea examenului la Finanțe. Reprezintă 70% din nota la examen.
3. Nota finală = Nota pentru Referat x 0,3 + Nota la examen x 0,7

1
Curs Finanțe
[Type here]

CURSUL 1

CONȚINUTUL ECONOMIC, FUNCȚIILE ȘI ROLUL FINANȚELOR

1.1. Necesitatea obiectivă a apariției finanțelor publice și a menținerii lor în
economia contemporană
Finanțele au apărut pe scena vieții social-economice, pe fondul dezvoltării
factorilor de producție și a relațiilor bănești, odată cu apariția statului și instituirea
forței sale publice, adică la incidența comunei primitive cu societatea sclavagistă.
Finanțele publice se manifesta ca relații de natură economică, a căror
substanțializare constă în formarea și utilizarea fondurilor bănești ale statului.
Apariția finanțelor publice și dezvoltarea lor ulterioară și prezentă se încadreaza
în procesul obiectiv al evoluției societății omenești, având la bază existența a
două condiții indispensabile:
a) dezvoltarea relațiilor bănești, astfel încât să fie posibilă formarea și utilizarea
resurselor statului în formă bănească;
b) apariția statului și amplificarea funcțiilor și a sarcinilor pe care acesta și le
asumă - pentru îndeplinirea cărora sunt necesare, în mod firesc, importante
resurse.
Luate împreună, cele două condiții au făcut necesară și posibilă apariția finanțelor
publice, iar menținerea și dezvoltarea lor reprezintă efectul interrelației dintre
aceleași condiții. Aceasta înseamnă, cu alte cuvinte, că relațiile financiare publice
au fost și sunt generate de procesele de prelevare, repartizare și utilizare a
resurselor bănești necesare statului pentru exercitarea funcțiilor și îndeplinirea
sarcinilor sale.
În afără acestui gen de relații financiare, în economie au apărut și există finanțe
private, în cazul cărora subiecții sunt persoane fizice sau juridice autonome,
diferite de stat sau vreuna din instituțiile sale.
Problemele referitoare la geneza, conținutul economic, funcțiile, rolul și evoluția
relațiilor financiare în cursul dezvoltării societății omenești formează obiectul de
studiu al științei finanțelor. Aceasta este astăzi o știință economică distinctă, care
s-a conturat ca disciplină științifică independentă începând cu deceniul patru al
secolului aI XIX-lea, adică după mii de ani de la apariția primelor elemente de
finanțe.

2
Curs Finanțe
[Type here]

Ca expresie a relațiilor generate de procesele menționate, finanțele au caracter

istoric concret, întemeiat pe condițiile specifice ale fiecărei perioade a dezvoltării
economico-sociale și ale fiecărei țări. În virtutea acestui caracter, finanțele
evoluează permanent și se perfecționează (se modifică) continuu, potrivit
schimbărilor ce au Ioc în ansamblul relațiilor economico-sociale.
Astfel, în primele stadii de existență a orânduirii sclavagiste - când economia
avea un caracter natural-închis - finanțele publice au avut o sferă restrânsă de
manifestare întrucât:
- o bună parte a funcțiilor publice de conducere, justiție sau apărare erau onorifice,
fără a fi remunerate;
- construirea templelor și a corăbiilor, întreținerea armatelor și a curților,
organizarea spectacolelor, răscumpărarea prizonierilor și altele erau asigurate,
îndeosebi, pe calea prestațiilor și a dărilor în natură la care erau obligați supușii
statului sau pe calea tributurilor, a jafurilor și a trofeelor de război.
Manifestarea mai amplă a relațiilor financiare este strâns legată de apariția
economiei de schimb - odată cu care cetățenii și supușii statului sclavagist au fost
obligați să participe la acoperirea necesităților publice și cu mijloace bănești.
În feudalism are Ioc o dezvoltare a economiei de schimb, dar relațiile marfă-bani
nu devin predominante. Ca urmare, statul apelează în continuare la prestațiile și
dările în natură, la veniturile domeniale, precum și la cele aferente drepturilor
regaliene. Fără a intra în amănunte, facem o mică paranteză legată de aceste
drepturi. Astfel, este de reținut că, drepturile regaliene au desemnat privilegiul
de a încasa anumite venituri, de care s-a bucurat monarhul în evul mediu, iar
mai târziu vistieria statului. Prin forma și modul lor de percepere, aceste drepturi
sunt interpretate de știința finanțelor ca o formă de trecere de la veniturile
domeniale la impozite (ca expresie actuală a finanțelor publice).
În funcție de contribuția lor Ia formarea veniturilor suveranului (respectiv a
vistieriei publice), drepturile regaliene au fost împărțite În 3 grupe, astfel:
- în grupa I au fost cuprinse dreptul asupra bunurilor găsite, încărcăturii
corăbiilor salvate de la înec, succesiunilor fără moștenitori și averii străinilor,
după decesul acestora;
- în grupa a II-a erau cuprinse: drepturile silvice de vânătoare și de pescult,
precum și drepturile de exploatare a subsolului și de folosire a morilor de vânt;
- în grupa a III-a au fost incluse: dreptul de a bate moneda (ce a reprezentat un
simbol al puterii fiecărui senior feudal, dar și un izvor suplimentar de venituri) și

3
Curs Finanțe
[Type here]

dreptul de judecată (care a adus cu sine și instituirea amenzilor și a taxelor de

judecată - ca elemente concrete de finanțe).
Revenind la descrierea sumară a perioadei feudaliste, trebuie să menționăm că, în
epocă, vistieria publică s-a confundat, în cele mai multe cazuri, cu așa-numita
„cămară personaIă” a suveranului (a domnitorului, în cazul țărilor române,
împăratului, regelui, cneazului etc., în alte țări). Alimentarea acestei „cămări” se
făcea prin impozite în bani, daruri, împrumuturi, tributuri etc. În acest cadru,
veniturile în bani continuă să dețină o pondere relativ redusă în acoperirea
cheltuielilor publice.
Capitalismul aduce cu sine o producție de mărfuri generalizată și trecerea la
preponderența economiei de schimb. În această perioadă, relațiile bănești capătă
o largă dezvoltare, iar întreținerea aparatului de stat se bazează, în exclusivitate,
pe folosirea resurselor bănești. Pe acest fond, sfera de manifestare a relațiilor
financiare se extinde considerabil, iar practica financiară înregistrează numeroase
manifestări și perfecționări, corespunzătoare succesiunii stadiilor acestui gen de
economie.
Sfera de cuprindere a finanțelor pubIice atinge nivelul său maxim odată cu
extinderea peste limitele normalului a proprietății de stat - în cazul țărilor cu
economie centralizată, ce s-au declarat a fi socialiste (comuniste). În aceste țări,
finanțele publice au fost implicate masiv în procesul repartiției produsului intern
brut (P.I.B.), prin centralizarea părții covărșitoare a acestuia la dispoziția statului
și repartizarea sa pentru finanțarea obiectivelor economico-sociale stabilite prin
planurile centrale.
Din succinta prezentare a evoluției lor, rezultă că, de la apariția primelor elemente
și până în zilele noastre, finanțele nu au mai părăsit scena vieții social-
economice.
Motivația legică, obiectivă a manifestării relațiilor financiare în cadrul economiei
contemporane are temeiul faptului evident al menținerii celor doi factori
condiționali, care au făcut necesară și posibilă apariția lor - relațiile banești și
statul. Complexitatea convergenței acestor doi factori a sporit și s-a amplificat
permanent, astfel că, esența, funcțiile și rolul finanțelor au cunoscut substanțiale
modificări în timp.
Ca expresie a acțiunii legii valorii și a celorlalte legi specifice economiei de
schimb, relațiile bănești sunt omniprezente în economia contemporană, iar
conținutul lor nu se rezumă doar la schimbarea formelor funcționale ale valorii -
din forma marfă (M) în forma bani (B) și invers. Forma valorică a produselor
finite, lucrărilor și serviciilor sau a rezultatelor activităților economico-sociale

4
Curs Finanțe
[Type here]

desfășurate, care este exprimabilă și transformabilă în bani, se manifestă nu

numai în sfera relațiilor de schimb - care dau conținut pieței, ci și în cadrul
relațiilor de repartiție. Astfel de relații se desfășoară atât între multitudinea de
agenți economici și sociali, priviți în mod individual, cât și la nivelul
macroeconomiei. Este vorba de faptul că produsul intern brut și net - ca forme
valorice macroeconomice ale ansamblului bunurilor realizate într-o țară, cu sau
fără caracter de marfă - apar în formă monetară, iar repartiția și utilizarea lor
implică, în mod necesar, derularea unei pluralități de relații bănești.
În ce privește statul, este de remarcat că, în condițiile societăților contemporane,
rolul și funcțiile sale s-au amplificat și diversificat, pe măsura complicării
mecanismului economico-social și a acțiunii a numeroși factori sociali,
economici și politici – interni și externi. În acest context, statul jandarm și
judecător, din perioada economiei sclavagiste, feudaliste și capitaliste
premonopoliste, s-a transformat în statul protector al economiei, în perioada
expansiunii monopolurilor, apoi în stat partener al agenților economici privați,
odată cu instaurarea capitalismului monopolist de stat.
În condițiile economiei contemporane, în majoritatea țărilor lumii, statul a devenit
el însuși un important agent economic, ca urmare a separației ce s-a realizat între
domeniul public și domeniul privat al statului. Totodată, avem de-a face și cu
statul organizator și statul manager, întrucât, alături de funcțiile sale tradiționale
privind formarea, consolidarea și dezvoltarea suprastructurii societății, statul
contemporan și-o asumă și pe aceea a asigurării organizării și conducerii
generale a economiei, funcție ce este recunoscută și în optica neoclasică a ultimei
jumătăți de secol (J.K. Galbraith, Știința economică și interesul public, Editura
politică, București, 1982, p. 33).
Pentru înfăptuirea acestor funcții și sarcini deosebite, statul contemporan are
nevoie de importante resurse economice, iar partea din produsul intern brut, care
formează aceste resurse, se mobilizează la dispoziția statului și se repartizează
atât în formă materială, cât și în formă bănească.
Procesele de mobilizare și alocare a resurselor bănești necesare statului, în
contextul menționat, constituie conținutul unor relații ecnomice specifice,
denumite „relații financiare publice” sau, cu un termen generic, „finanțe
publice”.
Această concluzie este importantă, întrucât evidențiază nu numai necesitatea
obiectivă a existenței finanțelor în economia contemporană, în general, ci și
manifestarea unei varietăți de relații financiare, deoarece produsul intern brut se
crează atât în cadrul funcționării sectoarelor proprietății private și cooperatiste,

5
Curs Finanțe
[Type here]

cât și în cadrul diverselor forme ale proprietății mixte, în cadrul sectorului public,
precum și în cadrul sectorului privat al statului. Astfel, apar relații financiare între
stat, de pe o parte, și agenții economici din sectoarele privat și cooperatist ale
economiei, precum și populația în ansamblul său, pe de altă parte – prin care se
realizează transferul fără echivalent direct și imediat în proprietatea statului a
unor resurse ce sunt utilizate pentru exercitarea funcțiilor acestuia. Concomitent
asemenea relații se derulează și între regiile publice, societățile comerciale cu
capital de stat, instituțiile de stat și societățile comerciale mixte, în cadrul cărora
statul este copartener, pe de o parte, și statul-autoritate (ca subiect de drept
public și exponent al relațiilor bugetare), statul-asigurator (prin asigurările
sociale de stat și un segment important al asigurărilor de bunuri, persoane și
răspundere civilă), statul-protector (vizând protecția socială prin construirea și
utilizarea unor fonduri special afectate acestui scop), pe de o parte.
Pe baza celor menționate rezultă că, în condițiile economiei marfaro-bănești și
ale existenței statului cu funcțiile și sarcinile sale specifice, acțiunea legii valorii
și manifestarea concretă a relațiilor bănești determină, în mod obiectiv,
necesitatea finanțelor și circumscrierea lor în ansamblul relațiilor economico-
sociale ce se derulează în cadrul economiei contemporane.
1.2. Concepții clasice și moderne privind finanțele publice
Sintetizând diversele concepții întâlnite în literatura de specialitate, menționăm
că finanțele publice sunt considerate a fi:
- fonduri bănești prelevate la dispoziția statului în vederea îndeplinirii funcțiilor
și a sarcinilor sale;
- mijloace de intervenție a statului în economie, prin intermediul unor pârghii sau
instrumente specifice, constituite din impozite, taxe, contribuții, împrumuturi,
alocații bugetare, subvenții, bonificații și alte facilități fiscale, în vederea
influențării într-un sens sau altul a activității economice;
- forme și metode concrete de administrare a banului public;
- ccte juridice de dispoziție autoritară sau contractuală, vizând preluarea la
dispoziția statului a unei părți din produsul intern brut, în scopul îndeplinirii
funcțiilor și al realizării sarcinilor statului;
- relații economice ce se manifestă în procesele de constituire și de repartizare a
fondurilor publice de resurse bănești, în scopul satisfacerii nevoilor generale ale
societății.
Așa cum se observă, unele concepții iau în considerare latura materială-
substanțială a finanțelor publice, la altele prevalează partea pragmatică sau
6
Curs Finanțe
[Type here]

juridică, în timp ce altele iau în considerare doar aspectul relațional. În realitate,

între toate aceste laturi sau forme de manifestare ale finanțelor publice există
strânse legături. Ca urmare, o anumită latură, a finanțelor nu o exclude pe cealaltă,
ci contribuie la înțelegerea fenomenelor financiare, în ansamblul lor. Astfel, avem
în vedere că, mobilizarea și repartizarea de către stat a resurselor bănești de care
acesta are nevoie se realizează în procesele de repartiție a produsului intern brut,
prin intermediul unor instrumente specifice și într-un cadrul juridic adecvat, în
scopul satisfacerii nevoilor sociale și al influențării activităților economico-
sociale. Procesele de prelevare a resurselor bănești se realizează de către stat de
la persoanele fizice și juridice contribuabile și se distribuie în folosul diverselor
persoane fizice și juridice, al unor ramuri sau domenii de activitate, precum și în
plan teritorial. Aceste procese constituie manifestarea concretă a relațiilor ce se
derulează între stat, pe de o parte, și ceilalți subiecți de finanțe, pe de altă parte.
1.3. Conținutul economic al finanțelor în economia contemporană
În condițiile economiei contemporane, finanțele publice constituie o parte a
relațiilor bănești prin intermediul cărora, în procesul repartiției produsului intern
brut, se formează, se repartizează și se utilizează fondurile necesare îndeplinirii
funcțiilor și sarcinilor statului. Asemenea relații apar în procesul repartiției fără
echivalent direct a produsului intern brut și, în primul rând, a produsului intern
net, în vederea satisfacerii unor nevoi publice.
Finanțele publice constituie doar o parte a relațiilor financiare, astfel că, în sfera
finanțelor trebuie să fie incluse, după aprecierea noastră, și acele relații care
vizează formarea capitalului social al agenților economici și modificarea mărimii
acestuia, constituirea prin aporturi banești a patrimoniului instituțiilor,
asociațiilor și fundațiilor private, relațiile privind remunerarea prin dividende a
capitalului, de constituire de către fiecare agent economic a fondurilor proprii pe
seama mobilizării amortismentului aferent imobilizărilor corporale, a unor
fracțiuni din profitul net și a altor resurse, precum și de alocare a acestor fonduri
pentru investiții, activitatea curentă de exploatare, acțiuni sociat-culturale,
sponsorizări etc.
Înțelegerea corectă a esenței relațiilor financiare presupune evidențierea
trăsăturilor specifice ale acestora, care le individualizează în cadrul relațiilor de
transfer de valoare fără echivalent, al relațiilor bănești și al relațiilor de repartiție
- potrivit logicii formale simple a lui Aristotel.
Astfel, relațiile de transfer de valoare fără echivalent sunt și financiare numai
dacă îmbracă forma bănească și se realizează în scopul satisfacerii unor nevoi
publice în ansamblu sau/și cu caracter economic sau social-comun. Ca urmare,

7
Curs Finanțe
[Type here]

transferul de valoare fără echivalent a unei părți din produsul intern brut realizat
în forma naturală nu intră în sfera de cuprindere a relațiilor financiare. De
asemenea, nu întrunesc trăsăturile relațiiIor financiare nici transferurile de
valoare fără echivalent realizate în formă bănească prin relațiile de donație și de
succesiune, înfăptuite în interes strict personal între persoanele fizice, și a căror
substanță valorică este folosită pentru consumul final propriu.
Sfera finanțelor este mai restrânsă decât cea a ansambluIui relalațiilor banești
care se manifesta în procesele repartiției și circulației produsului intern brut.
Această realitate derivă din faptul că o bună parte a relațiilor bănești vizează
doar schimbarea formei valorii, din forma marfă într-o valoare bani (M-B) și
invers, din forma bani în forma marfă (B-M), care, în principiu, se realizează prin
schimburi echivalente. În acest sens, relațiile bănești devin financiare numai dacă
schimbarea prealabilă a formei valorii este urmată și de un transfer de valoare
fără echivalent direct și imediat, de la un subiect al relației bănești respective la
altul. Dar, potrivit considerațiilor de mai înainte și acest transfer în formă
bănească trebuie să întrunească anumite condiții și să se înfăptuiască printr-un
mecanism specific. Astfel, relațiiIe bănești sunt și financiare numai dacă presupun
transferul fără echivalent a unei părți din resursele create sau deținute de o
persoană juridică sau fizică către fonduri bănești constituite pentru satisfacerea
unor necesități publice sau vizând constituirea de noi capitaluri sociale, majorarea
fondurilor destinate reproducției economice sau acoperirea altor nevoi cu caracter
social-comun. De asemenea, sunt financiare și relațiile generate de transferul de
valoare de la aceste fonduri către persoanele juridice și fizice care urmează să le
folosească.
Din cele prezentate rezultă și faptul că sfera relațiilor financiare este mai îngustă
decât sfera relațiilor de repartiție a produsului intern brut și a celui net. Astfel,
în anumite cazuri, schimbarea formei valorii din forma marfă în forma bani și
invers - care se realizează prin actele de vânzare-cumpărare -, poate să fie însoțită
și de o modificare a mărimii valorii, prin abaterea prețului de la nivelul de
echilibru, dat de intersecția între curba cererii și curba ofertei. Într-o asemenea
situație, între cei doi subiecți ai relației bănești respective are Ioc un transfer de
valoare fără echivalent, un act de repartiție de la un subiect la altul, dar care nu
este de natură financiară. Asemenea transferuri provin din funcționarea
mecanismului pieței și din comportamentul real al relațiilor bănești, care se
înfăptuiesc prin manifestarea voinței ambilor subiecți ai fiecărei relații de schimb
în parte. De aceea, deși relațiile de acest gen realizează, prin însăși derularea lor,
repartiția unei fracțiuni a produsului intern brut, ele rămân numai relații bănești
de repartiție, deoarece nu conțin elementele de voință unilaterală și de
constrângere, care sunt inerente oricărui transfer de tip financiar.

8
Curs Finanțe
[Type here]

Prin urmare, transferul de resurse și, deci, repartiția produsului intern brut și a
produsului intern net se poate realiza prin mecanismul pieței, când transferul de
valoare se realizează ca urmare a voinței bilaterale a părților - prin relații bănești
pure (exclusive), dar imperfecte, prin relațiile de donație și de succesiune dintre
persoanele fizice, vizând interesul individual al acestora, prin unele relații
neconvenționale, concretizate în furturi, darea și luarea de mită, oferirea și
acceptarea cadourilor etc. în fine, transferul de resurse se poate derula prin
intermediul unui mecanism specific, când respectivul transfer are Ioc prin relații
bănești ce se desfașoară ca urmare a voinței unice a statului sau a unui agent
economico-social. În acest context, relațiile bănești de repartiție care determină
transferul de valoare fără un echivalent direct și imediat sunt financiare numai în
măsura în care procesele respective sunt inițiate și desfășurate pentru satisfacerea
unor nevoi specifice ale societații, privită în ansamblu, sau pentru asigurarea
condițiilor de derulare a activităților organizate de agenții economici - indiferent
de forma de proprietate asupra capitalului social, precum și pentru desfășurarea
activitaților proprii ale instituțiilor.
Definirea corectă și completă a finanțelor presupune, după opinia noastră, luarea
în considerare a “punctelor fixe”, rezultate din prezentarea celor trei tipuri de
relații: relațiile de repartiție, relațiile bănești și relațiile de transfer de valoare fără
un echivalent direct și imediat.
1.4. Deosebirile esențiale între finanțe și creditul bancar
Finanțele și creditul bancar sunt indispensabile economiilor contemporane. Cele
două categorii de relații bănești se manifestă într-un mod specific, ca urmare a
trăsăturilor ce Ie sunt proprii. De aceea, se impune cunoașterea deosebirilor ce le
separă, deosebiri ce provin din:
- caracterul diverselor fonduri bănești;
- sursele de formare a fondurilor;
- obiectul și caracterul transferului realizat.
Astfel, din punct de vedere al caracterului lor, fondurile ce se formează și se
utilizează în economie sunt: permanente și provizorii.
Fondurile permanente sunt acelea ce trebuie constituite pentru satisfacerea
necesităților publice și pentru asigurarea continuității reproducției economice.
Ele se alocă cu titlu definitiv și fără să presupună prestarea unui echlvalent direct
și imediat sau rambursarea lor. Relațiile generate de procesele de formare și de
repartizare a acestor fonduri au trăsăturile analizate anterior, fiind financiare.

