1.

Conceptul şi funcţiile finanţelor

1.1 Esenţa şi rolul finanţelor
FINIS – (în latina veche) – plata rentei, plata birului, plata contribuţiei
FINATIO, FINANCIA – (în latina medievală) - plăţi, sfîrşitul termenului de plată, sumă de bani
FINANCIA – (în latina din sec.XIII) –plată în bani
FFINANZ – (în Germania, în sec. al XVIII-lea) – partimoniul public, inclusiv bugetul statului FINANCIA
– (în Franţa, sec.XVI) – totalitatea patrimoniului de stat
Necesitatea, condiţiile şi circumstanţele apariţiei finanţelor.
FINANŢE:
- Necesitatea economică: repartiţia PIB între sferele de activitate umană
- Condiţii economice: producţia-marfă, apariţia banilor, folosirea banilor pentru transferarea valorii
- Circumstanţe: crearea obiectului de repartiţie (PIB) existenţa subiectelor repartiţiei (statul, persoane
fizice şi juridice)
La o anumită etapă de dezvoltare a societăţii umane – după apariţia banilor şi organizarea societăţii în formă
de stat – relaţiile de producţie s-au completat cu o formă nouă – relaţiile financiare.
Diverse tratări ale categoriei finanţe
- Pîrghii şi instrumente de intervenţie a Guvernului în economie
- Metode şi tehnici de gestionare a acumulărilor băneşti
- Act juridic
- Relaţii economice care apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor şi mijloacelor
băneşti
- Fonduri băneşti
- Relaţii economice ce ţin de formarea, distribuirea şi utilizarea fondurilor băneşti pe baza produsului
intern brut
Conceptul contemporan al finanţelor publice:
(1)Relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti fără contraprestaţie şi cu titlu nerambursabil
(2) Relaţii care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată pentru o anumită
dobîndă (creditul public)
(3) Relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti obligatoriu sau facultativ în schimbul unei
contraprestaţii care depinde de producerea unui eveniment aleatoriu (asigurările sociale de stat)
Finanţe publice reprezintă relaţii economice realizate prin intermediul banilor, care apar în procesul
repartiţiei PIB în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii.
Repere asupra noţiunii sistem:
- pune bazele unei abordări integratoare a proceselor analizate
- tratează „întregul” ca o entitate unică, şi nu ca o simplă suprapunere a elementelor componente
- succesiune de elemente aranjate într-o consecutivitate şi se dezvoltă reciproc
- dispun de noi calităţi integratoare
- lanţ format din verigi, ce contribuie asupra activității, dezvoltării şi caracterizării acestui
FINANŢE:
  „totalitatea mijloacelor băneşti de care dispune statul, o întreprindere etc.”

 „expresie bănească a relaţiilor economice în procesul repartiţiei produsului social şi a venitului

naţional”
 „ fluxuri economice care au misiunea de a măsura bogăţiile produse în economie şi de a le transfera
spre diferiţi participanţi la obţinerea lor”
 „fonduri băneşti , pîrghii şi instrumente de intervenţie în economie, metode şi tehnici de gestionare,
act juridic”
Finanţele sunt văzute de pe poziţia a trei domenii interdependente:
1. Pieţele monetare şi de capital sau finanţele la nivel macroeconomic
2. Investiţiile deciziile individuale sau ale instituţiilor financiare
3. Finanţele manageriale sau corporative care implică managementul firmelor
ÎNTREPRINDEREA: combinaţie de factori materiali (economici),
umani şi financiari, care activează şi evoluează într-un mediu complex, format din patru universuri:
financiar, economic, statal, social.
Finanţele întreprinderii veriga principală, primară a sistemului financiar, deoarece majoritatea fondurilor
băneşti care se formează la diferite niveluri (bugetul de stat, bugete locale) provin din veniturile create la
întreprinderi.
1.2 Conţinutul economic al finanţelor
Finanţele publice, sunt asociate cu statul, cu unităţile administrativ teritoriale şi alte instituţii de drept public
şi au drept scop satisfacerea intereselor generale ale membrilor societăţii.
Finanţele private, sunt asociate cu întreprinderile, băncile, societăţile de asigurări etc., iar resursele lor
financiare sunt destinate unor activităţi producătoare de bunuri şi servicii, în scopul obţinerii de profit.
Finanţele centralizate se referă la relaţiile băneşti în legătură cu constituirea şi utilizarea fondurilor de
mijloacele băneşti a statului, acumulate la diferite verigi al sistemului bugetar al ţării.
Finanţele descentralizate reprezintă relaţiile băneşti care asigură circuitul fondurilor băneşti ale
întreprinderilor, precum şi relaţiile de distribuire şi redistribuire a fondurilor băneşti în cadrul grupurilor
financiare şi de producţie, întreprinzătorilor individuali, activitatea investiţională a cetăţenilor, gospodăriilor
casnice.
Relaţii financiare publice pot fi clasificate în: Relaţii financiare publice clasice
se efectuează, de regulă, cu titlu obligatoriu, fără contraprestaţie directă şi cu titlu nerambursabil.
Relaţii financiare publice speciale vizează: relaţii de credit, care nu sînt obligatorii (excepţie: împrumuturile
forţate), dar sînt rambursabile (excepţie: împrumuturile perpetue); relaţii de asigurări, care la rîndul lor
cuprind: asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă; acestea pot fi obligatorii (cele prin efectul legii)
sau facultative, rambursabile (cu condiţia producerii riscului, evenimentului aleatoriu), cu contraprestaţie,
asigurări sociale, care pot fi obligatorii (prin efectul legii) sau facultative, rambursabile (cu condiţia
producerii riscului, evenimentului aleatoriu), cu contraprestaţie.
Relaţiile financiare private se manifestă la: nivelul agenţilor economici; nivelul populaţiei (gospodăriilor
casnice).
Finanţele exprimă relaţiile băneşti dintre:
 întreprinderi, în procesul creării valorilor materiale şi realizării bunurilor şi a serviciilor;
  întreprinderile şi instituţiile publice (ministere, departamente, agenţii) în rpocesul formării fondurilor
centralizate de mijloce băneşti şi a distribuirii lor;
 companiile de asigurări (de bunuri şi de persoane), la achitarea primelor de asigurare şi la recuperarea
despăgubirilor;
 fondurile băneşti ale întreprnderilor cu diferite forme de proprietate;
 diferite direcţii şi etape de activitate ale întreprinzătorilor individuali;
 cetăţeni, care se ocupă cu activitatea investiţională şi emitenţii, etc.

