Apariția și conturarea noțiunii de ”finanțe” poate fi înscrisă în amplul proces

evolutiv al societății omenești. Cuvântul ”finanțe” a fost asociat cu termenul ”bani”,

termen care a marcat profund viața economică și socială și a jucat un rol major în
dezvoltarea societății omenești, constituindu-se ca o premisă esențială a nașterii și
existenței finanțelor.
În prezent, noțiunea de ”finanțe” are o largă circulație în toate domeniile vieții
și este folosită cu înțelesuri multiple cum sunt:
- sume de bani sau fonduri bănești care se administrează la diferite niveluri
și structuri de organizare a vieții economico-sociale;
- operațiuni de plăți- încasări în numerar sau prin conturi bancare;
- tranzacții bursiere sau piețe financiare;
- venituri, cheltuieli sau rezultate ale diverselor activități (beneficii,
pierderi);
- forme, tehnici și instrumente prin care se acumulează și se distribuie
resursele bănești (impozite, aportul de capital, dividende, subvenții,
împrumuturi sau credite etc.);
- relațiile dintre persoane (fizice, juridice, stat ) implicate în derularea
proceselor sau operațiunilor axate pe folosirea banilor.
În toate țările cu economie de piață, finanțele se delimitează pe două mari
categorii și anume în finanțe publice și finanțe private.
Finanțele publice sunt în legătură cu existența statului și cu toate instituțiile
sale centrale și unitățile administrativ-teritoriale. Finanțele publice cuprind fluxuri
bănești organizate în vederea colectării de resurse la nivelul statului și instituțiilor
publice, în vederea satisfacerii unor nevoi de interes general ale societății;
Componenta privata a finantelor are in vedere constituirea si gestiunea
resurselor necesare agentilor economici pentru realizarea obiectului lor de
activitate, in conditii normale de profitabilitate.
Finantele private se desfasoara in spiritul deciziilor luate in cadrul
adunarilor generale ale actionarilor, al consiliilor de administratie si al
contractelor economice sau financiare incheiate cu tertii. Totalitatea finantelor
private si modul lor de organizare sunt astfel concepute incat sa satisfaca
activitatea specifica rentabila si o strategie de dezvoltare optima pentru fiecare agent
economic.
Finantele corporative (întreprinderii) reprezintă cea mai importantă
componentă a finanțelor private. Aceasta, înglobează toate relațiile economice prin
care sunt procurate, distribuite și utilizate resursele bănești în vederea desfășurării
activității întreprinderilor și se concretizează prin procesele de constituire de fonduri
bănești la nivelul acestora sau de formare și utilizare a capitalului lor.

Raporturile de interdependență dintre finanțele întreprinderii și

finanțele publice
În raporturile dintre cele două mari componente ale sistemului financiar, se
poate constata existența unor interrelații și zone de interferență. Așa de exemplu, în
cadrul activităţii financiare, întreprinderile pot fi considerate importante „furnizoare”
de resurse publice sub formă de impozite către bugetul de stat şi bugetele locale, sau
contribuții la bugetele asigurărilor sociale de stat și asigurărilor sociale de sănătate,
respectiv de taxe prelevate la fondurile speciale, de prime de asigurare societăților de
asigurări și reasigurări, de disponibilități bănești băncilor comerciale la care își au
deschise conturi, de dividende acționarilor și de dobânzi plătite creditorilor. 1
Gândind în sens invers, se poate afirma că întreprinderile pot beneficia de
subvenţii de la bugetul de stat şi bugetele locale, de sume pentru finanţarea diferitelor
acţiuni din bugetul asigurărilor sociale, de despăgubiri sau sume asigurate de la
societăţile de asigurări și reasigurări, de dobânzi bonificate de la băncile comerciale
pentru disponibilitățile bănești, de credite acordate de către bănci sau alți creditori,
etc.
Finanțele private sunt considerate ca fiind baza întregului sistem financiar,
pornind de la premisa că acestea se integrează organic și ocupă un loc primordial în
procesele economice creatoare de valoare nouă supusă repartiției financiare în
activitățile specifice sectorului privat.
