Întrebări finanțe publice

1. Prezentați conceptul de finanțe din punct de vedere economic.

Este vorba de:
relaţiile care apar între participanţii la procesul de constituire a fondurilor de resurse financiare, şi anume: - agenţii
economici, indiferent de forma de proprietate, care desfăşoară activitate cu scop lucrativ şi membrii societăţii luaţi în
mod individual, ca cetăţeni ai statului care realizează venituri -, pe de o parte, şi colectivitate, reprezentată prin stat, pe de
altă parte;
relaţiile care apar între colectivitate, reprezentată prin stat, pe de o parte, şi beneficiarii fondurilor băneşti ce se constituie
în economie: întreprinderi, instituţii publice, membri ai societăţii luaţi în mod individual, ca cetăţeni care încasează
pensii, alocaţii pentru copii, ajutoare, burse şi alte indemnizaţii, pe de altă parte.
Relaţiile sociale la care ne referim, apărute în procesul constituirii şi dirijării fondurilor de resurse băneşti din economie sunt,
prin natura lor, relaţii economice, legate indisolubil de repartiţia produsului intern brut.
În condiţiile existenţei producţiei de mărfuri şi ale acţiunii legii valorii, repartiţia celei mai mari părţi a produsului creat în
economia naţională se face prin intermediul banilor, iar relaţiile economice analizate mai sus îmbracă formă bănească.
Aceste relaţii economice, exprimate valoric, care apar în procesul repartiţiei produsului intern brut în legătură cu satisfacerea
nevoilor colective ale societăţii, constituie relaţii financiare sau, pe scurt, finanţe.
2. Care sunt particularitățile transferului de valoare care generează relații financiare?
În legătură cu transferul de valoare care generează relaţii financiare, se impun câteva precizări:
În primul rând, apariţia relaţiilor financiare este determinată de transferul, în formă bănească, de valoare de la
persoane juridice (întreprinderi, cooperative, instituţii) sau persoane fizice (salariaţi, ţărani, liber-profesionişti,
cooperatori etc.) la fondurile ce se constituie în economie sau de la aceste fonduri la dispoziţia persoanelor juridice
sau fizice beneficiare. Transferul de valoare are de la bun început caracterul unui transfer de putere de cumpărare, în
cazul în care transferul se face în natură, acesta exprimă relaţii de repartiţie, dar nu dă naştere la relaţii financiare.
Numai după valorificarea produselor respective, contra bani, poate avea loc transferul de valoare la fondul de resurse
financiare.
În al doilea rând, transferul de valoare la fondurile ce se constituie în economie se efectuează, de regulă, fără
contraprestaţie directă. Astfel, societatea comercială care a vărsat la bugetul de stat o sumă de bani cu titlu de
impozit pe profit nu are dreptul să solicite statului nici rambursarea acestuia şi nici o altă prestaţie de egală valoare;
un liber-profesionist care a vărsat la buget o sumă de bani cu titlu de impozit pe venit, nu dobândeşte prin aceasta un
drept de creanţă asupra statului.
În al treilea rând, transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie în economie se realizează, parţial, în
condiţii de rambursabilitate. Un asemenea caracter, rambursabil, poartă, spre exemplu, sumele de bani vărsate de
persoane fizice şi juridice în contul împrumuturilor contractate de stat pe piaţa internă; garanţiile depuse de
administratorii şi cenzorii societăţilor comerciale, ca şi de persoanele care gestionează bani sau alte valori publice.
De la fondurile publice se fac transferuri, în condiţii de rambursabilitate, către unele întreprinderi şi către populaţie.
Transferurile către unităţile economice se efectuează cu ajutorul mecanismului bugetar sau al celui de credit, după
caz.
3. Prezentați diferența dintre relațiile financiare și relațiile bănești.
Astfel, în cadrul relaţiilor financiare, la care ne-am referit mai sus, se particularizează:
relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu nerambursabil; acestea sunt
relaţii financiare clasice, care îşi găsesc reflectarea în bugetul de stat, în bugetul asigurărilor sociale de stat, în
bugetele locale sau în anumite fonduri publice extrabugetare;
relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată, pentru care se percepe
dobândă; acestea sunt relaţii de credit, mijlocite de bănci sau de alte instituţii specializate;
relaţiile care exprimă, după caz, un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse băneşti, în schimbul unei
constraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen (eveniment) aleatoriu.

Relaţii băneşti Schimbare a formelor valorii Marfă → bani

Bani → marfă

Relaţii financiare Transfer de valoare: persoane Fonduri băneşti

fizice şi juridice ale statului

Între relaţiile financiare şi relaţiile băneşti legate de schimbarea formelor valorii există o legătură strânsă, cele dintâi fiind
condiţionate de înfăptuirea celor din urmă. Astfel, plata salariului constituie o premisă a prelevării la buget a unei părţi din
venitul unui muncitor ori funcţionar sub formă de impozit pe venit.
4. Prezentați funcția de repartiție.
 Funcţia de repartiţie a finanţelor publice cunoaşte două faze distincte, însă organic legate între ele: constituirea fondurilor şi
distribuirea acestora.
Prima fază constă în formarea fondurilor de resurse financiare publice. La constituirea acestora participă:
 întreprinderile, indiferent de forma de proprietate asupra capitalului social şi de forma juridică, de organizare a acestora;
 instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora;
 populaţia;
 persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate.
Participarea la constituirea fondurilor publice de resurse financiare îmbracă forme diferite şi anume: impozite, taxe,
contribuţii pentru asigurări sociale, amenzi, penalităţi, vărsăminte din veniturile instituţiilor şi chirii din concesiuni şi închirieri de
terenuri şi alte bunuri proprietate de stat; venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat şi a bunurilor fără stăpân;
împrumuturi de stat primite de la persoane juridice şi fizice; rambursări ale împrumuturilor de stat acordate; dobânzi aferente
împrumuturilor acordate; donaţii, ajutoare şi alte transferuri primite; alte venituri.
Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice constă în distribuirea fondurilor de resurse financiare
publice pe beneficiari - persoane juridice şi fizice. Repartiţia propriu-zisă este precedată de inventarierea nevoilor sociale
existente în anul (perioada) de referinţă, cuantificarea acestora în expresie bănească şi ierarhizarea lor în funcţie de acuitatea
şi importanţa pe care o prezintă, unele în raport cu celelalte.
Distribuirea resurselor financiare reprezintă, de fapt, dimensionarea volumului cheltuielilor publice pe destinaţii, şi anume
pentru: a) învăţământ, sănătate, cultură; b) asigurări sociale şi protecţie socială; c) gospodărie comunală şi locuinţe; d) apărare
naţională; e) ordine publică; f) acţiuni economice; g) alte acţiuni; h) datorie publică. În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se defalcă
pe beneficiari, obiective şi acţiuni.
Prin urmare, constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare constituie un proces unitar şi neîntrerupt care se
realizează cu ajutorul funcţiei de repartiţie a finanţelor şi joacă un rol important în înfăptuirea reproducţiei sociale lărgite.
5. Prezentați funcția de control.
Recunoaşterea funcţiei de control a finanţelor publice are suport obiectiv în faptul că manifestarea fenomenelor financiare
creează cadrul necesar pentru executarea controlului financiar. Prin comparaţie, munca de control financiar efectuată de către anumite
persoane care îndeplinesc, în cadrul juridic creat, funcţii administrative ce conferă atribuţiuni de controlori financiari imprimă acestui
control şi o componentă subiectivă.
Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de repartiţie, dar are o sferă de manifestare mai largă
decât aceasta, deoarece vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor din economie, şi modul de utilizare a resurselor.
Între cele două funcţii ale finanţelor publice există raporturi de intercondiţionare: funcţia de repartiţie oferă câmp de manifestare
funcţiei de control, iar funcţia de control, la rândul său, generează uneori forme de manifestare a funcţiei de repartiţie.
În ţara noastră, controlul financiar se exercită de: organe ale Curţii de Conturi, ale Ministerului Finanţelor, organe specializate
ale ministerelor, departamentelor, întreprinderilor de stat şi instituţiilor publice; direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi ale
controlului financiar, garda financiară. Atribuţii de control în domeniul finanţelor au şi parlamentul şi guvernul ţării, precum şi alte
organe.
După obiectivele finale urmărite:
1) analiza diagnostic;
2) controlul de gestiune.
După modul de execuţie:
1) control direct;
2) control indirect;
3) încrucişat.
Metodele de control sunt de asemenea diferite:
1) cercetări prin anchete şi discuţii;
2) verificări documentare;
3) controlul faptic;
analizele complexe economico-financiare
6. Prezentați funcția de reglare-stabilizare
Funcţia finanţelor publice de reglare/stabilizare a economiei exprimă capacitatea acestora de a mijloci reglarea diverselor
procese economice, mai ales, prin stimularea unora sau inhibarea altora, pentru stabilizarea şi asigurarea evoluţiei sale
ascendente.
Înfăptuirea acţiunii reglatoare/stabilizatoare a finanţelor publice asupra activităţilor economice şi sociale poate fi sintetizată
sub următoarele aspecte principale:
 reglarea/stabilizarea anticiclică;
 stimularea expansiunii (creşterii) economice;
 modernizarea, restructurarea şi adaptarea economiei la cerinţele pieţei interne şi externe.
Sub primul aspect, manifestarea acestei funcţii constă în utilizarea tehnicilor şi instrumentelor financiare publice ca mijloace
pentru contracararea crizei economice ca fenomen real sau posibil a se produce, şi a şomajului care o însoţeşte, urmărind
asigurarea unei anumite stabilizări a activităţii de producţiei şi a ocupării forţei de muncă, respectiv atenuarea oscilaţiilor ciclice,
determinate de alternarea perioadelor de prosperitate cu cele de declin economic.
 Sub al doilea aspect, acţiunea exercitată prin finanţele publice presupune folosirea tehnicilor şi instrumentelor financiare ca
factori propulsori ai activităţilor economice, prin stimularea investiţiilor şi impulsionarea ritmului de creştere a producţiei.
Sub cel de al treilea aspect menţionat, se are în vedere implicarea finanţelor publice prin tehnici şi instrumente specifice
pentru realizarea proceselor de modernizare şi restructurare a economiilor naţionale, fie susţinând eforturile agenţilor
economici privaţi sau dezvoltând direct în cadrul sectorului public, anumite segmente, ramuri sau subramuri economice, fie
restricţionând alta şi asigurând adaptarea la evoluţia cererii pe pieţele interne şi externe.
principalele instrumente folosite în acest scop sunt impozitele, cheltuielile publice, bugetul public.
reglarea economiei prin impozite presupune adaptarea dimensiunii impozitului faţă de venitul total cu impactul său
asupra venitului disponibil şi prin acesta asupra volumului investiţiilor.
7. Rolul finanțelor publice.
Indiferent de concepţiile care s-au exprimat, de locul şi timpul în care ele s-au manifestat, putem spune că rolul finanţelor
publice se manifestă, în principal, în două direcţii şi anume1:
 în redistribuirea produsului intern brut (P.I.B.);
 în intervenţia statului pentru reglarea vieţii economico-sociale.
Redistribuirea P.I.B. se concretizează în faptul că statul, pe seama veniturilor sale băneşti, sprijină unii agenţi economici,
creează o piaţă de stat pentru desfacerea produselor agenţilor economici, dezvoltă forme noi de cooperare cum ar fi societăţile mixte
cu capital de stat şi privat etc. Destinaţiile primite de fondurile băneşti ale statului facilitează influenţarea procesului reproducţiei
sociale.
În ceea ce priveşte intervenţia statului pentru reglarea vieţii economico-sociale cu ajutorul unor măsuri de natură financiară
menţionăm că baza de pornire în susţinerea acestei concepţii a constituit-o teoria keynesistă. Dintre instrumentele financiare care pot fi
folosite de către stat în intervenţia sa în viaţa social-economică fac parte: cheltuielile publice, impozitele, împrumuturile ş.a
8. Definiți sistemul financiar și prezentați diferența dintre sistemul public și cel privat.
Sistemul financiar reprezintă un ansamblu al elementelor de esenţă financiară (corespunzătoare activităţilor derulate, atât în
sectorul public, cât şi în cel privat), între care există legături organice, de interdependenţă, ce conferă acestuia caracterul
unitar, necesar oricărui sistem.
SUBSISTEMULUI FINANCIAR PRIVAT SUBSISTEMULUI FINANCIAR PUBLIC
elementele componente şi modul de funcţionare a acestuia elementele componente şi modul de funcţionare a acestuia
reflectă natura individuală a intereselor (nevoilor) ce se reflectă natura colectivă a intereselor (nevoilor)
satisfac şi caracteristicile imprimate de proprietatea
privată, implicând participarea directă a entităţilor
(persoanelor) private în organizarea şi desfăşurarea de
activităţi financiare.
în activitatea aferentă subsistemului financiar privat pentru funţionarea subsistemului financiar public sunt
operează norme juridice de drept privat, care au la bază operante reglementările şi normele juridice de drept public
deplina independenţă a părţilor implicate în angajarea privind organizarea şi derularea activităţii financiare, în
relaţiilor şi realizarea operaţiunilor financiare timp ce
corespunzătoare.
funcţionarea sistemului financiar privat, asigură furnizarea
de resurse indispensabile finanţării cheltuielilor publice,
mai ales, sub formele impozitelor şi taxelor, contribuţiilor
pentru asigurări sociale de stat etc, care sunt administrate
de autorităţi sau entităţi publice prin bugetul de stat,
bugetele locale, bugetele asigurărilor sociale de stat etc.
pe un plan mai larg, se admite că sistemul financiar privat
stă la baza întregului sistem financiar, pornindu-se de la
considerentul că înfăptuirea celei mai mari părţi a
proceselor de repartiţie prin finanţele publice depinde
direct de activitatea economico-financiară creatoare de
valoare nouă din sectorul privat şi, implicit, de
funcţionarea sistemului financiar privat
Raporturile dintre cele două subsisteme se manifestă şi în sensul invers, evidenţiind dependenţa, într-o anumită
măsură, a funcţionării subsistemului finanţelor private de cel al finanţelor publice.
atunci când activitatea economico-financiară privată, sectorul privat (persoane fizice şi juridice private)
respectiv subsistemul financiar privat, se confruntă cu beneficiază de bunuri şi servicii furnizate de către entităţi
disfuncţionalităţi generate de manifestarea unor fenomene publice în mod gratuit sau la preţuri inferioare celor de
dereglatoare (crize, şomaj), se poate apela la piaţă, inclusiv de sume de bani primite ca subvenţii
redimensionarea şi restructurarea proceselor de distribuţie nerambursabile, care sunt oferite prin funcţionarea
financiară publică şi de realocare a resurselor vehiculate adecvată a sistemului financiar public.
prin (sub)sistemul financiar public, în scopul revigorării
economiei (private) şi al restabilirii funcţionalităţii
întregului sistem financiar, inclusiv a celui privat.

