1.

CONCEPTUL DE FINANTE

a) cuvântul finanţe este strâns legat de acela de bani (în vorbirea curentă adesea substituindu-se) dar
mai ales de expresia - plată în bani -, deci nu bani pur şi simplu, ci bani angajaţi în efectuarea unei
plăţi;
b) cuvântul finanţe are însă, încă de la începuturile sale, o strânsă legătură cu statul, mai exact spus, cu
veniturile şi cheltuielile băneşti ale acestuia.
finanţele reprezintă operaţiile băneşti ce intervin între participanţii la formarea şi repartizarea
fondurilor băneşti destinate susţinerii acţiunilor publice şi afacerilor private.
2. CONTINUTUL ECONOMIC AL FINANTELOR
Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea unor importante fonduri
băneşti la dispoziţia autorităţilor publice. Aceste fonduri se formează pe seama unei părţi din produsul
intern brut şi sunt utilizate pentru finanţarea nevoilor sociale atât de interes naţional, cât şi local.
Fondurile la care ne referim se constituie pe seama transferului de valoare, de putere de cumpărare de
la diverse persoane fizice şi juridice la dispoziţia organelor administraţiei de stat, centrale şi locale. De
la aceste fonduri se efectuează transferuri de putere de cumpărare către diverşi beneficiari - persoane
fizice şi juridice. Au loc, aşadar, fluxuri de resurse băneşti în dublu sens - către şi de la fondurile
publice - ceea ce generează anumite relaţii (raporturi) sociale între participanţii la acest proces.
Este vorba de:
 relaţiile care apar între participanţii la procesul de constituire a fondurilor de resurse financiare, şi
anume: - agenţii economici, indiferent de forma de proprietate, care desfăşoară activitate cu scop
lucrativ şi membrii societăţii luaţi în mod individual, ca cetăţeni ai statului care realizează venituri -,
pe de o parte, şi colectivitate, reprezentată prin stat, pe de altă parte;
 relaţiile care apar între colectivitate, reprezentată prin stat, pe de o parte, şi beneficiarii fondurilor
băneşti ce se constituie în economie: întreprinderi, instituţii publice, membri ai societăţii luaţi în mod
individual, ca cetăţeni care încasează pensii, alocaţii pentru copii, ajutoare, burse şi alte indemnizaţii,
pe de altă parte.
3. FUNCTIILE FINANTELOR
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice este prezentata ca o functie unitară. Această unitate decurge
din interacţiunea celor două laturi ale sale şi anume: latura de mobilizare a resurselor băneşti în
vederea alimentării fondurilor de natură financiară şi latura repartizării acestor fonduri în vederea
cheltuirii lor pentru realizarea acţiunilor publice şi a afacerilor private.
La constituirea acestora participă:
 întreprinderile, indiferent de forma de proprietate asupra capitalului social şi de forma juridică, de
organizare a acestora;
 instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora;
 populaţia;
 persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate.
Participarea la constituirea fondurilor publice de resurse financiare îmbracă forme diferite şi anume:
impozite, taxe, contribuţii pentru asigurări sociale, amenzi, penalităţi, vărsăminte din veniturile
instituţiilor şi chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi alte bunuri proprietate de stat; venituri din
valorificarea unor bunuri proprietate de stat şi a bunurilor fără stăpân; împrumuturi de stat primite de
la persoane juridice şi fizice; rambursări ale împrumuturilor de stat acordate; dobânzi aferente
împrumuturilor acordate; donaţii, ajutoare şi alte transferuri primite; alte venituri.
Repartiţia propriu-zisă este precedată de inventarierea nevoilor sociale existente în anul (perioada) de
referinţă, cuantificarea acestora în expresie bănească şi ierarhizarea lor în funcţie de acuitatea şi
importanţa pe care o prezintă, unele în raport cu celelalte.Distribuirea resurselor financiare reprezintă,
de fapt, dimensionarea volumului cheltuielilor publice pe destinaţii, şi anume pentru: a) învăţământ,
sănătate, cultură; b) asigurări sociale şi protecţie socială; c) gospodărie comunală şi locuinţe; d)
apărare naţională; e) ordine publică; f) acţiuni economice; g) alte acţiuni; h) datorie publică. În cadrul
fiecărei destinaţii, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni.
Funcţia de control a finanţelor publice
Finanţele publice au şi menirea de a mijloci exercitarea controlului bănesc asupra unor domenii ale
activităţii economice şi sociale îndeplinind funcţia de control.
Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de resurse
financiare publice constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Aceasta este interesată în:
asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor sociale; dirijarea resurselor respective cu
luarea în considerare a priorităţilor stabilite de autorităţile abilitate; utilizarea resurselor financiare în
condiţii de maximă eficientă economică, eficacitate socială şi de altă natură; armonizarea intereselor
imediate ale societăţii cu cele de perspectivă la dimensionarea resurselor financiare puse la dispoziţia
statului şi, respectiv, a colectivităţilor locale şi la orientarea acestora către diferite destinaţii.
6. MECANISMUL FINANCIAR-CARACTERIZARE GENERALA
Mecanismul financiar reprezintă un ansamblu de metode şi instrumente de natură financiară
reglementate de dreptul financiar şi aplicate în practică de organe cu funcții în domeniul finantelor
pentru influențarea proceselor social economice.
7. SISTEMUL FINANCIAR
Reprezintă toate componentele finanțelor privite din următoarele puncte de vedere:
a) ca un sistem de relaţii economice, în expresie bănească, ce exprimă un transfer de resurse
financiare, ce se produc în anumite condiţii;
b) ca un sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie în economie la anumite eşaloane şi se
utilizează în scopuri precis determinate;
c) ca un sistem de planuri financiare, care reflectă anumite procese prevăzute a se produce în
economie, în cursul unei perioade de timp determinate;
d) ca un sistem de instituţii şi organe, care participă la organizarea relaţiilor, la constituirea şi
distribuirea fondurilor, precum şi la elaborarea, executarea şi controlul planurilor financiare.
8. COMPONENTELE MECANISMULUI FINANCIAR
Mecanismul financiar are o structură complexă care cuprinde:
a) sistemul financiar;
b) pârghiile financiare utilizate de stat pentru influenţarea activităţii economice;
c) metodele administrative de conducere folosite în domeniul finanţelor;
d) cadrul instituţional alcătuit din instituţii şi organe cu atribuţii în domeniul finanţelor;
e) cadrul juridic, format din legi, hotărâri, ordonanţe şi alte reglementări cu caracter normativ în
domeniul finanţelor
9. PARGHIILE ECONOMICO-FINANCIARE
Fondurile de resurse financiare publice, care se constituie în economia naţionalã, sunt alimentate pe
seama unor prelevãri obligatorii ori facultative, de la diverse persoane juridice şi fizice şi sunt dirijate
către diverşi beneficiari aparţinând sectorului public, celui privat sau populaţiei, cu titlu definitiv şi
nerambursabil, sau în condiţii de rambursabilitate, după caz, în funcţie de forma de proprietate şi de
natura fondurilor de resurse financiare.
Pârghii fiscale
Pârghii bugetare
Pârghii monetare , valutare
10. STRUCTURA RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE
Structura resurselor financiare publice se referă la modul în care guvernul unei țări își alocă și
folosește fondurile publice. Acestea pot fi împărțite în două categorii principale: veniturile publice și
cheltuielile publice.
Veniturile publice sunt surse de finanțare ale guvernului, cum ar fi impozitele, taxele, amenzi și alte
surse. Acestea sunt utilizate pentru a finanța cheltuielile guvernamentale și pentru a acoperi deficitul
bugetar, dacă este cazul.
Cheltuielile publice sunt sumele cheltuite de guvern pentru a finanța serviciile publice și programele
sociale. Acestea pot include cheltuieli pentru educație, sănătate, apărare, infrastructură și alte cheltuieli
necesare pentru funcționarea guvernului și a societății.
11. FACTORII CARE INFLUENTEAZA STRUCTURA RESURSELOR FINANCIARE
Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul şi evoluţia cheltuielilor
publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat, este influenţată de un
ansamblu de factori, printre care pot fi menţionaţi:
 factori economici, care imprimă o anumită evoluţie a produsului intern brut, ceea ce poate să
determine sporirea veniturilor impozabile;
