CURS IV

PIAŢA INTERNAŢIONALĂ A CREDITULUI

Piaţa internaţională a creditului cuprinde ansamblul relaţiilor de credit ce apar între

participanţii la tranzacţiile comerciale şi financiare internaţionale, al mijloacelor, tehnicilor şi
instrumentelor utilizate în derularea acestor relaţii.
Piaţa internaţională a creditului, într-o abordare globală, surprinde toate tipurile de
credit care pot fi acordate sau primite în relaţiile internaţionale indiferent de natura lor. În
sens restrâns, se referă însă la piaţa creditului bancar.

4.1.Caracteristicile creditelor internaţionale. Eurocreditele

Relaţiile de credit pot fi dezvoltate la nivel naţional - între rezidenţii unei ţări, la nivel
regional - prin intermediul unor bănci sau instituţii al căror obiectiv îl constituie sprijinirea
comerţului, cooperării şi investiţiilor, care creditează ţările membre (de exemplu, BERD) şi la
nivel internaţional - în cazul în care părţile implicate în relaţia de credit au rezidenţa în ţări
diferite sau împrumuturile sunt acordate de instituţii cu vocaţie mondială (de exemplu, FMI,
BIRD, BRI).
Creditul este o relaţie bănească ce apare în legătură cu acordarea de împrumuturi
băneşti sau sub formă de bunuri şi servicii unor persoane fizice sau juridice, pentru care
rambursarea contravalorii urmează să se efectueze nu în momentul livrării sau prestaţiei, ci
la un moment ulterior, denumit scadenţă.
Relaţia de credit presupune:
- creditorul, cel ce dă cu împrumut suma de bani sau vinde mărfuri/servicii pe credit;
- debitorul, cel care împrumută suma sau cumpără mărfuri/servicii pe credit şi se
angajează să restituie suma sau contravaloarea mărfurilor/serviciilor la o dată viitoare;
- valoarea creditului, respectiv suma dată cu împrumut sau contravaloarea
mărfurilor/serviciilor;
- dobânda pentru facilitatea oferită este suma pe care creditorul o solicită debitorului, fiind
exprimată procentual şi aplicată sumei date cu împrumut;
- scadenţa, respectiv termenul limită la care suma împrumutată şi dobânda aferentă
trebuie rambursate, restituite creditorului; scadenţa poate fi eşalonată în timp, periodic, la
anumite intervale (lunar, trimestrial, semestrial, anual) - când se plătesc rate şi dobânzi
(rambursarea în rate) - sau poate fi unică - toată suma fiind restituită la o singură dată;
- garantarea creditului este solicitată de creditor debitorului pentru a se proteja de riscul
de nerambursare a sumelor împrumutate (reaua credinţă sau falimentul debitorului); în
acest scop, el poate cere o ipotecă pe bunuri imobile, un gaj pe diferite bunuri mobile - pe
baza cărora prin vânzare, în caz de neplată îşi poate recupera creanţa - sau garanţii
personale, prin care un terţ garantează că în cazul în care debitorul nu plăteşte, el va
plăti în locul lui.
Locul predominant în activitatea de creditare îl deţin băncile comerciale, tipurile şi
formele de credit variază de la ţară la ţară, în funcţie de dezvoltarea economică, financiar-
bancară şi reglementările naţionale.
În literatura de specialitate există o multitudine de clasificări ale creditelor internaţionale, după
diferite criterii. Cel mai adesea, acestea sunt grupate din punct de vedere al: destinaţiei, termenului,
modalităţii de acordare, părţilor care perfectează relaţia de credit, sursei de mobilizare a creditelor,
monedei, dobânzii şi garantării (schema nr. 4.1.).

Schema nr. 4.1. Clasificarea creditelor internaţionale

Din punct
de vedere Tipuri de credite Caracteristici
al:

1
 - pentru finanţarea - legate de o
comerţului operaţiune
Destinaţiei (comerciale) comercială
- financiare - nelegate de o
anumită operaţiune
- scurt - de regulă, până la
un an
Termenului
- mediu - între 1-5 ani
- lung - peste 5 ani
- furnizor - exportatorul acordă
credite
- cumpărător importatorului
Modalităţii de
- banca exportatorului
acordare
acordă credit
importatorului sau
băncii acestuia
- comerciale - exportator -
importator
- bancare - bancă - client
- interbancare - bancă - bancă
Părţilor - guvernamentale - stat - stat (prin
implicate bănci)
- acordate de bănci şi
instituţii - FMI, BIRD, BERD
internaţionale/regional etc.
e
- din fonduri proprii - scontare, forfetare
- de pe piaţa monetară - emisiuni de
Sursei de şi de capital naţională obligaţiuni,
mobilizare a eurocredite etc.
fondurilor - de pe piaţa monetară - sindicate bancare
şi de capital
internaţională
- moneda unuia din - de regulă, a
parteneri creditorului
- o terţă monedă - de regulă,
Monedei
- o monedă de cont convertibilă
- denominate în DST
etc.
- dobândă comercială - la creditele
comerciale
- dobândă preferenţială
Dobânzii
- dobândă de pe piaţa - fixă sau variabilă
monetar-financiară - de exemplu, LIBOR
internaţională plus o marjă
- garantate - prin asigurare,
ipotecă, gaj,
scrisoare de
- negarantate garanţie bancară
Garantării
- mai rar, pentru
creditele pe
termene foarte
scurte