9. Caracterizați sistemul de relații financiare publice.

sistemului financiar public înglobează diverse categorii de relaţii financiare, ce se diferenţiază prin prisma existenţei
anumitor particularităţi de manifestare.

(sub)sistemul financiar al statului, denumit şi (sub)sistem al finanţelor statului;

(sub)sistemul financiar al entităţilor administrativ-teritoriale, denumit şi (sub)sistem al finanţelor locale.

10. Caracterizați sistemul de instituții publice cu atribuții în domeniu.

se pot distinge două categorii de instituţii sau structuri funcţionale implicate în întreaga activitate fmanciar-bancară (publică
şi privată). Dintre acestea,
unele îndeplinesc atribuţiuni diverse (politice, administrative etc), acţionând şi în plan financiar ca structuri
nespecializate,
iar altele care acţionează numai în sfera finanţelor, fiind constituite ca structuri specializate şi denumite, adesea,
aparat fînanciar-bancar. Cele două categorii pot fi considerate şi ca două componente ale unui sistem format din
instituţii (structuri) financiare, iar în măsura în care aparţin sectorului public, structurile respective funcţionează ca
un (sub)sistem financiar public.
În accepţiunea din urmă, din prima componentă, a structurilor nespecializate, fac parte, în prim plan, organele
democraţiei reprezentative ale puterii de stat centrale sau a celei locale, care, în condiţiile actuale din România, sunt reprezentate de:
Parlament, Consilii judeţene, Consilii locale (municipale, orăşeneşti şi comunale). De asemenea.în aceiaşi componentă se încadrează
şi organele administraţiei publice centrale şi locale, care, în general, se concretizează prin: Guvern, ministere (profilate pe alte domenii
decât cel al finanţelor), alte organe ale administraţiei publice între care şi prefecturile, primăriile etc.
Din cea de a doua componentă a sistemului, formată din instituţii sau structuri financiare specializate fac parte, în mod
obişnuit, Ministerul Finanţelor, Banca centrală (de emisiune), băncile comerciale sau societăţile de asigurări şi reasigurări cu capital de
stat etc, direcţii şi administraţii locale ale finanţelor publice, compartimente financiare din structurile entităţilor publice centrale şi
locale, inclusiv din întreprinderi cu capital de stat.
11. Clasificați sistemul de fonduri financiare după nivelul organizatoric.
Din perspectiva concretizării finanţelor publice prin diversele fonduri băneşti administrate în scopuri publice, se constată
manifestarea fondurilor respective şi ca elemente tipice de sistem, ce conturează, în altă accepţiune, sistemul financiar public
A. Dacă avem în vedere structura sistemului de fonduri financiare publice prin prisma clasificării acestora după nivelul
organizatoric la care ele se administrează pot fi delimitate trei mari componente ale sale, şi anume: fonduri centralizate; fonduri
de nivel mediu (administrativ); fonduri descentralizate.
 Fondurile centralizate (administrate la nivel central) se constituie şi distribuie cu participarea directă a autorităţilor sau
instituţiilor centrale, având ca finalitate, în principiu, finanţarea realizării de obiective sau acţiuni de interes general, în plan
economic şi social. Dintre acestea, cel mai reprezentativ este fondul bugetar al statului, alături de care se mai pot menţiona:
fondulrile de asigurare; fondurile de creditare etc.
 Fondurile de nivel administrativ mediu sunt cele constituite şi distribuite în activităţi ale structurilor funcţionale create la
nivel mediu de organizare a vieţii economice şi sociale (ministere, agenţii guvernamentale, entităţi administrativ-teritoriale
etc), fiind destinate funcţionării acestora şi, cu deosebire, înfăptuirii anumitor obiective sau acţiuni cu un conţinut specific,
care le imprimă multora şi un caracter de fonduri speciale.
 Fondurile descentralizate sunt cele administrate la nivel micro (economic şi social), care se constituie şi distribuie/utilizează
în contextul derulării activităţilor din întreprinderi şi instituţii publice operative, asigurând, atât satisfacerea nevoilor de
funcţionare sau dezvoltare a acestor entităţi, cât şi realizarea anumitor acţiuni sau obiective de interes public.
12. Clasificați sistemul de fonduri financiare după destinație.
o Fondurile de înlocuire şi dezvoltare sunt constituite atât din sume alocate (transferuri) din fondul bugetar (al
statului) pentru crearea şi dezvoltarea entităţilor publice, cât şi din resurse proprii (amortizarea capitalului fix, părţi
din profit sau venituri din propria activitate etc), cu deosebire, în cazul întreprinderilor cu capital de stat. Ele sunt
destinate susţinerii şi dezvoltării activităţilor de prestări servicii publice, producţie, comerţ etc, în primul rând,
finanţării investiţiilor, fiind cunoscute şi ca fonduri de investiţii, de care pot beneficia entităţile publice, în bună
măsură, pe seama alocaţiilor din fonduri bugetare, dar şi din cele speciale, sau din resurse extrabugetare.
o Fondurile de consum se regăsesc, cel mai adesea, constituite în cadrul fondurilor bugetare, ca părţi din acestea
destinate satistacerii nevoilor de consum final, sub diverse forme ale cheltuielilor curente, între care se disting, în
mod deosebit, fondurile de asigurări sociale şi de protecţie socială. În aceiaşi categorie, se înscriu şi acele părţi din
fondurile entităţilor publice, denumite fonduri de salarii, folosite pentru remunerarea muncii lucrătorilor sau
finanţarea de acţiuni cu caracter social-cultural, respectiv partea din resursele băneşti obţinute de populaţie din
sectorul public şi destinate consumului curent.
o Fondurile de asigurare se constituie şi utilizează, în principiu, pentru combaterea anumitor efecte generate de
producerea unor fenomene (riscuri) şi vizează satisfacerea nevoilor corespunzătoare (de consum sau investiţii), fiind
 considerate tipice cele administrate de către instituţii (societăţi) de asigurarări de bunuri, persoane şi răspundere
civilă (cu capital de stat), precum şi cele aferente asigurărilor sociale de stat.
o Fondurile de rezervă se pot constitui la dispoziţia, atât a Guvernului, cât şi a entităţilor administrativ-teritoriale sau
economice din sectorul public, fiind destinate finanţării unor nevoi imprevizibile (mai ales, cu caracter de investiţii),
inclusiv acoperirii unor goluri temporare de resurse băneşti în activităţile financiare publice.
13. Definiți balanțele financiare și prezentați trăsăturile acestora.
sunt menite să servească evaluărilor şi fundamentării deciziilor privitoare la procurarea şi alocarea resurselor băneşti în
scopul realizării obiectivelor de ordin economic şi social, având în vedere şi orizontul de timp luat în considerare pentru
elaborarea acestora pe termen lung, mediu sau scurt.
Balanţele financiare se elaborează, de regulă, la nivel administraţiilor centrale de stat, fiind concepute şi utilizate în scop
informativ, şi servind ca suport în fundamentarea deciziilor la acest nivel. Ele reflectă, în principiu, estimările privind resursele
financiare şi destinaţiile acestora (consum, investiţii, rezerve etc), cel mai des întâlnite, mai ales, în condiţiile ţării noastre, fiind:
balanţa financiară a economiei naţionale; balanţa financiară a statului; balanţa de plăţi externe; balanţa veniturilor şi cheltuielilor
băneşti ale populaţiei; balanţa formării capitalurilor etc.
14. Definiți cheltuielile publice și prezentați trăsăturile acestora.
Cheltuielile publice reprezintă consumurile de resurse financiare efectuate de autorităţile publice, potrivit opţiunilor
politice ale forţelor aflate la putere, în vederea furnizării de bunuri publice, acordării de transferuri financiare unor
categorii socio-economice definite şi asigurării stabilităţii macroeconomice.

Din definiţia prezentată se pot desprinde câteva trăsături esenţiale ale cheltuielilor publice2:
 reprezintă un consum final sau un avans de PIB;
 aparţin sectorului public;
 asigură funcţionarea autorităţilor publice în vederea exercitării de către acestea a funcţiilor de alocare, de distribuţie şi de
stabilizare;
 volumul şi finalitatea consumului de resurse financiare publice sunt statuate prin lege;
 exprimă optica şi doctrina politică a forţelor politice aflate la putere;
 nivelul şi structura acestora depind de o multitudine de factori.
15. delimitați cheltuielile publice de cele bugetare.
Delimitarea cheltuielilor bugetare în cadrul celor publice se bazează pe câteva principii:
 efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă şi aprobarea nivelului acestora de către
Parlament sau de consiliile locale, după caz, în conformitate cu legile în vigoare;
 nerambursabilitatea sumelor alocate şi cheltuite conform destinaţiilor pentru care s-au aprobat aceste sume;

16. Enumerați criteriile de clasificare a cheltuielile publice?

În literatura şi practica financiară şi statistică a statelor şi a organismelor internaţionale, se folosesc următoarele tipuri de
clasificaţii: a) administrativă; b) economică; c) funcţională; d) financiară; e) în funcţie de rolul lor în procesul reproducţiei
sociale; f) gruparea folosită de organismele O.N.U. şi clasificaţii mixte sau combinate.
clasificarea Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) a cheltuielilor publice care este foarte asemănătoare cu cea a O.N.U.
Potrivit „Manualului de Statistică Financiară Guvernamentală” (Government Finance Statistics Manual), din anul 2001,
cheltuielile publice sunt structurate şi în acest caz după criteriul funcţional şi cel economic.
După criteriul economic cheltuielile publice pot fi:
 cheltuieli de personal (retribuţiile salariaţilor din sectorul public şi contribuţiile sociale aferente);
 cheltuieli cu producerea de bunuri şi servicii adresate pieţei şi non-pieţei (excepţie cele pentru formarea brută de capital);
 cheltuieli pentru capitalul fix (ieşiri aferente formării şi acumulării de capital fix);
 cheltuieli cu dobânzile (plăţi efectuate către creditorii nerezidenţi şi rezidenţi);
 cheltuieli de transfer (ieşiri efectuate către entităţile publice de rang inferior, organizaţiile internaţionale sau guvernele
altor state);
 cheltuieli pentru beneficii sociale (transferuri pentru securitate şi asistenţă socială);
 alte cheltuieli (dividende plătite în contul firmelor cu capital de stat sau mixte, ieşiri ocazionate de crearea rezervelor
tehnice în cazul firmelor de asigurări de stat, diverse rente).
 cheltuieli pentru protecţie socială (pensii, ajutore pentru şomeri şi persoane cu disabilităţi, indemnizaţii pentru copii, etc).
Clasificaţia administrativă. Această clasificaţie are la bază criteriul instituţiilor prin care se efectuează cheltuielile publice: ministere
(departamente, agenţii guvernamentale), instituţii publice autonome, unităţi administrativ-teritoriale etc. Gruparea cheltuielilor pe
criterii administrative este utilă, deoarece alocaţiile bugetare se stabilesc pe beneficiari: ministere şi alte instituţii centrale, judeţe,
oraşe, comune etc.