 factori monetari (dobândă, credit, masă monetară), care îşi transmit influenţa prin preţ. Creşterea
preţurilor, accentuarea fenomenelor inflaţioniste generează sporirea resurselor din
impozite şi taxe;
 factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor în scopul asigurării nevoilor de educaţie,
protecţie şi asigurări sociale, sănătate etc.;
 factori demografici, care în anumite condiţii pot influenţa numărul populaţiei active şi sporirea
numărului contribuabililor;
 factori politici şi militari care, prin măsurile de politică economică, socială sau financiară pe care le
implică, pot avea ca efect sporirea producţiei şi a veniturilor, creşterea contribuţiilor pentru asigurările
sociale, sporirea fiscalităţii, presiuni asupra bugetului general consolidat, influenţând, în acelaşi timp,
nivelul resurselor financiare publice;
 factori de natură financiară, ce sintetizează influenţa celorlalţi factori prin dimensiunea
cheltuielilor publice. Totodată, volumul cheltuielilor influenţează mărimea deficitului
bugetar, a cărui acoperire necesită resurse publice suplimentare.
12. ELEMENTELE IMPOZITULUI
a) Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia.
Astfel, de exemplu, la impozitul pe salariu, subiect al impozitului este muncitorul sau funcţionarul, la
impozitul pe profit - agentul economic, la impozitul pe succesiuni - moştenitorul (moştenitorii) etc. în
reglementările fiscale, ca şi în vorbirea curentă, subiectul impozitului este denumit contribuabil.
b) Suportătorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul. În mod
normal, subiectul impozitului ar trebui să fie şi suportătorul real al acestuia. În realitate, sunt frecvente
cazurile în care suportătorul impozitului este o altă persoană decât subiectul. Acest lucru este posibil,
deoarece sunt diverse căi şi mijloace pentru a transpune, într-o măsură mai mare sau mai mică,
impozitele plătite de unele persoane fizice sau juridice în sarcina altora.
c) Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe, obiect al
impunerii poate fi, după caz, venitul sau averea. Astfel, în cazul impozitului pe profit, obiectul
impunerii îl constituie profitul, la impozitul pe salarii - salariul şi alte drepturi de personal, la impozitul
pe donaţiuni - bunurile mobile şi imobile care fac obiectul donaţiei, deci, cu alte cuvinte, averea
donată etc. În cazul impozitelor indirecte, materia supusă impunerii poate fi produsul care face
obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat sau uneori cel exportat etc.
d) Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. În cazul
impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu sursa. În schimb, la impozitele pe
avere, nu întotdeauna există o asemenea coincidenţă, deoarece, de regulă, impozitul se plăteşte din
venitul realizat de pe urma averii respective şi numai arareori acesta diminuează substanţa averii
propriu-zise. Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se foloseşte o anumită unitate de
măsură, care poartă denumirea de unitate de impunere. Drept unitate de impunere putem întâlni:
unitatea monetară în cazul impozitului pe venit, metrul pătrat de suprafaţă utilă la impozitul pe clădiri,
hectarul de teren la impozitul funciar, bucata, kg, litrul etc. la unele taxe de consumaţie.
e) Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere.
Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale (proporţionale, progresive sau
regresive).
13. PRINCIPIILE IMPUNERII
Principiile impunerii sunt reguli și standarde care guvernează modul în care impozitele sunt colectate
și utilizate. Următoarele sunt câteva dintre principiile impunerii:
1. Principiul justeţii impunerii (echităţii fiscale) constă în aceea ca supuşii fiecărui stat
să contribuie, pe cât posibil, cu impozite în funcţie de veniturile pe care le obţin. Prin
promovarea acestui principiu, se urmărea anularea privilegiilor de care se bucurau nobilii şi
clerul în ceea ce priveşte impozitele directe şi participarea tuturor supuşilor statului acoperirea
cheltuielilor publice pe măsura veniturilor obţinute;
2. Principiul certitudinii impunerii presupune ca mărimea impozitelor datorate de
fiecare persoană să fie certă şi nu arbitrară, termenele, modalitatea şi locul de plată să fie
stabilite fără echivoc, pentru a fi cunoscute şi respectate de fiecare plătitor. Prin promovarea
acestui principiu, se urmărea să se pună capăt domniei bunului plac în stabilirea şi încasarea
impozitelor. A. Smith considera că un mic grad de nesiguranţă este un defect mai mare decât
un considerabil grad de nedreptate.
3. Principiul comodităţii perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie percepute la
termenele şi în modul cel mai convenabil pentru contribuabil.
4. Principiul randamentului impozitelor urmărea ca sistemul fiscal să asigure încasarea
impozitelor cu un minim de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru plătitori. Acest
principiu este o reflectare a tezei “guvernului ieftin”, conform căreia aparatul pentru stabilirea
şi perceperea impozitelor, la fel ca întregul aparat de stat, nu trebuie să fie costisitor.
14. ASEZAREA SI PERCEPEREA IMPOZITELOR
stabilirea mărimii obiectului impozabil Această operaţiune are drept scop constatarea şi evaluarea
materiei impozabile.
determinarea cuantumului impozitului După stabilirea obiectului impozabil, se trece la calcularea
impozitului propriu-zis.
perceperea (încasarea) impozitului Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să
aducă la cunoştinţă contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului şi termenele de plată a
acestuia.
15. CARACTERIZAREA GENERALA A IMPOZITELOR DIRECTE
Impozitele directe sunt acele impozite care sunt plătite direct de către persoana fizică sau juridică care
este obligată să le plătească. Acestea sunt impozite care sunt plătite în mod direct la sursă și nu pot fi
transferate sau evitate prin intermediul unui terț.
Cele mai comune tipuri de impozite directe sunt impozitul pe venit și impozitul pe proprietate.
Impozitul pe venit este un impozit care se aplică asupra venitului brut sau a profitului obținut de o
persoană fizică sau juridică. Impozitul pe proprietate se aplică asupra valorii proprietății, inclusiv a
proprietăților imobiliare și a vehiculelor.
Alte exemple de impozite directe pot include impozitul pe avere, impozitul pe dividende sau impozitul
pe plusvaloare.
16. IMPOZITUL PE PROFIT
Impozitul pe profit este un tip de impozit direct care se aplică profitului obținut de o companie sau de
o persoană juridică. Acest impozit se calculează ca o procentuală din profitul net al unei companii,
după deducerea cheltuielilor.
17. IMPOZITUL PE TEREN SI PE CLADIRI
Impozitul pe teren și impozitul pe clădiri sunt tipuri de impozite directe care se aplică proprietății
imobiliare. Acestea sunt plătite de către proprietarii de terenuri și clădiri și sunt utilizate pentru a
finanța serviciile publice și investițiile locale.
Impozitul pe teren se aplică asupra valorii terenului, inclusiv a terenurilor virane și a terenurilor
agricole. Ratele impozitului pe teren variază în funcție de localitate, de valoarea terenului și de
destinația acestuia.
18. IMPOZITUL PE DIVIDENDE
Impozitul pe dividende este un tip de impozit direct care se aplică asupra veniturilor obținute de la
acțiuni sau alte instrumente financiare. Acest impozit se aplică asupra sumelor de bani distribuite de
către companii către acționari sau alți detinatori de instrumente financiare, ca răsplată pentru investiția
lor în companie.
19. CARACTERIZAREA GENERALA A IMPOZITELOR INDIRECTE
Impozitele indirecte sunt acele impozite care nu sunt direct legate de venitul sau profitul unei persoane
sau companii, ci mai degrabă sunt legate de consumul de bunuri sau servicii. Acestea sunt colectate
prin intermediul prețurilor produselor sau serviciilor și sunt platite de consumatori atunci când
cumpără aceste produse sau servicii.
Exemple de impozite indirecte incluse TVA (taxa pe valoarea adăugată), accizele (impozite asupra
produselor precum alcoolul, tutunul sau carburanții), taxa pe import și taxa pe servicii.
20. TAXELE DE CONSUMATIE
Taxele de consumaţie relevă prelevările fiscale care „răspund cel mai bine definiţiei
impozitelor indirecte, în măsura în care se aplică în momentul schimburilor de bunuri şi/sau
servicii sau derulării unor operaţiuni de cesiune a elementelor de patrimoniu” fiind cuprinse
în preţul de vânzare al mărfurilor şi serviciilor care circulă în interiorul statului cere impune
respectivele prelevări obligatorii.