1.3 Funcţiile finanţelor

Funcţiile finanţelor:asigurare, repartiție, control.
Funcţia de asigurare presupune asigurarea în cantitate optimă şi la timpul oportun, cu resursele
financiare necesare, prin apelarea la o gamă largă de surse.
Funcţia de repartiţie constă în alocarea resurselor acumulate şi constituirea unui sistem de fonduri
necesare îndeplinirii programelor economice, financiare şi sociale.
Funcţia de control urmăreşte: modul de constituire şi de repartizare a fondurilor băneşti, asigurarea
integrităţii şi utilizării eficiente a capitalului, asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt prin
supravegherea permanentă a intrărilor şi ieşirilor de numerar, modul de executare a bugetelor, executarea
legislaţiei în vigoare cu scopul prevenirii stării de insolvabilitate şi ineficienţă a întreprinderii, de ruinare a
patrimoniului.

Funcţia de repartiţie (a finanţelor publice): constituirea și distribuirea fondurilor financiare.

Finanţele întreprinderii îndeplinesc două funcţii: repartiție(constă în formarea capitalurilor, în
folosirea şi alocarea lor în scopul realizării obiectivului întreprinderii) și control(include toate laturile şi
fazele economice şi financiare ale circuitului economic, toţi indicatorii prevăzuţi şi efectivi din programele
economice şi bugetele de venituri şi cheltuieli, ce impune organizarea unei evidenţe sistemice, corecte şi
reale precum şi a unei previziuni fundamentale).

Tema 2. SISTEMUL FINANCIAR ŞI MECANISMULUI FINANCIAR

1. Conceptul de sistem financiar şi mecanism financiar.

2. Structura mecanismului financiar şi funcţionalitatea acestuia.
1
Fiecare economie are structuri proprii de ramuri, forme specifice de organizare, aplică
metode şi principii diverse de conducere etc.
De asemenea, fiecare economie are propriul său mecanism de funcţionare, care poate
să prezinte atât asemănări, cât şi deosebiri faţă de mecanismele altor state.
Însă, există o serie de deosebiri, precum: nivelul forţelor de producţie, mărimea
rezervelor de care dispune economia naţională, condiţiile naturale şi dimensiunea teritoriului;
structura socială, gradul de maturizare a relaţiilor sociale, de producţie şi a democratismului
economiei; gradul de independenţă a economiei faţă de străinătate, obiectivele de politică
economică urmărite pe termen lung.
Toate aceste elemente de care depinde buna funcţionare a economiei unei ţări, precum
şi altele fiind în interdependenţă cu ele, constituie mecanismul economic de funcţionare.
Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de conducere
sau reglare a economiei naţionale, de către factorii de decizie ai societăţii, împreună cu
obiectivele ce guvernează această conducere sau reglare şi întregul sistem organizaţional prin
intermediul căruia o efectuează.
Mecanismul financiar este o componentă de structură funcţională a mecanismului
economic şi exprimă modul de organizare şi circulaţie a fluxurilor financiare prin care se
realizează mobilizarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor financiare constituite în cadrul
economiei naţionale.
În ţările cu economie planificată principalul instrument de conducere şi de reglare a
proceselor economice constituie planul-directivă.
Statul acţionează ca:
a)autoritate publică
b)agent economic
c)organizator şi finanţator al asigurărilor
d)creditor şi debitor, etc.
Rolul hotărîtor în reglarea proceselor economice este atribuit piaţei concurenţiale, iar
statul asigură funcţionarea mecanismului economic , în ţările cu economie de piaţă.

Mecanismul financiar este constituit din totalitatea structurilor, formelor, metodelor,

principiilor şi pârghiilor economico-financiare prin intermediul cărora se constituie, se
repartizează şi se utilizează fondurilor băneşti ale statului necesare îndeplinirii funcţiilor şi
sarcinilor sale, şi a acţiunii libere a agenţilor economici.
În general, structură complexă al mecanismului financiar este constituită din: sistemul
financiar; pîrghiile economico-financiare utilizate de stat pentru influenţarea activităţii
economice; metodele administrative de conducere folosite în domeniul finanţelor cadrul
instituţional alcătuit din instituţii şi organe cu atribuţii în domeniul finanţelor (organe
democratic alese, organe ale administraţiei centrale şi locale, organe specializate ale statului
în domeniul financiar); cadrul juridic format din ansamblul actelor normative (legi, decrete,
hotărîri şi alte reglementări cu caracter normativ), care reglementează domeniul financiar atît
în faza de repartiţie, cît şi în cea de prelevare.
 Sistem financiar (sistem de relaţii financiare (finanţele publice şi finanţele private)
ansamblu instituţiilor care se ocupă cu operaţiile băneşti (fonduri, organizaţii, bănci,
companii etc.)
Prin prisma relaţiilor economice, sistemul financiar se prezintă ca un ansamblu de relaţii
financiare ce se manifestă în procesul complex de constituire, distribuire şi utilizare a
fondurilor băneşti, şi este format din:
 sistemul financiar public
 sistemul financiar privat
Sistemul financiar public cuprinde:
 Bugetul de stat şi bugetele locale;
 Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat;
 Bugetele instituţiile publice autonome;
 Bugete instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat,
bugete locale sau Bugetul asigurărilor sociale de stat;
 Bugete instituţiilor publice finanţate integral din veniturile proprii;
 Bugetul Trezoreriei Statului;
 Bugetul fondurilor externe rambursabile;
 Bugetul creditelor externe nerambursabile;
 Creditul public.