17. Cum se clasifică cheltuielile publice în România?

 Astfel, din punct de vedere funcţional, cheltuielile publice ale bugetului de stat se clasifică în:
Partea I. Servicii publice generale
a) Autorităţi publice şi acţiuni externe;
b) Cercetare fundamentală şi cercetare dezvoltare;
c) Alte servicii publice generale (programe de informare şi prezentare a imaginii României; fond de intervenţie la dispoziţia
Guvernului etc);
d) Tranzacţii privind datoria publică şi împrumuturi;
e) Transferuri cu caracter general între diferite nivele ale administraţiei.
Partea a II-a. Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională
a) Apărare;
b) Ordinea publică şi siguranţa naţională.
Partea a III-a. Cheltuieli social-culturale
a) învăţământ;
b) Sănătate;
c) Cultură, recreere şi religie;
d) Asigurări şi asistenţă socială.
Partea a IV-a. Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape
a) Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică;
b) Protecţia mediului.
Partea a V-a. Acţiuni economice
a) Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă;
b) Combustibili şi energie;
c) Industria extractivă, prelucrătoare şi construcţii;
d) Agricultură, silvicultură, piscicultura şi vânătoare;
e) Transporturi
f) Comunicaţii;
g) Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic;
h) Alte acţiuni economice
Partea a VI-a. – Alte acţiuni
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice finanţate prin bugetul de stat se prezintă astfel:

I. CHELTUIELI CURENTE
Titlul I Cheltuieli de personal
Titlul II Bunuri şi servicii
Titlul III Dobânzi
Titlul IV Subvenţii: pentru instituţii publice, subvenţiile pe produse şi activităţi; subvenţii pentru acoperirea diferenţelor de preţ.
Titlul V Fonduri de rezervă
Titlul VI Transferuri: transferuri consolidabile (transferuri de la bugetul de stat către bugetele locale şi fondurile speciale;
contribuţiile persoanelor asigurate pentru finanţarea ocrotirii sănătăţii);
Titlul VII Alte transferuri
Titlul VIII Asistenţă socială
Titlul IX Alte cheltuieli
II. CHELTUIELI DE CAPITAL
Titlul X Active nefinanciare
Titlul XI Active financiare
III. OPERAŢIUNI FINANCIARE
Titlul XII Împrumuturi
Titlul XIII Rambursări de credite
Titlul XIV Rezerve, excedent/deficit
18. Enumerați factorii care influențează creșterea cheltuielilor publice.
a) Factori demografici, care se referă la creşterea populaţiei şi la modificarea structurii acesteia pe vârste şi categorii socio-
profesionale. O astfel de evoluţie determină creşterea cheltuielilor publice pentru învăţământ, sănătate, securitate socială,
ordine publică etc., precum şi a celor legate de sporirea numărului de locuri de muncă în sectorul public;
b) Factori economici, referitori la dezvoltarea economiei şi la modernizarea acesteia pe baza cercetării ştiinţifice, a noilor
cerinţe ale utilizării resurselor şi a creării de bunuri materiale şi servicii. Pe lângă faptul că pe seama bugetului de stat se
asigură finanţarea unor acţiuni economice costisitoare, redistribuirea resurselor financiare publice ajută la repararea
prejudiciilor create de repartiţia concurenţială în economia de piaţă. Astfel, bugetul joacă rol de filtru şi asigură redistribuirea
pe principii mai echilibrate şi bazate pe eficientă;
c) Factori sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în societate antrenează preocuparea statului ca, prin efort financiar,
să aloce resurse pentru armonizarea veniturilor categoriilor sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv a persoanelor în vârstă
sau care necesită asistenţă socială;
 d) Urbanizarea. Aceasta reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice, antrenând resurse financiare atât pentru
crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, cât şi pentru finanţarea unor utilităţi publice caracteristice mediului respectiv;
e) Factori militari, care prin pregătirea sau purtarea de războaie, conduc la creşterea cheltuielilor legate de apariţia unor
conflicte armate sau de eliminarea efectelor nefavorabile ale acestora pe plan economic şi social;
f) Factori de ordin istoric, care acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor sporite de cheltuieli şi de
suportare a poverii celor făcute în anii anteriori, prin împrumuturi publice. La fel se explică şi propagarea în timp şi spaţiu a
fenomenului inflaţionist sau preluarea, de către noul regim, instalat în urma revoluţiei a datoriilor contractate în vechiul
regim;
g) Factori politici, care se referă la creşterea considerabilă a complexităţii sarcinilor statului contemporan, la transformarea
concepţiei politice cu privire la funcţiile statului, pentru îndeplinirea cărora este necesară sporirea cheltuielilor publice.
Factorii prezentaţi nu acţionează în mod separat asupra cheltuielilor publice, ci într-o manieră concertată, intensitatea de
acţiune a acestora fiind diferită de la o perioadă la alta , dar şi de la un stat la altul.
19. Prezentați principiile care trebuie respectate în efectuarea cheltuielilor publice.
 orice cheltuială publică poate fi realizată numai dacă este prevăzută într-un act normativ. În acest sens trebuie
respectate prevederile legii finanţelor publice care reglementează, în principiu, regimul cheltuielilor publice şi a
legii privind adoptarea bugetului de stat prin care se stabileşte pentru un an financiar mărimea creditelor bugetare
alocate pentru fiecare destinaţie. Este de menţionat faptul că fără o autorizare expresă nicio cheltuială nu poate fi
realizată chiar dacă a fost prevăzută într-un act normativ;
 cheltuielile publice pot fi efectuate numai în condiţiile exercitării unui control financiar riguros privind oportunitatea
şi necesitatea cheltuielilor. Fiind vorba de cheltuirea unor resurse publice, trebuie respectat şi un regim sever de
economii în procesul angajării banilor publici;
 cheltuielile publice nu se pot efectua în mod automat, chiar dacă au fost prevăzute, în mod expres, într-un act normativ,
ci pe măsura justificării sumelor acordate anterior în condiţiile realizării indicatorilor specifici;
 orice cheltuială publică se poate realiza, în principiu, numai din bugetul administraţiei centrale de stat sau din bugetele
locale în funcţie de subordonarea instituţiei publice sau a beneficiarului de alocaţie bugetară;

 sumele alocate pentru efectuarea cheltuielilor publice se caracterizează prin nerambursabilitate.

20. Prezentați factorii micro și macroeconomici care influențează creșterea cheltuielilor publice.
Corespunzător factorilor microeconomici, cresterea cheltuielilor publice este dependentă de modificări în: cererea de bunuri
si servicii publice; ansamblul activităților de producție utilizate pentru realizarea bunurilor si serviciilor; numărul si structura
populației; calitatea bunurilor si serviciilor publice; prețurile intrărilor; regionalizarea si globalizarea economiei; capacitatea
de a plăti impozite; factori politici si sociali.
 legea lui Wagner a extinderii activității statului;
 modelele dezvoltării privind cresterea cheltuielilor publice;
 studiile clasice ale lui Peacock si Wiseman privind cresterea cheltuielilor publice.
Analiza lui Peacock si Wiseman are la bază faptul că, în perioadele dificile, se schimbă concepția cetățenilor despre
fiscalitate, în sensul acceptării unor impozite ridicate care vor permite cheltuieli publice superioare chiar si după depăsirea perioadelor
de criză.
Legea lui Wagner se concentrează, în speciel, pe elasticitatea cererii în funcție de venit pentru bunuri si servicii publice,
punând în evidență totodată esecul pieței în furnizarea unor astfel de activități.
Modelele dezvoltării ale lui Musgrave si Rostow sustin că sporirea cheltuielilor publice reflectă cresterea rolului statului în
procesul dezvoltării, ca furnizor de capital necesar infrastructurii si de investiții sociale, precum si în încercarea de a acoperi esecurile
pieței.

21. Care sunt consecințele nefavorabile ale creșterii cheltuielilor publice?

o extinderea sectorului public si, implicit a puterii statului;
o atenuarea temerilor provocate de perspectiva somajului, îmbolnăvirii, bătrâneții;
o dezvoltarea unei mentalități a bunăstării pe seama cresterii dependenței cetățenilor de sprijinul statului;
o cresterea fiscalității si a împrumuturilor de stat pentru finanȚarea cheltuielilor publice în crestere;
o inhibarea stimulentului pentru muncă, inițiativă si economisire, ca efect al cresterii rate fiscalității;
o cresterea datoriei publice pe seama împrumutării statului, ceea ce se repercutează asupra nivelului ratei dobânzii si
ofertei de capital în economie (apariția efectului de evicțiune);
o afectarea nefavorabilă a cresterii economice prin transferul de resurse din sectorul particular spre cel public, pentru
furnizarea de servicii sociale;
o reducerea capacității productive si a potențialului de export al unei economii, deoarece bunurile si serviciile publice
(inclusiv transferurile) nu sunt exportabile si nu aduc valută din exterior;
22. Care sunt consecințele favorabile ale creșterii cheltuielilor publice?
 cresterea prosperității unei țări, în condițiile în care cheltuielile publice finanțează într-o proporție ridicată proiecte
a.
de dezvoltare economică;
b. sporirea standardului de viață al cetățenilor, în general si al anumitor grupuri, în special, prin furnizarea de bunuri si
servicii publice;
c. posibilitatea de utilizare a cheltuielilor publice la stabilizarea economiei prin contractarea inflației;
d. cresterea eficienței în furnizarea bunurilor publice ca urmare a utilizării mai eficiente a banului public, în încercarea
de a ține sub control cheltuielile publice;
23. Enumerați indicatorii utilizați în analiza cheltuielilor publice și motivați necesitatea utilizării lor.
1. Nivelul cheltuielilor publice constituie mărimea absolută a acestora (volumul în expresie valorică la un moment dat), calculul
efectuându-se prin multiplicarea cantităţii totale de utilităţi publice oferite de autorităţile publice cu preţul unitar aferent.
Volumul cheltuielilor publice reflectă astfel mărimea absolută a cheltuielilor publice la un moment dat, fie în expresie nominală
(preţuri curente), fie în expresie reală (preţuri constante)

CPT
CPT / PIB   100
PIB
2. Structura cheltuielilor publice constă în abordarea alcătuirii interne a cheltuielilor publice, cu intenţia relevării raporturilor
de intercorelare în care se află diferitele categorii de cheltuieli, prin raportare la volumul total al acestora la un moment dat.

CPi
g(%)=  100
CPT
Cunoaşterea structurii cheltuielilor publice permite analizarea comparată a diferitelor tipuri de cheltuieli, evidenţierea
obiectivelor economico-sociale prioritare
3. Dinamica cheltuielilor publice rezidă din faptul că analiza temporală a cheltuielilor publice reprezintă punctul de plecare în
elaborarea politicilor publice în acest domeniu.
Modificarea sau creşterea nominală absolută şi în mărime reală :

 în expresie nominală
CPTn  CPTnn  CPTnn1
 în expresie reală
CPTnn CPTnn1
CPTr  CPTrn  CPTrn1  
I pn I Pn 1

Modificarea sau creşterea relativă în expresie nominală şi reală:

CPTn  CPTnn1
 în expresie nominală CPTn %   100
CPTnn1

CPTrn  CPTrn1
 în expresie reală CPTr %   100
CPTrn1
 indicatorul elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu PIB care se determină cu relaţia următoare:
CPTn  CPTn 1
CPTn 1
 Coeficientul de elasticitate: e=
PIBn  PIBn 1
PIBn 1
24. Definiți conceptele de securitate și protecție socială.
Securitatea socială se referă la acţiuni cu adresă, directe, de care beneficiază cei stabiliţi prin lege.
 - Cheltuielile de învăţământ pentru burse sunt incluse în securitatea socială pentru că au ca adresă directă numai pe cei care
îndeplinesc anumite condiţii legale
Protecţia socială se referă la acţiuni de orice natură, directe sau indirecte, specifice sau generale, iniţiate de stat faţă de
fenomene sau activităţi cu efect negativ asupra populaţiei.
- cheltuielile în infrastructura şcolară (şcoli noi, clase noi, dotări etc.) sunt incluse în protecţia socială deoarece au un caracter
general-vag
25. Care sunt principalele surse utilizate pt finanțarea cheltuielilor social-culturale.
Principalele surse utilizate pentru finanţarea cheltuielilor social - culturale sunt:
fondurile bugetare, care constituie în multe cazuri sursa principală şi care, în România, includ bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi unele fonduri speciale;
cotizaţii sau contribuţii ale persoanelor fizice sau juridice şi care alimentează unele fonduri predestinate cum sunt
fondul de asigurări sociale, fondul pentru ajutor de şomaj, fondul pentru sănătate ş.a.
fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private, pentru acţiuni privind protecţia muncii, perfecţionarea
pregătirii profesionale a angajaţilor, acţiuni sociale iniţiate de respectivele firme;
venituri ale unor instituţii social-culturale din propria lor activitate;
veniturile populaţiei, din care aceasta suportă prin tarife / preţuri etc., costul unor servicii / bunuri de factură social -
culturală;
fondurile organizaţiilor nelucrative (fundaţii, aşezăminte, societăţi filantropice, organizaţii neguvernamentale,
instituţii de cult ş.a)
surse externe din partea unor organizaţii internaţionale

26. Exemplificați raportul dintre cheltuieli social-culturale și dezvoltarea economică.

Între cheltuielile social-culturale şi dezvoltarea economică există o relaţie de tip feed-back: dezvoltarea economică asigură
crearea de resurse (materiale şi financiare) pentru susţinerea sau amplificarea susţinerii cheltuielilor social-culturale; aceste
cheltuieli asigură un nivel de educaţie / instrucţie şi de sănătate în creştere, care măreşte capacitatea creativa a populaţiei şi
prin aceasta perpetuează dezvoltarea economică.
În această relaţie, cheltuielile social-culturale pot fi interpretate ca o investiţie pe termen lung şi foarte lung pe care societatea
o face pentru a-şi asigura dezvoltarea viitoare. de aceea, aceste cheltuieli sunt denumite investiţii în resurse umane.
Ulterior deschiderii acestui domeniu nou al cercetării economice, a fost introdus un concept care îl circumscrie şi îl defineşte
ca dezvoltare umană, pentru care PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) a introdus un indicator complex de evaluare:
indicatorul dezvoltării umane (IDU):
3

R
j1
j

IDU =
3
Longevitatea este speranţa de viaţă la naştere exprimată în ani, cu alte cuvinte durata medie de viaţă la care poate spera un
nou-născut. Determinarea acesteia se face pe baza statisticii demografice, dar şi a unor estimări privind evoluţia mediului economico
social.
Nivelul de educaţie este exprimat prin gradul de alfabetizare (ponderea cunoscătorilor de carte în total populaţie) şi prin
gradul de cuprindere în învăţământ (ponderea celor ce urmează cursuri de educaţie / instruire / formare profesională în total populaţie,
într-un interval de timp dat (de regulă un an). Nivelul de educaţie este, aşadar, un indicator compus pe baza celor doi menţionaţi.
Standardul (nivelul) de viaţă este exprimat prin produsul intern brut (PIB) pe locuitor, exprimat în USD şi corectat anual cu
puterea de cumpărare (rata inflaţiei pe care o suportă USD).