9
Curs Finanțe
[Type here]

Fondurile provizorii se pun la dispoziția agenților economico-sociali pentru

perioade de timp determinate, fiind rambursabile la scadențele fixate prin
contractele încheiate de bănci cu beneficiarii respectivelor fonduri. Procesele de
formare și de plasare a fondurilor de acest gen dau naștere Ia relațiile de creditare
bancară. Pentru disponibilitățile mobilizate, băncile bonifică dobânzi, iar pentru
plasamentele efectuate se percep dobânzi.
Sursele de formare ale celor două categorii de fonduri sunt și ele diferite. Astfel,
fondurile financiare se constituie, în primul rând, din produsul intern net și, în al
doilea rând, prin mobilizarea celeilalte componente a produsului intern brut
(amortismentul imobilizărilor corporale), în măsura în care aceasta se utilizează
pentru majorarea fondurilor destinate reproducției economice. La acestea, se
adaugă și valoarea reziduală a mijloacelor fixe, ca parte a avuției naționale, care
dobândește utilitate economică prin reintroducerea sa în circuit, prin intermediul
relațiilor financiare generate de repartizarea sa la fondul de investiții al agentului
economic. Ca urmare, fondurile financiare sunt rezultatul unor procese de
repartiție finalizate, de unde și caracterul definitiv al acestora.
Fondurile de creditare bancară se formează prin mobilizarea de către bănci a
mijloacelor bănești temporar disponibile în economie și a celor provenite din
emisiunea monetară, indiferent dacă acestea reprezintă produs intern net
nerepartizat încă, acumulări sau economii din perioadele trecute, încasări globale
din realizarea producției și din prestările de servicii. În acest cadru, se
întrepătrund procese de repartiție finalizate cu procese de repartiție în curs de
derulare, fondurile rezultate având, din acest punct de vedere, un caracter mixt.
Tocmai de aceea, fondurile financiare se alocă pentru satisfacerea nevoilor
permanente ale economiei și activităților social-culturale, iar fondurile de
creditare bancară pot fi utilizate numai pentru acoperirea unor nevoi temporare
de mijloace bănești. În acest sens, creditele sunt angajate pentru completarea
resurselor proprii, pentru suplinirea resurselor financiare în curs de formare și,
eventual, pentru suplimentarea fondurilor necesare reproducției economice.
Deși deosebirile prezentate sunt evidente, totuși, unii economiști susțin includerea
relațiilor de credit în sfera finanțelor, cărora li se atribuie astfel un sens larg - prin
cuprinderea ambelor categorii de relații - și un sens restrâns, cu referire doar Ia
prima categorie de relații, pe care le numesc “relații financiare propriu-zise”.
În ce ne privește, considerăm că relațiile de complementaritate ce se manifestă în
mod real între fondurile financiare și cele de creditare bancară, posibilitatea
utilizării separate sau împreună a resurselor mobilizate prin diversele procese
financiare și a celor angajate prin procesele de creditare bancară nu reprezintă

10
Curs Finanțe
[Type here]

argumente suficiente pentru a se concluziona asupra conținutului economic

identic al celor două tipuri de relații banești. Din acest punct de vedere,
diferențierea se relevă prin luarea în considerare a obiectului și caracterului
transferului ce se înfăptuiește prin cele două categorii de relații. Astfel, în timp
ce prin finanțe se realizează transferul de valoare fără echivalent, transfer cu
caracter definitiv-nerestituibil, creditul bancar nu implică un asemenea transfer,
ci doar transmiterea dreptului de folosință asupra sumelor împrumutate. lar
această transmisiune se realizează pentru o perioadă limitată de timp, până la
scadență, și în schimbul unei plați sub forma dobânzii. Având asemenea trăsături,
relațiile de creditare bancară sunt, după opinia noastră, relații bănești pure
(exclusive). În acest sens, apreciem că acordarea creditului reprezintă un act de
vânzare pur (autentic) pentru creditor, prin care are Ioc transmiterea dreptului de
folosință asupra unei sume de bani, pentru o perioadă de timp expres precizată și
în schimbul încasării dobânzii. Simetric, angajarea creditului constituie un act
de cumpărare pentru debitor, întrucât, prin plata dobânzii, el obține dreptul de a
folosi suma împrumutată, în perioada stabilită de comun acord cu banca. În acest
ultim sens, este de subliniat că fondurile financiare se formează și se repartizează
ca urmare a unei singure voințe (a statului sau a unui agent economico-social), pe
când cele de creditare bancară sunt angajate pe baze contractuale.
Concluzionând, apreciem că relațiile de creditare bancară nu sunt financiare,
deoarece ele nu presupun transferul dreptului de proprietate asupra sumei
împrumutate, iar dreptul de folosință temporară se transmite contra unui
echivalent - dobânda -, care apare ca un preț al acestui drept.
Cu toate acestea, sunt numeroase situațiile când, în limbajul uzual, termenul de
creditare este înlocuit cu noțiunea de finanțare. Această înlocuire au realizat-o în
primă instanță, practicienii, dar ea este acceptată în mod tacit și de către unii
teoreticieni.
Astfel, deseori se vorbește despre „finanțarea externă”, despre „finanțarea
comerțului internațional” sau despre „băncile finanțatoare”, deși este indiscutabil
faptul că respectivele operațiuni sunt creditări, cu obligativitatea rambursării
sumelor aferente și a plății dobânzilor convenite. În acest cadru, apreciem că
băncile nu gestionează „finanțe”, ci comercializează o marfă deosebită – „creditul
bancar”, purtător de dobândă și rambursabil la scadență.
Dacă ne referim la „finanțarea externă” de care beneficiază în prezent România,
trebuie să subliniem că sunt preponderente creditele externe angajate pentru
acoperirea deficitului balanței de plăți externe, provenite din derularea
operațiunilor de import și export sau/și pentru restructurarea economiei, pentru
retehnologizare, infrastructură etc. „Finanțarea” autentică din exterior are o

11
Curs Finanțe
[Type here]

pondere scăzută și vizează primirea unor sume consacrate perfecționării bazei

tehnico-materiale a unor activități cu caracter social-cultural (din domeniul
sănătății și pentru construirea și dotarea unor obiective din domeniul asistenței
sociale).
Consecvenți cu argumentele prezentate anterior, noi rămânem în continuare la
distincția clară (netă) între finanțe și creditul bancar, distincție care, după opinia
noastră, nu poate fi omisă fără urmări în ce privește analiza și interpretarea cetor
două tipuri de relații bănești și a substanțializărilor concrete ale acestora.
1.5. Structura actuală a finanțelor în România
Specificul modului de formare și de alocare a diferitelor fonduri bănești,
caracteristicile subiecților diverselor relații financiare, tehnicile și mecanismele
utilizate etc. determină în însăși sfera finanțelor o anumită diferențiere și
manifestarea unor tipuri distincte de relații financiare. Această diferențiere se
impune a fi realizată luându-se în considerare următoarele criterii:
- caracterul relațiilor financiare și al subiecților acestora;
- forma de proprietate asupra capitalului social (patrtmoniului);
- nivelul și structurile organizatorice în cadrul cărora se derulează relațiile
respective;
- obiectul relațiilor financiare.
În funcție de caracterul relațiilor financiare și al subiecților acestora, în structura
finanțelor din România sunt cuprinse: finanțele publice (de stat) și finanțele
private.
Finanțele publice sunt acelea care se inițiază și se derulează de către stat, ca
subiect de drept public, înzestrat cu suveranitate financiară. Ele dețin ponderea
covârșitoare în structura de ansamblu a finanțelor, avându-se în vedere volumul
fondurilor mobilizate și alocate prin intermediul lor, precum și importanța
obiectivelor social-economice finanțate.
Finanțele private sunt acelea ce se derulează de către subiecți care se află sub
incidența dreptului comercial (ca ramură de drept privat). În structura acestui tip
de finanțe sunt cuprinse: finanțele agenților economico-sociali și asigurările
private.
Finanțele agenților economico-sociali sunt strâns legate de finanțele publice
întrucât, prin locul și rolul lor în procesul reproducției produsului intern brut, au
o contribuție hotărâtoare în formarea fondurilor cu destinație publică. De
asemenea, prin poziția subiecților lor în cadrul proceselor reproducției
12
Curs Finanțe
[Type here]

economico-sociale, finanțele agenților economico-sociali și îndeosebi finanțele

societăților comerciale reprezintă punctul de plecare și de sosire al majorității
fluxurllor financiare din economie.
CriteriuI formei de proprietate asupra capitalului social este funcțional în
diferențierea agenților economico-sociali și a relațiilor de asigurări.
1.6. Funcțiile finanțelor în economia contemporană
Derularea relațiilor financiare în economia contemporană și modificările din
conținutul acestora au loc în vitutea acțiunii unor legi economice obiective, care
guvernează funcționarea mecanismului financiar în ansamblul său și a structurilor
sale componente. Potrivit cerințelor acestor legi economice, sistemul relațiilor
financiare îndeplinește funcția de repartiție și funcția de control, prin mijlocirea
cărora se înfăptuiește menirea socială a finanțelor în cadrul mecanismului de
funcționare a economiei.
Fără a se lua în considerare deosebirile care există între funcțiile finanțelor și rolul
lor în viața economico-socială, în unele lucrări se apreciază că finanțele
îndeplinesc următoarele 7 funcții:
1- Funcția de atragere a resurselor;
2- Funcția de alocare a resurselor;
3- Funcția de redistribuire a produsului intern net;
4- Funcția de stabilizator al economiei naționale;
5- Funcția de stimulator al economiei naționale;
6- Funcția de coordonare a cererii și de stabilire a prioritaților social-economice;
7- Funcția de control.
Așa cum se va observa, funcția de repartiție și funcția de control „acoperă”
integral procesele atribuite celor 7 funcții menționate anterior. De aceea, ne
alăturăm concepției majoritații specialiștilor - potrivit căreia finanțele îndeplinesc
numai cele 2 funcții menționate la început.
Funcția de repartiție constă în mobilizarea la dispoziția statului a unei fracțiuni
din produsul intern brut, îndeosebi din produsul intern net, și în repartizarea
acesteia în vederea înfăptuirii sarcinilor și atribuțiilor sale. De asemenea, o
importantă parte a produsului intern brut este mobilizată direct de către agenții
economico-sociali în vederea acoperirii propriilor necesități ale reproducției
economice și ale activităților social-culturale. Rezultă, așadar, că finanțele
contribuie la repartizarea produsului intern brut și a produsului intern net. Gradul
13
Curs Finanțe
[Type here]

participării finanțelor la procesele de repartiție primară și secundară a produsului

intern net se întemeiază pe concepția legiuitorului, a executivului și a pluralității
agenților economici cu privire la poziția față de dezvoltarea economico-socială,
adică față de viitor, precum și în legatură cu poziția față de satisfacerea
necesităților curente ale societății, adică față de prezent.
În funcție de aceste doua poziții, rezultă dimensiunea fondului creșterii de capital
(de acumulare) și a fondului de consum - ca părți ale produsului intern net.
În legătură cu formarea și repartizarea acestor fonduri, funcția de repartiție a
finanțelor cuprinde 2 momente distincte:
- mobilizarea resurselor financiare și constituirea pe baza lor a fondurilor
financiare;
- repartizarea (alocarea) pe destinații a fondurilor financiare.
Mobilizarea resurselor financiare și constituirea fondurilor financiare se
efectuează prin participarea finanțelor la procesele de repartiție primară și
secundară a produsului intern net.
Funcția de control constă în utilizarea finanțelor,ca mijloc de reflectare și
influențare a proceselor economice și sociale din cadrul societății.
Prin controlul financiar se urmărește asigurarea formării resurselor financiare ale
statului și ale agenților economico-sociali, menținerea integrității acestora și
modul lor de gestionare în raport cu criteriile lor de raționalitate și eficiență. Prin
exercitarea funcției de control a finanțelor se obțin informațiile necesare pentru
formularea unor noi decizii și realizarea de acțiuni privind mobilizarea oportună
a resurselor și utilizarea lor rațională, precum și pentru asigurarea în dinamică a
echilibrului financiar, monetar și valutar, la nivel macro și microeconomic. Prin
intermediul acestei funcții, Parlamentul, Curtea de Conturi, Guvernul, Ministerul
Finanțelor și celelalte ministere, organe 0jurisdicționale, comisiile de cenzori ale
societăților comerciale verifică respectarea prevederilor înscrise în Legea
finanțelor publice, a celor înscrise în bugetul administrației centrale de stat și
bugetelor locale, în bugetele de venituri și cheltuieli ale agenților economico-
sociali, în celelalte documente de evidență a proceselor economico-financiare.
Funcția de control este diferită prin conținutul său față de funcția de repartiție, dar
se suprapune peste aceasta din punct de vedere al timpului și al locului, când și
unde se exercită. Această realitate se întemeiază pe faptul că îndeplinirea funcției
de control echivalează cu efectuarea controlului asupra modului de distribuire și
redistribuire a produsului intern brut și net, asupra proceselor de mobilizare și
dirijare a resurselor financiare ale economiei, la nivel macro și microeconomic.

14
Curs Finanțe
[Type here]

Astfel, funcția de control se înfăptuiește prin intermediul categoriilor financiare:

impozite, taxe, contribuții, prelevări, alocații și cheltuieli bugetare, amortizarea
activelor fixe – care în acțiune devin pârghii financiare. Aceste pârghii sunt
folosite de către stat și de către agenții economico-sociali în cuantificarea și
normarea valorică a activității și a rezultatelor acesteia, corespunzător dublei
dimensiuni a analizei financiare - pozitivă și normativă

15
Curs Finanțe
[Type here]

CURSUL 2

Bugetul public.

1. Noțiunea de buget. Definiție. Principii bugetare.

Activitatea financiară a statului se desfășoară de o manieră reglementată,
necesitând o anumită planificare. Exprimarea cantitativă și financiară a
activităților publice se realizează prin intermediul „bugetului”.
Termen generic, bugetul (de familie, de stat, de venituri și cheltuieli etc.)
definește situația previzionară a veniturilor și cheltuielilor bănești ale unei entități
sau colectivități din cursul unei perioade de timp, de obicei un an. Cu aplicație
strictă la finanțele statale, bugetul de stat semnifică balanța veniturilor și
cheltuielilor probabile ale unui stat pe o perioadă dată, de regulă un an.
Întocmirea bugetului nu este rezultatul unei voințe, ci o necesitate dată de
insuficiența resurselor comparativ cu caracterul nelimitat al nevoilor. Dacă ar
exista pentru o țară resurse nelimitate, aceasta n-ar avea nevoie să întocmească
buget. În ipostază opusă se află țara cu resurse puține, pentru care, întocmirea
bugetului este o mare încercare, deoarece are de efectuat alegeri foarte grele
(opțiunile semnifică o severă triere a cerințelor).
La bugetul statului, noțiunea este utilizată pentru a desemna atât ansamblul
veniturilor și cheltuielilor, cât și o fracțiune din el. Se folosesc astfel expresii
precum „buget al apărării” sau „buget al culturii” etc. Oricare ar fi sensul ce i se
dă, bugetul este rezultatul unei decizii, este obligatoriu (este lege). Prin lege sunt
stabilite cu anticipație și veniturile și cheltuielile publice, precum și rigorile
contabile pe care le urmează, totodată, îndeplinirea opțiunilor pe parcursul
execuției bugetare este supusă acelorași imperative. De accea, bugetul de stat
apare ca un autentic plan financiar la nivelul administrației centrale.
Noțiunea de „buget” răspunde cerințelor de ordin financiar al statului și
exigențelor de natură politică. Astfel, prin buget se redau, în expresie valorică,
veniturile și cheltuielile statului, într-o manieră asemănătoare documentelor
previzionale întocmite la nivelul firmelor, prin care se urmărește echilibrul
financiar. Din punct de vedere politic, importanța bugetului decurge din
atribuțiile ce revin legislativului în materie de autoritate bugetară și de control al
execuției bugetare.

16
Curs Finanțe
[Type here]

Spre deosebire de activitatea financiară care este „planificată” prin intermediul

bugetului, în exercitarea celorlalte activități, Guvernul și Parlamentul întocmește
„programe” (economice, politice și sociale), dar care nu sunt planuri veritabile.
Astfel de programe nu se întocmesc în mod regulat, ele având un caracter mai
mult sau mai puțin excepțional. În economiile contemporane se întâlnesc
programe periodice cu caracter indicativ, care nu impun puterii executive un
caracter imperativ. Cele mai cunoscute „programe” de acest tip sunt „Discursul
tronului” expus de suveranul Marii Britanii și „Mesajul prezidențial” în Statele
Unite ale Americii. Istoric, noțiunea de „buget” a fost utilizată prima dată în Mara
Britanie, în secolul al XVII-lea, fiind extinsă și în celelalte țări europene începând
cu secolul al XIX-lea. Etimologia termenului este anglo-saxonă desemnând
„sacul trezorierului” și care, la rândul său, provine din vechiul cuvânt francez
„micul sac” (bugette). Acesta din urmă, își are originea în Iatinescul „bulgo” - sac
sau „pungă” cu bani. Pe continentul european noțiunea s-a oficializat în secolul
al XIX-lea, adesea sub denumiri diferite: „Haushalsetat” sau „Haushaltsplan” în
Germania, „Preventivo” sau „Progetto di bilancio'” în Italia, semnificând opoziția
față de termenul de „buget” provenit din Franța revoluționară.
În Principatele române, întâlnim bugete întocmite în Transilvania, Banat și
Bucovina, provincii aflate sub dominația austriacă până la introducerea
dualismului austro-ungar. În Muntenia și în Moldova cuvântul apare menționat
în Regulamentele Organice, cu sensul de „închipuire a cheltuielilor anului viitor”.
Anterior introducerii bugetelor nu se realizau asemenea prevederi dar, cu toate
acestea, se poate vorbi de existența unei execuții bugetare, în sensul că veniturile
și cheltuielile statului erau trecute în condici, întocmindu-se dări de seamă asupra
acestora.
În timp, evoluția bugetuIui de stat se suprapune evoluției finanțelor și a rolului
statului în economie.
Potrivit concepției clasice, tradiționale, bugetul reprezintă un document pur
financiar menit a pune în evidență numai veniturile și cheltuielile proprii statului.
În aceste condiții, el reflectă mijloacele prin care statul procura și utiliza resursele
necesare acoperirii cheltuielilor sale. Pentru acest fapt se poate afirma că
abordarea bugetului avea un sens unilateral, punându-se accentul îndeosebi pe
latura sa utilitaristă. Într-adevăr, în epoca ascensiunii capitalismului, caracterizată
prin libera concurență, în care statului îi era interzisă orice imixtiune în activitatea
economică (rolul acestuia fiind limitat numai la activitățile administrative, de
apărare și cele diplomatice) esența planificării financiare consta în stabilirea unui
control strict al Parlamentului asupra activității Guvernului, iar rațiunea
întocmirii bugetului era cu preponderență de natură politică. De aceea, impozitele

17
Curs Finanțe
[Type here]

nu se puteau percepe fără consimțământul prealabil al Parlamentului, care avea

dreptul, dar și autoritatea, să verifice modul de utilizare a fondurilor mobilizate
la dispoziția statului.
Motivației politice a întocmirii bugetului i s-au adăugat mai târziu, considerente
de ordin financiar, prin care se impunea respectarea unei anumite discipline
financiare, semnificând respectarea unor principii bugetare obligatorii.
Formulate în secolul al XIX-lea de către cIasici (în fapt, au fost elaborate de A.
Smith pentru gestionarea corespunzătoare a resurselor statului) principiile
enunțate continuă să întrunească aceleași caracteristici preconizate de acești
economiști, păstrându-și și astăzi valabilitatea deși, sunt sistematic încălcate.
Prezentate succint, cele mai importante principii bugetare sunt:
a) Universalitatea și unitatea bugetară. Acest principiu al universalității bugetare
prevede ca veniturile și cheltuielile publice să fie înscrise în buget cu sumele lor
globale, nefiind permisă înregistrarea doar a soldului dintre ele. Interzicerea
compensării veniturilor cu cheltuielile aferente acestora se justifică prin aceea că
dă posibilitatea organului legislativ să cunoască cu exactitate volumul de resurse
pe care statul urmează să le încaseze, precum și destinațiile pe care Ie vor lua sub
forma cheltuielilor publice.
Strâns legată de principiul universalității bugetare este și regula unității bugetare,
care pretinde ca veniturile și cheltuielile publice să fie prevăzute într-un singur
document. Respectarea acestei cerințe oferă posibilitatea stabilirii cu exactitate a
raportului dintre venituri și cheltuieli și mai departe, aprecierea situației
echilibrate, excedentare sau deficitul în care se află bugetul.
b) Anualitatea bugetului. Principiul anualității, introdus în secolul aI XVII-lea în
Marea Britanie, odată cu aplicarea simultană a practicii bugetelor private, se
referă, pe de o parte, la perioada de timp pentru care se întocmește și se aprobă
bugetul, iar pe de altă parte, la perioada de timp pentru care Guvernul este
autorizat să încaseze venituri și să efectueze cheltuieli.
Introducerea acestui principiu în practica bugetară a fost impusă de necesitatea
respectării celorlalte principii ce nu puteau fi aplicate în afara anualității bugetare.
În virtutea anualității, documentul de previziune se elaborează în fiecare an, iar
examinarea proiectului de buget permite efectuarea unui control riguros asupra
modului de realizare a veniturilor și de efectuarea cheltuielilor în perioada
precedentă.
c) EchilibruI bugetar. Cerința echilibrului bugetar constituia „cheia de boltă” a
finanțelor publice clasice, tradiționale, instituind obligativitatea acoperirii
18
Curs Finanțe
[Type here]

integrale a cheltuielilor din veniturile ordinare ale statului. Potrivit acestui

principiu, bugetele trebuiau să fie întocmite balansat, echilibrul fiind obligatoriu
pe toată durata execuției sale.
d) Specializarea și publicitatea bugetului. Regula principiului specializării
bugetare este aceea a înscrierii veniturilor bugetare pe surse de proveniență, iar a
creditelor pe categorii de cheltuieli, conform clasificației bugetare aprobate.
Noțiunea de credit bugetar însemnează suma limită înscrisă în buget și aprobată
de Parlament, până la care se poate efectua o anumită categorie de cheltuieli.
Gruparea veniturilor și cheltuielilor în mod unitar, pe baza clasificației bugetare,
introduce un element de claritate în ceea ce privește proveniența veniturilor și a
destinației cheltuielilor.
Publicitatea bugetului reprezintă o regulă potrivit căreia documentul trebuie adus
la cunoștința opiniei publice prin intermediul mijloacelor de informare și, în
special, prin intermediul Monitorului Oficial și al culegerilor legislative.