Taxele speciale de consumaţie sau accize

Taxele specifice de consumaţie sau accizele sunt aşezate asupra unor produse care se
consumă în cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, pentru ca în acest
fel impozitul să aibă în mod constant un randament fiscal cât mai ridicat. Drept urmare,
accizele se instituie asupra unor produse care au o cerere neelastică, cum sunt: vinul, cidrul,
berea, apele minerale etc.

21. TAXELE VAMALE

Taxele vamale sunt impozite aplicate produselor importate sau exportate într-un anumit stat sau
regiune. Acestea sunt colectate de către autoritățile vamale la punctele de frontieră și sunt incluse în
prețul final al produselor importate.
Scopul principal al taxelor vamale este de a proteja producătorii naționali prin creșterea costurilor
produselor importate, creând astfel un avantaj competitiv pentru producătorii locali. Acestea pot fi, de
asemenea, utilizate pentru a genera venit pentru guvern sau pentru a reglementa importul sau exportul
anumitor produse (cum ar fi produsele periculoase sau produsele cu un impact negativ asupra
mediului).
22. MONOPOLURILE FISCALE
Monopolurile fiscale, în funcţie de sfera lor de cuprindere, pot fi depline sau parţiale. Monopolurile
fiscale depline se instituie de către stat atât asupra producţiei, cât şi asupra comerţului cu ridicata ori
cu amănuntul a unor mărfuri. În schimb, monopolurile parţiale sunt instituite fie numai asupra
producţiei şi comerţului cu ridicata, fie numai asupra comerţului cu amănuntul.
Monopolurile fiscale pot fi utilizate pentru a controla accesul la anumite produse și pentru a
reglementa comportamentul consumatorilor prin influențarea prețurilor acestor produse. De exemplu,
taxarea tutunului poate fi utilizată pentru a reduce consumul acestuia și pentru a proteja sănătatea
publică.
23. ALTE TAXE
Taxa pe mijloace de transport - o taxă indirectă care se aplică la achiziția sau înregistrarea vehiculelor,
cum ar fi mașini sau motociclete
Taxa pe energie - o taxă indirectă care se aplică la achiziția de energie, cum ar fi electricitate sau gaz
Taxa pe servicii publice - o taxă indirectă care se aplică la serviciile publice, cum ar fi apa sau
canalizarea
24. ASEMANARI SI DEOSEBIRI INTRE IMPOZITELE DIRECTE SI CELE INDIRECTE
Asemanari:
Ambele sunt surse de venit pentru guvern si sunt utilizate pentru a finanta cheltuielile publice.
Ambele sunt obligatorii si trebuie platite de catre contribuabili.
Deosebiri:
Modul de aplicare: Impozitele directe se aplica la sursa si sunt calculate in functie de venitul sau
proprietatea detinuta de contribuabil, in timp ce impozitele indirecte se aplică la achiziția de bunuri și
servicii.
Incidența: Impozitele directe au o incidență mai mare asupra persoanelor cu venituri mai mari, in timp
ce impozitele indirecte afectează in mod egal toți consumatorii, indiferent de venitul lor.
Gradul de vizibilitate: Impozitele indirecte sunt mai puțin vizibile, deoarece sunt incluse în prețul
produselor și serviciilor, în timp ce impozitele directe sunt mai vizibile, deoarece sunt plătite direct de
către contribuabili.
Flexibilitate: Impozitele indirecte sunt mai puțin flexibile, deoarece nu pot fi evitate prin modificarea
comportamentului de cheltuieli, în timp ce impozitele directe pot fi mai flexibile, deoarece
contribuabilii pot ajusta comportamentul lor fiscal pentru a reduce impozitul pe care trebuie să-l
plătească.
25. CLASIFICAREA CHELTUIELILOR PUBLICE
Clasificaţia administrativă. Această clasificaţie are la bază criteriul instituţiilor prin care se efectuează
cheltuielile publice: ministere (departamente, agenţii guvernamentale), instituţii publice autonome,
unităţi administrativ-teritoriale etc.
Clasificaţia economică. În cadrul acesteia se folosesc două criterii de grupare: primul, conform căruia
cheltuielile se împart în: cheltuieli curente (de funcţionare), şi cheltuieli de capital (cu caracter de
investiţii); al doilea, care împarte cheltuielile în cheltuieli ale serviciilor publice sau administrative şi
cheltuieli de transfer (de redistribuire).
Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate, spre care
sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor legate de efectuarea unor
transferuri între diferitele niveluri ale administraţiilor publice, plata dobânzilor la datoria publică sau
constituirea de rezerve la dispoziţia autorităţii executive.
Clasificaţia financiară. În funcţie de momentul în care se efectuează şi de modul în care afectează
resursele financiare publice, cheltuielile publice se grupează în: cheltuieli definitive; cheltuieli
temporare şi/sau operaţiuni de trezorerie şi cheltuieli virtuale sau posibile.
Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale. În cadrul acesteia,
cheltuielile publice se împart în cheltuieli reale (negative) şi cheltuieli economice (pozitive).
26. CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU ACTIUNI SOCIAL-CULTURALE
În epoca contemporană (după 1950), efectuarea acestor cheltuieli se bazează pe concepţia “statului
bunăstării” (welfare state) ale cărui principii sunt:

 garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate;

 creşterea securităţii sociale în special pentru categoriile defavorizate (bolnavi, bătrâni,
handicapaţi, orfani, şomeri ş.a.);
 asigurarea unui standard de viaţă evoluând pozitiv, pe baza unor servicii sociale predeterminate
de regimul politico-statal, de tradiţii, de nivelul de cultură şi civilizaţie deja atins ş.a.

