Tema 1: “Conceptul și funcțiile finanțelor”

1.1 Istoria ştiinţei financiare.

1.2 Conceptul şi necesitatea finanţelor.
1.3 Funcțiile finanțelor
1.4 Componentele sferei finanțelor în raport cu tipurile de necesități
1.5 Educația financiară - element determinant al imaginii unei instituții publice sau
private

BIBLIOGRAFIE:
1. Iulian Văcăreţ ş.a. „Finanţe Publice”
2. Toma Mihai „Finanţele şi gestiunea financiară”
3. Ion Stancu „Gestiunea financiară”
4. Mihai Adochiţei ş.a. „Finanţele agenţilor economici”
5. Paul Bran „Finanţele întreprinderii”
6. Ivan Glig „Drept financiar public”
7. Petre Şerban „Analiza activităţii economico-financiară”
8. Marin Dumitru „Finanţele întreprinderii”
9. Nadejda Botnar „Finanţele întreprinderii”
10. Revista „Contabilitate şi audit”
11. Revista „Bănci şi Finanţe”
12. Revista „Banca mea”

-1.1- Istoria ştiinţei financiare.

Etimologia cuvântului „finanţe” are rădăcini istorice adânci. Mulți cercetători
atribuie originea acestui termen de la latinescul cuvântului „finantio”, ceea ce
reprezintă finalizarea plății, plata finală (relațiile monetare în curs de dezvoltare între
populație și guvern). Există numeroase păreri cu privire la apariția acestui termen.
Franţa este ţara care a întrebuinţat pentru prima dată (secolul al XIV-lea) cuvântul
finance, în legătură cu venitul statului. Finanţele erau pentru Jean - Baptiste Colbert,
ministrul al finanţelor Franţei (1661-1683), „partea cea mai importantă şi esenţială a
statului”. De asemenea, se foloseau expresiile hommes de finances şi financiers
1
pentru denumirea arendaşilor care încasau impozitele regelui, les finances pentru
patrimoniul statului.Cu timpul, prin finanţe, în sens larg, se înţelegeau veniturile şi
cheltuielile bugetare, creditul, operaţiunile bancare, creanţele băneşti etc., ceea ce
înseamnă relaţiile şi resursele băneşti.
Între secolele XV şi XVII, în limba germană se foloseau expresiile finanz care
desemna o plată în bani şi Finanzer, în sensul de cămătar.
În ţara noastră, noţiunea de fisc s-a folosit încă din secolul al XIX-lea, cu sensul
de organ financiar responsabil de încasarea impozitele, taxele, amenzile etc.
Pe măsura dezvoltării statului şi a relaţiilor de schimb, cuvântul finanţe a
căpătat un sens mai larg incluzând: bugetul statului, creditul, operaţiunile bancare şi
de bursă, relaţiile comerciale şi asigurările obligatorii şi facultative de bunuri şi
persoane etc., adică toate sferele vieţii economice şi sociale a căror relaţii pot fi
cuantificate prin intermediul banilor.
Într-o accepţiune generală, finanţele reprezintă „un tip de relaţii de repartiţie a
produsului social şi îndeosebi a venitului naţional, concretizate în transferuri băneşti
de la agenţi economici, instituţii sau persoane fizice către bugetul de stat, de la
bugetul de stat către agenţi economici, instituţii sau persoane fizice (transferuri pe
verticală), precum şi între agenţi economici, instituţii, diverse structuri economice,
persoane fizice (transferuri pe orizontală)”.
Când abordăm problema „finanţelor, în general“, putem accepta includerea în
cadrul acestei noţiuni şi a creditului, a finanţelor private, a asigurărilor, însă când ne
referim la noţiunea de „finanţe publice“ trebuie să avem în vedere faptul că în cadrul
lor putem încadra numai acele raporturi, relaţii, care se nasc între stat, pe de o parte, şi
membrii săi, pe de altă parte, în calitate de contribuabili, dar şi de beneficiari ai unor
servicii publice şi semipublice, şi uneori de resurse băneşti, în mod direct.
Instituirea primelor elemente de finanţe şi, mai ales, a finanţelor din zilele
noastre constituie rezultatul unui proces istoric complex şi îndelungat, care a cuprins
întreaga viaţă economico-socială. Finanţele au apărut pe scena vieţii social-
economice, pe fondul dezvoltării factorilor de producţie şi a relaţiilor băneşti, odată
2
cu apariţia statului şi instituirea forţei sale publice, adică la incidenţa comunei
primitive cu societatea sclavagistă.
Condițiile care au făcut necesară și posibilă apariția și dezvoltarea finanțelor
constau în:
a) apariția și dezvoltarea relațiilor marfă-bani, în măsură să permită formarea
și utilizarea resurselor statului în formă bănească;
b) apariția statului - încă din primele etape de dezvoltare, statul a avut nevoie
de susţinere economică, nu numai morală, socială şi politică. Odată cu apariţia şi
circulaţia banilor, susţinerea materială a statului a devenit susţinere financiară. Prin
urmare, finanţele sunt strâns legate de bani, iar apariţia şi dezvoltarea lor constituie un
proces istoric îndelung şi complex.
Ca instituție și funcționalitate, finanțele sunt rezultatul diviziunii sociale a
muncii și își au originea legată de apariția și funcționarea statului. Stratificarea
societății pe clase sociale și interese diferite a determinat odată cu apariția statului să
apară și alte instituții sub coordonarea acestuia ca, de exemplu: armata, justiția, mai
tarziu poliția, parlamentul, instituții sociale ca învățământul și sănătatea etc.
Finanțele reprezintă totalitatea mijloacelor bănești de care dispune o
entitate sau un stat în scopul realizării funcțiilor sale.
Astfel, finanțele ar putea fi definite din trei puncte de vedere complementare
înțelegând prin aceasta:
a. constituirea de fonduri sub formă bănească cu o anumită destinație;
b. raporturi sociale de natură economică ce apar într-o economie în legătură cu
constituirea fondurilor bănești;
c. finanțele sunt nu numai raporturi sociale, ci și fluxuri bănești care se
desfășoară în legătură cu crearea fondurilor.
Studierea finanțelor este strâns legată de studiul științelor economice, politice și
administrative. Legat de știintele economice, finanțele au ca obiect: relațiile
economice ce au loc în procesul constituirii și repartiției fondurilor de resurse
financiare (publice și private), referindu-se la bugetul de stat, bugetul autorităților
3
administrativ-teritoriale și a altor instituții cu caracter public, la bugetele entităților
(agenți economici și organizații non-profit).
În ceea ce privește legătura finanțelor cu politicul, partidele politice aflate la
putere definesc cadrul juridic pentru activitățile financiare, iar puterea executivă
urmărește realizarea și implementarea normelor legale.
Legat de dreptul administrativ și cel constituțional, raporturile privind
finanțele se reglementează juridic (prin lege sau alte acte normative), fiind obligatorii
și opozabile tuturor membrilor societății, implicând constrângere, dar și
responsabilități.
În accepțiunea modernă, teoria finanțelor se bazează pe raționalitate.
Comportamentul rațional al tuturor organizațiilor se caracterizează prin: maximizarea
funcției de utilitate a consumului, înclinația spre câștig, aversiunea față de risc și
maximizarea valorii proprietății sau a entității.
Noțiunea de finanțe este percepută în dublu sens: în sens larg, se definesc prin
ansamblul sau cvasitotalitatea proceselor și relațiilor economice în formă bănească
care se produc în toate sferele reproducției (consum, producție, repartiție, schimb sau
circulație), fiind vizate, în general, procurarea, distribuirea, utilizarea și reconstituirea
continuă a acelor resurse bănești care sunt utilizate pentru desfășurarea unor activități
în care pot fi implicate atât persoanele fizice și persoanele juridice, cât și statul și
autoritățile publice. Prin urmare, în accepțiunea foarte largă a acestui concept,
conținutul economic al finanțelor constă în procesul și relațiile economice în formă
bănească ce au loc între participanții reproducției sociale, în ansamblu.
În sensul mai restrâns, prin conținutul lor economic, finanțele cuprind doar
acele procese și relații economice prin care sunt constituite, distribuite și utilizate
fondurile bănești destinate funcționării diferitelor entități economice și sociale private
și publice, inclusiv ale statului. În această situație, finanțele se manifestă ca și procese
de procurare și alocare a resurselor bănești ce au loc mai ales în sfera repartiției
produsului național. Astfel, în sensul mai restrâns (restrictiv), conținutul economic al
finanțelor constă în procesele și relațiile economice de repartiție în formă bănească a
4
produsului național, ce se concretizează prin constituirea, distribuirea și utilizarea de
fonduri bănești corespunzătoare activității specifice fiecărei entități sau persoane
participante la acestea. Aceste procese și relații de repartiție valoric-bănească a
produsului creat, se manifestă, în mod obiectiv, între persoanele fizice, juridice, stat și
alte organizații colective, asigurând formarea și utilizarea fondurilor bănești, ca suport
indispensabil îndeplinirii funcțiilor ce revin fiecăruia dintre participanți.

