Nadia Cerasela Aniţei

DREPT FINANCIAR
- Suport de curs -
Pe baza suportului de curs nu se poate obţine mai mult de nota 7.

PENTRU O NOTA MAI MARE AVEŢI IN VEDERE BIBLIOGRAFIA

CAPITOLUL 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE

FINANŢELE PUBLICE ŞI DREPTUL FINANCIAR

1. Finanţele publice: noţiune, definiţie, trăsături şi funcţii

Noţiunea de finanţe publice

Etimologic cuvântul finanţe provine din limba latină unde au fost utilizate mai multe
expresii “finantio”, “financias”, ”finis” care însemna “termen de plată” sau “scadenţă”
formându-se mai târziu expresia “financia pecuniaria” care desemna operaţiunea de a încheia
o tranzacţie patrimonială prin plata unei sume de bani.
Noţiunea de finanţe s-a răspândit în Franţa în secolul al XV-lea prin cuvintele
“finance”, prin care era desemnată o sumă de bani sau un venit aparţinând organelor de stat,

1
respectiv “finances”, folosite pentru a-i denumi pe arendaşii de impozite sau persoanele
însărcinate cu strângerea veniturilor pentru rege.
Definiţia finanţelor publice
Finanţele publice au fost definite de autori diferiţi, după caz:
 ca fiind instrumentul prin intermediul căruia statul nostru participă la repartiţia
venitului naţional, asigură fondurile băneşti necesare dezvoltării economiei naţionale,
realizării acţiunilor social-culturale, funcţionării organelor de stat şi apărării
suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării;
 ca fiind raporturile social-economice de formare şi repartizare în formă bănească, care
apar în legătură cu constituirea şi utilizarea resurselor necesare funcţionării şi
dezvoltării generale a societăţii;
 ca ansamblul sau cvasitotalitatea proceselor şi relaţiilor economice în formă bănească
ce se produc în toate sferele reproducţiei (consum, producţie, repartiţie, circulaţie).
Profesorul francez, Paul Marie Gaudement susţinea că finanţele publice constituie o
ramură a dreptului public care are ca obiect studiul regulilor şi operaţiilor referitoare la
banul public.
În lucrările de specialitate din S. U. A. s-a susţinut că finanţele publice au ca obiect
faptele, principiile, tehnicile şi efectele procurării şi cheltuirii fondurilor băneşti de către
organele guvernamentale şi ale administrării datoriei publice.
În concluzie, putem defini finanţele publice astfel:
o în sens larg ca fiind acele relaţii care au ca obiect regulile fundamentale, organele şi
procedurile care permit colectivităţilor publice îndeplinirea tuturor atribuţiilor lor cu
ajutorul mijloacelor financiare condiţia
o esenţială fiind ca aceste reguli şi procedee să se aplice într-un regim de drept public;
o iar în sens restrâns reprezintă încasările şi plăţile băneşti de interes public necesare
în relaţiile cu statul şi alte instituţii publice.

Trăsăturile finanţelor publice

Finanţele publice prezintă următoarele trăsături:
o sunt relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu
nerambursabil acestea fiind relaţiile financiare clasice care îşi găsesc reflectarea în
bugetul de stat, în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetele locale sau în anumite
fonduri publice extrabugetare;
o sunt relaţii care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp
determinată, pentru care se percepe dobândă, acestea fiind relaţii de credit mijlocite de
bănci sau de alte instituţii specializate;
o sunt relaţii care exprimă după caz, un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse
băneşti, în schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen
(eveniment) aleatoriu, aceste relaţii apar în procesul constituirii şi repartizării
fondurilor de asigurări de bunuri, de persoane, de răspundere civilă;
o sunt relaţii care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti în vederea
desfăşurării de activităţi economice şi a dezvoltării acestora pe seama veniturilor
realizate, a creditelor bancare, a vânzării de acţiuni (părţi sociale) a emiterii de
obligaţiuni sau pe alte căi acestea fiind finanţele întreprinderilor.

Funcţiile finanţelor publice

Finanţele publice îndeplinesc următoarele funcţii:

2
  funcţia de repartiţie se realizează în procesul de formare şi repartizare a mijloacelor
băneşti, mai exact odată cu repartiţia produsului social şi cu cea a venitului naţional şi
presupune două momente:
 constituirea fondurilor din impozite, taxe, împrumuturi, etc. la care participă
regiile autonome, societăţile comerciale care au capital de stat, mixt sau privat,
instituţiile publice, persoanele fizice şi juridice rezidente sau străine, populaţia;
 distribuirea fondurilor financiare pe beneficiari: persoane fizice sau juridice,
respectiv pentru învăţământ, sănătate, cultură etc.;
 funcţia de control care are ca scop asigurarea respectării legii şi creşterea eficienţei
economice printr-o bună administrare a banului public astfel încât prin control se
contribuie la realizarea echilibrului monetar, valutar şi financiar în economie;
 funcţia de reglare (stabilizare) are ca scop contracararea unor fenomene cu caracter
destabilizator (recesiunea, criza, şomajul) care perturbă procesele economice şi
sociale, respectiv stimularea evoluţiei pozitive a acestor procese.

3. Structura finanţelor publice

În structura finanţelor publice din cele mai vechi timpuri s-au evidenţiat două
componente: veniturile publice şi cheltuielile publice. Ca rezultat al evoluţiei istorice, a
schimbărilor survenite în viaţa economică şi socială de-a lungul timpului, în cele mai multe
dintre statele contemporane cu economie naţional liberal capitalistă şi regim politic
parlamentar democrat structura finanţelor publice se prezintă astfel:
 bugetul de stat – ca act şi procedeu de corelare a cheltuielilor publice cu veniturile
publice;
 finanţele locale şi bugetele unităţilor administrativ – teritoriale – menite a conferi o
anumită autonomie administraţiei publice locale;
 împrumuturile de stat sau creditul public care implică şi datoria publică – ca
modalitate excepţională de completarea veniturilor publice necesare satisfacerii
trebuinţelor generale ale societăţii;
 finanţele organizaţiilor internaţionale – constituite prin contribuţii băneşti ale statelor
membre ale acestor organizaţii.

SECŢIUNEA 2. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DE DREPT

FINANCIAR
1. Noţiunea şi obiectul dreptului financiar
În concluzie, vom defini dreptul financiar ca acea ramură a sistemului de drept public
care cuprinde, ansamblul normelor juridice instituite de stat şi care reglementează relaţiile
sociale ce iau naştere în procesul constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor băneşti ale
statului şi ale celorlalte instituţii publice, precum şi controlul financiar al statului.

1. Obiectul dreptului financiar

Obiectul dreptului financiar este determinat, în mod raţional, de componentele
structurale ale finanţelor publice cuprinzând: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de
stat, bugetele locale, finanţele instituţiilor publice, finanţele regiilor autonome, veniturile
bugetare, cheltuielile bugetare, împrumuturile de stat, controlul finanţelor publice .

3
 4. Izvoarele dreptului financiar

În ştiinţele juridice conceptul de izvor al dreptului - în sens formal - desemnează

formele de exprimare a normelor juridice.
Izvoarele dreptului financiar sunt alcătuite din totalitatea actelor normative care
reglementează raporturile juridice financiare.
În raport de gradul de generalitate sau specificitate izvoarele dreptului financiar pot
fi:
1. izvoare comune ale dreptului financiar cu alte ramuri de drept ca de exemplu:
Constituţia, legile ordinare, hotărârile Guvernului etc.;
2. izvoare specifice dreptului financiar ca de exemplu: Legea finanţelor publice, Legea
privind organizarea şi funcţionarea Curtea de Conturi, etc. .
5. Normele dreptului financiar

Putem defini norma de drept financiar ca fiind acea regulă de conduită stabilită sau
recunoscută de stat care cuprinde drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raportul
de drept financiar şi a cărui respectare este asigurată de autoritatea de stat.
Normele dreptului financiar au un caracter general, impersonal privind un număr
nedeterminat de subiecte de drept se aplică în mod repetat în timp ori de câte ori îndeplinesc
condiţiile vizate de ele. Ca excepţie, normele dreptului financiar pot avea şi caracter
individual în vederea îndeplinirii anumitor necesităţi financiare ca de exemplu legea bugetară
cuprinde dispoziţii care stabilesc individual cuantumul bănesc al unor transferuri, subvenţii,
etc.
Normele dreptului financiar sunt adoptate de Parlament, Guvern precum şi de organele
de specialitate ale administraţiei de stat în legătură cu privire la constituirea, repartizarea şi
utilizarea fondurilor băneşti publice.
Din punct de vedere al structurii logico-juridice, normele dreptului financiar cuprind
următoarele elemente:
1. ipoteza prevede descrierea clară, precisă a împrejurărilor, a faptelor sau a condiţiilor
în care apar relaţiile financiare pentru a se permite subiectelor raporturilor juridice să
respecte regula de conduită prescrisă în vederea realizării scopului urmărit;
2. dispoziţia prevede conduita subiectelor de drept vizate de aceste norme;
3. sancţiunea arată care sunt consecinţele nerespectării dispoziţiei.
Elementul specific al normei juridice financiare este sancţiunea. Ca atare menţionăm
că sancţiunile financiare pot fi:
1. sancţiuni comune, cele care sunt identice cu ale altor norme juridice şi anume:
disciplinare (mustrarea), administrative (amenda), pecuniare, penale (închisoarea);
2. sancţiuni specifice sunt măsuri de ordin financiar care se iau împotriva celor ce încalcă
legislaţia financiară şi fiscală şi anume: majorări de întârziere, amenda financiară,
penalizări, suspendarea finanţării de la buget, suspendarea finanţării investiţiilor,
suspendarea creditării.
Clasificarea normelor juridice financiare. Normele juridice financiare pot fi clasificate
astfel:
1. Norme juridice imperative obligă subiectele de drept financiar să acţioneze într-un
anumit fel. Aceste norme se împart, la rândul lor, în două categorii:
a. norme juridice onerative care impun efectuarea anumitor operaţiuni
financiare sau săvârşirea anumitor acte financiare;

4
 b. norme juridice prohibitive care interzic comiterea unor acte sau operaţiuni de
natură financiară ori cu implicaţii financiare,
2. Norme juridice permisive sunt cele care nici nu interzic, nici nu impun săvârşirea
anumitor acte financiare sau anumitor operaţiuni financiare.
3. Norme juridice supletive sunt cele care fie le permit subiectelor să-şi aleagă conduita
de urmat şi numai în caz contrar urmează să li se aplice prevederile normelor
financiare care se încalcă în lipsa manifestării de voinţă.

6. Raportul juridic de drept financiar

1. Definiţia raportului juridic de drept financiar

Raportul juridic de drept financiar constă în relaţiile sociale care iau naştere, se
modifică şi se sting în procesul constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor băneşti ale
statului şi care sunt reglementate de normele juridice financiare.
Raporturile juridice financiare se nasc numai în cadrul activităţii financiare înfăptuite
de stat şi de organele sale. În cadrul acestor raporturi, fără excepţie, unul dintre subiecte este
statul care intră în aceste raporturi juridice de pe poziţia de purtător al autorităţii de stat.
Această particularitate rezultă din poziţia de subordonare a tuturor celorlalte subiecte
participante faţă de subiectul purtător al autorităţii de stat.
Raporturile juridice financiare se nasc, se modifică şi se sting pe baza manifestării
unilaterale de voinţă a statului, prin forme specifice prevăzute de normele juridice financiare.

2. Clasificarea raporturilor juridice financiare.

În funcţie de sfera de cuprindere a finanţelor publice aceste raporturi pot fi:
a. raporturi juridice bugetare;
b. raporturi juridice fiscale;
c. raporturi juridice de creditare;
d. raporturi juridice bancare;
e. raporturi juridice de organizare a circulaţiei monetare;
f. raporturi juridice de asigurare prin efectul legii;
g. raporturi juridice de control financiar, etc. .

3. Conţinutul raporturilor juridice financiare

Conţinutul raporturilor juridice financiare constă în elementele constitutive ale acestor
raporturi. Aceste elemente constitutive sunt:
a. subiecte;
b. conţinut;
c. obiect.
Subiectele oricărui raport juridic presupun existenţa a cel puţin două persoane pentru ca
un astfel de raport să poată lua naştere, să se poată modifica sau stinge. Subiectele participante
la raporturile juridice financiare sunt:
a. statul ca organ de specialitate în activitatea financiară reprezentat prin: Ministerul
Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Control (Garda Financiară) şi Curtea de
Conturi.
b. persoane fizice şi, sau juridice.
Persoanele fizice ca subiecte individuale titulare de drepturi şi obligaţii. Din această
categorie fac parte:
a. cetăţeni români;
b. persoane fizice străine rezidente (reprezentanţi diplomatici, reprezentanţi consulari,
reprezentanţi comerciali, doctoranzi, studenţi, apatrizi) ;

5
 c. persoane fizice nerezidente (specialiştii, oameni de cultură, ştiinţă, artişti, sportivi,
turişti).
Persoana juridică este subiectul colectiv de drept care întruneşte condiţiile cerute de lege
(patrimoniu propriu, organizare de sine stătătoare, obiect de activitate) pentru a fi titular de
drepturi şi obligaţii.
Din categoria acestor persoane juridice fac parte:
a. societăţi comerciale;
b. regii autonome;
c. instituţii publice;
d. asociaţii politice;
e. alţi agenţi economici.
Conţinutul raporturilor juridice financiare îl formează drepturile şi obligaţiile subiectelor
participante la aceste raporturi. Conţinutul acestor raporturi diferă de conţinutul altor
raporturi juridice întrucât se stabileşte în legătură cu necesitatea, constituirea şi repartizarea
fondurilor băneşti ale statului.
Obiectul raporturilor juridice financiare este determinat de sfera largă a finanţelor publice
pe de o parte, iar pe de altă parte de faptele, actele normative şi operaţiunile specifice cu
privire la activitatea financiară şi fiscală. Astfel, acest obiect poate fi:
a) în prima situaţie: venituri publice, cheltuieli publice, politica fiscală, acţiuni de
prognoză şi organizare bugetară, de creditare, de control financiar, de circulaţie
monetară, etc.;
b) în a doua situaţie plata unor sume de bani la care sunt obligate subiectele participante
la raporturile juridice financiare.

6
 CAPITOLUL 2. SISTEMUL BUGETAR ŞI PROCESUL
BUGETAR
SECŢIUNEA 1. SISTEMUL BUGETAR

1. Definiţia bugetului de stat, natura juridică şi funcţiile bugetului de stat

Actualitatea modernă a acestei definiţii este confirmată de faptul că elementele ei

esenţiale au fost preluate şi pentru caracterizarea oficială a bugetului Comunităţilor Europene.
Regulamentul financiar al acestor comunităţi precizează că bugetul lor este actul care prevede
şi autorizează în prealabil, în fiecare an, cheltuielile şi veniturile comunităţilor.