27. FINANTAREA CHELTUIELILOR SOCIAL-CULTURALE

fondurile bugetare, care constituie în multe cazuri sursa principală şi care, în România, includ bugetul
de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi unele fonduri speciale;
cotizaţii sau contribuţii ale persoanelor fizice sau juridice şi care alimentează unele fonduri
predestinate cum sunt fondul de asigurări sociale, fondul pentru ajutor de şomaj, fondul pentru
sănătate ş.a.
fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private, pentru acţiuni privind protecţia muncii,
perfecţionarea pregătirii profesionale a angajaţilor, acţiuni sociale iniţiate de respectivele firme;
venituri ale unor instituţii social-culturale din propria lor activitate;
veniturile populaţiei, din care aceasta suportă prin tarife / preţuri etc., costul unor servicii / bunuri de
factură social - culturală;
fondurile organizaţiilor nelucrative (fundaţii, aşezăminte, societăţi filantropice, organizaţii
neguvernamentale, instituţii de cult ş.a)
surse externe din partea unor organizaţii internaţionale (Banca Mondială, Organizaţia mondială a
sănătăţii, UNICEF), organisme regionale (UNESCO, Uniunea Europeană) sau state.
28. CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU INVATAMANT
Cheltuielile publice pentru învăţământ reflectă politica educaţională a statului.
Cheltuielile publice pentru educație sunt un element important al cheltuielilor publice, deoarece
educația este esențială pentru dezvoltarea unei societăți competitive și prosperoase. Acestea pot
include:
Salariile personalului didactic: salariile profesorilor și personalului administrativ sunt o cheltuială
majoră a bugetului pentru educație.
Investiții în infrastructura școlară: guvernul poate cheltui bani pentru construirea și îmbunătățirea
clădirilor școlare, dotarea acestora cu tehnologie modernă și echipamente educationale.
Program de burse și granturi: guvernul poate oferi burse și granturi pentru studenții care au nevoie de
sprijin financiar pentru a continua studiile.
Program de formare continuă: guvernul poate investi în programe de formare continuă pentru
profesori pentru a-i ajuta să își îmbunătățească cunoștințele și abilitățile didactice.
Cercetare științifică: guvernul poate finanța proiecte de cercetare științifică în domeniul educației
pentru a îmbunătăți calitatea învățământului.
29. CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU SANATATE
Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitară a statului.
Cheltuielile publice pentru sănătate sunt un element important al cheltuielilor publice, deoarece
sănătatea este esențială pentru binele cetățenilor și pentru dezvoltarea unei societăți productive.
Acestea pot include:
Servicii medicale: guvernul poate finanța servicii medicale pentru cetățeni, cum ar fi consultații
medicale, tratamente și intervenții chirurgicale.
Infrastructura medicală: guvernul poate cheltui bani pentru construirea și îmbunătățirea spitalelor și a
altor facilități medicale, precum și pentru achiziționarea de echipamente medicale moderne.
Program de asigurare a sănătății: guvernul poate oferi asigurări de sănătate pentru cetățeni, în special
pentru cei care nu au acces la acestea prin alte mijloace.
Cercetare medicală: guvernul poate finanța proiecte de cercetare medicală pentru a îmbunătăți calitatea
serviciilor medicale și pentru a identifica noi tratamente pentru boli.
Educație medicală: guvernul poate finanța programe de formare pentru personalul medical, inclusiv
medici, asistenți medicali și farmaciști.
30. CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU CULTURA
Cheltuielile publice pentru cultură reprezintă sumele alocate de către guvern pentru finanțarea
activităților cultural-artistice, patrimoniului cultural, muzeelor, teatrelor, bibliotecilor, sălilor de
concerte și a altor instituții cultural-artistice. Scopul acestor cheltuieli este de a promova cultura și
arta, de a păstra și proteja patrimoniul cultural și de a oferi acces la informație, divertisment și educație
culturală cetățenilor. Finanțarea acestor cheltuieli poate fi asigurată prin bugetul general al statului,
prin fonduri europene sau prin sponsorizări privațe.
31. CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU ACTIUNI ECONOMICE
Cheltuielile publice pentru acțiuni economice reprezintă sumele alocate de către guvern pentru a
sprijini și dezvolta economia. Acestea pot include investiții în infrastructură, subvenții și ajutoare
pentru întreprinderi, programe de formare profesională și finanțarea cercetării și dezvoltării. Scopul
acestor cheltuieli este de a îmbunătăți competitivitatea economiei, de a crea locuri de muncă și de a
îmbunătăți standardul de viață al cetățenilor. Finanțarea acestor cheltuieli poate fi asigurată prin
bugetul general al statului, prin fonduri europene sau prin alte surse.
32. AJUTOARELE FINANCIARE DIRECTE
Ajutoarele financiare directe sunt subvenții sau alte forme de sprijin financiar acordate întreprinderilor
sau persoanelor fizice de către guvern sau alte instituții publice. Scopul acestor ajutoare este de a
sprijini sectoarele economice sau grupurile de populație care se confruntă cu probleme sau dificultăți
financiare. Acestea pot fi acordate pentru a sprijini investițiile, pentru a compensa pierderile cauzate
de condiții economice nefavorabile sau pentru a finanța proiecte cu impact social și economic pozitiv.
Finanțarea ajutoarelor financiare directe poate fi asigurată prin bugetul general al statului sau prin
fonduri europene.
33. AJUTOARELE FINANCIARE INDIRECTE
Ajutoarele financiare indirecte sunt forme de sprijin financiar acordate întreprinderilor sau persoanelor
fizice prin intermediul unor instrumente financiare sau fiscale, cum ar fi garanții, credite preferentiale
sau scutiri fiscale. Scopul acestor ajutoare este de a sprijini sectoarele economice sau grupurile de
populație care se confruntă cu probleme sau dificultăți financiare. De exemplu, guvernul poate acorda
o garanție pentru un împrumut luat de o întreprindere, pentru a îmbunătăți accesul la finanțare și a
reduce costul acesteia.
34. CHELTUIELILE PENTRU PROTECTIA MEDIULUI
Cheltuielile pentru protecția mediului reprezintă suma de bani alocate de guvern sau de alte organizații
pentru a proteja, conserva și îmbunătăți calitatea mediului. Acestea includ investiții în tehnologii verzi,
programe de educație pentru conservarea mediului, proiecte de gestionare a deșeurilor și de reabilitare
a zonelor afectate de poluare.

35. CHELTUIELILE PRIVIND ASIGURARILE SOCIALE

Cheltuielile privind asigurările sociale reprezintă suma de bani cheltuită de guvern sau de alte
organizații pentru a asigura protecția socială a cetățenilor. Acestea includ programe de pensii, asistență
medicală, asistență socială și alte programe de asigurare socială.
Cheltuielile privind asigurările sociale sunt finanțate prin contribuțiile cetățenilor, prin intermediul
impozitelor și taxelor, precum și prin transferuri de la guvern către organizațiile responsabile cu
administrarea acestor programe.
36. COMPONENTELE SISTEMULUI DE ASIGURARI SOCIALE
În ţara noastră, sistemul asigurărilor sociale cuprinde următoarele componente:
1) asigurările sociale de stat cu caracter general, gestionate în principal de Ministerul Muncii şi
Protecţiei Sociale şi de Casa Naţională a Asigurărilor Sociale;
2) asigurările sociale profesionale gestionate fie de un organism guvernamental, fie de unul
profesional şi care includ:
asigurările sociale din cooperaţia meşteşugărească şi ale meşteşugarilor cu ateliere proprii;
asigurările sociale din asociaţiile agricole;
asigurările sociale ale agricultorilor cu gospodărie proprie;
asigurările sociale ale avocaţilor;
asigurările sociale ale slujitorilor cultelor;
asigurările sociale ale artiştilor (plasticieni, muzicieni, compozitori, scriitori);
3) asigurările sociale pentru sănătate dedicate exclusiv acestui scop şi care sunt gestionate de Casa
Naţională de Asigurări pentru Sănătate şi de Casele Judeţene şi a Municipiului Bucureşti.
37. ASIGURARILE SOCIALE DE STAT
Sistemul de asigurări sociale este un sistem de protecție socială care asigură un nivel minim de venit și
îngrijire pentru membrii societății care au nevoie. Componentele unui sistem de asigurări sociale pot
include:
Pensii: Un program de pensii care oferă venit garantat pentru persoanele ajunse la vârsta pensionării
sau pentru cei care sunt în imposibilitatea de a lucra din cauza vârstei, bolii sau handicapului.
Asigurări medicale: Un program care oferă acces la servicii medicale pentru toți membrii societății, fie
prin intermediul asigurărilor publice sau private.
Ajutoare sociale: Un program care oferă ajutor financiar persoanelor aflate în situații financiare
vulnerabile, cum ar fi săracii, persoanele fără loc de muncă sau familiile monoparentale.
Asigurări de șomaj: Un program care oferă venit și asistență pentru persoanele care au pierdut locul de
muncă sau sunt în căutarea unuia.
Asigurări de invaliditate: Un program care oferă venit și îngrijire pentru persoanele cu handicap sau
invaliditate.
38. PILONII I, II SI III DE PENSIE
Pilonii I, II si III de pensie reprezinta trei componente ale sistemului de pensii publice din unele tari.
Pilonul I de pensie reprezinta sistemul de pensii obligatorii de stat, unde angajatii si angajatorii
contribuie la un fond public, iar in schimb, cetatenii primesc o pensie in momentul in care se
pensioneaza.
Pilonul II de pensie se refera la sistemul de pensii facultative, unde angajatii pot opta sa isi
administreze propriile contributii la un fond de pensii privat, cu scopul de a-si mari suma de pensie la
momentul pensionarii.
Pilonul III de pensie se refera la sistemul de economisire individuala pentru pensie, unde fiecare
persoana poate sa isi administreze propriile economii si investitii pentru a obtine o suma suplimentara
de pensie la momentul pensionarii.