Metodele administrative de gestiune financiară includ:

1. Previziunea financiară reprezintă activitatea de elaborare a planurilor financiare
prin determinarea volumului resurselor financiare, formelor şi metodelor de mobilizare a lor,
stabilirea indicatorilor financiari, proporţiilor şi mărimii fondurilor de mijloace băneşti,
surselor de formare a lor şi obiectivelor de utilizare.
Metode de previziune financiară:
 metoda de balanţă – întocmirea planului financiar sub formă de bilanţ în care
sunt reflectate veniturile şi cheltuielile.
 metoda bazată pe normative reprezintă determinarea cheltuielilor reieşind din
normele şi normativele de cheltuieli.
Instrumentele de previziune financiară: proiecte tehnice, norme de stoc, norme de
amortizare, norme de asigurare, norme de cheltuieli etc.
2. Controlul financiar reprezintă activitatea de verificare a respectării corecte a
normelor juridice ce reglementează activităţile financiare.
Obiect al controlului financiar: procesele de repartiţie bănească de formare şi utilizare
a fondurilor de resurse financiare la toate nivelurile economiei naţionale.
Controlul financiar se exercită asupra utilizării mijloacelor financiare ale organelor şi
instituţiilor de stat şi asupra respectării reglementărilor financiar-contabile de către regiile
autonome, societăţile comerciale şi alţi agenţi economici în legătură cu îndeplinirea
obligaţiunilor acestora faţă de stat.

Pârghia economico-financiară: instrument de natură economică sau financiară a

statului care acţionează asupra economiei unei colectivităţi determinate sau a membrilor ei
luaţi în mod individual pentru realizarea unui obiectiv anumit sau stimulând evoluţia în
direcţiile dorite.
Pârghiile financiare pot fi: pârghii financiare ce se bazează pe categoriile specifice
finanţelor publice. Se are în vedere folosirea tehnicilor de prelevare a resurselor financiare la
dispoziţia statului şi tehnicilor de alocare spre utilizare a resurselor financiare ale statului.
Pârghiile ce se manifestă la nivelul întreprinderilor: Profit; rentabilitate; preţ, tarif,
cost; rata dobânzii; curs valutar; cursul hârtiilor de valoare; amenzi, penalităţi; amortizare;
sisteme de fonduri.
Caracteristicile pârghiilor economico-financiare:
 acţionează automat la producerea evenimentelor economice sau la punerea lor
în funcţiune de către organele publice;
 metodele de prelevare şi de plată acţionează ca pâîrghii numai în măsura în care
influenţează pozitiv anumite laturi ale activităţii economice, asigurând înfăptuirea funcţiei
de repartiţie a finanţelor;
 asigură intervenţia statului în economie sub multiple forme: reglarea volumului
de producţie şi a masei monetare, stimularea acordării de credite, reducerea consumului la
mărfurile dăunătoare sănătăţii etc.;
 opţiunea pentru o pîrghie sau alta ori pentru un complex de pîrghii depinde de
politica urmărită de guvern în domeniile creşterii economice, veniturilor, preţurilor,
bugetului de stat, cît şi de faza ciclului economic în care se află economia unei ţări.

Instituţiile şi organele cu atribuţii în sfera activităţii financiare reprezintă o altă

componentă structurală a mecanismului financiar denumit în practică aparat financiar bancar.
Aceste instituţii se implică în activitatea financiară în modul cel mai direct îndeplinind
atribuţiuni privitoare la derularea operaţiunilor financiare monetare, începînd de la derularea
şi încheind cu controlul efectuărilor.
Funcţionarea mecanismului financiar presupune în mod obiectiv existenţa unui cadru
reglementativ privitor la organizarea şi efectuarea operaţiunilor băneşti financiare.
Reglementările de acest fel au ca scop să asigure un cadru unitar de ordin tehnic obligatorii
de respectat de către participanţii la fluxurile financiar monetare.
Se concretizează prin legi, ordonanţe şi ordine emise de organe ale puterii
administrative de stat sau prin hotărîri, decizii, regulamente emise de alte structuri economice
şi sociale pentru domeniul lor de activitate.
 Existenţa lor asigură derularea fluxurilor financiar monetare în echilibrul cunoscut de
participanţii la aceste fluxuri, constituind o premiză a corelării şi armonizării lor. Asemenea
norme şi reglementări vizează:
 Instituirea şi realizarea veniturilor, cheltuielilor bugetare.
 Organizarea şi funcţionarea instituţiilor de control financiar şi modul de
funcţionare a acestora.
 Regimul creditelor bancare şi gestiunea datoriilor publice.
 Sistemul de pârghii economico financiare.
 Regimul dobînzii.
 Relaţiile valutare la care participă agenţi economici sau statul.
În plan microeconomic, operează norme şi reglementări a căror aplicabilitate trebuie să
ţină seama de specificul activităţilor fiecărei întreprinderi integrîndu - se în reglementările
care asigură cadrul general obligatoriu pentru derularea operaţiunilor financiar monetare.
O condiţie indespensabilă este asigurarea concordanţei dintre reglementările din
activitatea financiară emise la diferite niveluri de decizie, evitînd contradicţiile posibile cu
efecte negative.
Obiectul reglementărilor juridice mai fac şi o serie de probleme ce necesită intervenţia
statului. Este vorba de:
 Intervenţia statutului la formarea sau controlul unor categorii de preţuri şi tarife;
 Intervenţia statului pe piaţa forţei de muncă, stabilirea salariului minim, acordarea
ajutorului de şomaj ect.
 Intervenţia statului pe piaţă monetară (luarea de măsuri cu caracter inflaţionist sau
deflaţionist);
 Intervenţia statului pe piaţa capitalului de împrumut (acordarea de credite de la
fondurile publice, garantarea unor credite ect.);
Reglementările de natură financiară capătă formă de legi, hotărâri, regulamente, ect.,
emise de Parlament, Guvern, ministere sau alte organe de stat.
Principalele acte normative cu caracter financiar ce reglementează procesele financiare
în Republica Moldova sînt: Constituţia, Codul fiscal, Legea anuală a bugetului de stat, Legea
cu privire la sistemul bugetar şi procesul bugetar, Legea privind sistemul public de asigurări
sociale, Legea privind finanţele publice locale, Legea instituţiilor financiare, Legea anuală a
bugetului a asigurărilor sociale de stat etc.