2. Componentele bugetului public.

Principiile și regulile bugetare se aplica în domeniul elaborării, aprobării,

executării şi raportării:
a) bugetului de stat;
b) bugetului asigurărilor sociale de stat;
c) bugetelor fondurilor speciale;
d) bugetului trezoreriei statului;
e) bugetelor instituţiilor publice autonome;
f) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de
stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
g) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
h) bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau
garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigura din
fonduri publice;
i) bugetului fondurilor externe nerambursabile.
În cadrul legilor bugetare anuale se includ următoarele:

19
Curs Finanțe
[Type here]

a) legea bugetului de stat, legea de rectificare a bugetului de stat;

b) legea bugetului asigurărilor sociale de stat, legea de rectificare a bugetului
asigurărilor sociale de stat.
Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului bugetar prin legi de
rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de
rectificare li se vor aplica aceleaşi proceduri ca şi legilor bugetare anuale iniţiale,
cu excepţia termenelor din calendarul bugetar.
Bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale,
bugetele instituţiilor publice autonome, bugetele creditelor externe contractate
sau garantate de stat, bugetele fondurilor externe nerambursabile, bugetul
trezoreriei statului şi bugetele instituţiilor publice se aproba astfel:
a) bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor
speciale, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat şi bugetele
fondurilor externe nerambursabile, prin lege;
b) bugetele instituţiilor publice autonome, de către organele abilitate în acest
scop prin legi speciale;
c) bugetele centralizate ale instituţiilor publice finanţate parţial de la
bugetele prevăzute la lit. a), prin lege, ca anexe la bugetele ordonatorilor
principali de credite, detaliate la nivel de capitol şi de titluri de cheltuieli;
aprobarea bugetelor pe instituţii şi detalierea acestora la nivel de subcapitol şi
paragraf, precum şi la nivel de articol şi alineat se realizează de ordonatorul
principal de credite, în termenul prevăzut la alin. (2).
d) bugetele instituţiilor publice finanţate integral din bugetele prevăzute la
lit. a), de către ordonatorul de credite ierarhic superior al acestora;
e) bugetele instituţiilor publice care se finanţează integral din venituri
proprii, de către organul de conducere al instituţiei publice şi cu acordul
ordonatorului de credite ierarhic superior;
f) bugetul trezoreriei statului, prin hotărâre a Guvernului.
Cheltuielile bugetare reprezentând contribuţia României la bugetul Uniunii
Europene se cuprind în bugetul de stat, la valoarea stabilită potrivit
reglementărilor Uniunii Europene.
Parlamentul adopta legile bugetare anuale şi legile de rectificare, elaborate de
Guvern în contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta. În cazul în
care legile bugetare anuale, depuse în termen legal, nu au fost adoptate de către
Parlament până cel târziu la data de 15 decembrie a anului anterior anului la care
20
Curs Finanțe
[Type here]

se referă proiectul de buget, Guvernul va solicita Parlamentului aplicarea

procedurii de urgenţă. Parlamentul va lua în dezbatere numai amendamentele
prin care se propun modificări sau completări la proiectul legii bugetare anuale şi
la anexele la acesta, la creditele bugetare şi/sau de angajament prezentate de
Guvern. În timpul dezbaterilor nu pot fi aprobate amendamente la legile bugetare
anuale, care determina majorarea nivelului deficitului bugetar. Modificarea
creditelor bugetare şi/sau de angajament, ca urmare a amendamentelor propuse
se face numai prin redistribuiri de sume între subdiviziuni Parlamentul adopta
legile contului general anual de execuţie.
În România, elaborarea proiectelor bugetelor locale ţine de competenţa
primarilor, în ceea ce priveşte bugetele comunale, orăşeneşti şi municipale, şi
preşedinţilor consiliilor judeţene, pentru bugetele judeţelor. În continuare,
bugetele locale concentrate pe judeţe şi municipiul Bucureşti se prezintă
Ministerului Finanţelor Publice, în scopul corelării necesare cu bugetele
ministerelor şi a celorlalte organe centrale de stat.
Aprobarea bugetelor locale cade în sarcina consiliilor comunale, orăşeneşti,
municipale şi judeţene. Proiectele de buget ale comunelor şi oraşelor, inclusiv a
municipiilor, sunt supuse aprobării consiliilor locale de către primari, iar cele
judeţene de către preşedinţii consiliilor judeţene.
Prin alăturarea tuturor acestor tipuri de bugete, se formează bugetele locale pe
ansamblu la nivelul fiecărui judeţul, respectiv al municipiului Bucureşti (compus
din bugetele sectoarelor), care ulterior vor fi transmise Ministerului Finanţelor
Publice pentru utilizarea datelor din cuprinsul lor la elaborarea actelor de sinteză
financiară generală din economia naţională.

3. Formarea bugetului. Procesul bugetar.

Ca şi în cazul celorlalte concepte bugetare prezentate şi asupra procesul bugetar
planează o serie de variante teoretice definitorii. Bunăoară, Ioan Talpoş defineşte
procesul bugetar ca fiind „un ansamblu de operaţiuni care se succed anual şi
privesc elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă
a bugetului, încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi
controlul bugetar” , iar Iulian Văcărel conchide că „procesul bugetar, sub aspectul
conţinutului, reprezintă ansamblul acţiunilor şi măsurilor întreprinse de
instituţiile competente ale statului în scopul concretizării politicii financiare
aplicate de autoritatea guvernamentală”.
La polul opus, Nicolae Hoanţă consideră că procesul bugetar „constă în
repartizarea luării deciziei bugetare pe nivelurile sau părţile implicate în
21
Curs Finanțe
[Type here]

elaborarea bugetului, stabilindu-i fiecărui actor instituţional competenţele şi

termenele pentru a asigura întocmirea bugetului în termenul general” .
Pe baza orientării date de aceste opţiuni teoretice, Mihai Mutașcu consideră că
”procesul bugetar este un ansamblul de operaţiuni şi activităţi, convergent
orientate, derulate stadial şi cu periodicitate anuală, care privesc elaborarea şi
aprobarea legii bugetare anuale, execuţia bugetului, încheierea şi aprobarea
contului de execuţie bugetară şi controlul bugetar”.
Desfăşurat într-un cadru legal şi administrativ-instituţional, deşi prezintă
particularităţi de la o ţară la alta, procesul bugetar are şi câteva caracteristici
comune:
- procesul bugetar este un proces de decizie, deoarece vizează alocarea
resurselor bugetare limitate pe destinaţii, în concordanţă cu obiectivele stabilite.
- procesul bugetar este predominant politic, întrucât deciziile de alocare a
resurselor bugetare nu se fac în baza mecanismelor pieţei, ci sub imperiul unor
grupuri de interese, prin intermediul mecanismului reprezentativităţii şi al
votului.
- procesul bugetar este unul complex, deoarece implică un număr mare de
participanţi, cu nevoi şi interese diferite (instituţii publice, administraţii publice,
organizaţii politice şi sindicale).
- procesul bugetar este un proces ciclic, pentru că se desfăşoară într-o
ordine temporară bine precizată, ca urmare a respectării principiului anualităţii şi
publicităţii bugetului.
- procesul bugetar este un proces cu larg impact public, având implicaţii la
nivel micro şi macroeconomic, care se manifestă atât în plan economic cât şi
social.
Derularea procesului bugetar presupune parcurgerea în ordine a următoarelor
etape: elaborarea şi aprobarea legii bugetare anuale, execuţia bugetară, încheierea
şi aprobarea contului de execuţie bugetară şi controlul bugetar.
Important este de precizat faptul că intervalul temporal al întregului proces
bugetar prezintă unele deosebiri de la o ţară la alta, din momentul elaborării
proiectului de buget şi până la aprobarea contului de execuţie bugetară scurgându-
se o perioadă cuprinsă între doi ani şi jumătate şi trei ani şi jumătate.
În România, potrivit prevederilor din Constituție, proiectul bugetului de stat și cel
al bugetului asigurărilor sociale de stat se elaborează anual de către Guvern și
sunt supuse aprobării parlamentului, prin proiecte de lege separate. Întrucât

22
Curs Finanțe
[Type here]

Parlamentului îi sunt rezervate atribuții deosebite în materie bugetară,

corespunzătoare principiilor prezentate anterior, sistemul nostru este cel mixt, al
împletirii inițiativei guvernamentale cu cea parlamentară.
În vederea realizării în timp util a acestei activități extrem de complexe, prin legea
finanțelor publice au fost fixate următoarele date și obligații:
1. Ministerul Finanţelor Publice va înainta Guvernului, până la data de 31
iulie a fiecărui an, limitele de cheltuieli pentru anul bugetar următor, precum şi
estimările pentru următorii 3 ani, stabilite pe ordonatorii principali de credite.
2. Ministrul Finanţelor Publice va transmite ordonatorilor principali de
credite, până la data de 1 august a fiecărui an, o scrisoare-cadru, care va specifica
contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget,
metodologiile de elaborare a acestora, precum şi limitele de cheltuieli aprobate
de Guvern.
3. Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca, până la data de 1
septembrie a fiecărui an, să depună la Ministerul Finanţelor Publice propunerile
pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu
încadrarea în limitele de cheltuieli şi estimările pentru următorii 3 ani, însoţite
de documentaţii şi fundamentări detaliate.
4. În situaţia în care ordonatorii principali de credite nu îşi aliniază
propunerea de buget la strategia fiscal-bugetară şi metodologia pentru elaborarea
proiectului anual de buget, Ministerul Finanţelor Publice va avea autoritatea de a
respinge propunerile de buget care conțin cheltuieli care nu sunt în concordanță
cu strategia fiscal bugetară. Proiectele de buget şi anexele la acesta, refăcute, se
depun la Ministerul Finanţelor Publice, până la data de 15 septembrie a fiecărui
an.
5. Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale
ordonatorilor principali de credite şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectele
legilor bugetare şi proiectele bugetelor, pe care le depune la Guvern pentru prima
lectură, până la data de 30 septembrie a fiecărui an.
6. Ministerul Finanţelor Publice, pe baza prognozelor de toamnă ale Comisiei
Naţionale de Prognoză, definitivează proiectele de buget ale ordonatorilor
principali de credite şi al bugetului propriu şi proiectele legilor bugetare anuale,
pe care le depune la Guvern, până la data de 1 noiembrie a fiecărui an.
7. După însuşirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare şi de buget,
acesta le supune spre adoptare Parlamentului, cel mai târziu până la data de 15
noiembrie a fiecărui an.

23
Curs Finanțe
[Type here]

În România, cele două Camere ale Parlamentului au și ele drepturi egale în ce

privește aprobarea legii bugetului de stat. Aceste drepturi nu se exercită însă
separat, ci prin dezbaterea și aprobarea bugetului de stat în ședință comună a
Camerei Deputaților și Senatului, potrivit prevederilor din Constituție (art. 62,
punctul b).
În prima etapă, examinarea bugetului de stat, a raportului Guvernului și a
proiectului legii bugetare anuale se realizează de către comisiile permanente
buget și finanțe ale fiecărei camere. Cale trei documente sunt înaintate de către
birourile permanente ale camerelor și altor comisii permanente interesate, în
vederea avizării lor, precum și Compartimentului tehnic-legislativ al fiecărei
camere.
În calitatea lor de comisii sesizate în fond, comisiile permanente buget și finanțe
examinează și dezbat cele trei documente, la care se adaugă eventualele
amendamente ale comisiilor permanente care au fost sesizate pentru aviz și ale
Compartimentelor tehnic-legislative.
La aceste dezbateri sunt invitați ministrul finanțelor și alți miniștri, specialiști din
partea unor instituții publice, precum și parlamentari din comisiile permanente
avizatoare. În măsura în care nu există elemente vizând atingerea unor interese
naționale care recomandă păstrarea secretului, la aceste dezbateri pot fi invitați și
reprezentanți ai presei, radioului și televiziunii.
În final, Comisiile permanente buget și finanțe, reunite, întocmesc un raport
comun, care se aprobă prin vot.
Raportul comun concluzionează asupra adoptării celor două proiecte fără
modificări sau cu modificări, precum și asupra respingerii acestora, dacă este
cazul.
Etapa a doua se derulează în cadrul ședinței comune a celor două camere.
În deschiderea acestei etape, reprezentantul Guvernului prezintă expunerea de
motive vizând elaborarea proiectului bugetului de stat și a legii bugetare,
conținutul acestor proiecte și situația economico-financiară a țării, precum și
proiecția acesteia pentru anul viitor.
După prezentarea raportului comun al comisiilor permanente buget și finanțe, în
prima fază se trece la dezbaterea generală a proiectului bugetului de stat și al legii
bugetare anuale, la care participă grupurile parlamentare. Înaintea închiderii
acestei dezbateri, reprezentantul Guvernului are dreptul să ia cuvântul pentru a-și
spune părerea asupra problemelor ridicate de reprezentanții grupurilor
parlamentare.

24
Curs Finanțe
[Type here]

Dacă prin raportul comun al comisiilor permanente s-a propus respingerea

proiectelor de buget și de lege bugetară, după încheierea dezbaterilor generale,
președintele ședinței comune poate cere acesteia să se pronunțe prin vot asupra
respectivei propuneri.
Dacă, însă, raportul comun a propus adoptarea celor două proiecte (cu sau fără
modificări), se trece la faza a doua – consacrată dezbaterii și adoptării pe articole
a proiectului legii bugetare anuale și a fiecărei prevederi din proiectul legii
bugetului de stat.
După încheierea acestor dezbateri, urmează procedura votării de ansamblu a legii
bugetare și a cifrelor din anexele acesteia. Votul poate fi deschis sau secret,
conform hotărârii inițiale a ședinței comune a camerelor reunite.
Pentru a deveni lege, proiectele bugetare adoptate de Parlament se înaintează
Președintelui României pentru promulgare.
În practica parlamentară se poate întâlni și situația când dezbaterile parlamentare
se prelungesc peste durata limită prevăzută inițial, iar legea bugetară anuală să nu
fie votată până la începutul exercițiului financiar următor.
Dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea
exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului
precedent, limitele lunare de cheltuieli neputând depăşi de regula 1/12 din
prevederile bugetelor anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite, temeinic
justificate de către ordonatorii principali de credite, sau, după caz, 1/12 din
sumele propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici
decât cele din anul precedent.
Instituţiile publice şi acţiunile noi, aprobate în anul curent, dar care încep cu
data de 1 ianuarie a anului bugetar următor, vor fi finanţate, până la aprobarea
legii bugetare, în limita a 1/12 din prevederile acestora cuprinse în proiectul de
buget.

25
Curs Finanțe
[Type here]

CURSUL 3

3. Venituri publice; Cheltuieli publice.

1. Venituri Publice.
1.1. Finanțarea sectorului public.
Alocarea optimală a resurselor, distribuirea veniturilor şi averilor între membrii
societăţii, precum şi stabilizarea macroeconomică reclamă din partea statului un
efort financiar deosebit. În acest sens, funcţia fiscală a finanţelor publice trebuie
să permită acoperirea cheltuielilor publice efectuate de către autorităţile de stat,
deziderat realizat pe seama produsului intern brut, prin colectarea de resurse
financiare. Mai mult, funcţionarea şi extinderea sectorului public reclamă
identificarea de noi surse de venituri, care odată mobilizate pot asigura
exercitarea de către stat a prerogativelor atribuite prin lege, dar şi a celor noi
dobândite.
Veniturile publice sunt definite în literatura indigenă drept „încasări ale
administraţiilor publice şi ... servesc la finanţarea cheltuielilor publice,
participând fie direct, fie indirect la realizarea politicii economice şi sociale a
statului, influenţând comportamentele populaţiei şi întreprinderilor” sau
„totalitatea mijloacelor băneşti pe care autorităţile publice le încasează de la
populaţie şi întreprinderi în virtutea suveranităţii fiscale şi prin relaţii economice,
având destinaţie acoperirea cheltuielilor publice” .
În literatură străină veniturile publice sunt definite ca „prelevări de bogăţie pe
care subiecţii activi le efectuează din economia privată pentru acoperirea
cheltuielilor publice” , dar şi ca totalitate a resurselor financiare la dispoziţia
statului pe seama „emisiunii de monedă, împrumuturilor, prelevărilor de bani de
la cetăţeni prin vânzarea de bunuri şi servicii sau, efectiv, prin impunere fiscală”
.
Veniturile publice (government revenues) reprezintă ansamblul resurselor
financiare mobilizate la dispoziţia autorităţile publice, potrivit opţiunilor politice
ale forţelor aflate la putere, preponderent în vederea acoperirii cheltuielilor
ocazionate de producerea de bunuri publice, de acordarea de transferuri financiare
unor categorii socio-economice definite şi de asigurarea stabilităţii
macroeconomice.
Veniturile publice ordinare provin, pe de o parte, în sens obişnuit, din exploatarea
patrimoniului statului sau din activităţi economice desfăşurate de agenţii

26
Curs Finanțe
[Type here]

economici ai acestuia, iar pe de altă parte, în sens derivat, din sectorul privat prin
prelevări financiare cu caracter obligatoriu.
a. Veniturile publice obişnuite constituie totalitatea intrărilor financiare ale
sectorului public, rezultate atât în urma exploatării patrimoniului statului, dar şi
din activităţile economice ale entităţilor publice.
Principalele forme prin care se realizează aceste resurse financiare sunt:
- preţurile private, practicate de firmele cu capital de stat şi înregistrate pe
seama cesiunilor de bunuri sau prestărilor de servicii în concurenţă cu firmele
private (firmele de stat nu acţionează în acest caz din interes public, ci potrivit
criteriului de eficienţă economică);
- preţurile cvasi-publice sau cvasi-private, aplicate de către organismele de
stat la bunurile semipublice, atunci când acestea prezintă un interes naţional
major (masă lemnoasă, infrastructură turistică, învăţământ, etc.);
- preţurile publice, practicate de către entităţile statului (poziţie de monopol
social) în schimbul furnizării unor servicii de importanţă generală, care nu
determină pentru beneficiarii acestora o creştere a avuţiei şi sunt mai mici decât
preţurile teoretic posibile practicate de firmele private, dacă respectivele servicii
ar fi fost oferite de către acestea (servicii poştale, servicii de telegrafie, servicii
de telefonie, servicii de transport feroviar, etc.);
- preţurile sau tarifele politice, aplicate de organismele de stat la serviciile
adresate unor largi categorii sociale de consumatori, care nu permit, în general,
recuperarea integrală a costurilor de producţie, efectele generate fiind mai
totdeauna de natură redistributivă (tarife în transporturile publice urbane, tarife
de acces la diverse manifestări sportive cu caracter public, alte tarife cu caracter
social).
b. Veniturile publice derivate reprezintă ansamblul resurselor financiare
procurate de către stat pe seama sectorului privat, prin transferuri financiare
obligatorii (prelevări fiscale), având forma impozitelor, taxelor şi contribuţiilor.
Ponderea veniturilor publice derivate în ansamblul veniturilor publice (peste 80-
90%) este extrem de ridicată.
Satisfacerea necesităţii de resurse financiare publice derivate este puternic
influenţată de un ansamblu de factori de natură economică, socială, demografică,
monetară, politică şi financiară, după cum urmează:
- factorii economici imprimă o anumită dinamică produsului intern brut -
sursa veniturilor derivate, fapt ce determină o majorare sau o comprimare a bazei

27
Curs Finanțe
[Type here]

de impunere, cu efecte directe asupra veniturilor publice derivate (impozite, taxe

sau contribuţii);
- factorii sociali determină gradul în care statul, prin practicarea de
prelevări obligatorii, distribuie resursele financiare între membrii societăţii în
scopul asigurării serviciilor de educaţie, sănătate sau securitate socială;
- factorii demografici, prin sporul demografic şi structura populaţiei,
incumbă modificări ample asupra numărului şi tipurilor de plătitori de impozite,
taxe sau contribuţii;
- factorii monetari (masa monetară, creditul şi dobânda) generează
puternice influenţe prin intermediul preţurilor, în ideea în care creşterea preţurilor
accentuează sporirea resurselor din impozite, taxe sau contribuţii sociale;
- factorii politici îşi manifestă influenţa asupra veniturilor publice derivate
prin intermediul politicilor economice în materie de impunere derulate de forţele
aflate la putere;
- factorii financiari au impact direct asupra resurselor financiare derivate
prin dimensiunea cheltuielilor publice, creşterea sau diminuarea acestora
determinând o majorarea sau o scădere a nivelului prelevărilor fiscale.
1.2. Structura veniturilor publice
Modalităţile concrete de finanţare a sectorului public au determinat
particularizarea unor numeroase categorii de venituri publice, gruparea acestora
fiind importantă atât sub aspect teoretic, cât şi practic. Ca atare, cele mai des
întâlnite criterii de clasificare a veniturilor publice sunt: provenienţa, natura
juridică, conţinutul economic, structura organizatorică a puterii de stat,
ritmicitatea încasării, originea, precum şi clasificarea sugerată de Fondul Monetar
Internaţional.
a. După provenienţă se particularizează:
- veniturile obişnuite, provenite din exploatarea patrimoniului statului
(concesionarea unor active de stat) sau din activităţile economice ale acestuia
(veniturile provenite de la agenţii economici de stat);
- veniturile derivate, ilustrate de prelevările fiscale, veniturile din diverse
servicii prestate de administraţiile de stat, precum şi cele din emisiune monetară.
b. După natura juridică se identifică:

28
Curs Finanțe
[Type here]

- veniturile de drept privat, procurate de pe piaţă prin concurenţă cu

subiecţii economici privaţi şi reglementate de dreptul comercial (ansamblul
veniturilor patrimoniale);
- veniturile de drept public, atrase în mod legiferat din sectorul privat pe
cale prelevărilor fiscale şi statuate de normele dreptului public (toate veniturile
derivate).
c. După conţinutul economic se remarcă:
- veniturile fiscale, reprezentate de impozite, taxe şi contribuţii;
- veniturile de trezorerie, constau în împrumuturile pe termen scurt în
vederea acoperirii golurilor temporare de casă sau în contractatele pe piaţa de
capital prin emisiunea unor titluri de stat;
- veniturile provenite din împrumuturi publice, interne şi externe;
- veniturile din emisiune monetară fără acoperire.
d. După structura organizatorică a puterii de stat se particularizează:
- în statele de tip unitar: veniturile publice ale bugetului central şi veniturile
publice ale bugetelor locale;
- în statele de tip federal: veniturile publice ale bugetului federal, veniturile
publice ale bugetelor statelor membre ale federaţiei şi veniturile publice ale
bugetelor locale;
- în uniunile de state: veniturile ale bugetului uniunii şi veniturile publice
ale sub-sistemelor de finanţe publice corespunzătoare statelor membre ale
uniunii.
e. După ritmicitatea încasării se identifică:
- veniturile ordinare (curente), încasate cu o anumită regularitate în cadrul
fiecărui exerciţiu bugetar şi compuse din veniturile fiscale (impozite, taxe şi
contribuţii sociale) şi veniturile nefiscale (amenzi şi majorări de întârziere pentru
neplata obligaţiilor fiscale, prelevări din profiturile unor organisme de stat,
venituri din închirieri de bunuri aparţinând statului, etc.);
- veniturile din operaţiuni de capital, cu frecvenţă de încasare ocazională şi
rezultate din cesiunea unor active proprietate a autorităţilor publice;
- veniturile extraordinare, atrase în situaţii excepţionale, când resursele
curente nu acoperă cheltuielile publice, fiind reprezentate de împrumuturi publice
şi emisiuni monetare.

29
Curs Finanțe
[Type here]

f. După origine se reliefează:

- veniturile interne, care conţin de fapt resursele ordinare şi împrumuturile
publice interne;
- veniturile externe, reprezentate de împrumuturile de stat externe şi
transferurile financiare provenite de la instituţii financiare internaţionale.
g. Clasificarea Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) este prezentată în
„Manualul de Statistică Financiară Guvernamentală” (Government Finance
Statistics Manual) din anul 2001. În viziunea acestui organism internaţional
veniturile publice sunt compuse din:
- veniturile din impozite şi taxe (toate prelevările fiscale, mai puţin
contribuţiile sociale);
- contribuţiile sociale (contribuţii sociale ale angajatorilor şi angajaţilor,
precum şi alte contribuţii cu caracter social);
- veniturile din transferuri financiare (transferuri financiare primite de la
guverne străine, organizaţii internaţionale sau autorităţi publice de rang inferior);
- alte venituri (venituri din închirieri de proprietăţi ale statului, dividende
şi alte rente, amenzi şi penalităţi, transferuri altele decât cele anterioare,
împrumuturi de stat, alte venituri).

1.3. Conţinutul prelevărilor fiscale

Prelevările fiscale reprezintă totalitatea resurselor financiare procurate de către
stat pe seama sectorului privat, prin efectuarea de transferuri financiare obligatorii
de forma impozitelor, taxelor şi contribuţiilor. Cele trei categorii de prelevări
fiscale constituie modalitatea tradiţională de finanţare a autorităţilor publice, iar
ponderea extrem de ridicată a acestora în ansamblul resurselor financiare publice
(peste 80-90%) denotă importanţa majoră a acestora în context public.
1. Impozitul provine etimologic din latinescul „impozitum” şi reprezintă
un transfer de valoare obligatoriu la dispoziţia statului, fără echivalent, cu titlu
definitiv şi fără o destinaţie strict precizată, datorat conform dispoziţiilor legale
de către persoanele fizice şi juridice în virtutea veniturilor obţinute, averilor
deţinute sau cheltuielilor efectuate.