Ţara, care a întrebuinţat pentru prima dată, încă în sec. al XV-lea cuvântul
“finanţe”, în legătura cu gospodăria publică a fost Franţa.
Finanţele au apărut atunci, când ca urmare a accentuării diviziunii sociale a
muncii care a condus la creşterea productivităţii muncii, la creşterea producţiei, a
dezvoltării până la un anumit nivel a relaţiilor marfă-bani.
În aceste condiţii s-a ivit necesitatea creării unor instituţii, care să apere
proprietatea privată, să protejeze interesele celor avuţi, să garanteze interesele
stăpânilor de sclavi.
Ştiinţa financiară este de dată recentă. De abia în a doua jumătate a sec. al
XVIII-lea se poate vorbi de o ştiinţă financiară, în adevărată concepţie a cuvântului.
La scriitorii cei mai vechi găsim atinse sau cercetate unele probleme financiare,
însă izolat sau în legătură cu probleme de altă natură, fără să alcătuiască un sistem de
ştiinţă financiară.
Din cercetarea istoriei financiare se poate vedea că, în veacul de mijloc,
veniturile ordinare ale monarhiilor le alcătuiau domeniile şi drepturile regaliene.
Impozitele erau considerate ce venituri extraordinare şi se ridicau în mod ocazional
pentru vremuri excepţionale.
Aşa se explică faptul că lucrările din această perioadă nu sânt nici măcar
încercări de sistematizări financiare, ele sunt mai mult nişte disertaţii asupra dreptului
de a ridica impozite sau asupra echităţii dărilor disertaţiei ocazionale şi de abuzurile
financiare ce se făceau în vremea aceea.
5
 Monarhii lucrând pentru interesele generale ale colectivităţii şi colectivitatea
are datoria de a contribui pentru susţinerea lor, cu atât mai mult, cu cât lipsa de
mijloace i-ar pune ceea ce ar aduce la o scădere a prestigiului de care trebuie să se
bucure un stat faţă de alte state.
De-abia în veacul al XVI-lea începe ştiinţa financiară să formeze obiectul unor
preocupări mai active. De la aceasta dată se poate împărţi istoria ideilor financiare în
mai multe perioade şi anume:
- perioada scriitorilor politici din secolul al XVI-lea şi al XVIII-lea;
- perioada cameraliştilor germani ;
- perioada fiziocraţilor şi a clasicismului;
- perioada contemporană.
Şcoala fiziocraţilor a fost înfiinţată de către economiştii francezi din sec. al
XVIII-lea, care susţineau ideea impozitului unic.
Perceperea impozitului unic trebuie făcută pe baza unui cadastru, care să
permită luarea a 2/7 din produsul net. Pământul fiind singurul factor producător, este
firesc să înlocuiască alte impozite (asupra comerţului, industriei etc.), pentru a se evita
impunerea aceluiaşi venit de mai multe ori.
Cu Adam Smith – intemeietorul şcolii leberalismului clasic, începe o perioadă
nouă pentru ştiinţa financiară. Deşi A. Smith considera finanţele publice ca o parte a
economiei politice, totuşi el stabileşte anumite principii şi norme, pe care le consideră
indispensabile economiei financiare şi care de fapt au rămas principii călăuzitoare în
ştiinţa noastră.
Se ştie, că liberalismul clasic s-a născut ca o reacţie contra măsurilor de
intervenţie economică şi de aceea la temelia acestei şcoli rezidă principiul liberei
concurenţe şi limitarea hotărâtă a activităţii statului.
În cărţile sale A. Smith analizează veniturile publice şi datoriile de stat.
Ştiinţa finanţelor are raporturi strânse cu mai multe discipline, ca: dreptul,
moneda şi credit, contabilitatea, relaţiile financiar-valutare ş.a.