2. Conţinutul bugetului de stat

Bugetul statului român, ca dealtfel al oricărui stat, cuprinde în mod constant două
părţi, şi anume:
a. veniturile bugetare;
b. cheltuielile bugetare.
a. Veniturile statului sunt definite în mod emblematic de Montesquieu, care în lucrarea
„Spiritul legilor” – cartea XIII, afirma că veniturile statului sunt o parte pe care
fiecare cetăţean o dă din bunul său pentru a avea siguranţa celeilalte părţi rămasă
lui, sau de a se bucura deplin de aceasta. Veniturile bugetare sunt resursele băneşti
care se cuvin bugetelor prevăzute la art.1al.2 din Legea nr.500/2002 care se
mobilizează în baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribuţii
băneşti şi alte vărsăminte editate de fiecare stat în funcţie de politica sa economico-
financiară privind repartiţia produsului intern net şi mobilizarea unor surse externe
(accesibile).
b. Cheltuielile publice reprezintă sumele aprobate în bugetele prevăzute la art.1 al.2 în
limitele şi potrivit destinaţiei stabilite prin bugetele respective. Partea de cheltuieli a
bugetului statului nostru are un conţinut orânduit şi el conform concepţiei moderne.
Astfel, principalele categorii de cheltuieli ale bugetului de stat sunt cele social-
culturale, pentru apărarea naţională şi ordinea publică internă pentru organele de stat
legislative, executive şi juridice, pentru acţiuni economice şi cercetare ştiinţifică,
precum şi pentru datoria publică şi alte trebuinţe de interes general.
În art.30 Legea 500/2002 privind finanţele publice se prevede că în bugetul de stat se
includ Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului si Fondul de intervenţie la
dispoziţia Guvernului.
a. Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului se repartizează unor
ordonatori principali de credite ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe
bază de hotărâri ale Guvernului, pentru finanţarea unor cheltuieli urgente sau
neprevăzute apărute în timpul exerciţiului bugetar.
b. Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatori
principali de credite ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de
hotărâri ale Guvernului, pentru finanţarea unor acţiuni urgente în vederea
înlăturării efectelor unor calamităţi naturale şi sprijinirii persoanelor fizice
sinistrate.

7
 3.Sistemul bugetar

Datorită faptului că bugetul de stat este procedeul financiar cel mai important de
autorizare şi corelare a veniturilor şi cheltuielilor statului, din punctul de vedere al organizării
bugetare publice sunt remarcabile anumite particularităţi care presupun atât asemănări cât şi
deosebiri, între statele de tip unitar şi cele de tip federal.
Comparând statele de tip unitar cu cele de tip federal vom reuşi să scoatem în relief
principalele variante practice de organizare bugetară şi în acelaşi timp, faptul că în unele
dintre aceste state s-au conceput şi s-au pus în aplicare variante originale care au dezvoltat
categoria variantelor moderne de organizare bugetară de interes public.
Din punct de vedere al structurii organizatorice, statele lumii pot fi:
a. state de tip unitar;
b. state de tip federal.
Resursele finanţelor publice se constituie şi se gestionează printr-un sistem unitar de
bugete care sunt prevăzute în art. 1 alin. 2 Legea 500/2002 şi anume:
a. bugetul de stat,
b. bugetul asigurărilor sociale de stat,
c. bugetele fondurilor speciale;
d. bugetul trezoreriei statului;
e. bugetele instituţiilor publice autonome;
f. bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din: bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz;
g. bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
h. bugetele fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale
cărei rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
i. bugetele fondurilor externe nerambursabile;
j. bugetele locale.

SECŢIUNEA 2. PROCESUL BUGETAR

1. Noţiunea şi caracteristicile procesului bugetar

Noţiunea de proces bugetar

Procesul bugetar presupune existenţa unor resurse financiare, precum şi alocarea lor în
scopul furnizării către cetăţeni a bunurilor şi serviciilor publice.

Caracteristicele procesului bugetar

procesul bugetar prezintă o serie de caracteristici care-i conferă trăsăturile specifice
unui proces:
- decizional, deoarece conţinutul său constă în alocarea unor resurse bugetare limitate în
raport cu nevoile societăţii pentru bunuri şi servicii publice;
- democratic, deoarece în cursul derulării etapelor procesului bugetar se manifestă atât
atributele statului de drept – între care cel al separaţiei puterilor în stat, cât şi posibilitatea
impunerii intereselor economico-sociale ale diferitelor grupuri de cetăţeni care deţin
majoritatea politică de decizie;

8
preponderent politic, deoarece opţiunea pentru un anumit tip de politică economică, în
general, de politică financiară şi monetară, în special, toate reflectate în conţinutul
bugetului, reprezintă un act de decizie politică al forţelor majoritate în Parlament.

2. Principiile procesului bugetar

Bugetul de stat se conformează unor principii devenite tradiţionale. Aceste principii

prezintă două laturi:
latura tehnică deoarece sunt necesare unei bune gestionări a finanţelor publice;
latura politică întrucât sunt destinate să uşureze controlul Parlamentului asupra gestiunii
guvernamentale.
Principiile îşi găsesc consacrarea atât în lege cât şi în literatura de specialitate, şi avem
în vedere:
1. Principiul universalităţii bugetare (art. 8 Legea nr. 500/2002). Conform acestui principiu
nici un venit public şi nici o alocare bugetară nu se poate percepe şi respectiv, repartiza în
afara cadrului bugetar.
2. Principiul publicităţii bugetare (art. 9 Legea nr. 500/2002) impune sistemului bugetar
deschidere şi transparenţă. Aceste două calităţi se realizează prin:
 dezbaterea publica a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
 dezbaterea publica a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul
aprobării acestora;
 publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare
a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;
 mijloacele de informare in masa, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului
bugetului, exceptând informaţiile si documentele nepublicabile, prevăzute de lege.
3. Principiul unităţii bugetare (art. 10 Legea nr. 500/2002). Conform acestui principiu,
toate veniturile şi toate cheltuielile publice se înscriu într-un singur document, bugetul de stat
pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice.
4. Principiul anualităţii bugetare (art. 11 Legea nr. 500/2002). Universalitatea şi
anualitatea bugetară definesc întinderea bugetului de stat; dimensiunile în spaţiu, pe
orizontală şi verticală, ale bugetului de stat.
5. Principiul specializării bugetare (art. 12 Legea nr. 500/2002). Conform acestui
principiu, veniturile bugetare trebuie prevăzute în buget şi aprobate de Parlament pe surse de
provenienţă, iar cheltuielile publice care urmează să se efectueze, pe categorii, destinaţii şi în
funcţie de conţinutul lor economic.
Clasificaţia bugetară cuprinde o serie de caracteristici care sunt:
 să fie concepută de aşa natură, încât să grupeze veniturile pe surse de provenienţă şi
alocaţiile bugetare pe categorii de cheltuieli;
 să fie simplă, concisă şi clară, pentru a fi înţeleasă cu uşurinţă de toţi cei chemaţi să
examineze bugetul de stat;
 să creeze condiţii pentru exercitarea controlului asupra execuţiei bugetare;
 să respecte disciplina financiar-bugetară;
 stabilirea de drepturi şi obligaţii organelor financiar-bancare cu atribuţii în executarea
bugetului de stat, care poartă răspunderea pentru realizarea normelor prevăzute ca
venituri ale bugetului de stat sau pentru efectuarea plăţilor din sumele prevăzute ca
fiind cheltuieli bugetare. Clasificaţia bugetară este stabilită pentru:
a. venituri;
b. cheltuieli.

9
6. Principiul unităţii monetare (art.13 Legea nr. 500/2002). Potrivit acestui principiu toate
operaţiunile bugetare se exprimă în moneda naţională. Astfel, se asigură punerea în aplicare a
al.2 art. 136 din Constituţie (articol intitulat Sistemul financiar) conform căruia moneda
naţională este leul iar subdiviziunea acestuia este banul. De asemenea, acest principiu
constituie reflecţia în plan financiar a suveranităţii statului român, care implică nu doar
supremaţia şi independenţa politică ci şi dreptul de a emite monedă proprie.

3. Etapele procesului bugetar

Procedura bugetară presupune următoarele etape:

elaborarea proiectului bugetului de stat;
aprobarea bugetului de stat şi legea bugetară anuală;
execuţia bugetului de stat;
încheierea execuţiei bugetului de stat şi aprobarea contului de execuţie bugetară.

1. Elaborarea proiectului bugetului de stat

În cursul fiecărui exerciţiu bugetar se procedează cel mai târziu în cel de-al treilea
trimestru, la elaborarea proiectului bugetului de stat, pentru exerciţiul financiar următor.
Potrivit art. 28 din Legea 500/2002 proiectele legilor bugetare anuale şi ale bugetelor
se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, pe baza:
 prognozelor indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru care se
elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani;
 politicilor fiscale si bugetare;
 prevederilor memorandumurilor de finanţare, ale memorandumurilor de înţelegere sau
ale altor acorduri internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale,
semnate şi /sau ratificate;
 politicilor şi strategiilor sectoriale, a priorităţilor stabilite în formularea propunerilor
de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite;
 propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;
 programelor întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanţării
unor acţiuni sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi
indicatori de rezultate şi de eficienţă; programele sunt însoţite de estimarea anuală a
performanţelor fiecărui program, care trebuie să precizeze: acţiunile, costurile
asociate, obiectivele urmărite, rezultatele obţinute şi estimate pentru anii următori,
măsurate prin indicatori precişi, a căror alegere este justificată;
 propunerilor de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi de
transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale;
 posibilităţilor de finanţare a deficitului bugetar.
Elaborarea proiectului bugetului de stat se asigură de Ministerul Finanţelor Publice, în
calitate de organ administrativ central de specialitate financiară, pe baza programelor
ordonatorilor principali de credite. Acesta, prin Direcţia generală a bugetului, centralizează
propunerile primite, sub forma bugetelor ministerelor şi ale celorlalte organe centrale ale
administraţiei publice.

10
 2. Aprobarea bugetului de stat şi legea bugetară anuală

Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri,

articole, precum şi alineate, după caz, şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul
bugetar, precum şi creditele de angajament pentru acţiuni multianuale.
Potrivit procedurii parlamentare, etapele examinării şi aprobării legii bugetului
de stat sunt:
 examinarea proiectului legii şi a Raportului Guvernului de către Comisiile permanente
ale fiecărei camere (Comisia de buget – finanţe, bănci, sesizată în fond şi alte comisii
interesate); Comisiile parlamentare de buget sau de finanţe sunt compuse din deputaţi
şi senatori de specialitate juridică sau economico-financiară şi sunt alese cu caracter
permanent, în ţara noastră. Acestor comisii, în trecut, li se acorda o atenţie deosebit şi
ca atare s-au practicat mai multe variante, fie de desemnare a membrilor lor de către
preşedinte, fie – mai frecvent – de alegere a acestora prin scrutin de listă ori de către
grupările politice existente în fiecare Cameră a Parlamentului;
 avizele Comisiilor permanente, inclusiv al celei juridice, se transmit Comisiei
permanente de buget – finanţe, împreună cu eventualele amendamente formulate;
 Comisiile de buget-finanţe ale celor două camere reunite întocmesc un raport comun
asupra proiectului de lege, care cuprinde toate amendamentele celorlalte comisii şi
formulează propuneri cu privire la adoptarea sau respingerea proiectului de lege, care
se transmit plenului;
 dezbaterea generală a proiectului Legii de aprobare a bugetului de stat în plenul celor
două Camere, pe baza raportului comun şi în prezenţa iniţiatorului. Dezbaterile cu
privire la proiectul de buget şi al legii bugetare încep prin:
 prezentarea de către Guvern – prin ministrul finanţelor – a expunerii de motive
asupra celor două proiecte, precum şi a raportului comisiilor de specialitate;
 dezbaterea pe articole a proiectului legii;
 adoptarea Legii de aprobare a bugetului de stat pe baza votului de ansamblu,
care poate fi deschis sau secret.
După adoptarea Legii bugetare anuale, aceasta este promulgată de Preşedintele României
şi este publicată în Monitorul Oficial.
Potrivit art. 26 din Legea 500/2002 legile bugetare cuprind:
 la venituri: estimările anului bugetar;
 la cheltuieli: creditele bugetare determinate de autorizările conţinute în legi specifice,
în structura funcţională şi economică a acestora;
 deficitul sau excedentul bugetar, după caz;
 reglementări specifice exerciţiului bugetar.
Art. 27 prevede că anexele legilor bugetare cuprind:
- sintezele bugetelor prevăzute la art. 16 alin. 1 lit. a;
- bugetele ordonatorilor principali de credite şi anexele la acestea;
- sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi criteriile de
repartizare a acestora;
- alte anexe specifice.
În cursul exerciţiului bugetar, legea bugetară anuală poate fi modificată prin legi
rectificative.

11
 3. Execuţia bugetară de stat

Procedura execuţiei bugetului de stat cuprinde actele juridice şi operaţiunile de

realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor prevăzute în legea bugetară anuală.
Execuţia bugetară se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care au
calitatea de ordonator de credite de atribuţiile persoanelor care au calitatea de contabil.

1. Ordonatorii de credite
Noţiuni generale
Ordonatorii de credite sunt conducătorii instituţiilor publice care primesc credite
bugetare prin legea bugetului de stat. Aceştia au obligaţia de a angaja şi utiliza credite
bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de
activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
Ordonatorii de credite sunt de trei grade şi anume:
1. principali;
2. secundari;
3. terţiari.
1. Ordonatorii principali de credite sunt miniştrii, conducătorii celorlalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi
conducătorii instituţiilor publice autonome. Ordonatorii principali de credite pot delega
aceasta calitate înlocuitorilor de drept, secretarilor generali sau altor persoane împuternicite in
acest scop. Prin actul de delegare ordonatorii principali de credite vor preciza limitele şi
condiţiile delegării. n cazurile prevăzute de legi speciale ordonatorii principali de credite sunt
secretarii generali sau persoanele desemnate prin aceste legi. Conducătorii instituţiilor publice
cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite sunt ordonatori
secundari sau terţiari de credite, după caz.
2. Ordonatorii secundari de credite sunt conducătorii instituţiilor publice cu personalitate
juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite proprii şi a celor din bugetele
fondurilor speciale, cu respectarea dispoziţiilor legale şi repartizează creditele bugetare
aprobate pe unităţile ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de
credite.
3. Ordonatorii terţiari de credite sunt conducători de instituţii publice cu personalitate
juridică din subordinea ordonatorilor principali sau secundari de credite, care utilizează
creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru nevoile unităţilor pe care le conduc.
.

1. Compartimentele financiar-contabile ale instituţiilor publice

Compartimentele financiar-contabile ale instituţiilor publice sunt însărcinate cu ţinerea

evidenţei contabile privind constituirea resurselor şi efectuarea cheltuielilor din sumele
alocate de la bugetul de stat, precum şi din venituri proprii.
Conducătorul compartimentului financiar-contabil avizează orice cheltuială efectuată din
sumele alocate de la bugetul de stat, punând viza pentru controlul preventiv.

3. Procedura execuţiei bugetare

Pentru realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare este necesar un
complex de acte, fapte şi operaţiuni, îndeosebi cu privire la încasarea, păstrarea şi eliberarea
fondurilor băneşti în şi din contul bugetului de stat care alcătuiesc procedura execuţiei
bugetare.

12
Procedura execuţiei bugetare este formată din următoarele faze:
1. repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare;
2. execuţia de casă a bugetului de stat;
3. realizarea veniturilor bugetare;
4. efectuarea cheltuielilor bugetare.

1. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare

Veniturile şi cheltuielile aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat,
bugetele fondurilor externe nerambursabile şi bugetele instituţiilor publice autonome se
repartizează pe trimestre, în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor, de termenele
şi posibilităţile de asigurare a surselor de finanţare a deficitului bugetar şi de perioada în care
este necesară efectuarea cheltuielilor.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor aprobate în bugetele prevăzute la
aliniatul de mai sus se aprobă de către:
 Ministerul Finanţelor Publice: pe capitole de cheltuieli şi în cadrul acestora, pe titluri, la
propunerea ordonatorilor principali de credite; pe capitole şi subcapitole la venituri şi pe
capitole şi in cadrul acestora, pe titluri de cheltuieli, pentru bugetul asigurărilor sociale de
stat şi bugetele fondurilor speciale, la propunerea ordonatorilor principali de credite;
pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi pentru transferurile din
bugetul de stat către bugetele locale, la propunerea ordonatorilor principali de credite ai
bugetele locale, transmise de Direcţiile generale ale finanţelor publice ale Ministerului
Finanţelor Publice;
 ordonatorii principali de credite, pentru celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare,
pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor secundari de credite bugetare sau
ale ordonatorilor terţiari de credite, după caz;
 ordonatorii secundari de credite, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor
terţiari de credite bugetare.
Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat, pot fi folosite la cererea ordonatorilor
principali de credite, numai după deschiderea de credite sau alimentarea cu fonduri de către
Ministerul Finanţelor Publice a conturilor bancare deschise pe seama acestora.
Repartizarea pe trimestre se face în scopul stabilirii unui echilibru în cadrul fiecărui
trimestru între veniturile şi cheltuielile bugetare şi pentru a se evita eventualele diferenţe între
volumul veniturilor şi cel al cheltuielilor.