Faptul că la baza relaţiilor financiare stau resursele ce se realizează ca valoare
nou creată, respectiv produs naţional (PIB), din care se constituie atât fondurile
private cât şi fondurile publice, se poate considera că manifestarea finanțelelor publice
depind în special de derularea activităților în care sunt implicate în mod direct
finanțele înteprinderilor. Astfel, însăşi manifestarea finanţelor publice are ca premisă
activitatea suținută prin finanțele private, pe seama căreia sunt prelevate, în principal,
resurse băneşti la fondurile publice, urmând ca acestea din urmă să fie distribuite şi
cheltuite pentru acţiuni şi obiective considerate de interes public.
Pe de altă parte, raporturile dintre cele două subsisteme ale sistemului
financiar se manifestă şi în sensul invers, adică o relație de dependență într-o anumită
măsură a finanţelor private de cele publice, ca de exemplu, în situațiile în care sectorul
privat beneficiază de subvenţiile care vin din partea autorităţilor publice şi, în general,
în ipostaza de beneficiar de utilităţi furnizate de către stat în mod gratuit.
Mai mult, în condițiile în care desfășurarea activităților din sfera finanțelor
întreprinderii se află sub impactul manifestării unor fenomene cu caracter
destabilizator, cum sunt crizele, șomajul, devine pregnant impactul proceselor de
redistribuire financiară şi de realocare a resurselor mijlocite de subsistemul finanţelor
publice, faţă de cel al finanţelor private.
În ceea ce privește fluxurile financiare ale întreprinderii cu bugetele publice,
aceasta are de îndeplinit, ca rezultat al raportului juridic fiscal, plati de impozite, taxe
si contributii fata de bugetul de stat, bugetele locale si bugetul asigurărilor sociale de
stat la scadente si termene de plata stabilite prin lege .
Impozitele au un rol important, fiind folosite ca instrument de intervenţie al statului
în viaţa economică. Ele au devenit o metodă de conducere prin care se reglează mecanismele
pietii. În funcţie de intenţia legiuitorului, impozitele se pot manifesta ca instrument de
stimulare sau frânare a unor activitaţi de creştere ori reducere a producţiei sau consumului
unui anumit produs. Impozitele trebuie să fie reglementate încat agenţii economici să fie
incitaţi la efectuarea de investiţii în anumite ramuri economice, la crearea de noi locuri de
muncă, la realizarea de produse calitative.
1

Gheorghe, Filip; Gheorghe, Voinea; Sorin, Mihăescu; Bogdan Zugravu, Finanțe, Editura Sedcom Libris,
Iași, 2001, pg. 27
 În practica fiscală din ţara noastra se utilizeaza diverse metode, de impunere,
care diferă în funcţie de natura impozitului sau a taxei, de statutul juridic al
platitorilor, de felul obiectului impozabil,de modul de evaluare a bazei de calcul,de
instrumente folosite,precum şi necesitatea alimentarii ritmice cu venituri bugetare a
bugetului de stat,bugetelor locale si a bugetului asigurărilor sociale de stat.
Perceperea impozitelor este reglementata de o lege speciala dată de Parlament
si aplicată de Ministerul Finantelor Publice prin Administraţia Naţională de
Administrare Fiscala si unităţile sale teritoriale. Scopul este asigurarea unei mai bune
colectări a veniturilor statului precum şi funcţionarea administraţiei fiscale în
concordanţă cu societatea româneasca şi cu evoluţia sa. Pentru îndeplinirea acestui
scop este necesară determinarea contribuabililor să-şi îndeplinească obligaţiile fiscale
în mod voluntar.
Stingerea creanţelor fiscale este împărţită în trei mari categorii:
A. –stingerea creanţelor fiscale prin plată, compensare,restituire, înlesniri la
plată;
B. –stingerea creanţelor fiscale prin executare silită;
C. –stingerea creanţelor fiscale prin alte modalităţi.
Voi prezenta aici doar cateva aspecte ale executarii silite, activitate ce
reprezinta forma de valorificare a tuturor parghiilor puse la dispozitie de lege in
vederea recuperarii arieratelor fiscale, astfel incat sa se urmaresca obtinerea de
rezultate cat mai avantajoase, tinand cont de interesul legitim si imediat al
creditorului( statul), dar si de respectarea drepturilor debitorului.
În cazul în care contribuabilul nu-şi achită obligaţiile fiscale la termenele stabilite prin
lege, pentru stingerea acestora se va proceda la aplicarea măsurilor de executare silită.