Tema 2. Sistemul financiar şi mecanismul financiar

Plan lectie

1. Conceptul de sistem financiar şi mecanism financiar. Structura şi funcţionalitatea acestuia.

2. Sistemul fondurilor financiare publice.
3. Metodele administrative de gestiune financiară. Pârghiile economico-financiare.
4. Esenţa şi structura mecanismului financiar al întreprinderii
5. Structura financiară a întreprinderii
5.1Formele de manifestare ale capitalului întreprinderii
5.2 Criterii de optimizare a structurii financiare

Mecanismul financiar este o componentă de structură funcţională a mecanismului economic.

Mecanismul economic reprezintă un ansamblu de procese, tehnici şi instrumente de reglare a activităţii
economico-sociale.

Mecanismul financiar concentrează procesele, tehnicile şi instrumentele de reglare a activităţii financiare care
se concretizează prin operaţiuni şi fluxuri financiar-monetare ce se derulează în contextul activităţii economico-
sociale de ansamblu.
Deci, mecanismul financiar reprezintă modul de organizare a fluxurilor financiar-monetare şi mod de
constituire, distribuire, utilizare a fondurilor băneşti financiare.
Elementele structurale ale mecanismului financiar:

– fondurile financiare;
– pîrghiile financiare;
– metodele administrative de gestiune financiară;
– organele cu funcţii în domeniul finanţelor;
– dreptul financiar .

Sistemul fondurilor financiare reprezintă componenta de bază a oricărui mecanism financiar considerat la nivelul
unei ţări şi semnifică totalitatea fondurilor băneşti ce se constituie la scara economiei naţionale şi între care se manifestă
legături de condiţionare directe şi indirecte.
Delimităm următoarele categorii de fonduri financiare:

- în funcţie de tipul de proprietate:

Fonduri
financiare
Publi Priva
c t
- fonduri bugetare - fondurile întreprinderilor cu capital
- fonduri extrabugetare privat
- fonduri speciale constituite
la dispoziţia organelor de stat - fondurile de asigurare create de
centrale sau locale întreprinderile private
- fondurile de asigurare
- fondurile de creditare - fonduri de creditare private
- fondurile financiare ale
întreprinderilor cu capital de stat

- în funcţie de nivelul la care se administrează diferite fonduri:

 Fonduri
financiare
Centralizate, administrate la Descentralizate, administrate la
nivelul macro- sau mediu nivelul microeconomic
economic

- după rolul pe care îl îndeplinesc în procesul reproducţiei:

Fonduri
financiare

de consum de investiţii de consum

social

- după scopul urmărit prin constituirea şi utilizarea fondurilor financiare:

Fonduri
financiare
destinate pentru satisfacerea nevoii destinate înlocuirii sau creşterii activelor
de consum curent fixe sau finanţării investiţiilor

- în funcţie de dreptul dispoziţiei asupra fondurilor financiare:

Fonduri
financiare
– aflate la dispoziţia statului; la – la dispoziţia agenţilor economici
dispoziţia administraţiei centrale de privaţi
stat, administraţiei locale de stat,
întreprinderilor de stat, instituţiilor
financiar-bancare de stat, instituţiilor
operative de stat

Metodele administrative de gestiune financiară includ:

- Previziunea financiară reprezintă activitatea de elaborare a planurilor financiare prin determinarea

volumului resurselor financiare, formelor şi metodelor de mobilizare a lor, stabilirea indicatorilor financiari,
proporţiilor şi mărimii fondurilor de mijloace băneşti, surselor de formare a lor şi obiectivelor de utilizare.
Metode de previziune financiară :

a) metoda de balanţă – întocmirea planului financiar sub formă de bilanţ în care sunt reflectate veniturile şi
cheltuielile.
b) metoda bazată pe normative reprezintă determinarea cheltuielilor reieşind din normele şi normativele
de cheltuieli.
 Instrumentele de previziune financiară: proiecte tehnice, norme de stoc, norme de amortizare, norme de asigurare,
norme de cheltuieli etc.
Controlul financiar reprezintă activitatea de verificare a respectării corecte a normelor juridice ce reglementează
activitatile financiare

Obiect al controlului financiar: procesele de repartiţie bănească de formare şi utilizare a fondurilor de resurse
financiare la toate nivelurile economiei naţionale.

Controlul financiar se exercită asupra utilizării mijloacelor financiare ale organelor şi instituţiilor de stat şi
asupra respectării reglementărilor financiar-contabile de către regiile autonome, societăţile comerciale şi alţi agenţi
economici în legătură cu îndeplinirea obligaţiunilor acestora faţă de stat .