30
Curs Finanțe
[Type here]

Din definiţie se poate desprinde faptul că impozitul este o prelevare:

- bănească, deoarece persoanele fizice şi juridice efectuează către
autorităţile de stat, în funcţie de anumite criterii, transferuri de putere de
cumpărare (adică materiale şi nu în natură) în vederea acoperirii cheltuielilor
publice;
- obligatorie, întrucât transferul de valoare este impus de către stat prin legi
tuturor persoanelor fizice şi juridice care obţin venituri, posedă avere sau
efectuează cheltuieli (puterea statului de a impune impozite nu este nelimitată, ci
temperată de mecanismul democratic, de reprezentare prin vot, potrivit sloganului
„nu există impunere fără reprezentare”);
- la dispoziţia statului, pentru că transferul bănesc este dirijat în scopul
satisfacerii necesităţilor de resurse financiare ale statului în vederea producerii de
servicii publice, distribuirii veniturilor şi averilor între membrii societăţii, dar şi
asigurării stabilităţii macroeconomice;
- fără echivalent, deoarece nu există o un raport direct şi imediat între
transferul de valoare efectuat şi serviciul public furnizat de stat;
- definitivă, pentru că puterea de cumpărare odată transferată nu va mai fi
restituită de către stat;
- fără destinaţie precizată, întrucât odată colectate de stat impozitele se
depersonalizează, fiind utilizate global la acoperirea unor servicii publice
generale (apărare naţională, ordine şi siguranţă internă, învăţământ, sănătate,
mediu, cultură, artă, turism, etc.);
- pe venituri, avere sau cheltuială, deoarece persoanele fizice şi juridice
derulează transferul bănesc numai în cazul în care înregistrează veniturile, posedă
averea sau efectuează cheltuielile prevăzute de lege;
- datorată de persoane fizice sau juridice, întrucât mobilizările financiare
cad în sarcina persoanelor fizice şi juridice;
- cu plată regulată, deoarece încasarea acestora se face de către stat cu o
anumită frecvenţă stabilită reglementat.
Sub aspect istoric, forme embrionare de impozite se constată încă din antichitate,
iar legitimitatea impozitului se desprinde chiar din „Biblie”, unde răspunsul lui
Hristos dat fariseilor „Daţi deci Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu
ce este al lui Dumnezeu” este mai mult decât semnificativ.
Primele mărturii istorice autentice cu privire la existenţa impozitelor datează din
perioada Republicii Romane şi ne parvin de la istoricul Titus Livius, care în anul
31
Curs Finanțe
[Type here]

508 î.H. descrie faptul că plebea romană a fost obligată de către Senat să plătească
portorium şi tributum.
Portorium reprezenta o prelevare bănească instituită asupra importurilor şi
exporturilor de mărfuri, care erau transportate între localităţi, originea acestei
prelevări presupunându-se ca fiind orăşelul numit Castrum, situat pe malul râului
Volturno. Paralel a fost instituit şi un impozit pe vânzările propriu-zise de mărfuri
numit venalicium.
Tributum sau vertigal era iniţial un impozit perceput numai de la locuitorii
provinciilor cucerite, fie pe valoarea pământului stăpânit în mod individual, fie
ca zecime din produsul brut obţinut. Ulterior, a fost generalizat şi permanentizat,
acesta fiind perceput obligatoriu de la toţi cetăţenii statului roman care deţineau
proprietăţi imobiliare şi, mai târziu, bunuri mobile.
În 123 î.H., urmând exemplul cenzorilor Emilio Lepido şi Fulvio Nobiliore din
anul 179 î.H., Caius Grassus a prezentat în Senat un proiect de lege - Lex
Sempronia - prin care propunea, pe de o parte, instituire portorium-ului şi în
teritoriile romane din Asia, iar pe de altă parte, o reaşezare a acestuia - nova
instituebat portoria.
Mult mai târziu, în secolul al XIII-lea, în perioada Papei Inocenţiu al IV-lea,
tributum-ul ia denumirea de munus şi ulterior munera, fiind invocat, în
accepţiunea timpului, de Divinitate.
Johannes Bertachinus, în monografia sa „De Gabellis” din anul 1490, defineşte
„munera”, ca fiind o prelevare „cu plată fixă şi continuă, la intervale determinate
de timp” . Apar şi se individualizează astfel primele impozite pe capitate, numite
„capitativo” sau „munera personalia”, şi impozite pe proprietate, „collecta” sau
„munera patrimonialia”. De asemenea, tot în perioada feudală, în premieră, se
realizează şi cele dintâi clasificări ale prelevărilor fiscale, demers întreprins de
către Gabriel Biel (1410-1495) şi Sylvestre de Prierio (1456-1523).
În Anglia, favorizată conjunctural şi de faptul că nu se confrunta cu frământări
sociale, prin Magna Charta Libertatum din 1215, s-a interzis instituirea
impozitelor de către monarhi fără aprobarea poporului.
Tot în aceeaşi perioadă a secolului al XIII-lea, în Imperiul Habsburgic, principala
prelevare obligatorie era reprezentată de aşa-numita contribuţie (contribution),
compusă dintr-o dare pe cap de locuitor (personalkopf), datorată de capul
gospodăriei şi primii săi doi fii adulţi, şi darea pe avere (facultätenkoph), plătită
în funcţie de mărimea averii mobile, în general reprezentată de animale. De
asemenea, mai erau instituite taxe suplimentare pentru categoriile sociale ale

32
Curs Finanțe
[Type here]

imperiului netolerate (ţiganii şi evreii) denumite taxe de toleranţă (toleranz-tax),

cu titlul de capitaţie.
În America de Nord, pe actualul teritoriu al S.U.A., în 1634, a apărut pentru întâia
oară impozitul pe venit, aplicat de către coloniştii englezi din Massachusetts Bay
Colony. Guvernul federal american nu a introdus această formă de impozitare
decât abia în 1861, prelevarea având menirea de a finanţa cheltuielile armatelor
federale în Războiul Civil împotriva forţelor militare confederate.
2. Taxa derivă din latinescul „taxis” şi reprezintă un transfer de valoare
obligatoriu la dispoziţia statului, cu echivalent, titlu definitiv şi destinaţie
specială, datorat conform dispoziţiilor legale de către persoanele fizice şi juridice
în schimbul unui serviciu public instituţional.
Potrivit definiţiei se poate aprecia că taxa este o prelevare:
- bănească, deoarece persoanele fizice şi juridice efectuează către
instituţiile de stat transferuri de putere de cumpărare în schimbul unor servicii
publice speciale;
- obligatorie, pentru că transferul de valoare este impus de stat în măsura
în care beneficiarul acestuia, prin solicitarea unui serviciu instituţional, doreşte
să-şi exercite în fond un drept legal;
- la dispoziţia statului, pentru că transferul bănesc este dirijat în scopul
satisfacerii necesităţilor de resurse financiare ale statului în vederea producerii de
servicii publice speciale de natură instituţională;
- cu echivalent, deoarece există o un raport direct şi imediat între transferul
de valoare efectuat şi serviciul public furnizat de către instituţiile statului (de
obicei valoarea serviciului este inferioară cuantumului taxei plătite, fapt care
apropie foarte mult din punct de vedere conceptual taxa de preţul politic);
- definitivă, pentru că puterea de cumpărare odată transferată nu va mai fi
restituită de către stat;
- cu destinaţie precizată, întrucât este colectată de instituţiile statului în
vederea furnizării unor servicii publice speciale de natură juridică, administrativă,
industrială sau ecologică;
- datorată de persoane fizice sau juridice, deoarece mobilizările financiare
cad în sarcina persoanelor fizice şi juridice ca beneficiare de servicii publice;
- cu plată neregulată, deoarece încasarea acestora nu se face de către stat
cu o anumită frecvenţă.

33
Curs Finanțe
[Type here]

3. Contribuţia provine etimologic din latinescul „contributio” şi reprezintă

un transfer de valoare obligatoriu la dispoziţia statului, fără echivalent, cu titlu
definitiv şi cu destinaţie strict precizată, datorat conform dispoziţiilor legale de
către persoanele fizice şi juridice în vederea acoperirii unor cheltuieli publice de
interes comunitar sau de natură socială.
Din definiţie se desprinde faptul că aceasta este o prelevare:
- bănească, întrucât persoanele fizice şi juridice efectuează către stat
transferuri de putere de cumpărare în schimbul unor servicii publice de interes
comunitar sau social;
- obligatorie, pentru că transferul de valoare este impus de către stat prin
legi tuturor persoanelor fizice şi juridice;
- la dispoziţia statului, întrucât transferul bănesc este orientat în vederea
furnizării unor servicii publice comunitare sau sociale;
- fără echivalent, deoarece, pe de o parte, nu există un raport direct şi
imediat între transferul de valoare efectuat şi serviciul public furnizat de către
stat, iar pe de altă parte, este posibil ca subiectul plătitor să utilizeze sau nu
respectivul serviciu;
- definitivă, pentru că puterea de cumpărare odată transferată nu va mai fi
restituită de către stat;
- cu destinaţie precizată, întrucât este mobilizată de stat în vederea
furnizării unor servicii publice de natură comunitară sau socială;
- datorată de persoane fizice sau juridice, deoarece obligaţiile de plată cad
în sarcina persoanelor fizice şi juridice ca beneficiare de servicii publice cu
caracter socio-comunitar;
- cu plată regulată, deoarece colectarea acestora se face de către stat cu o
anumită frecvenţă stabilită reglementat.
Dacă nuanţarea prelevărilor fiscale, prin diferenţierea impozitelor de taxe,
este caracteristică majorităţii ţărilor de origine latină, în statele anglo-saxone nu
există nici o distincţie lexicală şi de conţinut între acestea, orice prelevare fiscală
fiind denumită generic taxă (tax).
Totalitatea prelevărilor obligatorii, a reglementărilor, metodelor, tehnicilor
şi procedeelor referitoare la acestea, cât şi instituţiile însărcinate cu stabilirea,
urmărirea, perceperea şi administrarea respectivelor obligaţii fiscale poartă
denumirea de fiscalitate.

34
Curs Finanțe
[Type here]

Surprinsă din unghi sistemic, fiscalitatea permite formularea conceptului

de sistem fiscal, care reprezintă ansamblul prelevărilor fiscale existente într-o ţară
la un moment dat şi reglementările referitoare la acestea; relaţiile de
interdependenţă existente, pe de o parte, între componentele ansamblului, iar pe
de altă parte, între acestea şi mediul extern; metodele, procedeele şi instituţiile
participante prin intermediul cărora se asigură principalele resurse financiare ale
statului necesare exercitării funcţiilor acestuia în economie.
În anul 1980, Anthony Atkinson şi Joseph Stiglitz consimt că un sistem fiscal
bine structurat trebuie să confere şi „să subsumeze:
- eficienţă economică: prelevările obligatorii nu trebuie să împiedice
alocarea eficientă a resurselor.
- administrare simplă: impozitele şi taxele trebuie să fie uşor şi ieftin de
administrat.
- flexibilitate: sistemul fiscal trebuie să răspundă şi să poată fi ajustat uşor
la modificările condiţiilor economice.
- transparenţă: indivizii trebuie să fie capabili să perceapă facil povara
fiscală, cu condiţia ca aceasta să fie tolerată de către societate.
- echitate: sistemul fiscal trebuie să asigure tuturor indivizilor un tratament
fiscal just” .
În 2001, în articolul „Revenue Design”, Eric Zolt realizează o compresie a
criteriilor prezentate şi susţine că un sistem fiscal este considerat a fi „bun” numai
în măsura în care îndeplineşte cumulative următoarele trei obiective: „să
alimenteze cu venituri autorităţile statului, să asigure redistribuirea veniturilor şi
averilor şi, nu în ultimul rând, să poată încuraja sau descuraja diverse activităţi
ale economiei” .
2. Cheltuieli publice.
2.1. Cheltuielile publice şi conţinutul economic al acestora
Funcţia fiscală a finanţelor publice invocă, după colectarea resurselor financiare
la dispoziţia statului, alocarea şi utilizarea respectivelor fonduri în conformitate
cu dezideratele economice ale statului - alocarea optimală a resurselor,
distribuirea veniturilor şi averilor între membrii societăţii, precum şi stabilizarea
macroeconomică. Costurile înregistrate de autorităţile statului, ocazionate de
producţia bunurilor publice, de acordarea transferurilor financiare diverşilor
beneficiari, dar şi de intervenţiile în spectrul economico-social, a determinat
apariţia conceptului de cheltuială publică.

35
Curs Finanțe
[Type here]

Drept urmare, cheltuiala publică apare ca reprezentând fie un consum definitiv de

produs intern brut (plăţile efectuate în forme specifice de către autorităţile
publice), fie un avans de produs intern brut (finanţările efectuate de către stat în
vederea formării brute de capital atât în sfera materială, cât şi în aria nematerială).
În literatura de specialitatea, autohtonă şi străină, definiţiile teoretice date
cheltuielilor publice sunt vaste ca număr şi conţinut.
Cheltuiala publică apare în literatura autohtonă drept „etapa următoare constituirii
fondurilor publice şi se referă la distribuirea acestor resurse băneşti către diferite
obiective sociale sau economice (reglementate de către programe
guvernamentale)” sau „exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească,
care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă
parte, cu ocazia utilizării şi repartizării resurselor financiare ale statului, în scopul
îndeplinirii funcţiilor acestuia” .
De asemenea, mai poate desemna fie „actele şi operaţiunile de întrebuinţare a
fondurilor băneşti necesare statului şi altor colectivităţi publice, în scopul şi cu
finalitatea întreţinerii materiale a organelor de stat şi serviciilor publice,
satisfacerii trebuinţelor social-culturale şi celorlalte necesităţi colective” , fie
„opţiunile politice ale statului (guvernului)” .
Diferite conceptualizări ale cheltuielilor publice oferă şi literatura străină, după
care acestea reprezintă „toate acele angajări de bogăţie sub formă monetară
derulate de către subiecţii activi ai mecanismului financiar (stat şi alte entităţi
publice) pentru producţia de servicii necesare satisfacerii nevoilor publice” sau
„întrebuinţarea unei sume de bani de către o persoană juridică - stat, instituţie,
comună - în vederea satisfacerii unei trebuinţe publice, deci cu scop de utilitate
publică” .
Cheltuielile publice (government expenditures) reprezintă consumurile de resurse
financiare efectuate de autorităţile publice, potrivit opţiunilor politice ale forţelor
aflate la putere, în vederea furnizării de bunuri publice, acordării de transferuri
financiare unor categorii socio-economice definite şi asigurării stabilităţii
macroeconomice.
Din definiţia prezentată se pot desprinde câteva trăsături esenţiale ale cheltuielilor
publice:
- reprezintă un consum final sau un avans de produs intern brut;
- aparţin sectorului public;
- asigură funcţionarea autorităţilor publice în vederea exercitării de către
acestea a funcţiilor de alocare, de distribuţie şi de stabilizare;
36
Curs Finanțe
[Type here]

- volumul şi finalitatea consumului de resurse financiare publice sunt

statuate prin lege;
- exprimă optica şi doctrina politică a forţelor politice aflate la putere;
- nivelul şi structura acestora depind de o multitudine de factori.
Trebuie, de asemenea, făcută o distincţie între cheltuielile publice (ansamblul
cheltuielilor efectuate de către autorităţile publice prin intermediul bugetelor
centrale şi locale, prin fondurile extrabugetare, precum şi prin bugetele proprii ale
unor organisme publice) şi cheltuielile bugetare (cheltuieli acoperite numai pe
seama bugetelor centrale şi bugetelor locale). Se observă că sfera de cuprindere a
cheltuielilor publice este mult mai extinsă decât cea a cheltuielilor bugetare,
ultima categorie fiind inclusă în prima.
Dacă în perioada finanţelor publice clasice cheltuielile publice asigurau strict
numai funcţionarea autorităţilor de stat, organisme neutrale în sfera economico-
socială (perioada statului consumator), în era modernă aria de cuprindere s-a
extins în paralel cu diversificarea prerogativelor atribuite statului, cheltuielile
publice devenind totodată importante pârghii de influenţare a vieţii economico-
sociale (perioada statului redistribuitor).
2.2. Caracterizarea generală a cheltuielilor publice
Semnificative pentru clasificarea cheltuielilor publice sunt următoarelor criterii:
criteriul administrativ, criteriul economic, cel funcţional, criteriul financiar,
criteriul conţinutului, cel al structurii organizatorice a puterii de stat, criteriul
scopului, criteriul juridic, criteriul de clasificare al Organizaţiei Naţiunilor Unite,
precum şi criteriul uzitat de Fondul Monetar Internaţional.
a. După criteriul administrativ se identifică: cheltuieli ale ministerelor,
departamentelor, agenţiilor guvernamentale, instituţiilor publice autonome,
unităţilor administrativ-teritoriale, etc.
Clasificarea administrativă este bazată pe structura statului, a organelor sale şi a
funcţiilor acestora.
b. Clasificarea economică operează cu două criterii de grupare: caracterul
cheltuielilor publice şi natura acestora.
Conform primului criteriu, după caracterul cheltuielilor, acestea se împart în
cheltuieli efective şi cheltuieli de transfer:
- cheltuielile publice efective sunt cele privind serviciile publice sau
administrative, constituind plăţi pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii
necesare funcţionării instituţiilor sale, respectiv plata salariilor funcţionarilor săi
37
Curs Finanțe
[Type here]

ori achitarea unor împrumuturi (acestea implică o contraprestaţie în momentul

efectuării);
- cheltuielile publice de transfer corespund unei simple translaţii de venit
dintr-un sector în altul, redistribuirea acestuia făcându-se fără vreo
contraprestaţie. Sunt incluse în această categorie toate sumele acordate din
fondurile publice, cu titlu gratuit şi definitiv, diferitelor persoane fizice (ajutoare
de şomaj, pensii, burse, etc.) şi juridice (subvenţii).
Conform celui de-al doilea criteriu, după natură, cheltuielile publice pot fi
cheltuieli curente şi cheltuieli de capital:
- cheltuielile publice curente sunt cele de funcţionare, care asigură bunul
mers al activităţii serviciilor publice, concretizate în plăţi pentru salariile
personalului, cheltuieli materiale şi administrativ-gospodăreşti. Ele generează un
consum de venit al naţiunii, făcând necesară reînnoirea lui anuală.
- cheltuielile publice de capital (de investiţii) se materializează în bunuri
publice durabile, cum ar fi construirea de noi întreprinderi, modernizarea celor
existente, amenajarea teritoriului, înzestrarea serviciilor generale (şcoli, spitale,
aşezăminte culturale, etc.). Respectivele cheltuieli privesc avuţia naţiunii,
capitalul acesteia, şi duc la dezvoltarea patrimoniului public.
c. După criteriul funcţional se particularizează cheltuielile unor domenii,
ramuri sau sectoare de activitate, spre care vor fi dirijate resursele financiare
publice (întreţinerea şi funcţionarea administraţiei publice, securitatea socială,
cercetarea ştiinţifică, economie, apărarea naţională, ordinea internă, etc.).
d. După criteriul financiar se desprind cheltuielile publice definitive,
temporare şi virtuale.
- cheltuielile publice definitive sunt cheltuieli efective, care finalizează
distribuirea resurselor financiare fără să implice restituirea acestora. Includ atât
cheltuielile de investiţii, cât şi cheltuielile de funcţionare, acoperind cea mai mare
parte a cheltuielilor publice;
- cheltuielile publice temporare sunt cheltuieli vremelnice, cauzate de
operaţiunile cu împrumuturi, fiind evidenţiate în conturile speciale de trezorerie
(astfel de cheltuieli sunt cele cu finanţarea restituirii împrumuturilor de stat,
acordarea de avansuri în contul unor furnizori ori prestatori de servicii);
- cheltuielile publice virtuale sau posibile constituie cheltuieli pe care
autoritatea publică se angajează să le facă în anumite condiţii.