39. ASIGURARILE SOCIALE PENTRU SANATATE

Sistemul de asigurari sociale pentru sanatate se refera la modul prin care sunt acoperite cheltuielile de
sanatate ale unei populatii, prin intermediul unui sistem obligatoriu sau voluntar de asigurari. Acesta
poate fi gestionat de guvern sau de organisme private, cu scopul de a asigura accesibilitatea la servicii
medicale si tratamente adecvate pentru toti membrii unei societati.
40. DEFINIREA BUGETULUI DE STAT
Bugetul de stat este un document financiar anual care prezinta veniturile si cheltuielile estimate ale
statului pe o perioada determinata (de obicei un an fiscal). Acesta reprezinta un plan al guvernului
privind modul in care vor fi cheltuiti banii publici si cum vor fi adunate resursele financiare necesare
pentru acoperirea cheltuielilor.
41. PRINCIPII BUGETARE – ENUMERARE SI DEFINIRE PE SCURT
Principii
1. principiul anualităţii - veniturile şi cheltuielile bugetare să fie aprobate pe o perioadă de un an,
perioadă care corespunde şi exerciţiului bugetar
2. principiul universalităţii - Universalitatea este principiul potrivit căruia veniturile şi
cheltuielile publice trebuie să fie înscrise în buget în sumele lor totale, fără omisiuni şi fără compensări
reciproce.
3. principiul unităţii - principiul unităţii bugetare presupune înscrierea tuturor veniturilor şi
cheltuielilor statului, în sumele lor globale, într-un singur document.
4. principiul neafectarii veniturilor bugetare - Cerinţa acestui principiu rezidă în faptul că
veniturile încasate la buget se depersonalizează, astfel încât veniturile în totalitatea lor se utilizează
pentru acoperirea tuturor cheltuielilor.
5. principiul specializării bugetare - Specializarea bugetară reprezintă principiul potrivit căruia
veniturile bugetare trebuie să fie înscrise în buget şi aprobate de către Parlament pe surse de
provenienţă, iar creditele bugetare pe categorii de cheltuieli.
6. principiul echilibrului bugetar - Echilibrul bugetar se referă atât la întocmirea unor bugete
balansate, cât şi la păstrarea echilibrului în perioada de execuţie a bugetului.
7. principiul publicităţii - Principiul publicităţii stabileşte că „sistemul bugetar este deschis şi
transparent”
8. principiul unităţii monetare - Principiul unităţii monetare obligă ca toate operaţiunile bugetare
să fie exprimate în monedă naţională.
42. REGULILE BUGETARE
cheltuielile bugetare au o destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările conţinute în
legi specifice şi legile bugetare anuale;
în cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor acte normative ale căror prevederi atrag
micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, iniţiatorii au obligaţia să
prevadă şi mijloacele necesare pentru acoperirea minusului de resurse sau plusului de cheltuieli.
43. SPECIALIZAREA BUGETARA
Specializarea bugetară reprezintă principiul potrivit căruia veniturile bugetare trebuie să fie înscrise în
buget şi aprobate de către Parlament pe surse de provenienţă, iar creditele bugetare pe categorii de
cheltuieli. Prin credit bugetar se înţelege suma limită, înscrisă în bugetul de stat şi aprobată de puterea
legislativă, până la care se pot efectua plăţi în contul fiecărei cheltuieli publice.
44. UNITATEA BUGETARA
principiul unităţii bugetare presupune înscrierea tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului, în sumele
lor globale, într-un singur document. Unitatea bugetului este asigurată prin intermediul sistemului
conturilor naţionale, în cadrul căruia conturile administraţiei publice grupează atât cheltuielile şi
veniturile statului, cât şi pe cele aferente colectivităţilor locale şi bugetului asigurărilor sociale.
45. NEAFECTAREA VENITURILOR BUGETARE
Cerinţa acestui principiu rezidă în faptul că veniturile încasate la buget se depersonalizează, astfel
încât veniturile în totalitatea lor se utilizează pentru acoperirea tuturor cheltuielilor.
Acest principiu interzice ca un anumit venit bugetar să fie afectat acoperirii unei anumite cheltuieli.
Aceasta, deoarece nu se poate realiza o concordanţă deplină între mărimea unui venit şi nivelul
cheltuielilor ce urmează a fi finanţate pe seama venitului special afectat. În practică se înregistrează
frecvente abateri şi de la acest principiu. Astfel, pentru finanţarea unor servicii ale statului sunt scoase
în afara bugetului ordinar venituri care provin din anumite surse. 
46. ECHILIBRUL BUGETAR
Echilibrul bugetar se referă atât la întocmirea unor bugete balansate, cât şi la păstrarea echilibrului în
perioada de execuţie a bugetului.
Asigurarea echilibrului ar fi posibilă prin folosirea uneia dintre următoarele tehnici:
constituirea unui fond de rezervă bugetară pe seama încasărilor din impozite obţinute în perioadele de
prosperitate ale ciclului economic;
tehnica fondului de egalizare are drept punct de pornire perioada de depresiune a ciclului economic şi
vizează restabilirea echilibrului bugetar la nivelul unui interval de timp îndelungat;
tehnica amortizării alternative se bazează pe gestionarea datoriei publice în condiţii de ciclicitate a
activităţii economice.
Fondul de rezervă se constituie în perioada de prosperitate pe seama impozitelor încasate în plus,
datorită sporirii materiei impozabile, şi pe seama reducerii cheltuielilor cu subvenţiile, investiţiile
publice şi protecţia socială, în condiţiile în care afacerile private prosperă, iar şomajul este asanat.
47. BUGETUL ASIGURARILOR SOCIALE DE STAT
Bugetul asigurărilor sociale de stat este planul financiar anual care reflectă constituirea, repartizarea şi
utilizarea fondurilor băneşti necesare ocrotirii pensionarilor, salariaţilor şi membrilor de familie.
Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde la venituri: contribuţia pentru asigurările sociale de stat;
contribuţia parţială a personalului salariat pentru obţinerea biletelor de tratament balnear şi odihnă;
contribuţia parţială şi diferenţiată a pensionarilor pentru trimiterile la tratament balnear; alte venituri
(sumele ce se obţin din lichidarea debitelor din anii anteriori, restituirea subvenţiilor acordate în anii
precedenţi şi nefolosite, majorările şi amenzile aplicate pentru neplata la timp şi integrală a
contribuţiilor de asigurări sociale, restituirea sumelor plătite din eroare, pensii neachitate şi prescrise
etc.), contribuţiile pentru fondul de ajutor de şomaj, a alocaţiei de sprijin şi a ajutorului de integrare
profesională; dobânzi pentru disponibilităţile din conturi. De asemenea, bugetul asigurărilor sociale de
stat este alimentat şi cu excedentul bugetului anului precedent, care se reportează pe anul următor.
48. BUGETELE LOCALE
Bugetele locale reprezintă sumele de bani alocate de autoritățile locale pentru a îndeplini diverse
obiective și necesități în comunitățile lor. Acestea sunt alocate prin intermediul taxelor și impozitelor
colectate local și prin transferuri de la bugetul de stat.
Bugetele locale sunt importante deoarece permit autorităților locale să își gestioneze resursele
financiare pentru a răspunde la nevoile specifice ale comunității lor, precum și pentru a sprijini
proiecte și inițiative în domeniile educației, sănătății, infrastructurii, culturii și sportului.
În plus, acestea oferă oportunități pentru participarea cetățenilor la procesul de luare a deciziilor prin
intermediul consultărilor și al proceselor de bugetare participativă. Astfel, bugetele locale contribuie la
dezvoltarea comunităților și la creșterea calității vieții cetățenilor.
49. PRINCIPII ALE BUGETELOR LOCALE
a) principiul diversităţii, explicat pe seama varietăţii de forme şi a măsurii diferite a solicitărilor
de bunuri şi servicii publice;
b) principiul echivalenţei în finanţarea serviciilor publice, explicat pe seama beneficiilor
geografice pe care acestea le aduc cetăţenilor;
c) principiul acceptării costului descentralizării determinat de diferenţele fiscale regionale, care
se interferează cu răspândirea în spaţiu a activităţilor economice;
d) principiul redistribuirii şi stabilizării centralizate, impus de realitatea conform căreia
comunităţile locale nu dispun de instrumentele macroeconomice necesare pentru înfăptuirea unor
obiective de importantă naţională;
e) principiul compensării fluxurilor financiare dintre colectivităţi, cauzate de transferurile
involuntare de venituri, pe seama deosebirilor economice, şi care prejudiciază înfăptuirea programelor
de cheltuieli pentru unele din acestea.
f) principiul asigurării serviciilor sociale vitale, conform căruia această sarcină cade în seama
autorităţilor centrale. Guvernul trebuie să ofere minimum de servicii publice esenţiale (sănătate,
educaţie, siguranţă socială) tuturor cetăţenilor tării;
g) principiul accesului echitabil la resursele financiare publice, determinat de situaţia unor
colectivităţi locale a căror balanţă dintre nevoi şi capacitatea fiscală este deficitară, necesitând
compensarea minusului de resurse prin transferuri guvernamentale, pe seama unei scheme prestabilite;
h) principiul echilibrului financiar, conform căruia repartizarea între nivelurile de autoritate
publică ale finanţelor publice trebuie să asigure exercitarea conducerii în limita atribuţiilor şi
competenţelor ce revin fiecăreia.
50. PARTICULARITATI EXISTENTE IN EXECUTIA BUGETELOR LOCALE
execuţia bugetelor locale au la bază în general, aceleaşi principii şi reguli care funcţionează şi în cazul
bugetului de stat, cu unele excepţii precizate de legea specială care le reglementează şi anume
principiul autonomiei locale (între comune, oraşe, municipii şi consiliul judeţean nu există relaţii de
subordonare) şi principiul echilibrului şi cel al realităţii.
51. CONTINUTUL ECONOMIC AL CREDITULUI PUBLIC
în caz de dezechilibru bugetar completarea veniturilor publice se face cu resurse de împrumut, adică
pe calea creditului public
Bazat pe încrederea în solvabilitatea statului, creditul public se realizează fie pe calea contractării
directe de către stat de împrumuturi cu persoanele fizice sau juridice deţinătoare de mijloace băneşti
libere, fie prin intermediul unor instituţii specializate - bănci, case de economii, case de asigurări
sociale şi de pensii, societăţi de asigurări şi reasigurări etc. - care colectează disponibilităţile băneşti de
pe piaţă şi pe care le încredinţează apoi statului pe timp determinat.
52. TRASATURILE CARACTERISTICE ALE IMPRUMUTURILOR DE STAT
Împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare
obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina unei persoane fizice sau juridice,
împrumutul exprimă acordul de voinţă al părţilor.
2. Împrumutul are un caracter rambursabil. Ca mijloc de procurare a resurselor băneşti de care statul
are nevoie, împrumutul se caracterizează prin aceea că se restituie, la termenul fixat, persoanelor fizice
şi juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare, la dispoziţia
statului, definitivă şi nerambursabilă.
3. Împrumutul de stat asigură deţinătorilor de înscrisuri publice, pe lângă rambursarea sumei
împrumutate, şi o anumită contraprestaţie. Pentru a putea intra în posesia sumei de bani care îi lipseşte
şi a o folosi potrivit trebuinţelor sale, statul se angajează să achite sistematic, deţinătorilor de înscrisuri
publice, “preţul” acestei folosinţe.
53. DATORIA PUBLICA
Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice centrale, de unităţile
administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoane fizice sau juridice pe piaţa internă şi
în străinătate şi rămase de rambursat la un moment dat.
54. IMPRUMUTURILE EXTERNE
Împrumuturile externe constituie una din formele exportului de capital. În funcţie de durata pentru
care se acordă, creditele externe pot fi: pe termene scurte (1 - 2 ani), mijlocii (3 - 5 ani) sau lungi
(peste 5 ani). Beneficiarul creditului este interesat ca termenul de rambursare să fie suficient de
îndepărtat pentru a-şi putea procura resursele necesare restituirii acestuia şi achitării dobânzilor şi a
altor cheltuieli aferente.
În ceea ce priveşte rambursarea creditelor, practica internaţională cunoaşte următoarele modalităţi:
a) în cote egale;
b) în cote inegale, care pot creşte în mod progresiv şi
c) într-o singură tranşă, la scadenţă
55. SENSURILE NOTIUNII DE DATORIE EXTERNA
Noţiunea de datorie externă prezintă o arie de manifestare mai largă şi are mai multe sensuri:
a) datoria externă brută în sens larg, care cuprinde sumele de bani şi alte valori pe care rezidenţii unei
ţări, persoane fizice şi juridice, le datorează străinătăţii la un moment dat.
b) datoria externă brută în sens restrâns, cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate, cu următoarele
excepţii:
• credite pe termen scurt (sub 1 an), considerate operaţii financiare curente;
• investiţiile străine directe care nu au termen de rambursare sau de lichidare;
• ajutoarele cu caracter nerambursabil, primite în cadrul programelor de asistenţă publică bi şi
multilaterală;
• împrumuturi externe cu perioadă de graţie de peste 10-15 ani;
• credite contractate de persoane fizice sau juridice negarantate de autorităţile competente.
c) datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte instituţii din sistemul său, cuprinde
sumele datorate unor creditori publici sau privaţi în valută străină, bunuri şi servicii cu o perioadă de
rambursare mai mare de un an, precum şi sumele datorate de persoane private, dar garantate de o
autoritate publică.
Datoria externă nu cuprinde, deci următoarele:
• datoria persoanelor private către străinătate negarantată de autorităţile publice;
• datoria din tranzacţii cu Fondul Monetar Internaţional;
• datoria ce poate fi achitată la opţiunea debitorului în moneda ţării sale;
• sumele datorate unor creditori rezidenţi în străinătate, pentru care nu au fost stabilite termene de
plată.
d) datoria externă netă, cuprinde diferenţa dintre activele publice şi private ale rezidenţilor unei ţări în
străinătate şi activele deţinute de rezidenţi străini în ţara considerată.
În România, Guvernul poate angaja, pe termen mediu sau lung, împrumuturi externe. Aceste
împrumuturi externe pot fi contractate fie direct de autorităţile centrale, fie de către societăţile
comerciale, regiile autonome şi autorităţile publice locale cu garanţia statului.
56. DEFINITI INTREPRINDEREA DIN 2 PUNCTE DE VEDERE