27. Caracterizați cheltuielile publice pentru învățământ.

Cheltuielile publice pentru învăţământ reflectă politica educaţională a statului.

Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată de trei categorii de factori:
a) demografici, cu impact preponderent direct proporţional; în această categorie de factori se include şi structura pe vârste a
populaţiei, care atenuează impactul direct al numărului populaţiei; pe de altă parte, în multe ţări s-a iniţiat şi extins sistemul de
educaţie/învăţare numit “al formării continue” care atenuează impactul invers al acelor structuri demografice în care predomina
contingentele “în vârsta”;
 b) economici, cu impact preponderent direct proporţional; dezvoltarea economică şi progresul tehnic necesită muncă bine
calificată şi prin aceasta generează cerere pentru activitatea educaţională; în acelaşi timp, creează şi posibilităţi financiare sporite
pentru susţinerea învăţământului;
c) sociali şi politici, incluzând politica educaţională, legislaţia referitoare la învăţământ (durata învăţământului obligatoriu,
gradul de cuprindere a populaţie de vârstă şcolară, crearea resurselor de finanţare etc.), normele de dotare pentru învăţământ etc.
Finanţarea învăţământului public se face, pentru nivelele preuniversitare, în principal din bani publici: bugetul de stat şi
bugetele locale, precum şi, în mai mică măsură, din surse alternative de gradul celor menţionate mai sus.
Finanţarea învăţământului public universitar este mai diversificată: surse bugetare, credite bancare pentru studii, surse
extrabugetare (contravaloarea unor servicii de cercetare ştiinţifică, expertiză, consultanţă ş.a.), sponsorizări, donaţii, burse
acordate de unele instituţii, fundaţii etc
28. Caracterizați cheltuielile publice pentru sănătate.
Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitară a statului.
Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată în principal de factori cu acţiune directă între care cei mai importanţi sunt:
a) factorii demografici, respectiv numărul populaţiei şi structura ei pe vârste; tendinţa creşterii numerice este quasigenerală şi
este însoţită de o creştere a ponderii populaţiei de vârsta a III - a; între aceste tendinţe şi calitatea actului medical (atât
preventiv, cât şi curativ) există o relaţie pozitivă, al cărui efect, în plan financiar, este creşterea cheltuielilor publice pentru
sănătate;
b) factori sociali, în primul rând nivelul de trai şi gradul de instruire, care determină o preocupare mai intensă a individului
pentru conservarea propriei sănătăţi, dar şi exigenţe sporite faţă de actul medical şi de modul în care statul se implică în
problemele de sănătate;
c) creşterea preocupărilor privind prevenirea;
d) creşterea costurilor atât în faza preventivă, cât şi în cea curativă, datorită perfecţionării şi modernizării asistenţei medicale
şi a tratamentelor, a amplificării caracterului sofisticat al analizelor medicale, a aparaturii şi a medicamentelor.
Sistemul de ocrotire a sănătăţii include un sector public (majoritar sau puternic majoritar în cele mai multe state) şi un sector
privat. Finanţarea diferă între cele două sectoare, pentru cel de-al doilea fiind quasiexclusiv din tarifele percepute de la
beneficiarii serviciilor, dar şi din valorificarea brevetelor de cercetare, de tehnici medicale etc. ca şi din donaţii sau subvenţii.
Finanţarea sectorului public se face din următoarele surse: fonduri alocate din buget, cotizaţii de asigurări de sănătate (plătite
atât de persoane fizice, cât şi de persoane juridice), resursele populaţiei (în special de la cei neasiguraţi) şi ajutoare externe
(Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Crucea Roşie Internaţională, Semiluna Roşie Internaţională, Banca Mondială ş.a.)
Finanţarea acţiunilor privind sănătatea prezintă o mare varietate de forme/sisteme, dintre care trei sunt mai frecvente:
a) sistemul Bismark, practicat în mai multe ţări din Uniunea Europeană, în care finanţarea publică este secundară şi cea prin
cotizaţii este predominantă. Cotizaţiile sunt plătite şi de salariaţi şi de întreprinderi şi sunt gestionate de case de asigurări de
boală. Acestea suportă toate cheltuielile de îngrijiri medicale indiferent că sunt prestate de unităţi sau medici din sectorul
privat sau din cel public, statul suportând salariile personalului medical angajat în cadrul celui din urmă. Exterior sistemului
funcţionează asigurările private de sănătate, a căror pondere în finanţare este redusă.
b) sistemul Beveridge, practicat în Anglia, în care finanţarea se face din impozite, iar gestionarea banilor este în sarcina
Ministerului Sănătăţii. Finanţarea din sursele bugetare este puternic predominantă, completările făcându-se din plăţi efectuate de
bolnavi în special pentru o cotă din contravaloarea medicamentelor.
c) sistemul american, practicat în SUA, bazat în principal pe asigurările private de sănătate. Statul finanţează asistenţa medicală
pentru persoanele de vârsta a III - a (peste 65 de ani) şi pentru cele cu venituri sub pragul sărăciei (în principiu, sub 9000
USD/an).
29.Caracterizați cheltuielile publice pentru cultură.
Cheltuielile publice pentru cultură au în vedere organizarea, funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor culturale legate de orice
artă (biblioteci, muzee, teatre, filarmonici, operă - operetă, patrimoniul cultural), dar şi presa, edituri, case de film ş.a. Aceste cheltuieli
reflectă politica culturală a statului.
Principalele surse de finanţare sunt fondurile bugetare, încasările proprii ale instituţiilor respective, donaţii, sponsorizări.
Specificul finanţării este legat de modul în care se finalizează activitatea acestor instituţii:
 în cazul finalizării în bunuri (cărţi, librete, partituri, filme, picturi, sculpturi ş.a.), acestea presupun vânzarea în condiţii
economice, adică astfel încât preturile practicate să acopere costurile şi să rezulte chiar un profit. În acest caz finanţarea
este de tipul autofinanţării, iar bugetul intervine numai în măsura în care preţul nu acoperă costul sau când doreşte să
subvenţioneze astfel de bunuri pentru a încuraja consumul lor.
  în cazul finalizării prin servicii (audiţii, vizionari, concrete, spectacole ş.a.) acestea se fac adesea cu titlu gratuit (vizite la
muzee, concerte pentru copii) sau cu tarife modice. În acest caz finanţarea se face preponderent prin buget în
completarea încasărilor proprii respectivelor instituţii sau prin constituirea acestor încasări în venituri extrabugetare.
Finanţarea acestor activităţi se face în cea mai mare parte din bugetele locale. Principala destinaţie a lor o reprezintă
activităţile curente (salarii, materiale, servicii şi utilităţi generale) şi investiţii în infrastructură (construcţii), iar ca excepţie investiţii în
o Finanţarea prin sponsorizare, în ţara noastră, este stimulată prin faptul că sponsorul poate beneficia de reducerea bazei impozabile a
impozitului pe profit, în funcţie de tipul de activitate (culturală, de culte, sportivă, pentru tineret, pentru recreare) pe care a
sponsorizat-o.

29. Enumerați ajutoarele financiare directe sau ajutoare financiare indirecte.

Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţii, investiţii, avansuri rambursabile, finanţarea informării / publicităţii.
Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantaje fiscale, garanţii.
A. Subvenţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru agenţi economici în dificultate (activitate economică
ineficientă). Subvenţiile sunt de trei mari categorii:
a) subvenţii de funcţionare / exploatare care au în vedere acoperirea diferenţei între preţul de vânzare al unui produs / serviciu
(mai mic) şi costul acestuia (mai mare). Dacă preţul de vânzare (mai mic) este rezultatul unei masuri administrative a statului,
atunci de astfel de subvenţii pot beneficia şi agenţii economici privaţi;
b) subvenţii pentru export care iau cel mai adesea forma primei de export şi au ca scop susţinerea puterii competitive a
agenţilor economici naţionali pe pieţe străine.
c) Subvenţii pentru dobânzi care au în vedere diminuarea costurilor presupuse de apelul la credit al agenţilor economici.
Acest lucru se poate realiza printr-o convenţie cu o bancă comercială sau un consorţiu / grup de bănci comerciale privind stabilirea
unei dobânzi sub nivelul pieţei, urmând ca diferenţa să o suporte statul din buget. Accesul la credite cu dobânzi subvenţionate poate fi
plafonat sau nu, condiţionat sau nu, pentru toţi agenţii economici sau numai pentru cei publici. Pe de altă parte, se mai poate realiza
prin deschiderea de către stat a unor linii de credit cu dobânzi sub nivelul pieţei, prin constituirea în buget sau într-un fond special a
unor surse financiare dedicate acestui scop.
B. Investiţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru dezvoltarea sectorului public în general sau, mai ales, în
ramuri sau zone (regiuni) defavorizate. Obiectivele de investiţii pot fi crearea de noi unităţi economice, extinderea unora existente,
modernizări, restructurai, infrastructură (căi de comunicaţie şi utilităţi).
C. Avansurile rambursabile reprezintă ajutoare financiare pentru finanţarea în coparticipare cu agentul economic organizator
a unor acţiuni externe de prospectare a pieţei sau de prezentare de produse. Aceste avansuri sunt restituite de agentul organizator din
vânzările rezultate în urma respectivelor acţiuni.
D. Finanţarea informării / publicităţii reprezintă ajutoare financiare destinate difuzării de informaţii, studiilor de marketing
sau de fezabilitate, organizării de participări la expoziţii, târguri, saloane etc. de prezentare.
E. Avantajele fiscale reprezintă obligaţii fiscale pe care agenţii economici (publici sau privaţi) le au faţă de stat şi la care
acesta renunţă în beneficiul lor. Cele mai uzuale forme sunt: amortizarea accelerată, reducerea impozitului pe profitul reinvestit,
creditul fiscal, diminuarea sau scutirea de unele impozite / taxe pentru investiţii şi obiectivele realizate în ramuri de interes major sau
în zone considerate defavorizate ş.a.
F. Garanţiile reprezintă obligaţii de plată pe care şi le asumă statul faţă de creditori şi în beneficiul unui agent economic ce a
solicitat acestora un împrumut, în cazul în care acesta din urmă nu poate onora sarcinile de rambursare convenite cu creditorii.
Sursa de finanţare a tuturor acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat. În bugetul României, aceste cheltuieli se regăsesc în
partea V-a “Acţiuni economice
30. Caracterizați cheltuielile publice pentru protecția mediului.
Cheltuielile publice pentru protecţia mediului reflectă politica ecologică a statului şi sunt efectuate de acesta pentru
menţinerea parametrilor ecologici în contextul efectelor negative pe care dezvoltarea economică le-ar putea avea asupra
mediului natural.
Sursele financiare pentru astfel de cheltuieli sunt: fonduri provenite de la / cheltuite de agenţii economici (penalităţi pentru
pagube produse mediului, investiţii pentru protejarea mediului / combaterea poluării, impozite / taxe / redevenţe pentru consumul
factorilor de mediu), fonduri ale bugetului, fonduri speciale pentru protecţia mediului / combaterea poluării, credite / ajutoare de la
organisme internaţionale.
Principalele cheltuieli suportate din buget sunt: investiţii în mediu, avantaje fiscale şi subvenţii pentru agenţii economici care
se implică în protecţia mediului, finanţarea cercetării ştiinţifice efectuate în beneficiul mediului.

31. Cum se finanțează cheltuielile publice pentru cercetare-dezvoltare.

Finanţarea acestui domeniu se face cu anumite diferenţieri în raport cu forma pe care o îmbracă cercetarea:
  cercetarea fundamentală, al cărui scop este inovarea teoretică, extinderea limitelor cunoaşterii şi care este finanţată în
mare măsură de către stat;
 cercetare aplicativă, al cărui scop este inovarea practică, respectiv crearea de produse / servicii / tehnologii / tehnici /
reţete noi sau îmbunătăţiri şi care este finanţată în mare măsură de agenţii economici;
 cercetare de dezvoltare, al cărui scop este aplicarea cercetării şi / sau transferul ei în economie şi societate şi care este
finanţată în mare măsură de agenţii economici.
Principalele surse de finanţare sunt: bugetul de stat, fondurile de cercetare - dezvoltare ale agenţilor economici, sursele
externe.

32. Cum se finanțează cheltuielile publice pt servicii publice, apărare, ordine publică și siguranță națională?
Finanţarea cheltuielilor se face din buget, din venituri proprii, din donaţii şi din credite externe. Principalele categorii de
cheltuieli sunt cele curente (pondere puternic majoritară), incluzând salarii şi cheltuieli administrative şi gospodăreşti, şi cele
de capital (pondere mică, efectuate şi din credite externe), incluzând construcţii, dotări informatice, mijloace de transport ş.a.
33. Definiți asigurările sociale și exemplificați componentele acestora în România.
Asigurările sociale sunt o formă de protecţie şi sprijin, organizată de societate, pentru cazul în care membrii ei sunt în
incapacitate temporară sau permanentă de a-şi câştigă prin muncă existenţa lor şi a familiilor lor
În ţara noastră, sistemul asigurărilor sociale cuprinde următoarele componente:
1) asigurările sociale de stat cu caracter general, gestionate în principal de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi
de Casa Naţională a Asigurărilor Sociale;
2) asigurările sociale pentru sănătate dedicate exclusiv acestui scop şi care sunt gestionate de Casa Naţională de Asigurări
pentru Sănătate şi de casele judeţene şi a municipiului Bucureşti.