Noţiunea de pîrghie financiară are la origine semnificaţiile pîrghiei din fizica mecanică (forţa care dă impuls).
Pîrghia economico-financiară este un instrument de natură economică sau financiară a statului care acţionează
asupra economiei unei colectivităţi determinate sau a membrilor ei luaţi în mod individual pentru realizarea unui
obiectiv anumit sau stimulînd evoluţia în direcţiile dorite (Schema 9).
Pîrghiile financiare pot fi:

a) Pîrghii financiare ce se bazează pe categoriile specifice finanţelor publice. Se are în vedere folosirea
tehnicilor de prelevare a resurselor financiare la dispoziţia statului şi tehnicilor de alocare spre utilizare a resurselor
financiare ale statului. S-au elaborat variante de ajustare macroeconomică cu aplicabilitate în numeroase ţări
dezvoltate, în principal pe aceste pîrghii, cu suportul în prelevările de către stat şi finanţate de către stat.
b) Pîrghiile ce se manifestă la nivelul întreprinderilor:
- profit;
- rentabilitate;
- preţ, tarif, cost;
- rata dobînzii;
- curs valutar;
- cursul hîrtiilor de valoare;
- amenzi, penalităţi;
- amortizare;
- sisteme de fonduri.

Normele juridice privind domeniul finanţelor constituie reglementări de strictă aplicabilitate, care nu admit
soluţii bazate pe analogie. Între reglementările emise de diferite organe de stat trebuie să existe o concordanţă
deplină. Mai mult ca atît, legile, hotărîrile, regulamentele trebuie să fie astfel redactate, încît să nu mai necesite
norme tehnice ori instrucţiuni de aplicare.
În cazul apariţiei unor conflicte între organele autorităţii administrative – ministere, prefecturi, primării şi
persoane fizice sau juridice în legătură cu stabilirea sau perceperea impozitelor, taxelor, dimensionarea creditelor
bugetare, repartizarea sau utilizarea resurselor financiare publice, desfăşurarea controlului financiar, ţinerea
evidenţei, administrarea patrimoniului public etc. – este necesar să se respecte reglementările legale de soluţionare
alitigiilor apărute.
 Totalitatea metodelor, pârghiilor, instrumentelor şi procedurilor de formare, colectare şi gestionare a
capitalurilor întreprinderii formează mecanismul financiar .
Instrumentele financiare se împart:
 Instrumente primare: mijloace băneşti; hârtii de valoare; datorii debitoare şi creditoare după operaţiile
curente;
 Instrumente secundare: opţiuni financiare; futures; contracte forward; operaţii swap.
Deci, sub metodele financiare se pot subînţelege modalităţile de acţiune a relaţiilor financiare asupra procesului
economic.
Metodele financiare acţionează în două direcţii:
(1) În direcţia gestiunii resurselor financiare;
(2) În direcţia relaţiilor comerciale de piaţă legate de echilibrarea cheltuielilor şi resurselor obţinute, stimularea
materială, folosirea efectivă a resurselor financiare.
Rezultatele aplicării metodelor financiare se reflectă prin formarea şi utilizarea fondurilor băneşti.
Un element structural redat de metodele financiare sunt Pârghiile (procedeele) conducerii financiare din care
fac parte:
 creditele;
 împrumuturile;
 cotele procentuale;
 veniturile;
 dividendele;
 defalcările de amortizare;
 investiţiile de portofoliu;
 curs valutar;
 amortizarea;
 sancţiuni etc.
Structura financiară a întreprinderii reflectă compoziţia capitalurilor acesteia.

4. Esenţa şi structura mecanismului financiar al întreprinderii

5. Structura financiară a întreprinderii
5.1 Formele de manifestare ale capitalului întreprinderii
5.2 Criterii de optimizare a structurii financiare

Mecanismul financiar al unei afaceri mici poate fi definit ca sistem al managementului financiar proiectat pentru
a organiza, planifica și a încuraja fluxurile financiare cu scopul de a influența efectiv asupra stabilității financiare.
Funcţionarea unui mecanism de finanţare a întreprinderii presupune un studiu care include următoarele elemente:

 Determinarea necesarului de finanţe,

 Determinarea surselor de finanţare,
 Stabilirea structurii fondurilor de finanţare .

Orice schimb implică două mişcări de sens contrar: una generată de transfer de bunuri şi servicii, iar altagenerată
de transfer de bani. Cantitatea de bunuri şi monedă transferate într-o anumită perioadă între agenţii economici se
numeşte flux. Fluxurile pot fi: reale sau fizice (de bunuri şi servicii); financiare (monedă)
Fluxurile financiare pot fi:

 Fluxuri financiare de contrapartidă

 Fluxuri financiare decalate
 Fluxuri financiare multiple
 Fluxuri financiare autonome
Capitalurile întreprinderii pot fi:

 Capitaluri proprii – ce se formează din surse sau contribuţii externe şi surse sau contribuţii interne.
Contribuţiile externe cuprind aportul proprietarilor şi, eventual, unele aporturi ale statului, ale altor
colectivităţi şi organisme specializate, iar cele interne sunt resurse care se degajă, în principal, din
capacitatea de autofinanţare a întreprinderii.
 Capitaluri împrumutate – ce pot fi grupate în trei categorii, din punctul de vedere al termenelor de
acordare sau de utilizare:
o Împrumuturi pe termen lung cu scadenţă mai mare de 5 ani ce finanţează în deosebi activele fixe
pot fi grupate în următoarele categorii:
 Împrumuturi obligatare (pe bază de acţiuni şi obligaţiuni);
 Împrumuturi de la organismele publice specializate;
 Împrumuturi de la stat;
 Împrumuturi de la bănci.
o Împrumuturi pe termen mediu cu scadenţă 1-5 ani ce finanţează activele fixe;
o Împrumuturi pe termen scurt cu scadenţă mai mică de 1 an ce finanţează în deosebi
activelecirculante.

Capitalul permanent se compune din fonduri proprii şi din împrumuturi pe termen lung şi mijlociu şiacoperă
activele materiale pe termen lung.
Resursele de trezorerie sunt formate din credite bancare pe termen scurt, precum şi din credite
comerciale şi acoperă o parte a activelor circulante.
Într-o formă mai simplificată structura financiară se poate aprecia după raportul care reflectă pondereafinanţării
pe baza resurselor împrumutate faţă de resursele proprii.