O organizaţie socială ce reuneşte un ansamblu de activităţi umane, care au finalitate

bine determinată şi care dau viaţă tuturor elementelor tehnologice şi de altă natură pe tare le
întâlnim în cadrul acesteia. Indivizii care muncesc dau viaţă întreprinderii, consolidând
organic componentele ei într-un tot unitar. La rândul lor, ei se constituie în grupuri,
colectivităţi bine conturate şi structurate, reglementate social, în cadrul cărora se dezvoltă
relaţii impersonale şi pluripersonale într-o varietate de forme. Activităţile desfăşurate de
natură diversă, permit realizarea obiectivelor întreprinderii şi, prin acestea, a menirii ei în
societate.
O organizaţie economică care ni se dezvăluie prin ansamblul activităţilor de gestionare a
patrimoniului propriu si de participare, cu autonomie deplină, la circuitul economic naţional şi/sau
internaţional. Ea intră în relaţii cu alte întreprinderi sau instituţii şi organizaţii economice, desfăşoară
un intens schimb de activităţi, cumpără, vinde, se împrumută, plăteşte dobânzi, taxe, impozite, îşi
constituie resurse financiare, îşi ţine evidenţă proprie ş.a. Toate acestea reflectă faptul că
întreprinderea îşi concepe, organizaţia, şi conduce activităţile pe principii economice. Ea este parte a
economiei naţionale şi ca atare, există şi funcţionează în limita regulilor existente în economie.
57. CARACTERIZAREA GENERALA A UNEI FIRME/CARACTERISTICILE ACESTEIA

întreprinderea se caracterizează ca fiind:

 un organism complex socio-economic, întrucât reuneşte într-un tot unitar factorii
obiectivi şi subiectivi ai producţiei;
 un organism dinamic, deoarece, sub impulsul pieţei şi al progresului tehnic şi
tehnologic, întreprinderea îşi adaptează necontenit funcţiunile. Receptivitatea la nou,
indiferent dacă acesta provine din interior sau din exterior, permite o evoluţie pozitivă
 a întreprinderii, facilitând integrarea ei organică în structura de ansamblu a economiei
naţionale;
 un organism stabil, în sensul că, dispunând de mijloace materiale şi financiare proprii,
obiective proprii, salariaţi permanenţi etc., este capabilă să-şi menţină identitatea,
statutul şi funcţionarea în anumite limite. Stabilitatea este privită în raport cu
elementele ei componente şi cu celelalte sisteme similare sau supraordonate şi nu cu
evoluţia ei în timp;
 un organism cu reglare proprie, deoarece, corespunzător obiectivelor proprii,
întreprinderea îşi organizează singură activitatea, se autoconduce, se autofinanţează, se
autogestionează, integrându-se organic în ansamblul economiei naţionale.
58. MEDIUL DE AFACERI

Mediul de afaceri sau mediul ambiant al fiinţării şi funcţionării întreprinderii

exercită o puternică influenţă asupra rezultatelor activităţii acesteia. Privit ca ansamblul
subiecţilor, forţelor şi condiţiilor interne şi externe care prin acţiunile lor influenţează, într-un
sens sau altul, deciziile întreprinderii, ca şi activităţile desfăşurate de ea, mediul de afaceri
joacă un rol extrem de important în stabilirea obiectivelor, a planurilor, în funcţionarea
oportunităţilor, în obţinerea unor rezultate avantajoase etc. În acest sens, întreprinderea se
cuvine a fi analizată şi din perspectiva mediului, şi anume:
 ca o creaţie a mediului;
 ca o parte a mediului, şi anume ca o parte activă care-i dă conţinut, substanţă şi
sens.