38
Curs Finanțe
[Type here]

e. După conţinut se conturează cheltuielile publice reale şi cheltuielile

publice economice:
- cheltuieli publice reale sau negative sunt cheltuieli destinate finanţării
serviciilor publice generale (cheltuieli administrative - întreţinerea aparatului de
stat, apărare, educaţie, cultură, restituirea împrumuturilor de stat şi plata
dobânzilor la acestea, etc.) şi sociale (cheltuieli redistributive - securitate socială),
constituind un consum definitiv şi/sau distributiv de resurse financiare;
- cheltuieli publice economice sau pozitive cuprind toate cheltuielile cu
acţiuni economice (cheltuieli productive - investiţii pentru crearea de noi
întreprinderi, reutilări şi modernizări la cele existente, precum şi construirea sau
extinderea infrastructurii), având ca efect sporirea avuţiei naţionale.
f. După structura organizatorică a puterii de stat se identifică:
- în statele de tip unitar: cheltuieli publice ale autorităţii centrale şi cheltuieli
publice ale autorităţilor de rang inferior (regional, departamental şi local);
- în statele de tip federal: cheltuieli publice ale autorităţii federale,
cheltuieli publice ale autorităţilor statale şi cheltuieli publice ale entităţilor locale;
- în uniunile de state: cheltuieli publice ale autorităţii unionale şi cheltuieli
publice ale subsistemelor de finanţe publice corespunzătoare statelor membre ale
uniunii.
g. După scop se partajează cheltuielile publice de guvernare şi cheltuielile
publice de exerciţiu:
- cheltuielile publice de guvernare reflectă cheltuielile efectuate de către
stat în vederea întreţinerii şi funcţionării autorităţii statului, în vederea exercitării
de către acesta a prerogativelor stabilite prin lege;
- cheltuielile publice de exerciţiu vizează ansamblul cheltuielilor
ocazionate de colectarea şi administrarea prelevărilor fiscale, de rambursarea
datoriei publice şi de conservarea unor bunuri aparţinând domeniului statului.
h. După criteriul juridic se individualizează cheltuielile publice obligatorii
şi cheltuielile publice facultative:
- cheltuielile publice obligatorii sunt considerate a fi cheltuieli
transparente, iar destinaţia acestora este stabilită prin legile bugetare anuale,
guvernul neputând să finanţeze diverse autorităţi locale sau programe publice
centrale în mod discreţionar;

39
Curs Finanțe
[Type here]

- cheltuielile publice facultative reprezintă cheltuieli considerate a fi mai

puţin transparente, iar destinaţia acestora nu este stabilită cu exactitate prin legile
anuale de buget, guvernul putând să finanţeze discreţionar diferite entităţi locale
sau programe publice de importanţă centrală.
i. Clasificarea Organizaţiei Naţiunilor Unite (O.N.U.) grupează cheltuielile
publice după criteriul funcţional şi cel economic.
Criteriul funcţional scindează cheltuielile în cheltuieli aferente serviciilor publice
generale, apărării, educaţiei, sănătăţii, securităţii sociale, cultură şi religie, acţiuni
economice, ş.a.m.d.
Potrivit criteriului economic se individualizează cheltuieli care reprezintă un
consum final sau o formare brută de capital (investiţii brute şi creşterea stocurilor
de materiale).
j. Clasificarea Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) este foarte
asemănătoare cu cea a O.N.U. Potrivit „Manualului de Statistică Financiară
Guvernamentală” (Government Finance Statistics Manual), din anul 2001,
cheltuielile publice sunt structurate şi în acest caz după criteriul funcţional şi cel
economic.
După criteriul economic cheltuielile publice pot fi:
- cheltuieli de personal (retribuţiile salariaţilor din sectorul public şi
contribuţiile sociale aferente);
- cheltuieli cu producerea de bunuri şi servicii adresate pieţei şi non-pieţei
(excepţie cele pentru formarea brută de capital);
- cheltuieli pentru capitalul fix (ieşiri aferente formării şi acumulării de
capital fix);
- cheltuieli cu dobânzile (plăţi efectuate către creditorii nerezidenţi şi
rezidenţi);
- cheltuieli de transfer (ieşiri efectuate către entităţile publice de rang
inferior, organizaţiile internaţionale sau guvernele altor state);
- cheltuieli pentru beneficii sociale (transferuri pentru securitate şi asistenţă
socială);
- alte cheltuieli (dividende plătite în contul firmelor cu capital de stat sau
mixte, ieşiri ocazionate de crearea rezervelor tehnice în cazul firmelor de
asigurări de stat, diverse rente).
După criteriul funcţional cheltuielile publice pot fi:
40
Curs Finanțe
[Type here]

- cheltuieli pentru servicii publice generale (puteri legislative şi executive

centrale, relaţii diplomatice externe, ajutoare financiare internaţionale, datorie
publică, transferuri financiare către autorităţilor publice de rang inferior);
- cheltuieli pentru apărare (apărare militară şi civilă, schimburi şi ajutore
militare internaţionale, cercetare şi dezvoltare militară, acţiuni cu caracter strict
secret);
- cheltuieli pentru ordine şi siguranţă internă (poliţie, pompieri, justiţie,
penitenciare);
- cheltuieli pentru afaceri economice (servicii generale economice,
agricultură, păduri, piscicultură, carburanţi şi energie, producţie de bunuri de larg
consum, construcţii, transport, comunicaţii, alte industrii, cercetare şi dezvoltare
tehnologică);
- cheltuieli pentru protecţia mediului (protecţia apelor, pădurilor şi
atmosferei);
- cheltuieli pentru comunitate (construcţia de locuinţe, reţele de apă
potabilă şi menajeră, iluminat stradal, canalizare, etc.);
- cheltuieli pentru sănătate (produse, instrumentar şi echipamente
medicale, spitale, cercetare medicală);
- cheltuieli pentru recreare, cultură şi religie (recreare, sport, cultură,
cinema, publicaţii scrise, culte);
- cheltuieli pentru educaţie (unităţi preşcolare, şcolare, liceale, post-liceale,
universitare);
- cheltuieli pentru protecţie socială (pensii, ajutore pentru şomeri şi
persoane cu disabilităţi, indemnizaţii pentru copii, etc.).
Importanţa ultimelor două variante de grupare a cheltuielilor publice - clasificarea
O.N.U. şi taxonomia F.M.I. - rezidă din standardizarea internaţională a
categoriilor de cheltuieli publice. Acest fapt permite uşurarea derulării unor
acorduri financiare internaţionale, dar şi realizarea de analize sau comparaţii între
state diferit poziţionate geografic şi cu economii inegale ca nivel de dezvoltare.
2.3. Factorii determinanţi ai cheltuielilor publice
Cheltuielile publice ale statele contemporane, pe fondul implicării tot mai
accentuate a autorităţilor publice în viaţa economico-socială, sunt caracterizate
prin volum ridicat, ritm accelerat de creştere şi importante modificări structurale.
O parte din evoluţia prezentată a fost pusă în evidenţă de economistul german

41
Curs Finanțe
[Type here]

Adolph Wagner şi este rezultatul acţiunii concertate a unor factorilor particulari,

care au imprimat cheltuielilor publice o evoluţie specifică.
Autorul a formulat în anul 1883, în lucrarea „Three Extracts on Public Finance”,
legea creşterii progresive a cheltuielilor publice - Legea lui Wagner, conform
căreia cheltuielile publice cresc în mod progresiv sau cel puţin proporţional
raportat la rata de creştere a populaţiei.
Se observă că tendinţa expansionistă a cheltuielilor publice este doar parţial pur
monetară, în multe cazuri aceasta fiind una eminamente non-monetară, rezultată
ca urmare a acţiunii unor factori mai mult sau mai puţin caracteristici, precum cei
demografici, economici, sociali, militari, istorici sau geopolitici.
a. Factorii demografici - vizează creşterea populaţiei şi modificarea
structurii acesteia pe sexe, grupe de vârstă şi categorii socio-profesionale. Un alt
factor demografic important este reprezentat de mişcarea internă şi externă
migratorie a populaţiei, fenomenul de urbanizare, dar şi creşterea numărului de
emigranţi care devin rezidenţi, influenţând hotărâtor nivelul cheltuielilor publice.
Toate aceste transformări determină într-o mare măsură cheltuielile publice
centrale şi locale pentru învăţământ, sănătate, securitate socială, transport public,
precum şi ordine internă.
b. Factorii economici - rezidă în dezvoltarea economică de la o perioadă la
alta atât sub impactul modificării preferinţelor individuale, dar şi sub amprenta
progresului tehnologic datorat noilor achiziţiilor din aria cercetării ştiinţifice.
Drept urmare, se constată o creştere a cheltuielile ocazionate de furnizarea
optimală şi extinderea categoriilor de bunuri publice, dar şi a celor aferente
cercetării ştiinţifico-tehnologice.
c. Factorii sociali - ilustrează acţiunile sporite ale autorităţilor statului, pe
calea cheltuielilor publice, în procesul de diminuare a inegalităţilor existente între
membrii societăţii la nivelul veniturilor şi averilor, prin acordarea unor transferuri
financiare cu caracter distributiv unor categorii sociale dezavantajate (pensionari,
persoane cu handicap, şomeri, copii, persoane active cu venituri mici, etc.).
d. Factorii militari - reflectă eforturile statului în spectrul apărării naţionale,
care permit pregătirea şi implicarea acestuia în acţiuni armate, dar şi refacerea
economico-socială în urma unor astfel de acţiuni beligerante. Mai mult, contextul
actual de securitate mondială conferă factorilor militari noi valenţe, generate în
special de participarea ţării, sub egida unor organisme universale, la misiuni de
intervenţie militară şi/sau de menţinere a păcii care depăşesc graniţele statale.

42
Curs Finanțe
[Type here]

e. Factorii istorici - acţionează în virtutea acţiunii ciclice a cheltuielilor

publice, vizând susţinerea cererii agregate în perioadele de depresiune economică
pe calea împrumuturilor publice, adică prin creşterea datoriei publice.
Mecanismul determină o augmentare a presiunii pe cheltuielile publice în
perioadele de expansiune economică, când statul trebuie să facă faţă sarcinii
datoriei publice.
f. Factorii geopolitici - relevă impactul din ce în ce mai mare pe care funcţia
fiscală de subzistenţă politică îl are asupra cheltuielilor publice, prin
diversificarea şi creşterea rolului politic al autorităţilor publice, pe de o parte, în
viaţa economico-socială actuală, iar pe de altă parte, în spaţiul geopolitic
internaţional.
Factorii descrişi nu acţionează asupra cheltuielilor publice în mod separat, ci într-
o manieră concertată, intensitatea acţiunii acestora fiind diferită de la un stat la
altul şi de la o perioadă istorică la alta.

43
Curs Finanțe
[Type here]

CURSUL 4

4. Echilibrul financiar.

4.1. Echilibrul financiar –componentă a echilibrului general economic

Se consideră în literatura de specialitate că echilibrul financiar este o parte
integrantă a echilibrului general economic, care este practic expresia generalizată
a componentelor sale (echilibrul material, echilibrul forţei de muncă, echilibrul
financiar, monetar şi valutar). Echilibrul economic general presupune o
concordanţă între necesarul de bunuri materiale şi bunurile posibile de procurat,
necesarul de forţă de muncă şi forţa de muncă disponibilă, necesarul de valută şi
resursele posibile de mobilizat în anumite condiţii date, şi între banii ca venit ai
populaţiei şi posibilitatea folosirii lor pentru a procura bunuri şi servicii necesare
populaţiei.
Asigurarea echilibrului financiar este urmărită atât în economiile centralizate
când factorii de decizie stabilesc un plan la nivel de economie naţională şi acesta
este respectat, dar şi în economiile de piaţă când un program de dezvoltare
economică este doar schiţat şi are un caracter orientativ. Şi instrumentele folosite
la constituirea şi direcţionarea fondurilor de resurse financiare diferă în funcţie
de mecanismul de funcţionare al economiei.
„Definit în sinteză ca o stare optimă a finanţelor publice, echilibrul financiar
exprimă concordanţa dintre necesarul de resurse financiare solicitate de
furnizarea bunurilor publice, pe de o parte, şi resursele posibile de mobilizat pe
plan intern şi extern în acest scop, pe de altă parte.”
Echilibrul financiar în corelaţie cu alţi indicatori macroeconomici ca – PIB-ul,
rata inflaţiei, rata şomajului şi soldul contului curent al balanţei de plăţi – se
circumscrie politicii economice a factorilor de decizie, contribuind la echilibrul
economic general, nu reprezintă practic un scop în sine.
În România bugetul general consolidat este instrumentul care reflectă, la nivel
naţional, echilibrul financiar public. Prin bugetul general consolidat se înţelege
totalitatea resurselor şi a cheltuielilor publice. El poate fi echilibrat sau
dezechilibrat, iar în situaţia unui buget general consolidat dezechilibrat avem
două situaţii: venituri mai mari decât cheltuielile (buget excedentar) şi cheltuieli
mai mari decât veniturile (buget deficitar).

44
Curs Finanțe
[Type here]

Resursele financiare ale unei societăţi sunt acele resurse care pot fi mobilizate pe
plan intern la fondurile publice şi private ale economiei naţionale.
Din punct de vedere economic resursele reprezintă:
• parte din PIB ce serveşte la finanţarea consumului social şi la formarea
brută de capital, mobilizată fiind la fondurile publice, bugetare şi extrabugetare;
• disponibilităţi băneşti ale bugetelor administraţiilor publice, ale altor
instituţii publice şi persoane juridice fără scop lucrativ, colectate de bănci şi alte
instituţii financiare;
• excedentul exploatării societăţilor nefinanciare, după plata impozitelor,
taxelor, contribuţiilor şi dividendelor, aflat la dispoziţia acestora pentru a-l utiliza
conform nevoilor proprii;
• disponibilităţile băneşti ale populaţiei, colectate de bănci şi alte instituţii
financiare;
• disponibilităţile băneşti ale agenţilor economici, temporar degajate din
circuitul fondurilor de producţie şi din circulaţie, şi mobilizate de către bănci;
• resursele provenite din valorificarea unor bunuri publice.
Dacă ţinem cont de locul şi nivelul de constituire şi utilizare, resursele financiare
ale societăţii sunt formate din:
• resurse finaniare publice prelevate la bugetul de stat, la bugetul unităţilor
administrativ-teritoriale şi la bugetul asigurărilor sociale de stat;
• resurse finaciare publice ale fondurilor speciale;
• resursele financiare publice aflate la dispoziţia regiilor autonome,
companilor naţionale şi la dispoziţia societăţilor comerciale cu capital integral
sau majoritar de stat;
• resursele financiare aflate la dispoziţia societăţilor comerciale private;
• resursele financiare ale asociaţilor fără scop lucrativ;
• resursele financiare ale populaţiei.
Resursele financiare publice sunt formate din: venituri curente şi venituri din
capital. În cadrul veniturilor curente intră: veniturile fiscale (impozite directe şi
indirecte), veniturile asimilare celor fiscale (veniturile bugetului asigurărilor
sociale de stat, veniturile bugetului asigurărilor sociale de sănătate, veniturile
fondului pentru plata indemnizaţiei de şomaj), şi veniturile nefiscale (vărsăminte
din profitul net al regiilor autonome, al companiilor naţionale, veniturile

45
Curs Finanțe
[Type here]

instituţiilor publice). În cadrul veniturilor din capital sunt incluse veniturile din
valorificarea unor bunuri din proprietatea statului, ale instituţiilor publice, sau din
rezerva de stat.
Resursele publice sunt prelevate la bugetul de stat, bugetul unităţilor
administrativ-teritoriale, la bugetul asigurărilor sociale de stat şi alte fonduri
constituite în afara bugetului, dar care sunt utilizate pentru finanţarea cheltuielilor
publice.
Cheltuielile publice pot fi considerate cheltuielile cu următoarele destinaţii:
• acţiuni social-culturale (învăţământ, sănătate, cultură şi artă, asistenţă
socială, alocaţii şi ajutoare pentru copii);
• asigurări sociale şi protecţie socială;
• apărare naţională;
• puterea şi administraţia de stat;
• acţiuni economice;
• datoria publică.
Atât politica financiară cât şi cea monetară au un impact direct asupra soldului
bugetului general consolidat. Stabilirea corectă a cotelor diferitelor impozite, taxe
şi contribuţii la fondurile publice, stabilirea corectă a destinaţiilor şi volumului
cheltuielilor publice este o activitate complexă, datorită multipelor implicaţii
economice şi sociale.
Fluxul veniturilor şi cheltuielilor pe ansamblul economiei are o importanţă
deosebită din perspectiva echilibrului general economic şi a celui financiar.
Fluxul cheltuielilor pentru servicii şi bunuri format din acele cheltuieli provenite
de la consumatori, investitori, sectorul public şi din afara ţării şi care sunt
destinate firmelor care produc aceste bunuri şi servicii.
Fluxul veniturilor firmelor circulă spre consumatori după ce o parte din acestea
este preluată de autoritatea publică centrală/locală, sub forma impozitelor şi
taxelor, dar şi o parte din aceasta este returnată consumatorilor, sub forma
transferurilor (pensii, burse, ajutoare, subvenţii). Aceste transferuri sunt văzute
ca nişte impozite negative, deoarece alocarea sumei respective de bani unei
persoane fizice sau juridice echivalează cu reducerea impozitului datorat de
aceasta cu aceeaşi sumă.

46
Curs Finanțe
[Type here]

Figura 4.1. Fluxul veniturilor şi cheltuielilor pe ansamblul economiei.

Sursa: Văcărel, I., Finanţe publice, Ediţia IV-a, Editure Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2003, pag. 626.
Analiza fluxurilor economico-financiare duce la concluzia că PIB-ul de
echilibru se realizează atunci când suma cererii de consum, investiţii, cheltuieli
publice şi de export net este egală cu producţia obţinută, şi aceasta la un anumit
nivel al preţurilor şi din punctul de vedere al analizei cererii agregate.

Y=C+I+G+(E-IM), (4.1.1)
unde: Y= produsul intern brut;
C= consumul gospodăriilor populaţiei;
I= investiţiile sectorului neguvernamental (agenţii economici şi populaţia);
G= cheltuielile publice (consumul sectorului guvernamental);
E= export;
IM= import.
Analizând această ecuaţie a echilibrului financiar, politica financiară poate fi
orientată astfel:
• asupra impozitelor aferente veniturilor individuale ale persoanelor fizice,
deoarece de mărimea venitului disponibil, şi indirect de mărimea PIB-ului,
depinde consumul populaţiei. Deci, dacă sunt mărite impozitele aferente
veniturilor individuale ale persoanelor fizice, sunt reduse cheltuielile de consum,
şi implicit scade cererea totală.
• asupra cheltuielilor sectorului guvernamental, adică asupra cheltuielilor
publice, deoarece aceste sunt o componentă directă a cererii totale, a relaţiei: C +
I + G + (E - IM).
Politica monetară condiţionează şi ea echilibrul financiar în mod direct. De
exemplu, dacă autoritatea monetară (Banca Centrală) decide sporirea masei

47
Curs Finanțe
[Type here]

monetare concomitent cu diminuarea ratei dobânzilor, într-o economie

caracterizată prin subutilizarea forţei de muncă, aceasta determină stimularea
expansiunii economice prin creşterea producţiei de bunuri şi servicii, dar şi
stimularea investiţiilor, ca urmare a volumului mai mare de credite disponibile,
pentru că dobândă este redusă. În cazul în care cererea privată C+I+(E-IM) este
mai slabă şi nu stimulează creşterea ofertei, se impune intervenţia statului pentru
sporirea cheltuielilor publice. Se generează un deficit bugetar ce trebuie finanţat
din volumul suplimentar de credite disponibile pe piaţă, ca rezultat al unei politici
monetare expansioniste. Autoritatea monetară trebuie, însă, să ţină cont de
puterea de absorbţie a economiei şi de viteza de circulaţie a banilor, atunci când
decide să suplimenteze masa monetară. Un exces de lichiditate monetară poate să
ducă la efecte negative cum ar fi: creşterea preţurilor, înrăutăţirea soldului
contului curent al balanţei de plăţi.
Monetariştii utilizează modelul Fisher pentru a proiecta evoluţiile
macroeconomice:
M×V=P×Y, unde (4.1.2)
M este masa monetară, V este viteza de circulaţie a banilor, P este nivelul general
al preţurilor şi Y este volumul tranzacţiilor. Deci se consideră că banii afectează
economia nu numai prin intermediul ratei dobânzilor ci şi prin intermediul masei
monetare şi a vitezei de circulaţie a banilor, ca factori determinanţi ai evoluţiei
veniturilor şi preţurilor în economie.
Reciproc o politică monetară restrictivă, care presupune o reducere a ofertei
monetare şi, concomitent, creşterea ratei dobânzii, poate avea efecte pozitive
asupra inflaţiei, dar are şi efecte negative cum ar fi scumpirea creditului şi, deci,
reducerea investiţiilor.
Însă pentru a realiza starea de echilibru financiar atât la un moment dat, cât şi în
dinamică, este nevoie ca factorii de decizie să combine politicile fiscal-bugetare
(politicile financiare) cu cele monetare, într-un mod raţional, ţinând cont de
situaţia de fapt a economiei şi având drept obiective reducerea ratei inflaţiei şi
utilizarea cât mai deplină a forţei de muncă pentru a obţine o creştere economică
şi în final pentru a menţine stabilitatea macroeconomică.

4.2. Programarea financiar-monetară macroeconomică pentru asigurarea

echilibrului financiar
Atingerea echilibrului financiar, reflectat de soldul bugetului general consolidat,
la un nivel benefic atât pentru interesul economic general, cât şi pentru interesul

48
Curs Finanțe
[Type here]

individual al cetăţenilor depinde, aşa cum am mai menţionat, de setul de obiective

macroeconomice fundamentale (creşterea economică reală, rată a inflaţiei
scăzută, grad de ocupare al forţei de muncă ridicat, menţinerea credibilităţii
externe) şi de setul de politici aplicate (financiară, monetară, comercială, a
veniturilor, de preţuri...). Modificarea uneia dintre politici sau a unui obiectiv
implică imediat schimbări ale soldului bugetului general consolidat, deci ale
coordonatelor echilibrului financiar.
În practica internaţională modernă, prima fază a programării financiare este
proiectarea a trei parametrii fundamentali pentru stabilitatea macroeconomică.
Proiectarea creşterii economice este primul parametru. În această proiectare se
ţine cont de cererea agregată (evoluţia ei în plan cantitativ, calitativ şi structural)
şi de fluctuaţiile prognozate a se înregistra în domeniul factorilor de producţie
(accesul la materiile prime din import, raportat şi la capacitatea de export
proiectată, dinamica dezvoltării tehnologiilor de fabricaţie, ritmul creşterii
calificării forţei de muncă) pentru a determina producţia potenţială şi implicit
PIB-ul real. Când există exces de cerere agregată în raport cu oferta agregată,
setul de politici economice este orientat spre controlul cererii pe termen scurt, pe
termen lung considerându-se că se pot crea premisele reluării creşterii economice.
Prognoza inflaţiei presupune mai întâi stabilirea măsurii în care factorii de decizie
se implică în stabilirea preţurilor. Apoi sunt luate în calcul elemente cu pondere
în structura costurilor ca materiile prime şi materialele de pe piaţa internă şi din
export, salariile, amortizarea capitalului fix, etc., realizându-se proiecţii
referitoare la evoluţia acestora. Următorul pas în prognoza inflaţiei este
proiectarea evoluţiei cursului de schimb al monedei naţionale, unii considerând
acest element ca fiind de maximă importanţă. Mai recent, se stabilesc şi limitele
de evoluţie ai creditului intern, atât în termeni reali, cât şi nominali, considerându-
se că şi acetsa poate genera inflaţie.
Proiectarea balanţei de plăţi este al treilea parametru, în cadrul căreia se
prefigurează dinamica exporturilor, influenţate de cererea externă, elasticitatea şi
competitivitatea ofertei interne, şi importurilor influenţate de politica comercială.
Se ţine cont şi în proiectarea balanţei de plăţi de evoluţia cursului de schimb, dar
se fac prognoze referitoare şi la contul de capital financiar, unde se urmăresc
investiţiile străine directe, rezerva internaţională a Bancii Centrale,
împrumuturile externe. Se doreşte o creştere a rezervei internaţionale a statului,
iar dacă există un deficit al contului curent al balanţei de plăţi, să fie finanţat mai
mult pe seama investiţiilor străine directe şi a unor împrumuturi externe cu
dobândă cât mai mică.

49
Curs Finanțe
[Type here]

Modelul general al programării financiare porneşte de la identitatea monetară

fundamentală dintr-o economie, conform căreia creşterea ofertei monetare este
egală cu creşterea cererii monetare, sau creşterea ofertei monetare este egală cu
suma dintre creşterea rezervelor internaţionale nete şi a creditului intern.
ΔMs = ΔMd (4.1)
ΔMs = ΔDa + E ΔF (4.2)
în care avem notată cu Ms oferta de monedă şi Md cererea de monedă, iar Da este
notat creditul intern destinat ambelor sectoare, guvernamental şi
neguvernamental, E este cursul de schimb, iar F formează activele externe nete.
Se mai porneşte de la ideea că cererea monetară este invers proporţională
cu viteza de rotaţie a banilor şi direct proporţională cu nivelul producţiei reale şi
al preţurilor:
M^d=PY/V (4.3)
unde: P = nivelul preţurilor;
Y = volumul producţiei reale din economie;
V = viteza de rotaţie a banilor;
şi de la faptul că variaţia cererii monetare este egală cu variaţia venitului nominal,
în condiţiile în care viteza de rotaţie a banilor rămâne constantă:
∆M^d=∆PY/V (4.4)
Folosind ecuaţiile de mai sus putem obţine relaţia:
∆D^a+E∆F=∆PY/V (4.5)
sau
∆D^a=∆PY/V-E∆F (4.5)
unde: E ΔF reprezintă transformarea în monedă naţională a creşterii activelor nete
externe, la cursul de schimb prognozat, iar ΔPY/V este creşterea monetară
necesară creşterii PIB-ului nominal.
Deci nivelul maxim de creştere al creditului intern este egal cu diferenţa între
creşterea monetară necesară creşterii PIB-ului nominal, şi creşterea activelor
externe nete, transformate în monedă naţională. O altă concluzie este că un
echilibrul extern depinde direct de armonizarea politicii financiare şi monetare
având drept instrument creditul intern.