Datoriitotale
Structura 

financiara
Capital
propriu

În procesul formării unei structuri financiare optime este necesar de a efectua o analiză financiară, cualte
cuvinte de a calcula anumiţi indicatori.

Indicatorii capacităţii de îndatorare (normele uzuale bancare)

1. CÎG – coeficientul îndatorării globale

Datoriitotale 2
CIG   ;
1.1 Pasivtotal 3

Datoriitotale
2
1.2 CIG  Capitalpropriu

2. CÎT– coeficientul îndatorării la termen

 Datoriila _ termen  1 ;

2.1 CIT  2
Capitalpermanent
 CIT  Datoriila _ termen
1
2.2 Capitalpropriu

Dacă întreprinderea atinge valorile maxime ale acestor indicatori, înseamnă că ea are capacitatea de îndatorare
saturată şi nu mai poate primi noi credite. Este suficient ca un singur indicator să fie depăşit ca operaţiunea de
creditare să nu se realizeze.
Efectul de îndatorare reprezintă rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe care îl obţine agentul economic ca
urmare a folosirii capitalului împrumutat şi este direct proporţional cu structura financiară şi cu diferenţa dintre
rata rentabilităţii economice(Re) şi rata dobânzii (D) respectiv, costul capitalului împrumutat.

Datorii

Efect Capital * (Re D)
de _ indatorare
 propriu

Rentabilitatea economică reprezintă - eficienţa mijloacelor utilizate în procesul de producţie, indiferent de faptul, dacă
acestea sunt formate pe seama surselor proprii sau împrumutate de finanţare.

Rentabilitatea economică reprezintă

Re=Profit /Active

5.3 Esența politicii financiare

Politica financiară reprezintă o parte componentă a politicii generale a întreprinderii avînd oinfluenţă deosebită asupra
constituirii, repartizării şi folosirii fondurilor în scopul realizăriiprogramelor economice curente şi de dezvoltare a
creşterii eficienţei ciclurilor operaţionale şi de investiţii precum şi a întregii activităţi.
Între politica generală economică şi cea financiară există puncte de corelaţie, deoarece politica financiară are misiunea de a
rezolva aspectele legate de metodele de procurare a fondurilor,alocarea pe destinaţii şi folosirea eficientă a acestora,
asigurarea echilibrului financiar, reducerea preţurilor, costului capitalului etc.
Deciziile de politică financiară se sprijină pe structura financiară adoptată de întreprindere în funcţie de obiectivele sale de
rentabilitate, de creştere şi de risc.
Principalele sarcini ale politicii financiare constau în alegerea unui ritm de creştere a capitalului economic şi de
modalităţile de finanţare a acestei creşteri, deoarece o asemenea alegeregenerează sporirea capitalului financiar şi gradul de
autonomie a întreprinderii. Alegerile depind de obiectivele întreprinderii şi de mediul înconjurător şi sunt guvernate de
relaţiile de putere în interiorul întreprinderii.
Scopul întreprinderii este obţinerea profitului al cărui nivel depinde de creşterea capitalului financiar, capital care exprimă
bogăţia acţionarilor. În acest cadru întreprinderea va maximiza capitalul economic prin decizia dublă de investire şi
finanţare. Asupra politicii financiare a întreprinderii exercită o influenţă deosebită: acţionarii, statul, împrumutătorii ş.a.
factori din mediul înconjurător. Acest mediu influenţează activitatea economico-financiară şi politica financiară printr-o
serie de constrîngeri cum sunt:

a) inflaţia
b) avansarea tehnologică
c) efectuarea controlului din partea creditorilor
d) politica monetară şi fiscală etc.
Managementul financiar determină suma necesară pentru finanţare, iar apoi în baza decizieisale se hotărăşte asupra
posibilităţilor de finanţare din capitalul permanent.
Politica financiară a agentului economic reflectă corelarea unei duble strategii, solvabilitateşi rentabilitate.
Elaborarea unei politici financiare priveşte determinarea nevoilor de finanţare pentru o perioadă anumită de timp, alegerea
unei variante de îndatorare, adică a unei modalităţi de finanţareprin fonduri proprii sau credite, precum şi raportul dintre
nevoile finanţate pe TS sau pe TL.
Avansarea de capital din partea unui întreprinzător are în vedere 2 destinaţii: active imobilizate şi active circulante.
Pentru ei este raţional să-şi acopere activele imobilizate şi o parte din activele curente prin finanţări cu caracter
permanent.
Folosirea creditelor pentru acoperirea anumitor nevoi creează posibilitatea sporirii rentabilităţii financiare a întreprinderii
antrenînd şi anumite riscuri financiare.
Politica financiară nu se mărgineşte cu luarea deciziilor de investire şi finanţare ce exprimă totodată condiţiile actuale sub
diverse aspecte şi mai ales la ritmul şi modalităţile de creştere a capitalului în anumite perioade.

POLITICA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

– Concept şi sfera de cuprindere a politicii financiare

– Decizii financiare la întreprindere
– Politica de credit promovată la întreprindere
– Politica de dividend
– Riscuri financiare

- Concept şi sfera de cuprindere a politicii financiare

Politica financiară
reprezintă o parte componentă a politicii generale a întreprinderii avînd o influenţă deosebită asupra constituirii,
repartizării şi folosirii fondurilor în scopul realizării programelor economice curente şi de dezvoltare a creşterii eficienţei
ciclurilor operaţionale şi de investiţii precum şi a întregii activităţi.

Sarcinile ale politicii financiare

constau în alegerea unui ritm de creştere a capitalului economic şi de modalităţile de finanţare a acesteicreşteri,
deoarece o asemenea alegere generează sporirea capitalului financiar şi gradul de autonomie a întreprinderii.

Politica financiară poate fi privită la nivel

- La nivel macroeconomic

politica financiară este o componentă a politicii generale a statului, acţionând necontenit asupra procesului deformare şi
repartizare a fondurilor astfel încât pe de o parte să se obţină veniturile necesare statului, iar pe de altă parte, să se atingă
anumite obiective de strategie a dezvoltării economice.