34. Ce principii se respectă în organizarea asigurărilor sociale în România.

 principiul unicităţii, potrivit căruia sistemul naţional de asigurări sociale generale este unic, expresie a solidarităţii
sociale generale şi între generaţii, dar şi al minimizării riscurilor pe care le incumbă organizarea unor sisteme private
sau facultative sau delimitate, pe care totuşi nu le respinge;
 principiul obligativităţii, potrivit căruia obligaţiile contribuabililor şi drepturile beneficiarilor nu sunt facultative,
fiind stabilite prin lege;
 principiul generalităţii, potrivit căruia sistemul are drept contribuabili pe toţi realizatorii de venituri din propria
activitate şi drept beneficiari întreaga populaţie activă a ţării, inclusiv membrii familiilor fiecărui cetăţean activ,
pentru toate riscurile şi situaţiile deosebite ce pot genera incapacitate de muncă şi de asigurare a existenţei;
 garantarea de către stat, ceea ce înseamnă că, în condiţiile legii, deficitele fondurilor de asigurări sociale sunt
acoperite din bugetul de stat;
 echitatea socială, potrivit căreia sunt contribuabili toţi cei ce au posibilitatea să contribuie şi sunt beneficiari toate
persoanele fizice care au contribuit şi / sau suferă unul de riscurile menţionate de lege;
 scutirea de taxe şi impozite, aplicabilă petiţionării pentru dobândirea drepturilor de asigurări sociale, dar şi unora
dintre veniturile dobândite în acest context (pensii, ajutoare, unele indemnizaţii);
 principiul imprescriptibilităţii, potrivit căruia, dreptul de asistenţă prin sistem nu se pierde în timp, indiferent când s-
a produs riscul acceptat prin lege;
35. Cum se constituie sursele financiare în sistemul asigurărilor sociale de stat.
Contributii
36. Prezentați succint contribuția asiguratorie de muncă.
aceasta înglobează celelalte patru contribuții sociale existente până în decembrie 2017. Mai precis, contribuția
asiguratorie pentru muncă este formată din fostele contribuții pentru șomaj, concedii medicale, riscuri profesionale și creanțe
salariale. Banii strânși din contribuția asiguratorie pentru muncă (2,25%) sunt împărțiți după cum urmează:
15% se duce la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale;
20% se duce la bugetul pentru șomaj;
5% se duce la Sistemul de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale;
40% se duce la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru plata concediilor medicale;
20% se duce la bugetul de stat, într-un cont distinct.
doar salariatul datorează CAS și CASS, dar că angajatorul se ocupă de calcularea, reținerea și plata lor către stat.
Contribuabilii obligați la plata contribuției asiguratorii pentru muncă sunt, după caz:
a) persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora
b) persoanele fizice cetățeni români, cetățenii altor state sau apatrizii, pe perioada în care au, conform legii, domiciliul sau
reședința în România, și care realizează în România venituri
 Contribuția asiguratorie pentru muncă se datorează pentru veniturile din salarii și asimilate salariilor, acordate de către
contribuabili, respectiv realizate de către persoanele fizice prevăzute la art. 2201 lit. b).
Baza lunară de calcul al contribuției asiguratorii pentru muncă o reprezintă suma câștigurilor brute realizate din salarii și
venituri asimilate salariilor, în țară și în străinătate, cu respectarea prevederilor legislației europene aplicabile în domeniul
securității sociale, precum și a acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România
37. Enumerați drepturile de asigurări sociale și caracterizați pensia.
o Drepturile de asigurări sociale:
o Pensia
o Trimiterile la tratament balnear şi odihnă
o Indemnizaţii şi ajutoare
 Bilete de tratament și odihnă
Pensii se plătesc, pe toată durata vieţii de după pensionare, persoanelor care îşi încetează activitatea datorită atingerii limitei
de vârstă, persoanelor invalide şi soţului supravieţuitor al pensionarului (începând de la o anumită vârstă şi dacă nu are alt
venit), precum şi, până la o anumită vârstă, copiilor urmaşi ai salariatului sau pensionarului decedat.
Pensia pentru munca depusă şi limită de vârstă se acordă persoanelor care, salariate fiind, au atins vârsta de pensionare şi au
o vechime minimă în muncă. Pentru obţinerea unei pensii pentru limită de vârstă este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii:

 împlinirea vârstei-standard de pensionare;

 realizarea stagiului minim de cotizare.

Pensia de invaliditate se acordă pentru pierderea capacităţii de muncă din cauza de accident de muncă sau de boală
profesională.
Gradul de invaliditate se stabileşte şi se confirmă periodic, până la împlinirea vârstei legale de pensionare, de către o comisie
de expertiză de pe lângă serviciul judeţean de expertiză medicală. Beneficiază de pensie de invaliditate, în condiţiile menţionate
anterior, şi următoarele categorii de persoane3:
 a satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus, pe durata legal stabilită, a fost concentrat,
mobilizat sau în prizonierat;
a fost elev al unei şcoli militare/şcoli de agenţi de poliţie sau student al unei instituţii de învăţământ din sistemul de apărare
naţională, ordine publică şi siguranţă naţională pentru formarea cadrelor militare
Pensia de urmaş se acordă copiilor şi şotului supravieţuitor.
Copiii au dreptul la pensie de urmaşi până la împlinirea vârstei de 16 ani sau până la terminarea studiilor, dar nu peste vârsta
de 26 de ani
În Uniunea Europeană cât şi în România se aplică un sistem de asigurare a pensiilor bazat pe trei piloni respectiv4:
Pilonul I: Sistemul public de asigurări de pensii, în care sunt cuprinşi toţi angajaţii inclusiv, rezidenţi, pe baza contribuţiilor
angajatorilor şi angajaţilor, devenit sistemul bazat pe principiul “Pay as you go” respectiv, „generaţia activă suportă pensiile pentru
generaţia inactivă”.
Pilonul II: sistem de pensii private, finanţate de angajatori şi angajaţi, până la producerea evenimentului de ieşire la pensie a
angajaţilor, fondurile sunt folosite pentru investiţii, respectându-se regulile şi tendinţa care funcţionează pe piaţa de capital. Pe baza
acestui sistem de ieşire la pensie, cel în cauză beneficiază de o pensie aflată în corelaţie directă cu mărimea contribuţiilor sale la acest
fond.
Pilonul III: sistem individual de pensii bazat pe contracte bilaterale, încheiate de angajaţi cu societăţi private de asigurări de
viaţă.

38. Enumerați drepturile de asigurări sociale și caracterizați indemnizația.

Drepturile de asigurări sociale:
a. Pensia
b. Trimiterile la tratament balnear şi odihnă
c. Indemnizaţii şi ajutoare;Bilete de tratament și odihnă
Indemnizaţii şi ajutoare sunt drepturi pe care le primesc beneficiarii pentru mai multe tipuri de împrejurări / riscuri care le
afectează într-un fel sau altul capacitatea de muncă, punându-i temporar în situaţia de a nu-şi putea câştiga existenţa prin activitatea pe
care o desfăşoară în mod obişnuit. Aceste indemnizaţii şi ajutoare pot fi grupate după obiectul lor astfel:
 privind sănătatea;
 privind maternitatea;

3
http://www.mmuncii.ro/ro/articole/0000-00-00/pensia-de-invaliditate-988-articol.html
4
Anghelache, G., Finanţele publice ale României, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 210
  privind locul de muncă;
 altele.
Indemnizaţiile privind sănătatea sunt drepturi care se acordă fie în scopul prevenirii, fie în scopul refacerii sănătăţii.
a) indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi refacerea / întărirea sănătăţii sunt acordate salariaţilor angajaţi cu
contract pe durată nedeterminată şi sunt suportate parţial de către cel care a angajat (primele 10 zile) şi parţial de către asigurările
sociale de stat. Sunt utilizate astfel următoarele forme: trecerea temporară în altă muncă (mai uşoară) sau reducerea programului de
lucru, trimiterea la tratament balnear, trimiterea în carantină, acordarea unor materiale ajutătoare (proteze, aparate, centuri ş.a.).
b) indemnizaţia de concediu medical se acordă celor ce primesc un concediu medical în vederea însănătoşirii în urma
îmbolnăvirii sau accidentării. Durata acordării este de 180 de zile, eventual majorată cu avizul Ministerului Sănătăţii cu încă 90 de
zile. La trecerea intervalului de 180 / 270 de zile şi în caz că nu a fost refăcută capacitatea de muncă se recomandă şi se avizează
pensionarea de invaliditate.
Indemnizaţia se acordă tuturor angajaţilor (inclusiv cei temporari) şi cu condiţia (pentru cei cu contract pe durată
nedeterminată) să fi contribuit la asigurările sociale cel puţin 4 luni în ultimele 12 anterioare îmbolnăvirii / accidentării sau cel puţin
10 luni în ultimele 24 anterioare îmbolnăvirii / accidentării.
Plata acestor indemnizaţii este în sarcina celui la care este angajat salariatul şi numai pentru unele excepţii ea revine
asigurărilor sociale.
Indemnizaţiile pentru maternitate sunt drepturi care se acordă mamelor sau viitoarelor mame sub forma indemnizaţiei de
maternitate, indemnizaţiei pentru îngrijirea copilului, indemnizaţiei pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani şi indemnizaţiei
de naştere.
a) indemnizaţia de maternitate se acorda femeilor însărcinate salariate. Cele care beneficiază prin lege de un concediu de
maternitate de 126 zile, în principiu 63 de zile prenatal şi 63 de zile postnatal, cu posibilitatea opţiunii viitoarei mame de a scurta
prenatalul în favoarea postnatalului. De asemenea, se poate acorda, până la vârsta de 9 luni a copilului, un program de muncă redus cu
2 ore şi fără diminuarea salariului. În acest din urmă caz, indemnizaţia este egală cu suma cu care s-ar diminua salariul pentru cele 2
ore libere acordate salariatei.
În cazul concediului de maternitate indemnizaţia se stabileşte ca o cotă din salariul tarifar plus sporurile legale ale angajatei
sau în sumă fixă.
c) indemnizaţie pentru îngrijirea copilului se acordă mamelor al cărui copil în vârstă de până la 3 ani s-a îmbolnăvit. Mama
beneficiază de un concediu medical pe durata bolii copilului şi de o indemnizaţie de 50-85% din salariul ei tarifar plus
sporurile legale.
Ajutorul de şomaj se acordă persoanelor care şi-au pierdut locul de muncă, dar nu din iniţiativa lor, şi celor ce, terminând
studiile, nu-si pot găsi loc de muncă. De la prima condiţie fac excepţie cazurile în care întreruperea activităţii din proprie
iniţiativă este cauzată de un motiv care nu întrerupe vechimea în muncă la momentul reangajării (îngrijirea copilului sub 7 ani
etc.).
Ajutor de deces se acordă în caz de deces al salariatului, pensionarului sau membrului cooperator, precum şi în caz de deces
al unuia din membrii familiei sale. Legea stabileşte o varietate de cazuri de acordare a acestui ajutor în raport cu gradul de rudenie, cu
faptul că beneficiarii acestui ajutor erau sau nu în întreţinerea celui dispărut, cu venitul acestuia sau al beneficiarilor de ajutor, cu
existenţa sau nu a unor descendenţi copii în întreţinerea dispărutului, cu vechimea în muncă ş.a.

39. Precizați condițiile în care un contribuabil poate beneficia de bilet de tratament și odihnă.
Casa Naţională de Pensii Publice contractează locuri la tratament balnear, la începutul fiecărui an, în limita fondurilor
aprobate prin bugetul asigurărilor sociale de stat şi repartizează numărul total de bilete de tratament pentru fiecare casă
judeţeană de pensii în funcţie de numărul total de potenţiali beneficiari şi în funcţie de valorificările din anii precedenţi.
Deoarece fondurile necesare pentru achiziţia de bilete de tratament balnear sunt aprobate prin legea anuală a bugetului
asigurărilor sociale de stat, licitaţia de achiziţie publică de locuri la tratament nu se poate organiza până la data publicării în
Monitorul Oficial, a acestei legi.
După aprobarea anuală a bugetului asigurărilor sociale de stat va putea fi demarată procedura privind achiziţia publică de
servicii hoteliere, de restaurant şi tratament balnear, şi în funcţie de tarifele ofertate de prestatori, vor fi contractate un număr
de locuri la tratament balnear şi se va realiza repartiţia pe judeţe a biletelor.

40. Caracterizați succint componenta asigurarea socială de sănătate.

Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale are caracter obligatoriu şi funcţionează descentralizat. În
paralel se pot practica alte forme de asigurări facultative de sănătate şi se pot organiza şi societăţi private pentru asigurarea
sănătăţii.
 Contribuţia beneficiarilor se stabileşte la o cotă de 10% din salariul / venitul brut lunar, se deduce din venitul brut în vederea
determinării venitului impozabil şi se varsă la casa de asigurări pentru sănătate.
Destinaţia fondurilor de asigurări sociale pentru sănătate este stabilită prin lege:
 plata medicamentelor şi serviciilor medicale angajate în beneficiul asiguraţilor;
 cheltuieli de administrare şi funcţionare;
 fond de rezervă, în cotă de 5% din încasări.
Drepturile asiguraţilor se stabilesc printr-un contract-cadru elaborat de Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate şi
Colegiul Medicilor din România, cu avizul Ministerului Sănătăţii şi aprobat prin hotărâre de Guvern.

41. Definiți conceptele de resursă financiară și resursă financiară publică.

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor economice şi sociale într-un
interval de timp determinat.
Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale, resursele asigurărilor sociale de
stat şi resursele instituţiilor publice cu caracter autonom.