50
Curs Finanțe
[Type here]

Echilibrul financiar se reflectă în deficitul bugetar. Acesta poate fi finanţat

prin împrumuturi externe ΔKg, credit bancar intern ∆D_g^a sau împrumuturi de
stat nebancare ΔBg. Exprimarea într-un model economic ar fi:
G-T=∆D_g^a+∆B_g+E∆K_g (4.6)
Dacă se urmăreşte stimularea sectorului privat (neguvernamental) atunci creditul
intern trebuie orientat spre sectorul neguvernamental.
O a doua fază a programării financiare se referă la structura veniturilor şi
cheltuielilor în funcţie de deficitul bugetar asumat. În analiza eficienţei alocării şi
utilizării resurselor un parametru important este deficitul total al sectorului
guvernamental. Acesta se compune din deficitul bugetului general consolidat şi
deficitul cvasi-fiscal. „Deficitul cvasi-fiscal evidenţiază cheltuielile înregistrate
în sectorul public, dar care nu sunt evidenţiate în buget, cum ar fi: pierderi din
activitatea întreprinderilor de stat neperformante, ce se regăsesc în obligaţiile
neonorate de acestea către bugetele şi utilităţile publice.” Deficitul cvasi-fiscal
afectează greu populaţia şi contribuabilii, deoarece este o povară netă şi imediată.

4.3. Echilibrul financiar de execuţie

La nivel macroeconomic, pentru ca starea de echilibru financiar să fie relevantă,
ea trebuie să fie urmărită pe întreg parcursul unui an de referinţă.
La baza echilibrului unui sistem stă bugetul general consolidat. Acesta reprezintă
instrumentul prin care sunt corelate veniturile şi cheltuielile bugetului de stat, pe
de o parte, şi sunt urmărite legăturile acestora cu deficitul bugetar, cu deficitul
contului curent al balanţei de plăţi, cu decalajul dintre investiţii şi economii, pe
de altă parte. Joacă, de asemenea un rol important în realizarea programului
economic.
Orice sistem îşi stabileşte un program economic, care are însă caracter orientativ,
pentru că pe parcursul execuţiei lui apar cu siguranţă factori care generează
abateri, uneori favorabile, alteori nefavorabile, dar cu repercursiuni asupra
indicatorilor financiari. Corelaţia dintre resursele aflate la dispoziţia unui sistem
şi cheltuielile pe care acesta le face poate să arate un nivel de echilibru, când
cheltuielile sunt egale cu resursele, sau poate să arate o stare de dezechilibru, caz
în care pot să apară două situaţii: excedent, dacă cheltuielile sunt mai mici decât
resursele, şi deficit, când cheltuielile depăşesc resursele.
„Modul de realizare a echilibrului financiar la nivel macroeconomic poate fi
urmărită pe exemplul bugetului de stat, al bugetelor locale, al bugetelor
asigurărilor sociale de stat şi a altor bugete care au caracter operativ.”
51
Curs Finanțe
[Type here]

Bugetul de stat este instrumentul financiar al administraţiei centrale de stat care

cuprinde veniturile mobilizate la dispoziţia statului şi repartizarea acestora pe
categorii de cheltuieli. El ia forma unui document de sinteză în care sunt
prevăzute încasările şi cheltuielile anuale ale statului, fiind elaborat şi administrat
de guvernul şi supus votului parlamentar.
Bugetele locale sunt acele bugete ale unităţilor administrativ-teritoriale care au
personalitate juridică. Ele cuprind veniturile constituite din impozite, taxe, şi alte
încasări realizate la nivel teritorial, pe de o parte, şi cheltuielile dimensionate în
funcţie de nevoile proprii administraţiilor teritoriale. Bugetele locale sunt
întocmite de autorităţile locale în condiţii de auotnomie.
Sistemul asigurărilor sociale de stat este un sistem de sprijin bănesc, cu caracter
contributoriu, stabilit prin lege şi garantat de bugetul de stat. De sistemul
asigurărilor sociale de stat aparţin asigurarea pentru pensie, şomaj, risc de
accidente (în unele ramuri industriale),ş.a.
Bugetul public reflectă toate veniturile şi cheltuielile publice ale ţării, fiind un
document-program al statului, şi cuprinde în structura sa bugetele mai sus
prezentate.
Execuţia bugetară se referă la un ansamblu de acţiuni ce duc la încasarea
veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate de autorităţile centrale şi,respectiv,
locale. Aceste acţiuni sunt realizate de un întreg aparat administrativ (aparat
fiscal, Trezorerie, instituţii publice, contribuabili, societăţi bancare), iar
răspunderea este asumată în întregime de organele executive de la orice nivel.
Execuţia bugetară poate fi împărţită pe activităţi de execuţie a cheltuielilor şi
activităţi de execuţie a veniturilor. Fiecare dintre acestea folosesc instrumente
specifice.
Execuţia cheltuielilor bugetare se referă la cheltuielile publice şi limita lor
maximă, clar precizată în legislaţia în materie.
Execuţia veniturilor bugetare se referă la procurarea resurselor necesare efectuarii
cheltuielilor bugetare, acestea fiind, în general, impozitele directe şi indirecte ale
statului sau autorităţilor locale.
În execuţia bugetelor, indiferent din ce categorie sunt, pot să apară stări de
echilibru, situaţii de excedent bugetar sau situaţii de deficit bugetar.
Starea de echilibru este rareori atinsă în realitate, pentru că oricât de respectat ar
fi programul economic ales este imposibil să nu apară diferenţe mai mici sau mai
mari la venituri sau minusuri /plusuri la cheltuieli.

52
Curs Finanțe
[Type here]

Deficitul bugetar este privit ca o situaţie anormală, ce reflectă o proastă

administrare financiară, încasarea veniturile rămânând în urma efectuării
cheltuielilor, dar mai poate fi datorat unor dezechilibre materiale, în relaţii
valutare sau chiar dezechilibre în ocuparea forţei de muncă. Deficitele bugetare
sunt tolerate în general, dar de cele mai multe ori pentru că nu au putut fi evitate,
ci nu pentru că au fost dorite.
Situaţia de excedent bugetar poate fi interpretată la o primă vedere ca fiind o
situaţie favorabilă, pentru că excedentul bugetar apare atunci când veniturile
încasate depăşesc cheltuielile efectuate. Dar sunt şi bugete excedentare
nefavorabile. Un excedent bugetar ar tregui analizat prin prisma factorilor care-l
generează.
Un excedent bugetar ce nu poate fi văzut decât ca unul pozitiv este cel determinat
de creşterea productivităţii muncii, valorificarea superioară a materiilor prime şi
materialelor şi, în consecinţă, reducerea consumului acestora, folosirea eficientă
a capacităţii de producţie, etc. Funcţionând astfel orice agent economic obţine
profit şi varsă apoi la bugetul statului impozitul aferent profitului respectiv, la
care se mai adaugă şi venituri realizate de stat din TVA şi alte accize. Un astfel
de excedent bugetar are, deci, la bază factori care acţionează pozitiv pentru
întregul sistem.
În practică, sunt însă şi multe proiecte derulate şi nerealizate în termenul prevăzut.
Pentru acestea au fost alocate practic resurse bugetare care nu sunt folosite până
la finele anului bugetar. În aceste situaţii resursele băneşti neutilizate, care
generează excedentul bugetar, nu sunt de fapt în stare lichidă şi deci nu sunt
disponibile. Ele se regăsesc în stocuri de materii prime şi materiale neutilizate
care uneori nu se pot redistribui spre alte obiective, fiind specifice obiectivului
pentru care au fost achiziţionate, şi chiar dacă ar putea fi folosite în altă parte,
redistribuirea lor necesită timp. Toate acestea demonstrează o proastă gestionare
a resurselor disponibile, iar excedentul reflectă fenomene negative.
Deci, apariţia unui excedent bugetar trebuie interpretată ca fiind o abatere de la
respectarea programului economic stabilit care poate avea atât efecte economice
pozitive, dar şi efecte economice negative. Acest lucru impune realizarea unei
analize a cauzelor care generează excedentul bugetar.
Cele trei forme ale echilibrului financiar de execuţie sunt:
• echilibrul financiar public, stabilit pe baza bugetului general consolidat;
• echilibrul financiar pe ansamblul economiei stabilit cu ajutorul Conturilor
Naţionale şi cel de la nivelul sectoarelor instituţionale, acestea fiind gospodăriile

53
Curs Finanțe
[Type here]

populaţiei, societăţi nefinanciare, societăţi şi administraţii financiare, instituţii

fără scop lucrativ aflate în serviciul gospodăriilor populaţiei;
• echilibrul financiar de la nivelul întreprinderilor, care se stabileşte pe baza
datelor din bilanţul contabil al acestora şi conturile de rezultate.

4.3.1. Echilibrul financiar public de execuţie

Echilibru financiar public, având la bază bugetul general consolidat, prezentăm

în continuare structura acestuia şi a celorlalte bugete din componenţa sa, în
perioada 2019-2020. Pe întreaga perioadă aleasă bugetul general consolidat a avut
un sold deficitar, situaţie întâlnită la majoritatea bugetelor din componenţa sa
(bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondului special al
asigurărilor de sănătate, bugetele locale, Bugetul Companiei Naţionale a
Drumurilor). Doar bugetul fondului pentru plata ajutorului de şomaj a cunoscut
mici solduri favorabile.

Execuția bugetului de stat (milioane lei) 2019 2020

Venituri totale 149.338,3 134.236,6
Cheltuieli totale 200.556,6 246.929,9
Excedent(+) Deficit(-) -51.218,3 -112.693,3

Execuția bugetelor locale (milioane lei) 2019 2020

Venituri totale 63.913,5 71.987,4
Cheltuieli totale 65.972,1 72.244,7
Excedent(+) Deficit(-) -2,058,6 -257,3

Execuția bugetului asigurărilor sociale de stat (milioane lei) 2019 2020

Venituri totale 70.715,0 80.766,3
Cheltuieli totale 70.907,2 82.360,1
Excedent(+) Deficit(-) -192,2 -1593,8

54
Curs Finanțe
[Type here]

Bugetul general consolidat a avut un sold deficitar şi în anii anteriori perioadei

luate în calcul de noi, iar bugetele locale au alternat perioadele în care s-au
consemnat mici solduri excedentare cu cele în care s-au consemnat mici solduri
deficitare. La momentul introducerii şi aplicării Legii finanţelor publice locale,
bugetele locale au început să aibă o pondere mai mare în bugetul general
consolidat. De asemenea bugetele fondurilor speciale au fost restrânse
semnificativ, reducându-se la jumătate numărul fondurilor extrabugetare
finanţate de acestea.
Soldul bugetului general consolidat este deficitar în continuare, pentru anul 2019
s-a consemnat un deficit de 4,6% din PIB.
4.3.2. Echilibrul financiar stabilit cu ajutorul Conturilor Naţionale
Contabilitatea naţională (Sistemul Conturilor Naţionale) este o metodă de
evidenţă şi analiză macroeconomică utilizată în statistica majoritatăţii ţărilor
lumii, precum şi în calculele şi analizele efectuate de diverse organizaţii
internaţionaler. Este un ansamblu coerent de conturi care se referă la ansamblul
resurselor economiei (atât publice, cât şi private), oferind o imagine comparabilă
şi completă a activităţii economice a unei ţări, cu ajutorul lor putându-se evidenţia
raportul dintre nevoia de resurse şi posibilităţile de procurare a lor. Se evidenţiază
deci „capacitatea sau incapacitatea economiei naţionale de a-şi acoperi integral
consumul final şi de a se dezvolta pe seama propriilor sale resurse. În cazurile în
care economia naţională nu este capabilă să se autofinanţeze, Conturile naţionale
arată în ce măsură economia este dependentă de restul lumii.”
Contabilitatea naţională prezintă circuitul economic prin conturi de activitate ale
agenţilor economici (conturi de venituri şi cheltuieli, conturi de finanţare, conturi
de modificare a patrimoniului şi conturi de producţie), prin intermediul conturilor
macroeconomice în vederea calculării indicatorilor sintetici, analizării formării,
repartiţiei şi utilizării veniturilor, interdependenţelor din economia naţională,
cunoaşterii stării economiei ( gradul de ocupare a forţei de muncă, stabilitatea
preţurilor, ş.a.). Conturile macroeconomice cuprind : conturi naţionale care stau
la baza calculării unor indicatori sintetici ai producţiei de bunuri; conturi
naţionale care stau la baza calculării indicatorilor ce permit analiza formării
veniturilor, repartiţiei şi utilizării lor; conturi naţionale care stau la baza
indicatorilor şi analizei patrimoniului.
Conturile naţionale care se află la baza calculării indicatorilor sintetici ai
producţiei de bunuri se împart în:

55
Curs Finanțe
[Type here]

• Contul Sintetic de Bunuri, care ne arată volumul şi sursa bunurilor

naţionale şi serviciilor pe ramuri de activitate acestea fiind considerate resurse, şi
utilizarea acestora în scopuri productive, de consum şi dezvoltare. Acest cont se
corelează cu tabelul input-output, în care se prezintă detaliat producţia de bunuri
şi utilizarea acestora pe ramuri şi subramuri.
• Contul de producţie, un cont ce se realizează la nivelul ansamblului
economiei şi sintetizează tranzacţiile din activitatea de producţie a agenţiolor
economici.
Conturile naţionale care se află la baza calculării indicatorilor necesari analizei
formării veniturilor, repartiţiei şi utilizării acestora se compun din:
• Contul de creare a veniturilor, cont care evidenţează pe fiecare sector
economic formarea veniturilor din activitatea economică şi din patrimoniu.
• Contul de repartiţie a veniturilor, o evidenţă primară a veniturilor din
interiorul ţării şi a veniturilor încasate/plătite străinătăţii.
• Contul de redistribuire a veniturilor, prin care se evidenţează elemente ce
stau la baza analizei trecerii de la indicatorul venitul naţional - soldul contului de
repartiţie a veniturilor, la indicatorul venitul naţional disponibil.
• Contul de utilizare a veniturilor care arată utilizarea veniturilor nete
disponibile, în interiorul ţării, pentru consumul public, cel privat şi economii.
Conturi naţionale care se află la baza calculării indicatorilor şi analizei modificării
patrimoniului, care au urmăroarele subdiviziuni:
• Contul de modificare a patrimoniului, care arată modul de utilizare a
mijloacelor disponibile pentru sporirea patrimoniului.
• Contul de finanţare a modificării patrimoniului, care arată modificările
interne ale structurii şi nivelului creanţelor financiare ale ţării.
În perioada 1990-1998 au fost elaborate pe baza principiilor metodologice ale
Sistemului European de Conturi 1979 (SEC 79). Ulterior s-a trecut la
metodologia Sistemului European de Conturi 1995 (SEC 95).
Vom prezenta în continuare câţiva indicatori specifici Conturilor naţionale:
1. rata de investiţii a sectorului societăţii nefinanciare, calculată astfel:
(formarea brută de capital a sectorului societăți nefinanciare)/(valoarea adăugată
a sectorului respectiv)×100

56
Curs Finanțe
[Type here]

2. rata de autofinanţare a sectorului societăţii nefinanciare, calculată ca:

(economia brută+transferuri nete de capital)/(formarea brută de capital
fix+variația stocurlor+achiziții-cedări de active nefinanciare neproduse)×100

3. rata de economie financiară a gospodăriilor populaţiei, calculată ca:

(capacitatea (+)sau necesarul(-)de finanțare a gospodăriilor populației)/(venitul

disponibil brut al gospodăriilor populației)×100

4. rata de economie a gospodăriilor populaţiei,calculată ca:

(economia brută a ospodăriilor)/(venitul disponibil brut al gospodăriilor

populației)×100

5. rata de economie financiară a naţiumii, calculată ca:

(capacitatea (necesarul) de finanțare a economiei naționale)/(venitul disponibil

brut al economiei naționale)×100

6. rata excedentului brut,calculată ca:

(total excedent brut din exploatare)/(valoarea adăugată brută a economiei

naționale)×100

7. rata de presiune fiscală,calculată după formula:

(impozitele pe producție și pe importuri+impozitele cuvenite pe venit și

patrimoniu)/(produs intern brut)×100

57
Curs Finanțe
[Type here]

8. rata de presiune socială,calculată după formula:

(cotizațiile sociale efective primite de administrațiile publice)/(produsul intern
brut)×100

9. ponderea capacităţii(+)sau necesarului (-)de finanţare anaţiunii în

PIB,calculată după formula:
(capacitatea (necesarul)de finanțare a economiei naționale)/(produsul intern
brut)×100

Rate specifice Conturilor Naţionale

Rate specifice Conturilor Naţionale
2015 2016 2017 2018 2019
Rata de investiţii a sectorului societăţi nefinanciare 1) 26,7 25,1 21,2
21,0 22,9
Rata de autofinanţare a sectorului societăţi nefinanciare 2) 166,2 166,1
184,4 187,8 177,7
Rata de economie financiară a gospodăriilor populaţiei 3) -5,0 -4,4 -8,8 -
9,2
Rata de economie a gospodăriilor populaţiei 4) 1,7 1,5 2,5 1,8
Rata de economie financiară a naţiunii 5) 7,3 6,4 3,8 3,3
Rata excedentului brut 6) 63,4 60,9 59,4 57,9 57,2
Rata de presiune fiscală 7) 19,8 17,7 16,4 15,3 15,5
Rata de presiune socială 8) 5,0 4,9 5,3 1,2 1,0
Ponderea capacităţii (+) sau necesarului (-) de finanţare a naţiunii în PIB 9) 7,7
6,7 4,0 3,5
Sursa: Anuarul Statistic al României 2019,2020,2021, tabel 11.7.

Observând indicatorii cuprinşi în tabelul de mai sus se poate spune că rata

excedentului brut a fost scăzută, începând cu 2015, ajungând la sub 60% , ceea

58
Curs Finanțe
[Type here]

ce semnifică o capacitate de autofinanţare a sectoarelor instituţionale limitată. De

asemenea, se situează la un nivel negativ rata de economie a gospodăriilor
populaţiei, pentru toată perioada 2015-2019. Iar rata de economie financiară a
gospodăriilor populaţiei a avut o creştere spectaculoasă în anul 2001 (29,4%),
după care a scăzut dramatic, situîndu-se la valori între 1,5 și 2,5. Sectorul
societăţii nefinanciare cunoaşte şi el o evoluţie spectaculoasă și reușește să-și
asigure parțial autofinanțarea, într-o proporţie situată între 166,1% în 2016
187,8% în 2018.
La nivel naţional, economia ţării nu şi-a acoperit din resurse proprii necesarul de
finanţare şi a fost obligată să apeleze la resurse externe; sumele acestor resurse
externe au variat în jurul procentului de 5% din produsul intern brut.

59
Curs Finanțe
[Type here]

CURS 5.
5. Principiile impunerii. Clasificarea prelevărilor fiscale. Efectele fiscalităţii
5.1. Principiile impunerii
Principii impunerii reprezintă „toate acele norme sau proceduri tehnico-
administrative care trebuie urmate de administraţiile financiare privind instituirea
şi acceptarea prelevărilor fiscale” , semnificând în fapt “dreptate socială în
materie de impunere” .
Prin impunere trebuie să se asigure astfel egalitate fiscală în faţa legii, în sensul
în care prelevările fiscale trebuie stabilite diferenţiat, în funcţie de mărimea
venitului, averii şi cheltuielii fiecărui contribuabil, dar şi după starea social-
economică a fiecăruia. Egalitatea fiscală în faţa legii impun a fi corelate două
elemente: unul matematic (debite fiscale egale la materii impozabile egale şi
debite fiscale diferite la materii impozabile diferite) şi altul personal (ajustează
egalitatea matematică prin introducerea unor factori de natură socială sau
economică - situaţia personală a plătitorului).
Literatura internaţională oferă sub aspectul abordării principiilor impunerii două
unghiuri, care deşi diferite sub aspectul problematicii tratate, sunt prin conţinut
foarte asemănătoare: abordarea anglo-saxonă şi abordarea european-continentală.
5.1.1. Abordarea anglo-saxonă
Teoria anglo-saxonă a finaţelor publice în materie de impunere are drept
fundament achiziţiile ştiinţifice ale economistul englez Adam Smith (1723-
1790), care în celebra sa carte „The Wealth of Nations”, publicată în 1776, susţine
că fiecare individ trebuie să participe la susţinerea guvernului, în măsura în care
este posibil, proporţional cu capacitatea sa de plată şi să beneficieze de protecţia
acestuia în aceeaşi măsură. Smith a formulat şi patru maxime după care o
prelevare fiscală este considerată „bună”: maxima de justeţe, maxima de
certitudine, maxima de comoditate şi maxima de economicitate.
Maxima de justeţe menţionează că cetăţenii fiecărui stat trebuie să contribuie la
acoperirea cheltuielilor publice în funcţie de posibilităţile lor economice, adică în
funcţie de mărimea veniturilor obţinute sau a averilor pe care le deţin.
Maxima de certitudine presupune ca impunerea să fie legală, iar mărimea
prelevărilor fiscale datorate statului de către fiecare contribuabil să fie certă şi
nonarbitrară. În acelaşi timp, termenele, modalităţile şi sumele de plată trebuie să
fie clare şi cunoscute cu anticipaţie de contribuabili.