Procedura de executare silită se aplică de către organele fiscale care administrează
creanţe fiscale şi care sunt denumite organe de executare, prin intermediul executorilor
fiscali. Aceştia sunt împuterniciţi să intre în orice incintă de afaceri aparţinând debitorului
pentru a identifica bunurile care pot fi executate silit, precum şi terţii care datorează sau
deţin în păstrare venituri sau bunuri ale debitorului.
Executarea silită are la bază un titlu executoriu emis de organele de executare ce
provine din titlul de creanţă căruia i-a expirat termenul de plată, ajungând la scadentă. El va
cuprinde :
- codul de identificare fiscala;
- domiciliul fiscal al debitorului;
- cuantumul şi natura sumei datorate şi neachitate;
- temeiul legal;
Se intocmeşte pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie precum şi pentru accesoriile
acestora.
Executarea silită începe odată cu comunicarea somaţiei însoţită de o copie certificată
după titlul executoriu. Prin somaţie, debitorul are obligaţia ca în termen de 15 zile de la
comunicare, să achite obligaţia de plată, în caz contrar se va proceda la continuarea
măsurilor de executare silită şi anume:
-executarea silită prin poprire;
-executarea silită a bunurilor mobile;
-executarea silită a bunurilor imobile,
-executarea silită a altor bunuri.
Executarea silită prin poprire
În cazul în care debitorii deţin conturi deschise la bănci , organul de executare poate
înfiinţa poprire asupra acestora. Astfel, va fi înaintată adresa de înfiinţare a popririi , însoţită
de o copie certificată a titlului executoriu băncilor la care debitorul are cont deschis. Din
momentul primirii adresei, băncile nu vor proceda la decontarea documentelor de plată
primite şi nu vor accepta alte plăţi din conturile acestora până la achitarea integrală a
obligaţiilor fiscale din poprire, cu excepţia sumelor necesare plăţii salariale.Totodată se poate
înfiinţa poprire şi la terţe persoane care deţin sau datorează debitorului venituri , titluri de
valoare sau alte bunuri necorporale.
Executarea silită a bunurilor mobile:
-se face prin sechestrarea apoi valorificarea acestora . Sechestrarea bunurilor mobile
are la bază întocmirea unui proces-verbal de sechestru care trebuie să cuprindă:
- denumirea organului de executare, locul, data şi ora efectuării sechestrului;
-numele şi prenumele executorului fiscal care aplică sechestrul;
-numărul dosarului de executare;
-titlurile executorii în baza căruia se face executarea ;
-sumele datorate;
-descrierea bunurilor sechestrate şi indicarea valorii estimative a fiecăruia;
-menţiunea că înaintea valorificării bunurile vor fi evaluate;
-datele de identificare a custodelui;
-precizarea că dacă nu se achită obligaţiile fiscale în termen de 15 zile de la data
încheierii procesului-verbal de sechestru se va trece la valorificarea bunurilor sechestrate;
-semnăturile participanţilor la încheierea procesului-verbal de sechestru.
Pot face obiectul sechestrului mobil toate bunurile debitorului, cu următoarele
excepţii:
-bunuri care folosesc la continuarea studiilor şi formării profesionale;
-bunurile necesare uzului personal, casnic, religios, alimentele necesare debitorului şi
familiei sale timp de două luni.
Înaintea începerii executării silite, executorul are obligaţia să verifice dacă bunurile se
găsesc la locul aplicării sechestrului sau dacă au fost distruse sau substituite. Debitorul poate
dispune de bunurile sechestrate doar cu aprobarea organului de executare.
Executarea silită a bunurilor imobile- se întinde doar asupra bunurilor imobile
proprietatea debitorului.
Ca şi la executarea silită a bunurilor mobile, se încheie un proces-verbal de sechestru
care cuprinde aceleaşi elemente menţionate mai sus. Sechestrul aplicat asupra bunurilor
imobile constituie ipotecă legală. Astfel, organul de excutare, după aplicarea sechestrului va
solicita biroului de carte funciară efectuarea inscripţiei ipotecare.
Aşa cum am precizat mai sus, în cazul în care debitorul nu-şi achită obligaţiile fiscale
în termen de 15 zile de la data încheierii procesului-verbal de sechestru se va trece la
valorificarea bunurilor sechestrate (mobile sau imobile).