42. Prezentați tipologia resurselor financiare după conținutul economic.

Impozitele, taxele, contribuţiile şi împrumuturile de stat, alocaţiile, subvenţiile şi transferurile bugetare constituie nu numai
metode de prelevare şi de repartizare a resurselor financiare publice, dar şi instrumente cu ajutorul cărora organele de decizie
caută să orienteze dezvoltarea economică şi socială a ţării în direcţia dorită de acestea.
43. Prezentați tipologia resurselor financiare după regularitatea cu care se încasează la bugetul public național.

Resurse ordinare (curente) care sunt considerate normale constituite din acele venituri la care statul apelează în mod
obişnuit, în condiţii şi care se încasează la buget cu o anumită regularitate. În categoria resurselor ordinare (curente) se cuprind:
veniturile fiscale, contribuţia pentru asigurările sociale de stat, contribuţiile ce alimentează fondurile speciale şi veniturile nefiscale.
Veniturile fiscale provin din impozite directe aşezate asupra veniturilor şi averii persoanelor fizice şi juridice particulare şi
din impozite indirecte (taxe de consumaţie sau accize, taxe vamale, monopoluri fiscale, taxe de înregistrare şi de timbru).
Veniturile nefiscale cuprind prelevările la buget cu titlu de dividend, redevenţe, chirii, amenzi etc. de la întreprinderile şi
proprietăţile de stat şi de la instituţiile publice.
Resursele extraordinare (incidentale) sunt constituite din acele venituri la care statul recurge în situaţii excepţionale, când
resursele curente nu sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor publice. În categoria resurselor extraordinare se cuprind:
emisiunea de bani de hârtie peste necesităţile reale ale circulaţiei monetare, împrumuturile contractate pe plan intern şi în exterior,
ajutoarele şi alte transferuri primite din străinătate, ş.a.
Privite din punct de vedere al provenienţei lor resursele financiare publice se grupează în:
Resurse interne, alcătuite din: impozite, taxe, veniturile de la întreprinderile şi proprietăţile de stat, donaţiile interne,
emisiunile de bani de hârtie, împrumuturile contractate pe piaţă internă.
Resurse externe, ce cuprind: împrumuturile de stat externe, transferurile externe primite sub formă de ajutoare
nerambursabile etc. Împrumuturile de stat externe pot fi contractate de la guvernele altor ţări, de la instituţii financiar-bancare
internaţionale, de la bănci private sau la alţi deţinători de capitaluri băneşti.

44. Enumerați indicatorii utilizați în analiza resurselor financiare publice.

 indicatori privind nivelul resurselor financiare;
 indicatori privind structura resurselor financiare;
 indicatori privind dinamica resurselor financiare

45. Definiți impozitele și precizați rolul acestora.

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice la
dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu
nerambursabil şi fără contraprestaţie directă din partea statului.
Rolul cei mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea constituie mijlocul principal de
procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice.

46. Enumerați elementele unui impozit și prezentați...

 ELEMENTELE IMPOZITULUI

Subiectul Unitatea de impunere

Suportătorul Cota impozitului

Obiectul impunerii Asieta

Sursa Termenul de plată

Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia. Astfel, de exemplu, la impozitul pe
salariu, subiect al impozitului este muncitorul sau
Suportătorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul.
Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere
Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se foloseşte o anumită unitate de măsură, care poartă denumirea de
unitate de impunere.
Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit în
sumă fixă sau în cote procentuale (proporţionale, progresive sau regresive).
Prin asietă (mod de aşezare a impozitului) se înţelege totalitatea măsurilor care se iau de organele fiscale în legătură cu
fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea impozitului
datorat statului.
Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului. Neachitarea impozitului până la termenul
stabilit prin lege, atrage după sine obligaţia contribuabilului de a plăti şi majorări de întârziere.

47. Enumerați și prezentați principiile de echitate fiscală.

echitatea fiscală înseamnă dreptate socială în materie de impozite.
Când se apelează la spiritul de justiţie în repartizarea sarcinilor fiscale între membrii societăţii, trebuie să se facă distincţie între
egalitatea în faţa impozitului şi egalitate prin impozit5.
Egalitatea în faţa impozitului presupune ca impunerea să se facă în acelaşi mod, pentru toate persoanele fizice şi juridice,
indiferent de locul unde domiciliază sau îşi au sediul, adică să nu existe deosebiri de tratament fiscal de la o zonă la alta a ţării.
Egalitatea prin impozit presupune diferenţierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta, în funcţie de o serie de criterii
economice şi sociale, printre care pot fi menţionate: mărimea absolută a materiei impozabile, situaţia personală a subiectului
impozabil, natura şi provenienţa veniturilor etc.
Respectarea echităţii fiscale presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii, şi anume:
1. Stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit minim care să permită satisfacerea
nevoilor de trai strict necesare.
2. Sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor, adică cu luarea în considerare a mărimii
venitului sau averii care face obiectul impunerii, precum şi a situaţiei personale a acestuia (singur, căsătorit, numărul persoanelor
aflate în întreţinerea sa etc.);

5
Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.198
 3. La o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită în comparaţie cu sarcina fiscală a altei
categorii sociale, respectiv sarcina fiscală a unei persoane să fie stabilită în comparaţie cu sarcina altei persoane din aceeaşi categorie
socială;
4. Impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale, respectiv toate persoanele care realizează venituri sau
care posedă un anumit gen de avere, cu excepţia persoanelor ale căror venituri se situează sub un anumit nivel (minimul neimpozabil).

48. Enumerați și prezentați principiile de politică fiscală.

Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat, se cer a fi îndeplinite mai multe condiţii:
1. Impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de persoanele (fizice sau juridice) care obţin venituri din aceeaşi
sursă posedă acelaşi gen de avere sau îşi apropie (prin cumpărare, etc.) aceeaşi categorie de bunuri. Universalitatea
impozitului în aceeaşi măsură, presupune ca întreaga materie impozabilă aparţinând unei persoane să fie supusă la impunere;
2. Să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere (pe căi licite sau ilicite) a unei părţi din materia impozabilă;
3. Volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea şi perceperea impozitelor să fie cât mai redus
posibil.
Un impozit este considerat stabil daca nu este influenţat într-un sens sau altul, de mutaţiile de ordin conjunctural ale ciclului
economic. Un impozit este stabil dacă randamentul său fiscal nu se modifică în funcţie de evoluţiile conjuncturale din
economie, adică volumul său nu creşte în faza de prosperitate şi nu scade în faza de recesiune. Impozitele asupra averii sunt,
de pildă, mai stabile decât cele asupra veniturilor sau asupra cheltuielilor.
Elasticitatea impozitului presupune ca impozitul să poată fi adaptat în permanenţă necesităţilor de venituri ale statului.
49. Stabilirea obiectului impozabil – caracterizare.
Această operaţiune are drept scop constatarea şi evaluarea materiei impozabile. Pentru ca veniturile sau averea să poată fi
supuse impunerii, este necesar mai întâi ca organele fiscale să constate existenţa de fapt a acestora, iar apoi să procedeze la
evaluarea lor.
Metoda evaluării indirecte6 cunoaşte trei variante de realizare: evaluarea pe baza unor semne exterioare ale obiectului
impozabil, evaluarea forfetară şi evaluarea administrativă.
Evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil, specifică impozitelor de tip real, permite stabilirea doar cu
aproximaţie a mărimii obiectului impozabil, fără să se ia în consideraţie situaţia persoanei care deţine obiectul respectiv.
Evaluarea forfetară constă în aceea că organele fiscale, cu acordul subiectului impozabil, atribuie o anumită valoare obiectului
impozabil. Evident, nici în acest caz nu sunt create premisele necesare pentru stabilirea cu exactitate a valorii obiectului impozabil.
Evaluarea forfetară nu-şi propune să stabilească cu exactitate nivelul materiei impozabile ci se mulţumeşte cu o valoare
medie a acesteia. Tehnica forfetară de evaluare poate fi una legală sau una convenţională.
1) În cazul forfetarii legale, se pleacă de la datele fixate cu anticipaţie de către legiuitor şi strâns legate de materia
impozabilă. El stabileşte o prezumţie legală cu privire la unele elemente indispensabile pentru existenţa materiei impozabile.
2) Evaluarea forfetară convenţională presupune existenţa unui acord între contribuabil şi reprezentantul fiscului, aceştia
convenind în privinţa volumului materiei impozabile pentru o perioadă de timp determinată.
Evaluarea forfetară prezintă avantajul că este extrem de simplă, ea fiind preferată în cazurile în care materia impozabilă nu
poate fi stabilită cu exactitate. Ea nu deranjează contribuabilul, iar pentru fisc metoda este puţin costisitoare.
Evaluarea administrativă are caracteristic faptul că organele fiscale stabilesc valoarea materiei impozabile pe baza elementelor
(datelor) pe care le au la dispoziţie. În măsura în care subiectul impozitului nu este de acord cu evaluarea făcută de organul fiscal, el
are dreptul să o conteste, prezentând argumentele de rigoare.
Metoda evaluării directe, la rândul ei, cunoaşte două variante de realizare: evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane şi
evaluarea pe baza declaraţiei plătitorului de impozit.
Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane constă în aceea că mărimea obiectului impozabil se stabileşte pe baza
declaraţiei scrise pe care o terţă persoană, care cunoaşte această mărime, este obligată prin lege să o depună la organele fiscale.
Evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului (plătitorului) se realizează cu participarea directă a subiectului impozitului.

50. Prezentați avantajele și dezavantajele impozitului de repartiție.

Impozitul de repartiţie prezintă cel puţin două avantaje:
 primul avantaj pentru stat este acela că el are siguranţa că impozitul de care are nevoie va fi încasat, deoarece fiecare comună
va stabili o astfel de cotă încât contingentul comunal să fie atins;
 al doilea avantaj este acela că impozitul de repartiţie elimină tentativele de fraudă deoarece disimularea unei părţi a materiei
impozabile de către un plătitor este rapid desconspirată de către vecinii săi care altfel vor plăti ei un impozit mai ridicat.

6
Bistriceanu, G., Popescu, G., Bugetul de stat al României, Editura Universitară, Bucureşti, 2007, p. 40
 Impozitul de repartiţie prezintă însă şi două neajunsuri7:
 primul inconvenient este acela că soluţia face ca impozitul să fie lipsit de elasticitate deoarece tentativa de creştere a
contingentului naţional se izbeşte de opoziţia consiliilor locale;
 al doilea inconvenient este cel legat de inegalitatea cotei pe care o antrenează contigentarea impozitului astfel că povara
fiscală va fi foarte diferită de la o localitate la alta deoarece diferită este şi capacitatea contributivă a acestora.
51.Diferența dintre impozit de repartiție și impozit de cotitate.
+imp. De repartitie
Impozitele de cotitate se stabilesc, pornind de jos în sus, prin aplicarea unor cote procentuale asupra obiectului impozabil
determinat pentru fiecare plătitor în parte. În aceste condiţii, impozitele de cotitate înlătură, în cea mai mare parte, neajunsurile
specifice impozitelor de repartiţie, deoarece ele se stabilesc, de regulă, în funcţie de mărimea obiectului impozabil şi ţinându-se cont
de situaţia personală a plătitorului impozitului.

51. Cum se realizează perceperea impozitelor.

a) metoda plăţii directe care presupune încasarea impozitelor direct de către organele fiscale de la plătitori;
b) metoda impunerii de către organele fiscale, după care se emite înştiinţarea de plată pentru încasare, contribuabilul fiind
obligat apoi ca într-un anumit termen să-şi achite obligaţiile menţionate în acea înştiinţare de plată
c) prin stopaj la sursă ;
d) aplicarea de timbre fiscale
52. Clasificați impozitul după scopul urmărit la introducerea lor.
Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri necesare acoperirii cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt, în
primul rând, impozitele pe venit, taxele de consumaţie ş.a.
Impozitele de ordine sunt introduse mai ales pentru limitarea unei anumite acţiuni sau în vederea atingerii unui ţel ce nu are caracter
fiscal.
De exemplu, prin instituirea unor taxe ridicate la vânzarea băuturilor alcoolice şi a tutunului se urmăreşte limitarea consumului
acestora, având în vedere efectul lor nociv asupra sănătăţii persoanelor care le consumă.
53.Clasificați impozitul după frecvența realizării lor.
Impozitele permanente se încasează periodic (de regulă, anual), iar impozitele incidentale se introduc şi se încasează
o singură dată (de exemplu, impozitul pe averea sau pe profiturile excepţionale de război).
54.Enumerați trăsăturile impozitelor directe.
 sunt impozite nominative, ce cad în sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice;
 se stabilesc în funcţie de veniturile sau averea contribuabililor, pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege;
 au un cuantum şi termene de plată precis stabilite, acestea fiind aduse din timp la cunoştinţa plătitorilor;
 subiectul şi suportatorul sunt, în intenţia legiuitorului, una şi aceeaşi persoană;
 tehnica de percepere a celor mai multe impozite directe este cea a rolului „nominativ”.
 sunt transparente deoarece elementele care privesc asieta fiscală pot fi uşor identificate de contribuabili;
 sunt pretabile la dublă impunere;
 sunt pasibile de reacţii psihologice.