2. Execuţia de casă a bugetului de stat

Potrivit art. 60 din Legea nr. 500/2002 execuţia de casa a bugetelor ce compun
sistemul bugetar se realizează prin trezoreria statului pe baza normelor metodologice emise de
Ministerul Finanţelor Publice, care asigură:
 încasarea veniturilor bugetare;
 efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor publice, în limita
creditelor bugetare şi destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor legale;
 efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publica interna şi externa
rezultata din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, inclusiv a celor
privind rambursarea ratelor la scadenţa şi plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi
altor costuri aferente;
 efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei publice
centrale şi locale.

13
 În cadrul execuţiei fiecărui buget anual de stat, execuţia de casă se intercalează între
execuţia părţii de venituri şi execuţia părţii de cheltuieli, cuprinzând operaţiunile inerente de
încasare, păstrare şi eliberare a fondurilor băneşti bugetare.

3. Realizarea veniturilor bugetare

Scopul execuţiei părţii de venituri a bugetului de stat este realizarea integrală şi în
termenele legale a veniturilor prevăzute în legea de aprobare a fiecărui buget anual. Această
realizare constituie premisa elementară a efectuării cheltuielilor programate pe acelaşi
exerciţiu bugetar şi deci este condiţia primordială a execuţiei conforme a întregului buget
anual de stat.
În realizarea veniturilor bugetare trebuie avute în vedere următoarele principii:
 nici un impozit, taxă sau alte obligaţii de natura acestora nu pot fi încasate, dacă nu au
fost stabilite prin lege;
 lista impozitelor şi taxelor, precum şi a cotelor acestora, se aprobă prin legea bugetară
anuală;
 inadmisibilitatea perceperii, sub orice titlu ori sub orice denumire, de contribuţii
directe sau indirecte, în afara celor stabilite de Parlament.
Datorită importanţei primordiale a realizării veniturilor bugetare în cadrul execuţiei anuale
a bugetului de stat, aceasta este îndrumată şi controlată atât de către Ministerul Finanţelor prin
direcţiile de specialitate, cât şi de către toate organele cu atribuţii de control financiar.
Realizarea veniturilor bugetului de stat constă în încasarea integrală şi la termenele
stabilite a veniturilor bugetare. Aşadar, în realizarea veniturilor bugetare trebuie îndeplinite
cumulativ două condiţii: încasarea la termen şi în cuantumul prevăzut.

4. Efectuarea cheltuielilor bugetare

Cheltuielile, în general, reprezintă expresia valorică a consumului de mijloace de
producţie şi forţă de muncă pentru satisfacerea unor trebuinţe sociale sau individuale.
Execuţia cheltuielilor aprobate prin legea bugetară în vederea îndeplinirii acţiunilor şi
obiectivelor social-economice presupune un ansamblu de acte şi operaţii, alcătuit din
următoarele:
solicitarea şi punerea la dispoziţia ordonatorilor de credite a conturilor bugetare;
repartizarea fondurilor regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital de stat şi
instituţiilor publice;
transferuri pentru unităţi, în cazurile în care acestea nu îşi pot acoperi cheltuielile din
veniturile proprii, stabilite în condiţiile legii;
utilizarea efectivă a fondurilor băneşti de către beneficiari.
Creditele sau alocaţiile bugetare reprezintă sume de bani puse la dispoziţia unor
beneficiari, în limita cărora se poate decide efectuarea de cheltuieli pe seama resurselor
provenite de la bugetul statului. Precizăm faptul că acestea nu pot fi depăşite.
Finanţarea de la bugetul statului reprezintă alocarea de fonduri băneşti necesare entităţii
finanţate pentru îndeplinirea unor activităţi social-economice, sume primite cu titlu gratuit şi
nerambursabile.
Finanţarea de la bugetul statului se caracterizează prin următoarele:
 beneficiarii de alocaţii bugetare sunt numai întreprinderile şi instituţiile publice;
 scopul pentru care sunt alocate fondurile bugetare este bine precizat prin lege: pentru
acţiuni social-cultural, activităţi economice, cercetare ştiinţifică fundamentală, apărare,
funcţionarea aparatului de stat. Schimbarea destinaţiei creditelor bugetare este
interzisă. Această cerinţă este justificată de faptul că posibilităţile societăţii sunt
limitate în raport cu trebuinţele sale social-economice, fapt ce determină folosirea cu
maximum de eficienţă a banului public şi numai în interesul întregii societăţi. Lipsa

14
 elementului de echivalenţă este justificată de interesul aparte al societăţii pentru
realizarea unor acţiuni şi obiective, în asigurarea funcţionării unor structuri publice, de
care beneficiază, într-o măsură mai mare sau mai mică, toţi cetăţenii;
 creditele (alocaţiile) acordate de la bugetul de stat nu se rambursează, adică sumele de
bani puse la dispoziţia beneficiarilor nu se mai restituie acestuia.
Asupra folosirii creditelor bugetare, acordate conform prevederilor legii bugetare, pot
dispune numai persoanele care au calitatea de ordonatori de credite bugetare.
Procedura folosirii creditelor bugetare începe cu deschiderea acestor credite de către
Ministerul Finanţelor Publice, care la cererea ordonatorilor principali, dispune trecerea
sumelor de bani reprezentând credite bugetare din bugetul statului în conturile ordonatorilor
principali de credite. Din acest moment aceştia pot trece la acordarea cheltuielilor, cu
respectarea următoarelor principii:
1. acordarea de fonduri de la buget se face în limita creditelor bugetare aprobate;
2. creditele bugetare deschise se folosesc potrivit destinaţiilor stabilite;
3. alimentări sau deschideri de credite bugetare se fac numai pe măsura folosirii
resurselor anterior puse la dispoziţia ordonatorilor de credite bugetare;
4. cheltuielile se efectuează numai în măsura necesităţii şi legalităţii şi în regim de
economicitate.
Creditele bugetare reprezintă limita maximă până la care se pot angaja cheltuieli de către
ordonatorii de credite bugetare.
Procedura utilizării creditelor bugetare şi deci a efectuării practice a cheltuielilor
prevăzute în bugetele proprii ale ministerelor, ale altor organe centrale de stat şi ale tuturor
instituţiilor publice finanţate din bugetul statului este o procedură complexă, ce cuprinde
potrivit art. 52 alin.1 legea 500/2002 următoarele faze:
 angajament;
 lichidare;
 ordonanţare;
 plată.
 .Angajarea cheltuielilor este considerată act generator al fiecărei cheltuieli bugetare, care
poate apărea în forme diferite, ca de exemplu: dispoziţia legală de a se plăti o
indemnizaţie, salarii, etc., contractul de cumpărare a unor materiale, contractul de
angajare a unor lucrări de reparaţii ale clădirilor, acceptarea unei oferte de livrare a unor
produse necesare etc.Ca cerinţă generală, angajarea de cheltuieli din bugetul statului se
poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
 Constatarea lichidităţii este operaţiunea de verificare a realităţii fiecărei cheltuieli, de
verificare şi definitivare a cuantumului bănesc al fiecărei cheltuieli. În acest sens este
verificat conţinutul real al statelor de plată a salariilor sau a altor drepturi băneşti,
existenţa facturilor pentru cumpărări efective de bunuri, prestaţii reale de lucrări etc.
precum şi conformitatea cuantumului salariilor, a preţurilor înscrise în facturi, a tarifelor
etc. Constatarea lichidităţii are însemnătatea juridică de verificare a necesităţii de a
efectua o cheltuială, a dreptului unor subiecte de drept de a primi sume de bani din
bugetul statului sau al unei instituţii publice etc.
 Ordonanţarea cheltuielilor este actul administrativ-financiar prin care funcţionarul
competent dispune plata sumei de bani în folosul subiectului de drept beneficiar al
fiecărei cheltuieli. Dispoziţia de acest fel se poate exprima prin aprobarea şi semnarea
înscrisului constatator al cheltuielii sau printr-un act întocmit şi semnat în acest scop de
către ordonatorul de credite.
 Plata sumelor de bani ca etapă a procedurii de întrebuinţare a creditelor bugetare sau de
efectuare a cheltuielilor bugetare se poate face în numerar, prin mandat poştal, prin
decontare fără numerar ori în alt mod prevăzut de reglementarea juridică în vigoare.

15
 Remiterea sumei de bani în una din modalităţile mai sus, în folosul beneficiarului legal
produce efectul juridic de stingere a unei obligaţii pecuniare a statului, având în vedere că
orice cheltuială prevăzută în bugetul statului, după constatarea lichidităţii ei, constituie o
dotare bănească a statului în relaţie cu orice alt subiect de drept.
Creditele aprobate prin Legea bugetară anuală pentru cheltuielile unui exerciţiu bugetar nu
pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui exerciţiu bugetar şi nici cheltuielile
bugetare aprobate unui ordonator principal de credite, pentru finanţarea altui ordonator.
Totodată, cheltuielile aprobate la un capitol al clasificaţiei bugetare nu pot fi utilizate pentru
finanţarea altui capitol dar, de la această regulă sunt admise, în condiţiile legii, o serie de
excepţii determinate de unele situaţii care nu au putut fi prevăzute în perioada întocmirii şi
aprobării bugetului de stat. Aceste excepţii permit ca, în timpul execuţiei bugetare, anumite
cheltuieli să se efectueze în funcţie de necesarul concret de fonduri băneşti, precum şi în
funcţie de obiectivele şi acţiunile care sunt finanţate de la buget.

4. Mijloace de modificare a destinaţiei creditelor bugetare

În practica execuţiei bugetare se cunosc următoarele mijloace de modificare a
destinaţiei creditelor bugetare:
a. virările de credite bugetare;
b. transferarea creditelor bugetare;
c. suplimentarea creditelor bugetare;
d. anticiparea creditelor bugetare;
e. blocarea creditelor bugetare;
f. anularea creditelor bugetare.
a. Virările de credite bugetare
Virările de credite bugetare reprezintă modalitatea prin care se pot face modificări în
bugetele de venituri şi cheltuieli ale ministerelor, celorlalte organe de stat şi în bugetele de
venituri şi cheltuieli ale unităţilor subordonate.
Virările constau în trecerea sumelor bugetare de la subdiviziunile clasificaţiei bugetare unde
sunt disponibile, la subdiviziuni unde sunt insuficiente.
b. Transferarea creditelor bugetare
În situaţiile în care, pe baza dispoziţiilor legale, au loc treceri de unităţi, acţiuni sau
sarcini de la un ordonator principal de credite la altul, Ministerul Finanţelor Publice este
autorizat să introducă modificările corespunzătoare în bugetele acestora şi în structura
bugetului de stat, fără afectarea echilibrului şi rezervei bugetare.
Transferarea sumelor bugetare justificată de trecerile legale a unor unităţi, obiective şi
acţiuni de la o parte la alta a bugetului de stat, se poate efectua numai la începutul trimestrului
anului bugetar.
c. Suplimentarea creditelor bugetare
În conformitate cu prevederile legii, Guvernul este autorizat să repartizeze fonduri
suplimentare pe acţiuni, obiective şi în cadrul acestora pe ministere, celelalte instituţii centrale
de stat, precum şi pe prefecturi şi primăria capitalei, pe măsura reglării preţurilor şi creării
condiţiilor de stabilire a evoluţiei indicilor de preţuri pentru cheltuielile materiale şi a
evoluţiei indicilor de preţuri pentru cheltuieli materiale şi de capital.
Suplimentarea se face la propunerea Ministerului Finanţelor Publice, pe baza cererilor
primite de la ordonatorii principali de credite bugetare. Pentru aceasta, în bugetul de stat este
prevăzut un fond de rezervă la dispoziţia Guvernului, fond utilizat la acoperirea financiară a
unor acţiuni sau sarcini noi intervenite în cursul anului.
Aceste noi repartizări, care determină o suplimentare a creditelor bugetare anuale, sunt supuse
aprobării Parlamentului rapoarte şi propuneri privind măsurile fiscale şi bugetare.
d .Anticiparea creditelor bugetare

16
 În vederea finanţării unor acţiuni social-culturale şi acoperirea unor cheltuieli
economice de interes local, organele de decizie ale unităţilor administrativ - teritoriale pot
încuviinţa utilizarea unor fonduri de până la 50 la sută din sumele încasate din veniturile
proprii ale bugetelor locale respective peste cele aprobate. Utilizarea veniturilor realizate
peste cele prevăzute în legea bugetară, pentru anticiparea unor cheltuieli este condiţionată de
următoarele:
 depăşirea încasărilor să fie realizată în totalitatea veniturilor proprii stabilite prin
bugetul local respectiv şi să se menţină până la finele anului;
 plusurile de venit să provină din activitatea anului respectiv şi să nu fie rezultatul unor
modificări ale legislaţiei sau anumitor subevaluări constatate de organele de control
prevăzute de lege;
 unitatea administrativ-teritorială să nu aibă împrumuturi nerambursate.
e .Blocarea creditelor bugetare
Blocarea creditelor bugetare este prevăzută pentru fondurile băneşti aprobate prin legea
bugetară şi rămase nefolosite la sfârşitul trimestrelor I, II şi III ale anului bugetar.
Alocaţii bugetare rămase nefolosite la sfârşitul primelor trei trimestre ale anului bugetar
reprezintă, în fapt, disponibilităţi care, în cursul anului, pot fi trecut fie la fondurile de rezervă
destinate unor cheltuieli noi, fie folosite pentru cheltuielile trimestrului următor al aceluiaşi
an, prin deblocare. Pentru unităţile finanţate de la bugetul de stat, Ministerul Finanţelor
Publice poate aproba folosirea sumelor blocate în trimestrul următor la cererea justificată a
ordonatorilor principali.
Potrivit prevederilor legale, se trece la fondul de rezervă bugetară a bugetului de stat
următoarele:
 disponibilităţile blocate din alocaţiile bugetare pentru retribuirea muncii, inclusiv
impozitul pe fondul de retribuire;
 disponibilităţile blocate de la sumele bugetare pentru care s-a solicitat sau nu s-a
primit, în termen de 45 de zile de la încheierea trimestrului, aprobarea de folosire în
perioada următoare;
 alte asemenea disponibilităţi prevăzute în mod expres prin acte normative.
f. Anularea creditelor bugetare
Se anulează creditele bugetare rămase neutilizate în timpul execuţiei bugetare.
Conform dispoziţiilor bugetare, anularea creditelor bugetare poate avea loc numai la
cererea ordonatorilor principali de credite bugetare sau a Ministerului Finanţelor Publice,
precum şi prin efectul legii.
Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a analiza trimestrial necesitatea menţinerii
unor credite bugetare pentru care, în baza unor dispoziţii legale sau a altor cauze, sarcinile au
fost desfiinţate sau amânate şi de a propune Ministerului Finanţelor Publice anularea
creditelor respective. În anumite situaţii Ministerul Finanţelor Publice va cere acordul
ordonatorilor principali de credite pentru anularea unor credite constatate ca fără justificare
temeinică. În caz de divergenţă între Ministerul Finanţelor Publice şi ordonatorul principal de
credite cu privire la anularea unor credite, aceasta va fi soluţionată de o comisie de mediere a
Guvernului. Creditele bugetare anulate pe această cale vor fi utilizate pentru majorarea
fondului de rezervă bugetară aflat la dispoziţia Guvernului. Referitor la această dispoziţie se
poate ridica o obiecţie şi anume aceea referitoare la imparţialitatea Guvernului în medierea
unor asemenea divergenţe având în vedere că este parte interesată într-un astfel de litigiu.
Interesul guvernului este justificat că fondurile anulate pot fi o sursă importantă a fondului de
rezervă bugetară pus la dispoziţia acestuia.
Evidenţa executării bugetului de stat constă în înregistrarea concomitentă a tuturor
operaţiilor de încasare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor bugetare.