6
 Principiile generale ale dreptului, economiei şi ale politicii constituie izvoarele
ştiinţei finanţelor.

-1.2- Conceptul şi necesitatea finanţelor.

Finanţele sunt o parte a relaţiilor social-economice, exprimate în formă
bănească care se folosesc în procesul repartiţiei produsului naţional brut şi cu
ajutorul cărora se formează fondurile băneşti ale statului necesare realizării
reproducţiei sociale, a acţiunilor social-culturale, satisfacerii celorlalte cerinţe
comune ale societăţii şi ale cetăţenilor republicii noastre.
Dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor marfă-bani, instituirea
proprietăţii private, operaţii claselor sociale ontagoniste şi a statului au făcut necesară
instituirea finanţelor.
Instituirea mai târziu a organelor statului, înfiinţarea forţei publice (organe de
conducere, forţele armate, justiţia, poliţia, închisori etc.) au făcut necesară procurarea
de resurse materiale şi băneşti pentru întreţinerea acestor organe.
Necesitatea finanţelor este determinată de existenţa statului, care are de
îndeplinit sarcini, funcţii şi atribuţii importante în ce priveşte organizarea şi
conducerea activităţii economico-sociale naţionale, dezvoltarea forţelor de producţie,
a învăţământului, culturii, ocrotirea sănătăţii, înfăptuirea asigurărilor şi asistenţei
sociale, apărarea independenţei şi suveranităţii ţării, adică pentru satisfacerea
cerinţelor generale ale societăţii.
Formele concrete de manifestare a finanţelor s-au deosebit de la o orânduire
social-economică la alta, şi chiar de la un stat la altul în cadrul aceleiaşi orânduiri –
conţinutul lor fiind determinat de modul de producţie, respectiv ale cărui amprente le
purtau.
Finanţele reprezintă un anumit tip de relaţii de repartiţie a produsului social şi
în special a venitului naţional, concretizate în transferuri băneşti de la agenţi
economici, instituţii şi persoane fizice, precum şi între agenţi economici, instituţii şi

