Tema: Conţinutul

social-economic al
finanţelor
1. Finanţele: abordări teoretice şi
conceptuale
2. Conţinutul economic al finanţelor
3. Funcţiile finanţelor
4. Rolul finanţelor în evoluţia societăţii
Bibliografie
 Filip Gh., Voinea Gh., Mihăesa S., şi alţii
„Finanţe”, Editura Sedcom Libris, 2001
 Stancu I. „Finanţe: pieţe financiare şi gestiunea
portofoliului, investiţii reale şi finanţarea lor,
analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii”,
Bucureşti, 2002
 Stratulat O. „Conceptul şi funcţiile finanţelor
publice”, Chişinău, 1996
 Stroie R. „Finanţe”, Editura ASE Bucureşti,
2003
 Văcărel Iu. „Finanţe publice”, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001
 1.1. Finanţele: abordări teoretice
şi conceptuale
Conceptul de finanţe poate fi privit sub două aspecte:

 în sens restrîns – vizează operaţiunile, procesele şi relaţii

economice efectuate în formă bănească, dar desemnînd în
esenţă procesul de repartiţie al produsului naţional.

 în sens larg – conceptul de finanţe include ansamblul

operaţiunilor băneşti legate nu numai de repartiţia
produsului naţional, ci şi de cele privind formarea,
circulaţia şi consumul produsului naţional.
În procesul procurării şi repartizării resurselor de
care are nevoie statul pentru îndeplinirea
funcţiilor şi sarcinilor sale, se nasc anumite
relaţii (raporturi) sociale.

Aceste relaţii sînt de natură economică şi

exprimă repartizarea unei părţi din produsul
intern brut (PIB), prin intermediul statului, între
diferite categorii sociale. Aceste relaţii, apărute
în procesul de mobilizarea şi repartizare a
resurselor necesare statului, în formă bănească,
sînt relaţii financiare sau, pe scurt, finanţe.
Finanţele, ca relaţie de repartiţie a PIB,
reprezintă relaţii economice.

Finanţele fac parte din baza economică a

societăţii.

În toate orînduirile social-economice în care au

existat, finanţele s-au manifestat ca relaţii sociale,
de natură economică, apărute în procesul
repartiţiei PIB, în strînsă legătură cu îndeplinirea
funcţiilor şi sarcinilor statului.
Finanţele publice sînt asociate cu statul,
unităţile administrativ-teritoriale şi alte
instituţii de drept public;
finanţele private sînt asociate cu
întreprinderile economice, băncile şi
societăţile de asigurare private.

Între finanţele publice şi cele private există

unele asemănări, dar şi o serie de
deosebiri.
Asemănări:
 atît finanţele publice cît şi cele private, se confruntă cu
probleme de echilibru financiar;
 resursele necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor statului
se procură de la persoane fizice şi juridice prin măsuri de
constrîngere, în proporţie mai mică, pe baze contractuale.

Deosebiri:
 finanţele publice sînt folosite la satisfacerea nevoilor
generale ale societăţii, iar finanţele private – la realizarea
profitului de către întreprinzătorii particulari;
 gestiunea finanţelor publice este supusă dreptului public,
iar gestiunea financiară a întreprinderilor private –
dreptului comercial.
 2. Conţinutul economic al finanţelor

Relaţiile financiare sunt relaţii băneşti de repartiţie a produsului

global sau a componentelor sale, relaţii reprezentând transferuri
monetare, în dublu sens, între buget şi firme sau între firme.
Relaţiile financiare sunt parte a relaţiilor economice, deoarece
aparteneţa relaţiilor financiare la sfera celor economice este
determinată de faptul să sunt suportul al unor raporturi între
proprietăţi şi modifică patrimoniul partenerilor sau cel puţin
structura acestuia.

Relaţiile financiare au loc organizat, adică pe bază legală şi de regulă

cu caracter de continuitate (stabilit prin lege obligativitatea,
cuantumul şi termenul ce caracterizează respectiva relaţie).
Relaţiile financiare au efecte cu caracter definitiv, aceasta presupune
că odată transferul financiar efectuat, modificarea de sturtură a
patrimoniului este, în principiu, ireversibilă şi, de asemenea, suma
transferată nu se mai poate reîntoarce la partea care a efectuat
transferul.
Nu toate relaţiile băneşti, care apar în procesul
repartiţiei PIB sînt relaţii financiare.

Sfera finanţelor este mai îngustă decît acea a

relaţiilor băneşti, cuprinde numai relaţiile
băneşti care exprimă un transfer de valoare,
nu şi pe cele care reflectă o schimbare a
formelor valorii.
 Cîteva precizări, în legătură cu transferul de valoare care
generează relaţii financiare:

 apariţia realaţiilor financiare e determinată de transferul în

formă bănească, de valoare de la persoane juridice
(întreprinderi, instituţii) sau fizice (salariaţi, ţărani).
Transferul de valoare are de la început caracterul unui
transfer de putere de cumpărare;
 transferul de valoare se efectuează fără contraprestaţie
directă, spre exemplu, un liber-profesionist, care a vărsat la
buget un impozit pe venit, nu obţinea prin aceasta un drept
de creanţă asupra statului;
 transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie în
economie se realizează, parţial, în condiţii de
rambursabilitate, spre exemplu, sumele de bani vărsate de
persoane fizice şi juridice în contul împrumuturilor
contractate de stat pe piaţa internă.
În cadrul relaţiilor financiare se particularizează
trei categorii de relaţii:

 relaţiile care exprimă un transfer de resurse

băneşti fără echivalent şi cu titlu nerambursabil;
acestea sînt relaţii clasice; impozite şi taxe;
 relaţiile care exprimă un împrumut de resurse
băneşti pe o perioadă de timp determinată, pentru
care se percepe dobîndă; acestea sînt relaţii de
credit, mijlocite în principal de bănci;
 relaţiile care exprimă, după caz, un transfer
obligatoriu sau facultativ de resurse băneşti, în
schimbul unei contraprestaţii care depinde de
producerea unui fenomen aleatoriu.
În literatura de specialitate noţiunea de finanţe este
folosită în dublu sens:

 în sens larg, ea cuprinde toate cele trei categorii

de relaţii;
 în sens restrîns, ea cuprinde numai relaţiile
financiare avînd la bază principiile prelevării fără
contraprestaţie la fondurile de resurse băneşti.

Din tratarea finanţelor ca relaţii economice,

apărute în procesul repartiţiei PIB, rezultă că
acestea fac parte integrată din baza economică a
societăţii.
 1.3. Funcţiile finanţelor

Finanţele îşi îndeplinesc misiunea

lor socială prin funcţiile pe care le
exercită, şi anume prin:

funcţia de repartiţie
funcţia de control.
 Funcţia de repartiţie a finanţelor cunoaşte două faze
distincte:

 constituirea fondurilor;
 distribuirea acestora.

Prima fază, constituirea fondurilor, constă în formarea fondurilor

publice de resurse băneşti. La constituirea acestora participă:
 a) regiile autonome şi societăţile cu capital de stat;

 b) societăţile comerciale cu capital privat sau mixt;

 c) organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile cu scop lucrativ;

 d) instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora;

 e) populaţia;

 f) persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate.

Cea dea doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor
constă în distribuirea fondurilor financiare către
beneficiari – persoane juridice şi fizice.

Cînd nevoile sociale care exprimă cererea de resurse

financiare de la fondurile publice, întrec cu mult
oferta de resurse financiare, e necesar ca
autorităţile publice competente să selecteze cererile
formulate de organele centrale şi locale şi să
stabilească opţiunile lor în funcţie de anumite
criterii.
 Fazele premergătoare distribuirii sunt:

 inventarierea nevoilor sociale ale perioadei;

 cuantificarea neoilor sociale existente;
 ierarhizarea nevoilor sociale în funcţie de
politica economică, socială, clasificaţia
bugetară a statului respectiv.
 Importanţa funcţiei de repartiţie a
finanţelortrebuie apreciată:

1) prin prisma dimensiunilor transferurilor de

valoare operate de la diverse persoane juridice şi
fizice la fondurile publice şi de la acestea către
diverşi beneficiari;

2) prin prisma mutaţiilor care se produc în

economie în urma transferurilor de resurse
financiare, a efectelor economice, sociale,
demografice, ecologice sau de altă natură
produse de acestea.
Funcţia de control a finanţelor este strîns legată
de funcţia de repartiţie, dar are o sferă de
manifestare mai largă decît aceasta , deoarece
vizează, pe lîngă constituirea şi repartizarea
fondurilor din economie, şi modul de utilizare a
resurselor.

Controlul financiar se efectuează în mod necesar

în faza repartiţiei unde urmăreşte provenienţa
resurselor financiare. Aceasta nu se limitează
la faza repartiţiei, ci se extinde asupra producţiei
schimbului şi consumului.
 1.4. Rolul finanţelor în evoluţia societăţii

În economia de piaţă, prin intermediul

finanţelor publice statul pune la dispoziţia
membrilor societăţii o gamă largă de
utilităţii în condiţii specifice. Aceste
utilităţi publice se realizează prin acţiuni cu
caracter social, economic, de menţinere a
ordinii interne, de apărare naţională, de
dezvoltarea a relaţiilor internaţionale etc.
 Au caracter social, acţiunile:

 de educaţie şiş instrucţie, specializare,

recalificare şi împrospătare a cunoştinţelor;
 sanitare;

 de sprijinire a celor incapabili să se întreţină

singuri din cauza vîrstei, lipsei de venituri
etc. ca urmare a îmbolnăvirii sau a unui
accident;
 de odihnă şi recreare, sport şi educaţie fizică
etc.;
 Acţiuni cu caracter economic:
 construirea, modernizare şi întreţinerea drumurilor şi podurilor;
 construirea de noi trasee feroviare, dublarea liniilor existente
etc.;
 menţinerea şenalului navigabil al fluviilor şi rîurilor interioare,
dezvoltarea şi modernizarea flotei fluviale şi a celei maritime,
construirea de porturi;
 amenajarea de aeroporturi, asigurarea controlului traficului
aerian;
 servicii de poştă, telefoane, telegraf, radio şi televiziune;
 sporirea puterii instalate în industria producătoare de energie
electrică şi termică etc.;
 lucrările de irigaţie în sisteme mari, de desecări şi îmbunătăţiri
funciare, acţiunile de combatere a dăunătorilor;
 exploatări forestiere şi reîmpăduriri;
 alte acţiuni cu caracter economic.
Vizează menţinerea ordini interne, apărarea
naţionale şi dezvoltarea relaţiilor
internaţionale acţiunile menite să asigure:
 buna funcţionarea a instituţiei prezidenţiale, a
guvernului, a poliţiei, jandarmerie şi justiţiei;
 prevenirea şi stingerea incendiilor, prevenirea
inundaţiilor;
 menirea forţelor armate, sub raportul efectivelor,
pregătirii militare, echipării şi dotării tehnice;
 dezvoltare şi consolidarea relaţiilor diplomatice,
politice, economice, culturale, ştiinţifice şi de altă
natură, cu alte ţări, popoare, organizaţii şi
organisme internaţionale.
 TEMA: Mecanismul și
sistemul financiar
1. Concept de mecanism financiar
2. Caracteristica sistemului financiar
3. Sistemul fondurilor de resurse financiare
4. Pîrghiile economico-financiare
5. Planificarea financiară
6. Organe cu atribuţii şi răspunderi în domeniul
finanţelor publice
7. Norme juridice privind problemele financiare
2.1. Concepte de mecanism si sistem
financiar
Mecanismul economic reprezintă
ansamblul metodelor şi instrumentelor de
conducere sau reglare a economiei
naţionale, de către factorii de decizie ai
societăţii, împreună cu obiectivele ce
guvernează această conducere sau reglare
şi întregul sistem organizaţional prin
i n t e r me d i u l c ă r u i a o e f e c t u e a z ă .
Între mecanismele de funcţionare a economiei
naţionale din diferite ţări există condiţionări
istorice comune sau scopuri politico-
ideologice, sociale, economice sau de altă
natură asemănătoare:

 forma de proprietate predominantă (privată, cooperatistă sau

de stat) asupra mijloacelor de producţie;
 sistemul de conducere al economiei;
 sistemul de repartizare a rezultatelor muncii;
 regimul politico-ideologic (democratic, pluripartidic sau
totalitar, monopartidic) acceptarea unei singuri ideologii sau
tolerarea mai multor ideologii;
 participarea la alianţe politice, militare sau la uniuni cu
caracter economic.
Între mecanismele economice, există şi
deosebiri:
 nivelul forţelor de producţie, mărimea rezervelor de
care dispune economia naţională, condiţiile naturale
şi dimensiunea teritoriului;
 structura socială, gradul de maturizare a relaţiilor
sociale, de producţie şi a democratismului economiei;
 gradul de independenţă a economiei faţă de
străinătate (proporţia de acoperire a necesarului de
materii prime, resurse energetice, specialişti,
tehnologii şi capital din surse interne, precum şi de
desfacerea produselor (raportul dintre producţia
internă a ţării care se consumă pa plan naţional şi cea
care se exportă);
 obiectivele de politică economică urmărite pe termen
lung.
Mecanismul financiar este o componentă de structură
funcţională a mecanismului economic.

Mecanismul financiar are o structură complexă care

cuprinde sistemul financiar, pîrghiile financiare
utilizate de stat pentru influenţarea activităţii
economice; metodele administrative de conducere
folosite în domeniul finanţelor, cadrul instituţional
alcătuit din instituţii şi organe cu atribuţii în domeniul
finanţelor, cadrul juridic, format din legi, decrete,
hotărîri şi alte reglementări cu caracter normativ în
domeniul finanţelor.
Mecanismului financiar are o structură
complexă care cuprinde:

 sistemul financiar;
 pârghiile economico-financiare;
 metode administrative de gestiune
financiară;
 cadrul instituţional;
 cadrul juridic.
 Conceptul de sistem financiar are un conţinut foarte
complex, poate fi interpretat sub mai multe aspecte, şi
anume:

 ca un sistem de relaţii economice, în expresie

bănească, prin care se vehiculează resurse financiare;
 ca un sistem de insituţii care participă la organizarea
relaţiilor, la consituirea şi distribuirea fondurilor,
precum şi elaborarea, executarea şi constrolul
planurilor financiare;
 ca un sistem de fonduri de resurse financiare ce se
constituie în economie la anumite eşaloane şi se
utilizează în scopuri precis determinate;
 ca un sistem de planuri financiare (instrumente de
conducere şi reglare), care reflectă anumite procese
prevăzute a se produce în economie, în cursul unei
perioade de timp determinate.
Prin prisma catedgoriilor financiare pe care
le desemnează sistemul financiar se
structurează pe următoarele subsisteme
principale:

 Finanţele întreprinderilor de stat.

În calitate de agenţi economici,
întreprinderile de stat participă direct la
procesul decizional. Prin deciziile lor, acestea
influenţează mărimea şi profilul investiţiilor,
mărimea fondurilor de acumulare.
 Bugetul administraţiei centrale de stat şi
bugetele locale. În cadrul economiei naţionale,
fondul bugetar reprezintă cel mai important
fond de resurse băneşti constituit la dispoziţia
societăţii.

 Asigurările sociale de stat. În economia de

piaţă producţia nu evoluează pe o linie
continuu ascendentă: ciclurile economice
cunosc perioade favorabile şi mai puţin
favorabile, perioade de recesiune, redresare şi
chiar de avînt economic.
 Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
Printre factorii perturbatori şi dezechilibranţi ai procesului
reproducţiei sociale se numără şi calaminăţile naturale,
accidentele. Ele pot provoca distrugerea totală sau parţială a
unor bunuri, pierderi de vieţi omeneşti. În baza contractului
încheiat cu persoane juridice şi fizice, sau în virtutea obligaţiei
ce decurge din lege, acestea se angajează să acopere daune
suferite de bunurile cuprinse în asigurare sau să achite sumele
asigurate cuvenite persoanelor care au avut de suferit de pe
urma producerii riscurilor asigurate, în schimbul unei anumite
plăţi (primă de asigurare).

 Creditul.
Lărgirea activităţii economice prin metode extensive sau
intensive de lucru presupune dezvoltarea de mai mare
amploare, capitalul social al întreprinderilor în funcţiune
devine insuficient şi atunci acestea sînt silite să apeleze la
credite bancare, la emisiuni de acţiuni sau obligaţiuni.
 Sistemul financiar este format
din:

 sistemul financiar public;

 sistemul financiar privat.

 Sistemul financiar public cuprinde:

 BS şi BL;
 BASS;
 Bugetele instituţiile publice autonome;
 B. instituţiilor publice finanţate integral sau parţial
din BS, BL sau BASS;
 B. instituţiilor publice finanţate integral din veniturile
proprii;
 B. Trezoreriei Statului;
 B. fondurilor externe rambursabile;
 B. creditelor externe nerambursabile;
 Creditul public.
 Sistemul financiar privat cuprinde:

 Creditul bancar;
 Asigurări de bunuri, persoane şi
răspundere civilă;
 Finanţele întreprinderilor.
 2.3. Sistemul fondurilor de resurse
financiare

Structura sistemului de fonduri

financiare stă la baza derulării
fluxurilor băneşti în orice economie,
dar, la rândul său, ea decurge din
concepţia asupra mecanismului
financiar-monetar, având la bază o
anumită politică financiar-monetară.
 O imagine de ansamblu asupra acestui sistem
poate fi realizată prin gruparea acestora după
mai multe criterii:

1) după nivelul la care se constituie distingem următoarele

fonduri:
 - la nivel central sau macroeconomic, care se constituie şi se
administrează de către autorităţile sau instituţiile centrale,
presupunând, în principiu, realizarea unor obiective de interes
macroeconomic sau social (fondul bugetar al administraţiei
centrale de stat; fondurile asigurărilor sociale; fondurile de
creditare);
 - la nivel mediu sau intermediar (fondurile bugetare ale
raioanelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor);
 - la nivel microeconomic (fondurile proprii ale întreprinderilor,
instiruţiilor), avân ca scop satisfacerea nevoilor de funcţionare
şi dezvoltare a acestora.
 2) după destinsţia dată resurselor din fondurile
financiare:
 - fonduride înlocuire şi dezvoltare, printre care se regăsesc
fondurile proprii ale întreprinderilor destinate activităţii producţie,
comerţ, investiţii, precum şi fondurile împrumutate pentru
activităţile curente sau de investiţii, fondurile speciale
extrabugetare folosite pentru lucrări cu caracter de investziţii;
 - fonduri de consum, din care fac parte: fondurile bugetare şi
extabugetare pentru consumul curent, fondurile de asigurări
socale, anumite părţi din fondurile proprii ale întreprinderilor
destinate acţiunilor cu caracter social sau stimulări materiale a
salariaţilor, precum şi partea din resursele băneşti ale populaţiei
destinată consumului curent;
 - fonduri de asigurare, care sunt destinate, în principal,
asigurărilor sociale, asigurări de bunuri, persoane, răspundere
civilă, fie pentru consumul curent, fie pentru activităţi de investiţii;
 - fonduri de rezervă, care se constituie la dispoziţia anumitor
entităţi economice şi sociale şi sunt destinate finanţării unor nevoi
imprevezibile.
3) după forma de proprietate în care sunt
administrate fondurile financiare:

- fonduri financiare publice (fondul bugetar al

administraţiei centrale de stat; fondul
asigurărilor sociale de stat);

- - fonduri financiare private (fondurile

aparţinînd societăţilor comerciale, bancare, de
asigurare şi reasigurare cu capital privat sau
mixt, resursele băneşti ale populaţiei).
4) după titlul cu care se fac prelevările:

-prelevări cu titlu definitiv şi caracter

obligatoriu (impozite, taxe);

-prelevări cu titlu rambursabil şi

caracter facultativ (depuneri la bănci);

-transferuri externe rambursabile sau

nerambursabile (dotaţii, ajutoare).
 2.4. Pârghiile economico-financiare

Pârghiile economico–financiare reprezintă

instrumente de natură economică sau financiară, cu
ajutorul cărora statul acţionează asupra interesului
economic al unei colectivităţi determinate (ramură
sau subramură economică, grup socio-profesional,
zonă geografică) sau al membrilor acesteia luaţi în
mod individual (producători, consumatori, salariaţi)
pentru realizarea unui obiectiv anumit sau stimulând
evoluţia în direcţiile dorite .
În cadrul mecanismului de autoreglare, caracteristic
economiei de piaţă, pârghiile financiare contribuie la
rezolvarea unor probleme ce nu se pot soluţiona prin
funcţionarea obişnuită a mecanismului respectiv.
 Folosirea pârghiilor economico-financiare nu
exclude necesitatea utilizării, în completare, a
unor metode administrative şi anume:

 întocmirea de prognoze, programe economice şi planuri;

 ţinerea evidenţei contabile;
 stabilirea de către stat a unor preţuri şi tarife;
 reglementarea împrumuturilor din fondurile publice;
 reglementarea regimului valutar;
 supravegherea importului şi exportului,
 sancţionarea speculei ilicite şi a evaziunii fiscale.
 Preţ  Împrumuturi
 Tarif  Subsidii
 Cost
 Profit  Subvenţii
 Rentabilitate  Investiţii
 Curs valutar
 Curs al hârtiilor de
 Transferuri
valoare  Burse
 Dobânda
 Rata scontului
 Pensii
 Curs de revenire  Indemnizaţii
 Amenzi  Emisiunea monetară
 Penalităţi
 Impozite  Sisteme de retribuţie
 Taxe  Sisteme de uzură
 Sisteme de fonduri
Pârghiile economico-financiare ocupă un
loc important în mecanismul de
funcţionare al economiei şi se comportă
ca metode economice de conducere.

Folosirea pârghiilor economico-

financiare nu exclude necesitatea
utilizării, în completarea a unor metode
administrative.
 2.5. Planificarea financiară

Cu prilejul elaborării programelor de

dezvoltare a economiei naţionale se întocmesc
balanţe financiare de sinteză care cuprind
resursele financiare. Separat de aceasta se
întocmesc planuri financiare publice cu
caracter executoriu: bugetul administraţiei
centrale de stat, bugetul asigurărilor sociale de
stat etc. Înterprinderile private îşi întocmesc
propriile lor bugete de venituri şi cheltuieli,
după modelul stabilit de Ministerul Finanţelor.
 Indicatorii utilizaţi în practica financiară exprimă:
 încasări din activitatea desfăşurată de unităţile economice de stat;
 rezultatele financiare ale activităţii desfăşurate;
 vărsăminte la bugetul de stat;
 venituri ale bugetului de stat;
 necesar de resurse financiare la nivel de întreprindere;
 credite bugetare;
 credite bancare;
 atragerea disponibilităţilor băneşti de pe piaţă în circuitul economic;
 încasări şi plăţi privind operaţiunile de asigurări şi reasigurări;
 eficienţa fondurilor utilizate şi, respectiv, consumate de întreprinderile
de stat;
 eficienţa fondurilor utilizate de instituţiile publice din sfera
nematerială;
 gradul de dezvoltare a acţiunii de economisire şi a eficienţei
plasamentelor efectuate;
 gradul de dezvoltare a asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere
civilă realizate prin societăţile de stat şi eficienţa lor.
 Organe cu atribuţii şi răspunderi în
domeniul finanţelor publice

La soluţionarea problemelor financiare participă

o mulţime de organe care fac parte din
sistemul democraţiei reprezentative:
Parlamentul şi consiliile raionale, municipiile
orăşeneşti şi comunale. Sub îndrumarea
directă a acestor organe funcţionează organele
administraţiei de stat, centrale şi locale:
Guvernul, ministerele, perfecturile, primăriile.
Din categoria instituţiilor financiare specializate fac parte:
Ministerul Finanţelor, băncile, societăţi de asigurări şi
reasigurări, fonduri de investiţii etc.

 Parlamentul, ca organ reprezentativ al ţării şi unică legiuitoare,

dezbate şi acceptă programul Guvernului care trasează liniile
directoare ale politicii economice şi financiare şi controlează aplicarea
acestora, aprobă legea finanţelor publice, aprobă prin lege impozitele
şi taxele, şi alte venituri ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale
bugetului administraţiei centrale de stat; legea privind organizarea şi
funcţionarea ministerelor, legea privind organizarea şi funcţionarea
Curţii de Conturi etc.

 Guvernul, ca organ suprem al administraţiei de stat, elaborează

proiectul bugetului administraţiei centrale de stat, al bugetului
asigurărilor sociale de stat şi al contului general anual de execuţie a
bugetului şi le supune spre aprobare Parlamentului; aprobă şi răspunde
de realizarea prevederilor bugetare; exercită conducerea generală a
activităţii executive în domeniul finanţe.
 Ministerul Finanţelor, în calitate de organ de
specialitate al administraţiei publice centrale,
aplică strategia şi programul Guvernului în
domeniul orientării economiei şi al finanţelor
publice.

 Primarul asigură executarea deciziilor

consiliului local al unităţii administrativ-
teritoriale şi: pregăteşte proiectul bugetului
local. Este ordonator principal de credite.
Tema: Politica financiară
1. Politica social economică a statului.
Conceptul de politică financiară.

2.Tipuri de politică financiară.

3. Direcţii esenţiale ale politicii

financiare în Republica Moldova
 1.Politica social economică a statului.
Conceptul de politică financiară
Politica reprezintă o formă de organizare şi conducere a
societaţii umane, pentru satisfacerea intereselor sale sau
un ansamblu a deciziilor luate de autorităţi pentru
conducerea activităţii economice şi sociale.

Politica economică a statului reprezintă o acţiune generală a puterii

publice centrale, conştiente, coerente şi finalizate care se exercită
în domeniul economiei adică influenţează producţia, schimbul,
consumul bunurilor şi serviciilor şi constituirea capitalului .