17
 Înregistrarea contabilă a veniturilor şi cheltuielilor, ca şi a încasărilor şi plăţilor în
numerar se efectuează permanent, zilnic, cu ajutorul unor fişe contabile, pe când sinteza
acestor înregistrări se efectuează numai periodic, prin balanţe contabile lunare şi prin bilanţuri
şi dări de seamă contabile trimestriale şi anuale. Aşadar evidenţa bugetară este o evidenţă
contabilă sintetică şi analitică care se ţine pe formulare tipizate uniforme pentru toate organele
de stat, regiile autonome şi instituţiile publice.
Bilanţurile şi dările de seamă contabile trimestriale şi anuale se întocmesc cu
particularitatea de a sintetiza venituri şi cheltuieli, încasări şi plăţi în numerar de la începutul
exerciţiului financiar până la sfârşitul trimestrului respectiv. În acest fel, bilanţurile şi dările
de seamă contabile întocmite la sfârşitul celui de al patrulea trimestru oferă datele contabile
ale execuţiei bugetare pe întregul exerciţiu financiar expirat.
Pe plan central rolul principal în organizarea şi ţinerea evidenţei bugetare îl are
Ministerul Finanţelor Publice care are sarcina conducerii şi îndrumării metodologice a
întregului sistem de evidenţă bugetară din ţara noastră.
Ministerul Finanţelor Publice ţine evidenţa executării bugetului de stat pe baza datelor
proprii şi ale celorlalte organe şi instituţii care au sarcini în executarea bugetului de stat.
Ordonatorii principali şi secundari ţin evidenţa creditelor bugetare primite şi folosite
pentru: cheltuieli proprii, credite bugetare repartizate ordonatorilor subordonaţi, şi ale celor
utilizate pentru acţiuni centralizate.
Ordonatorii terţiari nu au în subordinea lor alţi ordonatori şi în consecinţă ţin numai
evidenţa creditelor bugetare primite şi utilizate pentru nevoile proprii.
Cunoaşterea totalului veniturilor încasate şi a cheltuielilor bugetare efectuate pe
anumite perioade timp se realizează prin prisma dărilor de seamă asupra executării bugetului
de stat.
Dările de seamă asupra execuţiei bugetului de stat sunt documente contabile prin care
se constată, la un moment dat, totalul veniturilor realizate şi al cheltuielilor efectuate pe o
perioadă de timp expirată.
Toate organele de stat, regiile autonome şi instituţiile publice care au sarcini în
procesul executării bugetului de stat, întocmesc dări de seamă asupra executării bugetare.
Cu ajutorul datelor sintetice contabile despre realizarea veniturilor şi efectuarea
cheltuielilor bugetare se formulează de către Ministerul Finanţelor Publice concluziile
periodice privind veniturile şi cheltuielile care sunt prezentate Guvernului pentru decizia
acţiunilor necesare în funcţie de situaţia acestei execuţii. Astfel, în cazurile în care în execuţia
bugetului statului apar goluri temporare de casă, pentru acoperirea acestora, până la încasarea
veniturilor, se recurge la eventualele resurse aflate în conturile trezoreriei statului ori la
emiterea unor bonuri de tezaur ca procedeu de împrumut de stat intern, ori la împrumut intern
de la Banca Naţională dacă prin legea bugetară anuală s-a reglementat recurgerea la asemenea
împrumuturi.

4.Încheierea execuţiei bugetului de stat

Încheierea execuţiei bugetului de stat se realizează în baza următoarelor principii

prevăzute în art. 61 Legea 500/2002:
1. execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an;
2. orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în cadrul
prevederilor bugetare, şi neplătită pană la data de 31 decembrie se vor încasa sau se
vor plăti, după caz, în contul bugetului pe anul următor;
3. creditele bugetare neutilizate pană la închiderea anului sunt anulate de drept;
4. disponibilităţile din fondurile externe nerambursabile şi cele din fondurile publice
destinate cofinanţării contribuţiei financiare a Comunităţi Europene, rămase la finele

18
 exerciţiului bugetar în conturile structurilor de implementare, se reportează în anul
următor.
Execuţia bugetului de stat ia sfârşit pe data de 31 decembrie a fiecărui an, dată la care îşi
încetează aplicabilitatea legile bugetare anuale. La această dată încetează toate operaţiile de
încasare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor bugetare aferente bugetului care expiră.
Veniturile rămase de încasat, precum şi cheltuielile neefectuate până la 31 decembrie vor
constitui acte şi operaţii ale bugetului pe anul următor.
Încheierea exerciţiului bugetar anual implică acte şi operaţii după care se procedează la
elaborarea şi aprobarea contului general anual de execuţie a bugetului de stat.
În ultimul trimestru al exerciţiului bugetar, în vederea încheierii exerciţiului, este necesară
urmărirea veniturilor bugetare restante şi efectuarea cheltuielilor în raport de evoluţia reală a
trebuinţelor de fonduri băneşti ale fiecărui organ sau instituţii publice. În această situaţie dacă
se constată că anumite credite bugetare sau părţi din creditele bugetare aflate la dispoziţia
ordonatorilor de credite nu mai sunt necesare din cauza amânării, modificării ori renunţării la
activităţi finanţate din bugetul statului se procedează la anularea creditelor bugetare respective
ca fiind fără justificare. Anularea se propune de ordonatorii de credite care sunt obligaţi să
analizeze menţinerea sau nu a respectivelor credite bugetare şi să propună Ministerului
Finanţelor Publice anularea celor fără justificare.
Concomitent cu realizarea tuturor veniturilor bugetare şi cu efectuarea cheltuielilor
necesare, încheierea exerciţiului bugetar anual implică completarea inventarelor referitoare la
bunuri, completarea evidenţei contabile cu toate înregistrările contabile aferente anului
respectiv, ca şi verificarea conţinutului şi conformităţii soldurilor contabile.
După expirarea exerciţiului financiar anual se procedează la întocmirea conturilor anuale
de executare ale bugetelor ministerelor, celorlalte organe centrale de stat, precum şi ale
organelor şi instituţiilor subordonate acestora. Conturile anuale de execuţie ale acestor bugete
împreună cu dările lor de seamă contabile anuale şi cu conturile privind execuţia de casă a
bugetului statului, întocmite de serviciile de trezorerie, se centralizează la Ministerul
Finanţelor Publice în vederea elaborării contului general anual de execuţie al bugetului
statului.
În mod obligatoriu, contul anual de execuţie a bugetului de stat trebuie să cuprindă:
 la venituri:
 prevederile bugetare aprobate iniţial;
 prevederile bugetare definitive;
 încasările realizate;
 la cheltuieli:
 creditele bugetare aprobate iniţial;
 creditele bugetare definitive;
 plăţile efectuate.
Contul general de executare al bugetului de stat se întocmeşte de către Ministerul
Finanţelor Publice cu un cuprins corespunzător structurii bugetului statului aprobat de
Parlament însoţit de conturile anuale de execuţie a bugetelor ministerelor şi celorlalte organe
centrale de stat împreună cu anexele acestora.
Guvernul analizează lucrările şi prezintă contul general anual de execuţie a bugetului
administraţiei centrale de stat spre aprobare Parlamentului, până la data de 1 iunie a anului
următor celui de execuţie.
Parlamentul aprobă contul general anual de execuţie a bugetului administraţiei centrale de
stat, cel mai târziu până la data de 10 noiembrie a anului următor celui la care se referă.
Împreună cu acest cont general anual de execuţie a bugetului administraţiei centrale de stat se
depun, se analizează, şi se aprobă de către Parlament şi conturile de execuţie ale fondurilor

19
speciale (bugete anexe, bugete extraordinare, bugete autonome, conturi speciale, taxe
parafiscale).

SECŢIUNEA 4. CONTROLUL EXECUŢIEI BUGETARE

Execuţia bugetului de stat presupune ca realizarea veniturilor şi efectuarea

cheltuielilor aprobate prin legea bugetară anuală să se facă sub controlul unor organisme de
stat cu răspunderi în activitatea bugetară. Atribuţiile de control al execuţiei bugetare sunt
îndeplinite de următoarele organe:
1. Parlamentul ţării, care exercită controlul politic;
2. Curtea de Conturi, care exercită controlul financiar;
3. Ministerul Finanţelor, care exercită un control administrativ specializat.
1. Controlul politic se efectuează de către Parlamentul României, în cadrul prerogativelor
sale generale de control al activităţii executive. Parlamentul ţării, având îndrituirea de a
aproba contul general anual de execuţie a bugetului statului, exercită prin această aprobare
controlul parlamentar asupra modului în care a fost executat bugetul de stat în fiecare
exerciţiu bugetar şi ajunge să cunoască exact situaţia financiară a statului, rezultatele şi
perspectivele. Pentru cunoaşterea şi aprecierea situaţiei financiare a statului cu prilejul
aprobării de către Parlament a contului general de execuţie a bugetului statului este remarcabil
că în finalul acestui cont se precizează excedentul ori deficitul bugetului statului, rezultat din
comparând veniturilor realizate şi cheltuielile efectuate. În caz de excedent, conform
dispoziţiilor legale, Parlamentul decide la propunerea Guvernului modul de utilizare a
excedentului avându-se în vedere posibilitatea de a repartiza cel puţin o parte din excedent
pentru crearea unui fond de tezaur al statului a cărui utilizare să fie decisă în viitor tot de către
Parlament. În ipoteza contrară, în care, din contul general anual de execuţie a bugetului
statului rezultă deficit, Parlamentului îi revine îndatorirea de a decide, tot la propunerea
Guvernului, modul şi termenul de acoperire a deficitului, precum şi acţiunile necesare pentru
a se preveni repetarea deficitelor bugetare. Hotărârile Parlamentului de acest fel sunt de
importanţă deosebită în împrejurările în care execuţia bugetului anual a fost sprijinită prin
împrumuturi interne de stat realizate prin bonuri de tezaur nerambursate ori contractate de
Banca Naţională.
2. La cererea Parlamentului, Curtea de Conturi ca organ suprem de control financiar,
poate declanşa controale detaliate asupra conturilor ordonatorilor de credite şi a documentelor
justificative care au stat la baza operaţiunilor bugetare.
3. Controlul administrativ – financiar sau de specialitate se exercită de către autorităţile
puterii executive. Astfel, potrivit legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, Guvernul
exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor publice, în acest
scop examinând periodic situaţia financiară, pe economie, execuţia bugetului de stat şi
stabilind măsuri pentru îmbunătăţirea echilibrului financiar. La nivelul Guvernului,
funcţionează Corpul de Control al Primului Ministru, care, potrivit atribuţiilor legale, poate
desfăşura acţiuni de control în domeniul execuţiei bugetului de stat.
Ministerul Finanţelor Publice exercită, în numele statului, controlul în întreaga economie
asupra administrării şi utilizării fondurilor de la bugetul de stat, a realizării veniturilor
bugetare, precum şi pentru prevenirea faptelor de evaziune fiscală.

20
 SECŢIUNEA 5. FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE ÎN CADRUL PROCEDURII
BUGETARE

1. Consideraţii preliminare

Desfăşurarea întregului proces bugetar este subordonată disciplinei bugetare ca

expresie a legalităţii necesare în acest domeniu.
Disciplina bugetară prevede - pe de o parte -conformitatea cuprinsului bugetului de
venituri şi cheltuieli al organelor de stat, al instituţiilor publice şi a regiilor autonome aflate în
relaţii financiare cu statul şi –pe de altă parte – o severă disciplină atât în ceea ce priveşte
realizarea veniturilor bugetare, cât şi efectuarea cheltuielilor publice finanţate din bugetul
public naţional.
Încălcarea disciplinei bugetare, atrage potrivit legislaţiei financiare în vigoare,
răspunderea juridică a tuturor subiectelor de drept indiferent dacă sunt persoane fizice sau
juridice de drept public sau de drept privat.

2. Formele răspunderii juridice în domeniul dreptului bugetar

Răspunderea juridică în domeniul dreptului bugetar poate îmbrăca forme diferite, în

funcţie de gradul de pericol social al faptelor de încălcare a normelor legale, de consecinţele
lor patrimoniale, precum şi de semnificaţia disciplinară a încălcărilor comise de către
persoanele având calitatea de funcţionari ai unor organe de stat, instituţii publice sau regii
autonome.
Răspunderea juridică bugetară îmbracă următoarele forme:
1. răspunderea administrativ contravenţională este antrenată în cadrul proceselor de
realizare a veniturilor bugetare şi de efectuare a cheltuielilor bugetare. Acest tip de
răspundere se aplică pentru încălcarea normelor referitoare la stabilirea veniturilor
bugetare: în cadrul etapei de elaborare a proiectului bugetului de stat, pentru
asigurarea veniturilor ministerelor, a altor organe centrale de stat sau instituţii publice
ori unităţi subordonate; perceperea cu orice titlu şi sub orice denumire a unor
impozite, taxe sau alte contribuţii băneşti care nu au fost prevăzute în clasificaţia
bugetară a veniturilor.
2. răspunderea disciplinară este antrenată în conformitate cu dispoziţiile Codului
muncii1 pentru încălcarea normelor disciplinei bugetare de către funcţionarii publici
pentru încălcarea îndatoririlor de serviciu. Abaterile disciplinare de acest fel se
constată şi se sancţionează conform criteriilor specifice de aplicare a răspunderii
juridice disciplinare în activitatea organelor de stat, instituţiilor publice şi regiilor
autonome având relaţii financiare cu bugetul de stat.
3. răspunderea civilă (patrimonială) este menită a realiza indemnizarea victimei până la
concurenţa întregului prejudiciu produs dacă prin faptele ilicite săvârşite, - indiferent
de calificarea lor juridică - s-au produs daune materiale;
4. răspunderea constituţională (numită şi răspundere politică) care este implicată între
raporturile dintre legislativ şi executiv.
5. răspunderea penală intervine atunci când faptele ilicite, care încalcă normele
disciplinei bugetare, întrunesc elementele constitutive ale unor infracţiuni prevăzute
în Codul penal şi în legi penale speciale sau în legi nepenale care conţin dispoziţii
penale

21
CAPITOLUL 3. SISTEMUL CHELTUIELILOR ŞI SISTEMUL
VENITURILOR PUBLICE

SECŢIUNEA 1. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

1. Noţiuni generale despre cheltuielile publice

Cheltuielile publice reprezintă relaţii economico – sociale în formă bănească care se

manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia
repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor
acestuia.
Efectuarea cheltuielilor publice înseamnă plăţi efectuate de stat pentru achiziţii de
bunuri sau prestări servicii în vederea îndeplinirii diferitelor obiective ale politicii statului,
cum sunt: servicii publice generale, acţiuni social – culturale, acţiuni economice, etc. . Aceste
plăţi sunt efectuate pe diferite căi din impozite, taxe, contribuţii.
Cheltuielile publice sunt extrem de diversificate şi, ca urmare, ele trebuie analizate
prin prisma domeniului în care sunt efectuate, cât şi din punct de vedere al influenţei pe care o
pot exercita asupra procesului reproducţiei sociale.
Cheltuielile publice înglobează:
Cheltuielile publice efectuate de administraţiile publice centrale de stat, din fonduri bugetare
şi extrabugetare;
Cheltuielile colectivităţilor locale (ale unităţilor administrativ - teritoriale);
Cheltuielile finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat;
Cheltuielile organismelor (administraţiilor) internaţionale finanţate din resursele publice
prelevate de la membrii acestora.
Cheltuielile bugetare au o sferă de cuprindere mai redusă decât cheltuielile publice în
cadrul cărora sunt cuprinse. Cheltuielile bugetare se acoperă numai de la bugetul de stat, din
bugetele locale, din bugetul asigurărilor sociale de stat, în timp ce cheltuielile publice cuprind
totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituţiilor publice, care se acoperă fie de la
buget fie din fondurile extrabugetare sau de la bugetele proprii ale instituţiilor, pe seama
veniturilor obţinute de acestea.
Cheltuielile bugetare se delimitează în cadrul cheltuielilor publice în baza câtorva
principii:
Efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă şi de aprobarea
nivelului acestora de către Parlament sau de consiliile locale, în conformitate cu legile în
vigoare;
Nerambursibilitatea sumelor alocate şi cheltuite conform destinaţiilor aprobate;
Efectuarea cheltuielilor este determinată de îndeplinirea condiţiilor şi nu numai de constituirea
(existenţa) resurselor băneşti;
Finanţarea se efectuează în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sau activităţilor
care au caracter bugetar(din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, din
bugetele locale sau din bugetele fondurilor speciale);
Exercitarea controlului financiar care are caracter preventiv şi acordarea vizei cu ocazia
operaţiunilor de deschidere a finanţării, de alocare şi utilizare a resurselor financiare
publice.