55.Argumentați motivul renunțării la impozitele reale.

deoarece se aşează asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face nici o legătură cu situaţia subiectului
impozitului.
îi dezavantajează pe micii producători şi îi avantajează pe marii producători care au condiţii pentru a realiza un venit mai
mare decât cel mediu.
56.Care sunt formele impozitului direct?
Dacă ţinem cont de criteriile care stau la baza aşezării impozitelor directe, atunci acestea pot fi grupate în impozite reale şi
impozite personale.
Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul, clădirile, fabricile, magazinele etc.), făcându-se
abstracţie de situaţia personală a subiectului impozitului. Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe
produs, deoarece se aşează asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face nici o legătură cu situaţia subiectului
impozitului.
Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu situaţia personală a subiectului impozitului, motiv
pentru care sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite subiective.
57.Prezentați cele 2 forme ale sistemului de impunere a veniturilor persoanelor fizice.
Sistemul impunerii separate poate fi întâlnit fie sub forma unui impozit unic pe venit, care permite totuşi o impunere
diferenţiată pentru fiecare categorie de venit (în funcţie de natura acestuia), fie prin instituirea mai multor impozite, care vizează
fiecare în parte venitul obţinut dintr-o anumită sursă.
Acest sistem prezintă avantajul simplităţii, preciziei şi lejerităţii constrângerii în cazul progresivităţii fiscale, însă comportă şi
o serie de impedimente, cauzate în special de faptul că are un randament fiscal scăzut, generează costuri ridicate de aplicare şi
dezavantajează persoanele care au o singură sursă de venit.
Sistemul impunerii globale presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o persoană fizică, indiferent de sursa de
provenienţă, şi supunerea venitului cumulat unui singur impozit. Impunerea globală a veniturilor realizate de persoanele fizice este cea
mai frecvent întâlnită, ea practicându-se în ţări ca SUA, Germania, Franţa, Italia, Belgia, Marea Britanie, Ungaria etc.
Avantajul sistemului de impunere globală oferă posibilitatea aplicării progresivităţii impozitării, asigură individualizarea
fiscală a persoanelor fizice, reduce numărul tentativelor de sustragere de la plată şi conferă un randament fiscal ridicat, iar
impedimentele acestuia se referă la imposibilitatea diferenţierii sarcinii fiscale pe surse de venit, volumul mare de muncă şi inechitatea
pricinuită persoanelor care obţin venituri din mai multe surse8.
Din compararea celor două sisteme de impunere, rezultă că impunerea separată permite tratarea diferenţiată a veniturilor, în
ceea ce priveşte modul de aşezare şi nivelul cotelor de impozit, deoarece, practic, acestea din urmă diferă în funcţie de sursa de
provenienţă a veniturilor (din salarii, din afaceri, din profesii libere etc.).
58.Exemplificați impozitul pe veniturile din salarii.
considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică rezidentă ori nerezidentă ce
desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu, act de detaşare sau a unui statut special
prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv
indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă.
Venitul net din salarii al unui contribuabil se stabileşte prin deducerea din venitul salarial brut a următoarelor cheltuieli:
a) contribuţiile obligatorii datorate de contribuabil (contribuţia pentru asigurările sociale de stat 25%; contribuţia pentru
asigurările sociale de sănătate 10%;);
b) deducerea personală de bază.
Deducerea personală se acordă pentru persoanele fizice care au un venit lunar brut de până la 1.950 lei inclusiv, astfel:
pentru contribuabilii care nu au persoane în întreținere - 510 lei;
pentru contribuabilii care au o persoană în întreținere - 670 lei;
pentru contribuabilii care au două persoane în întreținere - 830 lei;
pentru contribuabilii care au trei persoane în întreținere - 990 lei;
pentru contribuabilii care au patru sau mai multe persoane în întreținere - 1.310 lei.
Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se calculează şi se reţine la sursă de către plătitorii
de venituri.
Impozitul lunar la locul unde se află funcţia de bază, se determină prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului net
din salarii, calculat prin deducerea din venitul brut a contribuţiilor
59.Exemplificați impozitul pe veniturile din activități independente.
Veniturile din activităţi independente cuprind: veniturile comerciale, veniturile din profesii liberale şi veniturile din drepturi de
proprietate intelectuală, realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activităţi adiacente.
Constituie venituri din profesii liberale veniturile obținute din prestarea de servicii cu caracter profesional, potrivit actelor
normative speciale care reglementează organizarea și exercitarea profesiei respective.
Venitul net din activităţi independente se determină ca diferenţă între venitul brut şi cheltuielile aferente realizării de venituri,
deductibile pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă.

8
Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 131
 Venitul net din drepturile de proprietate intelectuală, inclusiv din crearea unor lucrăride artă monumentală se stabileşte prin
scăderea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 40% asupra venitului brut.
Venitul net anual dintr-o activitate independentă stabilit pe baza normei de venit nu poate fi mai mic decât salariul de bază
minim brut pe ţară garantat în plată, în vigoare la momentul stabilirii normei de venit, înmulţit cu 12.
Contribuabilii care obţin venituri din activităţi independente, impuşi pe bază de norme de venit, precum şi cei care obţin
venituri din drepturi de proprietate intelectuală au dreptul să opteze pentru determinarea venitului net în sistem real.
60.Exemplificați modul de impozitare a veniturilor din cedarea folosinței bunurilor.
Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se stabileşte prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei
de 40% asupra venitului brut.
Impozitul anual datorat se calculează prin aplicarea cotei de 10% asupra normei anuale de venit, impozitul fiind final.
Plata impozitului se efectuează în cursul anului către bugetul de stat, în contul impozitului anual datorat, în două rate egale, astfel:
50% din impozit până la data de 25 iulie şi 50% din impozit până la data de 25 noiembrie.
Impozitul pe veniturile din arendă se calculează prin reţinere la sursă de către plătitorii de venit la momentul plăţii venitului, prin
aplicarea cotei de 10% asupra venitului net, impozitul fiind final.
61.Cum se impozitează veniturile din investiții?
Veniturile din investiţii cuprind: dividende, venituri impozabile din dobânzi, câştiguri din transferul titlurilor de valoare şi orice alte
operaţiuni cu instrumente financiare, câştiguri din transferul aurului financiar, definit potrivit legii, venituri din lichidarea unei
persoane juridice.
Începând cu 1 ianuarie 2018, veniturile sub formă de dividende, inclusiv sumele primite ca urmare a deţinerii de titluri de participare,
se impun cu o cotă de 10% din suma acestora.
Impozitul se calculează şi se reţine de către plătitorii de astfel de venituri la momentul înregistrării în contul curent sau în contul de
depozit al titularului. Virarea impozitului se face lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare înregistrării în cont.
62.Exemplificați modul de impozitare a veniturilor din premii și jocuri de noroc.
Veniturile din jocuri de noroc se impun prin reţinere la sursă. Impozitul datorat se determină la fiecare plată, prin aplicarea
următorului barem de impunere asupra fiecărui venit brut primit de un participant, de la un organizator sau plătitor de venituri din
jocuri de noroc:
- până la 66.750 lei, inclusiv 1%,
- peste 66.750 - 445.000 lei, inclusiv, impozitul este 667,5 + 1% pentru ceea ce depăşeşte suma de 66.750 lei,
- peste 445.000 impozitul este 61.187,5 + 25% pentru ceea ce depăşeşte suma de 445.000 lei.
Impozitul calculat şi reţinut în momentul plăţii este impozit final.
Obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine plătitorilor de venituri. Impozitul pe venitul calculat şi reţinut se virează la
bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.
63.Particularitățile impozitului pe transferul de proprietate.
contribuabilii datorează un impozit care se calculează prin aplicarea cotei de 3% asupra venitului impozabil. Venitul impozabil se
stabileşte prin deducerea din valoarea tranzacţiei a sumei neimpozabile de 450.000 lei.
Pentru transmiterea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor acestuia cu titlul de moştenire, nu se datorează impozit, dacă
succesiunea este dezbătută şi finalizată în termen de doi ani de la data decesului autorului succesiunii. În cazul nefinalizării procedurii
succesorale în termenul prevăzut mai sus, moştenitorii datorează un impozit de 1% calculat la valoarea masei succesorale.
Pentru transmiterea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor acestuia, impozitul se calculează la valoarea declarată de părţi în
actul prin care se transferă dreptul de proprietate sau dezmembrămintele sale. In cazul în care valoarea declarată este inferioară valorii
orientative stabilite prin studiul de piaţă realizat de către camerele notarilor publici, notarul public notifică organelor fiscale respectiva
tranzacţie
64. Cum se determină profitul impozabil al agentului economic?

profit impozabil = venituri realizate – cheltuieli efectuate – venituri neimpozabile + cheltuieli nedeductibile
 Pentru calculul profitului impozabil trebuie să ţinem cont de toate veniturile şi toate cheltuielile care sunt aferente unui an
fiscal.
Sunt considerate venituri neimpozabile pentru calculul impozitului pe profit:
- dividendele primite de la o persoană juridică română;
- dividendele primite de la o persoană juridică străină plătitoare de impozit pe profit cu care România are încheiată o convenţie de
evitare a dublei impuneri
- veniturile din anularea, recuperarea, inclusiv refacturarea cheltuielilor pentru care nu s-a acordat deducere;

IMPOZIT PE PROFIT = PROFIT IMPOZABIL× COTA DE IMPOZITARE

65.Cum se impozitează persoanele juridice în România?

Cota 16%
de

generală
impozitare

5% în cazul contribuabililor care obţin venituri din activităţile desfăşurate de natura

Cotele

barurilor de noapte;

Contribuabilii care desfășoară activități de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discotecilor sau cazinourilor,
inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri în baza unui contract de asociere, și în cazul cărora impozitul pe profit
datorat pentru aceste activități este mai mic decât 5% din veniturile respective, sunt obligați la plata impozitului în cotă de 5% aplicat
acestor venituri înregistrate.
În acest caz avem două moduri de calcul a impozitului pe profit:
Impozit = profit impozabil × 16%, dacă impozitul > Impozit = 5% × veniturile aferente barurilor de
5% din veniturile aferente barurilor de noapte, a noapte, a cluburilor de noapte, a discotecilor, a
cluburilor de noapte, a discotecilor, a cazinourilor cazinourilor, dacă profitul impozabil × 16% < 5% ×
veniturile aferente barurilor de' noapte, a cluburilor
de noapte, a discotecilor, a cazinourilor

66. Ce sunt microîntreprinderile și ce impozit plătesc?

realizează venituri, altele decât cele obţinute din
desfăşurarea de activităţi în domeniul bancar, asigurare-
reasigurare, piaţa de capital (cu excepţia activităţilor de
intermediere în aceste domenii), jocuri de noroc, explorare,
dezvoltare, exploatare a zăcămintelor petroliere şi gazelor
Microîntreprinderile naturale;

a realizat venituri, altele decât cele din consultanță și

management, în proporție de peste 80% din veniturile
totale;
a realizat venituri care nu au depășit echivalentul în lei a
1.000.000 euro
Atenţie! S-a abrogat condiţia referitoare la numărul de
salariaţi.
Cotele de impozit pentru veniturile unei microîntreprinderi, conform Codului fiscal sunt:
a) 1% pentru microîntreprinderile care au unul sau mai mulţi salariați;
b) 3% pentru microîntreprinderile care nu au salariați.
 67.Enumerați formele impozitului pe avere și caracterizați impozitul pe clădiri.
 impozite asupra averii propriu-zise;
 impozite pe circulaţia averii;
impozite pe sporul de avere sau pe creşterea valorii averii
Impozitul pe clădiri cade în sarcina persoanelor fizice şi juridice deţinătoare de clădiri (cu unele excepţii).
Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date
în administrare ori în folosinţă, persoanelor juridice, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor,
locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, în condiţii similare impozitului pe clădiri.
Impozitul, precum şi taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al comunei, al oraşului sau al municipiului în care este
amplasată clădirea. In cazul municipiului Bucureşti, impozitul şi taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al sectorului în care
este amplasată clădirea.
În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădirile rezidenţiale şi clădirile - anexă, se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse
între 0,08% - 0,2% la valoarea impozabilă a clădirii.
68. Enumerați formele impozitului pe avere și caracterizați impozitul pe teren.
 impozite asupra averii propriu-zise;
 impozite pe circulaţia averii;
impozite pe sporul de avere sau pe creşterea valorii averii
Impozitul pe teren se percepe de la persoanele fizice, care deţin în proprietate anumite suprafeţe de teren, situate în raza municipiilor
oraşelor şi comunelor.
Impozitul pe teren se stabileşte luând în calcul numărul de metri pătraţi de teren, rangul localităţii în care este amplasat terenul, zona şi
categoria de folosinţă a terenului, conform încadrării făcute de Consiliul local.
Impozitul pe clădiri şi pe teren se plăteşte anual în două rate egale, până la datele de 31 martie şi 30 septembrie inclusiv. Pentru plata
cu anticipaţie a impozitului pe clădiri, datorat pentru întregul an de către contribuabili, până la data de 31 martie a anului respectiv, se
acordă o bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a Consiliului local.
69. Prezentați succint caracterizarea impozitelor indirecte.
Impozitele indirecte se deosebesc de cele directe prin câteva caracteristici esenţiale9:
 îmbracă, în principal forma impozitelor pe consum, deoarece se percep la vânzarea anumitor mărfuri sau la prestarea unor
servicii;
 nu au un caracter nominativ, ele se realizează de la toţi cei care consumă bunuri din categoria celor impuse, independent
de veniturile, averea sau situaţia personală a acestora;
 în cazul impozitelor indirecte nu se mai acordă facilităţile fiscale cunoscute la aşezarea impozitelor directe (scutirea de la
impunere a minimului neimpozabil, reduceri sau scutiri de impozit pentru cei cu sarcini sociale etc);

 perceperea impozitelor indirecte necesită un cost relativ redus, ceea ce justifică preferinţa unor ţări pentru impozitele
indirecte;
Impozitele indirecte cunosc următoarele forme de manifestare:
 taxe de consumaţie,
 monopoluri fiscale,
 taxe vamale şi
 diferite taxe.
70.Enumerați avantajele/dezavantajele impozitelor indirecte.
Dintre avantajele care justifică preferinţa unor state pentru practicarea impozitelor indirecte cele mai importante sunt:
 productivitatea lor destul de ridicată şi operativitatea cu care procură resurse financiare pentru stat;
 prin modul de aşezare şi percepere, impozitele indirecte limitează considerabil evaziunea fiscală;
 fiind cuprinse în preţul mărfurilor, impozitele indirecte sunt suportate în mod treptat de către contribuabili, care, cel mai
adesea, le ignoră, confundându-le cu preţul (fenomenul de “anestezie fiscală”);
 uneori se afirmă că, întrucât actul cumpărări unui bun este conştient şi voluntar, şi plata impozitelor indirecte are caracter