7
chiar în interiorul diverselor structuri economice, cu prilejul formării sau utilizării
diverselor fonduri.
De regulă astfel de transferuri nu au loc întâmplător ci în mod organizat, pe
baze legale, contractuale şi cu un caracter de continuitate.
Dacă transferurile au loc între bugetul statului şi terţi, fiind vorba de fluxuri
băneşti în ambele sensuri, ele se realizează pe baza unor norme legale la care sunt
stabilite nu numai obligativitatea acestora, dar şi modalităţile de compensare a
cuantumurilor şi termenele în care trebuie să se producă respectivele fluxuri de intrare
şi ieşire.
În procesul efectuării acestor transferuri se stabilesc, practic anumite relaţii
economice între părţi, care prin natura lor sunt relaţii financiare.
Pentru ca statul să-şi îndeplinească funcţiile sale, este necesară mobilizarea unei
părţi din produsul naţional brut sub forma bănească şi se utilizeze anumite fonduri
băneşti, cu alte cuvinte este necesară existenţa finanţelor, dezvoltarea şi întărirea lor
continuă, perfecţionarea atât a instrumentelor financiare, cât şi a formelor şi
metodelor activităţii financiare.
Studierea relaţiilor financiare , care constituie obiectul finanţelor , prevăd o
aprofundare a legilor şi procedeelor pe care le foloseşte şi le aplică sistemul general al
relaţiilor financiare şi de credit Aceste relaţii financiare constau:
 mobilizarea resurselor;
 formarea fondurilor;
 repartizarea acestor fonduri;
 repartizarea relaţiilor financiare;
 planificarea financiară;
 calcularea creditului;
 relaţiile cu banca şi cu organele superioare.

8
 Deci, finanţele prezintă o ramură a ştiinţei financiare, care analizează
mecanismele şi metodele de procurare şi gestionare a resurselor financiare, izvoarele
şi destinaţia acestor resurse cu scopul obţinerii unor profituri cât mai mari.
În procesul repartiţiei produsului naţional brut, când se constituie şi se folosesc
resursele băneşti necesare îndeplinirii sarcinilor şi funcţiilor statului şi realizează
anumite raporturi, relaţii social-economice băneşti. Aceste relaţii prin mijlocirea,
cărora se constituie şi se folosesc fondurile băneşti, sunt relaţii financiare sau finanţe.
Trăsătura caracteristică a finanţelor constă în aceea, că resursele băneşti
mobilizate la fondurile băneşti nu presupun din partea statului acordarea unei
contraprestaţii directe, imediate sau individualizate.
În general relaţiile financiare se caracterizează prin nerambursabilitate, ceea ce
înseamnă că, de regulă, transferurile respective sub formă bănească către şi de la
fondul bugetar al statului se fac în mod definitiv.
În acelaşi timp, există şi alte relaţii băneşti care nu sunt relaţii financiare ca, de
exemplu:
 organizarea calculaţiei băneşti în republica;
 formarea preţurilor;
 operaţiuni de vânzare-cumpărare de mărfuri;
 prestări de servicii,
 relaţiile băneşti dintre cetăţeni etc.

Cu toate aceste grupe de relaţii băneşti nu sunt finanţe, în anumite momente o

parte a acestora devin relaţii financiare. De exemplu din relaţiile băneşti de vânzare-
cumpărare, la un moment dat o parte alimentează fondurile proprii ale agentului
economic, o altă parte îmbracă forma impozitului pe venit, a TVA-ului, a contribuţiei
asigurărilor sociale, care se încasează la bugetul public naţional.
Desigur, are loc şi fenomenul invers, acel al transformării relaţiilor financiare în
relaţii băneşti, anume atunci când fondurile constituie şi se folosesc pentru

9
achiziţionarea de active fixe (maşini, mijloace de transport etc.) şi active circulante
(materii prime, combustibil etc.).
Întrucât exprimă relaţii băneşti de repartiţie a produsului naţional brut, finanţele
sunt o parte componentă a bazei economice a societăţii noastre.
Finanţele sunt întotdeauna exprimate în formă bănească şi nu pot fi concepute
în afara relaţiilor marfă-bani.

-1.3- Funcțiile finanțelor

Funcţia financiară a întreprinderii poate fi definită ca ansamblul activităţilor de

asigurare şi repartizare a fondurilor băneşti necesare desfăşurării rentabile şi continue
a activităţii întreprinderii, precum şi de analiză şi control a rezultatelor obţinute.
Ca orice subsistem financiar, finanţele îndeplinesc funcţia de repartiţie şi funcţia de
control, cu menţiunea, că prin acestea sunt dezvăluite mai analitic conţinutul şi rolul
finanţelor.
Pentru satisfacerea nevoilor generale ele societăţii este necesară constituirea
fondurilor băneşti, care se formează pe seama produsului intern brut (adică masa de
bunuri materiale şi servicii, sub aspect fizic şi bănesc, propusă într-un an de unităţile
economice care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul ţării), şi utilizarea acestora
pentru finanţarea nevoilor întregii societăţi.
Aceste fonduri se crează pe baza relaţiilor ce apar între participanţii care iau parte la
constituirea de resurse financiare (entități economice, care realizează venituri) pe de o
parte şi statul pe de altă parte. Aceste relaţii economice, care apar în procesul
repartizării produsului intern brut (PIB) în legătură cu satisfacerea nevoilor colective
ale societăţii, constituie releţiile financiare, care se exprimă prin:
– transfer de resurse băneşti cu titlu nerambursabil, ceea ce presupune formarea
bugetului de stat şi a unor fonduri extrabugetare;
– împrumuturi de resurse băneşti pe o perioadă de timp fixată, exprimate prin
relaţiile de credit dintre bănci şi UE;
10
 – relaţii de transfer obligatorii. Aici participă toţi participanţii la constituirea
fondului (fondurile de asigurare de stat şi de pensii).
Anume aceste relaţii financiare în cadrul fiecărei întreprinderi presupun funcţia
de repartiţie şi funcţia de control.