22
 SECŢIUNEA 2. SISTEMUL VENITURILOR BUGETARE

1.Definiţia veniturilor publice

Veniturile statului sunt formate din totalitatea resurselor băneşti instituite prin lege,
care contribuie la constituirea fondurilor băneşti ale acestuia, alcătuind un tot unitar denumit
sistemul veniturilor bugetare.
Prin sistemul veniturilor publice se înţelege totalitatea veniturilor care alimentează
bugetele prevăzute în legea nr. 500/2002.
Din punct de vedere juridic veniturile publice reprezintă obligaţiile băneşti stabilite în
mod unilateral prin acte normative în sarcina persoanelor juridice şi fizice care realizează
venituri şi bunuri impozabile sau taxabile.

2. Categorii de venituri bugetare

În ţara noastră, veniturile publice sunt formate din:

veniturile administraţiei centrale de stat;
veniturile administraţiei locale de stat;
veniturile instituţiilor publice şi activităţilor autofinanţate;
veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat;
fondul ajutorului de şomaj.
Din punct de vedere economic veniturile publice cuprind:
veniturile administraţiei centrale de stat;
veniturile întreprinderilor publice cu caracter industrial, comercial sau de altă natură;
veniturile asigurărilor sociale de stat.
Grupările folosite în studiul veniturilor publice au la bază două criterii:
regularitatea încasării veniturilor publice;
provenienţa veniturilor publice
Veniturile publice care se încasează cu regularitate la bugetul de stat se grupează în :
venituri ordinare (curente);
venituri din capital;
venituri diverse;
venituri extraordinare (întâmplătoare).
1. Categoriile de venituri publice ordinare (curente) sunt:
1. Venituri fiscale alcătuite din:
Impozite directe, în categoria cărora intră:
a. impozitul pe profit, perceput de la agenţii economici indiferent de forma de proprietate;
b. impozitul pe salarii;
c. alte impozite directe.
Impozite indirecte, în care intră:
taxa pe valoare adăugată;
taxele vamale de la persoanele juridice;
taxele vamale şi alte venituri încasate de la persoane fizice prin unităţile vamale;
taxe de timbru încasate de la persoane juridice;
penalităţile şi majorările pentru veniturile nevărsate la timp de către contribuabili;
alte impozite indirecte.
2.Venituri nefiscale în care intră:
1. vărsăminte din profiturile nete ale regiilor autonome ;
2. venituri din dividende la capitalul social al statului la societăţile comerciale;
3. vărsăminte de la instituţiile publice şi anume:

23
venitul creşelor;
taxele de spitalizare, analize, consultaţii, tratamente, etc.;
taxele pentru brevete de invenţii şi înregistrarea mărcilor de fabrică;
veniturile sanatoriilor balneoclimaterice;
veniturile din activitatea de navigaţie şi alte prestări de servicii în porturi.
veniturile din sumele ce se încasează de către instituţiile de învăţământ drept regim de cămin
şi cantine;
taxele pentru examinarea conducătorilor de autovehicule,
eliberarea permiselor de conducere şi alte venituri privind circulaţia pe drumurile publice
Venituri din capital în care intră:
venituri provenite din valorificarea unor bunuri ale statului din care fac parte:
venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice;
venituri din valorificarea stocurilor de la rezerva de stat.
3. Venituri diverse din care enumerăm:
venituri din recuperarea cheltuielilor de judecată, imputaţii şi despăgubiri;
venituri din amenzile aplicate, potrivit dispoziţiilor legale;
încasarea ratelor scadente la creditele externe acordate de la buget;
încasarea dobânzilor aferente creditelor externe acordate de la buget;
venituri din concesiuni etc.
4. Venituri extraordinare (întâmplătoare) sunt veniturile la care apelează statul în
situaţia în care nu-şi poate acoperi cheltuielile din resurse financiare proprii. Din
această categorie fac parte:
emisiunea de bani de hârtie;
împrumuturile de stat interne şi externe;
ajutoare de sănătate;
sumele rezultate din participaţia de capital în străinătate;
valorificarea în străinătate a unor bunuri ale statului.
2.Provenienţa veniturilor publice poate fi:
internă provenind din : impozite, taxe, veniturile de la ntreprinderile de stat şi instituţiile
publice, emisiune de monedă, donaţii, împrumuturi;
externă provenind în cea mai mare parte din: împrumuturi de stat de la diferite instituţii
financiar-bancare internaţionale care pot fi completate cu ajutoare nerambursabile din
partea unor state sau organisme internaţionale.

3. Venituri obţinute din România

Potrivit art. 12 C. fiscal următoarele venituri sunt considerate ca fiind obţinute din
România, indiferent dacă sunt primite în România sau în străinătate, sub formă de:
venituri atribuite unui sediu permanent în România;
venituri din activităţi dependente desfăşurate în România;
dividende de la o persoană juridică română;
dobânzi de la un rezident;
dobânzi de la un nerezident care are un sediu permanent în România;
redevenţe de la un rezident;
redevenţe de la un nerezident care are un sediu permanent în România, dacă redevenţa este o
cheltuială a sediului permanent;
venituri din proprietăţi imobiliare situate în România, inclusiv veniturile din exploatarea
resurselor naturale situate în România , venituri din folosirea proprietăţi imobiliare
situate în România şi venituri din transferul dreptului de proprietate asupra proprietăţilor
imobiliare situate în România;

24
venituri din transferul titlurilor de participare la o persoană juridică, dacă persoana juridică
este o persoană juridică română sau dacă cea mai mare parte a valorii mijloacelor fixe ale
persoanei juridice, direct sau prin una sau mai multe persoane juridice, reprezintă
proprietăţi imobiliare situate în România;
venituri din pensii primite de la bugetul asigurărilor sociale sau de la bugetul de stat;
venituri din servicii prestate în România;
venituri din prestarea de servicii de management, de intermediere sau de consultanţă în orice
domeniu, dacă aceste venituri sunt obţinute de la un rezident sau dacă veniturile respective
sunt cheltuieli ale unui sediu permanent în România;
venituri reprezentând remuneraţii primite de nerezidenţii ce au calitatea de administrator,
fondator sau membru al consiliului de administraţie al unei persoane juridice române;
comisioane de la un rezident;
comisioane de la un nerezident care are un sediu permanent în România, dacă comisionul este
o cheltuială a sediului permanent;
venituri din activităţi sportive şi de divertisment desfăşurate în România, indiferent dacă
veniturile suntprimite de către persoanele care participă efectiv la asemenea activităţi sau
de către alte persoane;
venituri din transportul internaţional aerian, naval, feroviar sau rutier care se desfăşoară între
România şi un stat străin;
venituri din premii acordate la concursuri organizate în România;
venituri obţinute la jocurile de noroc practicate în România;
orice alte venituri obţinute dintr-o activitate desfăşurată în România.

CAPITOLUL. 5. CREDITUL PUBLIC

25
 SECŢIUNEA 1. NOŢIUNI GENERALE DESPRE CREDIT

1.Noţiunea, funcţiile, rolul şi condiţiile creditelor

Noţiunea de credit
Etimologic, creditul îşi are originea în cuvântul latin „creditum - credere” care
înseamnă „a crede”, „a s e încrede”. Această origine a noţiunii de credit scoate în evidenţă un
element psihologic esenţial şi anume „încrederea”.
- O definiţie sintetică a creditului o oferă W. Sombrat şi anume „Creditul este puterea
de cumpărare fără a deţine numerar”.
Creditul reprezintă în general, acea categorie economico-financiară destinată să
servească rezolvarea problemelor economico-sociale legate în principal de relaţiile de schimb.
Necesitând restituirea în viitor, creditul implică ca regulă rambursarea unei valori mai
mari decât cea încasată. Diferenţa între valoarea mai mare şi cea iniţială constituie dobânda.
Acordarea unui credit constă în a pune la dispoziţia cuiva o sumă de bani, condiţia
fiind ca cel ce o primeşte să o ramburseze integral în viitor la o anumită dată sau eşalonat într-
o anumită perioadă de timp cu obligaţia cu obligaţia complementară de a plăti o anumită sumă
de bani numită dobândă sau interes.
În vederea acordării unui credit trebuie să existe contractul de credit. Acesta este actul
juridic bilateral, sinalagmatic şi cu titlu oneros , prin care o parte denumită creditor sau
împrumutător, acordă cu titlu de împrumut celeilalte părţi, denumită beneficiar, împrumutat
sau debitor, o sumă de bani pe care acesta din urmă se obligă să o restituie la termenul sau în
condiţiile convenite, împreună cu un preţ denumit interes sau dobândă.
Clauzele specifice contractului de credit sunt în principal următoarele:
termenul – intervalul de timp pentru care se acordă creditul;
scadenţa sau termenul de plată – momentul stabilit pentru rambursarea creditului;
ratele scadente – sumele parţiale prin care se rambursează eşalonat, la termenele stabilite
prin contractul de credit, împrumutul primit de beneficiar;
termenul de graţie – perioada de timp cuprinsă între momentul angajării ( contractării,
respectiv al primirii efective) a creditului şi acela al începerii rambursării lui;
garantarea creditului – punerea la dispoziţia creditorului, sau a unei terţe persoane indicată
de acesta, a unor bunuri sau alte valori pentru asigurarea îndeplinirii de către debitor a
obligaţiilor asumate privind rambursarea creditului;
dobânda – suma de bani convenită a se plăti de către debitor, cu titlu de preţ, creditorului
său, pentru împrumutul acordat.

2. Funcţiile creditelor
Creditele prezintă următoarele funcţii:
Funcţia distributivă care constă în mobilizarea resurselor băneşti disponibile la un moment
dat la nivelul societăţii şi redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi spre anumite
ramuri sau domenii de activitate, respectiv unor persoane care au nevoie de fonduri
băneşti;
Funcţia de transformare a economiilor în investiţii este aceea care permite creditului să
relanseze în “investiţii” unele sume de bani dintre acelea economisite de diferite categorii
de persoane fizice şi /sau juridice;
Funcţia de reglare a emisiunii monetare are în vedere ca circulaţia de monetară în numerar pe
piaţă să fie cât mai mică pentru ca sistemul creditelor să funcţioneze cât mai bine;

26
Funcţia de asigurare a stabilităţii preţurilor are în vedere ca între cererea şi oferta de mărfuri
şi servicii pe piaţă să existe o anumită corelaţie, ceea ce se poate realiza prin dirijarea sau
stimularea acordării creditelor.

3. Rolul creditelor
Din punct de vedere al rolului pe care îl joacă creditele în orice ţară civilizată,
menţionăm:
Acela de instrument flexibil, eficace şi omniprezent în viaţa economică şi socială menit să
ofere numeroase înlesniri şi facilităţi mai ales în direcţia protejării participanţilor la viaţa
economică;
Promovează şi dezvoltă relaţiile economice internaţionale;
Acoperă deficitul bugetar al statului atunci când îmbracă forma creditului public;
Prin politica de credit se urmăreşte asigurarea echilibrului economico-general al societăţii.

Condiţiile creditelor

Creditul pentru a-şi îndeplini rolul şi funcţiile trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:
Existenţa unui cadru politic, economic, social şi psihologic favorabil care să asigure ordine,
stabilitate, continuitate şi încredere în vederea realizării atât a intereselor generale ale
societăţii cât şi în vederea dezvoltării economiei de piaţă şi a creşterii nivelului de trai;
Existenţa unui sistem juridic stabil care să reglementeze cadrul general de desfăşurare a
operaţiunilor de credit, măsurile asiguratorii şi de protecţie pentru participanţii la
contractul de credit, drepturile şi obligaţiile părţilor participante la contractul de credit,
procedura de soluţionare a litigiilor dintre părţi;
Existenţa unui sistem instituţional bine organizat ce presupune: instituţii şi organisme
specializate care să colaboreze cu instituţii şi organisme similare din străinătate; personal
calificat şi mijloace logistice pentru efectuarea în bune condiţii a operaţiunilor de credit.

2.Clasificarea creditelor

Creditele pot fi clasificate astfel:

În funcţie de subiectul de drept care angajează creditul, menţionăm că creditul poate fi:
1.credit public este cel acordat de stat pentru cumpărarea resurselor sale atunci când
veniturile ordinare nu sunt suficiente;
credit privat este creditul contractat de orice persoană fizică şi /sau juridică;
2. În raport de calitatea creditorului creditele pot fi:
creditul bancar este acordat de bănci sau alte instituţii financiare persoanelor fizice sau
juridice sub formă bănească;
creditul comercial care este acordat de către furnizori în cadrul raporturilor comerciale cu
ocazia vânzării – cumpărării mărfurilor;
creditul bugetar care se acordă de la bugete potrivit destinaţiei stabilite de legea bugetară;
creditul public se acordă statului prin subscripţie publică de titluri de credit.
Din punct de vedere al calităţii debitorului creditul poate fi:
credit privat acordat pe bază de efecte de comerţ ( cambie, bilet la ordin);
credit public acordat pe bază de bonuri de tezaur.
După obiectul creditării avem:
credit de producţie utilizat la finanţarea unor activităţi de producţie;

27
credit de comerţ care se foloseşte pentru a înlesni schimburile economice atât interne cât şi
externe;
credit de consum care se utilizează în cazul vânzării în rate sau cu plata amânată total sau
parţial a bunurilor de consum.
În funcţie de durata de rambursare creditul poate fi:
credit pe termen scurt, în general până la 1 an;
credit pe termen mediu, adică de la 1 - 5 ani;
credit pe termen lung, respectiv peste 5 ani.
Din punct de vedere al garanţiilor ce se cer a fi date creditul poate fi:
credit real sau acoperit care se acordă pe temeiul unei garanţii mobiliare sau imobiliare pe
care debitorul trebuie să o constituie în favoarea creditorului;
creditul personal se acordă pe bază de încredere în bonitatea şi buna credinţă a debitorului
fără a se constitui o garanţie mobiliară sau imobiliară.
După spaţiul geografic creditul poate fi:
creditul intern care se acordă între parteneri din cadrul economiei naţionale a unui stat;
credit extern sau internaţional care se stabileşte între parteneri din ţări diferite.

SECŢIUNEA 2. ÎMPRUMUTURILE DE STAT

1. Noţiune şi caractere juridice

1. Noţiunea de împrumut de stat

Din punct de vedere terminologic, expresia „creditul public” este sinonimă cu
„împrumutul public”, şi include atât împrumuturile de stat, cât şi cele ale altor colectivităţi
publice, mai frecvent unităţi administrativ-teritoriale.
Împrumuturile de stat sunt procedee prioritare în cadrul împrumutului public. Ele sunt
contractate de cetăţeni autohtoni, de la agenţi economici autohtoni sau străini sau de la alte
state ori de la organizaţii financiare şi bancare internaţionale.
Pentru exprimarea proporţiei cantitative a acestor împrumuturi este utilizată şi s-a
răspândit preferenţial expresia „datorie publică”, care a ajuns indicele sintetic de apreciere a
situaţiei financiare a statelor din acest punct de vedere.
Din punct de vedere juridic, împrumutul de stat reprezintă o convenţie încheiată între
o parte juridică sau fizică, în calitate de creditor, şi stat, în calitate de debitor, prin care prima
parte acceptă să pună la dispoziţia statului, cu titlu de împrumut, o sumă de bani, iar cea de a
doua parte se obligă să o restituie în condiţiile convenite plătind şi o anumită sumă pentru
utilizarea împrumutului.