59. MEDIUL INTERN

În primul rând, noţiunea de mediu se poate raporta la condiţiile interne ale întreprinderii, respectiv
mediul intern, ce reflectă starea internă a întreprinderii, adică managementul şi stilul de management
promovat, organizarea internă, climatul organizaţional, comportamentul salariaţilor şi al
microgrupurilor existente, specificul culturii organizaţionale, starea şi experienţa tehnică, comercială,
comunicaţională ş.a. Toate acestea creează acea stare a organismului întreprinderii care-i permite să
funcţioneze în diverşi parametri.
60. MEDIUL EXTERN
în al doilea rând, atunci când ne raportăm la condiţiile externe, ne referim la noţiunea de mediu extern,
care reflectă ansamblul factorilor ce exercită direct sau indirect influenţe asupra întreprinderii şi se află
în afara sistemului ei de control. Mediul extern este apreciat a fi constituit din ansamblul
organizaţiilor, activelor şi factorilor a căror existenţă este susceptibilă de a influenţa comportamentul
şi performanţele întreprinderii.
61. MICROMEDIUL SI MACROMEDIUL FIRMEI
Macromediul surprinde factorii exogeni existenţi în societate care creează premisele şi cadrul general
al desfăşurării afacerilor în societate. Întreprinderea este dependentă de caracteristicile macromediului,
pe care nu îl poate controla. Factorii macromediului sunt de natură diversă: economică, juridică,
politică, educaţională, demografică, tehnică şi acţionează interdependent, influenţând, într-un sens sau
altul, activitatea întreprinderii şi performanţele ei.
Micromediul sau, cum este denumit de unii specialişti, mediul specific, exercită o influenţă directă şi
mai puternică asupra acţiunilor şi deciziilor întreprinderii. El este reprezentat de acele forţe din
societate ce intră în relaţii directe cu întreprinderea. Este vorba de: furnizorii de mărfuri, prestatorii de
servicii, intermediari, clienţi, concurenţi şi organismele publice.
62. DECIZIILE FINANCIARE - INVESTITIA SI FINANTAREA
Investiţia reflectă în sens generic plasarea unei sume de bani în vederea creării şi dezvoltării
capitalului fix. Investiţiile formează activitatea de utilizare a capitalului agenţilor economici.
Din punct de vedere financiar investiţiile sunt totalitatea cheltuielilor generate de o serie de activităţi
cum ar fi:
• înlocuirea mijloacelor fixe uzate;
• construirea şi reconstruirea mijloacelor fixe;
• lărgirea şi modernizarea mijloacelor fixe;
• restructurarea capacităţii de producţie;
• acţiuni de retehnologizare etc.
Mai sunt asimilate investiţiilor următoarele:
• cheltuielile cu exploatarea şi prospecţiunile geologice;
• cheltuielile de proiectare a obiectivelor de investiţii;
• cheltuieli privind organizarea de şantiere.
Procesul investiţional este complex şi cuprinde:
• estimarea valorilor investiţiilor;
• analiza stării de imobilizare a resurselor financiare;
• stabilirea obligaţiilor financiare din activitatea de investiţii;
• dimensionarea resurselor proprii de finanţare pe total şi în structură;
• evaluarea rentabilităţii investiţiilor.
63. AGENTI CE INTERVIN IN CIRCUITUL FINANCIAR FUNDAMENTAL
Agenții economici care intervin în cadrul circuitelor financiare sunt :
Acționarii
Managerii
Creanțierii
Statul
Acționarii sunt deținătorii de titluri, proprietarii societăților comerciale, care-și asumă riscul
de capital și de remunerație și au drept obiectiv maximizarea valorii titlurilor și a
remunerației. în contextul riscului asumat.
Managerii sunt cei care-și asumă obligația de a gestiona averea acționarilor, conform
intereselor acestora.
Deși ambii participanți la circuitul financiar urmăresc maximizarea valorii
întreprinderii, căile de urmat pot fi diferite: distribuția unei părți însemnate a profitului sub
formă dividendele conduce la satisfacția cerințelor de remunerație ale acționarilor, tendința de
păstrare a acțiunilor și, implicit, oferta scăzută de titluri pe piață, ceea ce se repercutează
asupra cursului bursier, deci a valorii de piață a întreprinderii, dar cu prețul micșorului
capacității de autofinanțare și al creșterii economice; managerii, în schimb, urmăresc același
obiectiv strategic al maximizării valorilor întreprinderii, dar pe calea reînvestirii unei părți
însemnate a profitului, a creșterii capacității de autofinanțare care să ducă la creșterea
economică, dar cu prețul reducerii lichidităților acționarilor, ceea ce poate provoca
nemulțumiri acestora, tendința de a vinde acțiunile, modificarea raportului între cerere și
oferta de acțiuni, de unde posibilitatea scăderii cursului bursier și, prin urmare, a valorilor de
piață a întreprinderii înseși.
64. MODALITATI DE MAJORARE DE CAPITAL IN CADRUL UNEI FIRME

În evoluţia întreprinderii apar nevoi suplimentare de capital determinate de

expansiunea sau insuficienţa capitalurilor proprii. Majorarea de capital se poate face în
principal prin următoarele căi:
– aporturile noi în numerar şi în natură;
– încorporarea de rezerve;
– convertirea creanţelor;
– fuziunea şi absorbţia.
Majorarea de capital prin aporturi noi în numerar poate fi realizată prin două soluţii de
tehnică financiară:
– prin aportul suplimentar efectuat numai de către acţionarii vechi, caz în care se
procedează la majorarea valorii nominale a acţiunilor deja existente;
– prin emiterea de noi acţiuni la care să poată subscrie atât vechii acţionari, cât şi noii
acţionari.
65. COSTUL SI STRUCTURA CAPITALURILOR INTREPRINDERII
66. POLITICA DE DIVIDEND A INTREPRINDERII

Politica privind dividendele se referă la decizia de a plăti profitul sub forma dividendelor
acţionarilor sau ca acesta să fie reţinut de întreprindere pentru a fi reinvestit.
67. FORME DE MANIFESTARE A POLITICII DE DIVIDEND