În cadrul întreprinderilor manifestarea funcţiei de repartiţie se concretizează prin

formarea unor fonduri financiare:
1) fondul de dezvoltare economice
2) fondul de cercetare ştiinţifică
3) fondul de stimulare suplimentară a muncii
4) fondul de asigurare în situaţii de risc
5) fondul pentru protecţia muncii
6) fondul de rezervă
7) fondul de invenţii, inovaţii şi raţionalizări.
Funcţia de repartiţie nu poate fi circumscrisă numai la mecanismele, formele,
metodele, structurile şi pârghiile financiare privind formarea şi repartizarea unor
fonduri băneşti pentru scopurile menţionate mai sus. Organele financiare nu pot să-şi
încheie activitatea odată cu formarea şi repartizarea fondurilor, dimpotrivă această
activitate trebuie continuată şi urmărită.
Funcţia de repartiţie a finanţelor are două faze:
1. constituirea fondurilor;
2. distribuirea asestor fonduri.
În condiţiile economiei de piaţă aceste funcţii depind sau sunt strâns legate de
formele de proprietate care influenţează asupra creşterii şi repartiţiei fondurilor,
asupra folosirii după destinaţie a cheltuielilor şi a plăţilor; adică direct influenţează
asupra formării capitalului, recuperării fondurilor, obţinerii profitului şi sporirii
rentabilităţii.
Constituirea fondurilor constă în obţinerea, folosirea şi repartizarea după
destinaţie a mijloacelor băneşti, modificarea proporţiilor la crearea fondurilor, precum
11
şi atragerea resurselor externe, cum este împrumutul, în urma cărora apar rezultatele
financiare urmărite. Fondurile băneşti proprii şi împrumutate trecând prin
diferite trepte ale circuitului economic au destinaţia de a crea un surplus de venituri
comparativ cu cheltuielile sau de încasări în raport cu plăţile, mărirea gradului de
ocupare a resurselor de muncă, cât şi alte obligaţii ale entităților, care ar duce la
obţinerea unui surplus de mijloace băneşti, ca efect al unei activităţi rentabile. Deci
funcţia de repartiţie prin intermediul finanţelor contribuie la formarea unor fonduri, cu
scopul satisfacerii nevoilor proprii aleîntreprinderii, ale asociaţilor, acţionarilor,
salariaţilor etc.
Există o diferenţiere de la o întreprindere la alta în ceea ce priveşte structura
fondurilor, însă în această diversitate sunt şi puncte comune.
În condiţiile economiei de piaţă, funcţia de repartiţie, are cu totul alte valenţe,
ce sunt imprimate de formele de proprietate, strategia de dezvoltare, management etc.,
şi care îşi pun amprenta asupra formării, creşterii şi repartizării fondurilor, asupra
raţionalităţii cheltuielilor şi plăţilor, asupra întregii activităţi. La modul cel mai
general se poate spune, că funcţia de repartiţie constă în formarea capitalurilor, în
alocarea şi folosirea lor în scopul realizării obiectivului întreprinderii.
Funcţia de repartiţie a finanţelor vizează toate fluxurile financiare – intrări şi
ieşiri de fonduri – determinate de mişcările ce au loc în patrimoniul întreprinderii, de
procesele şi fenomenele economice. De asemenea, funcţia dată reflectă toate
veniturile băneşti care duc la formarea şi folosirea fondurilor în cadrul gospodăriei şi
dau naştere la diferite raporturi financiare interne şi externe.
Asupra funcţiei de repartiţie a finanţelor influenţează o serie de factori, care
contribuie la modificarea continuă a mărimii fondurilor şi depind de:
– volumul PIB;
– regimul amortizării mijloacelor fixe;
– politica promovată de stat.
– raportul dintre resursele interne şi externe;
– mărimea creditului sau a diferitor subvenţii, alocaţii etc.
12
 Funcţia de control a finanţelor este strîns legată de funcţia de repartiţie a
finanţelor, având însă o sferă mai largă decât cea de repartiţie prin modul de folosire a
resurselor financiare. Funcţia de repartiţie ofera cîmp de manifestare funcţiei de
control, iar funcţia de control la rîndul său dirijeaza uneori formele de repartiţie.
Controlul financiar urmăreşte provenienţa resurselor din care se formează
fondurile şi destinaţia lor, dimensiunile fondurilor în raport cu PIB, redistribuirea
acestor fonduri între sferele de activitate, între membri societății. Controlul prin
intermediul finanţelor influenţează şi asupra măsurilor organizatorice, la creşterea
eficienţei şi rentabilităţii, respectiv legislaţiei economice, financiare şi fiscale, a
regulilor şi practicii jurisprudenţei financiare.
Funcţia de control a finanţelor depinde şi de forma de proprietate asupra
capitalului care cuprinde toate laturile economice şi financiare ale circuitului
economic ceea ce duce la organizarea unei evidenţe contabile sistematice, corecte,
reale, precum şi a unei previziuni fundamentale.
Controlul financiar trebuie astfel de organizat încât sa constituie o prevenire şi
o lichidare a cauzelor ce provoacă risipă şi proasta gospodărire, să asigure un regim
sever de economii, încasarea şi achitarea la timp a drepturilor şi obligaţiunilor băneşti
ale întreprinderii, creşterea eficienţei şi a veniturilor, tragerea la răspundere a celor
vinovaţi de proasta gospodărire, creşterea nivelului calitativ al produselor. Controlul
se execută prin diferite pîrghii economico-financiare, ca preţ, costuri, profit, impozite,
taxe, credite şi altele. Controlul poate fi preventiv, concomitent şi post operativ (în
urma unei condiţii).
Funcţia de control este executată de diferite organisme, care diferă de la o
întreprindere la alta prin forma de control.
De asemenea deosebim control intern şi control extern:

13
  Contorului intern este executat de către persoane abilitate în acest domeniu
din cadrul întreprinderii (contabilul şef, directorul financiar, managerul
general, acţionarii) şi are ca obiectiv evitarea imobilizărilor de fonduri în
urma nerespectării termenilor de încasări şi plăţi, neîndeplinirea contractelor
de producere şi livrare.
Controlul extern este executat de către organele financiare centrale şi locale
care urmăresc veridicitatea calculării impozitelor şi taxelor datorate la stat, modul de
aplicare a preţurilor şi tarifelor, calcul salariilor, etc. Organele cu funcţii de control
sunt: Curtea de Conturi, Serviciul fiscal de Stat, Ministerul Finanţelor, Băncile,
Creditorii, etc. . Ele analizează:
– gradul de lichiditate, solvabilitate, rentabilitate;
– respectarea regimului de decontări şi a formelor de plată;
– volumul creditelor solicitate, destinaţia, garanţia, plata dobînzelor şi rambursarea
la timp a acestora;
– aplicarea legilor în domeniul economic şi financiar;
– plata la timp a impozitelor, taxelor şi a altor obligaţii faţă de stat;
– aplicarea de preţuri şi tarife legale;
- respectarea termenului de întocmire a situatiilor financiare
La efectuarea controlului financiar trebuie de ţinut cont de:
– respectarea regulilor generale financiar-conabile şi fiscale;
– asigurarea folosirii eficiente a fondurilor;
– indentificarea şi mobilizarea rezervelor interne;
– prevenirea, descoperirea şi recuperarea pagubelor;
– tragerea la raspundere a celor vinovaţi de încălcarea disciplinii economico-
financiare, şi alte măsuri.
– profit şi pierderi.
Rolul controlului financiar constă în respectarea cadrului legislativ, economic,
financiar şi fiscal.

14
 O primă remarcă ce se impune a fi făcută în legătură cu funcţia de control,
constă în aceea că, în economia de piaţă se deplasează centrul de greutate al rezolvării
problemelor economico-financiare la nivelul celulelor de baza, adică la
microeconomie, astfel ca acţiunele de control să cadă mai mult în sarcina agentului
economic, efectuîndu-se în mod descentralizat. Promovarea economiei de piaţă,
dezvoltarea şi diversificarea liberei iniţiative, sporirea sensibilă a autonomiei
întreprinderii, dar mai ales privatizarea, schimba fundamental obiectul, sfera de
cuprindere, executanţii controlului financiar şi fiscal, precum şi scopul acestuia. Deşi
organizarea şi funcţionarea controlului depinde de formele şi de combinaţiile de
proprietate asupra capitalului, factorul comun al acestuia este primatul decziei
proprietarului asupra formării şi gestionarii patrimoniului.
Scopul general al controlului efectuat prin finanţe constă în organizarea şi
funcţionarea întreprinderii la cotele cele mai înalte de eficienţă şi respectarea adrului
legislativ, economic, financiar şi fiscal.

1.4. Componentele sferei finanțelor în raport cu tipurile de necesități

Ansamblul proceselor și relațiilor economice în formă bănească constituie sfera
largă a finanţelor care înglobează, în prim plan, atât finanţele publice cât şi finanţele
private. În cadrul acesteia se diferenţiază mai multe componente sau categorii
financiare, cu particularităţi de manifestare imprimate de formele de proprietate,
specificul activităţilor, caracterul definitiv sau temporar al transferului de valoare etc.
Cele mai importante componente ale sferei finanţelor sunt: finanţele statului – care
sunt reflectate prin bugetul de stat - şi finanţele locale - reflectate prin bugetele
entităţilor administrativ-teritoriale (locale). Fiecare dintre aceste două componente ale
finanțelor încadrează categorii financiare specifice, care sunt concretizate prin venituri
şi cheltuieli bugetare (impozite, taxe, împrumuturi publice, alocaţii, credite bugetare,
subvenţii, etc.); creditul; asigurările; finanţele întreprinderilor (firmelor) etc.