Prin modul cum se înfăptuieşte ca şi prin obiectivele pe care le urmăreşte, politica financiară a statuluiacţionând în sfera
repartiţiei influenţează hotărârilor producţia, circulaţia şi chiar consumul.

- La nivel microeconomic,
 la nivelul agenţilor economici, deciziile de politică financiară se sprijină pe structura financiară a societăţilor, pe
obiectivele de rentabilitate şi de creştere având în vedere şi riscurile posibile.

Flexibilitatea financiara capacitatea întreprinderii de a se adapta la transformările survenite în mediul săuşi/sau în

activitatea sa, schimbări ce pot afecta toate domeniile de gestiune (strategică, comercială, a

resurselor umane, financiară).

În ceea ce priveşte flexibilitatea, din punct de vedere a politicii financiare se are în vedere cel puţin treiaspecte.
 - în primul rând,

flexibilitatea financiară se apreciază în raport de capacitatea pe care întreprinderea o manifestă în materie demobilizare
rapidă de lichidităţi.

- în al doilea rând,

flexibilitatea financiară se apreciază în raport cu capacitatea de finanţare a întreprinderii. Posibilitatea de a

recurge la resurse proprii sau de a beneficia de noi credite (capacitate de îndatorare) permite într-adevăr
întreprinderii să obţină în caz de nevoie, noi fonduri care-i vor permite să reacţioneze la modificările

imprevizibile din domeniul său de activitate.

c) în al treilea rând,

flexibilitatea întreprinderii poate fi legată de posibilităţile pe care întreprinderea le are de a diviza nevoile definanţare la
realizarea proiectelor sale de investiţii în curs sau prevăzute, dar şi în activitatea sa curentă.

- Decizii financiare la întreprindere

Orice întreprindere pentru a-şi efectua activitatea financiară elaborează decizii financiare.
Principalele decizii de politică financiară sunt:

Decizia de investire - decizia de a plasa capitalul într-o anumită operaţiune, este rezultatul corelării dintrecostul
capitalului utilizat şi rentabilitatea calculată.

Decizia de finanţare - opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de finanţare a proiectelor avute în vedere prin fonduri
proprii, împrumutate sau participaţie.

Decizia de autofinanţare - este principiul cel mai răspîndit şi arată că întreprinderile trebuie să-şi asigure
dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive obţinute în exerciţiile anterioare.

Politica de dividend opţiunea întreprinderii de a distribui sau nu dividende în anumite exerciţii financiare de creştere
continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a mărimii dividendelor de la an la an urmărindun anumit scop.

Decizia de investire

Costul capitalului (Cc) constituie legătura directă între rentabilitatea investiţiilor şi rentabilitatea reclamată deaducătorii de
capital.

În cazul în care întreprinderea investeşte în proiecte cu

 Re < Cc

ea va fi sancţionată economic pe piaţă în felul următor:

- Dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare ea va obţine pierderi contabile în măsura în care
rezultatele financiare sunt mai mici decît cheltuielile financiare.

- Dacă întreprinderea este finanţată din capital propriu, pierderile contabile se transmit asupra capitalului
propriu micşorîndu-l, însă dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu Re > Cc ea nu va avea probleme cu
suportarea cheltuielilor financiare şi se vor crea posibilităţi de creştere a volumului capitalului propriu.

Pentru a clarifica posibilitatea alegerii între două căi de finanţare se procedează la analiza cîtorva indicatori şi
anume: Rentabilitatea, Solvabilitatea, Lichiditatea pentru a afla situaţia financiară şi necesarul precum şi posibilităţii
implementării deciziei de finanţare.

Incidenţa acestor indicatori asupra deciziei de finanţare se prezintă în felul următor:

 dacă R > Rd,

atunci este oportună apelarea la împrumuturi deoarece în astfel de cazuri îndatorarea contribuie la
creşterea masei profitului şi creşterea randamentului capitalului propriu.

 decizia de finanţare prin îndatorare are o influenţă pozitivă asupra solvabilităţii, însă în cazul producerii
unor pierderi solvabilitatea degradează mult mai repede.
 finanţarea prin îndatorare are influenţă pozitivă şi asupra lichidităţii, însă avînd în vedere faptul că resursele
primite prin îndatorare cu un termen limitat este necesar ca durata de întrebuinţare a resurselor să nu depăşească
scadenţa sumelor împrumutate.

Decizia de autofinanţare

Autofinanţarea prezintă avantaje reale pentru întreprindere şi pentru acţionari.

• întreprinderea, ca persoană juridică, este avantajată deoarece pentru realizarea creşterii economice nu
are nevoie să apeleze la resurse externe sau la acţionari pentru a-i convinge să cumpere acţiuni sau să
sporească valoarea nominală a acţiunilor şi nici să apeleze la piaţa financiară de capitaluri.
 • acţionarii sunt avantajaţi deoarece fără nici un efort financiar din partea lor creşte valoarea bursieră a
întreprinderii şi a acţiunilor pe care le deţin, adică creşte bogăţia acţionarilor.

POLITICA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

(3) Concept şi sfera de cuprindere a politicii financiare

(4) Decizii financiare la întreprindere
(5) Politica de credit promovată la întreprindere
(6) Politica de dividend
(7) Riscuri financiare

6. Politica de credit promovată la întreprindere

Politica de credit promovată la nivel de întreprindere cuprinde:

Politica de atragere a creditelor - are ca scop asigurarea echilibrului financiar între nevoile de finanțare
a întreprinderii și posibilitățile de procurare a acestora.

Adoptarea acesteia are la bază următoarele elementele principale :

• Destinația creditului
• Termen de acordare
• Gajul
• Costul
• Calitatea bunurilor în cazul creditului de la furnizori

Politica de acordare a creditului comercial - are ca scop sporirea cifrei de afaceri.