2. Caracterele juridice ale împrumutului de stat

Împrumutul de stat prezintă următoarele caractere juridice:
caracterul legal al împrumutului de stat, ceea ce presupune o autorizaţie prealabilă a puterii
legislative, deoarece aceste împrumuturi dau naştere unei obligaţii juridice în care
subiectul pasiv este însuşi statul;
natura juridică de contract deoarece este încheiat prin acordul de voinţă al părţilor respectiv
statul ca fiind debitorul şi instituţia finanţatoare a împrumutului în calitate de creditor;
caracterul rambursabil al împrumutului de stat, care reprezintă un mijloc de mobilizare
temporară la dispoziţia statului a unor sume pe care acesta le va restitui, după o anumită
perioadă, creditorilor respectivi. Cu toate acestea, au existat şi împrumuturi „perpetue”

28
 pentru care nu s-a stabilit un termen de restituire (statul restituie când vrea), ci numai
obligaţia statului de a plăti anumite dobânzi;
caracterul oneros al împrumutului, care se acordă în schimbul unei plăţi suplimentare, separat
de rambursarea împrumutului, care se poate stabili sub forma dobânzii, câştigului sau a
dobânzii şi câştigului.

2. Clasificarea împrumutului de stat

Menţionăm că în funcţie de piaţa pe care se contractează împrumuturile publice pot fi:

împrumuturile publice interne sunt cele care se contractează pe plan intern, astfel, părţile în
calitate de creditor şi debitor aparţin aceluiaşi stat;
împrumuturile publice externe se contractează pe plan extern astfel părţile aparţin unor state
diferite.

SECŢIUNEA 3. DATORIA PUBLICĂ

1.Definiţia datoriei publice

Datoria publică reprezintă valoarea totală a angajamentelor statului, inclusiv

cheltuielile generate de acestea, angajamente contractate de Guvern, prin Ministerul
Finanţelor în numele României.
În doctrină datoria publică este definită ca: datoria globală contractată de stat (guverne
centrale şi locale, instituţii monetare centrale, instituţii publice cu caracter financiar etc.), fie
pe piaţa internă (datoria publică internă), fie în străinătate (datoria publică externă) şi datorate
la un moment dat.
În art. 1 Legea 81/1999 privind datoria publică este dată definiţia legală a datoriei
publice: „datoria publică reprezintă totalitatea obligaţiilor pecuniare, rezultate din
împrumuturi interne şi externe pe termen mediu sau lung, contractate de stat sau garantate de
acesta.

2. Formele datoriei publice

Datoria publică se clasifică după mai multe criterii:

1.În funcţie de modul de calcul şi de gestiune datoria publică poate fi
:datoria publică internă este parte integrantă a datoriei publice şi reprezintă totalitatea
obligaţiilor directe ale statului faţă de creditorii interni, plătibile în moneda naţională,
inclusiv împrumuturile primite din sursele trezoreriei statului;
datoria publică externă, care este parte integrantă a datorie publice rezultă din împrumuturile
contractate cu creditorii externi, cuprinde totalitatea obligaţiilor directe ale statului
plătibile în valută.
În funcţie de termenul pentru care se contractează împrumutul, datoria publică poate fi:
datoria flotantă (pe termen scurt) cuprinde împrumuturile contractate pe termen scurt, de
obicei până la un an, pentru acoperirea golurilor de casă provocate de neconcordanţa în
timp a încasărilor cu cheltuielile bugetare (goluri în tezaur);
datoria consolidată cuprinde totalitatea datoriilor rezultate din împrumuturile de stat lansate pe
termen mediu şi lung sau din prelungirea termenelor de rambursare a împrumuturilor pe
termen scurt şi transformarea lor în împrumuturi pe termen mediu şi lung.

29
În funcţie de înscrisurile şi de modalităţile de îndatorare, de categoriile de creditori, iar în
cazul datoriei publice externe, chiar pe creditori. Astfel, în funcţie de calitatea creditorilor,
datoria publică se prezintă sub 2 forme:
datoria publică brută, care cuprinde valoarea totală a împrumuturilor, indiferent unde ele sunt
plasate;
datoria publică netă, care însumează valorile împrumuturilor plasate la instituţiile statului.
În contractarea împrumuturilor externe şi interne trebuie respectat plafonul de
îndatorare publică.
Plafonul de îndatorare publică cuprinde totalitatea împrumuturilor pe care statul le
poate contracta şi garanta în decursul unui an calendaristic. Acest plafon se stabileşte anual
prin lege.
Efortul financiar anual al statului reprezentând plăţi exigibile în contul datoriei publice
constituie serviciul datoriei publice, care se determină separat, pe cele 2 forme ale datoriei
publice:
- serviciul datoriei publice interne;
- serviciul datoriei publice externe.
Serviciul datoriei publice interne cuprinde ratele scadente ale împrumuturilor pe o
perioadă de 1 an; dobânzile, câştigurile şi comisioanele aferente, precum şi cheltuielile
ocazionate de emisiunea şi de plasarea valorilor (i)mobiliare.
Serviciul datoriei publice externe cuprinde toate plăţile exigibile în anul respectiv
provenind din datoria externă şi privată garantată de stat, inclusiv dobânzile şi comisioanele
aferente.

30
 CAPITOLUL 7. EXERCITAREA CONTROLULUI
FINANCIAR ŞI FISCAL
SECŢIUNEA 1. CONTROLUL FINANCIAR

1. Noţiunea, rolul, funcţiile şi obiectul controlului financiar

1. Noţiunea de control financiar

Etimologic noţiunea de control provine din expresia latină contra rolus care însemna
a confrunta actul original al unei părţi cu duplicatul eliberat părţii cu interese contrare.
În general prin noţiunea de control înţelegem efectuarea unor acte şi operaţiuni
materiale pentru a verifica dacă sunt respectate în raporturile juridice concrete normele
legale. Acest control se poate realiza fie anticipat efectuării şi executării actelor şi
operaţiunilor materiale, fie concomitent cu derularea lor, fie la un interval relativ redus
îndeplinirii actelor şi operaţiunilor materiale.
Controlul financiar reprezintă acea latură a controlului economic, care are ca obiectiv
cunoaşterea de către stat a modului cum sunt constituite, repartizate şi utilizate mijloacele
materiale şi financiare de către regiile autonome, societăţile comerciale, de diferite instituţii şi
alţi agenţi, precum şi: modul de realizare şi cheltuire a banului public de către: regiile
autonome, societăţile comerciale care au capital de stat, instituţiile publice; asigurarea
echilibrului financiar; realizarea eficienţei economico – financiare; dezvoltarea economiei
naţionale şi înfăptuirea progresului social.

2.Rolul controlului financiar

Controlul financiar are rolul de a preveni faptele ilegale, de a identifica deficienţele şi

de a lua măsurile necesare pentru restabilirea legalităţii.
Obiectivul controlului financiar de a rezolva erorile, abaterile, lipsurile, deficienţele cu
scopul de a le remedia şi de a le evita în viitor.

3.Funcţiile controlului financiar

Având în vedere modul de organizare şi exercitare, rolul şi obiectivele pe care le
îndeplineşte controlul financiar îndeplineşte următoarele funcţii:
Funcţia de evaluare care constă în actele şi operaţiunile de estimare a situaţiei existente la un
moment dat, a rezultatelor obţinute la sfârşitul unei perioade, a modului de desfăşurare a
activităţii în condiţiile de normalitate, legalitate şi eficienţă;
Funcţia preventivă constă într-o serie de măsuri luate de organele de control în vederea
evitării şi eliminării unor fraude înainte de a se produce efectele negative ale acestora, prin
identificarea şi anularea cauzelor care le generează sau le favorizează;
Funcţia de documentare care se asigură cunoaşterea cantitativă şi calitativă a problemelor ce
fac obiectul dezvoltării economico-sociale, controlul participând nemijlocit la actul de
conducere, furnizând date şi informaţii pentru fundamentarea deciziilor economico-
financiare;
Funcţia recuperatorie constă în acţiunea de descoperire şi recuperare a pagubei şi luarea de
măsuri faţă de cei vinovaţi;
Funcţia pedagogică presupune ridicarea nivelului de pregătire a cadrelor din economie în
vederea rezolvării în condiţii satisfăcătoare a sarcinilor ce le revin, precum şi pregătirea
profesională a organelor de control.

31
 4. Obiectul controlului financiar
Obiectul controlului financiar îl formează actele şi operaţiunile emise sau înfăptuite de
agenţii economici, instituţiile publice, precum şi de alţi participanţi la viaţa economico-
financiară a statului.

2. Formele şi metodele controlului financiar

1. Noţiuni introductive
In cadrul structurii şi formelor organizatorice de control distingem trei componente
majore:
Controlul legislativ care se realizează de Parlament prin Camera Deputaţilor şi Senat şi de
organul consultativ de specialitate (Consiliul Consultativ, Curtea Constituţională). Cele
două Camere îşi exercită controlul legislativ prin comisii, comisii permanente, comisii
speciale, subcomisii, raporturi, interpelări, etc.;
Controlul economico-financiar şi fiscal se realizează de organe specializate şi anume de
Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Inspecţia
fiscală, Agenţia Naţională de Control prin Garda Financiară şi de Curtea de Conturi;
Controlul judiciar se realizează de puterea judecătorească prin următoarele instituţii:
Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie;
Instanţele judecătoreşti.
Controlul economico - financiar se realizează printr-o diversitate de forme şi metode în
funcţie de anumite criterii.

SECŢIUNEA 2. PROCEDURA ŞI ACTELE DE CONTROL FINANCIAR

ŞI FISCAL

1. Procedura executării controlului financiar

Procedura executării controlului financiar este alcătuită dintr-un ansamblu de acte şi

operaţiuni care privesc desfăşurarea şi valorificarea rezultatelor acţiunilor de control.
Procedura executării controlului financiar cuprinde următoarele momente:
 Primul moment presupune alegerea activităţii şi unităţii ce urmează a fi controlată. Acest
moment constă în informarea şi documentarea asupra problemelor esenţiale spre care se
îndreaptă controlul.
 Al doilea moment constă în desfăşurarea acţiunii de control care presupune o serie de
acte, operaţiuni şi metode folosite de echipa de control pentru a verifica: mijloacele
materiale şi băneşti, valorificarea potenţialului de muncă , tehnica de care dispune
unitatea, etc.
 Al treilea moment constă în valorificarea rezultatelor controlului prin informarea
organului care a dispus controlul pentru a da posibilitatea luării celor mai bune măsuri în
vederea: îmbunătăţirii activităţii unităţii controlate, stabilirii de măsuri pentru prevenirea
şi înlăturarea abaterilor, aplicarea sancţiunilor.

32
 2. Actele de control financiar şi fiscal

Actele de control financiar şi fiscal sunt documente în care se consemnează

constatările şi rezultatele acţiunii de control fiind specifice diferitelor forme şi nivele de
organizare a controlului financiar şi fiscal.
Actele de control financiar şi fiscal sunt:
Raportul de control financiar este documentul principal al controlului care cuprinde
deficienţele şi abaterile constatate, cauzele şi consecinţele neregulilor constatate. Acest act
se întocmeşte pe capitole, într-o succesiune cronologică fiind format din următoarele
capitole:
Registrul unic de control are ca scop evidenţierea tuturor controalelor desfăşurate la
contribuabil de către toate organele de control specializate, în domeniile: financiar-fiscal,
sanitar, fitosanitar, urbanism, calitatea în construcţii, protecţia consumatorului, protecţia
muncii, inspecţia muncii, protecţia împotriva incendiilor, precum şi în alte domenii
prevăzute de lege.
Procesul verbal de control va avea o parte introductivă în care se va menţiona: data şi locul
controlului; numele şi pronumele celui care efectuează controlul; denumirea unităţii
controlate; perioada la care se referă controlul; perioada în care s-a efectuat controlul. În
funcţie de cele constatate procesul verbal va cuprinde următoarele elemente: obiectul
controlului; actele şi operaţiunile controlate, din care a rezultat constatarea; actele
normative încălcate; numele, prenumele şi funcţia persoanei răspunzătoare; eventualele
obiecţii ale persoanelor controlate; măsurile luate în timpul controlului.
Nota de prezentare a procesului verbal de control reprezintă un raport al echipei de
control reprezintă un raport al echipei de control, care va cuprinde: concluziile şi
propunerile echipei de control cu privire la cele constatate.
Notele de constatare reprezintă acte constatatorii pentru situaţii în care reconstituirea
ulterioară nu este întotdeauna posibilă. În aceste note se consemnează situaţii de fapt,
precum şi măsurile luate pentru remedierea deficienţelor.
Notele explicative se întocmesc în cazul în care se constată abateri sau fraude care atrag
răspunderea juridică. Acestea se întocmesc sub formă de întrebări şi răspunsuri.
Întrebările sunt puse de organele de control, iar răspunsurile sunt date de persoanele
considerate răspunzătoare de abateri sau de fraude precum şi de alte persoane care pot
clarifica cauzele şi împrejurările care au dus la săvârşirea abaterilor sau fraudelor ori de
persoane care pot clarifica împrejurările care au dus la nerespectarea actelor normative în
cauză. Ca urmare a acestor note se definitivează constatările echipei de control.
Nota de expunere a concluziilor se va încheia în situaţia în care nu s-a constatat nici o
încălcare a operaţiunilor economice, financiare şi contabile şi se vor consemna obiectivele
urmărite, actele şi operaţiunile verificate.
Procesul verbal de constatare a contravenţiilor se încheie de echipa de control în cazul în
care se constată încălcarea disciplinei financiare şi fiscale de către unitatea controlată.

33
 CAPITOLUL 8. ORGANE DE STAT CU ATRIBUŢII DE
CONTROL FINANCIAR ŞI FISCAL
SECŢIUNEA 1. NOŢIUNEA DE APARAT FINANCIAR

În sens larg cuprinsul aparatului financiar al statului sunt incluse totalitatea organelor
de stat care contribuie în mod direct sau care doar înlesnesc înfăptuirea activităţii financiare
prin care se aplică politica financiară a statului.
În sens restrâns aparatul financiar cuprinde organele de specialitate ale statului cu
atribuţii în domeniul financiar.
Din cele menţionate mai sus, rezultă că în cadrul aparatului financiar există două
categorii de organe şi anume:
organe ale statului care au competenţă generală, din care fac parte Parlamentul,
Preşidenţia, Guvernul, Consiliile judeţene şi locale, celelalte organe centrale şi locale ale
administraţiei de stat, precum şi instituţiile publice de subordonare centrală şi locală;
organe ale statului care au competenţă specială din care fac parte:
organe centrale de specialitate şi anume:
Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală;
Autoritatea Naţională de Control din care face parte Garda Financiară;
Curtea de Conturi ca organ de sine stătător care funcţionează pe lângă Parlament;
organe locale de specialitate:
cele care aparţin de Ministerul Finanţelor Publice: Direcţia Generală a Finanţelor Publice;
cele care aparţin de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală care exercită controlul fiscal
prin Inspecţia Fiscală;
Garda Financiară prin Comisariatele regionale;
Curtea de conturi prin Camerele Judeţene de Conturi.
Întrucât organele de stat care au competenţă generală sunt tratate amănunţit la alte
discipline voi trata în secţiunea care urmează organele de stat care au competenţă specială de
control financiar.