.
 Sarcinile politicii social economice sunt:

 Asigurarea libertăţii economice

 Asigurarea ocupării complete a forţei de
muncă
 Asigurarea creşterii economice
 Asigurarea stabilităţii preţurilor
 protecţia mediului înconjurător
 Crearea condiţiilor pentru cei care nu pot găsi
de lucru sau nu pot lucra
 Introducerea înlesnirilor fiscale pentru păturile
populaţiei cu venituri scăzute
 Politica financiară este o
componenţă a politicii generale
care reprezintă o formă de
organizare şi conducere a unei
colectivităţi umane pentru
satisfacerea intereselor sale
Politica financiară - exprimă totalitatea metodelor,
mijloacelor, instrumentelor, instituţiilor privind
procurarea şi dirijarea resurselor financiare utilizate de
stat pentru influenţarea proceselor economice şi a
relaţiilor sociale în vederea realizării scopurilor
macroeconomice şi obţinerea echilibrului general
adecvat în economie.
 Obiectivele de bază ale politicii
financiare:

 stabilirea, dezvoltarea şi creşterea

economică
 reducerea şomajului
 reducerea inflaţiei
 creşterea nivelului de trai al populaţiei
 Politica financiară a statului diferă în
funcţie de:
 interesele păturilor sociale pe care le exprimă
partidele de la putere
 potenţialul a fiecărei ţări
 orânduire socială
 metodă de conducere

În acelaşi timp politica financiară reprezintă o sferă

relativ independentă în activitatea statului şi mijloc
important de realizare a politicii statului în orice
domeniu de activitate economică.
 2. Politica bugetar-fiscală

Politica financiară are 2 componente de

bază:
 - politica bugetar-fiscală;
 - politica monetar-creditară.
 Politica bugetar - fiscală ca parte integrală a
politicii financiare reprezintă activitatea de
influenţare a proceselor economico-sociale prin
venituri şi cheltuieli publice pentru realizarea
unor scopuri macroeconomice şi obţinerea
echilibrului general în economie.

Politica bugetar-fiscală este elaborată şi

promovată de Guvern prin organele sale
specializate (Ministerul Finanţelor) care pun în
aplicare instrumentele politicii bugetar-fiscale:
veniturile şi cheltuielile publice.
 Politica fiscală este o componentă a politicii financiare
a statului, care cuprinde, atît ansamblul reglementărilor
privind stabilirea impozitelor şi a taxelor, concretizînd
opţiunile statului în materie de impozite şi de taxe, cît şi
deciziile privind cheltuielile publice ce se finanţează.
Politica fiscală se prezintă prin totalitatea metodelor,
mijloacelor, formelor, instrumentelor şi instituţiilor
utilizate de către stat pentru procurarea resurselor
financiare fiscale şi utilizarea lor în finanţarea de acţiuni
publice, inclusiv pentru influienţarea vieţii economice şi
sociale.
Prin conţinutul său politica fiscală urmăreşte stabilirea
nivelului şi a structurii prelevărilor obligatorii,
stabileşte activităţile şi veniturile impozabile, regimul
scutirilor şi reducerilor de impozite şi asigură
redistribuirea produsului creat între sfere de activitate,
ramuri economice, unităţi administartiv-teritoriale,
persoane fizice şi juridice.

Politica fiscală influienţează derularea proceselor

economico-financiare şi evoluţia întregii societăţi, dar la
rîndul său este condiţionată de mediul economic printr-
o serie de factori, cum ar fi starea economiei, raporturile
dintre sectorul public şi cel privat, nivelul veniturilor
cetăţenilor.
Politica bugetară concretizează
deciziile privind formarea,
repartizarea şi utilizarea resurselor
bugetare, finanţarea deficitului
bugetar şi utilizează bugetul public
naţional atît pentru redistribuirea
PIB, cit şi pentru influienţarea
proceselor economice şi sociale.
a) politica în domeniul veniturilor
publice-are drept scop stabilirea
volumului şi a provenienţei resurselor
financiare ce pot fi procurate de către
stat, a metodelor de prelevare a
veniturilor la fondurile financiare
publice, precum şi a obiectivelor ce
trebuie atinse în rezultatul prelevării
veniturilor la fondurile financiare
publice.
 b) politica în domeniul cheltuielilor
publice-trebuie să stabilească
mărimea, destinaţia şi structura
cheltuielilor publice, obiectivele ce
trebuie atinse prin efectuarea diferitor
tipuri de cheltuieli şi trebuie să
precizeze metodele şi căile utilizate
pentru ca obiectivele urmărite să fie
realizate cu minim de efort financiar.
Politica monetară poate fi definită ca activitatea de
influenţare a proceselor economico-sociale prin
oferta de bani în vederea realizării principalelor
scopuri macroeconomice şi obţinerii echilibrului
general în economie. Politica monetar-valutară
include 2 componente: politica monetară şi politica
valutară.

Politica monetară include deciziile şi acţiunile vizînd

oferta de monedă şi derularea circulaţiei monetare în
economia naţională, asigurarea echilibrului monetar
şi menţinerea puterii de cumpărare a monedei în
scopul realizării unor obiective ale politicii generale.
Politica valutară se referă la modalităţile de
procurare şi utilizare a resurselor valutare şi
echilibrarea balanţei de plăţi externe, crearea
rezervelor de valută, evoluţia cursului valutar şi
efectuarea de tranzacţii pe pieţele financiar-
valutare.

Politica de credit – politica băncii centrale ce

urmăreşte, cu ajutorul unor instrumente
specifice, să asigure, prin intermediul creditului,
echilibrul general economic.
 Politica monetar-valutară este elaborată şi
promovată de Banca Naţională care pune în
aplicaţie instrumentele politicii monetar-
creditare:

 operaţiuni pe piaţa deschisă cu hârtii de valoare de stat

constituie operaţiuni de vânzare (plasare) -cumpărare
(răscumpărare) de către Banca Naţională a hârtiilor de
valoare emise de stat cu scopul de a mări sau micşora
cantitatea de bani din circulaţie. Vânzarea hârtiilor de
valoare conduce la diminuarea ofertei de bani rezultată din
retragerea unei părţi din masa monetară din circulaţie, ca
rezultat rata dobânzii creşte, creşte puterea de cumpărare a
valutei naţionale şi se diminuează volumul investiţiilor în
economia naţională. Cumpărarea hârtiilor de valoare de
stat contribuie la creşterea ofertei de bani, la micşorarea
ratei dobânzii, stimularea investiţiilor şi inflaţie.
 -rata dobânzii
Băncile pot să-şi mărească rezervele creditare prin:
atragerea de noi depuneri, contractarea de credite
de la alte bănci comerciale şi procurarea de
resurse creditare de la Banca Naţională. În
Republica Moldova băncile comerciale procură
resurse creditare la licitaţia creditară interbancară,
unde cel mai mare furnizor de resurse creditare
este Banca Naţională. Prin mecanismul licitaţiei
propunând oferte mari sau mici de resurse
creditare pentru vânzare, Banca Naţională
influenţează rata dobânzii
 rata rezervelor obligatorii - presupune ca o parte
din depozitele bancare şi mijloacele atrase din alte surse
să fie depozitate de către băncile comerciale în conturi
deschise la Banca Naţională. Cerinţa, confirmată prin
lege, conform căreia o parte din depozitele bancare şi
mijloacele primite din alte surse trebuie să se păstreze în
Banca Centrală, în primul rînd contribuie la asigurarea
băncii şi protejarea clientelei, în al doilea rînd, Banca
Centrală mărind sau micşorînd rata rezervelor
obligatorii, influenţează direct volumul creditelor
acordate de băncile comerciale şi ca rezultat, măreşte sau
micşorează oferta de bani.

 rezervele valutare ale Băncii Naţionale

Instrumentul de promovare a politicii, în context
internaţional utilizat de băncile centrale, se numeşte
intervenţie pe pieţele valutare
 Tema : BUGETUL ȘI SISTEMUL
BUGETAR
1. Bugetul –verigă de bază a sistemului
financiar al ţării
2. Conceptul de sistem bugetar şi
componentele sale
3. Principiile bugetare
4. Conceptul şi trăsăturile procesului bugetar
5. Etapele procesului bugetar în R. Molodava
6. Controlul bugetar
 Ca verigă centrală a sistemului financiar,
bugetul public reprezintă expresia sintetizată a
relaţiilor economice ce se manifestă în procesele
formării şi utilizării principalului fond
centralizat de mijloace băneşti al statului şi a
fondurilor unităţilor administrativ – teritoriale,
în vederea finanţării activităţilor destinate
creşterii calităţii vieţii, a unor activităţi privind
dezvoltarea economică a ţării, cercetarea
ştiinţifică, amplificarea şi perfecţionarea
infrastructurii, constituirea rezervelor de stat,
apărarea naţională, ordinea publică şi de drept.
Ca principala balanţă financiară, bugetul
public este documentul de bază, cu putere de
lege, care stabileşte, pe de o parte, natura şi
mărimea veniturilor ce se mobilizează la
dispoziţia statului, iar pe de altă parte, felul
şi volumul alocaţiilor bugetare ce se vor
dirija de către stat pentru finanţarea
diverselor activităţi în cursul unui an.
 Există trei categorii de legi ale finanţelor (ale bugetului):

 A. Legea anuală a finanţelor, sau legea bugetului iniţial, în

care se prevede şi se autorizează, pentru fiecare an financiar,
ansamblul resurselor şi cheltuielilor statului. Ea este votată de
către Parlament într-o sesiune autonomă înainte de începutul
anului considerat, fiind cunoscută ca legea bugetului de stat;
 B. Legile rectificative ale finanţelor sau ale bugetului rectificat
au ca obiect rectificarea, în cursul anului bugetar, a dispoziţiilor
legii bugetului iniţial; numărul lor nu este fix, putînd varia în
funcţie de ani;
 C. Legea de reglementare (regularizare) a finanţelor, este
adoptată de către Parlament după expirarea anului bugetar (de
regulă după un an), prin care se constată execuţia reală a
bugetului şi aprobă diferenţele dintre rezultatele pe care le-a
înregistrat, şi previziunile legii anuale a finanţelor, completate cu
legile rectificative. Această lege poate fi considerată, într-o
accepţiune restrînsă însă, legea de execuţie a bugetului de către
Guvern.
 Bugetul poate fi abordat sub patru aspecte esenţiale:
 Din punct de vedere juridic, bugetul este document financiar cu putere de lege care
include anumite norme şi normative destinate organizării unei gestiuni financiare
clare şi explicite; el reclamă studierea diverselor reguli (norme) referitoare la
conţinutul său, la prezentarea sa, la adoptarea sa de către Parlament, la execuţia şi
la controlul execuţiei sale; aceste norme sunt destinate organizării unei gestiuni
transparente a finanţelor de stat şi precizării autorităţii Guvernului şi Parlamentului
în domeniul bugetar.
 Din punct de vedere contabil bugetul reprezintă totalitatea conturilor prin care se
gestionează resursele financiare ale statului. Aici din punct de vedere tehnic, ne
interesează îndeosebi procesele de elaborare şi executare a bugetului, precum şi
metodele de previziune şi evaluare a diverselor categorii de venituri şi cheltuieli
cuprinse în buget.
 Din punct de vedere economic, se poate remarca faptul că fondurile care trec prin
contul bugetar reprezintă o pondere semnificativă din PIB şi că prin impozitele
prelevate şi cheltuielile efectuate statul dispune de instrumente privilegiate de
intervenţie în viaţa economică şi socială.
 Din punct de vedere politic, bugetul este considerat ca expresie a opţiunilor
Guvernului în ansamblul domeniilor care relevă competenţele sale (politica
economică, socială, educativă, culturală, militară etc.); aceste opţiuni sunt relevate
prin evoluţia şi repartiţia veniturilor şi cheltuielilor şi sunt determinate de multipli
factori, legaţi de doctrinele partidelor politice, de atitudinea opoziţiei, de forţa
revendicativă a diverselor grupuri de presiune, de ponderea constrîngerilor
economice şi politice internaţionale, de influenţa trecutului, de fenomenele
inerţiale etc.
Indiferent de modul de elaborare şi adoptare, de structura şi
detalierea sa, bugetul trebuie să îndeplinească trei
funcţii:

1. Controlul cheltuielilor, prin care este supravegheată

execuţia bugetului de către autorităţile publice care au conceput
limitele şi condiţiile (adesea, Guvernul şi Parlamentul) şi chiar,
într-un mod indirect, de către cetăţeni, care sunt atît finanţatorii,
cît şi beneficiarii bugetului.

2. Gestiunea eficace al activităţii publice, prin care executanţii se

asigură de utilizarea eficace a resurselor financiare şi a
personalului pus la dispoziţie pentru a conduce şi realiza
activităţile prevăzute şi autorizate prin buget.

3. Proiectarea activităţilor statului, prin care obiectivele urmărite

sunt formulate în diferite programe alternative, fiind
evaluate şi însoţite de posibilităţile de finanţare.
2 Conceptul de sistem bugetar şi componentele
sale

Sistemul bugetar al fiecărei ţări cuprinde ansamblul

relaţiilor şi al formelor organizatorice prin care se
asigură formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor
bugetare.
Problema esenţială a structurării oricărui sistem
bugetar derivă din ierarhizarea dreptului de decizie
asupra folosirii resurselor bugetare, care impune
instituirea unui anumit sistem de venituri cuvenite
fiecărei verigi, precum şi modalităţii specifice de
încasare a veniturilor şi de alocare pe destinaţii a
resurselor bugetare.
 Sub aspect organizatoric şi funcţional deosebim sistem
bugetar de tip federal şi de tip unitar.

Sistemul bugetar de tip federal este constituit din trei

verigi:
 bugetul federaţiei;
 bugetul unităţilor teritoriale constituente al federaţiei;
 bugetul local.

Sistemul bugetar de tip unitar este constituit din două

verigi:
 bugetul administraţiei centrale de stat;
 bugetul local al unităţilor administrativ – teritoriale.
 În conformitate cu Legislația în vigoare a
Republicii Moldova Sistemul bugetar este un
sistem unitar de bugete şi fonduri, care
constituie bugetul public naţional, cuprinzînd:

a) bugetul de stat;
b) bugetul asigurărilor sociale de stat;
c) bugetele unităţilor administrativ-teritoriale;
d) fondurile asigurărilor obligatorii de asistenţă
medicală.
 3. Principiile bugetare:

 Principiul anualităţii
 Principiul universalităţii
 Principiul unităţii bugetare
 Principiul neafectării veniturilor bugetare
 Principiul specializării bugetare
 Principiul echilibrului bugetar
 Principiul publicităţii bugetului
4. Conceptul şi trăsăturile procesului bugetar

Procesul bugetar poate fi definit ca ansamblu

de activităţi şi operaţiuni, integrate coerent şi
convergent orientate, derulate stadial şi
cuprinzînd: elaborarea proiectului de buget;
adoptarea acestuia; execuţia bugetului;
încheierea şi aprobarea contului de execuţie
bugetară; controlul bugetar.
Aceste activităţi se desfăşoară într-un cadru
constituţional şi administrativ – instituţional,
care prezintă particularităţi de la ţară la ţară,
determinate de evoluţia istorică a fiecăreia dintre
ele.
Indiferent de particularităţi şi de condiţionalităţi, procesul bugetar prezintă
însă şi trăsături comune:

 PB este unul de decizie, care constă în ordonarea priorităţilor şi în alocarea resurselor

necesare finanţării obiectivelor vizate, avînd utilitate publică. Decizia ce trebuie luată
este una dintre cele mai grele, întrucît resursele mobilizabile sunt limitate şi se
situează, în toate cazurile, sub nivelul necesităţilor publice ale perioadei;

 PB este predominant politic, întrucît deciziile privind alocarea resurselor bugetare

mobilizabile nu se întemeiază pe criterii sau informaţii ale pieţei, ci au la bază
obiectivele din programul de guvernare, fixate de partidul care deţine majoritatea
parlamentară. În consecinţă, decizia finală, concretizată în legea bugetară anuală, este
adoptată prin mecanismul reprezentării şi a votului.

 PB are caracter complex, ca urmare a faptului că este realizat prin participarea unui
mare număr de subiecţi, de natură diferită, fiecare cu interesele, nevoile şi
posibilităţile sale.

 PB este ciclic , realizîndu-se succesiv şi după un calendar riguros, potrivit cerinţelor

principiilor anualităţii şi publicităţii bugetare.

 PB este strict reglementat, astfel în derularea sa concretă se impune respectarea

legislaţiei în domeniu şi a normelor metodologice elaborate în acest scop de către
Ministerul Finanţelor.
Potrivit reglementărilor legale şi a situaţiei de fapt care
are loc în decursul procesului bugetar, principalii
participanţi la procesul bugetar sunt:

 entităţile care sunt finanţate de la buget (instituţii,

unităţi administrativ-terotiriale etc.), cunoscute ca
ordonatori secindari sau terţiari de buget,
 ordonatorii principali de buget (conducătorii
autorităţilor publice, miniştrii şi conducătorii
celorlalte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale)
 Ministerul Finanţelor
 Guvernul
 Legislativul (Parlamentul)
 Grupurile de interese şi cetăţenii.
 5. Etapele procesului bugetar în R.Moldova

Etapele procesului bugetar sunt:

 elaborarea proiectului de buget;
 adoptarea acestuia;
 execuţia bugetului;
 încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară;
 controlul bugetar.
Elaborarea proiectului bugetului de stat.

Datele economice de bază, necesare pentru elaborarea proiectului

bugetului de stat, se prezintă Ministerului Finanţelor în
termenul stabilit de Guvern şi include, în special:
 a) prognoza indicatorilor macroeconomici şi sociali pe anul
bugetar viitor, care este determinată, elaborată şi prezentată
de Ministerul Economiei;
 b) prognoza indicatorilor şi cerinţelor bugetului
asigurărilor sociale de stat, care este determinată, elaborată şi
prezentată de Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi a
Familiei;
 c) prognoza balanţei de plăţi, a creditelor, a obligaţiunilor
externe şi a altor indicatori ce caracterizează politica monetar-
creditară a statului, determinată, elaborată si prezentată de
către Banca Naţionala a Moldovei.

În temeiul datelor prezentate şi al altei informaţii relevante,

Ministerul Finanţelor determină totaluri estimărilor
preliminare de venituri şi cheltuieli pentru bugetul de stat.
 Estimările preliminare se transmit autorităţilor publice de
către Ministerul Finanţelor la data stabilită de ministrul finanţelor.
Ministerul Finanţelor emite pentru autorităţile publice note
metodologice detaliate referitoare la elaborarea proiectului
bugetului de stat.
Autorităţile publice prezintă Ministerului Finanţelor propuneri
de buget, la data stabilită de ministrul finanţelor.
Propunerile de buget ale autorităţilor publice, structura şi conţinutul
cărora se determină de Ministerul Finanţelor, includ:
a) veniturile şi cheltuielile realizate în anul bugetar precedent;
b) veniturile şi cheltuielile estimate pentru anul bugetar curent;
c) veniturile şi cheltuielile estimate pentru anul bugetar viitor;
d) veniturile şi cheltuielile estimate pentru cel puţin un an după anul
bugetar viitor;
e) justificările cerinţelor referitoare la estimările preliminare de
venituri şi cheltuieli distribuite de Ministerul Finanţelor potrivit
rezultatelor estimate ale programelor incluse în aceste cerinţe.
Ministerul Finanţelor elaborează proiectul
bugetului de stat bazat pe:
a) scopurile bugetului de stat;
b) sursele de venituri şi destinaţia cheltuielilor;
c) propunerile de cheltuieli detaliate ale
autorităţilor publice;
d) propunerile de venituri ale autorităţilor
administraţiei publice locale ;
e) propunerile privind finanţarea deficitului
bugetar, dacă cheltuielile depăşesc veniturile;
f) propunerile privind utilizarea excedentului
bugetar, dacă veniturile depăşesc cheltuielile.
În definitivarea procedeelor expuse, Ministerul
Finanţelor elaborează proiectul legii bugetare anuale,
care cuprinde anexele, şi îl prezintă Guvernului
împreună cu nota explicativă.

Anexele proiectului legii bugetare anuale cuprind:

a) veniturile şi cheltuielile estimate pentru anul bugetar
viitor;

b) veniturile şi cheltuielile estimate pentru cel puţin un

an după anul bugetar viitor;

c) datele adiţionale, prevăzute de legea bugetară anuală.

Nota explicativă la proiectul legii bugetare
anuale include prognozele prevăzute, precum şi
următoarele strategii ale Guvernului:

 a) strategiile de dezvoltare socială şi economică;

 b) strategiile politicii bugetar-fiscale;

 c) strategiile datoriei de stat;

 d) strategiile de sprijin financiar;

 e) strategiile relaţiilor bugetului de stat cu bugetele

unităţilor administrativ - teritoriale.
În termenul stabilit de Guvern, Ministerul Finanţelor
prezintă Guvernului proiectul legii bugetare pentru
anul bugetar viitor, care include anexele si nota
explicativă.

Pînă la 1 octombrie a fiecărui an Guvernul prezintă

Parlamentului:

a) proiectul legii bugetare pentru anul bugetar viitor şi

nota explicativă;

b) lista modificărilor în legislaţie, care rezultă din

proiectul legii bugetare anuale.
Parlamentul examinează proiectul legii bugetare anuale, de
regulă, în trei lecturi.

Examinarea în prima lectură

În decursul primei lecturi, Parlamentul audiază raportul

Guvernului şi coraportul Comisiei pentru buget şi finanţe
asupra proiectului legii bugetare anuale şi examinează:
 a) direcţiile principale ale politicii bugetar-fiscale;
 b) concepţiile de bază ale proiectului.

Parlamentul aprobă, în prima lectură, proiectul legii bugetare

anuale şi îl remite Comisiei pentru buget şi finanţe pentru
pregătirea de examinare în a doua lectură.

În caz de respingere, Parlamentul stabileşte un termen pentru

îmbunătăţire şi prezentare repetată a proiectului legii bugetare
anuale în prima lectură.
Examinarea în a doua lectură
În decursul lecturii a doua, Parlamentul, la prezentarea
Comisiei pentru buget şi finanţe, examinează:
 a) veniturile estimate sub formă de calcule şi structura
lor;
 b) cheltuielile estimate, structura şi destinaţia lor;
 c) deficitul sau excedentul bugetului de stat.
Parlamentul aprobă, în a doua lectură, proiectul legii
bugetare anuale şi îl remite Comisiei pentru buget şi
finanţe pentru pregătirea de examinare în a treia lectură.
În caz de respingere, Parlamentul stabileşte un termen
pentru îmbunătăţire şi prezentare repetată a proiectului
legii bugetare anuale în a doua lectură.
Examinarea în a treia lectură
În decursul lecturii a treia, Parlamentul, la prezentarea Comisiei
pentru buget şi finanţe:

 a) examinează alocaţiile detaliate pentru autorităţile publice;

 b) stabileşte alocaţiile care vor fi finanţate în mod prioritar;
 c) examinează alte detalieri din legea bugetară anuală.

Pînă la 5 decembrie a fiecarui an, Parlamentul adoptă legea

bugetară anuală.

Daca legea bugetară anuală nu este adoptată şi publicată pînă la 31

decembrie, finanţarea cheltuielilor pentru anul curent se efectuează
lunar în mărime de a douăsprezecea parte din suma
cheltuielilor prevăzute pentru anul bugetar precedent.
Executarea bugetului de stat
Responsabilitatea pentru executarea bugetului de stat revine
Guvernului. În termen de 10 zile după adoptarea legii
bugetare anuale, Ministerul Finanţelor:

a) solicită de la autorităţile publice centrale planurile de

finanţare ale acestora, precum şi ale instituţiilor subordonate;

b) întocmeşte repartizări lunare ale veniturilor prevăzute de legea

bugetară anuală şi de alte acte legislative. În termen de 45
zile după publicarea legii bugetare anuale, Ministerul
Finanţelor aprobă repartizarea lunară a veniturilor şi
cheltuielilor bugetului de stat conform Clasificaţiei
bugetare.Ministerul Finanţelor poate aproba alocaţii pentru
fiecare program guvernamental.
 Sumele veniturilor încasate în ultima zi a
anului de gestiune, destinate transferului în
fonduri cu destinaţie specială, se transferă în
fondurile respective în anul următor anului de
gestiune, din contul soldului mijloacelor
bugetului de stat la sfîrşitul anului de gestiune, cu
reflectarea în executarea de casă a bugetului de
stat în anul de gestiune.

În buget se percep impozitele, taxele si alte

încasari numai daca au fost stabilite prin lege.
Toate veniturile stabilite prin lege se acumulează
la contul trezorerial în ordinea colectării.
 Întocmirea raportului cu privire la
executarea legii bugetare anuale şi
aprobarea ei
La data de 31 decembrie a fiecărui an, Ministerul
Finanţelor închide toate conturile deschise în decursul
anului bugetar curent, pentru a întocmi raportul anual.
Toate veniturile neîncasate pînă la 31 decembrie se
încasează în contul bugetului pe anul viitor.
La sfîrşitul fiecărui an bugetar, Ministerul
Finanţelor întocmeşte un raport despre executarea
bugetului de stat, care este prezentat Guvernului şi
Parlamentului pînă la data de 1 mai a anului următor
anului de gestiune. Structura raportului se stabileşte de
ministrul finanţelor. Raportul despre executarea
bugetului de stat pe anul de gestiune se examinează şi se
aprobă de către Parlament.
 6. Controlul bugetar

Controlul asupra executării bugetului de stat

reprezintă o etapă a procesului bugetar a cărei
necesitate se bazează pe restricţiile ce trebuie
luate în considerare în alocarea pe destinaţii şi
utilizarea resurselor bugetare avîndu-se în
vedere caracterul limitat al acestora.

În acest context necesitatea controlului bugetar

derivă atît din considerente de ordin politic cît
şi din cele de ordin financiar.
 Din punct de vedere politic Parlamentul este interesat
ca Guvernul să realizeze integral veniturile bugetare
aprobate şi să nu depăşească cheltuielile stabilite.

 Din punct de vedere financiar controlul bugetar

vizează creşterea interesului Guvernului şi a tuturor
subiecţilor antrenaţi în procesul execuţiei bugetare în
buna gestionare a fondurilor statului pentru prevenirea
delapidărilor şi a fraudelor. Ţinînd cont de principiul
separaţiei puterilor în stat, controlul bugetar se exercită
de mai multe organe împuternicite şi poate fi de natură
politică, jurisdicţională şi administrativă.
 Controlul politic se exercită de către Parlament prin dezbaterea şi
aprobarea proiectelor de buget împreună cu anexele sale. Acest
control se exercită şi în timpul execuţiei bugetului prin examinarea
Rapoartelor pe care Guvernul este obligat să le prezinte
Parlamentului, prin controalele realizate de comisiile permanente la
audierea membrilor Guvernului, în cadrul şedinţelor, precum şi prin
controlul persoanelor care gestionează fondurile publice.

 Controlul jurisdicţional se efectuează de organismele specializate

ale statului în scopul stabilirii răspunderii juridice a subiecţilor
implicaţi în procesul execuţiei bugetare în cazul administrării
defectuoase a fondurilor politice. În acest scop activează Curtea de
Conturi ca organ de control de bază dintr-un stat.