Există cinci forme ale valorificării:
-prin înţelegerea părţilor;
-prin vânzare în regim de consignaţie a bunurilor mobile;
-prin vânzare directă;
-prin vânzare la licitaţie;
-prin alte modalităţi( vânzare prin case de licitaţii, agenţii imobiliare, etc.).
 Vânzarea bunurilor sechestrate se face doar către persoanele fizice şi persoanele
juridice care nu au obligaţii fiscale restante.
Vânzarea prin înţelegerea părţilor se face direct de către debitor cu acordul
organului de executare şi la un preţ nu mai puţin decât cel din evaluare. Sechestrul va fi
ridicat numai după creditarea contului bugetar.
Vânzarea în regim de consignaţie a bunurilor mobile
În acest caz, organul de executare va preda bunurile mobile sechestrate societăţii care
se ocupă cu vânzarea în regim de consignaţie pe baza unui proces-verbal de predare primire.
Valorificarea prin vânzarea directă se poate realiza:
-înaintea începerii procedurii de valorificare prin licitaţie, dacă se recuperează
integral creanţa;
-după finalizarea unei licitaţii dacă bunurile sechestrate nu au fost vândute şi
se oferă cel puţin preţul de evaluare.
Vânzarea directă se finalizează prin încheierea unui proces-verbal care constituie titlu
de proprietate şi care se eliberează cumpărătorului a doua zi după creditarea contului
indicat de organul de executare.
Valorificarea bunurilor la licitaţie
În acest sens, organul de executare organizează licitaţia aducând la cunoştinţa
publică acest fapt prin publicitate. Astfel, cu cel puţin 10 zile înaintea ţinerii licitaţiei va fi
emis un anunţ de vânzare care va fi afişat la sediul organului de executare, la primărie, la
sediul debitorului, la locul vânzării, pe imobilul scos la vânzare. Totodată va fi transmis spre
publicare şi către un cotidian naţional de largă circulaţie şi unul local precum şi pe SITE-ul
Agentiei Naţionale de Administrare Fiscală.
Anunţul de vânzare trebuie să cuprindă:
-bunurile care se vând şi descrierea lor;
-preţul de vânzare;
-data, ora şi locul vânzării, etc.
Cei interesaţi în cumpărarea bunurilor scoase la licitaţie vor depune cu cel puţin o zi
înainte de data fixată pentru vânzare oferta de cumpărare, o taxă de participare la licitaţie
reprezentând 10% din preţul de pornire a licitaţiei, împuternicirea, dacă este cazul, persoanei
care îl reprezintă pe ofertant precum şi dovada emisă de organele competente, că nu are
obligaţii fiscale restante faţă de acestea.
Cât priveşte preţul de pornire a licitaţiei, acesta este preţul de evaluare pentru prima
licitaţie, diminuat cu 25% pentru a doua licitaţie şi cu 50% pentru a treia licitaţie. În cazul în
care, în urma deschiderii ofertelor scrise, preţul propus este mai mare decât cel din evaluare,
atunci licitaţia va începe de la cel mai mare preţ oferit. Adjudecatar(cumpărător) va fi
declarat participantul care a oferit cel mai mare preţ, dar nu mai puţin decât cel de pornire a
licitaţiei. Adjudecatarul este desemnat de comisia de licitaţie condusă de un preşedinte, care
va ţine licitaţia şi va urma paşii prevăzuţi de legislaţia în vigoare. În cazul în care la prima
licitaţie nu s-a prezentat nici un ofertant, organul de executare va fixa un nou termen în cel
mult 30 de zile pentru ţinerea celei de-a doua licitaţie. La fel şi pentru a treia licitaţie. La
fiecare licitaţie organul de executare va efectua o nouă publicitate, iar în urma organizării
acesteia se va întocmi procesul-verbal de licitaţie care va cuprinde derularea şi rezultatul
acesteia.
În cazul vânzării bunurilor şi declarării adjudecatarului, acesta este obligat să
plătească preţul în termen de cel mult 5 zile de la data adjudecării. După plata preţului,
organul de executare va întocmi un proces-verbal de adjudecare ce va constitui titlu de
proprietate şi va realiza ridicarea sechestrului.