SECŢIUNEA 2. MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

1. Ministerul Finanţelor Publice

Ministerul Finanţelor Publice se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al

administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului, care aplică strategia şi Programul
de guvernare în domeniul finanţelor publice.
Ministerul Finanţelor Publice contribuie în mod eficient, transparent şi orientat la
elaborarea şi implementarea strategiei şi a Programului de guvernare în domeniul finanţelor
publice, în exercitarea administrării generale a finanţelor publice, asigurând utilizarea
pârghiilor financiare şi valutare în concordanţă cu cerinţele economiei de piaţă şi pentru
stimularea iniţiativei agenţilor economici.
Ministerul Finanţelor Publice asigură, prin redistribuirea veniturilor, desfăşurarea
activităţilor din domenii de interes public, cum este cel social, cel economic, cel al apărării
naţionale şi ordinii publice.

34
 2. Comisia fiscală centrală

Comisia fiscală centrală are responsabilităţi de elaborare a deciziilor cu privire la

aplicarea unitară a Codului de procedură fiscală. De asemenea Comisia fiscală centrală se
instituie şi pentru aplicarea unitară a actelor normative care reglementau taxa pe valoarea
adăugată, impozitul pe profit, accizele, impunerea unor venituri realizate din România de
persoane fizice şi juridice nerezidente, impozitul pe venit, înainte de intrarea în vigoare a
Codului fiscal.
Comisia fiscală centrală emite decizii fiscale, pentru probleme de natură fiscală, prin
coroborarea legislaţiei fiscale cu legislaţia conexă, după caz, pentru care se impune o
soluţionare unitară în vederea eliminării confuziilor şi interpretărilor diferite în aplicarea
legislaţiei fiscale.

Secretariatul Comisiei fiscale centrale

În cadrul Comisiei fiscale centrale funcţionează un secretariat format din 3 persoane, din
care două persoane din cadrul Direcţiei generale de politici şi legislaţie fiscală privind
veniturile bugetului general consolidat şi o persoană din cadrul Direcţiei generale juridice.

Atribuţiile Comisiei fiscale centrale

Comisia fiscală centrală soluţionează şi cazurile de aplicare scutirii de taxă pe valoarea

adăugată pentru bunurile şi serviciile finanţate din fonduri nerambursabile sau din
împrumuturi nerambursabile acordate de guverne străine, de organisme internaţionale şi de
organizaţii nonprofit şi de caritate din străinătate şi din ţară, inclusiv din donaţii ale
persoanelor fizice, prevăzută la art. 143 alin. (1) lit. l) Codul fiscal.

3. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este condusă de un preşedinte care este

secretar de stat ce răspunde în faţa ministrului finanţelor publice pentru întreaga sa activitate.
n exercitarea atribuţiilor sale preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală
emite ordine, în condiţiile legii.
În cazul în care preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, din motive
întemeiate, nu îşi poate exercita atribuţiile cuvenite, îl deleagă pe înlocuitor să exercite aceste
atribuţii.
nlocuitorul propus de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală va fi
numit prin ordin al ministrului finanţelor publice.
Înlocuitorul îndeplineşte atribuţiile şi sarcinile care îi sunt delegate de preşedintele
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, prin ordin.
Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală aprobă prin ordin, pentru
aparatul propriu şi pentru structurile de administrare, criterii în aplicarea prevederilor actelor
normative în vigoare privind colectarea creanţelor bugetare.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are o siglă ale cărei caracteristici se aprobă
prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

4.Direcţia generală a finanţelor publice

35
 Direcţia Generală a Finanţelor Publice funcţionează în cadrul Ministerului de Finanţe,
iar în judeţe şi municipiul Bucureşti funcţionează direcţii sau direcţii generale ale controlului
financiar de stat ca “unităţi teritoriale” ale acestui control.

Competenţa Direcţiei Generale a Finanţelor Publice

Competenţa teritorială a acestei direcţii constă în aceea că îşi exercită controlul

financiar asupra întregului teritoriu al ţării noastre.
Competenţă materială a D. G. F. P şi a unităţilor sale teritoriale este circumscrisă de
următoarele atribuţii:
verificarea conformităţii stabilirii tuturor impozitelor, taxelor şi celorlalte obligaţii faţă de stat,
plata şi îndeplinirea integrală a acestor îndatoriri la termenele legale;
controlează administrarea şi utilizarea corectă a fondurilor băneşti acordate din bugetul
statului şi bugetele locale pentru cheltuieli de întreţinere şi funcţionare a organelor
centrale şi locale ale administraţiei de stat precum şi a celorlalte organe şi instituţii;
controlează întrebuinţarea fondurilor băneşti acordate de stat pentru realizarea investiţiilor de
interes public;
verifică modul de întrebuinţare a mijloacelor materiale şi băneşti precum şi respectarea
reglementărilor financiar – contabile de regiile autonome şi societăţile comerciale care au
capital de stat;
controlează realitatea şi exactitatea actelor de constituire a societăţilor comerciale.

3. Garda Financiară

Definiţia si atribuţiile Gărzii Financiare

Garda financiara este instituţia publică de control, cu personalitate juridică, în
subordinea Ministerului Finanţelor Publice, finanţată de la bugetul de
Garda Financiară în vederea realizării atribuţiilor sale, pentru combaterea actelor şi
faptelor de evaziune şi fraudã fiscalã, efectuează controlul operativ şi inopinat cu privire la:
a. respectarea actelor normative în scopul prevenirii, descoperirii şi combaterii oricăror
acte şi fapte interzise de lege;
b. respectarea normelor de comerţ, urmărind prevenirea, depistarea şi înlăturarea
operaţiunilor ilicite;
c. modul de producere, depozitare, circulaţie şi valorificare a bunurilor, în toate locurile
şi spaţiile în care se desfăşoară activitatea agenţilor economici;
d. participarea, în colaborare cu organele de specialitate ale altor ministere şi instituţii
specializate, la acţiuni de depistare şi combatere a activităţilor ilicite care generează
fenomene de evaziune şi fraudã fiscalã.

1. Drepturile specifice, obligaţiile şi răspunderea personalului Gărzii Financiare

Personalul Gărzii Financiare executã:

1. operaţiuni de control curent;
2. operaţiuni de control tematic.
Controlul curent se executã operativ şi inopinat, pe baza legitimaţiei de control, a
insignei de împuternicire şi a ordinului de serviciu.
Controlul tematic se execută de către comisarii Gărzii Financiare în baza ordinelor
date de către conducerea Ministerului Finanţelor Publice şi de comisarul general

36
 Pentru a-şi putea îndeplini atribuţiile sale comisarii Gărzii Financiare sunt în drept:
a. sã efectueze controale în spaţiile în care se produc, se depozitează sau se comercializează
bunuri ori se desfăşoară activităţi ce cad sub incidenţa actelor normative în vigoare cu
privire la prevenirea, descoperirea şi combaterea oricăror acte şi fapte care sunt interzise
de acestea;
b. sã verifice respectarea reglementãrilor legale privind circulaţia mărfurilor pe drumurile
publice, în porturi, cãi ferate şi fluviale, aeroporturi, în vecinătatea punctelor vamale,
antrepozite, zone libere, precum şi în alte locuri în care se desfăşoară o asemenea
activitate;
c. sã verifice legalitatea activităţilor desfăşurate, existenţa şi autenticitatea documentelor
justificative în activităţile de producţie şi prestări de servicii ori pe timpul transportului,
depozitãrii şi comercializării bunurilor şi sã aplice sigilii pentru asigurarea integrităţii
bunurilor;
d. sã dispună mãsuri cu privire la confiscarea, în condiţiile legii, a bunurilor a căror
fabricaţie, depozitare, transport sau desfacere este ilicitã, precum şi a veniturilor realizate
din activităţi comerciale sau prestări de servicii nelegale şi sã ridice documentele
financiar-contabile şi de altã naturã care pot servi la dovedirea contravenţiilor sau, după
caz, a infracţiunilor;
e. etc.
Comisarii Gărzii Financiare au următoarele obligaţii:
a. să poarte uniformã cu însemne specifice;
b. să fie dotaţi cu armament, în condiţiile legii;
c. sã respecte legea;
d. sã aibă o conduitã corectã;
e. sã fie integru şi incoruptibil;
f. sã acţioneze cu hotărâre pentru prevenirea şi combaterea oricăror acte de naturã sã
ştirbească autoritatea şi prestigiul instituţiei;
g. Etc..

2. Organizarea, structura şi funcţionarea Gărzii Financiare

Garda Financiară se organizează şi funcţionează pe întreg teritoriul ţării prin:

1. Comisariatul general;
2. Comisariatele regionale;
3. Comisariatul Municipiului Bucureşti.

1. Comisariatul general al Gărzii Financiare

Comisariatul general este structura centralã a Gărzii Financiare.
Comisariatul are următoarele atribuţii:
a. asigurã realizarea strategiei de control;
b. urmăreşte modul de realizare a atribuţiilor încredinţate comisariatelor regionale şi
Comisariatului Municipiului Bucureşti;
c. stabileşte mãsuri operative pentru eficienţa controlului stabileşte mãsuri operative
pentru eficienţa controlului curent;
d. stabileşte mãsuri operative pentru eficienţa controlului tematic.

2. Comisarul Gărzii Financiare

Garda Financiară este condusă de un comisar general care este funcţionar public,
numit prin ordin de ministrul delegat pentru coordonarea autorităţilor de control. Comisarul
general are calitatea de ordonator secundar de credite.

37
 În exercitarea atribuţiilor sale comisarul general emite decizii, aprobã norme de lucru
şi stabileşte proceduri pentru întreg personalul Gărzii Financiare.
Comisarul general are următoarele atribuţii:
reprezintă Garda Financiarã în relaţiile cu terţii;
a. numeşte, angajează, promovează, sancţionează şi eliberează din funcţii personalul din
structura Comisariatului general;
b. numeşte, angajează, promovează, sancţionează şi eliberează din funcţii comisarii-şefi,
ai comisariatelor regionale;
c. numeşte, angajează, promovează, sancţionează şi eliberează din funcţii comisarii-şefi
adjuncţi ai comisariatelor regionale;
d. numeşte, angajează, promovează, sancţionează şi eliberează din funcţii ai
Comisariatului Municipiului Bucureşti;
e. numeşte, angajează, promovează, sancţionează şi eliberează din funcţii comisarii care
conduc secţiile judeţene;
f. asigurã, prin deciziile luate, îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor ce revin Gărzii
Financiare.
Comisarul general răspunde în faţa ministrului delegat pentru coordonarea autorităţilor de
control de întreaga activitate desfăşurata de unităţile din structura Gărzii Financiare.
Comisarul general este ajutat în activitate de 3 comisari generali adjuncţi care, în
absenţa comisarului general, angajează şi reprezintă Garda Financiarã pe baza mandatului
expres dat prin decizie a comisarului general.
Comisariatul general are personalitate juridică.

3. Comisariatele regionale
Comisariatele regionale se organizează ca unităţi zonale cu competenţe teritoriale
limitate.
Comisariatele regionale au următoarele atribuţii:
a. conduc şi supraveghează activitatea de control operativ pentru secţiile judeţene
arondate;
b. conduc şi supraveghează activitatea de control inopinat pentru secţiile judeţene
arondate.
Comisarii din comisariatele regionale au competenţã de control operativ şi inopinat în
secţiile judeţene arondate.
Comisariatele regionale sunt conduse fiecare de un comisar-şef, ajutat de un comisar -
şef adjunct, care au atribuţii şi răspunderi pentru secţiile judeţene arondate, nominalizate
expres prin decizie a comisarului general
Comisariatul Municipiului Bucureşti este condus de un comisar-şef şi trei comisari-
şefi adjuncţi care au atribuţii şi răspunderi inclusiv pentru secţiile judeţene arondate.
Comisarii-şefi ai comisariatelor regionale şi al Comisariatului Municipiului Bucureşti
sunt ordonatori terţiari de credite şi îndeplinesc în aceastã calitate toate atribuţiile legale care
le revin pentru comisariatul respectiv şi secţiile judeţene arondate.
Comisariatele regionale au personalitate juridică.
Comisariatele regionale au ca unităţi componente, secţiile judeţene.
Secţiile judeţene sunt unităţi componente ale comisariatelor fără personalitate
juridicã şi sunt conduse de un comisar şef de secţie. Comisarul şef de secţie este subordonat
comisarului-şef al comisariatului regional la care este arondată secţia judeţeană respectivă sau
al Comisariatului Municipiului Bucureşti.
Secţiile judeţene se organizează ca unităţi componente ale comisariatelor regionale şi
ale Comisariatului Municipiului Bucureşti, fără personalitate juridică. Obiectivele de control
sunt coordonate de comisariatul regional sau de Comisariatul Municipiului Bucureşti, după

38
caz, pentru toate secţiile judeţene arondate, iar rezultatele înregistrate de acestea sunt
centralizate şi raportate pe fiecare comisariat regional care răspunde de întreaga activitate a
secţiilor judeţene arondate.

2. Controlul efectuat de Garda Financiară

În exercitarea atribuţiilor sale Garda Financiară efectuează controlul operativ şi

inopinat sub forma controlului curent sau tematic, după caz, cu privire la:
a. respectarea actelor normative în scopul prevenirii, descoperirii şi combaterii oricăror
acte şi fapte interzise de lege;
b. respectarea normelor de comerţ, urmărind prevenirea, depistarea şi înlăturarea
operaţiunilor ilicite;
c. modul de producere, depozitare, circulaţie şi valorificare a bunurilor în toate locurile
şi spaţiile în care se desfăşoară activitatea agenţilor economici;
d. participarea, în colaborare cu organele de specialitate ale altor ministere şi instituţii
specializate, la acţiuni de depistare şi de combatere a activităţilor ilicite care generează
fenomene de evaziune şi fraudă fiscală.

3. Actele de control întocmite de comisarii Gărzii Financiare

Actele de control întocmite de comisarii Gărzii Financiare sunt acte administrative de

control operativ şi inopinat şi se comunică Direcţiilor generale ale finanţelor publice în a căror
rază teritorială se află sediul social al agentului economic controlat, pentru luarea măsurilor
fiscale, sau organelor de urmărire penală, după caz.
Actele prin care sunt dispuse măsurile cu caracter imediat rezultate din controlul efectuat
de către comisarii Gărzii Financiare, a căror executare este în sarcina entităţilor verificate,
constituie acte opozabile entităţilor respective.
În actele de control încheiate se face menţiunea că acest control este operativ şi inopinat.
Garda Financiară constatã prin proces-verbal contravenţiile săvârşite şi aplicã amenzile
legale.
Împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor se poate
formula plângere.

CURTEA DE CONTURI

1. Definiţia, principiile şi funcţiile Curţii de Conturi

39
 Definiţia Curţii de Conturi

Curtea de Conturi este instituţia supremã de control financiar ulterior extern asupra
modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi
ale sectorului public. .

Principiile de funcţionare a Curţii de Conturi

Principiile de funcţionare ale Curţii de Conturi sunt:

Principiul unicităţii instituţiei în sistemul de Drept Român rezultă din sintagma “organ suprem
de control”. Prin urmare, Curtea de Conturi se află în vârful piramidei organelor de
control financiar şi de jurisdicţie în domeniu;
Principiul autonomiei Curţii de Conturi în raport cu celelalte instituţii ale statului de drept
rezultă din art. 1 alin. 1 potrivit căruia Curtea de Conturi “… îşi exercită funcţiile în mod
independent şi în conformitate cu dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi în celelalte legi
ale ţării”.