60
Curs Finanțe
[Type here]

Maxima de comoditate statuează faptul că perceperea prelevărilor fiscale, sub

aspectul termenelor şi modalităţilor de plată, trebuie să se realizeze într-un mod
cât mai convenabil pentru contribuabil.
Maxima de economicitate urmăreşte, pe de o parte, instituirea unor prelevări
fiscale cât mai puţin apăsătoare pentru contribuabili, iar pe de altă parte, realizarea
încasărilor de debite fiscale cu cheltuieli minime.
Actualmente, potrivit abordării anglo-saxone, echitatea fiscală prin impunere este
guvernată de două mari principii: principiul beneficiului şi beneficiul capacităţii
de plată.
1. Principiul beneficiului, promovat cu acuitate de economistul german Adolph
Wagner, susţine că cetăţenii unui stat care beneficiază de utilităţi guvernamentale
sunt cei care trebuie să participe la acoperirea acestora prin plată de impozite,
taxe sau contribuţii.
Mai mult, respectivii cetăţeni trebuie să efectueze transferuri către stat numai în
contrapartida utilităţilor pe care ei le receptează, nu şi pentru cele care se
adresează altor indivizi.
2. Principiul capacităţii de plată statuează că indivizii trebuie să plătească
prelevările fiscale în concordanţă cu facultăţile lor economice de plată.
În acest sens, Martin Feldstein aprecia în articolul „On the Theory of Tax
Reform”, publicat în „Journal of Public Economics”, din anul 1976, că principiul
capacităţii de plată trebuie să fie guvernat de două principii fundamentale de
echitate în impunere:
- principiul echităţii pe orizontală, după care două persoane care au aceeaşi
utilitate înainte de impunere, trebuie să aibă aceeaşi utilitate şi după impunere;
- principiul echităţii pe verticală, după care dacă o persoană are o utilitate mai
mare decât alta înainte de impunere, aceeaşi persoană trebuie să aibă o utilitate
mai mare decât cealaltă şi după impunere;
Din păcate, aplicarea în practică a celor două reguli întâmpină serioase dificultăţi,
date în special de diferenţele de natură personală sub aspect social care există
între contribuabili.
Cu alte cuvinte, în cazul principiului capacităţii de plată, doi indivizi trebuie să
fie trataţi egal numai în condiţiile în care au aceleaşi preferinţe, abilităţi şi
oportunităţi în societate.
Cel care încearcă să soluţioneze această problemă este Peyton H. Young, care în
articolul „Distributive Justice in Taxation”, apărut în revista „Journal of
61
Curs Finanțe
[Type here]

Economic Theory”, în aprilie 1988, consideră că în vederea asigurării unei

impuneri cât mai juste trebuie aplicate următoarele principii: principiul
consistenţei, principiul monotoniei, principiul compoziţiei, principiul echităţii pe
orizontală, principiul echităţii pe verticală şi principiul omogenităţii.
a. Principiul consistenţei presupune că dacă o metodă de impunere este
considerată a fi corectă pentru toţi contribuabilii, atunci poate fi considerată
corectă şi pentru orice subgrup de contribuabili (rolul acestui principiu este acela
de a asigura că populaţia nu poate să-şi modifice debitele fiscale doar trecând în
alte subgrupuri).
b. Principiul monotoniei relevă că dacă statul este forţat să crească cuantumul
prelevărilor fiscale totale, fiecare individ este nevoit să suporte o prelevare fiscală
mai mare (slăbiciunea regulii derivă din faptul că dacă valoarea totală a
prelevărilor fiscale creşte, atunci prelevările fiscale individuale nu pot scădea).
c. Principiul compoziţiei statuează că un nivel crescut al prelevărilor fiscale duce
la creşterea cantităţii prelevărilor totale (principiul este satisfăcut în general
numai de prelevările fiscale suplimentare, care aduc un câştig adiţional, cerându-
se plătitorilor un procent suplimentar faţă de debitele fiscale deja existente).
d. Principiul echităţii pe orizontală relevă că doi contribuabili cu utilităţi egale
înainte de impunere ar trebui să aibă utilităţi egale şi după imunere.
e. Principiul echităţii pe verticală ilustrează că în cazul a doi contribuabili, cel
care are utilitatea cea mai mare înainte de impunere trebuie să aibă utilitatea cea
mai mare şi după impunere (principiul este aplicat prin practicarea impunerii
procentuale proporţionale, progresive, regresive şi degresive).
f. Principiul omogenităţii presupune că dacă veniturile întregii populaţii cresc cu
un anumit procent, atunci şi capacitatea de plată a cetăţenilor trebuie să crească
cu acelaşi procent (indicele de inegalitate ar trebui să fie invariabil pe scara de
creştere sau scădere a veniturilor fiecăruia).
Principiile lui Young nu sunt critice, acestea reprezentând în fapt un punct de
plecare în cercetarea ştiinţifică a echităţii în materie de impunere. Foarte
importante în acest sens sunt abilităţile cercetătorului de a „înţelege cum anumite
prelevări fiscale afectează indivizii în economie şi economia în ansamblu” .
5.1.2. Abordarea european-continentală
Deşi în fond asemănătoare cu cea anglo-saxonă, abordarea european-continentală
a principiilor impunerii încearcă să creioneze impunerea sub aspectul obiectivelor
social-economice urmărite de stat prin politica fiscală, cu precădere pe calea
dimensionării, aşezării şi perceperii prelevărilor fiscale.
62
Curs Finanțe
[Type here]

În aceste condiţii, cerinţele minimale care dau raţionalitate impunerii le regăsim

cristalizate şi ordonate în ştiinţa european-continentală a finanţelor publice sub
forma principiilor de echitate fiscală, de politică financiară şi de politică
economică, dar şi sub natura principiilor social-politice.
1. Principiile de echitate fiscală presupun impunerea diferenţiată a veniturilor şi
averilor în funcţie de puterea contributivă a contribuabilului şi vizează
îndeplinirea simultană a următoarelor condiţii:
- stabilirea unui minim neimpozabil (legiferarea scutirii de la impunere a unui
valori din venit sau avere, în acest fel asigurându-se condiţiile minime de
subzistenţă);
- debitul fiscal să fie stabilit în funcţie de puterea contributivă (sarcina fiscală să
fie fundamentată în funcţie de mărimea veniturilor şi averilor, dar şi de situaţia
socio-economică personală a subiectului impozitului);
- pentru puteri contributive egale, debitul fiscal al unei categorii sociale să fie
stabilit în comparaţie cu debitul fiscal al altei categorii sociale (sarcina fiscală a
unei persoane să fie stabilită în comparaţie cu sarcina fiscală a altei persoane din
aceeaşi categorie socială);
- impunerea să fie generală (să fie impuşi toţi subiecţii care realizează venituri
sau posedă un anumit gen de avere, cu excepţia persoanelor care se situează sub
nivelul minimului neimpozabil).
2. Principiile de politică financiară subsumează un ansamblu de cerinţe pe care o
prelevare fiscală trebuie să le îndeplinească în momentul legiferării şi privesc
randamentul fiscal ridicat, stabilitatea, elasticitatea şi numărul prelevărilor
obligatorii.
Randament fiscal ridicat este asigurat numai în situaţiile în care prelevarea fiscală
posedă următoarele trăsături:
- să aibă un caracter universal (să fie plătită de toate persoanele fizice şi juridice
care obţin venituri din aceeaşi sursă, deţin acelaşi gen de avere sau efectuează
acelaşi tip de cheltuială);
- să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere (să nu permită
contribuabililor, legal sau ilegal, sustragerea totală sau parţială de la impunere a
obiectului impozabil);
- să aibă cheltuieli minime cu asieta.
Stabilitatea prelevării fiscale caracterizează situaţiile în care randamentul fiscal
nu se modifică de-a lungul întregului ciclu economic.
63
Curs Finanțe
[Type here]

Elasticitatea impozitului relevă posibilitatea adaptării permanente a prelevării

fiscale la necesităţile de venituri ale statului (cu alte cuvinte, dacă se înregistrează
o creştere a cheltuielilor publice aceasta să poată fi majorată şi invers).
Numărul prelevărilor fiscale care poate fi utilizat pentru procurarea veniturilor
necesare statului a suscitat vii dispute în mediul ştiinţific al finanţelor publice. S-
au conturat astfel două curente de gândire: primul, promovat de fiziocraţi, susţine
că o prelevare fiscală unică este mai mult decât suficientă, iar cel de-al doilea,
consideră ca oportună instituirea mai multor prelevări cu caracter obligatoriu
(sistemul pluralist de impozite, taxe şi contribuţii este aplicat în practica fiscală a
majorităţii ţărilor lumii).
3. Principiile de politică economică presupun utilizarea de către stat a prelevărilor
fiscale nu numai în vederea procurării veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor
publice, ci şi pentru încurajarea sau restrângerea activităţii din unele domenii,
ramuri sau sectoare economice, pentru reducerea sau creşterea consumului la
anumite bunuri sau servicii, pentru extinderea sau restrângerea exporturilor şi/sau
importurilor la anumite produse, pentru limitarea inflaţiei, etc.
4. Principiile social-politice relevă faptul că, prin politica fiscală promovată,
statele nu se focalizează strict doar asupra spectrului economic, ci şi asupra
componentei social-politice. Ca atare, prin programele politice de guvernare,
forţele politice aflate la putere caută să-şi menţină încrederea populaţiei în politica
pe care o promovează, dar şi influenţa asupra unor categorii sociale ţintă
(muncitori, intelectuali, pensionari, tineri, minorităţi naţionale, etc.).
5.2. Clasificarea prelevărilor fiscale
Realităţile economice contemporane au determinat ca în teoria şi practica
internaţională să se contureze o diversitate de categorii de impozite, taxe şi
contribuţii.
I. Impozitele pot fi în principal structurate prin uzitarea următoarelor
criterii de clasificare: fond şi formă, mod de aşezare, obiect impozabil, tehnică de
impunere, scop urmărit de autorităţi prin practicare, frecvenţă de colectare, nivel
de administrare şi repartizare a sarcinii fiscale pe contribuabili.
a. După formă şi fond se particularizează:
- impozitele directe (se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice
şi/sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, percepându-se direct
de la subiectul pasiv la anumite termene expres stabilite).
- impozitele indirecte (nu se stabilesc nominal, se percep cu ocazia vânzării
unor bunuri sau prestării unor servicii şi sunt vărsate de către producători,
64
Curs Finanțe
[Type here]

comercianţi sau prestatori de servicii, consumatorii finali fiind suportatorii

acestora).
b. După modul de aşezare se individualizează:
- impozitele reale sau obiective (se stabilesc cu precădere în legătură cu
deţinerea unor obiecte materiale - terenuri, clădiri, animale, fabrici, uzine,
magazine, proprietăţi funciare, autovehicule - dar făcându-se abstracţie de situaţia
personală a subiectului impozitului).
- impozitele personale sau subiective (se aşează asupra veniturilor sau
averii, avându-se în vedere şi situaţia personală a subiectului impozitului).
c. După obiectul impozabil se desprind:
- impozitele pe venit;
- impozitele pe avere;
- impozitele pe cheltuială (consum).
d. După tehnica de impunere se disting:
- impozitele în sumă fixă;
- impozitele proporţionale;
- impozitele progresive;
- impozitele regresive;
- impozitele degresive.
e. După scopul urmărit de autorităţile publice prin practicarea acestora se
particularizează:
- impozitele financiare (se instituite în vederea obţinerii de venituri
necesare acoperirii cheltuielilor publice);
- impozitele de ordine (se practică în vederea limitării sau încurajării
unor anumite activităţi economico-sociale);
f. După frecvenţa de colectare se individualizează:
- impozitele permanente sau ordinare (se percep de către stat cu
regularitate, obişnuit anual);
- impozitele incidentale sau extraordinare (se percep o singură dată
şi se instituie în situaţii excepţionale, ca de pildă: calamităţi naturale, crize interne
grave sau război).

65
Curs Finanțe
[Type here]

g. După nivelul autorităţii publice care le administrează se grupează:

- în statele de tip federal: impozitele federale, impozitele statale
(percepute de statele membre ale federaţiei) şi impozitele locale;
- în statele de tip unitar: impozitele centrale (colectate de autoritatea
centrală a statului) şi impozitele locale (încasate de autorităţile administrativ-
teritoriale);
- în uniunile statale: impozitele unionale (mobilizate la nivelul
superior unional) şi impozitele statale (percepute de statele membre ale uniunii în
virtutea suveranităţii fiscale de care se bucură în cadrul acesteia).
h. După repartizarea sarcinii fiscale pe contribuabili se desprind:
- impozitele de repartiţie (se stabilesc sus în jos, prin calcularea
necesarului total de venituri financiare ale statului reprezentând impozitele, sumă
care mai apoi este repartizat pe fiecare contribuabil în parte);
- impozitele pe cotitate (se fundamentează de jos în sus, prin
calcularea debitului fiscal pe fiecare contribuabil în parte, respectându-se totodată
principiile de echitate fiscală).
II. Taxele pot fi tipologizate folosind criteriul naturii serviciului instituţional
prestat de către stat sau criteriul modalităţii de încasare.
a. După natura serviciului prestat se diferenţiază: taxele judiciare, taxele
administrative, taxele industriale şi taxele ecologice.
Taxele judiciare reprezintă taxele datorate statului în vederea exercitării de către
acesta a funcţiei juridice, îmbrăcând formă judecătorească sau formă notarială:
- taxele judecătoreşti sunt plătite de subiecţii angrenaţi în acţiuni în instanţă,
vizând litigii supuse normelor de drept civil, comercial sau penal;
- taxele notariale sunt percepute de la subiecţii care apelează la servicii cu caracter
notarial privind legalizarea unor documente sau certificarea transferurilor unor
drepturi de proprietate.
Taxele administrative relevă taxele plătite organismelor de stat în schimbul
furnizării unor servicii cu caracter administrativ - autentificarea unor documente,
dar şi eliberarea unor acte (certificate de naştere, căsătorie şi deces, cărţi de
identitate, paşapoarte, autorizaţii de portarmă, licenţe, brevete de invenţie, etc.).
Taxele industriale ilustrează taxele achitate autorităţii de stat de către diverşi
subiecţi economici în vederea derulării oficiale a unor activităţi de producţie,
comercializare sau prestare de servicii.
66
Curs Finanțe
[Type here]

Taxele ecologice semnifică taxele datorate de subiecţii care exploatează bunuri

ambientale (apă, aer sau sol) şi provoacă serioase alterări respectivelor elemente,
punând în pericol mediul ecologic.
b. După modalitatea de încasare se particularizează: taxele în numerar şi
taxele de timbru.
Taxele în numerar ilustrează transferurile de valoare reprezentând plata
cuantumului unei taxe, efectuate în mod direct către autorităţile de stat în numerar
sau prin operaţiuni de virament bancar.
Taxele de timbru relevă transferurile de valoare reprezentând plata cuantumului
unei taxe, realizate prin cumpărarea, aplicarea şi anularea de timbre mobile.
III. Contribuţiile se structurează pe două mari categorii - contribuţii speciale şi
contribuţii generale - în funcţie de obiectivul urmărit de stat prin introducerea
acestora.
Contribuţiile speciale sau nonasigurative vizează prelevările de putere de
cumpărare pe care statul le efectuează de la subiecţii ce beneficiază în particular
şi în mod nemijlocit de o utilitate publică, generată de furnizarea unui serviciu cu
arie de cuprindere generală (colectivă).
Contribuţiile generale sau sociale reprezintă transferurile de putere de cumpărare
la dispoziţia statului cu caracter asigurativ şi mutual (prevenire, asistenţă şi
asigurare), datorate conform dispoziţiilor legale de către persoanele fizice şi
juridice în vederea acoperirii unor cheltuieli publice de natură socială (pensii,
ajutoare, indemnizaţii, servicii sanitare, etc.).
5.3. Efectele fiscalităţii
Prelevările fiscale, ca principale forme de atragere a resurselor financiare la
dispoziţia statului, determină ample mutaţii la nivelul vieţii economico-sociale şi
se manifestă sub forma unor efecte micro şi macroeconomice, adică sub forma
unor fenomene „care rezultă cu necesitate dintr-o cauză, fiind într-o legătură
indestructibilă cu aceasta” .
Mai precis, efectele fiscalităţii relevă „repercusiunile şi modificările pe care
introducerea unei noi prelevări fiscale (sau majorarea cotei de impunere la o
prelevare obligatorie deja existentă) le cauzează asupra echilibrului economic a
unui singur subiect sau asupra echilibrului economic general” . Efectele
fiscalităţii sunt numeroase şi de mare complexitate, caracteristicile cele mai
importante ale acestora vizând: natura efectelor, întinderea acţiunii, localizarea şi
evaluarea amplitudinilor dobândite, precum şi folosirea consecinţelor în politicile
economico - sociale.
67
Curs Finanțe
[Type here]

Determinate de constrângerea exercitată de impozitele directe şi/sau indirecte,

efectele fiscalităţii nu se manifestă numai în sfera economică, ci şi în cea juridică,
psihologică, precum şi în aria socio-ecologică, răsfrângându-se în final asupra
tuturor contribuabililor persoane fizice şi juridice.
1. Efectele economice se propagă în mod particular, după cum impozitele sunt
directe sau indirecte, asupra tuturor categoriilor de contribuabili şi vizează, pe de
o parte, rezultatele financiare şi fluxurile de numerar ale agenţilor economici, iar
pe de altă parte, bugetele de venituri şi cheltuieli ale gospodăriilor.
a. Efectele asupra rezultatelor financiare ale agenţilor economici sunt vectorul
acţiunii impozitelor directe şi se sprijină pe regimul deducerilor fiscale, dar şi al
cotele de impunere, cu impact imediat asupra rezultatelor financiare.
Regimul deducerilor fiscale se referă la diferenţele care se creează între rezultatul
contabil şi cel fiscal ca urmare a existenţei veniturilor neimpozabile (diminuează
baza de impozitare) şi a cheltuielilor nedeductibile (majorează baza de impunere).
De asemenea, practicarea deducerilor fiscale în cazul amortismentelor creează
premisele unei baze impozabile mai mici şi conduce la nivel macroeconomic la o
stimulare a cererii de bunuri investiţionale.
b. Efectele asupra fluxurilor financiare ale agenţilor economici rezidă în impactul
pe care prelevările fiscale indirecte le au asupra lichidităţilor firmei (asupra
fluxurilor de trezorerie) şi sunt generate în principal de impozitele generale pe
consum. Bunăoară, dacă încasarea facturilor de la clienţi se face după exercitarea
dreptului de deducere a prelevării fiscale indirecte, atunci valoarea acesteia
aferentă mărfurilor vândute dar neîncasate influenţează negativ trezoreria
societăţii şi invers.
c. Efectele asupra gospodăriilor sunt focalizate asupra bugetelor private de
venituri şi cheltuieli, putând fi constatate în strânsă legătura cu manifestarea
„dualismului” impozite directe - impozite indirecte. Fiscalitatea directă conferă o
influenţă puternică asupra veniturilor disponibile ale gospodăriilor şi stimulează
economisirea, pe când impactul impozitelor indirecte este mult mai ridicat asupra
consumului de bunuri şi servicii prin preţuri.
2. Efectele juridice ale fiscalităţii sunt preponderent rezultanta acţiunii
prelevărilor obligatorii directe, punându-şi amprenta asupra raportului juridic
„contribuabil-stat”, dar şi asupra numărului sau configuraţiei organizaţionale a
agenţilor economici, structurii juridice, dispersiei teritoriale şi dimensiunii
acestora.
a. Efectele asupra raportului juridic fiscal se rezumă la modalităţile concrete prin
care se întrerupe raportul juridic existent între contribuabil şi stat cu privire la o
68
Curs Finanțe
[Type here]

prelevare fiscală. Dacă acesta nu este stins în mod obişnuit (plată, scădere,
compensare, anulare, prescripţie sau executare silită), atunci măsurile coercitive
ale statului devin foarte aspre, ajungându-se în final la privare de libertate.
b. Efectele asupra numărului agenţilor economici şi dispersiei teritoriale ale
acestora sunt rezultatul practicării unor exonerări sau scutiri, totale sau parţiale, a
profiturilor impozabile, pe anumite perioade de timp şi pentru anumite arii.
c. Efectele asupra structurii juridice a agenţilor economici ilustrează modul în
care potenţialii investitori optează pentru o anumită formă juridică de societate,
dat fiind regimurile fiscale diferite de la o formă juridică de societate comercială
la alta.
d. Efectele asupra dimensiunii agenţilor economici rezidă în faptul că „atunci
când în economie există un număr mare de societăţi mici, consolidarea poziţiei şi
sporirea competitivităţii pe piaţă ... necesită creşterea puterii financiare a acestora
prin concentrarea activităţilor” .
3. Efectele psihologice se manifestă prin reacţiile comportamentale diferite ale
contribuabililor faţă de constrângerea fiscală, fiind totodată şi rezultatul unor
factori, precum: educaţia, cultura, calitatea informaţiei, pregătirea profesională,
starea socială sau cea materială. Ca urmare, în funcţie de modul în care
contribuabilul percepere povara fiscală, prelevarea obligatorie va fi acceptată sau
respinsă de la plată, integral sau parţial, principalele efecte psihologice generate
fiind: efectul de „îndepărtare” fiscală, eludarea fiscală, evaziunea fiscală,
translaţia fiscală, capitalizarea fiscală şi difuziunea fiscală.
a. Efectul de „îndepărtare” fiscală subsumează toate reacţiile unui contribuabil
care la ştirea că are de plătit un debit fiscal caută fie să diminueze sarcina fiscală
prin restrângerea propriei activităţi (efect de „îndepărtare fiscală” negativă), fie
să compenseze pierderea de putere de cumpărare intensificându-şi munca (efect
de „îndepărtare fiscală” pozitivă).
b. Evaziunea fiscală (tax evasion) relevă violarea directă şi deschisă a legilor
fiscale şi constă în acţiunea contribuabililor de ascundere totală sau parţială a
materiei impozabile, în scopul reducerii sau eliminării obligaţiilor fiscale ce le
revin. De asemenea, evaziunea fiscală mai poate fi definită ca reprezentând
„ascunderea surselor de impunere faţă de autorităţile fiscale în vederea reducerii
sarcinii fiscale” .
Evaziunea fiscală are implicaţii importante asupra finanţării bugetelor publice,
fiind un fenomen psiho-social care generează o problemă de morală, căci
accentuează inegalitatea dintre contribuabilii frauduloşi şi cei care se achită onest
de obligaţiile fiscale care le revin. Drept urmare, evaziunea fiscală face să crească
69
Curs Finanțe
[Type here]

presiunea asupra conduitei normale a subiecţilor, din punct de vedere social, iar
sub aspect economic, denaturează jocul normal al concurenţei.
c. Eludarea fiscală (tax avoidance) reprezintă cazurile în care contribuabilul caută
să evite plata debitului fiscal, folosindu-se de normele fiscale interpretabile sau
de cele care prezintă lacune în conţinut. Altfel spus, eludarea fiscală permite
„ascunderea” unei părţi din materia impozabilă, fără ca acest lucru să fie
considerat contravenţie sau infracţiune. Frecvenţa acesteia este mai accentuată în
perioadele în care se modifică sau se introduc noi legi, precum şi atunci când
Guvernul utilizează în mod intenţionat prelevarea fiscală în scopul promovării
unor politici economice stimulatoare faţă de anumite categorii socio-profesionale
sau anumite domenii de activitate.
O posibilitate suplimentară de producere a eludării fiscale o constituie şi existenţa
aşa-numitelor „paradisuri fiscale” (în state precum Bermude, Panama, Bahamas,
Liechtenstein, Monte Carlo, Insulele Cayman, Cipru, etc.), unde îşi stabilesc
domiciliul şi sediul social atât persoane fizice, cât şi persoane juridice şi spre care
acestea îşi dirijează profiturile obţinute pe teritoriul altor ţări, eludându-se astfel
fiscul.
d. Translaţia fiscală constă în transferul debitului fiscal pe care un subiect
(contribuabilul de jure) îl face prin schimburile de pe piaţă, prin intermediul
preţurilor bunurilor şi serviciilor, asupra unuia sau mai multor subiecţi
(contribuabilii de facto).
e. Capitalizarea fiscală reprezintă un caz particular în care cumpărătorul unui bun
patrimonial transferă asupra vânzătorului prelevarea fiscală pe care operaţiunea
o incumbă, prin diminuarea contractuală a preţului de tranzacţie.
f. Difuziunea fiscală presupune ansamblul efectelor de natură economică pe care
fiscalitatea, prin comportamentul persoanelor fizice şi juridice, le determină
asupra echilibrului economic general, modificând cererea, oferta şi economisirea.
4. Efectele socio-ecologice sunt, în general, rezultatul acţiunii fiscalităţii indirecte
asupra societăţii în ansamblu şi, în mod special, asupra sănătăţii populaţiei şi
mediului înconjurător.
Efectele socio-ecologice ale fiscalităţii asupra sănătăţii şi mediului ţin de
utilizarea prelevărilor obligatorii în scopul înlocuirii costurilor poluării mediului
ambiant cu costuri fiscale, prelevările obligatorii uzitate în acest caz purtând
denumirea de taxe ecologice.