9
Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.240
 voluntar, facultativ. Această idee este valabilă, cel mult, în ceea ce priveşte procurarea unor obiecte de lux însă nu şi în
ceea ce priveşte bunurile de consum de strictă necesitate.
Alături de aceste avantaje impozitele indirecte prezintă şi o serie de deficienţe, şi anume
 principala critică adusă fiscalităţii indirecte este legată de lipsa de echitate a acesteia. Impozitele indirecte au un caracter
regresiv (progresivitate inversă) şi exercită o presiune fiscală mai mare asupra categoriilor sociale cu venituri mici;
 un al doilea reproş adus impozitelor indirecte vizează randamentul instabil al acestora generat de sensibilitatea lor în raport
de conjunctura economică;
 cel puţin unele dintre impozitele indirecte (taxele vamale, de exemplu) sunt criticabile şi din punct de vedere al costului de
percepere al lor.
71. Caracterizați taxele speciale de consumație.
taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se includ în preţul de vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul
ţării care percepe impozitul.
De regulă, printre aceste mărfuri întâlnim: zahărul, pastele făinoase, orezul, sarea, uleiul, vinul, berea, ceaiul, cafeaua, cacao,
textilele, încălţămintea etc
În România avem următoarele produse cu accize armonizate: alcool şi băuturi alcoolice (bere, vin, băuturi fermentate altele decât bere
şi vinuri, produse intermediare - concentraţie alcoolică ce depăşeşte 1,2% în volum, dar nu depăşeşte 22% în volum, alcool etilic),
tutun prelucrat (ţigarete, ţigări şi ţigări cu foi, tutun de fumat), produse energetice (benzină, motorină, kerosen, păcură, gaz natural,
cărbune, cocs) şi electricitate.
Momentul exigibilităţii accizelor intervine:
- la data recepţionării produselor provenite din achiziţii intracomunitare;
- la data efectuării formalităţilor de punere în liberă circulaţie a produselor provenite din operaţiuni de import;
- la data vânzării pe piaţa internă a produselor provenite din producţia internă.
72. Caracterizați taxele generale pe vânzări.
Taxele generale pe vânzări se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri. Din punctul de vedere al verigii (unitatea
producătoare, unitatea comerţului cu ridicata sau cu amănuntul) la care se încasează, impozitul pe cifra de afaceri poate îmbrăca forma
 impozitului cumulativ (multifazic) şi forma
 impozitului unic sau monofazic.
În cazul impozitului cumulativ, mărfurile sunt supuse impozitării la toate verigile pe la care trec din momentul ieşirii lor din
producţie şi până când ajung la consumator.
Impozitul pe cifra de afaceri unic se încasează o singură dată, indiferent de numărul verigilor prin care trece o marfă, de la
producător la consumator. Impozitul unic se poate încasa fie în momentul vânzării mărfii către producător, când se numeşte taxă de
producţie, fie în stadiul comerţului cu ridicata ori cu amănuntul când
73.Care sunt caracteristicile TVA-ului?
Principalele caracteristici ale taxei pe valoarea adăugată, din care se pot desprinde o serie de avantaje, sunt următoarele:

 este un impozit indirect, suportat de către consumatorii finali ai bunurilor şi serviciilor;

 este un impozit general întrucât se aplică, în principiu, la toate tranzacţiile privind bunurile şi serviciile;
 este un impozit unic cu plata fracţionată, corespunzătoare valorii adăugate în fiecare stadiu;
 este un impozit neutru în raport cu numărul stadiilor prin care trece produsul şi nu influenţează consumatorul în a reduce
consumul;
 este un impozit transparent ceea ce permite exercitarea dreptului de deducere şi de taxare a investiţiilor şi exporturilor;
 asigură o mai mare ritmicitate a veniturilor la buget prin accelerarea decontărilor.
74.Definiți monopolurile fiscale și formele acestora.
Monopolurile fiscale, în funcţie de sfera lor de cuprindere, pot fi depline sau parţiale. Monopolurile fiscale depline se
instituie de către stat atât asupra producţiei, cât şi asupra comerţului cu ridicata ori cu amănuntul a unor mărfuri. În schimb,
monopolurile parţiale sunt instituite fie numai asupra producţiei şi comerţului cu ridicata, fie numai asupra comerţului cu amănuntul.
75.Caracterizați taxele vamale de export și de import.
Taxele vamale de export se întâlnesc sporadic, deoarece statele sunt interesate în încurajarea exportului de mărfuri, deoarece
acesta constituie, în majoritatea cazurilor, mijlocul cel mai important de realizare a resurselor valutare. În unele ţări se întâlnesc situaţii
când statul instituie taxe vamale de export asupra unor materii prime pentru a determina prelucrarea lor în ţară, iar în altele când
acestea se instituie asupra unor semifabricate sau produse finite care deţin o pondere importantă în exportul lor.
 Printre ţările în care se poate vorbi de practica unor taxe vamale de export menţionăm: Indonezia (asupra produselor
nepetroliere), Thailanda (la exportul de zahăr şi orez), Malayezia (la exportul de cauciuc, cositor, bauxită şi alte minereuri, cherestea,
uleiuri de palmier şi piper).
Taxele vamale de import se instituie asupra importului de mărfuri şi se calculează asupra valorii acestora, în momentul în
care ele trec frontiera tării importatoare. Importatorul, o dată cu depunerea documentelor prin care intră în posesia mărfii importate,
achită şi taxa vamală de import.
În funcţie de nivelul lor, taxele vamale de import, menţionate în tariful vamal naţional sau de grup, pot fi: taxe vamale în condiţia
clauzei naţiunii celei mai favorizate, taxe vamale autonome şi taxe vamale preferenţiale.
76.Prezentați tipologia taxelor vamale după forma de exprimare.
După forma lor de exprimare, taxele vamale pot fi de trei feluri, şi anume: ad-valorem, specifice şi compuse.
Taxele vamale ad-valorem se exprimă ca procent din valoarea mărfurilor importate.
Taxele vamale specifice sunt stabilite ca sumă fixă pe unitatea fizică de marfă importată (de exemplu, pe tonă, pe bucată etc.).
76.Ce taxe vamale se aplică pe plan internațional?
 taxe de retorsiune, care sunt taxe sancţionale aplicate faţă de ţările care au luat măsuri de politică comercială unilaterală şi
neloială;
 taxe compensatorii, instituite ca taxe speciale în scopul neutralizării oricărei subvenţii acordate, direct sau indirect, în ţara de
origine sau în ţara exportatoare;
 taxe anti-dumping ce sunt percepute suplimentar, peste taxa vamală obişnuită pentru a contracara politica de dumping
prin care unele state încearcă să cucerească noi pieţe.

77.Enumerați tipurile de regimuri vamale definitive și suspensive.

Regimurile vamale sunt definitive sau suspensive. Din categoria regimurilor vamale definitive fac parte:

a) importul, care constă în introducerea mărfurilor în circuitul economic;

b) exportul, care constă în scoaterea mărfurilor din ţară;
introducerea şi scoaterea din ţară de bunuri aparţinând călătorilor sau altor persoane
Regimurile vamale suspensive sunt următoarele:

a) tranzitul mărfurilor;
b) antrepozitul mărfurilor;
c) perfecţionarea activă a mărfurilor;
d) transformarea sub control vamal a mărfurilor;
e) admiterea temporară a mărfurilor.

78.Cum se plătesc taxele vamale?

Valoarea în vamă se determină şi se declară de importatori direct sau prin reprezentanţii autorizaţi ai acestora, care sunt
obligaţi să depună la vamă o declaraţie vamală. Aceasta este însoţită de:
a) documente de transport al mărfurilor sau de alte documente emise de transportator, cuprinzând date referitoare la
mărfurile transportate;
b) factura în original sau în copie, ori un alt document pe baza căruia se declară valoarea în vamă a mărfurilor;
c) declaraţia de valoare în vamă;
d) documente necesare aplicării unui REGIM TARIFAR PREFERENTIAL
Termenul de plată - verificarea încadrării tarifare, a calculării taxelor vamale înscrise în declaraţia agenţilor economici,
precum şi încasarea taxelor vamale se efectuează în momentul îndeplinirii formalităţilor de vămuire prevăzute de lege. Plata taxelor
vamale se poate face prin depunerea în numerar, prin depunerea de cecuri de decontare cu valoare limitată, precum şi prin virament în
contul unităţii vamale respective.
Liberul de vamă (eliberarea de vamă) se acordă în scris, după îndeplinirea condiţiilor şi efectuarea formalităţilor de vămuire
inclusiv încasarea taxelor vamale de import. Liberul de vamă se poate acorda şi cu caracter provizoriu pe timp de 30 de zile, în cazul
în care valoarea în vamă nu poate fi determinată la data declaraţiei. În acest caz, mărfurile pot fi ridicate din vamă dacă importatorul
instituie o garanţie suficientă pentru acoperirea achitării taxelor vamale şi a drepturilor cuvenite bugetului de stat.
Controlul vamal - autoritatea vamală are dreptul să efectueze verificări şi investigaţii atât în momentul vămuirii, cât şi ulterior,
în vamă sau la sediul importatorilor.
79.Motivați necesitatea controlului vamal.
Controlul vamal exercitat în momentul vămuirii bunurilor are drept scop prevenirea încălcării regulamentelor vamale şi stricta
rspectare a condiţiilor şi termenelor legale, precum şi descoperirea fraudelor vamale. Acesta poate fi realizat atât prin verificarea
documentelor necesare vămuirii, cât şi sub forma controlului fizic.
80.Definiți taxele și prezentați tipologia acestora după natura lor.
reprezintă un transfer de valoare obligatoriu la dispoziţia statului, cu echivalent, titlu definitiv şi destinaţie specială, datorat
conform dispoziţiilor legale de către persoanele fizice şi juridice în schimbul unui serviciu public instituţional.
După natura lor, taxele pot fi clasificate astfel:
 taxe judecătoreşti;
 taxe de notariat;
 taxe consulare şi
 taxe de administraţie.
Taxele judecătoreşti se încasează de către instanţele jurisdicţionale în legătură cu acţiunile introduse spre judecare de către
diferite persoane fizice sau juridice.
Taxele de notariat se plătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de diferite acte, copii etc., fiind încasate de către
notariate.
Taxele consulare se încasează de către consulate pentru eliberarea de certificare de origine, acordarea de vize etc.
Taxele de administraţie se încasează de către diferite organe ale administraţiei de stat în legătură cu eliberări de autorizaţii,
permise, legitimaţii etc., la cererea anumitor persoane.
După obiectul operaţiunii care se efectuează şi urmează a fi taxată, taxele pot fi de două feluri: taxe de timbru şi taxe de
înregistrare.
Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituţiile publice a unor operaţii, cum sunt: autentificarea de acte;
eliberarea unor documente (de exemplu, cărţi de identitate, paşapoarte, permise de conducere auto etc.); legalizări de acte etc. Taxele
de timbru poartă această denumire pentru că încasarea lor se face prin aplicarea de timbre fiscale.
Taxele de înregistrare se percep la vânzări de imobile, la constituirea, fuzionarea sau dizolvarea societăţilor de capital; de
asemenea, ele se percep asupra fiecărei operaţii de vânzare şi, respectiv, cumpărare la bursă etc.

81.Definiți contribuția și evidențiați caracteristicile ei.

reprezintă un transfer de valoare obligatoriu la dispoziţia statului, fără echivalent, cu titlu definitiv şi cu destinaţie strict
precizată, datorată conform dispoziţiilor legale de către persoanele fizice şi juridice în vederea acoperirii unor cheltuieli publice de
interes comunitar sau de natură socială.
Din definiţie se desprinde faptul că aceasta este o prelevare:
 bănească, întrucât persoanele fizice şi juridice efectuează către stat transferuri de putere de cumpărare în schimbul unor
servicii publice de interes comunitar sau social;
 obligatorie, pentru că transferul de valoare este impus de către stat prin legi tuturor persoanelor fizice şi juridice;
 la dispoziţia statului, întrucât transferul bănesc este orientat în vederea furnizării unor servicii publice comunitare sau sociale;
 fără echivalent, deoarece, pe de o parte, nu există un raport direct şi imediat între transferul de valoare efectuat şi serviciul
public furnizat de către stat, iar pe de altă parte, este posibil ca subiectul plătitor să utilizeze sau nu respectivul serviciu;
 definitivă, pentru că puterea de cumpărare odată transferată nu va mai fi restituită de către stat;
 cu destinaţie precizată, întrucât este mobilizată de stat în vederea furnizării unor servicii publice de natură comunitară sau
socială;
 datorată de persoane fizice sau juridice, deoarece obligaţiile de plată cad în sarcina persoanelor fizice şi juridice ca
beneficiare de servicii publice cu caracter socio-comunitar;
 cu plată regulată, deoarece colectarea acestora se face de către stat cu o anumită frecvenţă stabilită reglementat.
82.Care este diferența dintre impozite directe și impozite indirecTE.