Adoptarea politicii de credit implică analiza costurilor suportate de întreprindere în cazul acordăriicreditului și
compararea acestora cu costul de neacordare sau restrângere a creditului.

Costurile acordării creditului comercial:

 Dobânda pierdută.
 Creditul acordat clienților reprezintă o imobilizare de resurse bănești cu risc ridicat de nerecuperare (deobicei nu este
purtător de dobândă).

 Pierderea puterii de cumpărare.

Creșterea prețurilor are ca efect reducerea valorii în timp a banilor.

 Costuri legate de înregistrarea și gestionarea creditului.

 Discontul.
 Decizia de acordare a discontului trebuie să fie însoțită de calcule privind costul suportat de întreprindereîn cazul
acordării discontului și costul administrării creditului comercial (plus riscurile aferente).

Costurile neacordării creditului comercial

• Pierderea
• Reducerea vânzărilor
• Sporirea stocurilor de producție și a riscului de apariție a uzurii fizice și morale

Adoptarea politicii în domeniul creditului comercial se bazează pe următoarele elemente

• Perioada creditului
• Discontul
• Credibilitatea clientului

Condițiile acordării creditului comercial se negociază între întreprindere și client, fiind determinate de:

situația financiară a clientului şi poziția pe care acesta o ocupă pe piață, etc.

7. Politica de divident

Dividendul reprezintă remuneraţia pentru deţinerea unei acţiuni pe parcursul unui an şi este singura formă de
participare a acţionarilor la repartizarea profitului pe acţiuni.

Politica de dividend se referă la decizia de a plăti profitul sub formă de dividend acţionarilor sau de a fi reţinut de

întreprindere pentru reinvestire.

Politica optimă a dividendelor asigură echilibrul dintre dividende curente şi creşterea lor viitoare care maxizimizează
preţul acţiunilor. O politică de distribuire a dividendelor poate fi considerată scăzută dacă rata de distribuire nu depăşeşte
20% din profitul net. Politica de distribuire este considerată puternică atunci cînd rata de distribuire a dividendelor
depăşeşte 60% din suma profitului net. Distribuirea dividendelor la acţionari se face prin 2 moduri:

1. plata dividendelor către acţionari

2. răscumpărarea acţiunilor întreprinderii de la acţionari

Politica de dividend este influenţată de 2 categorii de factori:

1. situaţia financiară a întreprinderii

2. preferinţele investitorilor

Situaţia financiară a întreprinderii – atunci cînd întreprinderea atrage credite sau emite obligaţiuni pe piaţa
financiară. Ea se confruntă cu o restricţie care constă în faptul că dividendele vor fi plătite numai după satisfacerea
obligaţiilor faţă de debitori. Majoritatea contractelor de împrumut menţionează faptul că dividendul poate fi plătit numai
atunci cînd există un indice de protecţie cum ar fi indicii lichidităţii curente.
 Preferinţele investitorilor – luînd în considerare politica acţionarilor şi interesele acestora, politica de dividend
trebuie să satisfacă 2 cerinţe:

1) stabilitatea dividendelor distribuite

2) politica credibilă ce se bazează pe un profit real şi o politică de repartizare a lui vizînd interesul pe termen lung a
acţionarilor.

O politică anumită de stabilitate a mărimii dividendului este de dorit atît pentru întreprindere, cît şi pentru acţionari,
deoarece, acceptînd această politică, întreprinderea poate influenţa asupra încrederii acţionarilor precum şi asupra
partenerilor de pe piaţa financiară atît a statului, cît şi în afara lui.

Urmărirea politicii de dividend se realizează prin calcularea diverşilor indicatori care exprimă anumite aspecte de
realizări în acest domeniu.

Principalii indicatori ai politicii de dividend sunt:

1. Dividend pe o acţiune = Volumul anual al dividendelor / Numărul acţiunilor

2. Randamentul pe o acţiune = Dividendul pe o acţiune / Cursul acţiunilor

3. Profitul de la o acţiune = Profitul anual al societăţii / Numărul acţiunilor emise

4. Coeficientul de capitalizare = Cursul acţiunilor / Profitul pe o acţiune

5. Activul net contabil pe o aciune =(Total activ – Total datorii) / Numărul acţiunilor

6. Rata distribuirii dividendelor = Valoarea totală al dividendelor plătite (1 an) / Profitul net

5.Riscuri financiare

Riscul financiar
 riscul asumat de întreprindere prin adoptarea îndatorării ca mijloc de finanţare; el este un risc suplimentar şidepinde de
maniera finanţării întreprinderii.

O întreprindere finanţată numai din capital propriu nu comportă risc financiar. Apare atunci cînd
întreprinderea se finanţează prin împrumuturi bancare sau împrumuturi obligatare.
Riscul financiar multiplică riscul economic şi depinde de capacitatea întreprinderii de a-şi acoperi sarcinile
financiare.

Tipuri de riscuri financiare

 riscul dobînzii
  riscul cursului de schimb valutar
 riscul de credit (nerambursabil)

Cu cît structura financiară a întreprinderii este mai îndatorată cu atît mai mare este riscul financiar.

este acel care decurge pentru debitor sau creditor din utilizarea ratei fixe sau variabile a dobînzii după
încheierea contractului pînă la scadenţă.

Riscul de dobîndă

El este prezent şi pentru bănci şi pentru întreprindere. În cazul întreprinderii riscul poate avea loc cînd există
excedente de lichiditate care trebuie plasate precum şi atunci cînd apar deficite de lichidităţi care trebuie acoperite
cu credite.

Riscul cursului de schimb valutar

reprezintă pierderea în urma deprecierii valutei din contract. El este suportat de întreprinderi asupraansamblului
operaţiunilor efectuate în monedă străină.

Riscul valutar poate fi: risc asupra operaţiunilor comerciale, risc asupra operaţiunilor financiare, risc
de grup