15
Finanţele statului, respectiv bugetul de stat concentrează acele relaţii financiare care
se desfăşoară între stat şi persoanele fizice şi juridice în cadrul proceselor de
constituire şi distribuire/utilizare a fondurilor băneşti destinate îndeplinirii funcţiilor şi
sarcinilor statului. Resursele băneşti vehiculate prin relaţiile aferente acestei
componente a finanţelor sunt administrate de către stat prin autorităţile publice
centrale în cadrul fondului bugetar sau altor fonduri financiare destinate realizării
unor acţiuni publice de interes general, ale colectivităţilor statale.
Finanţele locale, respectiv bugetele locale înglobează ansamblul acelor relaţii
şi procese financiare la care participă autorităţile publice locale, pe de o parte, şi
persoanele fizice sau juridice, pe de altă parte, în ipostaze de contribuabili la
constituirea de fonduri sau beneficiari ai distribuirii şi utilizării fondurilor băneşti
administrate prin bugetele locale. Prin relaţiile financiare publice locale se
vehiculează resurse pentru satisfacerea unor nevoi publice considerate a fi în interesul
specific al colectivităţilor umane din perimetrul teritorial al fiecărei entităţi
administrativ-teritoriale (locale).
Creditul, reprezintă o altă categorie financiară care desemnează acele procese și
relații financiare, care se desfășoară pe principiul rambursării (restituirii) sumelor de
bani (care fac obiectul lor) și al plății de dobândă de către beneficiar (debitor) în
favoarea părții care cedează temporar dreptul de folosință a sumelor respective
(creditorul). Ca și relație financiară, creditul presupune, adesea, participarea unor
instituții financiar-bancare, denumite generic intermediari financiari, acestea fiind
specializate în redistribuirea resurselor bănești între deținătorii de disponibilități și
utilizatorii acestora, ele mijlocind un transfer temporar, inserat în mișcarea valorii în
ambele sensuri (la anumite intervale de timp) între creditor și debitor.
Asigurările sociale sunt, de asemenea, o componentă a finanţelor şi reprezintă
un grup de procese şi relaţii financiare generate de necesitatea protecţiei unor
categorii de persoane care, din diverse motive obiective, îşi pierd capacitatea de
muncă şi nu pot obţine venituri din munca prestată. Cei care participă la aceste relaţii
sunt autorităţile de stat care sunt specializate în domeniu, sindicate sau organizaţii
16
private, care administrează fonduri băneşti pentru asigurările sociale, pe de o parte, şi
persoanele fizice, în calitate de persoane asigurate, care contribuie (parţial) cu resurse
băneşti la constituirea acestor fonduri şi beneficiază de sumele alocate din fondurile
respective.
Este semnificativ şi faptul că în sistemul public de asigurări sociale constituirea
fondurilor se realizează în bună măsură prin relaţii financiare de forma contribuţiilor
ce se plătesc de către angajatorii de persoane în diverse activităţi (agenţi economici,
instituţii, organizaţii publice sau private) dar şi de angajaţi (salariaţi). La rândul lor,
destinaţiile ce se dau fondurilor de asigurări sociale se concretizează prin cheltuieli
specifice, dintre care cele mai reprezentative ( prin proporţii şi arie de cuprindere)
sunt pensiile şi ajutoarele /indemnizaţiile băneşti acordate persoanelor fizice
beneficiare.
Finanțele întreprinderii reprezintă o componentă de bază a finanțelor și poate
fi considerată cea mai importantă componentă a finanțelor private. Aceasta,
înglobează toate relațiile economice prin care sunt procurate, distribuite și utilizate
resursele bănești în vederea desfășurării activității întreprinderilor sau organizațiilor
economice și se concretizează prin procesele de constituire de fonduri bănești la
nivelul acestora sau de formare și utilizare a capitalului lor.
Finanțele menajelor, considerate componentă distinctivă a finanțelor, cuprinde
acele relații financiare la care participă entitățile de tip familii sau alte comunități
restrânse, celibatari care realizează venituri și le folosesc potrivit cu nevoile lor, în
vederea obținerii de bunuri și servicii necesare consumului, inclusiv economisirea și
plasamentele de resurse bănești.
În cele mai multe cazuri, finanțele publice sunt asociate cu existența și
funcționarea statului, implicit a unităților administrativ-teritoriale și, în general, a
instituțiilor de drept public. Din punct de vedere al problematicii, acestea vizează
procurarea de resurse bănești care sunt necesare funcționării entităților publice,
efectuarea de cheltuieli pentru realizarea de obiective și acțiuni de interes public, chiar
și contractarea de împrumuturi și datorii publice. În schimb, finațele private pot fi
17
asociate cu activitatea economico-financiară bazată pe proprietatea privată a firmelor,
întreprinderilor (societăților comerciale), organizațiilor, societăților de asigurare, a
celor de investiții, a băncilor și altor entități private.