70
Curs Finanțe
[Type here]

71
Curs Finanțe
[Type here]

CURS 6.
6. FISCALITATEA DIRECTĂ
6.1. Definirea şi caracteristicile impozitelor directe
6.1.1. Impozitele reale
6.1.2. Impozitele personale
6.1.2.1. Impozitele pe venit
6.1.2.2. Impozitele pe avere
6.2. Dubla impunere

FISCALITATEA DIRECTĂ
6.1. Definirea şi caracteristicile impozitelor directe
Impozitele directe reprezintă prelevări fiscale care au incidenţă imediată asupra
capacităţii contributive şi se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice
şi/sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, percepându-se direct
de la subiectul pasiv la termene expres precizate prin lege.
Elocvente pentru conturarea conţinutului impozitelor directe sunt câteva
caracteristici de bază, după care aceste prelevări fiscale sunt:
- nominative (sunt cunoscute cu exactitate persoanele fizice sau juridice care
datorează debitele fiscale);
- cu incidenţă imediată (lovesc în mod direct şi nemijlocit capacitatea de plată a
contribuabililor, aceştia fiind în general şi suportatorii debitelor fiscale);
- aplicate asupra veniturilor şi averilor (obiectele supuse impunerii sunt veniturile
de orice fel şi averile indiferent de statutul juridic);
- transparente (elementele care privesc asieta fiscală pot fi uşor deprinse de către
contribuabili, care „percep” destul de bine sarcina fiscală);
- pretabile la dublă impunere (obiectul impozabil, venitul sau averea, poate fi
supus în anumite circumstanţe unei impuneri multiple);
- pasibile de reacţii psihologie (dat fiind faptul că subiectul pasiv este în acelaşi
timp şi suportator, probabilitatea manifestării unor comportamente adverse faţă
de constrângerea fiscală, de natura evaziunii sau a eludării fiscale, este destul de
ridicată).

72
Curs Finanțe
[Type here]

Istoria şi practica fiscală relevă existenţa a două categorii de impozite directe:

impozitele reale, fundamentate fără a se ţine cont de situaţia personală a
contribuabilului, şi impozitele personale, stabilite în strânsă legătură cu starea
economico-socială a subiectului impozabil.

6.1.1. Impozitele reale

Impozitele reale sau obiective ilustrează prelevări fiscale foarte vechi, care
grevează capacitatea contributivă a contribuabililor doar ţinând cont de calitatea
obiectul impozabil, fără însă a se avea în vedere şi condiţiile socio-economice ale
subiecţilor impozitaţi.
Impozitele reale au proliferat mai ales în perioada capitalismului ascendent, cele
mai cunoscute asemenea prelevări fiscale fiind: impozitul funciar, impozitul pe
clădiri, impozitul pe activităţile industriale, comerciale şi profesiunile libere, dar
şi impozitul pe capitalurile băneşti.
Impozitul funciar a fost introdus în anumite state europene în perioada în care
pământul reprezenta principalul mijloc de producţie, fiind datorat de către toţi
proprietarii de terenuri. Debitul fiscal se calcula în funcţie de anumite criterii
(preţul pământului, numărul utilajelor folosite în activitatea agricolă, suprafaţa şi
calitatea terenurilor cultivate, mărimea arenzii, etc.), care nu ofereau o imagine
reală şi corectă a capacităţii de plată a posesorului de teren.
Mai mult, este uşor de observat şi faptul că nu există nici o legătură între
cuantumul prelevării fiscale şi factorii care influenţează nivelul producţiei
agricole, nerespectându-se astfel echitate fiscală în forma sa elementară.
Impozitul pe clădiri a fost instituit în paralel cu impozitul funciar şi era perceput
de la toate persoanele care deţineau în proprietare clădiri. Principalele criterii
avute în vedere la dimensionarea prelevării fiscale erau: numărul şi destinaţia
încăperilor componente ale clădirii, suprafaţa construită, numărul uşilor şi
ferestrelor, numărul coşurilor de fum, suprafaţa curţii, mărimea chiriei, etc.
Şi în acest caz, impunerea generează o puternică inechitate fiscală, datorită
faptului că dimensionarea impozitului nu se efectuează după criterii prin care să
se asigure o imagine clară asupra mărimii obiectului impozabil.
Impozitul pe activităţile industriale, comerciale şi profesiunile libere a fost
legiferat pe fondul apariţiei şi dezvoltării în economie a manufacturilor,
fabricilor, comerţului şi activităţilor libere.

73
Curs Finanțe
[Type here]

Stabilirea debitului fiscal viza afacerea şi se efectua ţinând cont de o serie de

criterii externe, colaterale situaţiei financiare a acesteia, ca de pildă: mărimea
localităţii în care se desfăşurau activităţile economice, natura firmei (fabrică,
atelier, depozit sau magazin), mărimea capitalului, numărul angajaţilor,
capacitatea de producţie, forţa motrice folosită, numărul de furnale pentru firme
din sectorul siderurgic, ş.a.m.d.
Impozitul pe capitalurile băneşti îşi are originile tot în expansiunea industrială şi
comercială, pe fondul proliferării relaţiilor de credit, diverselor alte servicii
bancare şi tranzacţionării hârtiilor de valoare.
Prelevarea fiscală era datorată de toţi subiecţii care efectuau operaţiuni de natură
financiară şi avea drept fundament de calcul valoarea dobânzii pe care debitorul
o datora pentru capitalul contractat sub formă de împrumut sau volumul dobânzii
care îi revenea creditorului pentru capitalul acordat ca împrumut. Nici în acest
caz nu se constată respectarea echităţii fiscale, prin faptul că operaţiunea de
impunerea nu ţine cont de capacitatea contributiva a plătitorului de impozit.
Actualmente, în practica fiscală internaţională există foarte puţine impozite reale,
majoritatea statelor lumii efectuând de-a lungul timpului complexe operaţiuni de
„cosmetizare” a impozitelor reale prin „personalizarea” acestora.

6.1.2. Impozitele personale

Impozitele personale sau subiective relevă prelevări fiscale de factură modernă,
care grevează capacitatea contributivă a contribuabililor, ţinând cont de calitatea
obiectul impozabil, dar şi de condiţiile socio-economice ale subiecţilor
impozitaţi.
Aceste prelevări obligatorii au înlocuit impozitele reale începând cu a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi au proliferat până acum din primele decenii ale
secolului al XX-lea. S-a trecut astfel la o „anumită diferenţiere a sarcinii fiscale,
în funcţie de mărimea veniturilor sau a averii şi de situaţia personală a fiecărui
plătitor, ceea ce de fapt a marcat, ... trecerea la sistemul impozitelor personale”,
adică a impozitelor pe venit şi pe avere.
6.1.2.1. Impozitele pe venit
Impozitele pe venit sunt prelevări fiscale directe aplicate asupra tuturor
categoriilor de venituri obţinute atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele
juridice. Apariţia acestora este legată de perioada în care s-a constat o suficientă
diferenţiere a veniturilor între categoriile sociale, mai ales atunci când persoanele

74
Curs Finanțe
[Type here]

fizice au început să obţină venituri sub formă salarială, iar persoanele juridice sub
formă de profit.
1. Impozitele pe veniturile persoanelor fizice cad în sarcina indivizilor care au
domiciliul sau dreptul de rezidenţă într-un anumit stat, dar şi a celor care sunt
nerezidenţi, în anumite condiţii, obiectul impozabil reprezentându-l totalitatea
veniturilor realizate din orice sursă (venituri din salarii, venituri din exercitarea
de profesiuni libere, venituri din închirieri, subînchirieri sau arenzi, venituri din
dividende, dobânzi sau alte operaţiuni financiare, venituri din agricultură, venituri
din pensii, venituri din jocuri de noroc, alte venituri), mai puţin cele exceptate
prin lege.
Dată fiind diversitatea surselor de obţinere a veniturilor, tehnica fiscală
internaţională a permis individualizarea a trei sisteme de impunere a veniturilor
persoanelor fizice: sistemul impunerii separate, sistemul impunerii globale şi
sistemul impunerii mixte.
a. Sistemul impunerii separate presupune impunerea diferenţiată a fiecărei
categorie de venit în parte, în funcţie de natura acestuia, numărul surselor de venit
determinând numărul impozitelor calculate.
Sistemul impunerii separate prezintă avantajul simplicităţii, preciziei şi lejerităţii
constrângerii în cazul progresivităţii fiscale, însă comportă şi o serie de
impedimente, cauzate în special de faptul că are un randament fiscal scăzut,
generează costuri ridicate de aplicare şi dezavantajează persoanele care au o
singură sursă de venit.
b. Sistemul impunerii globale constă în însumarea tuturor veniturilor realizate de
o persoană fizică (indiferent de sursa de provenienţă) şi deducerea din rezultatul
obţinut a unor sume stabilite reglementat, în final venitul cumulat astfel corectat
fiind supus impunerii printr-o singură prelevare fiscală - impozitul global.
Avantajele sistemului de impunere globală oferă posibilitatea aplicării
progresivităţii impozitării, asigură individualizarea fiscală a persoanelor fizice,
reduce numărul tentativele de sustragere de la plată şi conferă un randament fiscal
ridicat, pe când impedimentele acestuia se referă la imposibilitatea diferenţierii
sarcinii fiscale pe surse de venit, volumul mare de muncă şi inechitatea pricinuită
persoanelor care obţin venituri din mai multe surse.
c. Sistemul impunerii mixte reprezintă în realitate o combinare a impunerii
separate cu impunerea globală. Acest sistem presupune că pentru fiecare sursă de
venit să se stabilească un impozit provizoriu (anticipat), suma tuturor
respectivelor prelevări fiscale fiind regularizată în final cu impozitul global
calculat pe seama aceloraşi venituri, dar în mod cumulat.
75
Curs Finanțe
[Type here]

Cu alte cuvinte, tehnica de impunere este fundamentată pe sistemul de globalizare

a veniturilor, cu deosebirea că plata impozitului global se face fracţionat în cursul
anului, prin totalul impozitelor parţiale plătite pe fiecare sursă de venit.
Prin regularizare, în final, există fie posibilitatea achitării unei diferenţe de bani
până la nivelul impozitului global, în cazul în care impozitul global este superior
sumei totale plătite sub forma impozitelor parţiale, fie posibilitatea unei
recuperării valorice, dacă impozitul global este inferior plăţilor totale efectuate
sub formă de impozite parţiale.
Cele trei categorii de sisteme de impunere a veniturilor persoanelor fizice pot fi
aplicate diferenţiat, după cum sunt alese persoanele supuse impunerii. În acest
sens, sunt caracteristice trei tipuri de mecanisme de impunere:
- mecanismul venitului individual, potrivit căruia subiectul vizat prin impunere
este privit singular, cu toate sursele de venituri pe care doar el le posedă;
- mecanismul venitului divizat sau al splitting-ului, care presupune cumularea
veniturilor soţului şi soţiei într-o bază impozabilă unică, care va fi impozitată, iar
impozitul astfel rezultat divizat pe cele două persoane (mecanismul asigură
egalitate de impozite la venituri cumulate egale şi elimină dezavantajul
progresivităţii fiscale sporite în cazul în care veniturile soţilor ar fi impuse
separat);
- mecanismul venitului familial, ce reprezintă o extindere a mecanismului
venitului divizat prin luare în considerare şi a veniturilor celorlalţi membrii ai
familiei, până la un anumit grad de rudenie.
Indiferent de sistemul sau mecanismul de impunere folosit, uzual în cazul
impozitelor pe veniturile persoanelor fizice se foloseşte impozitarea procentuală
proporţională sau progresivă (mai ales variantele de progresivitate prin deducere
şi detracţie), iar perceperea acestora se face preponderent prin stopaj la sursă.
2. Impozitele pe beneficiile persoanelor juridice reprezintă prelevările fiscale pe
care statul le efectuează din profiturile realizate de persoanele juridice organizate
fie ca societăţi de persoane, fie ca societăţi de capital (delimitarea juridică a celor
două nu este foarte clară).
a. Societăţile de persoane sunt impuse în majoritatea situaţiilor ca şi în cazul
persoanelor fizice, întrucât este foarte dificil de întreprins o demarcaţie clară între
averea fiecărei persoane asociate şi patrimoniul societăţii respective.
b. Societăţile de capital oferă posibilitatea efectuării unei diferenţieri între
patrimoniul personal al acţionarilor şi patrimoniul societăţii, acţionarii
răspunzând juridic numai în limita părţii din capitalul social pe care o deţine.
76
Curs Finanțe
[Type here]

Problema cea mai spinoasă pe care o creează impunerea societăţilor de capital

rezidă în faptul că profitul firmei (profit înainte de repartizare) revine, pe de o
parte, acţionarilor sub formă de dividende, iar pe de altă parte, societăţii
comerciale ca profit la dispoziţia acesteia pentru dezvoltare.
În acest sens, modalităţile de impunere a unei societăţi de capital sunt puternic
influenţate de existenţa profitului înregistrat înainte de repartizare, respectiv a
celui repartizat acţionarilor şi firmei. Concret, variantele posibile de impozitare
sunt:
- impunerea iniţială a profitului înainte de repartizare şi mai apoi separat a
profitului distribuit acţionarilor sub formă de dividende;
- impunerea strictă numai a dividendelor, partea din profit lăsată la dispoziţia
firmei fiind eliminată de la impozitare;
- impunerea strictă numai a profitului care rămâne la dispoziţia societăţii de
capital, dividendele repartizate acţionarilor fiind scutite de la impozitare;
- impunerea iniţială numai a dividendelor repartizate acţionarilor şi mai apoi a
părţii din profit care rămâne la dispoziţia societăţii de capital.
Practica internaţională oferă în cazul impozitării persoanelor juridice o largă
paletă de tehnici de impunere practicate, de la cea proporţională şi progresivă,
până la cea regresivă şi degresivă (ultimele două foarte rar), diferenţierea cotelor
de impozitare realizându-se potrivit unor criterii, precum: proprietarul capitalului
social, forma juridică de constituire a firmei, natura activităţilor generatoare de
profit, cifra de afaceri, bugetul la care se varsă impozitul, etc.
6.1.2.2. Impozitele pe avere
Impozitele pe avere reprezintă prelevări fiscale directe datorate atât de persoanele
fizice, cât şi cele juridice pentru averea deţinută sau transferată, principale fiind:
impozitele asupra averii propriu-zise, impozitele pe transferul averii şi impozitele
pe plusvaloarea averii.
1. Impozitele asupra averii propriu-zise cad în sarcina posesorilor de avere,
persoane fizice şi juridice, fiind plătite din veniturile obţinute de pe urma deţinerii
averii respective. În practică pot fi întâlnite două categorii de asemenea prelevări
fiscale: impozitele pe proprietăţile imobiliare şi impozitele pe activul net.
a. Impozitele pe proprietăţile imobiliare se practică frecvent sub forma
impozitelor pe clădiri şi terenuri, obiectul impozabil îl reprezintă fie valoarea de
înlocuire sau valoarea declarată de posesor, fie veniturile realizate în legătură cu

77
Curs Finanțe
[Type here]

respectiva proprietate, iar cotele de impunere sunt în general fixe sau procentual
proporţionale.
b. Impozitul asupra activului net se aplică asupra întregii averi mobile şi imobile
deţinute de o persoană, adică asupra valorii cumulate a componentelor averii.
Plata prelevării fiscale cade în sarcina persoanelor fizice şi/sau juridice, în funcţie
de regimul fiscal stabilit în fiecare ţară, iar impunerea are drept fundament fie
varianta procentuală proporţională, fie cea procentuală progresivă.
2. Impozitele pe transferul averii se instituie în legătură cu trecerea dreptului de
proprietate de la o persoană la alta, fie ca urmare a unei succesiuni testamentare,
fie ca rezultat a unei donaţii sau a unei operaţiuni cu titlu oneros.
a. Impozitele pe succesiunile testamentare au drept obiectul al impunerii averea
primită cu titlu de moştenire ca urmare a unui testament şi se fundamentează fie
global, pentru ansamblul averii lăsate ca moştenire, fie partajat, pentru fracţiunile
din masa succesorală care revin fiecărui moştenitor. Impunerea are la bază, în
general, cote procentuale proporţionale, nivelul acestora diferind în funcţie de
valoarea masei succesorale sau de calitatea moştenitorului în relaţia acestuia cu
decujus-ul (persoana decedată, care a lăsat moştenirea).
b. Impozitele pe donaţii se aplică asupra averii primite de către o persoană cu titlu
de donaţie, iar prelevarea fiscală cade în sarcina donatorului, adică a persoanei
care primeşte donaţia. Fundamentarea impozitului are la bază cotele procentuale
progresive, stabilite diferenţiat, după valoarea averii donate, scopul efectuării
donaţiei sau chiar gradul de rudenie existent între donator şi donatar.
Introducerea impozitelor pe donaţii relevă în fapt reacţii de combatere a
tentativelor de eschivare de la plata impozitelor pe succesiuni, când pentru a
acoperi titlul de succesiune testamentară se efectuează donaţii în cursul vieţii.
c. Impozitele pe transferurile cu titlu oneros se aplică asupra operaţiunilor de
transfer a dreptului de proprietate a unor bunuri mobile şi imobile prin acte de
vânzare-cumpărare şi cad în sarcina cumpărătorilor. Frecvent, impunerea este una
procentuală proporţională sau procentuală progresivă. se calculează fie pe baza
unor cote proporţionale, fie pe baza unor cote progresive.
3. Impozitele pe plusvaloarea averii cad în sarcina persoanelor care înregistrează
la unele bunuri deţinute în proprietate, în cursul unei perioade de timp, un spor
de avere (câştig din avere). Caracteristice sunt în acest sens impozitele pe
plusvaloarea imobiliară şi impozitele pe sporul de avere dobândit în timp de
război.

78
Curs Finanțe
[Type here]

a. Impozitele pe plusvaloarea imobiliară au drept obiect al impunerii câştigul

(sporul) de valoare înregistrat de anumite bunuri imobiliare (clădiri sau terenuri),
între momentul cumpărării şi cel al vânzării, fără ca proprietarul acestora să fi
acţionat asupra bunului în vederea creşterii valorii acestuia. Contribuabilii sunt
vânzătorii bunurilor imobiliare, iar materia impozabilă supusă fiscalităţii o
reprezintă diferenţa între preţul de vânzare şi preţul de cumpărare al bunului
respectiv.
b. Impozitele pe sporul de avere dobândit în timp de război au ca şi obiect al
impunerii averea dobândită în timpul sau ca urmare a războiului, fundamentarea
impozitului fiind foarte asemănătoare cu cea întâlnită în cazul impozitelor pe
plusvaloarea imobiliară.
Tehnica de impunere des uzitată în cazul impozitelor asupra plusvalorii averii
este cea în cote procentuale proporţionale sau cea în cote procentuale progresive.
6.2. Dubla impunere
Pe fondul amplificării relaţiilor comerciale interne şi internaţionale, persoanele
fizice şi juridice obţin venituri sau deţin averi fie în autorităţi fiscale diferite în
cadrul aceluiaşi stat, fie în state diferite. Drept urmare, a devenit necesară
delimitarea competenţelor autorităţilor aceluiaşi stat sau autorităţilor din state
diferite în materie de impunere a veniturilor sau averilor, datorită faptului că
există posibilitatea ca aceste obiecte impozabile să fie disputate fiscal
concomitent de mai multe asemenea entităţi.
Se manifestă astfel o constrângerea fiscală propagată asupra aceleaşi materii
impozabile, adică „impozitarea comparabilă a unui obiect impozabil în mai mult
de o autoritate fiscală” sau „plata unui impozit dintr-o singură sursă de venit în
două state diferite” .
Dubla impunere reprezintă supunerea la impozitare a aceleiaşi materii
impozabile, pentru aceeaşi perioada de timp, de către două autorităţi fiscale
diferite, aparţinând fie aceluiaşi stat, fie unor state diferite. Două forme ale dublei
impuneri sunt elocvente: dubla impunere economică (supunerea în cadrul unei
ţări a aceluiaşi venit sau a aceleiaşi averi la mai multe impozite) şi dubla impunere
juridică (impunerea în ţări diferite a aceleiaşi materii impozabile de mai multe
ori).
Fenomenul de dublă impunere se poate constata doar în cazul prelevărilor fiscale
directe, adică al impozitelor pe venit şi al impozitelor pe avere, întrucât
impozitele indirecte, aferente mărfurilor şi serviciilor achiziţionate de către
cetăţenii unui stat din alt stat, nu mai sunt plătite în ţara de origine a
cumpărătorului.
79
Curs Finanțe
[Type here]

Existenţa dublei impuneri este strâns legată de modul în care sunt aplicate criterii
care stau la baza impunerii veniturilor sau averilor, uzuale fiind în acest sens:
- criteriul rezidenţei (impunerea obiectului impozabil se realizează de către
autoritatea fiscală situată în ţara căreia îi aparţine rezidentul, indiferent dacă
veniturile sau averea sunt sau nu obţinute pe teritoriul acelei ţări);
- criteriul naţionalităţii (impunerea obiectului impozabil se face de către
autoritatea fiscală aflată în ţara căreia îi aparţine rezidentul, indiferent dacă acesta
locuieşte sau nu în respectiva ţară);
- criteriul teritorialităţii (impunerea se efectuează de către organele fiscale din ţara
pe al cărei teritoriu s-au realizat veniturile sau s-a dobândit averea, indiferent de
rezidenţa sau naţionalitatea subiectului impozitat).
Pentru atenuarea efectelor negative ale dublei impuneri, în practica fiscală
internaţională se aplică, fie pe baza unor măsuri legislative unilaterale, fie prin
încheierea unor acorduri bilaterale sau multilaterale între ţări, patru metode de
evitare a dublei impuneri, precum: metoda scutirii totale, metoda scutirii
progresive, metoda creditării obişnuite şi metoda creditării integrale.
a. Metoda scutirii totale presupune ca impunerea veniturilor realizate de
rezidentul unei ţări să se facă separat, adică în ţara de rezidenţă să se impună
veniturile obţinute acolo, iar în ţara străină veniturile obţinute pe teritoriul
acesteia.
b. Metoda scutirii progresive presupune ca impunerea în ţara de rezidenţă a
veniturilor obţinute aici să se facă cu o cotă de impunere corespunzătoare
venitului total realizat indiferent de origine, iar în ţara străină să se impoziteze
doar veniturile obţinute pe teritoriul statului respectiv.
c. Metoda creditării obişnuite constă în deducerea impozitului plătit în ţara
străină, pentru venitul realizat pe teritoriul acesteia, din impozitul calculat în ţara
de rezidenţă aferent tuturor veniturilor înregistrate indiferent de origine, însă doar
până la limita impozitului intern ce s-ar datora pentru un venit egal cu cel obţinut
în străinătate.
d. Metoda creditării integrale consta în deducerea impozitului plătit în ţară
străină, pentru venitul realizat pe teritoriul acesteia, din impozitul calculat în ţara
de rezidenţă aferent tuturor veniturilor înregistrate indiferent de origine, fără
restricţia de la metoda creditării obişnuite.

80
Curs Finanțe