 Controlul administrativ include atît controlul exercitat de

organele specializate ale Ministerului Finanţelor (IFPS, Trezoreria,
ş.a.) cît şi controlul realizat în interiorul fiecărei instituţii sub forma
controlului ierarhic exercitat de ordonatorii principali de credite
bugetare asupra modului cum aceste credite sunt consumate de
subordonaţi.
În funcţie de momentul efectuării sale, controlul bugetar
poate fi:

1. Preventiv;
2. Concomitent;
3. Post-operativ.

 Controlul preventiv este cel mai eficient, deoarece prin

intermediul său se poate opri derularea operaţiunilor ilegale sau a
celor apreciate a fi inoportune şi ineficiente.
 Controlul concomitent are o eficienţă limitată, dar nu trebuie
subestimat, deoarece prin determinarea legalităţii sau ilegalităţii
operaţiunii, se preîntîmpină iniţierea unor acţiuni similare în
viitor.
 Controlul post-operativ nu mai poate repara ceea ce s-a
realizat, dar prin identificarea abaterilor de la lege şi stabilirea
persoanelor vinovate se pot institui măsuri de recuperări a
prejudiciilor aduse statului.
TEMA: Sistemul cheltuielilor
publice
1. Conţinutul economic al
cheltuielior publice
2. Clasificarea cheluielilor publice
3. Tendinţe în evoluţia cheltuielilor
publice în condiţiile actuale
 Cheltuielile publice (CP) exprimă relaţii
economico-sociale în formă bănească, care se
manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane
fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia
repartizării şi utilizării resurselor financiare ale
statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor
acestuia.

 CP - utilizarea direcţionată a resurselor

sectorului public pentru satisfacerea
necesităţilor în utilităţi publice şi realizarea
măsurilor de redistribuire justificate de pe
poziţiile echităţii sociale.
Conţinutul economic al CP se află în strânsă
legătură cu destinaţia lor.

Unele cheltuieli exprimă un consum

definitiv de PIB, reprezentând valoarea plăţilor
pe care le efectuează instituţiile publice în
formele specifice ale cheltuielilor curente, iar
alte CP exprimă o avansare de PIB,
reprezentând participarea statului la finanţarea
formării brute ce capital, atât în sfera producţie
materiale, cât şi în sfera nematerială.
Problemele care sunt soluţionate în domeniul
cheltuirii mijloacelor publice pot fi divizate
în trei categorii:
1. acordarea ajutorului social (îndeminizaţii
acordate invalizilor);
2. asigurarea obligatorie (în caz de boală,
şomaj);
3. producţia şi achiziţia bunurilor materiale şi a
serviciilor pentru satisfacerea necesităţilor
pentru care statul îşi asumă responsabilitate.
Cheltuielile publice se referă la totalitatea
cheltuielilor efectuate în sectorul public
prin intermediul instituţiilor publice
(aparatul de stat, instituţii social-
culturale, armată, întreprinderi
autonome), care se acoperă fie de la
bugetul statului (central sau local), fie din
bugetele proprii, pe seama veniturilor
obţinute.
 În componenţa cheltuielilor publice intră următoarele categorii
principale:

 cheltuieli bugetare, acoperite din resursele publice constituite la nivelul:

- bugetului de stat;
- bugetului asigurărilor sociale;
- bugetelor UAT
- fondurilor FAOAM

 cheltuieli din fonduri extrabugetare, care sînt acoperite din resursele

financiare publice constituite în afara bugetului de stat şi bugetului asigurărilor
sociale

 cheltuieli din fonduri speciale, care sînt acoperite din fonduri cu destinaţie
specială gestionate de guvern sau de un alt organ public

 Cheltuieli ale întreprinderilor, instituţiilor financiar-bancare cu capital de stat

 Cheltuielile cu caracter public ale organizaţiilor internaţionale, finanţate din

resursele mobilizate de la membrii acestora, respectiv de la statele-membre ale
acestor organizaţii
 Cheltuielile bugetare se referă numai la
acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul
administraţiei de stat, din bugetele locale sau
din bugetul asigurărilor sociale de stat şi
fondurilor de asigurări obligatorii de asistenţa
medicală.
 Clasificarea cheltuielilor publice
Importanţa clasificării cheltuielilor publice reiese
din faptul că fiecărei categorii de cheltuieli îi este
caracteristic un mod propriu de determinare şi utilizare
a resurselor financiare.

Clasificarea cheltuielilor publice se efectuează în baza

mai multor criterii. Cel mai frecvent se folosesc
următoarele tipuri de clasificări:
 administrativă;
 economică;
 financiară;
 clasificare folosită de organismele ONU.
a) Clasificarea administrativă cunoaşte mai
multe variante, ce diferă una de alta datorită
criteriului pus la bază:
 instituţional (structura cheltuielilor publice se
va întocmi în dependenţă de ministere);
 administrativ-teritorial (reprezintă distribuţia
cheltuielilor publice între judeţe, oraşe,
raioane).
Clasificarea administrativă are însemnătate
operativă. Modificarea periodică a structurilor
de dirijare diminuează importanţa ei mai ales
în cadrul analizei pe intervale de lungă durată.
b) Clasificarea economică are în vedere influenţa pe care o exercită asupra
economiei diferite categorii de cheltuieli publice. Această clasificare
cunoaşte mai multe variante:

I variantă: împarte cheltuielile publice în:

 cheltuieli de capital (procurarea localurilor pentru şcoli, spitale, clădiri
etc.);
 cheltuieli curente (cuprind cheltuieli de personal: salarii, premii ...;
cheltuieli materiale pentru prestare de servicii şi întreţinere: manuale,
medicamente, materiale pentru reparaţie ...; transferuri: subvenţii, pensii,
îndemnizaţii, burse etc.)

II variantă: împarte cheltuielile publice în:

 cheltuieli ale serviciilor publice (administrative);
 cheltuieli de transfer (de restribuire).

III variantă: mai contemporană şi frecvent utilizată a clasificării economice

divizează cheltuielile publice în felul următor:
 cheltuieli pentru salarii şi alte drepturi de personal;
 cheltuieli materiale pentru întreţinere şi funcţionare;
 cheltuieli de transfer (pentru persoane fizice şi juridice);
 cheltuieli pentru investiţii.
c) Clasificarea financiară se efectuează în dependenţă
de momentul şi modul în care cheltuielile publice
afectează resursele financiare şi le grupează în
următoarele categorii:

1) cheltuieli definitive – finalizează distribuţia resurselor

financiare publice şi înglobează cheltuielile atît cu
caracter de investiţii, cît şi cu caracter de funcţionare;
2) cheltuieli temporare – de regulă, se reflectă în
operaţiunile de trezorerie: acordarea de împrumuturi,
finanţarea rambursării împrumuturilor primite etc.
3) cheltuieli virtuale sau posibile – reprezintă cheltuieli
pe care statul se angajează să le efectueze în anumite
condiţii: în cazul acordării unor garanţii pentru
împrumuturi.
d) Clasificarea folosită de instituţiile specializate
ale ONU are la bază două criterii principale:
1) funcţional – grupează cheltuielile publice pe
acţiuni şi obiective: servicii publice, generale;
apărare; educaţie; sănătate; securitate socială;
acţiuni economice; servicii comunale; alte
cheltuieli;
2) economic – cuprinde următoarele grupe:
cheltuieli privind consumul definitiv de venit
naţional; dobînzi aferente datoriei publice;
formarea brută a capitalului; transferuri de
capital.
 3. Tendinţe în evoluţia cheltuielilor publice
în condiţiile actuale

Mărimea şi structura cheltuielilor

publice diferă de la o ţară la alta şi de la o
perioadă la alta.

Aceşti parametri ai cheltuielilor publice

se găsesc într-o continuă evoluţie.
În epoca contemporană s-au modificat
caracteristicile cheltuielilor publice:

1. Cheltuielile publice de la o perioadă la

alta cresc atît ca expresie valorică,
bănească, cît şi ca mărime reală, absolută.
2. Structura cheltuielilor publice acum este
determinată de rolul important care îi
revine statului în viaţa economică şi
socială.
În legătură cu creşterea reală a cheltuielilor publice trebuie menţionat faptul că
aceasta este cauzată de un şir de factori, printre care:

 factori demografici, care se manifestă prin creşterea populaţiei şi modificarea

structurii acesteia pe vîrste şi pe categorii socio-profesionale;
 factorii economici, ce ţin de obligaţiile economice ale statului de a finanţa acţiunile
economice costisitoare, întreţine infrastructura de producţie, de a sprijini ramurile
nerentabile, de a evita perturbările economice etc.
 factorii sociali, care se manifestă prin lărgirea finanţării de către stat a acţiunilor
social-culturale, şi în primul rînd, asistenţa şi asigurările sociale, învăţămîntul,
sănătatea etc.
 factorii militari, ce ţin de cercetări şi producerea noilor genuri de arme şi tehnică
militară, persistenţa pericolului de conflicte militare şi apariţia unui nou fenomen –
distrugerea şi lichidarea importantelor cantităţi de arme nucleare, chimice, biologice
etc.
 factori istorici, care acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor
sporite de cheltuieli şi de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori, prin
împrumuturi publice interne şi externe;
 factori politici, care se referă la creşterea considerabilă a sarcinilor statului
contemporan datorită transformării concepţiei politice cu privire la rolul şi funcţiile
autorităţilor publice în condiţiile actuale.
 Tema:Sistemul resurselor
financiare publice

1. Conţinutul economic al resurselor

publice.
2. Componentele resurselor financiare
publice.
3. Tendinţe în evoluţia resurselor
financiare publice.
 6.1. Conţinutul economic al resurselor
publice
Resursele sunt elemente ale bogăţiei unei naţiuni. Din ele fac
parte resurse materiale, umane, informaţionale şi financiare. Un
rol deosebit de important au resursele financiare. Ansamblul
resurselor financiare ale ţării poate fi prezentat astfel:

Resursele financiare ale societăţii:

 R.F ale autorităţilor şi instituţiilor publice
 R.F ale întreprinderilor publice şi private
 R.F ale organizaţiilor fără scop lucrativ
 R.F ale populaţiei

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti

necesare realizării anumitor obiective economice, sociale sau de
altă natură.
Cea mai puternică influenţă asupra nivelului
resurselor financiare ale societăţii o au factorii:

 volumul şi structura producţiei;

 nivelul preţurilor;
 raportul dintre formarea brută de capital şi
consum.
Resursele financiare ale societăţii sau naţiunii
înglobează resursele financiare publice. La
rândul lor resursele financiare publice includ:

 resurse financiare ale administraţiei de stat

centrale;
 resursele administraţiei de stat locale;
 resursele întreprinderii publice;
 resursele asigurărilor sociale şi medicale de stat.
Fiecărei componente îi corespunde o anumită structură:
Resursele administraţiei de stat centrale cuprind:
 impozite şi taxele;
 veniturile nefiscale;
 împrumuturile;
 alte resurse cu caracter obligatoriu.

Resursele administraţiei de stat locale includ:

 defalcările din veniturile regularizate centrale;
 impozitele şi taxele locale;
 veniturile nefiscale cu caracter local;
 transferurile primite de la administraţia de stat;
 împrumuturile;
 alte resurse.

Resursele întreprinderilor publice:

 resurse proprii;
 resurse primite de la buget;
 resurse procurate pe piaţa capitalului de împrumut.

Resursele asigurărilor sociale de stat provin din cotizaţiile pentru asigurările sociale şi din
alocaţiile şi din alocaţiile de la bugetul de stat.
 Factorii care determină creşterea volumului finanţelor
publice:
 Factorii economici, care determină creşterea PIB şi pe această bază sporirea
veniturilor impozabile.

 Factorii monetari (dobânda, creditul, masa monetară) care îşi transmit

influenţa sa prin preţ. Accentuarea fenomenelor inflaţioniste sau creşterea
preţurilor determină în anumite condiţii creşterea salariilor şi a profiturilor şi
implicit sporirea resurselor din impozitele directe.

 Factorii sociali – redistribuirea resurselor în scopul satisfacerii nevoilor de

educaţie, sănătate şi securitate socială.

 Factorii demografici – sporirea numărului contribuabililor.

 Factorii politici şi militari.

 Factorii de natură financiară.

 6.3. Componentele resurselor financiare
publice
Resursele financiare pot fi clasificate după mai multe criterii:
I. Din punct de vedere al conţinutului economic, principalele categorii de resurse
financiare publice sunt:
1. Prelevările cu caracter obligatoriu. Cea mai mare parte a resurselor financiare
publice o constituie veniturile cu caracter fiscal. Această parte de venituri a
resurselor financiare are caracter limitat şi după volum de cele mai multe ori este
insuficientă.
2. Resursele de trezorerie care constau din împrumuturi pe termen scurt (până la un an)
contracte de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur. Resursele de trezorerie au
caracter temporar şi rambursabil, deoarece retragerea din circulaţie a bonurilor de
tezaur echivalează cu restituirea sumelor împrumutate de stat de la tezaurul public
pe termen scurt.
3. Resursele provenite din împrumuturi reprezintă datoria publică pe termen mediu
(de 2-5 ani) şi lung (peste 5ani). În prezent împrumuturile publice au devenit un
mijloc frecvent de procurare a resurselor financiare.
4. Finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire este posibilă, dar în acelaşi timp
are efecte negative. Pe de o parte, apar efecte inflaţioniste ce duc la sporirea
resurselor financiare: cresc încasările din impozite pe venit, precum şi din impozite
indirecte, în special cele din valoarea adăugată (T.V.A.). Pe de altă parte, inflaţia
determină diminuarea relativă a obligaţiunilor de plată ale statului, îndeosebi în
ceea ce priveşte datoria publică, în situaţia în care rata dobânzii la împrumuturile de
stat este mai mică decât nivelul creşterii anuale a preţurilor exprimate în procente.
II. După structură, sistemul resurselor financiare
publice diferă de la o ţară la alta. Însă având
în vedere principalele trăsături caracteristicile
resurselor financiare publice în ţările avansate
şi în cele în curs de dezvoltare, acestea pot fi
grupate în funcţie de două criterii şi anume:

1. După regularitatea cu care se încasează la

bugetul public naţional.

2. După provenienţa resurselor.

După regularitatea cu care se încasează la buget, resursele financiare publice
pot fi structurate în:

a) Resursele ordinare (curente) la care statul apelează în mod obişnuit în

condiţii considerate normale şi care se încasează la buget cu o anumită
regularitate. În această categorie se includ:
- veniturile fiscale;
- contribuţiile pentru asigurările sociale de stat;
- veniturile nefiscale.
Veniturile nefiscale cuprind prelevările la buget cu titlu de dividend, redevenţe,
chirii, arenzi, etc. de la întreprinderile şi proprietăţile de stat, veniturile de la
instituţiile publice şi diverse alte venituri.

b) Resursele extraordinare sunt cele la care statul recurge în situaţii

excepţionale când, practic, resursele curente nu acoperă cheltuielile.
În grupa resurselor extraordinare se cuprind:
- emisiunea de bani de hârtie peste necesităţile reale ale circulaţiei băneşti;
- împrumuturile de stat interne şi externe;
- ajutoarele şi alte transferuri primite din străinătate;
- sumele rezultate din lichidarea participaţiilor de capital în străinătate;
- valorificarea peste graniţa a bunurilor statului, etc.
Din punct de vedere al provenienţei lor, resursele financiare
publice se pot grupa în resurse interne şi resurse externe.

Resursele interne cuprind:

- impozitele;
- taxele;
- veniturile de la proprietăţile de stat;
- donaţii interne;
- emisiunea de bani de hârtie;
- împrumuturile contractate pe piaţa internă.

Resursele externe îmbracă, în principal, forma împrumuturilor de

stat externe contractate la guvernele altor ţări, la instituţii
financiar-bancare internaţionale, la bănci private sau la alţi
deţinători de capitaluri băneşti. La acestea se adaugă diferite
transferuri externe primite sub forma ajutoarelor nerambursabile
din partea altor state sau a unor organisme internaţionale.
 Asigurări private în
cadrul sistemului
financiar
1. Conceptul de asigurare: aspecte şi abordări.
2. Funcţiile şi principiile de clasificare a
asigurărilor.
3. Elementele tehnice ale asigurărilor şi
principiile de determinare a despăgubirii.
4. Cadrul legal de desfăşurare al activităţii de
asigurare.
7.1. Conceptul de asigurare: aspecte si abordări

Amploarea riscurilor, de toate categoriile, care afecteză un

număr din ce în ce mai mare de persoane fizice şi
juridice, a impus necesutatea crearea unor sisteme de
cedare a riscurilor la nivel naţional şi internaţional.
Cele mai utilizate forme de cedare a riscului sunt:
a) Autoasigurarea;
b) Asigurarea;
c) Co-asigurarea;
d) Reasigurarea;
e) Retrocesiunea (retrocedarea).
Autoasigurarea, denumită asigurarea individuală,
reprezintă o formă de constituire descentralizată a
fondurilor de rezervă de către unii dintre agenţii
economici, potrivit căreia, asiguratul şi asigurătorul
sunt una şi aceieaşi persoană.

Această modalitate de cedare a riscului se foloseşte de

către unităţile agricole pentru constituirea unor
fonduri de rezervă, de seminţe, de furaje, alimente,
materii prime. Ca exemplu, autoasigurarea se
practică în Marea Britanie de către Căile Ferate
Naţionale.
 Asigurarea este un raport juridic ce se
realizează între o persoană fizică sau
juridică în calitate de asigurat şi o persoană
juridică în calitate de asigurător, prin care,
în baza plăţii unei sume de bani numită
primă de asigurare, asiguratul obţine
protecţia asigurătorului şi este despăgubit
în cazul apariţiei evenimentului asigurat cu
o sumă de bani egală cu paguba sau cel
mult egală cu suma asigurată.
 Activitatea de asigurare se bazează
pe principiu mutualităţii, specific
asigurărilor, numărul asiguraţilor la
care s-a produs riscul asigurat este
mult mai mic decât numărul total de
asiguraţi care au participat la formarea
fondului de asigurare.
Df.: Asigurarea reprezintă constituirea,
pe principiul mutualităţii, de către un
asigurător, a unui fond de asigurare,
prin contribuţia unui număr de
asiguraţi, expuşi la producerea
anumitor riscuri şi indemnizarea celor
care suferă un prejudiciu in urma
producerii riscurilor asigurate.
Co-asigurarea, reprezintă o modalitate de
cedare a riscului potrivit căreia, datorită
valorii mari a bunurilor asigurate, riscul
este subscris de mai mulţi asigurători.
Aceştia, preiau o cotă de risc şi pe care o
suportă independent. Participarea la
decontarea daunelor se face în proporţia
în care a fost preluat şi riscul.
Reasigurarea constituie un mijloc de egalizare, de
divizare, a răspunderilor între mai mulţi asigurători,
dispersaţi pe arii geografice cît mai întinse, de
menţinerre a unui echilibru între primele încasate şi
despăgubirile datorate la fiecare asigurător în parte.

Această modalitate de cedare a riscului are un dublu

avantaj. Pe de o parte, asiguratul este pus la adăpost
de eventualele surprize, iar pe de altă parte,
asigurătorul cedînd parte din risc poate mult mai
uşor să facă faţă obligaţiilor din contractul de
asigurare.
Retrocesiunea (retrocedarea) este o divizare şi mai
mare a riscului, potrivit căruia reasigurătorul poate
şi el să cedeze o parte din riscul pe care şi la asumat
prin reasigurare. Reasigurătorul se numeşte
retrocedent, iar societatea care preia riscul se
numeşte retrocesionar.

Prin această modalitate de dispersare a riscului se

realizează o şi mai bună acoperire a evenimentelor
ce se pot întîmpla, permiţînd fiecărui participant să
reţină numai acea parte din riscuri pentru care
acoperirea este certă.
 7.2. Funcţiile şi principiile de clasificare a
asigurărilor
Asigurările îndeplinesc anumite funcţii:
 funcţia de repartiţie – compensarea financiară a
pierderilor cauzate de producerea unui anumit risc
asigurat este prima şi cea mai importantă funcţie a
asigurării, manifestându-se sub forma fondului de
asigurare la dispoziţia societăţilor de asigurare pe
seama primelor de asigurare plătite de asiguraţi, şi în
procesul de dirijare a fondului de asigurare către
destinaţiile sale legale (constituirea rezervelor,
acoperirea unor cheltuieli, finanţarea unor măsuri de
prevenire).
 funcţia de control – urmăreşte modul cum se
constituie fondul de asigurare pe baza primelor de
asigurare încasate, modul cum se încaseaza alte
venituri ale societatilor de asigurare, modul în care
se efectueaza plata (indemnizatiile de asigurare,
cheltuielile de prevenire a riscurilor sau cheltuielile
generale şi administrative etc), corecta determinare a
sumelor cuvenite asiguraţilor, gestiunea fondului de
asigurare, îndeplinirea integrală şi la termen a
obligaţiilor financiare ale asiguratorului,
 prevenirea pagubelor,
 economisirea,
 reducerea costurilor statului,
 promovarea comerţului invizibil.
Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere
civilă pot fi clasificate după mai multe
criterii:

După domeniul la care se referă:

 asigurări de bunuri;
 asigurări de persoane;
 asigurări de răspundere civilă.
După obiectul de activitate stabilit prin contractul
de asigurare:
 asigurări de viaţă,
 asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă;
 asigurări de autovehicule;
 asigurări maritime şi de transport;
 asigurări de aviaţie;
 asigurări de incendiu şi alte pagube la bunuri;
 asigurări de răspundere civilă;
 asigurări de credite şi garanţii; asigurări de pierderi
financiare din riscuri asigurate
 asigurări agricole.
 După forma juridică de realizare:

asigurări prin efectul legii (obligatorii);

asigurări facultative (contractuale).

După sfera de cuprindere în profil teritorial:

 asigurări interne;
 asigurări externe.
 Tipurile de asigurări obligatorii în RM:
1. Asigurarea de răspundere civilă auto RCA internă şi Cartea Verde
2. Asigurarea ipotecii bancare
3. Asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele cauzate în procesul
exploatării obiectului industrial periculos
4. Asigurarea de răspundere civilă a riscului de audit
5. Asigurarea de răspundere civilă profesională a notarilor
6. Asigurarea cadrului relaţiilor de leasing
7. Asigurarea de răspundere civilă pentru organismele de evaluare a
conformităţii
8. Asigurarea de răspundere civilă profesională pentru intermediarii în
asigurări
9. Asigurarea în cadrul testărilor clinice
10. Asigurarea de răspundere civilă a transportatorilor faţă de călători
11. Asigurarea de călătorie (asistenţă medicală) realizată de companiile
de turism
 După riscul cuprins în asigurare:
 asigurări împotriva incendiului, trăsnetului, exploziei, mişcărilor seismice etc.
Bunurile asigurate contra acestor fenomene sunt: clădirile, construcţiile, utilajele şi
instalaţiile, mijloacele de transport, mobilierul şi obiectele de uz casnic etc.;

 asigurări contra grindinei, furtunii, uraganului, ploilor torenţiale, inundaţiilor,

prăbuşirii sau alunecării de teren etc. Împotriva acestor riscuri sunt asigurate de
obicei culturile agricole şi rodul viilor;

 asigurări pentru boli, epizootii şi accidente care se practică în cazul animalelor;

 asigurări contra avariilor şi altor riscuri specifice (răsturnări, ciocniri, căderi,

derapări etc.), la care sunt supuse mijloacele de transport şi încărcăturile aflate pe
acestea, în timpul staţionării şi al mersului;

 asigurări împotriva unor evenimente ce apar în viaţa oamenilor, ca: deces, boli,
accidente etc. care pot duce la pierderea temporară sau definitivă a capacităţii de
muncă;
 asigurări pentru cazurile de răspundere civilă care se referă la prejudicii cauzate
terţelor persoane prin accidente de autovehicule, prin exercitarea unei anumite
activităţi etc.
 7.3. Elementele tehnice ale asigurărilor şi principiile de
determinare a despăgubirii.
Conţinutul complex şi formele în care se perfectează asigurările sunt foarte variate. Cu
toate acestea, ele au anumite elemente comune:
 Subiectul asigurării – asigurarea implică o serie de părţi sau subiecte, pesoane
fizice sau juridice, între care se nasc raporturi juridice pe temeiuri legale sau
contractuale. Aceşti subiecţi sunt:
 asiguratorul – este persoana juridică (societatea de asigurări) care, în schimbul
primei de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă responsabilitatea: de a acoperi
pagubele bunurilor asigurate provocate de anumite calamităţi naturale sau accidente,
de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viaţa persoanei
respective sau de a plăti despăgubiri pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde,
în baza legii, faţă de alte persoane;
 asiguratul – poate fi:
 persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare, plătite
asiguratorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau
accidente, sau
 persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente care pot să apară în viaţa
sa, precum şi
 persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejuduciul pe care îl poate
produce unor terţe persoane.
 Contractantul asigurării – persoana fizică sau
juridică care poate încheia asigurarea, fără a obţine
prin aceasta calitatea de asigurat (de exemplu: un
agent economic poate să încheie asigurarea pentru
salariaţiii săi – transportaţi la şi de la locul de muncă).
 Beneficiarul asigurării – este persoana care are
dreptul să încaseze suma asigurată sau
despăgubirea, fără să fie neapărat parte în contractul
de asigurare.
 Obiectul asigurării – poate fi reprezentat de:
 bunuri;
 persoane;
 răspunderea civilă.
 Riscul –are semnificaţii multiple: pericol sau
primejdie posibilă sau eveniment incert,
posibil şi viitor, care ar putea afecta bunurile,
capacitatea de muncă, sănătatea, viaţa, etc.
 Riscul asigurabil este fenomenul,
evenimentul sau un grup de fenomene sau
evenimente care, odată produs, datorită
efectelor sale, obligă pe asigurător să
plătească asiguratului despăgubirea sau
suma asigurată.
 Fenomenul care a fost deja produs se
numeşte caz asigurat sau sinistru.
 Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţia prin care
se stabileşte valoarea bunurilor, în vederea cuprinderii lor în
asigurare. Această valoare este necesar să fie stabilită în
deplină concordanţă cu valoarea reală a bunului respectiv,
deoarece orice exagerare, într-un sens sau în altul, poate avea
consecinţe negative pentru asigurat.
 Suma asigurată – este definită ca partea din valoarea
asigurării pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea, în
cazul producerii fenomenului pentru care s-a încheiat
asigurarea. Suma asigurată este limita maximă a răspunderii
asigurătorului şi ea nu poate depăşi valoarea reală a bunului
asigurat.
Importanţa sumei asigurate (Sa):
 - este limita maximă pentru indemnizarea de asigurare (Ia),
respectiv pentru despăgubire (D) la asigurările contra daunelor:
Ia < = Sa şi D < = Sa
 - este baza de calcul a primei de asigurare (Pa):
Pa = %C * Sa
 Prima de asigurare – suma de bani pe care o plăteşte
asiguratorul pentru ca acesta să constituie fondul de
asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii
riscului asigurat.