68. FORMELE DIVIDENDELOR

Dividendele pot fi distribuite sub mai multe forme:
(1) în natură, dacă întreprinderea realizează produse care să intereseze pe acţionari;
(2) în acţiuni, dacă acţionarii doresc, dar forma cea mai obişnuită este
(3) plata în numerar.
69. FORMELE DE MANIFESTARE A ECHILIBRULUI FINANCIAR
Solvabilitatea exprimă aptitudinea întreprinderii de a face faţă angajamentelor sale în caz de lichidare,
ceea ce înseamnă încetarea exploatării şi punerea în vânzare a activelor sale.
Lichiditatea patrimonială este o altă formă a echilibrului financiar.
Lichiditatea o definim ca fiind capacitatea unor active de a fi transformate, la un moment dat, în bani.
Un activ financiar este definit ca lichid dacă poate fi transformat instantaneu în bani.
Exigibilitatea exprimă capacitatea rambursării rapide a datoriilor. Din acest punct de vedere, fondurile
aportate de acţionari şi ceea ce se lasă la dispoziţia întreprinderii (profitul pus în rezervă) nu pot face
parte din pasivul exigibil, împrumuturile rambursabile pe o durată mai mare de un an constituie un
pasiv exigibil pe termen mediu şi lung.
Capacitatea de plată este o rezultantă, exprimând o potentă financiară, ce indică măsura în care o
anumită întreprindere poate satisface prompt orice obligaţie bănească faţă de terţi.
70. BUGETUL DE VENITURI SI CHELTUIELI AL INTREPRINDERII
Regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat, denumite în continuare unităţi
patrimoniale, au obligaţia să întocmească anual, cu defalcarea pe trimestre, bugetul de venituri şi
cheltuieli.
Bugetul de venituri şi cheltuieli reflectă modul de formare, administrare şi utilizare a mijloacelor
financiare şi asigură fumizarea informaţiilor necesare fundamentării deciziilor privind gestiunea
unităţii patrimoniale. Prin structura sa, acesta reprezintă instrumentul principal de programare a
rezultatelor financiare, precum şi a fondurilor necesare.
71. FUNCTIILE BANCII DE EMISIUNE
Funcţia de emisiune
Etapa hotărâtoare în dezvoltarea băncilor de emisiune a fost reglementarea de către stat a sistemului de
emisiune şi mai ales instituirea monopolului asupra emisiunii prin atribuirea acestui privilegiu unor
bănci şi, în final, unei singure bănci sau unor bănci încadrate într-un sistem federal. În strânsă legătură
cu exercitarea privilegiului de emisiune, banca de emisiune devine din punct de vedere patrimonial
deţinătoarea stocului de aur monetar şi titulara rezervelor valutare ale ţării.
Funcţia de creditare
Această funcţie decurge direct din funcţia de emisiune, prin faptul că emisiunea bancnotelor (ele însele
titluri de credit) înseamnă creaţia mijloacelor de plată.
În procesul de distribuire a acestor mijloace se pune la dispoziţia agenţilor economici puterea de
cumpărare funcţie de capacitatea de plată, care se realizează prin intermediul băncilor comerciale,
rezultând mecanismul scontului şi rescontului.
Funcţia de bancă a băncilor:
În această calitate banca centrală sau de emisiune deschide conturi băncilor comerciale, primeşte
depozite de la acestea şi este împrumutător de ultimă instanţă pentru acestea. În unele ţări, banca
centrală este şi autoritatea de supraveghere bancară. Această funcţie derivă şi din rolul de acordare a
creditelor de către banca de emisiune celorlalte bănci.
Funcţia de centru valutar
Băncile de emisiune păstrează rezervele de aur şi valută ale ţării şi influenţează formarea cursului de
schimb al monedei naţionale.
72. OPERATIUNILE ACTIVE SI PASIVE ALE BANCILOR COMERCIALE

ACTIV PASIV

- credite - capital propriu

- - numerar - - fonduri proprii (din profit)
- - titluri (publice, efecte - - împrumuturi obţinute de
comerciale clasice) la alte bănci sau prin
- - rezerve rescontare
 - - depozite bancare

73. PRINCIPALELE RISCURI INTALNITE IN ACTIVITATEA FIRMEI – SUBIECTUL POATE

CUPRINDE FIE
TOATE RISCURILE, FIE UN ANUMIT RISC
Riscul de ţară, după cum s-a mai amintit, este strâns legat de stabilitatea economică, politică, socială a
ţării respective. El ţine seama de următoarele aspecte:
• sistemul politic, economic şi militar al ţării, care permite evaluarea corectă a premiselor şi
anticiparea reacţiei probabile la modificările interne şi externe;
• identificarea vulnerabilităţii cheie (război civil, colaps, cultura naţiunii respective, etc.);
• identificarea centrelor de risc pe baza abordărilor de tip punctual. Sunt zone favorabile
afacerilor, iar aceste zone trebuie exploatate şi fructificate;
• poziţia ţării investitorului faţă de ţara care doreşte să investească. Dacă între ţări există afinităţi
de cultură, interese strategice atunci o parte din risc se transferă diminuându-se probabilitatea de eşec.
Riscul nu depinde numai de factori generali, ci şi de structura costurilor, respectiv comportamentul lor
faţă de volumul de activitate. Structura cheltuielilor, în special, separaţia între cheltuielile fixe şi cele
variabile în raport cu cifra de afaceri, exercită o influenţă marcantă asupra rentabilităţii, ceea ce
justifică formularea modelului de analiză al „punctului mort”. Această grupare trebuie abordată prin
prisma timpului, deoarece pe termen lung toate cheltuielile sunt considerate variabile şi numai pe
termen scurt unele sunt variabile şi altele fixe. Riscul de exploatare depinde, în special, de nivelul
cheltuielilor fixe, fiind mult mai bine absorbit de o cifră de afaceri mai mare.
În cadrul acestuia este necesară evidenţierea a două categorii de riscuri:
• riscul îndatorării şi
• riscul de credit.
Riscul îndatorării mai este cunoscut şi sub denumirea de efect de levier, adică influenţa pe care
îndatorarea o are asupra rentabilităţii capitalurilor proprii ale întreprinderii. În teorie se face distincţie
între rata rentabilităţii capitalului total (investit) numită şi rată de rentabilitate economică (re) şi rata
rentabilităţii capitalului propriu numită şi rata de rentabilitate financiară (rf).
Riscul de credit se calculează în special de bănci atunci când acordă credite agenţilor
economici.
Prin risc valutar se înţelege posibilitatea apariţiei unei pierderi sau a unui câştig în cadrul unei
tranzacţii internaţionale ca urmare a modificării cursului (depreciere sau apreciere) valutei de contract
pe intervalul ce se scurge din momentul încheierii contractului şi data efectuării încasării şi plăţii în
valută.
74. INDICATORI AI ECHILIBRULUI FINANCIAR
Fondul de Rulment (FR) evalueaza echilibrul financiar pe termen lung, adica se analizeaza daca
activele imobilizate (investitiile sau resursele folosite pe termen lung) au fost achizitionate din surse de
finantate care trebuie rambursate pe termen lung (datorii financiare, capitaluri proprii).
Daca FR > 0 inseamna ca firma este in echilibru financiar pe termen lung.
Nevoia de Fond de Rulment (NFR) evalueaza echilibrul financiar pe termen scurt, adica daca
necesarul de finantare pentru stocuri si creante este realizat pe baza surselor de finantare curente (ex:
creditele comerciale acordate de catre furnizori).
Daca NFR < 0 inseamna ca firma este in echilibru financiar pe termen scurt.
Trezoreria Neta (TN) evalueaza echilibrul financiar general, pe termen lung si pe termen scurt.
Daca TN > 0 inseamna ca firma este in echilibru financiar general.
Situatia Neta (SN) evalueaza valoarea contabila a averii proprietarilor firmei, daca are loc lichidarea
afacerii.
75. TRASATURILE CREDITULUI
Principalele trasaturi ale creditului sunt:
-schimbul in timp;
-subiectii raportului de creditare (debitor/creditor);
-promisiunea de rambursare;
-riscurile probabile;
-scadenta ( momentul rambursarii);
-dobanda ( pretul creditului );
-tranzactia;
-consemnarea si transferabilitatea.
76. CREDITUL COMERCIAL

Creditul comercial este, aşadar, creditul acordat firmei de către furnizorii ei, reprezentând
cumpărarea de mărfuri pe baza unor efecte comerciale, cu plata lor ulterioară.
Creditul comercial are trei componente:
 o componentă comercială - ce derivă, în primul rând, din interesul furnizorilor
de promovare a vânzărilor;
 o componentă tradiţională, care rezultă din interesele comune ale părţilor de a-
şi fluidiza schimburile şi de a-şi diminua costurile de organizare; elasticitatea dovedită de
furnizor, prin creditul comercial, serveşte intereselor ambelor părţi şi facilitează circulaţia
mărfurilor.
 o componentă financiară – care rezultă din punerea la dispoziţia clientului,
pentru o perioadă de timp, a unei părţi din capitalul împrumutătorului, sub formă de marfă, cu
plată amânată.

77. CREDITUL OBLIGATAR

Creditul obligatar reprezintă forma de credit în cadrul căreia intervin relaţii între, pe de o parte,
autorităţile de stat sau întreprinderi, în calitate de debitori care emit obligaţiuni, şi, pe de altă parte,
deţinătorii de obligaţiuni, persoane fizice sau juridice, în calitate de creditori care îşi cedează capitalul
în scopul obţinerii unor venituri sigure şi fixe.
78. CREDITUL BANCAR
Creditul bancar este actul prin care banca pune la dispoziţia clientului sau se obligă să pană la
dispoziţia acestuia fondurile solicitate sau îşi ia un angajament, prin semnătură în favoarea acestuia.