1.5 Educația financiară - element determinant al imaginii unei instituții

publice sau private
Educația financiară este un concept de care nici un om nu se poate dezice. E
vechi de când lumea și se referă la modalitățile de a face bani și apoi de a-i gestiona
cât mai avantajos.
O minimă educație financiară trebuie să aibă oricine. În zilele noastre, până și
copiilor de școală primară li se predau cunoștințe elementare de educație financiară.
Acest concept evoluează însă de la o perioadă de timp la alta, în funcție de
modul în care evoluează instrumentele financiare din jurul nostru. Cardul de salariu,
investițiile la bursă, creditele bancare, piața locurilor de muncă influențează în mod
direct viața omului, astfel că educarea lui financiară nu poate fi considerată încheiată
niciodată.
Este vorba despre:
- Cum facem bani?
- Cum îi multiplicăm?
- Cum îi gestionăm:
Cuvântul cheie este bugetul. Fiecare om, fiecare familie, fiecare entitate,
fiecare țară dispune de un buget, iar de modul în care îl utilizează depinde bunăstarea
sau lipsa bunăstării sale. Diferența dintre bunăstare și lipsa bunăstării e dată de
educația financiară și lipsa ei. Educația financiară presupune gestionarea banilor în
avantajul fiecăruia.
Principii elementare:
1. În ce privește modul de a face bani, la momentul actual educația financiară
vorbește despre necesitatea de a avea mai multe joburi, mai multe colaborări. ținând
cont de fragilitatea pieței locurilor de muncă, de nivelul destul de scăzut al salariilor,
18
de instabilitatea venitului fix, ar fi bine ca fiecare persoană să aibă în vedere și unele
colaborări, pe lângă jobul său. În acest fel, nu depinde de un singur salariu, iar
instabilitatea locului de muncă nu îl mai afectează la fel de mult, cel puțin din punct
de vedere financiar. Important este că oamenii din ziua de azi nu mai pot depinde de
un singur salariu. Ideal ar fi să se opteze pentru mai multe specializări. Atunci când
unul dintre domeniile în care și-a făcut o meserie începe să își piardă valoare, oricând
persoana respectivă se poate angaja în alt domeniu, în care are pregătire. Cursurile de
calificare pe piața muncii sunt nenumărate și asigură mai multe șanse de a face bani
pe termen lung.
2. Atunci când vine vorba de înmulțirea banilor, păstrarea lor într-un cont
bancar nu mai este demult soluția ideală, soluția la modă. Dobânzile practicate de
bănci sunt din ce în ce mai mici, în schimb, comisioanele sunt tot mai mari. Atunci
când dorești să retragi o parte din banii depuși sau chiar să lichidezi contul, ai de plătit
taxe mici, dar numeroase, ceea ce poate fi destul de frustrant. Educația financiară
orientează pe oameni către noi instrumente de înmulțire a banilor, în România cele
mai populare fiind investițiile la bursă, dar care comportă un anume grad de risc.
Pentru persoanele care doresc să înmulțească sume consistente de bani, s-au înființat
societăți speciale care oferă consultanță pe tipuri de investiții. De asemenea, există și
posibilitatea de a investi banii în anumite afaceri, dar depinde foarte mult de gradul de
educație financiară și de riscurile pe care e dispus să și le asume fiecare om. Ca
regulă: foarte multe modalități de investire a banilor sună avantajos și sigur, dar
oamenii au nevoie de o bună educație financiară pentru a alege modalitatea cu
adevărat avantajoasă pentru ei.
3. În ce privește cheltuirea banilor, educația financiară este vitală. Ea ne învață
să ținem evidența resurselor bănești și să ne ferim de risipirea inutilă a banilor.
Degeaba câștigăm mult, dacă cheltuim și mai mult. Pentru a învăța să cheltuim
rațional, avem nevoie de educație financiară. Aceasta ne învață cum să gestionăm
cheltuielile fixe și cele flexibile, astfel încât să nu ne întrebăm la finalul lunii "Ce am
făcut cu banii?". Bugetul de venituri și cheltuieli al familiei este instrumentul ideal
19
pentru cheltuirea rațională a banilor. Cu ajutorul lui, putem ține evidența a ceea ce
câștigăm și a ceea ce cheltuim, ajustându-ne stilul de viață în raport cu această
diferența - dintre cât câștigăm și cât cheltuim.
4. Există o serie de avantaje pe care educația financiară o asigură fiecărui om în
parte. Dincolo de cele 3 principii ale gestionării banilor, important este ca oamenii să
fie la curent cu modul de evoluție a pieței financiare.
Iată câteva reguli de aur, foarte simple, la îndemâna oricui dorește să evite
cheltuieli suplimentare și inutile:
În privința creditelor bancare, experiența a dovedit că o persoană care decide să
se împrumute de la bancă trebuie să știe foarte bine ce riscuri comportă fiecare dintre
valutele propuse de către angajații băncii. Ca regulă, tot ce e ieftin se va dovedi
ulterior mult mai scump, iar acest lucru trebuie să facă parte din educația financiară a
oricărui român care dorește să ia credit.
În ce privește cardul de salariu sau de pensie, este important să se opteze pentru
o bancă care practică comisioane mai mici la retragere și care să aibă sucursale mai
numeroase pe ruta de deplasare a celui care decide să-i devină client. Tot în privința
cardului de salariu sau pensie, este bine de evitat retragerea numerarului de la ghișeul
băncii, căci în acest caz comisionul de retragere este mult mai mare decât cu cardul, la
bancomat.
Cu cât o persoană deschide mai multe conturi la bănci și uită să le închidă pe
cele de care nu mai are nevoie, cheltuielile lui cresc. Fiecare cont la bancă vine cu
niște costuri, de deschidere, de administrare și ulterior de închidere. Chiar și dacă nu
mai există bani într-un cont bancar, acest cont este administrat, iar banca solicită
comision de gestionare chiar și atunci când nu are ce gestiona.
Plata facturilor la timp reprezintă o altă regulă de aur a educației financiare, deși
aparent cele două nu au mari legături. Totuși, plătind facturile în timp util, se evită
penalizările, adică cheltuieli în plus.

20