 Durata asigurării – perioada de timp cât există raportul de

asigurare între asigurat şi asigurător, aşa cum au fost stabilit
prin contractul de asigurare.

 Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată

valoric, suferită de un bun asigurat, ca urmare a producerii
unui fenomen împotriva căruia s-a încheiat asigurarea.
 Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care
asiguratorul este obligat să o plătească, cu scopul de a
compensa paguba produsă de riscul asigurat. Despăgubirea
nu poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau egală
cu valoarea pagubelor, în funcţie de princpiul de răspundere
al asigurătorului care a fost aplicat la acoperirea pagubei.
 În practica curentă se utilizează trei principii
valabile la acordarea despăgubirii:

 principiul răspunderii proporţionale – despăgubirea este stabilită

în aceeaşi proporţie faţă de pagubă în care se află suma asigurată
faţă de valoarea bunului asigurat. În cazul în care suma asigurată
este egală cu valoarea reală a bunului asigurat, despăgubirea este
şi ea egală cu paguba suferită de bunul respectiv.
D = P *Sa/Vr
unde: D- despăgubirea; P- paguba; Sa- suma asigurată; Vr-
valoarea reală a bunului în momentul producerii riscului asigurat.

 principiul primului risc – Despăgubirea acoperă paguba fără a

depăşi mărimea sumei asigurate. Valoarea sumei asigurate este
considerată ca reprezentând maximum de pagubă previzibilă pentru
bunul respectiv. La acest principiu, raportul dintre suma asigurată şi
valoarea bunului nu mai influenţează nivelul despăgubirii, aceasta
depinzând numai de valoarea pagubei şi a sumei asigurate.
 principiul răspunderii limitate (clauza cu franchiză) –
se caracterizează prin faptul că despăgubirea se acordă
numai dacă paguba depăşeşte o anumită valoare
prestabilită. Astfel, o parte din pagubă va cădea în
răspunderea asiguratului, numită franchiză. Aceasta poate
fi:
atinsă sau simplă – asiguratorul acoperă în întregime
paguba, până la nivelul sumei asigurate, dacă aceasta
este mai mare decât franchiza;
deductibilă sau absolută - aceasta se scade, în toate
cazurile, din pagubă, indiferent de volumul pagubei.
Asigurătorul asigură numai partea din pagubă care
depăşeşete franchiza.

Indiferent de tipul de franchiză, nu se acordă despăgubire

dacă valoarea pagubei se încadrează în limitele franchizei
7.4. Cadrul legal de desfaşurare al activităţii de asigurare
 Cadrul juridic privind activitatea în domeniul asigurărilor şi
reasigurărilor, dezvoltarea şi consolidarea relaţiilor dintre
asigurători, asiguraţi şi terţe persoane este format din
Constituţia Republicii Moldova, Codul civil al Republicii
Moldova, Legea cu privire la asigurări (în redacție nouă)
nr.407-XVI din 21 decembrie 2006 , alte acte legislative,
actele normative ale Autorităţii de supraveghere emise
întru executarea prezentei legi, acordurile internaţionale în
domeniu la care Republica Moldova este parte.

 Asigurarile fac obiectul unei supravegheri si a unor

reglementari stricte în cele mai multe tari, în special pentru
protectia asiguratilor si pentru cresterea rolului acestor
servicii în procesul dezvoltarii economice, si nu atât pentru
extinderea interventiei statului.
Reglementarea de stat a asigurărilor
cuprinde:

 activitatea asigurătorilor şi
reasigurătorilor( vînzătorii serviciilor de
asigurare);
 activitatea intermediarilor de asigurare;
 activitatea asiguraţilor( consumatorii
serviciilor de asigurare).
Abordarea juridica - asigurarea,
pentru a fi operantă, trebuie să
îmbrace forma juridică. O
asemenea formă i-o conferă
“contractul”, care constituie “legea
părţilor”, precum şi “legea propriu-
zisă”.
 Caracterele juridice ale contractului de asigurare:

 contract personal deoarece chiar dacă obiectul asigurării poate fi o proprietate,

un bun sau un interes, prin contractul de asigurare se asigură
persoană/persoanele şi nu proprietatea;
 contract cu caracter consensual deoarece se formează “solo consensu”, este
valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al parţilor, fără să fie nevoie de
vreo formă specială de manifestare a voinţei părţilor;
 contract cu caracter sinalagmatic (bilateral) întrucât părţile contractante îşi
asumă obligaţii reciproce şi interdependente (reciprocitatea operând numai în
cazul în care asiguratul şi-a respectat integral obligaţiile asumate faţă de
asigurător;
 contract cu caracter unic pentru întreaga sa durată;
 contract cu executare succesivă, eşalonare în timp a plăţii primei de asigurare;
 contract cu caracter oneros rezidă în aceea că fiecare parte are în vedere
obţinerea unui anumit avantaj, o contraprestaţie în schimbul aceleia pe care o
face, ori se obliga a o face în favoarea celeilalte părţi;
 contract cu caracter aleatoriu deoarece efectele sale depind de un “eveniment
viitor şi incert” care pot duce la obţinerea de câstig sau pierdere pentru oricare
dintre părţi;
 contract de adeziune ceea ce presupune redactarea, imprimarea şi clauzele
stabilite de către o parte – asigurător - şi doar acceptarea ca atare de către
cealaltă parte - asiguratul, negocierile neavând în vedere forma contractului, ci
numai conţinutul unor clauze (prima, acoperirea, modalitatea de plată şi altele);
 contract de bună credinţă ceea ce presupune ca executarea acestuia să se
facă cu bună credinţă de către părţi.
Abordarea economică a asigurării pune accentul pe modul
de acoperire al pagubelor datorate producerii anumitor
fenomene sau evenimente, de unde rezultă trăsăturile
caracteristice ale asigurării:
 existenţa asigurării este indisolubil legată de necesitatea
constituirii unui fond de resurse baneşti destinat acoperirii
pagubelor provocate de anumite fenomene;
 asigurarea presupune existenţa unei “comunităţi de risc”,
oferind astfel avantajul ca membrii comunităţii, afectaţi de
producerea riscului asigurat, primesc de la fondul de
asigurare, cu titlu de indemnizaţie de asigurare, sume care
pot întrece de câteva ori cuantumul contribuţiei acestora la
fondul respectiv;
 asigurarea exprimă relaţii de distribuire şi redistribuire a
valorii adaugate brute, relaţii ce apar în procesul constituirii
şi utilizării fondului de asigurare în vederea desfăşurării
neîntrerupte a activităţii economice, păstrării integrităţii
bunurilor asigurate, protejării persoanelor fizice şi juridice.
 Conţinutul social-
economic al impozitelor
şi taxelor
1. Noţiuni generale cu privire la
impozite şi taxe. Clasificarea
impozitelor
2. Elementele şi funcţiile impozitelor
3. Principii şi metode de impunere
4. Sistemul fiscal din Republica
Moldova
 Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie
şi cu titlu nerambursabil, datorată, conform legii,
statului de către persoanele fizice şi juridice pentru
veniturile pe care le obţin sau pentru averea pe care o
posedă. Plata impozitului se efectuează în cuantumul şi
termenul precis stabilit prin lege.

Conform impozitul este o

Codului Fiscal al Republicii Moldova (art. 6 pct.1)
plată obligatorie cu titlu gratuit, care nu ţine de
efectuarea unor acţiuni determinate şi concrete de
către organul împuternicit sau de către persoana cu
funcţii de răspundere a acestuia pentru sau în
raport cu contribuabilul care a achitat această
plată.
 Principalele trăsături ale impozitelor:

 Legalitatea impozitelor
 Obligativitatea impozitelor
 Nerestituirea impozitelor
 Nonechivalenţa impozitelor
Taxele sunt reglementate ca obligaţii bugetare datorate de
persoanele fizice sau juridice, reprezentând plata
neechivalentă pentru servicii solicitate de acestea unor
instituţii de stat după principiul recompensei speciale.

Trăsăturile specifice ale taxelor generale sunt:

Plata neechivalentă pentru servicii sau lucrări efectuate de
organe sau instituţii care primesc, întocmesc sau eliberează
diferite acte, prestează servicii şi rezolvă alte interese legitime
ale persoanelor fizice sau juridice

Subiectul plătitor este precis determinat din momentul când

acesta solicită efectuarea unei activităţi din partea unei
instituţii de stat.

Taxele generale reprezintă o contribuţie de acoperire a

cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de diferite persoane
în mod direct şi imediat.
În literatura de specialitate sunt definite
cinci funcţii de bază ale impozitelor:
fiscală;
de stimulare;
de redistribuire;
de reglare;
de control.
 Elementele impozitului:

Obiectul impozitului, ce reprezintă elementul concret care stă la

baza aşezării acestuia şi poate fi diferit în funcţie de
provenienţa impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului.

Astfel, ca obiect al impozitului poate apărea:

Venitul, care poate fi profitul (beneficiul) agenţilor
economici şi veniturile persoanelor fizice;
Averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri,
mijloace de transport;
Cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul
prestat sau lucrarea executată, bunul importat în cazul
impozitelor indirecte;
Actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se
datorează taxe de timbru şi înregistrare
Baza de calcul (materia impozabilă) - reprezintă
elementul pe care se fundamentează evaluarea
(calculul) impozitului
Subiectul impozitului (contribuabilul, plătitorul)
este persoana fizică sau juridică deţinătoare
sau realizatoare a obiectului impozabil şi care,
potrivit legii, este obligat la plata acestuia
Suportatorul (destinatarul) impozitului
reprezintă persoana fizică sau juridică din ale
cărei venituri se suportă în mod efectiv
prelevarea fiscală (persoana care suportă în
ultima istanţă impozitul, căruia i se adresează).
Sursa impozitului – indică din ce anume se
plăteşte impozitul (din venit sau din avere).
Unitatea de impunere – este unitatea în care se
exprimă mărimea obiectului impozabil
Cota de impunere – reprezintă mărimea
impozitului, taxei sau contribuţiei, stabilită
pentru fiecare unitate de impunere.
Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă
ansamblul măsurilor privind identificarea
subiectelor şi obiectelor impozitului, evaluarea
obiectului impozabil, determinarea impozitului
datorat statului
Termenul de plată indica data la care/până la care subiectul
impozitului trebuie sa-si achite obligatia fata de bugetul
statului
Înlesnirile fiscale reprezintă un alt element prevăzut de actele
normative fiscale (financiare) şi se referă la reduceri, scutiri,
bonificaţii, amânări şi eşalonări ale plăţii la buget. Înlesnirile
prevazute de lege sunt măsuri de politică economică, fiscală și
socială, toate de stat și constau în:
a) înlesniri acordate la stabilirea obligației de plată (reduceri
sau scutiri);
b) înlesniri în cursul realizării obligației fiscale (esalonări,
amânări de plată).
Sancţiunile sunt un element pe care legea fiscală îl cuprinde,
având scopul de a întări odată în plus caracterul obligatoriu al
achitării impozitelor şi taxelor, precizându-se totodată
penalizările aplicate plătitorilor ce se abat de la această
îndatorire legală
 La baza politicii fiscale ar trebui să stea urmatoarele principii:

 Principiul justeței impunerii se referă la echitatea fiscală și are în vedere că fiecare

din cetățenii unui stat trebuie să contribuie la acoperirea cheltuielilor publice în
funcție de veniturile pe care le obțin. Din cuprinsul acestui principiu rezultă, că sunt
juste numai impozitele care, instituite în scopul acoperirii cheltuielilor publice, sunt
reglementate și se percep în raport cu capacitatea contributivă a fiecarui debitor.

 Principiul certitudinii impunerii presupune că mărimea impozitelor datorate

statului de către fiecare contribuabil să fie certă. Totodată, termenele, modalitățile și
sumele de plată să fie clare, precise și cunoscute cu anticipație de către fiecare
contribuabil. Principiul certitudinii impozitelor își are corespondentul în principiul
„legalității impozitelor”, care pretinde să fie percepute numai impozitele
reglementate prin lege, iar dispozițiile acestor legi să fie aplicate în strictă
conformitate, promovând așa zisa”egalitate a cetățenilor în fața impozitelor”.

 Principiul comodității în domeniul fiscal, potrivit căruia impozitele și taxele

trebuie să fie percepute la termenele corelate cu periodicitatea obținerii veniturilor
și după o procedură cât mai convenabilă plătitorilor.

 Principiul randamentului impozitelor are în vedere că la instituirea unor impozite,

acestea să fie cât mai puțin apăsătoare pentru contribuabili, iar încasarea lor să fie
facută cu cheltuieli minime.
Constatarea existenţei materiei impozabile se
efectuează de către Serviciul Fiscal.

Evaluarea materiei impozabile își propune să

determine dimensiunea acesteia, ceea ce se
poate realiza prin 2 metode:

metoda evaluării indirecte ( pe bază de

presupuneri);

metoda evaluării directe (pe bază de probe).

Evaluarea indirectă a materiei impozabile se poate
realiza prin trei variante:

evaluarea pe baza indicilor exteriori ale obiectului

impozabil, specifică impozitelor de tip real, permite
stabilirea doar cu aproximație a mărimii obiectului
impozabil, fără să se ia în considerație situația
persoanei care deține obiectul respectiv
evaluarea forfetară, constă în aceea, că organele
fiscale cu acordul subiectului impozitului atribuie o
anumită valoare obiectului impozabil, fără ca vre-o
una din părţi sa aibă pretenţii la exactitatea obiectului
impozabil
evaluarea administrativă constă în stabilirea valorii
materiei impozabile de către organele fiscale pe baza
elementelor de care dispun
Evaluarea directă a materiei impozabile se
poate efectua prin două variante:

a. evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe

persoane. Se utilizează în situaţia când
terţa persoană are cunoştinţă despre
mărimea obiectului impozabil
b. evaluarea pe baza declaraţiei
contribuabilului (platitorului). Se
realizează cu participarea directă a
subiectului impozitului.
În condițiile existenței unui aparat fiscal,
perceperea impozitelor se realizează
astfel:

direct de către organele fiscale de la

plătitori;

prin stopaj la sursă;

prin aplicarea de timbre fiscale.

Încasarea impozitelor de către organele fiscale
direct de la plătitori cunoaște două variante de
realizare:

Ø când plătitorul este obligat să se deplaseze

la sediul organelor fiscale pentru a achita
impozitul datorat statului (în acest caz avem
de-a face cu asa-numitul impozit portabil);
Ø când organul fiscal are obligația de a se
deplasa la domiciliul plătitorilor pentru a le
solicita să achite impozitul (este vorba aici de
impozitul cherabil).
Stopajul la sursă constă în aceea că impozitul se
reține și se varsă la stat de catre o terță
persoană.

Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale. Se

practică în cazul taxelor datorate statului
pentru acțiunile în justiție și, de asemenea,
pentru taxele privind actele, certificatele și
diferitele documente elaborate de notariate
publice și de organe ale administrației de stat.
 Criterii de clasificare a impozitelor

I. după natură sau forma concretă de

prelevare a resurselor la dispoziţia
autorităţilor publice:

a) impozite în natură, care s-au practicat în fazele iniţiale ale

raporturilor dintre stat şi contribuabili, cunoscând forma
dărilor de produse (în natură) sau a prestărilor de servicii
(de către contribuabili) în favoarea statului fără a fi de
esenţă financiară. Sunt specifice și frecvente în orânduirea
sclavagistă și feudală;

b) impozite pecuniare (în bani), care presupun prelevarea

resurselor în formă bănească constituind forma actuală
practicată în lumea civilizată.
II. Dupa conținut și formă (elucidează şi modul în care se reflectă sarcina
fiscală asupra suportatorului):

a) impozite directe, care sunt stabilite nominal în sarcina fiecărui contribuabil

şi se încasează direct de la subiecţii impozitului, diminuând veniturile
nominale sau averile acestora. În mod firesc, în cazul acestor categorii de
impozite, subiectul impozitului este şi suportatorul sarcinii fiscale.
Impozitele directe cunoscute sunt grupate, la rândul lor, în alte două categorii,
şi anume:
- impozite reale (obiective), care au ca element fundamental obiectul
impozitului, adică formele concrete de existenţă a materiei impozabile
deţinută de fiecare contribuabil;
- impozite personale (subiective), care sunt concepute pornind de la subiectul
impozitului, cu starea sa materială şi socială.

b) impozite indirecte presupun la rândul lor reflectarea sarcinii fiscale asupra

suportatorului în mod indirect. Ele operează în mod obişnuit asupra
consumatorilor de bunuri şi servicii, prin includerea impozitului în preţul
de vânzare sau în tariful perceput. În acest caz, plătitorul direct către stat
este o altă persoană decât suportatorul real, primul fiind doar un
intermediar între stat şi cel din urmă, el încasând impozitul prin preţul de
vânzare şi virându-l la dispoziţia statului.
 În funcţie de forma pe care o îmbracă,
impozitele indirecte pot fi grupate în:

taxe de consumaţie

taxe vamale

monopoluri fiscale

alte taxe (taxe de timbru şi de înregistrare etc.)

Dacă se are în vedere obiectul impozitelor, acestea
se clasifică în:

a) impozite pe avere, la care materia impozabilă

reprezentată de diferitele forme de concretizare a
averii (bunuri mobile şi imobile);
b) impozite pe venit, la care materia impozabilă este
reprezentată de veniturile realizate din diverse
activităţi, sub diferite forme (salarii, dividende, chirii
etc.);
c) impozite pe cheltuieli, care au ca obiect cheltuielile
efectuate pentru achiziţiile de bunuri şi servicii, ca
expresie a folosirii veniturilor.
După criteriul scopului urmărit la instituire, se
pot distinge:

a) impozite financiare, al căror rol principal este de a

asigura procurarea resurselor băneşti necesare statului. În
principiu, toate impozitele îndeplinesc acest rol, deşi
unele au ca obiectiv principal, nu atât procurarea de
resurse băneşti, cât, mai ales, realizarea unor obiective de
ordin social-economic.
b) impozite de ordine sau reglatoare a căror instituire
vizează expres şi realizarea anumitor obiective urmărite
de către stat, cum ar fi, de exemplu, îmbunătăţirea
structurii demografice, contracararea manifestării unor
fenomene perturbatoare în economia naţională etc
În funcţie de nivelul
instituţional la care se
administrează impozitele, se pot distinge:
1) în statele de tip federal:
a) impozite generale sau federale, care sunt instituite şi
administrate de către organele centrale (federale) de
stat;
b) impozite ale subiecților federaţiei (state,landuri,
regiuni autonome, etc);
c) impozite locale care se instituie şi administrează de
către autorităţile publice locale.

2) în statele de tip unitar

a) impozite ale administraţiei centrale de stat
b) impozite ale administraţiei locale.
După frecvenţa practicării impozitelor în timp,
se diferenţiază:

- impozitele permanente, reprezentate prin forme care

sunt practicate în mod continuu şi se regăsesc în
venituri bugetare curente de-a lungul unor mari
perioade de timp;

- impozite incidentale, care sunt practicate cu caracter

incidental în situaţii conjuncturale, pe parcursul unor
perioade de timp limitate, sau în funcţie de anumite
obiective urmărite de stat în situaţii excepţionale (de
exemplu, impozitul pe averea sau profiturile obţinute
în perioade de război).
Sistemul fiscal este expresia voinţei politice a unei
comunităţi umane organizate, fixată pe un teritoriu
determinat şi dispunând de o autonomie suficientă
pentru a putea, prin intermediul organelor pe care le
reprezintă, să se doteze cu o întreagă serie de reguli
juridice şi, în special, fiscale.

Sistemul fiscal, alături de alte sisteme (monetar, de

credit şi financiar), urmăreşte realizarea obiectivelor
politicii economice şi sociale a statului. Abordarea
teoretică și construcția practică a sistemului fiscal este
importantă şi necesară, întrucât din modul în care
acesta este construit şi funcţionează se pot desprinde
concluzii referitoare la presiunea fiscală, politica
fiscală şi eficienţa implicării puterii publice în viaţa
economică şi socială a unei ţări.
Conform Codului Fiscal sistemul fiscal al Republicii
Moldova reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor, a
principiilor, formelor şi metodelor de stabilire, modificare şi
anulare a acestora, prevăzute de acest cod, precum şi totalitatea
măsurilor ce asigură achitarea lor.

Pentru ca un sistem fiscal să dispună de autonomie fiscală

completă (suveranitate fiscală), este necesar ca acesta să
întrunească următoarele cerinţe:
exclusivitatea aplicării (o expresie a principiului
teritorialităţii), care presupune faptul că se aplică într-un
teritoriu geografic determinat, fiind unicul colector al
resurselor fiscale pentru un buget sau sistem unitar de bugete;
autonomia tehnică se referă la necesitatea ca sistemul fiscal să
fie complet, adică să conţină toate regulile de aşezare, lichidare
şi încasare a impozitelor, astfel încât să fie posibilă punerea sa
în aplicare.
Sistemul de impunere reprezintă totalitatea impozitelor,
taxelor şi altor plăţi, concepute în conformitate cu
legislaţia fiscala în vigoare. Impozitele şi taxele,
percepute în conformitate cu Codul Fiscal şi cu alte
acte ale legislaţiei fiscale, reprezintă una din sursele
veniturilor bugetului public naţional.

În conformitate cu Codul Fiscal impozitele instituite în

Republica Moldova se clasifică după 2 criterii:
– după trăsăturile de fond şi formă: directe şi indirecte;
– după instituţiile ce le administrează: generale de stat şi
locale.
Sistemul impozitelor şi taxelor generale de
stat include:

1. impozitul pe venit;
2. taxa pe valoarea adăugată;
3. accizele;
4. impozitul privat;
5. taxa vamală;
6. taxele rutiere.
 Sistemul impozitelor şi taxelor locale include:

impozitul pe bunurile imobiliare;

taxele pentru resursele naturale;
taxa pentru amenajarea teritoriului;
taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul unităţii administrativ-
teritoriale;
taxa de plasare (amplasare) a publicităţii (reclamei);
taxa de aplicare a simbolicii locale;
taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire socială;
taxa de piaţă;
taxa pentru cazare;
taxa balneară;
taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de călători pe rutele
municipale, orăşeneşti şi săteşti (comunale);
taxa pentru parcare;
taxa de la posesorii de cîini.
taxa de la posesorii unităţilor de transport;
taxa pentru parcare;
taxa pentru unităţile stradale de comerţ şi/sau de prestare a serviciilor;
taxa pentru evacuarea deşeurilor;
taxa pentru dispozitivele publicitare.
 În RM legislaţia fiscală este reprezentată prin:

Codul Fiscal, care conţine 9 titluri:

Titlul 1 „Dispoziţii generale” în vigoare din 01.01.1998
Titlul 2 „Impozitul pe venit” în vigoare din 01.01.1998
Titlul 3 „Taxa pe valoarea adăugată” în vigoare din 01.07.1998
Titlul 4 „Accizele” în vigoare din 01.01.2001
Titlul 5 „Administrarea fiscală” în vigoare din 01.07.2002
Titlul 6 „Impozitul pe bunurile imobiliare” în vigoare din 01.01.2001
Titlul 7 „Taxele locale” în vigoare din 01.01.2005
Titlul 8 „Taxele pentru resursele naturale” în vigoare din 01.01.2006
Titlul 9 „Taxele rutiere” în vigoare din 01.01.2007

Alte acte legislative și normative, adoptate în conformitate cu Codul Fiscal, cum ar fi:
Codul Vamal;
Legea Bugetului pentru anul corespunzător;
Decrete ale Preşedintelui Republicii Moldova;
Instrucţiuni elaborate în baza titlurilor Codului Fiscal;
Regulamente în baza titlurilor Codului Fiscal;
Hotărâri ale Guvernului;
altele.
Administrarea fiscală reprezintă activitatea organelor de stat
împuternicite şi responsabile de asigurarea colectării depline şi
la termen a impozitelor şi taxelor, a penalităţilor şi amenzilor
în bugetele de toate nivelurile şi în fondurile extrabugetare,
precum şi de efectuarea acţiunilor de cercetare penală în caz
de existenţă a unor circumstanţe ce atestă comiterea
infracţiunilor fiscale.

În Republica Moldova sunt următoarele organe, care au atribuţii

de administrare fiscală:
Inspectoratul Fiscal de Stat;
Centrul Național Anticorupţie;
organele vamale;
posturile fiscale;
serviciile de colectare a impozitelor şi taxelor locale din cadrul
primăriilor.
Finantele intreprinderii

1. Esenta si rolul FI
2. Continutul si functiile FI
3. Continutul si structuramecanismului financiar al intreprinderii
4. Politici financiare la nivel de intreprindere
5. Riscurile financiare la nivel de intreprindere
Continutul:

1. Esenta si rolul FI
2. Continutul si functiile FI
3. Continutul si structura
mecanismului financiar al intreprinderii
4. Politici financiare la nivel de
intreprindere
5. Riscurile financiare la nivel de
intreprindere
Teoria financiara se imparte in 3 compartimente:

1. Finante publice- studiaza modul de formare si

repartizare a fondurilor banesti aflate la dispozitia
organelor de administratie publica.

2. Finantele intreprinderii- studiaza modul de

formare si repatrizare a fondurilor banesti aflate
la dispozitia organelor de administrare publica.

3. Finantele individuale- studiaza modul de

formare si utilizare a fondurilor banesti aflate la
dispozitia agentilor economici.
 Finanţele întreprinderii - cuprind relaţiile
economice care apar în procesul formării şi
distribuirii resurselor financiare aflate la
dispoziţia întreprinderii în scopul obţinerii
profitului maxim.