Funcţiile Curţii de Conturi

Funcţiile Curţii de Conturi sunt potrivit art. 140 alin. 1 din Constituţie următoarele:
Funcţia de control financiar presupune exercitarea controlului asupra modului de formare, de
administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.
Deci, cu ajutorul funcţiei de control financiar se realizează o activitate de verificare a
legalităţii naşterii, modificării şi stingerii raporturilor juridice financiare în scopul aplicării
corecte a legislaţiei financiare. Curtea de Conturi îşi exercitã funcţia de control financiar
ulterior asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor
financiare ale statului şi ale sectorului public, precum şi asupra modului de gestionare a
patrimoniului public şi privat al statului şi al unitãþilor administrativ-teritoriale.

2. Atribuţiile Curţii de Conturi

1. Aspecte generale

Atribuţiile Curţii de Conturi s-au cristalizat şi conturat în timp, într-o prezentare

sintetică pot fi redate pentru majoritatea Curţilor de Conturi existente, astfel:
1. Realizarea moralităţii, eticii şi echităţii în domeniul fiscalităţii trebuind să constate
dacă:
 impozitele sunt într-o proporţie corespunzătoare în veniturile totale ale
societăţii;
 sarcina fiscalităţii este etică în raport cu toţi cetăţenii şi cu fiecare în parte fără
privilegii;
 fiscalitatea are un nivel care să stimuleze prosperitatea individuală şi naţională
(ea nu trebuie să fie inhibatorie, ci stimulativă).
2. Realizarea legalităţii în domeniul financiar ceea ce presupune ca:
 nivelul cheltuielilor să fie stabilit cu limită maximă;
 toate veniturile să aibă provenienţă legală.

40
 3. Realizarea disciplinei în sistemul financiar prin prevenirea, constatarea şi combaterea
ilegalităţii şi imoralităţii.
Curtea de Conturi îndeplineşte următoarele atribuţii de audit:
1. audit financiar extern;
2. audit al performanţei în sectorul public;
3. alte acţiuni specifice de audit.
Curtea de Conturi poate desfăşura tipurile de audit menţionate mai sus atât în mod
distinct, cât şi în formă combinată, atunci când obiectivele auditului se întrepătrund.
De asemenea Curtea de Conturi, pe lângă atribuţiile de audit, are şi atribuţii de:
1. atribuţii de raportare;
2. atribuţii de consultare;
3. atribuţii de avizare;
4. atribuţii de informare publică.

2. Auditul financiar extern

Curtea de Conturi desfăşoară activitatea de audit extern la instituţii publice şi la alte
entităţi, pentru care prin lege este prevăzută competenţa Curţii de Conturi.
În scopul realizării obiectivelor auditului extern în sectorul public, Curtea de Conturi
are competenţa de a solicita informaţii şi documente şi de a face verificările pe care le
consideră necesare, inclusiv la faţa locului, la persoane juridice care:
a. administrează şi/sau utilizează fonduri publice;
b. sunt companii/societăţi naţionale, regii autonome, societăţi comerciale la care statul
sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar majoritar;
c. administrează bunuri ori servicii aparţinând domeniului public sau privat al statului ori
al unităţilor administrativ-teritoriale în baza unor contracte de concesiune, de
închiriere sau a altor forme de administrare;
d. beneficiază de garanţii guvernamentale pentru credite, de subvenţii sau de alte forme
de sprijin financiar din partea statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a
instituţiilor publice.
3. Auditul performanţei în sectorul public

   Curtea de Conturi efectuează auditul performanţei utilizării resurselor financiare ale

statului şi ale sectorului public, precum şi al modului de gestionare a patrimoniului public şi
privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.
Curtea de Conturi efectuează o evaluare independentă asupra economicităţii, eficienţei
şi eficacităţii cu care o entitate publică, un program, un proiect, un proces sau o activitate
utilizează resursele publice alocate pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite.
   Auditul performanţei se poate efectua atât la finalul, cât şi pe parcursul desfăşurării
proiectelor, programelor, proceselor sau activităţilor.
Activitatea de audit al performanţei se desfăşoară în conformitate cu metodologia
proprie de audit al performanţei, adoptată pe baza standardelor de audit INTOSAI şi a celei
mai bune practici în domeniu şi se finalizează prin elaborarea unui raport de audit.
   Prin constatările şi recomandările sale, auditul performanţei trebuie să conducă la
diminuarea costului resurselor sau la sporirea rezultatelor.

  4. Alte acţiuni specifice de audit

Curtea de Conturi auditează:

41
  modul în care autorităţile cu atribuţii în domeniul privatizării respectă metodele şi
procedurile de privatizare prevăzute de lege, precum şi modul în care acestea au
asigurat respectarea clauzelor contractuale stabilite prin contractele de privatizare,
indiferent de momentul în care s-a desfăşurat procesul de privatizare;
 modul în care sunt respectate dispoziţiile legale referitoare la administrarea şi
întrebuinţarea resurselor financiare rezultate din acţiunile de privatizare;
 sistemul colectării veniturilor care formează bugetul general consolidat. În acest scop,
auditorii publici au acces neîngrădit la actele şi documentele din dosarele fiscale ale
contribuabililor;
 buna gestiune financiară a achiziţiilor publice, concesiunilor, închirierilor sau alte
forme de administrare a bunurilor şi serviciilor aparţinând domeniului public ori
privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.
Potrivit  art. 4 alin 3 Curtea de Conturi, pe lângă atribuţiile de audit, are şi atribuţii de
raportare, consultare, avizare şi informare publică, potrivit legii.

5. Atribuţii de raportare, consultare, avizare şi informare publică

1. Atribuţii de raportare

Curtea de Conturi transmite Parlamentului:

   a) raportul public anual asupra conturilor de execuţie a bugetelor publice prevăzute la art. 5,
pentru anul precedent, până la data de 30 septembrie a anului curent;
   b) rapoartele elaborate ca urmare a controalelor efectuate la cererea Camerei Deputaţilor sau
a Senatului;
   c) raportul cu privire la activitatea proprie desfăşurată în anul precedent, până la data de 31
martie a anului curent.
Curtea de Conturi poate transmite Parlamentului, în condiţiile legii, şi următoarele
rapoarte:
   a) rapoarte de audit al performanţei;
   b) rapoarte asupra rezultatelor auditurilor;
   c) alte rapoarte pe care Plenul Curţii de Conturi consideră că este necesar să le transmită.
Curtea de Conturi, prin direcţiile de audit teritoriale, transmite autorităţilor publice
deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale rapoarte anuale asupra conturilor de
execuţie ale bugetelor locale, care au făcut obiectul verificărilor Curţii.

2. Atribuţii de avizare şi informare publică

La solicitarea Parlamentului, Curtea de Conturi emite avize consultative asupra

proiectelor legilor bugetare, programelor finanţate din fonduri publice şi asupra unor proiecte
de lege sau reglementări privind auditul fondurilor publice.
Curtea de Conturi avizează înfiinţarea de către Guvern sau ministere a unor organe de
specialitate în subordinea lor.
Obţinerea avizului Curţii de Conturi este obligatorie, iar caracterul avizului este
consultativ.

5. Organizarea Curţii de Conturi

Curtea de Conturi este o autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică,

finanţată de la bugetul statului. Sediul Curţii de Conturi este în municipiul Bucureşti.
    Curtea de Conturi este organizată:

42
  la nivel central în cadrul căruia funcţionează Secretariatul general condus de un
secretar general.
 la nivel teritorial. La nivel teritorial, funcţiile Curţii de Conturi se exercită prin
direcţiile de audit judeţene şi a municipiului Bucureşti, unităţi fără personalitate
juridică. Sediile direcţiilor de audit sunt în oraşele reşedinţă de judeţ şi în municipiul
Bucureşti. Direcţiile de audit teritoriale sunt conduse de câte un director, cu excepţia
Direcţiei de Audit a Municipiului Bucureşti, a cărei conducere este asigurată de un
director ajutat de un director adjunct. În cadrul direcţiilor de audit teritoriale pot fi
organizate servicii şi birouri.

6. Conducerea Curţii de Conturi

1. Plenul Curţii de Conturi

Conducerea Curţii de Conturi se exercită de Plenul Curţii de Conturi, constituit din 18
consilieri de conturi, care sunt membrii Curţii de Conturi.
Plenul Curţii de Conturi îşi exercită atribuţiile în prezenţa a cel puţin două treimi din
numărul membrilor săi şi hotărăşte cu votul majorităţii celor prezenţi. În caz de paritate de
voturi, preşedintele de şedinţă are vot decisiv.
În exercitarea atribuţiilor sale, Plenul Curţii de Conturi adoptă hotărâri.
Principalele atribuţii ale Plenului Curţii de Conturi sunt următoarele:
   a) adoptă politicile şi strategiile Curţii de Conturi;
   b) aprobă standardele proprii de audit ale Curţii de Conturi şi dispune publicarea lor în
Monitorul Oficial al României, Partea I;
   c) aprobă manuale de audit şi ghiduri pe domenii specifice, elaborate pe baza standardelor
proprii de audit ale Curţii de Conturi, şi alte norme procedurale;
   d) aprobă programele multianuale şi anuale de activitate ale Curţii de Conturi;
   e) aprobă modul de desfăşurare a acţiunilor de control solicitate prin hotărârile
Camerei

2. Preşedintele Curţii de Conturi

Conducerea executivă a Curţii de Conturi se exercită de către un preşedinte ajutat de 2
vicepreşedinţi, care sunt consilieri de conturi.    
Dintre consilierii de conturi Parlamentul numeşte preşedintele Curţii de Conturi şi cei
2 vicepreşedinţi ai Curţii de Conturi pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit o
singură dată.
Principalele atribuţii ale preşedintelui Curţii de Conturi sunt:
   a) reprezintă Curtea de Conturi în relaţiile acesteia cu terţe persoane fizice şi juridice din
ţară şi străinătate;
   b) are calitatea de ordonator principal de credite şi poate delega această calitate, în condiţiile
prevăzute de lege;
   c) coordonează activitatea Curţii de Conturi, inclusiv în domeniul integrării europene;
   d) convoacă şi prezidează dezbaterile Plenului Curţii de Conturi şi asigură executarea
hotărârilor acestuia;
   e) propune ordinea de zi a şedinţelor Plenului Curţii de Conturi şi o supune aprobării
acestuia; etc.
.
3. Membrii Curţii de Conturi

  Parlamentul numeşte membrii Curţii de Conturi în şedinţa comună a Camerei

Deputaţilor şi a Senatului, la propunerea Comisiei pentru buget, finanţe, activitate bancară şi

43
piaţă de capital a Senatului şi Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci a Camerei Deputaţilor.
Înainte de începerea exercitării mandatului, membrii Curţii de Conturi depun în faţa
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului României următorul jurământ: "Jur să
respect Constituţia şi celelalte legi ale ţării, să apăr interesele României, ordinea de drept,
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, să-mi îndeplinesc cu onoare, conştiinţă şi
fără părtinire atribuţiile ce-mi revin ca membru al Curţii de Conturi.
Cerinţele pentru numirea consilierilor de conturi sunt:
a. studii superioare în domeniul ştiinţelor economice de lungă durată;
b. experienţă în domeniul economico-financiar de minimum 12 ani;
c. înaltă competenţă profesională;
d. nu au fost membri ai Guvernului în ultimii 3 ani ce precedă începerea mandatului;
e. nu au antecedente penale şi cazier fiscal.
Durata mandatului unui consilier de conturi este de 9 ani şi nu poate fi prelungit sau
înnoit.
a. Mandatul de membru al Curţii de Conturi încetează:
b. la expirarea termenului pentru care a fost numit;
c. prin demisie;
d. în cazul imposibilităţii exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni;
e. în cazul revocării;
f. în caz de deces.
Revocarea membrilor Curţii de Conturi se face de către Parlament, la propunerea
comisiilor prevăzute la alin. (1), în cazurile în care sunt încălcate prevederile art. 41 şi 42.
În cazul imposibilităţii definitive de exercitare a mandatului de către unul dintre
membri, comisiile prevăzute la alin. (1) vor propune persoana care urmează să fie numită de
Parlament pentru durata rămasă a mandatului.
   Consilierii de conturi ale căror mandate au expirat rămân în funcţie până la numirea
noilor consilieri de conturi.
4. Personalul Curţii de Conturi

Curtea de Conturi îşi desfăşoară activitatea prin:

 personalul său de audit;
 personalul cu statut de funcţionar public;
 personalul contractual.
Personalul de audit este personalul de specialitate al Curţii de Conturi, cu statut
special.
Selectarea, angajarea şi promovarea personalului se realizează în conformitate cu
prevederile legislaţiei în vigoare şi cu Normele de recrutare şi promovare a personalului Curţii
de Conturi.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Tratate si cursuri

1. Bălan, Emil. Drept financiar, Ediţia 4, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
2. Dariescu, Nadia, Cerasela. Drept financiar, Casa Editura Venus, Iaşi, 2006.

44
3. Minea, Ştefan, Mircea. Costaş, Flavius, Cosmin. Dreptul finanţelor publice. Drept
financiar, vol. I, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008.
4. Minea, Ştefan, Mircea. Costaş, Flavius, Cosmin. Dreptul finanţelor publice. Dreptul
financiar, vol. I, Editura Sfera Juridica, Cluj-Napoca, 2006.
5. Minea, Ştefan, Mircea. Costaş, Flavius, Cosmin. Fiscalitatea în Europa la începutul
mileniului III, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006.
6. Postolache Radu. Drept financiar Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
7. Şaguna, Drosu, Dan. Drept financiar şi fiscal, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
8. Şaguna, Drosu, Dan. Şova Dan. Drept fiscal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.

Acte normative

Legea finanţelor publice nr. 500/2002

Legea Curţii de Conturi nr. 94/1992 cu modificarile si completarile ulterioare
Ordonanta de urgenta nr. 64/2007privind datoria publica
Ordonanţa de urgenţă nr. 46/2009 privind îmbunătăţirea procedurilor fiscale şi diminuarea
evaziunii fiscale

SUBIECTELE PENTRU EXAMEN

45
1. Noţiunea, obiectul, ştiinţa şi izvoarele dreptului financiar
2. Normele de drept financiar.
3. Raporturile juridice de drept financiar.
4. Sistemul bugetar.
5. Definiţia şi conţinutul bugetului de stat.
6. Noţiunea de cheltuieli publice şi criterii de grupare a cheltuielilor publice.
7. Gruparea cheltuielilor publice în România.
8. Definiţia şi categoriile de venituri publice.
9. Venituri obţinute din România
10. Procesul bugetar. Noţiune, principii şi etape.
11. Controlul execuţiei bugetare.
12. Formele răspunderii juridice în cadrul procesului bugetar.
13. Noţiunea, rolul, funcţiile şi condiţiile creditelor.
14. Clasificarea creditelor.
15. Noţiunea, caracterele juridice şi clasificarea împrumuturilor de stat
16. Definiţia şi clasificarea împrumuturilor de stat interne.
17. Principalele elemente ale împrumuturilor de stat
18. Principalele titluri de împrumut.
19. Definiţia şi clasificarea împrumuturilor de stat externe.
20. Definiţia şi formele datoriei publice.
21. Datoria publică internă şi instrumentele ei.
22. Titlurile de stat ca instrumente ale datoriei publice.
23. Definiţia şi clasificarea datoriei publice externe.
24. Noţiunea, rolul, funcţiile şi obiectul controlului financiar.
25. Formele controlului financiar.
26. Metodele controlului financiar.
27. Procedura controlului financiar.
28. Actele de control financiar şi fiscal.
29. Noţiunea de aparat financiar.
30. Ministerul Finanţelor Publice ca organ cu atribuţii de control financiar.
31. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (A:N.A.F.).
32. Agenţia Naţională a Vămilor.
33. Garda Financiară.
34. Curtea de Conturi. Definiţie, principii şi rol.
35. Atribuţiile Curţii de Conturi.
36. Organizarea Curţii de Conturi.
37. Conducerea Curţii de Conturi.
38. Membrii Curţii de Conturi.
39. Personalul Curţii de Conturi.
40. Funcţionarea, colaborarea şi reprezentarea internaţională a Curţii de Conturi.

46