Domeniul de studiu al finanţelor întreprinderii

sunt banii şi relaţiile care apar în momentul
utilizării şi câştigării banilor, cât şi toate formele
pe care banii le pot lua în procesul circulaţiei
lor ( bani, materie primă, materie în curs de
execuţie, produse finite, creanţe, bani).
 Rolul finanţelor întreprinderii:

- asigurarea utilizării eficiente a resurselor

întreprinderii,
- determinarea exactă a necesarului de resurse
materiale şi financiare şi procurarea lor la cel
mai mic preţ
- contribuie la asigurarea resurselor băneşti
necesare procurării mijloacelor fixe, activelor
circulante şi salarizării personalului, având un
rol important în desfăşurarea procesului de
producţie, desfacerea produselor, şi în final
repartizarea veniturilor obţinute.
 Finanţele întreprinderii pot fi privite din 3 puncte
de vedere:

 din punct de vedere practic- finantele ne ajuta sa

atingem scopurile definite.

 finanţele fac obiectul unei politici a managerilor

întreprinderii privind alegerea unei strategii financiare
ce vizează atingerea obiectivului principal.
Componentele principale ale politicii financiare sunt:

 finanţele reprezintă o teorie sine stătătoare care

dispune de o metodologie capabilă să găsească soluţii la
toate problemele financiare apărute.
Continutul si functiile FI
 Funcţia financiară a întreprinderii poate fi
definită ca ansamblul activităţilor de
asigurare şi repartizare a fondurilor băneşti
necesare desfăşurării rentabile şi continue a
activităţii întreprinderii, precum şi de analiză
şi control a rezultatelor obţinute
 Se evidenţiază trei funcţii principale ale finanţelor
întreprinderii:

 funcţia de asigurare – presupune asigurarea

întreprinderii, în cantitatea necesară şi la timpul oportun, cu
resurse financiare. Criteriul principal care stă la baza
realizării funcţiei de asigurare este costul capitalului;

 funcţia de repartiţie – prin realizarea acestei funcţii se

constituie şi se repartizează un sistem de fonduri în scopul
satisfacerii necesităţilor de producţie şi ale altor necesităţi
la nivel de întreprindere. În acelaşi timp funcţia de repartiţie
a finanţelor se manifestă în procesul formării şi repartizării
veniturilor.

 funcţia de analiză şi control - care are ca scop asigurarea

utilizării eficiente a capitalului şi este executată atât de
persoane cu funcţii din cadrul întreprinderii cât şi de organe
cu funcţii în acest domeniu, cum ar fi: CCEC, Inspectoratul
fiscal, Ministrul Finanţelor, Departamentul Vamal, etc.
Deosebim trei forme de control financiar:

 Preventiv – se exercită asupra documentelor ce

angajează plăţi din resursele financiare ale
firmei având ca obiectiv încadrarea în
prevederile bugetare şi este executat înaintea
efectuării operaţiunilor economico financiare.

 Curent (de gestiune) – se execută în timpul

realizării operaţiunilor economico - finaniare;

 Posterior – se execută după încheierea

exerciţiului financiar.
 De asemenea deosebim control intern şi control
extern:
 Controlul intern este executat de către persoanele din cadrul
întreprinderii (contabilul şef, ditrectorul financiar, managerul
general, acţionarii)

Obiectiv: evitarea imobilizărilor de fonduri în urma nerespectării

termenilor de încasări şi plăţi, neîndeplinirea contractelor de
producere şi livrare.

 Controlul extern este executat de către organele financiare

centrale şi locale.

Obiectiv: care urmăresc veridicitatea calculării impozitelor şi

taxelor datorate la stat, modul de aplicare a preţurilor şi tarifelor,
calcul salariilor, etc.
 Principiile de organizare a
activitatii financiare a intreprinderii
1. Eficienţă şi raţionalitate

Acest principiu se axează pe teoria comportamentului raţional al lui

„homo economicus”, care consideră profitul drept cea mai puternică
motivaţie a întreprinzătorului. Investitorul trebuie să obţină un venit
net final mai mare decât investiţia iniţială, care să-i permită
creşterea consumului viitor cumpărarea, deci, a mai multor bunuri şi
servicii decât poate achiziţiona în prezent cu suma investită.

2. Principiul de a reuni lucrările sau activităţile

necesare
Lucrările de urmărire şi analiză sunt organizate în cadrul
organului controlului financiar intern. Actualmente sunt reunite
totale activităţile financiare în subordinea unei singure
persoane, dar se păstrează repartizarea lucrărilor în sectoare
separate.
3. Demarcarea netă a activităţilor de previziune de cele
de execuţie
-ceea ce impune ca aceste 2 categorii de activităţi să fie efectuate
în compartimente diferite sau cel puţin de persoane diferite, astfel
încât o singură persoană să nu ducă controlul asupra unuia şi
aceleaşi tranzacţii sau elaborarea bugetului şi analiza cheltuielilor
să nu fie cuprinse în acelaşi birou cu cele axate pe evidenţa
cheltuielilor.

4. Un alt principiu este cel organizatoric

Presupune delimitarea activităţilor financiare cu efecte directe
asupra capitalului (contractarea de împrumuturi, emisiuni de acţiuni,
obligaţiuni, etc) de cele cu efecte indirecte asupra capitalului
(evidenţa contabilă, analiza şi control).
 Esenta si structura mecanismului
financiar la nivel de întreprindere
Mecanismul financiar al întreprinderii
este sistemul de dirijare cu finanţele, care este
destinat pentru organizarea interacţiunii dintre
relaţiile financiare şi fondurile monetare cu
scopul influenţării efective la rezultatele finale
ale întreprinderii.
 În structura mecanismului financiar intră 5 elemente
care sunt intercalate:

1.Metodele financiare – reprezintă modalităţile de acţiune a relaţiilor

financiare asupra procesului economic.

Metodele financiare cuprind:

1)planificarea; 11) operaţiuni de amanet

2) prognozarea;
3) investirea;
4) creditarea;
5) autocreditarea;
6) autofinanţarea;
7) sistemul de decontări;
8) impozitarea;
9) stimularea materială;
12) operaţiuni de transfer;
13) operaţiuni de trast;
14) arenda;
15) leasing;
16) factoring;
17) formarea fondurilor;
18) relaţii cu fondatorii subiectelor
2) Pârghiile financiare – reprezintă un instrument de
natură economică sau financiară, cu ajutorul căruia
întreprinderea acţionează asupra realizării sarcinilor propuse.

Pârghiile financiare sint:

1) beneficiul; 8) procentul la profit;

2) venitul; 9) fonduri economice
specializate;
3) decontări de amortisment; 10) depozite;
4) sancţiuni financiare; 11) plata în comandită;
5) preţurile; 12) investiţii;
6)plata de arendă; 13) cotarea curselor valutare;
7) dividende; 14) formele de decontări
3) Inzestrarea cu acte de drept şi normative.
Funcţionarea mecanismului financiar presupune în mod obiectiv
existenţa unui cadru reglementativ cu privire la organizarea şi
efectuarea operaţiunilor economice. Reglementările de acest fel au
ca scop să asigure un cadru unitar de ordin tehnic obligator de
respectat de către participanţii la fluxurile financiare monetare.

Înzestrarea cu legi (cadrul juridic) include:

1) legile;
2) decretele prezidenţiale;
3) hotărârile guvernului;
4) dispoziţiile şi scrisorile ministerelor;
5) statutul persoanelor juridice.
 4) Cadrul instituţional
reprezintă acea componentă a mecanismului
financiare care se implică în activitatea financiară a
întreprinderii în modul cel mai direct; îndeplinind atribuţii
privitoare la desfăşurarea operaţiunilor economice,
începând de la derularea şi încheind cu controlul
executării acestora. Cadrul instituţional cuprinde
totalitatea instituţiilor care au dreptul de control,
verificare, audit, etc. asupra activităţii întreprinderii: el
cuprinde -Centrul de combatere a Crimelor economice
şi a corupţiei (CCEEC), IF Stat, Departamentul de
revizie şi de control, etc.
5) Inzestrarea cu informaţie.
Această componentă este caracterizată prin
prezentarea informaţiilor cu caracter financiar.
Înzestrarea cu informaţie de tot tipul: rapoarte financiare,
anuare statistice, buletin trimestriale, informaţii bancare.
Politici financiare la nivel de
intreprindere
 Politica investitionala reprezinta o parte a
strategiei financiare a intreprinderii ce consta in
alegerea si realizarea celor mai eficiente forme ale
investitiilor sale reale si financiare cu scopul asigurarii
unui nivel inalt al dezvoltarii si majorarii potentialului
economic al activitatii sale. Dupa ce s-au stabilit
obiectivele, urmeaza sa se elaboreze programul
investitional. Baza acestui program o constituie
proiectul investitonal ce transforma obiectivul intr-un
sistem de operatiuni complexe.
Principalele decizii de politică financiară a
întreprinderilor sunt:

Decizia de investire reprezintă plasarea capitalului într-o

anumită operaţiune şi este rezultatul corelării strânse dintre
costul capitalului utilizat şi rentabilitatea scontată. Dacă
întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mică
decât costul capitalului, ea va fi sancţionată economic, şi
anume :

a) în primul caz, dacă întreprinderea se finanţează prin

îndatorare ea va obţine pierderi contabile în măsura în care
rezultatele financiare sunt mai mici decât cheltuielile
financiare;
b) în al doilea caz, dacă întreprinderea se finanţează prin
capital propriu atunci pierderile contabile influenţează direct
asupra masei capitalului propriu şi astfel îl micşorează.
2. Decizia de finanţare
Inseamnă a opta între fondurile proprii şi fondurile
împrumutate în vederea finanţării unei activităţi sau adoptarea
unei ponderi anumite a fondurilor proprii faţă de cele
împrumutate. Actul de decizie asupra finanţării aparţine,
întreprinderii întrucât ea este cea mai interesată în folosirea cu
eficienţă a fondurilor şi obţinerea unor rezultate bune

3. Politica dividentelor
Prin politica de dividente se înţelege obţiunea unei societăţi
pe acţiuni de a destribui dividende în anumite exerciţii
financiare, de creştere continuă, de reducere sau de păstrare
nemodificată a cuantumului dividendelor de la an la an,
urmărind un anumit scop.
 În practica societăţilor comerciale pe acţiuni s-au
conturat trei tipuri de politică a dividendelor:

1. Politica reziduală de dividend constă în distribuirea

drept dividend a unei sume care rămâne disponibilă după
acoperirea nevoilor de finanţat, adică mai întâi se acoperă
cheltuielile investiţionale şi apoi plata dividendelor.
2. Politica ratei constante presupune aplicarea de către
societatea comercială, an de an, a unei proporţii fixe a
dividendelor în raport cu profitul total.
3. Politica sumei constante presupune plata din profitul net
sub formă de dividende a unei sume constante către
acţionari indiferent de mărimea profitului.
Formele dividendelor.

Dividendele distribuite de către societăţile comerciale pe

acţiuni pot îmbrăca 3 forme: în bani, în natură şi în acţiuni.

In bani este forma cea mai raspindita, ca urmare a

operativitatii cu care se desfasoara operatiunile de casa.

Distribuirea de dividende în acţiuni- Distribuirea de

dividende în acţiuni este o practică a societăţilor comerciale
care doresc să-şi protejeze lichidităţile sau nu dispun
realmente de astfel de lichidităţi pentru a face plata în bani. În
acest caz, se emit noi acţiuni, distribuindu-se fiecărui acţionar
corespunzător volumului dividendelor datorate.
 Distribuirea de dividente în natură-
Distribuirea de dividende în natură este o
formă mai rar întâlnită, se aplică cu acordul
acţionarilor şi numai în cazurile când societăţile
comerciale produc şi desfac mărfuri de interes
pentru acţionarii proprii, cum ar fi combustibili,
cherestea, materiale de construcţie
Riscurile financiare la nivel de
intreprindere
 Riscurile in afacere se manifesta in
diferite ipostaze:

1. Riscul de piaţă
2. Riscul economic (de exploatare)
3. Riscul financiar
4. Riscul datorat schimbărilor în tehnologie
5. Riscul valutar
6. Riscul de faliment (insolvabilitate)
Cele “10 ameninţări” în cazul neevaluării
riscului:

1. Amplasarea greşită a afacerii.

2. Prea mult capital în active fixe.
3. Lipsa de capital.
4. Probleme cu creditele.
5. Proasta gestionare a stocurilor.
6. Expansiune necontrolată.
7. Capitalizare neadecvată.
8. Lipsa de experienţă şi de calificare.
9. Probleme cu personalul.
10. Birocraţia.
 Cei “7 factori de succes” în cazul evaluării
riscurilor:
1.Tendinţa spre acţiune.
2. Apropierea de client pentru înţelegerea
nevoilor acestuia.
3. Autonomie în luarea deciziilor
4. Conducerea simplă şi bazată pe valori.
5. Realizarea scopului propus sau denumit
plastic ”croşetarea modelului potrivit”.
6. Un personal bine pregătit şi dedicat.
7. Un control cât mai scurt al activităţii.
Tema: Politica de investiţii

1. Iinvestiţiile – concept şi clasificare

2. Procesul investiţional şi proiectul
de investiţie
3. Acoperirea financiară a investiţiilor
4. Eficienţa economică a investiţiilor şi
metode de evaluare a acesteia
5. Riscurile investiţionale
 1. Iinvestiţiile – concept şi clasificare
 Investiţiile reprezintă o parte componentă a activităţii
agenţilor economici care, în decursul activităţilor sale,
alocă o parte importantă a profiturilor obţinute pentru
modernizarea şi / sau extinderea afacerii.
 O activitate care are ca scop folosirea unei sume de bani
în vederea obţinerii unor profituri viitoare. În aspect
economic, prin investiţii, în sens larg, se înţelege orice
cheltuială bănească făcută cu scop profitabil.
 Investiţia reprezintă o cheltuială actuală, certă, realizată
pentru obţinerea unor efecte viitoare, de cele mai multe
ori incerte.
 Elemente obligatorii, esenţiale pentru
identificarea unei investiţii:

 subiectul investiţiei, reprezentat de cel care

investeşte;

 obiectul investiţiei, reprezentat de activele reale

sau financiare realizate în urma activităţii
investiţionale;

 efortul, care reprezintă costul sau cheltuiala

certă, actuală, adică efortul necesar pentru
realizarea obiectului investiţiei;

 efectele, care pot fi economico-financiare,

valorice sau sociale, politice, ecologice etc.,
aşteptate în viitorul apropiat sau mai îndepărtat.
În orice situaţie se poate afirma că esenţa investiţiei derivă
din ideea că investitorul renunţă la o sumă anumită de
bani „astăzi” pentru unele profituri viitoare superioare,
aşteptate „mâine” cu următoarele condiţii:

(1)ca investiţia să fie integral recuperată;

(2)profitul, generat de către investiţie să
compenseze investitorul pentru refuzul
temporar de a folosi mijloacele investite
pe parcursul unui anumit interval de timp;
(3)riscul, ce apare în urma incertitudinii
obţinerii rezultatului final scontat, trebuie
luat în considerare pe parcursul analizei
oportunităţii de investire.
Având în vedere că investiţiile se pot efectua sub forma
activelor tangibile şi a celor financiare, pot fi distinse
două mari categorii de investiţii, şi anume:

– investiţii de capital (investiţii reale), care reprezintă

alocarea mijloacelor băneşti pentru procurarea de
active fixe. Caracteristica de bază a acestora este
implicarea nemijlocit în procesul de producţie, pentru
constituirea activelor reale (achiziţionarea de bunuri,
utilaje, întreprinderi - procurate în scopul sporirii
stocurilor de producţie). Aceste investiţii sunt atât
pentru obiective noi, cât şi pentru modernizarea celor
existente;

– investiţii de portofoliu (financiare), care reprezintă

procurarea de hârtii de valoare sau a altor active cu
scopul de a obţine profituri sub formă de dobânzi
(dividende), şi se realizează prin cumpărarea titlurilor
de valoare, opere de artă, crearea unor depozite
bancare, etc.
În conformitate cu obiectul investiţiei sau după
caracterul investiţiei, sunt:

 investiţii reale - se reflectă în mod direct în creşteri

de capital fix;
 investiţii financiare - achiziţia de obligaţiuni, acţiuni;
 investiţii nemateriale sau intelectuale – alocate
pentru cercetare-dezvoltare, trainingul personalului,
procurarea de know-how, licenţe de utilizare a
tehnologiilor noi etc.

După perioada investiţiei, sunt:

– investiţii pe termen scurt, sunt investiţiile de până la
1 an şi care au un caracter speculativ;
– investiţii pe termen mediu, sunt investiţiile de până
la 5 ani;
– investiţiile pe termen lung – investiţii pe termen mai
mare de 5 ani.
După modul de participare, investiţiile se divizează în :

– investiţii directe – mod de alocare a mijloacelor care acordă

investitorului dreptul de proprietate asupra hârtiei de valoare sau a
imobilului. Scopul acestora este conducerea, administrarea directă
a obiectului în care s-a investit; poate fi efectuată prin procurarea
activelor reale sau, în unele cazuri, prin procurarea unui pachet de
acţiuni al unei societăţi, care ar permite gestionarea reală a
acesteia (10-30% din volumul tuturor acţiunilor simple emise).

– investiţii indirecte (de portofoliu) – plasarea resurselor

financiare în scopul cumpărării unor hârtii de valoare sau a altor
active, cu scopul de a obţine profituri viitoare sub formă de
dobânzi sau dividende, precum şi în rezultatul creşterii preţului de
piaţă a hârtiilor de valoare, neavând ca scop administrarea directă
a obiectului investiţiei.
Din punctul de vedere al scopului investiţiilor se pot
distinge:

– investiţii productive, care se clasifică în:

 investiţii de înlocuire, care presupun în prealabil dezafectarea
mijloacelor fixe existente datorită uzurii fizice sau morale;
 investiţii de expansiune care impun, după caz, extinderi,
dezvoltarea unor secţii existente, crearea de obiective noi;
 investiţii de inovare şi modernizare, care se referă la acţiuni
investiţionale de promovare a progresului tehnologic, de
creştere a tehnicităţii proceselor economice, automatizare şi
informatizare etc.

– investiţii strategice, care înseamnă promovarea unor

proiecte ce anticipează prevenirea riscului tehnologic,
economic şi financiar prin acţiuni de investiţii. Ele implică
atât investiţii materiale, cât şi nemateriale (de cercetare şi
dezvoltare).
După provenienţa surselor, investiţiile sunt:

– din surse proprii;

– din surse atrase:

 din interiorul economiei naţionale (credite,
subvenţii de la stat);
 din străinătate (investiţii străine directe,
împrumuturi externe, granturi etc.).
 După modul sau sursa de finanţare, se pot distinge:
 investiţii publice, fiind finanţate din bugetul de stat (al administraţiei
centrale) sau din bugetele locale au ca scop promovarea serviciilor publice
în domenii cum sunt: infrastructură, învăţământ, sănătate, cultură şi arte,
apărare, administraţie;

 investiţii private, realizate de agenţii economici cu capital privat care

răspund intereselor economice ale acestora şi sunt finanţate din fondurile
proprii, constituite sau complementar din împrumuturi bancare;

 investiţii realizate cu capital străin pot fi integrate în oricare din

structurile anterioare şi se pot realiza în cîteva moduri:

(1) prin participarea investitorului străin cu o cotă-parte de capital în vederea

constituirii societăţii ori la finanţarea unor proiecte;

(2) prin acordarea unor împrumuturi de către instituţii financiar-bancare străine

investitorilor autohtoni;

(3) ca investiţii de portofoliu

(4) ca investiţii finanţate din fonduri externe nerambursabile.
În dezvoltarea economiei naţionale, investiţiile îşi manifestă importanţa sub
următoarele aspecte:

 asigură modernizarea întregii activităţi economice ca o condiţie

indispensabilă de adaptare a sistemelor tehnice şi economice la
cerinţele economiei de piaţă. Rolul hotărâtor se explică prin faptul că ele
sporesc şi modernizează capitalul ca factor de producţie;

 acţionează ca un important factor de creare de locuri de muncă şi,

evident, de atenuare a şomajului, problemă cu care ne confruntăm
foarte mult. Totodată asigură şi sporirea înzestrării tehnice a muncii;

 au un puternic efect de antrenare în toate sectoarele economiei.

Investiţii mai multe într-un domeniu sau altul schimbă, în mod
fundamental, poziţionarea acelui domeniu şi astfel pot să contribuie la
restructurarea economiei naţionale;
 contribuie la promovarea celor mai recente inovaţii şi tehnologii moderne
în producţie, fapt reflectat în creşterea producţiei şi a rentabilităţii, a
competitivităţii, şi pe această bază a venitului şi consumului;
 influenţează esenţial relaţiile economice ale unei ţări, în special de
participare a ţării noastre la relaţiile economice externe în condiţiile de
concurenţă şi competitivitate.
 2. Procesul investiţional şi proiectul de investiţie

Realizarea investiţiilor presupune parcurgerea

unui complex de operaţiuni, care încep cu
adoptarea deciziei de investiţii şi finanţarea
acesteia, şi finalizează cu punerea în
exploatare a obiectivului şi urmărirea
atingerii parametrilor proiectaţi. Aceste
operaţiuni, care au ca scop mobilizarea
resurselor materiale, financiare, de muncă,
precum şi timp, în ansamblu formează
conţinutul procesului investiţional.
Procesul investiţional are valenţe la nivel
macroeconomic şi la cel microeconomic.

La nivel macro procesul investiţional cuprinde

întreaga activitate investiţională a statului şi a
agenţilor economici.

La nivel micro, procesul investiţional reprezintă

totalitatea acţiunilor şi resurselor implicate în
realizarea eficientă a proiectului investiţional.
Drept obiect al procesului investiţional constituie proiectul
investiţional.

Proiectul de investiţii este considerat şi se impune ca o

lucrare de ansamblu, care dă toate soluţiile posibile de
consum al resurselor materiale şi financiare, pentru
fundamentarea deciziilor optime în investirea capitalului,
cu nişte rezultate previzibile superioare pe plan economic
şi financiar.

Proiectul de investiţii reprezintă un ansamblu coerent de

acţiuni cu caracter investiţional care urmăreşte alocarea
organizată de resurse materiale, financiare, umane şi
informaţionale în scopul realizării unui obiectiv cu efect
economic şi / sau social.
Ciclul de realizare a unui proiect de investiţii cuprinde, în
metodologia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare Industrială (ONUDI), trei faze:

 faza preinvestiţională este faza de concepţie şi

pregătire a investiţiei, cuprinsă între identificarea
ideii de proiect de investiţii şi pînă la adoptarea
deciziei finale de realizare a proiectului şi
deschidere a finanţării. La această etapă au loc
identificarea oportunităţii investiţiei, elaborarea
studiului de prefezabilitate, apoi a studiului de
fezabilitate şi ulterior, luarea deciziei de
investire. În comparaţie cu celelalte etape ale
proiectului de investiţie, etapa de pregătire
necesită cel mai mic efort investiţional şi are cea
mai mică durată de timp, dar în acelaşi timp are
cea mai mare influenţă asupra celorlalte etape;
 faza investiţională este cuprinsă între
adoptarea deciziei finale de realizare a
proiectului de investiţii şi începutul de viaţă
economică. La această etapă are loc
proiectarea, construirea şi punerea în funcţiune
a obiectivului de investiţii. Faza investiţională
cuprinde un ansamblu de activităţi, printre care
se pot menţiona: elaborarea proiectului
tehnologic; încheierea contractelor, închirierea
sau procurarea terenurilor; executarea lucrărilor
de construcţie-montaj şi darea în exploatare a
obiectivului. În etapa investiţiei apar mari
obligaţii financiare, iar schimbările din proiect
pot avea grave consecinţe financiare;
 faza operaţională (postinvestiţională),
este perioada de când este pus în funcţiune
obiectivul până la momentul lichidării lui. La
această etapă proiectul este monitorizat,
adică se stabileşte dacă pe parcursul
implementării proiectului investiţional s-a
ajuns la rezultatele preconizate, în caz
contrar, proiectul poate fi suspendat.
 Prin studiile de oportunitate se
identifică posibilităţile de a investi şi au ca
scop evaluarea generală a situaţiei,
concomitent cu evidenţierea unor
caracteristici, avantaje, trăsături dominante
ale ramurii economice, zonei geografice,
domeniului de activitate etc. Prin ele se
urmăresc atragerea viitorilor investitori,
acţionari, antreprenori etc., precum şi
formularea de „idei” de proiect cu scopul de a
suscita reacţii din partea celor interesaţi. În
general, studiile de oportunitate sunt
schematice, cu estimări globale şi necesită
un nivel redus al cheltuielilor.
 Cu ajutorul studiului de prefezabilitate
se asigură selecţia preliminară şi definirea
proiectului. Elaborarea unui studiu de fezabilitate
necesită cheltuieli mari; ca urmare, ideea de
proiect trebuie dezvoltată într-un studiu mai
detaliat, dar fără a angaja fonduri importante.
Studiul de prefezabilitate cuprinde o serie de
date absolut necesare pentru caracterizarea
proiectului de investiţii: amplasamentul,
prezentarea sectorului sau obiectivului de
activitate în care se va încadra evoluţia cererii şi
ofertei de produse de acest tip, date referitoare
la capacitatea de producţie, materiile prime,
forţa de muncă, tehnologia şi echipamentul,
precum şi estimarea valorii investiţiei şi date de
eficienţă economică.
 Studiul de fezabilitate are ca principal
obiectiv crearea posibilităţii pentru
investitor de a avea o idee mai concretă
asupra obiectivului ce urmează a fi
realizat. Studiul de fezabilitate detaliază
prezentarea informaţiilor din studiul de
prefezabilitate şi stă la baza adoptării
deciziei de investiţii, prin fundamentarea
costului investiţiei şi planului de finanţare,
prognozarea veniturilor şi cheltuielilor de
exploatare, evaluarea rentabilităţii
scontate şi a principalelor riscuri. Un
studiu de fezabilitate trebuie să ajungă la
concluzii definitive privind toate rezultatele
de bază ale proiectului, după luarea în
considerare a mai multor variante posibile.
 3. Acoperirea financiară a investiţiilor

Finanţarea investiţiilor constituie o etapă semnificativă în

procesul investiţional, în cadrul căreia, urmare a deciziei de
investiţii, resursele financiare se înglobează în bugetul
investiţiei şi pot fi utilizate pentru plăţi în vederea realizării
proiectului.
Mecanismul finanţării investiţiilor implică acţiuni corelate
privind: determinarea necesarului de finanţare; stabilirea
structurii corespunzătoare a capitalului permanent;
evaluarea costului resurselor de finanţare pe termen mediu
şi lung.
Structura de finanţare a investiţiilor se bazează pe
 finanţarea internă
 finanţarea externă.
În cazul iniţierii unui proiect nou
întreprinzătorul trebuie să dispună de un
capital al său.
Investiţia întreprinzătorului şi a
partenerilor săi este cea mai importantă
şi mai utilizată sursă de finanţare.
Mărimea acestea depinde de originalitatea
şi eficienţa ideii de afacere, economiile
proprietarului, natura şi valoarea bunurilor
sale personale, ce pot fi ipotecate,
capacitatea proprie de împrumut.
La întreprinderile care deja activează, investiţiile pot fi finanţate din:
 Profitul net – profitul care rămâne la dispoziţia întreprinderii după
achitarea impozitului pe venit. Profitul net se formează din diferenţa
pozitivă a veniturilor obţinute asupra cheltuielilor suportate în
activităţile de antreprenoriat. Pentru investiţii, de obicei, se
repartizează numai o parte din profitul net, deoarece el poate fi
distribuit şi pentru alte destinaţii: dividendele acţionarilor, prime
pentru salariaţi, etc.
 Rezervele sunt constituite din profitul pe care întreprinderea îl
capitalizează în scopul autofinanţării activităţii. Rezervele se
creează din profitul rămas la dispoziţia întreprinderii, adică din
profitul net după plata dividendelor către acţionari. Sunt de mai
multe feluri:
 rezerve prevăzute de legislaţie;
 rezerve prevăzute de statut;
 alte rezerve.
 Cesiunea activelor constituie o sursă de finanţare
internă, ocazională, care survine mai ales atunci când
întreprinderea îşi reînnoieşte activele fixe prin vânzarea
sau casarea celor vechi. Evaluarea acestei resurse
poate avea loc înainte sau după impozitare. Fluxul
valoric din cesiunea activelor se supune impozitării.

 Încasările din vânzarea utilajelor scoase din

funcţiune - unele elemente de active fixe sunt vândute
înainte de încheierea duratei lor de funcţionare sau la
sfârşitul acesteia, ca materiale vechi. Sumele încasate
alimentează fondul de dezvoltare din care se finanţează
investiţiile. Este important ca de aceste sume să se ţină
seama la aprecierea necesarului de capital pentru
achiziţia noului utilaj. Pentru aceasta ele se scad din
preţul de achiziţie al noului utilaj.
Finanţarea externă constituie o alternativă pentru investitori, atunci cînd capacitatea de
autofinanţare este sub nivelul bugetului de investiţii. Are drept scop constituirea prin
completare a bugetului de finanţare impus de proiectul de investiţii adoptat. Aceasta
este asigurată de bănci, instituţii de investiţii, organisme ale sectorului public, cât şi
cel privat.
Sistemul resurselor de finanţare externă este mai larg şi include:
 resurse atrase:
 aportul în numerar al acţionarilor ca urmare a emisiunii de acţiuni simple şi
privilegiate pentru creşterea capitalului;
 aportul în natură al acţionarilor din ţară sau străini la creşterea patrimoniului societăţii
în active fixe şi deci la creşterea capitalului social;
 resurse împrumutate:
 credite bancare;
 împrumuturi de la alte persoane fizice sau juridice;
 împrumuturi obligatare reflectate în emisiunea de obligaţiuni;
 finanţări de la bugete locale sau de stat, contractate în condiţii de rambursabilitate;
 subvenţii pentru investiţii, acordate de la buget, în cazuri speciale pentru anumite
structuri de investiţii şi pentru anumite categorii de investitori;
 împrumuturi externe contractate direct sau cu garanţii guvernamentale;
 resurse specifice de finanţare: leasingul, capitalul de risc (venture), factoringul,
forfeiting, etc.
 4. Eficienţa economică a investiţiilor şi metode de
evaluare a acesteia

Eficienţa economică reprezintă principiul de

bază al teoriei şi practicii luării deciziei
privind alocarea investiţiilor şi reflectă, în
modul cel mai cuprinzător, calitatea acţiunii
de a investi, deci a procesului investiţional,
de a produce efecte economice pozitive,
utile.
Eficienţa se calculează ca un raport între mărimea efectelor şi a eforturilor
sau raportul invers. Cele două relaţii pot fi exprimate astfel:

E
e  maxim


e   minim
E

 unde,
 e şi e′ – reprezintă eficienţa economică;
 E – efectele (rezultatele) obţinute;
 ε – eforturile depuse (resursele consumate).
În practica internaţională, evaluarea eficienţei
investiţiilor se axează pe concepţia valorii în timp
a banilor şi se bazează pe următoarele principii:
 Evaluarea utilizării capitalului investit se
efectuează prin compararea fluxului de mijloace
băneşti, care se formează în procesul realizării
proiectului investiţional, şi investiţia iniţială.
 Atât capitalul investit, cât şi fluxurile de mijloace
băneşti sunt actualizate pentru anul curent sau
pentru anul de calcul, conform unei rate de
actualizare determinate în conformitate cu
specificul proiectului.
 1. Rentabilitatea investiţiilor (r) asigură comparabilitatea între profitul
total obţinut în urma realizării obiectivului economic nou şi efortul
investiţional. Acest indicator se determină pe baza valorii medii anuale
a avantajului economic al proiectului raportată la eforturile
investiţionale:
Ph
r  100
It (1)
 unde,
 Ph – valoarea medie anuală a avantajului economic;
 It – efortul investiţional.
 Indicatorul rata de rentabilitate a investiţiilor este frecvent utilizat la
fundamentarea proiectelor. Acesta caracterizează intensitatea
avantajului economic obţinut la 1 leu investit. Cu cât mai mare este
valoarea acestui indicator, cu atât mai mare este atractivitatea
proiectului investiţional.
Randamentul economic al investiţiilor (RE) reprezintă excedentul total
de profit ce se obţine la un proiect, după recuperarea investiţiilor, ce
revin la o unitate de efort de investiţii şi se calculează după
următoarea relaţie:

Pt
RE  1
It (2)
unde,
Pt – profitul total din realizarea proiectului;
It – efortul investiţional.
În condiţiile cerinţelor economiei de piaţă, randamentul economic atât
în formă statică, cât şi dinamică, reprezintă un instrument util, cu
mare capacitate de informarea pentru evaluarea proiectelor de
investiţii. Când RE > 0, proiectele sunt eficiente şi acceptabile, ele
având capacitatea de a genera profit în exces faţă de volumul
investiţiilor de recuperat. Folosit în calitate de criteriu, varianta cea
mai eficientă este cea care se caracterizează prin randament
economic maxim.
 Termenul de recuperare a investiţiilor stabileşte
intervalul de timp de la lansarea proiectului investiţional
până la momentul, când profitul net din realizarea
proiectului recuperează definitiv investiţiile iniţiale. Cu cât
mai mică este perioada de recuperare a proiectului, cu
atât mai repede investitorul îşi restituie depunerile iniţiale
şi, deci, proiectul poate fi considerat drept unul deosebit
de atractiv.
 Acest indicator permite investitorului să cunoască încă
din etapa pregătirii deciziei în cît timp este posibil să se
restituie costurile de investiţii (It) din contul avantajelor
economice anuale (constante sau medii) pe care le va
obţine după realizarea proiectului.

It
T (3)
Ph
Valoarea actualizată netă (Net Present Value – engl.) apare în calitate de indicator al
efectului economic integral al proiectului deoarece permite de a stabili diferenţa dintre
volumul total al încasărilor băneşti obţinute pe întreaga perioadă de realizare a
proiectului şi costurile totale, în cazul în care toate valorile sunt actualizate:
(4)
D D 1
CFh Ih
VAN   
h 1 1  r h h 0 1  r h
 sau
D
CFh
VAN   I
h 1 1  r  h

h=1,2….D (5)
 unde: CFh – fluxuri de numerar anuale;
 I – valoarea investiţiei;
 Ih – valoarea tranşelor anuale de investiţii;
 r – rata de actualizare;
 h – anul de referinţă;
 D – durata de realizare a investiţiei.
Valoarea actuală netă caracterizează aportul de avantaj economic al unui proiect de
investiţii şi poate avea valori pozitive, negative sau nule. Valoarea pozitivă a VAN
denotă oportunitatea luării deciziei cu privire la finanţarea şi realizarea proiectului, iar
comparând variantele alternative de investiţii, cea convenabilă este considerată
varianta cu mărimea maximă a fluxului actualizat net.
 Rata internă de rentabilitate (Internal Rate of Return – engl.)
semnifică acea rată a dobânzii compuse care atunci când se
foloseşte ca rată de actualizare (r) pentru calculul valorii actualizate
a fluxurilor de numerar şi de investiţii ale proiectului face ca suma
valorii actualizate a fluxurilor de numerar să fie egală cu suma valorii
actualizate a costurilor de investiţii, deci valoarea actualizată netă să
fie nulă:
D D
(8)
CFh I
 1  RIR 
h 1
h

h 1 1  RIR h
unde, RIR – rata internă de rentabilitate a proiectului.
La nivelul RIR se ajunge atunci când VAN (r) = 0, deci
RIR = – I = 0, deci RIR = r
VAN   (9)
RIR  rmin  (rmax  rmin ) 
VAN    VAN 
Din punct de vedere economic, aceasta semnifică faptul că proiectul
generează un cash flow egal cu capitalul investit şi pe durata de
viaţă economică asigură o rentabilitate a capitalului, existent la
începutul fiecărui an.
 T D
CFh Ih
 1  r 
h 1
h

h 1 1  r h
Termenul de recuperare actualizat a investiţiilor indică intervalul de timp în care
suma cumulată a avantajelor economice obţinute este egală cu valoarea
investiţiilor alocate pentru realizarea proiectului. Calculul indicatorului se
efectuează prin actualizarea fluxurilor de numerar prevăzute conform
proiectului, care se deduc din suma iniţială a investiţiei. În acest scop, se
porneşte de la egalitatea dintre valoarea actuală a fluxului costurilor de
investiţii şi a fluxului avantajelor economice.

T D
CFh Ih
 1  r    1  r 
(11)
h h
h 1 h 1

unde, T – termenul de recuperare actualizat a investiţiilor.

sau T
1
I   CFh 
h 1 (1  r ) h (12)
 Riscurile investiţionale

 Riscul investiţional reprezintă un eveniment sau o condiţie incertă care,

în cazul în care se produce, are un efect negativ sau pozitiv asupra
parametrilor investiţiei, adică există probabilitatea ca rezultatul
investiţiei să devieze de la cel aşteptat. Esenţa riscului este dată de
incapacitatea investitorului de a prevedea cu exactitate rezultatele
viitoare ce vor fi obţinute de pe urma investiţiei făcute.
 Spre deosebire de risc, incertitudinea este descrisă ca situaţia în care
decidentul nu poate identifica toate evenimentele posibile a se produce
şi cu atât mai puţin de a putea estima probabilitatea producerii lor.
Incertitudinea provine în cele mai multe din cazuri din absenţa sau
insuficienţa informaţiei, din calitatea precară a acesteia. Se poate
spune că riscul derivă din incertitudine.
 Gestionarea sau managementul riscului
reprezintă un proces complex, care
cuprinde o serie de activităţi menite să
diminueze riscul care ar putea apărea
odată cu iniţiativa întreprinzătorului şi
implică activităţi, grupate în trei etape:
 identificarea riscurilor,
 analiza şi evaluarea riscurilor,
 dirijarea riscurilor, adică elaborarea şi adoptarea
unor strategii de diminuare a riscurilor
investiţionale.
În dependenţă de rezultatele, obţinute la etapele de identificare şi
analiză a riscului investiţional, pot fi adoptate următoarele strategii
de dirijare riscului:

 evitarea riscului, prin refuzul de a realiza operaţiuni financiare,

riscul cărora este foarte înalt sau renunţarea la unele idei de
investire costisitoare etc.;
 reducerea riscului presupune reducerea probabilităţii de apariţie a
riscului şi diminuarea pierderilor din investiţiile efectuate prin
compensare, adică acţiuni de asigurare, autoasigurare, prognozare
etc. La acest tip de strategie se referă şi diversificarea riscului
investiţional, limitarea, constituirea rezervelor etc.
 asumarea riscului semnifică înfruntarea situaţiei de risc cu
asumarea întregii responsabilităţi pentru consecinţele ce pot să
apară;
 distribuirea riscului, adică repartizarea responsabilităţii faţă de risc
între participanţii proiectului investiţional. Indiferent de situaţie,
partenerilor li se transmite acea parte a riscului pentru care aceştia
au posibilităţi mai mari de minimizare a urmărilor negative.
Moneda,credit si echilibru
monetar
 Conceptul de monedă
Formele monedei
Funcţiile monedei
Conceptul sistemului monetar naţional
Sistemul Monetar Internaţional (SMI)
Funcţiile Drepturilor Speciale de Tragere
Utilizarea Drepturilor Speciale de Tragere
Sistemul Monetar European (SME)
Banca Centrala Europeana
Sistemul monetar al Republicii Moldova
 Circuitul monetar şi circulaţia
monetară
Masa monetară: concept, structură,
conţinut
Caracteristica generală a agregatelor
masei monetare
Factorii ce determină masa monetară
 Moneda-piesa de metal:Aur,Argint,Cupru,etc.care se prezinta sub forma
de disc plat si serveste ca mijloc de plat,de circulatie,de tezaurizare.
 Moneda-piesa de metal batuta de autoritatea suverana pentru a servi
operatiuni comerciale.
 Structura monedei:greutate si aliaj stabilite de legea monetara a tarii,pe
fata si pe verso are relief si inscriptii,pe muchii sunt zimti si inscriptii.
 Banii reprezinta un instrument social,o forma particulara,imediat
mobilizata,a avutiei sociale;o intruchipare transmisibila si
omnivalenta a puterii de cumparare care confera dreptul
detinatorului asupra unei parti din produsul social al tarii emitente
 Banii constituie instrumentul general al comertului,prin intermediul
caruia marfurile se vand si se cumpara
 Moneda este constituita din ansamblul mijloacelor de plata direct
utilizabile pentru a efectua platile pe pietele de bunuri si
servicii,adica ansamblul de active acceptate pretutindeni,de catre
toti si intotdeauna,pentru a regla datoriile generate prin schimburile
de marfuri
 Moneda metalica-confectionata din metale
pretioase aur sau argint
 Moneda de hartie apare in urma falsificarilor si
din cauza insuficientei metalului monetar
 Titlurile de credit (cecul,cambia,etc.) apar ca
rezultat al dezvoltarii relatiilor creditare dintre
partenerii de afaceri
 Monede scripturale sau de cont-cercetarile de
specialitate leaga aparitia monedei scripturale
de reactia bancilor care n-au obtinut privilegiul
de a emite bilete de banca
 Moneda electronica-astazi cea mai comoda si
eficienta forma,cel mai reprezentativ
instrument fiind,la moment,cardul electronic
 Caracteristicile
banilor:
 Portabilitate-banii pot fi usor
transportati,pot fi efectuate diferite
plati in diferite localitati;
 Durabilitate-rezista o perioada
indelungata de timp;
 Divizibilitate-pot fi impartiti pentru a
permite efectuarea platilor;
 Omogenitatea-banii sunt identici si
au aceeasi valoare egala;
 Recunoastere usoara-presupune
acceptarea in tranzactii;
 Acceptabilitate-sunt,acceptati de
catre toti participanti la tranzactii
Moneda – etalon al valorii.
Moneda – mijloc de circulaţie.
Moneda – mijloc de plată.
Moneda – instrument de rezervă a valorii.
Moneda internaţională.
 1. Moneda – etalon al valorii
Banii ca etalon general al valorii stabilesc preţurile tuturor
mărfurilor. Însă, nu banii fac mărfurile comensurabile, ci
munca materializată pentru producere. Costul mărfii
evaluat în etalon monetar – reprezintă preţul.

Între monedă ca etalon al valorii şi monedă ca scară a

preţurilor este diferenţă. Banii ca etalon al valorii se referă
la toate mărfurile, apar stihiinic şi se schimbă în
dependenţă de forţele productive şi de munca
materializată la producerea lor. Banii ca sară a preţurilor se
fixează de stat şi depind de cantitatea de metal fixată. Ea
variază în dependenţă de preţul metalului dat. De la
început unitatea monetară coincidea cu scara preţurilor.
Dacă în 1900 1$ = 1.50463 g. Au, în 1934 1$ = 0.888671 g.
Au, ca mai apoi, în 1976 1$ = 0.736 g. Au.
 2. Moneda – mijloc de circulaţie

Moneda ca mijloc de circulaţie trebuie să existe real.

Circulaţia mărfurilor include: vinderea mărfii, adică,
preschimbarea ei în bani şi cumpărarea mărfii,
preschimbarea banilor în marfă: M – B – M (marfă – bani –
marfă). În aşa mod, moneda îndeplineşte rolul de intermediar.
Funcţionarea banilor ca mijloc de circulaţie creează condiţia
de aplanare a graniţelor de timp, spaţiu, distanţă, care sunt
caracteristice circulaţiei directe a mărfurilor. Deci, banii
contribuie la circulaţia neîntreruptă a mărfurilor.
 3. Moneda – mijloc de plată

Mărfurile nu întotdeauna se vând contra numerar. Cauza fiind:

neomogenitatea continuităţii perioadelor de producere şi circulaţie a
diferitor mărfuri, precum şi din cauza sezonalităţii producţiei, ce
creează necesităţi suplimentare la subiecţii economici. Ca rezultat,
apare necesitatea cumpărării mărfurilor în credit.

Banii ca funcţie – mijloc de plată leagă diferiţi producători, care

cumpără mărfuri în credit, deoarece ei sunt strâns legaţi unul de
celălalt, falimentarea unuia creează probleme serioase sau uneori chiar
şi falimentarea celorlalţi. Una din metodele de soluţionare a urgentării
plăţilor între întreprinderi poate duce la lărgirea utilizării titlurilor de
credit cum sunt: cambiile bancare, banii electronici şi cardurile, apărute
în baza banilor electronici.
  4. Moneda – instrument de rezervă a valorii
 Banii se prezintă ca un echivalent general, asigurându-i
deţinătorului lor obţinerea oricărei mărfi. Ei stau la baza
avuţiei naţionale, deaceea la oameni apare tendinţa de a-i
acumula şi păstra.
 Pentru crearea comorilor banii se remit din circulaţie, adică,
actul de vânzare-cumpărare se întrerupe. Însă, acumularea
simplă de bani, nu aduce beneficiarului venit suplimentar.
Spre deosebire de celelalte funcţii, banii ca mijloc de
acumulare şi tezaurizare trebuie să-şi menţină valoarea
măcar pe o perioadă, şi trebuie să fie reali. În cazul
circulaţiei banilor metalici, această funcţie era bine venită,
deoarece surplusul de bani pleca în tezaur, iar insuficienţa
de bani era completată din tezaur. Prin tezaur se
subînţelege acumularea de valoare făcută în forma ce
asigură păstrarea bunurilor în funcţie de spaţiu şi timp.
 5. Moneda internaţională
Legăturile externe şi creditele internaţionale au contribuit la apariţia
banilor internaţionali. Ei funcţionează ca mijloc de plată internaţional,
mijloc de circulaţie internaţională şi mijloc de acumulare internaţională.
Ei sunt utilizaţi pentru echilibrarea balanţei de plăţi. Ei se utilizează la
contractarea împrumuturilor şi subsidiilor internaţionale. De la început
rolul banilor universali îl deservea aurul.
Prima convenţie valutară internaţională de la Genua din 1922, a declarat
dolarul american şi lira sterlină ca echivalente ale aurului.
Conferinţa de la Bretton-Woods din 1944 a specificat că funcţia de bani
internaţionali o are aurul. Alături de aur au mai fost recunoscute în
calitate de mijloc de plată internaţională şi rezervă valutară
internaţională dolarul american şi lira sterlină. Cursul oficial al dolarului
faţă de aur era de 35 pentru 1 uncie (31.1 g. aur).
Sistem monetar se defineste,ca un complex de institutii
si modalitati,care permit reglementarea circulatiei
monetare dintr-o tara,prin intermediul unui ansamblu
de norme juridice elaborate de autoritatea publica ,cat
si prin totalitatea instrumentelor si tehnicilor de plata
existente intr-o economie,la un moment dat al
dezvoltarii.
Componentele din sistemul monetar national:
1. Unitatea monetara
2. Etalonul monetar
3. Modul de batere si circulatie a monedelor
4. Modul de emisiune si punere in circulatie a
bancnotelor
5. Metode de reglementare a circulatiei banesti
6. Modele de determinare a vitezei de rotatie a
banilor
• SMI este definit ca un ansamblu de
reguli,instrumente,organisme si piete referitoare la
crearea,valorificarea si circulatia monedelor internationale.
• SMI se bazeaza pe reguli:
1. Un regim de schimb bazat pe principii care asigura
convertibilitatea intre monede
2. Aprovizionarea cu bani lichizi in cantitate suficienta,pentru a
face fata progresului comertului international
3. Un sistem de rezerva,care confera diferitelor natiuni
participante la schimb mijloacele de plata ce le permit
surmontarea dezechilibrelor temporare intre cantitatile de
devize intrate si iesite din tara
4. Mecanisme de reajustare,in caz de dezechilibrare ale balantei
de plati curente,conservate pe termen mediu sau lung.
 Principiile pe care s-a bazat SMI:
• Cooperarea monetara internationala;
• Cresterea echilibrata a comertului international;
• Stabilirea cursului de schimb;
• Dezvoltarea economica a tuturor membrilor;
• Multilateralizarea platilor internationale;
• Convertibilitatea monetara;
• Lichiditatea
 „Drepturile Speciale de Tragere”(DST) („Special Drawing Right” – SDR)
sunt anterioare sistemului monetar internaţional actual, fiind create în
cadrul sistemului de la Bretton Woods (1969), ca un instrument de
rezervă internaţional de natură să completeze rezervele valutare ale
ţărilor membre (constituite, la acea dată, din aur, valute convertibile şi
poziţii de rezervă la FMI ).

DST-ul serveşte, în primul rând, ca unitate de cont pentru FMI şi pentru

alte câteva organisme internaţionale şi, din această cauză, este rezervat
exclusiv operaţiunilor FMI cu ţările sale membre. Natura DST nu este nici
cea a unei monede şi nici cea a unei creanţe asupra FMI.

DST-ul este o creanţă virtuală asupra monedelor liber-utilizabile ale

ţărilor membre ale FMI, în sensul că deţinătorii de DST pot obţine, în
schimbul DST, amintitele monede
FMI calculează în fiecare zi valoarea DST în raport cu dolarul american,
adunând valoarea în dolari a următoarelor cantităţi de monede incluse
în „coş”, pe baza cursurilor de schimb cotate la amiază pe piaţa
Londrei. Valoarea DST este cotată zilnic pe site-ul FMI.

.
Valoarea sa se calculează în funcție de dolarul american (41.73%), euro (30.93%), renminbiul chinezesc (10.92%), yenul
japonez (8.33%) și lira sterlină britanică (8.09%), conform cotațiilor de la bursa
londoneză.

Value of 1 XDR
Period USD DEM FRF JPY GBP

1981–1985 0.54 (42%) 0.46 (19%) 0.74 (13%) 34.0 (13%) 0.071 (13%)

1986–1990 0.452 (42%) 0.527 (19%) 1.02 (12%) 33.4 (15%) 0.0893 (12%)

1991–1995 0.572 (40%) 0.453 (21%) 0.8 (11%) 31.8 (17%) 0.0812 (11%)

1996–1998 0.582 (39%) 0.446 (21%) 0.813 (11%) 27.2 (18%) 0.105 (11%)

USD EUR JPY GBP

0.228 (21%) 0.1239 (11%)

1999–2000 0.5821 (39%) 27.2 (18%) 0.105 (11%)
= 0.3519 (32%)

2001–2005 0.577 (44%) 0.426 (31%) 21.0 (14%) 0.0984 (11%)

2006–2010 0.632 (44%) 0.41 (34%) 18.4 (11%) 0.0903 (11%)

2011–2016 0.68 (41.9%) 0.423 (37.4%) 12.1 (9.4%) 0.111 (11.3%)

USD EUR CNY JPY GBP

2016–2020 0.58252 (41.73%) 0.38671 (30.93%) 1.0174 (10.92%) 11.9 (8.33%) 0.085946 (8.09%)
Functiile Drepturilor Speciale de
Tragere
 Sistem infiintat in 1979 pentru
colaborarea in domeniul
politicii monetare in cadrul
Comunitatii Europene
 Obiectiv:a creea in Europa o
zona monetara stabila
 Componente SME:
 Moneda ECU;
 Mecanismul de schimb si
interventie;
 Instituirea unor mecanisme de
credit
 BANCA CENTRALA
EUROPEANA
 Institutie independenta atat fata
de guvernele statelor
participante la UEM,cat si fata de
organismele comunitare,deciziile
pe care le ia urmarind exclusiv
atingerea obiectivelor sale,asa
cum acestea au fost formulate
prin statut.
 Capitalul social al BCE este de 5
milioane Euro.
 Sistemul monetar al Republicii
Moldova

• Apare in noiembrie 1993,odata cu punerea in circulatie a unitatii

monetare nationale.
• 1991 s-a creat sistemul bancar din 2 niveluri:
Banca Nationala a Republici Moldova
Bancile comerciale
• 1995-96 apar 2 legi noi,care reglementeaza organizarea si
efectuarea rotatiei monetare
• Mijloacele banesti se emit in rotatie de Banca Nationala in baza
operatiilor de credit
• Politica monetara,valutara si creditara se elaboreaza de Banca
Nationala,in comun acord cu guvernul
 Circulatia
monetara

In Prin
numerar virament
Masa monetara este un indicator ce reprezinta toate instrumentele de plata care
exista la un moment dat in economie.
Structura masei monetare:
• Moneda efectiva reprezinta activul cel mai lichid,fiind una din componentele de
baza ale masei monetare.Totusi acest activ isi pierde din importanta din
simplul motiv ca atat persoanele fizice,cat si persoanele juridice sunt adepti ai
monedei electronice si tot mai putin poarta in portomenul lor bani in numerar.
• Moneda de cont-disponibilitatile in conturile curente sau la vedere.
• Depozitele la termen si in vederea economisirii ce sunt constituite la banci si in
casele de economii.Ele pot fi retrase dupa un preaviz la banca sau la asociatia
de economii,insa gradul de lichiditate sunt la un nivel scazut.
• Alte active-activele plasate in diferite titluri,emise si puse in circulatie pe piata
financiar-monetara,reprezentind deficiente la momentul cind persoanele ar
avea nevoie imediat de lichiditati .
 Prin masă monetară se subînţelege totalitatea instrumentelor
care pot funcţiona ca mijloc de circulaţie şi de plată. În scopul
optimizării masei monetare este necesară existenţa unui
mecanism practic cu ajutorul căruia se poate analiza volumul şi
structura masei monetare. Pentru a asigura rotaţia normală a
mijloacelor băneşti, mărimea masei monetare, care se află în
rotaţie, trebuie să corespundă strict necesităţilor pieţei de
mărfuri şi servicii. În cazul când masa monetară este mai mare
decât mărimea necesară, banii se devalorizează (inflaţia). În cazul
când mărimea masei monetare este mai mică decât mărimea
necesară, atunci o parte din mărfurile produse nu pot fi realizate
(criza de supraproducere).
 O gama minima de active,in
termen scurt,se pot schimba
lichiditati(bonuri de
tezaur,obligatiuni convertibile in
orice moment)

O gama medie de active-

inlocuitori ai monedei,fara a tine
seama de gradul de
negociabilitate sau de
posibilitatea de realizare a
acestor active

O gama larga de active-toata

gama de instrumente
financiare,care pot influenta
lichiditatea si masa monetara
 Caracteristica generala a agregatelor
masei monetare

In Republica Moldova se folosesc urmatoarele 4 agregate monetare:

M0-mijloacele banesti in numerar(bancnote,monede si mijloace banesti in
conturile de decontare)
M1-include agregatul M0 si depunerile la vedere in bancile comerciale;
M2-include agregatul M1si depunerile la termen in bancile comerciale;
M3-include agregatul M2 si alte titluri;
M4-reprezinta masa monetara in circulatie,la un moment dat,intr-o economie,ce
trebuie sa corespunda cerintelor pietei.
Nivelul masei monetare poate fi dedus:
MV=PT,
M=PT/V
Unde: M-masa monetara
P-nivelul preturilor
T-volumul tranzactiilor;
V-viteza de rotatie a banilor
1. Cantitatea masei monetare se determina de Banca Centrala si e in
stransa corelare cu productia de marfuri si servicii
2. Viteza de rotatie a banilor,unde se determina :
PNB sau VN/Masa monetara
Viteza de circulatie a banilor in circuitul platilor=marimea mijloacelor
pe conturile bancare/marimea medie a masei monetare in circulatie
3. Marimea multimplicatorului monetar,care reprezinta un indicator
al sanatatii monetare a bancilor.Acesta indica numai maximul de
moneda ce poate fi creata de catre banci.Formula de calcul:
K=1/r+b-rb
Unde: r-exprima rezervele obligatorii;
b-preferinta pentru numerar.
“Succesul creeaza bani,nu banii succes.”
Ion Tincu
 Sistemul bancar

1. Componentele, structura şi caracteristicile

sistemului bancar
2. Banca Centrală – rol, funcţii, operaţiuni
3. Băncile comerciale – rol, funcţii, operaţiuni
4. Resursele băncii comerciale – clasificare şi
structură
5. Operaţiunile pasive ale băncii comerciale
6. Operaţiunile active ale băncii comerciale
7. Indicatorii de eficienţă a băncii comerciale
 12.1 Componentele, structura şi caracteristicile
sistemului bancar

Sistemul bancar al unei ţări cuprinde:

 cadrul instituţional – format din Banca Centrală (cu rol de
coordonare şi supravegere), banci comerciale şi alte
instituşii financiare;
 cadrul juridic - format din ansamblul reglementărilor care
guverneză activitatea.

Sistemul bancar este organizat avînd axe de referinţe

Banca Centrală, care realizează politica monetară, valutară
şi de credit a statului, şi un număr de banci comerciale,
bănci de afaceri, instituţii de credit specializate: uniuni de
credit, case de economii, organizaţii de împrumut, bănci
ipotecare etc.
Bancă – persoană juridică a cărei activitate
constă în atragerea de depozite sau de alte
fonduri rambursabile de la public şi în
acordarea de credite în cont propriu

(L E G E privind activitatea băncilor nr. 202 din 06.10.2017 (în vigoare

01.01.2018) Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 434-439 art.
727 din 15.12.2017)
Sistemul bancar este un ansamblu coerent
de institutii bancare, ce funcţionează într-o
ţară, răspunzînd necesităţilor unei etape de
dezvoltare social-economică.

Sistemele bancare din ţările dezvoltate se

caracterizează printr-o serie de trăsături,
dintre care reţin atenţia următoarele:
diversitate, concentrare, bancarizarea
activităţii, accelerarea operaţiunilor de
restructurare, deschiderea către relaţiile
cu străinătatea.
 Diversitatea unui sistem bancar rezidă în existenţa unui
număr sporit de instituţii bancare şi de credit definite de
legea bancară şi ale căror caracteristici pot fi diferite.
Într-un sistem bancar se regăsesc atât instituţii
specializate într-un anume tip de clientelă sau activităţi,
cât şi bănci cu activitate universală. În funcţie de
dimensiunea băncilor, un sistem bancar poate cuprinde
bănci de mică dimensiune precum şi bănci de
dimensiune internaţională.
 Concentrarea activităţii bancare reprezintă o
caracteristică ce poate fi cuantificată prin ponderea
deţinută de principalele bănci în totalul sistemului bancar
şi prin diminuarea numărului de bănci în totalul acestora.
Gradul de concentrare este apreciat prin nivelul activităţii
(distribuire de credite, colectare de depozite) realizate de
instituţii bancare şi de credit. Studiile evidenţiază că un
număr redus de bănci controlează, în mare parte, piaţa
bancară. Între gradul de concentrare a activităţii bancare
şi numărul instituţiilor bancare se manifestă o puternică
legătură, astfel: pe măsură ce numărul băncilor se
diminuează gradul de concentrare bancară sporeşte.
 Gradul de bancarizare. Acesta furnizează
informaţii relevante cu privire la nivelul de
dezvoltare al sistemului bancar, putând fi calculaţi
indicatori precum numărul de conturi la vedere,
numărul cardurilor bancare şi numărul ghişeelor
bancare.

 Operaţiunile de restructurare bancară

constituie o altă caracteristică a sistemelor
bancare actuale, în cadrul acestora fiind incluse
fuziunile şi absorbţiile, operaţiunile transfrontaliere
(cu străinătatea), preluările pachetului de control
de către băncile străine, şi operaţiunile încrucişate
bănci-asigurări.
Un fenomen de dimensiuni mondiale îl
constituie, în contextul globalizării financiare,
criza sistemelor bancare.

La originea crizelor bancare s-a aflat un factor ce

poate fi definit astfel: adaptarea cu dificultate la
globalizarea financiară, respectiv manifestarea a o
serie de fenomene în toate ţările, are au vizat
următoarele aspecte:
 amploarea şi rapiditatea modificărilor în materie
de reglementări şi mediu de activitate;
 criza pieţelor mobiliare;
 carenţele în exercitarea controlului şi
supravegherii prudenţiale.
În sistemele bancare contemporane e produc o serie de
modificări, dintre care semnificative sunt următoarele:

 amplificarea forţei marilor bănci, în contextul dezvoltări inegale a băncilor

naţionale şi al sporirii internaţionalizării activităţii acestora;
 înlocuirea specializării băncilor cu universalizarea operaţiunilor lor;
 diminuarea rolului statului în activitatea băncilor, ceea ce conduce la
procesul de “dezetatizare” şi liberalizare a băncilor;
 modernizarea tehnicilor şi informaticii bancare, realizată prin introducerea
în tehnica bancară a celor mai moderne produse bancare şi a celor mai
performante echipamente;
 accentuarea proceselor de restructurare bancară, prin operaţiuni de fuziuni
şi absorbţii;
 apariţia unor grupuri financiare prin reunirea activităţilor bancare şi de
asigurări;
 diminuarea participării băncilor la operaţiunile intermediere financiară în
favoarea societăţilor financiare şi de asigurări;
 manifestarea crizelor în sistemele bancare aparţinând statelor dezvoltate, în
contextul globalizării financiare.
12.2 Banca Centrală – rol, funcţii, operaţiuni

Obiectivul bǎncilor centrale a evoluat de-a lungul

timpului. Astfel, în perioada etalonului aur, obiectivul a
fost formulat în termenii convertibilitaţii metalice;
ulterior, prin erodarea rolului aurului ca etalon al valorii,
obiectivul bǎncii centrale a fost reformulate în termeni
de stabilitate a preţurilor. Alǎturi de acestea, obiectivele
intermediare au przentat o mare variabilitate, însǎ,
indiferent de modificǎrile în formularea obictivelor,
bǎncile centrale au acceptat idea cǎ stabilitatea monetarǎ
constituie o contribuţie importantă la stabilitatea
financiarǎ. Si, de asemenea, rolul lor a evoluat o datǎ cu
dezvoltarea sistemului financiar.
Funcţiile bǎncilor centrale:

 Funcţia de emisiune;
 Funcţia de bancǎ a statului, a administraţiei şi a
serviciilor publice;
 Funcţia de bancǎ a bǎncilor;
 Funcţia de centru valutar şi de gestionare a
rezervei valutare;
 Funcţia prudenţialǎ şi de supraveghere;
 Funcţii economice ocazionale.
Operaţiunile bǎncilor centrale

Individualizarea şi manifestarea efectivǎ a funcţiilor bǎncilor

centrale, descrise anterior se face prin intermediul operaţiunilor
pe care aceasta le efectueazǎ.

Exista mai multe tipuri de operaţiuni, dupa cum urmeaza:

 Operaţiuni active
 Operaţiuni pasive
Operaţiunile active

Acestea se concretizeazǎ în:

 Operaţiuni de creditare
 Operaţiuni interbancare
 Operaţiuni de vînzare-cumpǎrare de aur şi devize.
Operaţiunile pasive

 Existǎ urmǎtoarele operaţiuni de pasiv:

 Formarea capitalului propriu
 Depunerile sau sursele atrase
 Emisiunea monetarǎ

Capitalul propriu al bǎncilor centrale au o pondere

redusǎ în totalul pasivului, comparativ cu nivelul
înregistrat la bancile comerciale. In structura
capitalului propriu se includ: fondul statutar, prevǎzut
în Statutul de funcţionare al bǎncilor centrale, fondul
de rezervǎ şi profitul bancar.
Sursele atrase ale bǎncii centrale constau în depozitele
celorlalte bǎnci, în depunerile întreprinderilor cu
capital de statsau ale unor mari întreprinderi şi în
Contul Trezoreriei Statului (datoritǎ rolului de casier al
statului îndeplinit de cǎtre banca centralǎ). Printre
sursele atrase figureazǎ si dobînzile unor organisme
internaţionale sau ale unor bǎnci strǎine, precum şi
împrumuturile de la bǎnci strǎine şi cumpǎrǎri de DST
de la FMI.

Emisiunea monetarǎ reprezintǎ cea mai importantǎ

operţiune pasivǎ a bǎncilor centrale. Prin aceasta se are
în vedere emisiunea de monedǎ scripturalǎ( bani de
cont), şi a cantitǎţii de numerar, corespunzǎtoare
structurii masei monetare.
 12.3 Băncile comerciale – rol, funcţii, operaţiuni

Banca - instituţie financiară care atrage de la

persoane fizice sau juridice depozite sau
echivalente ale acestora, transferabile prin diferite
instrumente de plată, şi care utilizează aceste
mijloace total sau parţial pentru a acorda credite
sau a face investiţii pe propriul cont şi risc.
Băncile îndeplinesc 3 funcţii importante:

1. Constituirea de resurse prin atragerea disponibilităţilor

temporale ale clienţilor
2. Utilizarea, respectiv plasarea acestor resurse prin
acordări de credite
3. Asigurarea mecanismului de funcţionare a plăţilor prin
efectuarea de viramente şi plăţi în numerar.

Banca Naţională este investită cu dreptul exclusiv de a

elibera autorizaţii băncilor. Suma minima subscrisă şi
depusă în capitalul bancii se stabileste în cuantum de 200
de milioane de lei.
Autorizaţiile se acordă pentru un termen nedeterminat şi
sunt netransferabile.
 12.4. Resursele băncii comerciale – clasificare şi
structură

 Capitalul băncii comerciale reprezintă totalitatea sumelor

capitalului statutar, capitalului suplimentar, rezervelor şi
a profitului nerepartizat.

 Capitalul statutar reprezintă valoarea aporturilor

proprietarilor la patrimoniu, depuse în contul achitării
acţiunilor. Mărimea aporturilor este determinată de
actele de constituire în conformitate cu legea despre
BNM, aportul unui fondator nu trebuie să depăşească
35% din capitalul statutar. Prin urmare, numărul
fondatorilor nu poate fi mai mic de 3 persoane.
 Capitalul suplimentar se formează din suma
diferenţei dintre preţul de vînzare şi valoarea
nominală a acţiunilor. De asemenea, în contul
capitalului suplimentar se înregistrează diferenţele de
curs valutar aferente decontărilor cu fondatorii în
valută străină. Auditorul controlează ducereea corectă
a evidenţei sintetice, analitice şi a cheltuielilor
sumelor de pe acest cont.
 Capitalul de rezervă se formează din venitul curat al
băncii. El se foloseşte în primul rînd la achitarea cu
fondatorii, la acoperirea pierderilor şi în alte scopuri
prevăzute. În timpul controlului se atrage atenţie
sporită la consumarea rezervelor conform statutului
sau Adunarii Generale a Acţionarilor.
 Capitalul propriu al băncii cuprinde venitul net al
anului şi cel nerepartizat.
Din practica de audit, cele mai des întîlnite
încălcări în timpul controlului formării şi
utilizării capitalului băncii sunt:

 formarea necompletă a capitalului statutar;

 majorarea capitalului a fost efectuată fără
înregistrarea în documentele respective;
 capitalul statutar a fost format din contul
creditelor primite;
 formarea şi utilizarea necorectă a
capitalului de rezervă şi a profitului
nerepartizat.
 Operaţiunile pasive ale băncii comerciale
Operaţiunile pasive reprezintă operaţiuni care provoacă
modificări prin pasivul bilanţului bancar şi se caracterizează
prin formarea resurselor bancare atît a celor proprii, cît şi a
resurselor atrase. Esenţa acestui tip de operaţiuni constă în
atragerea diferitor tipuri de depozite, primirea creditelor şi
împrumuturilor de la alte bănci comerciale şi de la Banca
Naţională, primirea împrumuturilor de la instituţiile financiare
internaţionale, emisiunea valorilor mobiliare proprii, precum şi
realizarea altor operaţiuni în rezultatul cărora se majorează
volumul resurselor băncii.

După sursa de provenienţă a lor, resursele financiare ale băncilor

comerciale se clasifică în două categorii mari:
1.capital propriu (resursele proprii);
2.capital împrumutat (resursele atrase).
Conform Legii despre nstituţiile financiare, una dintre
principalele condiţii de primire a licenţei de desfăşurare a
activităţii financiare este formarea capitalului acţionar, care nu
trebuie să fie mai mic decît capitalul normativ total minimal.
Fondurile proprii includ suma Fondurilor proprii de nivel 1 de
baz㔺i a Fonduri lor proprii de nivel doi, minus cotele de
participare în capitalul altor bănci care deţin autorizaţia Băncii
Naţionale a Moldovei.
 Fondurile proprii de nivel 1 de bază este componenta de
bază a capitalului normativ total, care include suma dintre
acţiunile ordinare aflate în circulaţie, acţiunile preferenţiale cu
dividende nefixate şi acţiunile preferenţiale cu dividende fixate
necumulative emise cu termen nelimitat, surplusul de capital şi
profitul nedistribuit minus mărimea necompletată a reducerilor
pentru pierderi de la credite (fondul de risc) şi leasing financiar.
 Fonduri lor proprii de nivel doi este componenta
suplimentară a fondurilor proprii şi include suma acţiunilor
preferenţiale cumulative şi parţial cumulative cu scadenţă
nefixată, surplusul de capital atribuit acţiunilor preferenţiale
cumulative şi parţial cumulative, datoriile subordonate minus
mărimea sumei termenilor enumeraţi mai sus ce depăşesc
mărimea fondurilor proprii de nivelul 1.

Suma minima subscrisa si depusa în capitalul bancii se stabileste de

BNM în cuantum de 200 de milioane de lei.
Rata fondurilor proprii de nivel 1 de bază
reprezintă fondurile proprii de nivel 1 de bază ale
băncii exprimate ca procent din cuantumul total al
expunerii la risc.

Rata fondurilor proprii totale reprezintă fondurile

proprii ale băncii exprimate ca procent din
cuantumul total al expunerii la risc.
Funcţiile pe care le îndeplineşte capitalul băncii :

 protejează deponenţii în cazul insolvabilităţii

băncii;
 absoarbe pierderile neanticipate şi asigură
stabilitatea în cazul situaţiilor problematice,
astfel se crează o perioadă de timp pentru ca
banca să-şi reorganizeze activitatea;
 serveşte o pîrghie prin intermediul căreia
autoritatea monetară reglementează activitatea
bancară.
Resursele atrase ale băncii reprezintă totalitatea
mijloacelor băneşti ce necesită rambursare, utilizate de
către bancă pentru realizarea operaţiunilor sale active.
Cu alte cuvinte, am putea spune că resursele atrase ale
băncii reprezintă disponibilităţi în lei şi în valută, aflate
în conturile curente sau în conturile de depozit ale
clienţilor. Astfel, toate disponibilităţile clienţilor aflate
în aceste conturi la bănci intră în categoria depozitelor.

În practica bancară internaţională toate resursele atrase

după sursa de provenienţă a lor sunt grupate în două
categorii:
 resurse depozitare;
 resurse nondepozit
Cota principală a resurselor atrase o constituie
depozitele, care reprezintă cuantumul major al
resurselor atrase de bancă cu obligaţia de a le
rambursa în anumite condiţii de termen şi
plată.

Depozit este o relaţie economică de transmitere

a mijloacelor clientului în folosinţa temporară
a băncii.
 În practica bancară, depozitele se clasifică după
următoarele criterii:
După tipul depozitării pînă la momentul retragerii
resurselor:
 depozite la vedere – mijloace băneşti depuse în
cont fără a indica termenul de păstrare cu sau fără
dobîndă;
 depozite la termen – mijloace băneşti depuse pe
un termen fixat şi cu o dobîndă fixată în contract:
 depozite pe termen scurt – pînă la 1 an;
 depozite pe termen mediu – de la 1 la 5 ani;
 depozite pe termen lung – mai mult de 5 ani.
Pentru bănci cele mai atractibile depozite sunt cele
la termen, deoareace îi asigură băncii o lichiditate
sporită.
În dependenţă de categoria deponenţilor:
 depozite ale persoanelor fizice;
 depozite ale persoanelor juridice;
 depozite ale altor bănci.

În funcţie de tipul valutei:

 depozite în monedă naţională;
 depozite în valută străină.

După tipul dobînzii stabilite:

 depozite cu dobîndă fixă;
 depozite cu dobîndă variabilă.
După tipul instrumentului financiar:
 cu livret de economii;
 cu card bancar;
 certificat de depozit.

După tipul contului deschis:

 cont la termen;
 cont la vedere;
 cont de economii.
 Resursele nondepozit diferă de cele depozitare prin
următoarele particularităţi:

 poartă caracter impersonal, nu se asociază cu un client

anume, fiind procurate pe piaţă în condiţii de concurenţă;
 iniţiativa atragerii acestor resurse aparţine băncii.

Resursele nondepozit sunt utilizate în special de băncile

mari. De regulă, aceste resurse sunt de valori mari, din
care motiv sunt considerate operaţiuni cu ridicata (en-
gross).
 Operaţiunile active ale băncii comerciale

Operaţiunile active reprezintă pentru băncile comerciale

operaţiunile de utilizare a resurselor mobilizate de
către instituţiile bancare sub forma atragerii de depozite,
a contractării de împrumuturi sau din alte surse în
vederea îndeplinirii funcţiilor specifice. Pentru a
înregistra profit băncile trebuie să utilizeze cât mai
eficient resursele atrase, astfel încât plasarea lor să se
efectueze la rate active de dobândă mai înalte decât cele
plătite.

La nivel agregat, eficienţa este dată de o diferenţă pozitivă

între plasamente şi resurse, respectiv între dobânzile
încasate (active) şi cele plasate (pasive).
Unul dintre obiectivele managementului bancar este menţinerea pe
ansamblu a unui raport supraunitar între dobânzile la utilizări
şi cele la resursele constituite.

Principalele operaţiuni active ale băncilor sunt:

 disponibilul aflat în casierie;

 conturile curente şi depozitele plasate la alte bănci comerciale;
 conturile curente deschise la banca centrală;
 titlurile de trezorerie şi alte titluri deţinute de bancă;
 creditele de diverse categorii;
 creanţele din leasing;
 titlurile de participaţie;
 imobilizările corporale;
 fondul de comerţ;
 imobilizările necorporale;
 alte categorii de active.
 12.7. Indicatorii de eficienţă a băncii comerciale

Calculul indicatorilor de eficienţă este necesar din

următoarele motive:

 permite compararea indicatorilor aferenţi perioadei

precedente cu valorile obiectiv – planificate de către
managementul băncii, precum şi stabilirea abaterilor;
 ajută managementul băncii să stabilească obiectivele
privind dimensiunea compromisurilor între risc şi profit
la care banca poate fi rentabilă;
 comparînd rezultatele obţinute cu rezultatele analizei
similare a unor bănci de acelaşi rang, ajută la stabilirea
punctelor tari şi slabe ale băncii.
Pentru evaluarea activităţii, inclusiv a
performanţelor băncii, este utilizat un
sistem de indicatori financiari grupaţi în:

1. indicatori de profitabilitate,
2. indicatori de adecvare a capitalului,
3. indicatori de lichiditate,
4. indicatori de calitate a activelor.
I. Sistemul de indicatori de profitabilitate bancară include în
principal rentabilitatea capitalului propriu, rentabilitatea
activelor, marja netă din dobînzi, efectul de pîrghie şi rata
solvabilităţii patrimoniale.

1. Rentabilitatea capitalului propriu ROE (Return on Equity).

Indicatorul arată proprietarilor (acţionarilor) eficienţa cu care
managementul le utilizează capitalul investit în bancă.
Rentabilitatea capitalului (ROE) reprezintă profitul aferent
exercițiului obținut pentru perioada gestionară (Vnet)
împărțit la numărul de luni raportate (N), înmulțit la 12,
împărțit la media capitalului pentru perioada gestionară (Cm)
și înmulțit la 100.

ROE=(Vnet/Nx12)/Cm)x100

ROE măsoară rata de recuperare a investiţiei acţionarilor băncii.

2.Rentabilitatea activelor ROA (Return on Assets)
Rentabilitatea activelor (ROA) reprezintă profitul aferent
exercițiului obținut în perioada gestionară (Vnet) împărțit la
numărul de luni raportate (N), înmulțit la 12, împărțit la media
activelor pentru perioada gestionară (Am) și înmulțit la 100. Media
activelor pentru perioada gestionară se calculează prin sumarea
activelor pentru fiecare lună gestionară și împărțirea acestei sume la
numărul de luni raportate.

ROA=(Vnet/Nx12)/Am)x100%
Indicatorul reflectă capacitatea managementului băncii de a folosi
eficient resursele de care dispune banca în scopul maximizării
profitului. Este cel mai relevant indicator, deoarece exprimă
rezultatul, profitul net, în funcţie de modul specific al procesului
intermedierii bancare de optimizare a operaţiunilor active, în
condiţiile unui volum dat al resurselor.
Mărimea tipică a acestei rate în ţările dezvoltate este de aproximativ
10 – 12%. O rată a rentabilităţii financiare mai ridicată poate fi
efectul unui capital mic, sau expresie a capacităţii crescute de a
obţine prin împrumut resurse suplimentare.
 3.Marja netă a dobînzii. Acest indicator exprimă eficienţa
utilizării de către managementul băncii a resurselor împrumutate
sau cîştigul obţinut de bancă din investiţiile făcute pe seama
resurselor atrase.
Marja netă a dobânzii (MJDnet) reprezintă venitul net aferent
dobânzilor (venituri din dobânzi minus cheltuieli cu dobânzile)
obținut pentru perioada gestionară (Vnet af.d) împărțit la numărul
de luni raportate (N), înmulțit la 12, împărțit la media activelor
generatoare de dobândă pentru perioada gestionară (AGD) și
înmulțit la 100
MJDnet=(Vnet af.d /Nx12)/AGD)x100)

Active purtătoare de dobîndă reprezintă activele băncii care aduc

venit. La această categorie de active nu se referă numerarul din
casierie, mijloacele fixe, obiecte de inventar, decontări şi debitori
şi alte active.
4.Efectul de pîrghie (Leverage) sau multiplicatorul de capital
exprimă raportul dintre activele totale şi capital. Efectul de
pîrghie indică în ce măsură utilizarea unor resurse suplimentare
generează profit la nivel de bancă sau, altfel spus, cu cît dobînda
plătită este mai mică decît dobînda încasată la plasarea aceloraşi
resurse pe piaţă. Este un indicator de structură care se exprimă în
unităţi de măsură absolute şi are în general valori mai mari de 10.

Efectul de pîrghie reflectă gradul în care utilizarea unor resurse

suplimentare serveşte creşterii rentabilităţii capitalului propriu.
Acest indicator variază invers proporţional cu ponderea
capitalului în totalul pasivelor bancare. Cu cît ponderea
capitalului este mai mare, cu atît riscul bancar şi efectul de
pîrghie sunt mai mici, de asemenea, o pondere mică a capitalului
semnifică un risc bancar şi un efect de pîrghie mai mare.

Ep = At / Cp,
unde Ep – efectul de pîrghie,
At – active totale,
Cp – capital propriu.
 Indicele eficienței (Ief) reprezintă venitul net
aferent dobânzilor (Vnet af.d) plus venitul
neaferent dobânzilor (Vneaf.d) împărțit la
cheltuielile neaferente dobânzilor (Chneaf.d).

Ief=(Vnet af.d+Vneaf.d):Ch.neaf.d.
Indicatorul de acoperire a necesarului de
lichiditate (LCR) este egal cu raportul dintre
rezerva de lichidități a unei bănci (Rl)și ieșirile
sale nete de lichidități în decursul unei
perioade de criză de 30 de zile (Lni) și se
exprimă ca procent.

LCR = Rl / Lni * 100%

Se calculează conform Regulamentului privind cerințele de acoperire

a necesarului de lichiditate pentru bănci din 26.02.2020. LCR se
aplică în valoare de cel puțin 80%, începând cu 1 ianuarie 2022 și
100%, începând cu 1 ianuarie 2023.
5.Rata solvabilităţii patrimoniale (Rsp)

Indicatorul este opusul gradului de îndatorare al

băncii. Băncile care optează pentru un risc al
capitalului mic şi efectul de levier al îndatorării
va fi mai mic şi profitul obţinut va fi mai mic,
deci cu cît valoarea indicatorului Rsp este mai
mică cu atît valoarea lui ROE va fi mai mare.
Indicatorul se determină astfel:

Rsp = Capital propriu / Active * 100%.

Ponderea datoriei la credite neperformante
nete

Pdcn = Sdcn – Rpcn / Fp *100%

Unde:
Sdcn - soldul datoriei la credite neperformante
supuse clasificării
Rpcn - suma reducerilor calculate pentru pierderi
la credite neperformante
Fp - valoarea fondurilor proprii
II. Sistemul indicatorilor de adecvare a capitalului include în
principal coeficientul suficienţei capitalului ponderat la risc,
rata capitalului social şi rata capitalului de bază.

1. Coeficientul suficienţei capitalului ponderat la risc exprimă

raportul dintre fondurile proprii ale băncii şi suma activelor
ponderate la risc. O valoare mai mare a acestui coeficient
determină suficienţa resurselor proprii deţinute de bancă pentru
acoperirea riscurilor aferente operaţiunilor active, şi invers, în
condiţiile în care banca nu deţine suficiente resurse proprii, dar
are în portofoliul său active ce implică riscuri considerabile,
banca se va confrunta cu riscul de solvabilitate, ce va cauza
falimentul bancar.
Csc = Fp / Apr * 100%

unde Csc – coeficientul minim al suficienţei capitalului,

Fp – fondurile proprii ale băncii ,
Apr – suma activelor ponderate la risc.
 Ponderea activelor generatoare de dobândă (lunară)

Pagd = Vagd / Vma *100%

Vagd - Valoarea medie lunară a activelor generatoare de dobândă reprezintă
suma de bază a tuturor activelor băncii (neluând în calcul dobânzile, ajustările de
valoare și reducerile pentru pierderi din depreciere (pierderea de valoare) la
activele respective) care generează venituri din dobânzi, reflectate în bilanțurile
băncii pentru luna gestionară împărțit la numărul de zile calendaristice din luna
gestionară

Vma - valoarea medie lunară a activelor care se calculează ca sumă a activelor

din bilanțurile zilnice ale băncii (neluând în calcul ajustările de valoare și
reducerile pentru pierderi din depreciere (pierderea de valoare)) raportată la
numărul de zile calendaristice din luna gestionară.
Rata capitalului social se determină ca raportul
dintre soldul capitalului social şi soldul
fondurilor proprii ale băncii. Capitalul social
este sursa principală a resurselor proprii fără
de care banca nu-şi poate efectua activitatea
operaţională.

Rcs = Cs / FP * 100%

unde: Rcs – rata capitalului social,

Cs – soldul capitalului social,
FP – soldul fondurilor proprii ale băncii.
3. Rata capitalului de bază exprimă raportul dintre soldul
fondurilor proprii de nivel 1 de bază, care serveşte
drept capital de bază, şi soldul fondurilor proprii.
Micşorarea acestui indicator în dinamică reflectă o
majorare a capitalului secundar al băncii care se
constituie, în principal, din valoarea datoriilor
subordonatoare ale băncii şi valoarea acţiunilor
preferenţiale cu dividend cumulativ şi parţial cumulativ.

Rcb = FPb / FP * 100%

unde: Rcb – rata capitalului de bază,

FPb – Fonduril e proprii de nivel 1 de bază,
FP – Fondurile proprii ale băncii.
III. Indicatorii de lichiditate reflectă posibilitatea
băncii de a-şi onora plăţile faţă de clienţi, ca
urmare a devierii proporţiei dintre activele pe
termen scurt şi lung cu structura pasivelor
băncii

1. Lichiditatea globală (absolută), care reflectă

posibilitatea elementelor de activ de a se
transforma rapid în lichidităţi pentru
satisfacerea necesităţilor exigibile (curente) ale
băncii:
Lichiditate absolută = Active lichide / Datorii
curente ale băncii.
2. Lichiditate imediată (de trezorerie), care
reflectă posibilitatea elementelor de
trezorerie de a face faţă datoriilor de termen
scurt:

Lichiditate imediată = Elemente de trezorerie

/ Datorii pe termen scurt * 100%.
IV. Indicatorii de calitate a activelor includ, în principal, rata de
corelare a depozitelor cu activele, rata activelor generatoare de
dobîndă, rata calităţii prtofoliului de credite, rata creditelor
nefavorabile şi ponderea pierderilor din credite în total credite.

1. Rata de corelare a depozitelor cu activele va determina

proporţia de utilizare a depozitelor în total active şi se va
determina ca raportul dintre valoarea depozitelor persoanelor
fizice şi juridice raportată la soldul activelor totale:

Rdc = (Dpf + Dpj) / At * 100%

unde Rdc – rata de corelare a depozitelor cu activele,

Dpf – depozite ale persoanelor fizice,
Dpj – depozite ale persoanelor juridice,
At – active totale.

Dacă banca va utiliza doar depozitele ca resurse de investire,

valoarea acestui indicator va fi maximă.
Rata activelor generatoare de dobîndă exprimă cota
activelor în urma cărora banca acumulează venituri
aferente dobînzilor din total active. În cazul cînd
băncile plasează resursele în principal în credite, rata
acestui indicator va fi mai mare, iar în cazul cînd
băncile promovează o politică de efectuare a
serviciilor bancare bazate pe comisioane, rata
indicatorului va fi minimă.

RAgd = Agd / At *100%

Unde: Ragd - rata activelor generatoare de dobîndă,

Agd - active generatoare de dobîndă,
At – active totale.
2. Rata calităţii prtofoliului de credite este determinată de
raportul creditelor acordate şi soldul rezervelor pentru
acoperirea pierderilor la credite (fondul de risc). Cu
cît este mai evidentă înrăutăţirea situaţiei portofoliului
de credite cu atît banca este nevoită să-şi formeze
provizioane într-o valoare mai mare, respectiv să
suporte cheltuieli suplimentare pentru acoperirea
pierderilor la credite. Astfel, majorarea cotei acestui
indicator redă înrăutăţirea calităţii portofoliului de
credite.

Rcpc = FR / Ct * 100%

Unde: Rcpc – rata calităţii prtofoliului de credite,

FR – fondul de risc,
Ct – total credite.
4. Rata creditelor nefavorabile se exprimă ca raportul creditelor
clasificate la categoriile substandard, dubios şi compromis şi
totalul de credite.

Rcn = (Cs + Cd + Cc) / Ct * 100%,

unde Rcn – rata creditelor nefavorabile,
Cs – credite substandard,
Cd – credite dubioase,
Cc – credite compromise.

5. Ponderea pierderilor din credite în total credite (Ppc).

Indicatorul exprimă eficienţa activităţii de creditare al băncii.
Se determină astfel:

Pcp = Pierderi din credite / Total credite *100%.

Din punct de vedere al eficienţei acest indicator trebuie să fie cît
mai mic deoarece pierderile sunt suportate în mod direct de
către acţionari. Deci, valoarea lui ROE este afectată direct de
calitatea creditellor acordate de bancă.
Piața de capital
 Conţinutul :
1) STRUCTURA, FUNCŢIILE ŞI PARTICIPANŢII
PIEŢEI FINANCIARE
2)INSTRUMENTELE PIEŢEI FINANCIARE
3)BURSA DE VALORI – PRINCIPALUL
ELEMENT AL PIEŢILOR FINANCIARE
4) INDICII BURSIERII – INDICATORI DE
APRECIERE A EFICIENŢEI BURSEI DE VALORI
5)PIAȚA DE CAPITAL A RM
  În principal, modalităţile de valorificare a capitalurilor disponibile
Structura, vizează:
funcţiile şi  Plasamentele pe piaţa financiară:
 plasamente monetare;
participanţii  plasamente pe piaţa de capital.
pieţei financiare  Plasamentele în aur, imobil, obiecte de artă sau valută.
 Piaţa financiară reprezintă un ansamblu de relaţii şi mecanisme
prin intermediul cărora capitalurile disponibile şi dispersate din
economie sunt puse la dispoziţia unităţilor solicitatoare de fonduri
sau, cu alte cuvinte, reprezintă o piaţă organizată a transferurilor de
capital de la cei cu surplus de capital către cei care resimt nevoia de
capital.
 Conform abordării anglo-saxone, în funcţie de termenul
pentru care mobilizează capitalurile, piaţa financiară este structurată
în:
 piaţă monetară;
 piaţă de capital.
 Piaţa monetară constituie locul unde se interferează oferta
de capitaluri disponibile pe termen scurt şi foarte scurt, de la
maximum un an de zile la 24 de ore sau mai puţin, cu cererea pentru
astfel de capitaluri. Intermediarul principal pe piaţa monetară este
banca comercială, iar instrumentele specifice ale acesteia sunt
depozitele, cecurile, biletele de ordin, certificatele de depozit,
cambiile etc.
 Piaţa de capital reprezintă componenta pieţei financiare care
asigură întâlnirea ofertei de capitaluri cu cererea pentru capitaluri pe
termen mediu şi lung. Mobilizarea capitalurilor pe această piaţă se
face uzitând de titluri de valoare (valori mobiliare) specifice: acţiuni,
obligaţiuni, obligaţiuni de stat pe termen mediu şi lung etc.
 Structurarea
 După obiectul tranzacţiei (sau după
natura titlului tranzacţionat):
 Piaţa acţiunilor este piaţa în care se
tranzacţionează acţiunile societăţilor pe acţiuni.
 Piaţa obligaţiunilor – locul de tranzacţionare a
instrumentelor de datorie de orice fel
(obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.).
 Piaţa contractelor la termen ferm (Futures) –
piaţa utilizată pentru tranzacţionarea „contract
la termen”.
 Piaţa opţiunilor (Options) – piaţa în care se
tranzacţionează valori mobiliare pentru livrare
viitoare condiţionată.
 După modul de formare a preţurilor
titlurilor financiare:
 Piaţa de licitaţie – tranzacţionarea este condusă
de o parte terţă, iar preţul se formează prin
suprapunerea ofertelor şi cererii pentru o
anumită valoare mobiliară.
 Piaţa de negocieri – piaţa în care cumpărătorii,
pe de o parte, şi vânzătorii, pe de altă parte,
negociază între ei preţul şi volumul valorilor
mobiliare, direct sau prin intermediul unui
broker/dealer.
Pieții
 După momentul finalizării
tranzacţiilor:
 Piaţa la vedere (piaţa cash) - valorile
mobiliare tranzacţionate sunt livrate
imediat contra plată în numerar .
 Piaţa la termen – finalizarea
tranzacţiei, adică livrarea titlurilor
şi efectuarea plăţii se realizează la o
dată viitoare, fixată in prealabil.
 După modul de organizare a
pieţei:
 Piaţa organizată (Bursa) – piaţă cu
reguli de tranzacţionare fixate.
 Piaţa “la ghişeu” (Over-the-Counter)
– piaţă localizată la birourile
brokerilor, dealerilor şi emitenţilor
de valori mobiliare.
 Funcțiile pieții de capital
 Principale
 atragerea economiilor populaţiei – emisiunea
valorilor mobiliare de către entităţile interesate
de resurse financiare acordă populaţiei
posibilitatea investirii economiilor pe piaţa de
capital.
 participarea persoanelor juridice şi fizice la
capitalul social al societăţilor pe acţiuni - piaţa
de capital permite investirea capitalurilor
disponibile în acţiunile societăţilor pe acţiuni
 facilitarea întâlnirii cererii şi ofertei de capital,
 reorientarea şi restructurarea sectoarelor
economiei naţionale este o funcţie care, practic,
se realizează prin următoarele operaţiuni
specifice pieţei de capital:
 informarea publicului investitor, referitor la
rezultatele financiare ale emitenţilor şi la
preţurile titlurilor financiare, permite
investitorilor
 subevaluarea întreprinderilor noi ale căror
titluri sunt cumpărate în detrimentul altora
 facilitarea cumpărării unei societăţi
comerciale de către altă societate comercială
 barometru al economiilor naţionale şi
economiei mondiale este consecinţa analizei evoluţiei
preţurilor titlurilor financiare.
 Auxiliare
 facilitarea investiţiilor – transformarea
fondurilor deţinute de persoane fizice şi
juridice în titluri financiare emise de
societăţi productive, care pot realiza
programul investiţional;
 reducerea riscului investiţiilor financiare –
această funcţie se realizează prin
reglementarea şi efectuarea tranzacţiilor cu
titluri derivate. Aceste tranzacţii permit
modificarea poziţiei, astfel, încât cumpărarea
sau vânzarea unei valori mobiliare primare,
care poate provoca o pierdere investitorului,
să fie dublată de cumpărarea sau vânzarea
unei derivate pe acelaşi titlu financiar.
 obţinerea de câştiguri la capitalul investit din
evoluţia preţurilor titlurilor financiare este o
funcţie care se manifestă pe diferite perioade de
timp şi are ca scop obţinerea de câştiguri cît mai
mari, de obicei, fiind consecinţa tranzacţiilor
speculative
 Participanții pieței financiare
EMITENȚII
Emitenţii sunt persoanele
juridice care beneficiază de
dreptul legal de emitere a
valorilor mobiliare pentru
obţinerea resurselor financiare.
În economia de piaţă, statul şi
alte organe şi organisme
administrative pot emite titluri
de valoare cu caracter de
investiţii
PARTICIPANȚII
PROFESIONIȘTI
Banca de investiţii reprezintă
persoana juridică care intermediază
emiterea şi prima plasare a valorilor
mobiliare ale emitentului, prin
intermediul reţelei proprii de sub-
agenţi şi clienţi investitori.
Societăţile de valori
mobiliare sunt societăţile de
intermediere a tranzacţiilor cu valori
mobiliare. Pe piaţa primară, acestea
pot suplini băncile de investiţii, iar pe
piaţa secundară îndeplinesc două
operaţiuni importante:broker ,dealer
Societățile de administrare a
investițiilor
De depozitare
De decontare si compensare
De registru
INVESTITORII
Investitorii sunt persoane fizice sau juridice
care investesc banii prin procurarea
valorilor mobiliare, cu scopul obţinerii
profiturilor din dobânzi şi dividende sau
proprietăţi.
Investitorii se clasifică în două mari
categorii:
•Investitorii individuali, care sunt
persoane fizice sau juridice care efectuează
tranzacţii de dimensiuni modeste pe piaţa
titlurilor financiare.
Aceştia pot fi:
Investitori pasivi pe termen lung,
care cumpără şi păstrează hârtii de
valoare, cu scopul de a-şi asigura
câştigul de capital pe termen lung
din dividende şi dobânzi;
Investitori activi, care urmăresc
obţinerea profitului din tranzacţii cu
valori mobiliare pe termen scurt.
•Investitorii instituţionali sunt companiile
sau instituţiile care efectuează tranzacţii de
importanţă majoră pe piaţa de titluri de
valoare. Aceştia pot fi: bănci, companii de
investiţii, companii de asigurare
  Instrumentele pieţei financiare reprezintă titluri
INSTRUMENTE negociabile de proprietate sau de creanţă,
tranzacţionabile, care conferă deţinătorilor lor anumite
PIETII drepturi: dreptul asupra unei părţi din capitalul
FINANCIARE emitentului, dreptul de a obţine o parte din veniturile
viitoare ale emitentului, dreptul de a participa la
procesul de conducere sau alte drepturi.
 De pe poziţia investitorului, valorile mobiliare sunt
active, iar de pe poziţia emitentului ele sunt elemente
de pasiv.
 Dintre criteriile folosite la gruparea valorilor
mobiliare, cel mai utilizat, în literatura de specialitate,
este modalitatea de creare a valorilor mobiliare;
conform căruia există:
 Valori mobiliare primare - emise de unităţi
economice şi publice pentru constituirea sau majorarea
capitalului social – este cazul acţiunilor sau atragerea
capitalului împrumutat prin obligaţiuni;
 Valori mobiliare derivate - emise de bursele de
valori sub forma contractelor standardizate futures şi
opţiuni(options);
 Valori mobiliare sintetice - rezultate din
combinarea diferitelor valori mobiliare primare sau
derivate dintre care cele mai cunoscute sunt indicii
bursieri.
 Acţiunile sunt valori mobiliare emise de companie fie cu scopul
constituirii capitalului social, fie cu scopul majorării lui.
 Modul de identificare:
 Acţiuni nominative –
au înscrise numele
proprietarului, fiind emise:
 în formă materializată – pe
suport de hârtie, sau
 în formă dematerializată – sub
formă de înregistrări în cont.
 Acţiuni la purtător –
acţiunea este proprietatea
celui ce o deţine şi circulă
numai în formă
materializată.
 Drepturile pe care le
generează:
 Acţiuni ordinare – atribuie
deţinătorului dreptul la obţinerea
anuală a dividendului, adică a
unei părţi proporţionale din
profitul realizat de societate pe
anul expirat şi repartizat
acţionarilor;
 Acţiuni preferenţiale- dau
dreptul la un dividend fix,
indiferent de mărimea profitului
realizat de societate în anul
respectiv.
 Obligaţiunile sunt titluri financiare negociabile, care conferă deţinătorului calitatea de creditor.
Obligaţiunile pot fi emise de societăţile pe acţiuni, de stat, de trezoreria statului şi de
organismele administrativ-teritoriale care gestionează activităţi în teritoriu.
 Din punct de vedere al formei în care sunt
emise, întâlnim:
 obligaţiuni materializate (emise în formă
materială);
 obligaţiuni dematerializate.
 Din punct de vedere al înscrierii numelui
deţinătorului pe titlul respectiv avem
(similar cu cazul acţiunilor):
 obligaţiuni nominative;
 obligaţiuni la purtător.
 După modul în care se calculează
dobânda, care urmează să fie plătită
creditorilor (deţinătorilor de obligaţiuni),
putem întâlni:
 obligaţiuni cu dobândă fixă – dobânda rămâne
neschimbată pe toata durata existenţei
obligaţiunii;
 obligaţiuni cu dobândă indexată – indexarea
este prevăzută în prospectul de emisiune şi la
anumite perioade se indexează atât valoarea
împrumutului cât şi dobânda aferentă;
 obligaţiuni cu cupon zero – dobânda se
formează din diferenţa de preţ la cumpărare
(subparitate) şi valoarea nominală a obligaţiunii,
la care se rambursează la scadenţă .

 După modul de rambursare al împrumutului
obligatar, putem întâlni:
 obligaţiuni ”clasice”- împrumutul se rambursează la
scadenţă la valoarea nominală a obligaţiunilor, iar
dobânda se plăteşte periodic;
 obligaţiuni amortizate prin anuităţi constante - în fiecare
an, emitentul achită o rată constantă care include atât
dobânda aferentă perioadei, cît şi o parte din suma
împrumutată;
 obligaţiuni rambursate prin tragere la sorţi - acest mod
de rambursare este prevăzut în prospectul de emisiune al
obligaţiunii, în fiecare an, societatea emitentă va
rambursa cu anticipaţie un anumit număr de obligaţiuni
care fac parte din aceeaşi emisiune prin tragerea la sorţi;
 obligaţiuni rambursate integral la scadenţă - pentru
aceste obligaţiuni, atât suma împrumutată, cît şi dobânda
se plătesc numai la scadenţă.
 Din punct de vedere al duratei de viaţă a
obligaţiunilor, se pot întâlni:
 obligaţiuni pe termen mediu sau lung - emise pe
perioade mai mari de 1 an, de regulă, pe 3- 15 ani;
 obligaţiuni pe termen scurt – emise pe o perioada mai
mică de un an;
 obligaţiuni cu durată de viaţă variabilă
Opţiunea (options) este un contract care dă dreptul – dar nu şi obligaţia – cumpărătorului contractului
să cumpere sau să vândă activul suport, la un preţ stabilit dinainte, la o dată viitoare predeterminată,
contra unei sume de bani (primă), plătită în momentul încheierii contractului.
 În funcţie de activul financiar
suport asupra căruia se realizează
contractele cu opţiuni, distingem:
 Opţiuni asupra titlurilor cu venituri
variabile (acţiuni);
 Opţiuni asupra titlurilor cu venituri fixe
(obligaţiuni), denumite şi opţiuni asupra
ratei dobânzii;
 Opţiuni asupra valutelor, numite şi
opţiuni valutare;
 Opţiuni asupra indicilor bursieri;
 Opţiuni asupra contractelor futures pe
acţiuni;
 Opţiuni asupra contractelor futures pe
indici bursieri;
 În funcţie de momentul executării,
există:
 Opţiuni de tip american – la care
contractul poate fi executat de către
cumpărători în orice zi în intervalul de
până la scadenţă;
 Opţiuni de tip european - contractul
poate fi executat doar în ziua scadenţei.
 În funcţie de dreptul
cumpărătorului opţiunii,
identificăm:
 Opţiuni „call” sau de cumpărare, care
dă cumpărătorului dreptul ca, într-o
perioadă determinată, să cumpere de la
vânzătorul opţiunii activul suport la un
preţ prestabilit. Vânzătorul opţiunii
„call” îşi asuma obligaţia de a vinde
activul suport la solicitarea
cumpărătorului;
 Opţiunile „put” sau de vânzare
reprezintă un contract care dă dreptul
compărătorului opţiunii ca, într-o
anumită perioadă, să vândă activul –
suport, iar vânzătorul unui „put” îşi
asumă obligaţia de a cumpăra activul de
la cumpărătorul opţiunii la preţul
prestabilit.
BURSA este cea mai importantă instituţie a pieţei de capital, specifică economiei
de piaţă, concentrând cererea şi oferta de valori mobiliare negociate în mod
deschis şi liber pornind de la reguli

Asigurarea unui caracter

Reunirea într-un acelaşi
public şi reglementat
spaţiu al schimburilor
pentru desfăşurarea
comerciale
tranzacţiilor

BURSA DE
VALORI

Consacrarea banilor de
Dezvoltarea operaţiunilor
hârtie şi a titlurilor
la termen
(hârtiilor) de valoare
 Clasificari ale burselor

Sfera și Forma de Sfera de

ACCESUL LA CALITATE
importanța constituire cuprindere
tranzacțiilor

DE MEMBRU
• Generală

PARTȚIALI
• Private

INCHISE
CHIRIE
• Înființate
• specializată
• Locală • Organizate sub formă
de SA
• Națională • SUB FORMĂ DE
ASOCIAȚII
COMERCIALE,BURS
• Internațio E DE STAT

nală • Sub egida

guvernamentală
 Un indice bursier poate fi definit ca fiind o măsură a dinamicii valorice a unei pieţe bursiere, în ansamblul ei,
sau a unui anumit sector industrial ori de servicii. În unele cazuri se pot calcula indici regionali - baza de includere a firmelor
în componenţa indicelui fiind aşezarea lor geografică (această situaţie se întâlneşte adesea în cazul indicilor internaţionali).

 Pentru a aprecia activitatea unei pieţe bursiere avem

nevoie de o serie de indicatori pe care să-i analizăm
şi să-i luăm în considerare, indicatori care să ofere
investitorului posibilitatea de a avea acces la o
informaţie concentrată, concisă, care să ofere o
imagine cât mai clară asupra modului în care va
evolua piaţa.
 CLASIFICAREA INDICILOR
 Din punct de vedere al titlurilor care
intră în componenţa indicelui bursier,
deosebim:
 • indici bursieri pe acţiuni – sunt indici
care au în componenţa lor acţiuni ale firmelor
care caracterizează un sector sau o piaţă
bursieră pentru acţiuni în ansamblul ei. Aceşti
indici sunt cel mai des întâlniţi şi cel mai
frecvent utilizaţi;
 • indici bursieri pe obligaţiuni – sunt
indici care au în componenţa lor obligaţiuni şi
care caracterizează piaţa pentru aceste titluri în
ansamblu, sau caracterizează un sector al
acestei pieţe, mai ales în funcţie de scadenţa
obligaţiunilor. Indicii bursieri pe obligaţiuni
sunt mai puţin cunoscuţi şi mai puţin utilizaţi,
în primul rând pentru că piaţa obligaţiunilor
este mai puţin “populară” în rândul publicului
investitor, iar în al doilea rând din cauza
dificultăţilor care apar în construcţia acestui tip
de indici.
 Din punct de vedere al pieţei la care se
referă, putem distinge (trebuie menţionat că
această clasificare se referă aproape
exclusiv la indicii bursieri pe acţiuni):
 • indici naţionali - indici care caracterizează o
piaţă bursieră considerată reprezentativă pentru o
ţară (ex. BET pentru Bursa de Valori Bucureşti-
România)
 • indici naţionali de sector – care caracterizează
un anumit sector de pe piaţa bursieră a unei ţări (de
exemplu poate fi construit un indice al industriei
farmaceutice care cuprinde acţiunile firmelor din
respectiva industrie cotate pe o piaţă naţională sau
pe mai multe pieţe, chiar dacă unele dintre ele nu
sunt reprezentative).;
 • indici REGIONALI;(2 SECTOR)
 • indici internaţionali (globali) - sunt indici
construiţi pe baza indicilor naţionali şi permit
caracterizarea evoluţiei pieţelor bursiere, în
ansamblul lor;
 • indici internaţionali de sector - indici ce se
construiesc pe baza indicilor naţionali de sector şi
care urmăresc caracterizarea respectivului sector
industrial sau de servicii pe plan internaţional (de
exemplu un indice al sectorului turistic pe plan
internaţional).
Din punct de vedere al  indici de generaţia I (sau indici din prima generaţie) -
numărului de acţiuni aceştia sunt indici de tipul Dow Jones Industrial Average, al cărui
care intră în model a fost realizat la Londra în 1884. Calculul lor a fost foarte
componenţa indicelui, popular până la începutul anilor ’60.
deosebim:  Odată cu diversificarea sectoarelor industriale şi de servicii care au
început să fie cotate la bursele de valori, tot mai mulţi specialişti şi
analişti au considerat indicii de generaţia întâi ca fiind
“limitaţi”,ţinând cont de informaţia oferită, aceştia concentrându-se
asupra unui eşantion de firme, cele mai bune de pe piaţa respectivă,
dar cu profil de activitate aproape exclusiv industrial. Un alt “minus”
al acestor indici era modul de calcul – ei fiind adesea simple medii
aritmetice ale preţurilor acţiunilor care intră în componenţa lor. :
Dow Jones Industrial Average, Nikkei 225 şi Financial Times 30.
 indici de generaţia a II-a (sau indici din a doua generaţie) -
a căror dezvoltare a început în jurul anilor ’60, cei care i-au construit
având în vedere faptul că ei trebuie să fie mai relevanţi, din punctul
de vedere a informaţiei oferite, decât cei din generaţia anterioară.
aceşti indici se caracterizează printr-o mai mare flexibilitate în
modificarea componenţei eşantionului de acţiuni considerate
reprezentative; un eşantion mult mai larg-un număr mai mare de
companii luate în calcul, şi o mai bună reprezentare a tuturor
sectoarelor economice, în funcţie de importanţa acestora pentru
economia ţării respective.
ETAPELE
selectarea eşantionului de valori mobiliare
ELABORARII cuprinse în structura indicelui respectiv
INDICILOR
BURSIERI

modul de ponderare

alegerea datei de referinţă

INCLUDEREA VALORII MOBILIARE IN

STRUCTURA INDECELUI BURSIER
  Indicii statistici – calculaţi prin
CATEGORII metode statistico-matematice:
DE INDICI
 indicele last-year – este un indice
agregat unde rămâne constantă
cantitatea din perioada de bază
 Indicii calculaţi şi aplicaţi de
anumite societăţi de cercetare sau
publicaţii (BET,RASDAQ,BIG
 Indici publicaţi de instituţii
internaţionale
specializate(MUDI,REUTERS,DO
WN-JONES)
PIAȚA DE CAPITAL A RM
Concluzie
PUTEREA STĂ ÎN NOI!!!!