Această clasificare are mai mult o valoare metodologică. În practică, unul şi acelaşi
credit incumbă simultan mai multe caracteristici (de exemplu: credit pe termen scurt - 180
zile, mobilizat prin scontare, garantat prin cambie acceptată şi avalizată, acordat în franci
elveţieni - moneda creditorului, pentru o operaţiune de export, la o dobândă dată etc.).

2
 Se apreciază că 70% din comerţul internaţional se desfăşoară astăzi pe bază de credit.
Creditele asociate activităţilor comerciale internaţionale privesc două tipuri de relaţii:
● relaţii de credit la nivel naţional, în cadrul cărora firmele pot beneficia, în anumite
condiţii, de credite în monedă naţională sau în valută, acordate de bănci comerciale
naţionale: credite de prefinanţare a exporturilor, credite de export, credite prin cesiune
de creanţe, credite de scont, linii de credit, credite în descoperit de cont;
● relaţii de credit la nivel internaţional, stabilite între exportator şi importator prin
vânzarea pe credit comercial a mărfurilor (credit furnizor) sau între exportator/banca
exportatorului şi importator, în care caz banca exportatorului creditează importatorul cu
scopul de a plăti mărfurile integral la livrare, relaţia de creditare rămânând între banca
exportatorului şi importator (credit cumpărător). Creditul cumpărător poate îmbrăca şi
forma liniilor de credit, în sensul că în cadrul unui plafon de creditare, acordat pe un
număr de ani (de exemplu, 3 ani) de către banca din ţara exportatorilor unei bănci din
ţara importatorilor se pot efectua mai multe exporturi, respectiv importuri. Ca tehnici
alternative de finanţare a schimburilor internaţionale se mai practică: factoringul,
forfetarea şi leasingul (2-3% din comerţul internaţional).
Eurocreditele reprezintă împrumuturile efectuate în eurovalute, a căror durată este
mai mare de un an. Particularitatea acestor credite este dată de faptul că nu depozitele în
eurovalute constituie sursa fondurilor, ci împrumuturile în eurovalute pe termen scurt,
reînnoite, de regulă, din 6 în 6 luni. De aceea, dobânda la eurocredite este variabilă, având
ca bază LIBOR.
Eurocreditele pot îmbrăca forma unor împrumuturi tradiţionale, cum sunt: liniile de credit;
liniile de credit reînnoibile (revolving) - pe perioada pentru care se acordă linia de credit (3-5 ani)
debitorul poate rambursa suma şi se poate împrumuta din nou în limita plafonului; creditele rotative
(roll-over) - acordate pe termene mijlocii (3-5 ani) şi lungi (5-7 ani), cu refinanţare, de regulă, la 3
luni, de pe piaţa eurovalutelor; eurocreditele sindicalizate - acordate de grupuri bancare constituite în
sindicate de împrumut, pentru dispersia riscului şi diminuarea efortului financiar.
În acelaşi timp, eurocreditele pot fi mobilizate prin lansarea de titluri financiare, cum sunt:
obligaţiunile în eurovalute, cu rata dobânzii variabilă (FRN - Floating Rate Note), refinanţarea
efectuându-se de pe piaţa eurovalutelor, la 3 sau 6 luni, având ca bază LIBOR; facilităţile de împrumut
garantate bancar (RUF - Revolving Underwritting Facility sau NIF - Note Issuance Facility), cel mai
adesea eurocertificate de depozit emise de bănci sau bilete la ordin emise de entităţi nonbancare,
denominate în eurovalute, subscrise pe baza unui acord cu un grup bancar terţ, fondurile fiind
mobilizate, de regulă, pe 6 luni, iar emisiunile reînnoite permanent.

4.2. Garantarea creditelor

Operaţiunea de creditare, ca proces care se desfăşoară în timp, conţine în sine

posibilitatea apariţiei riscului de nerambursare a ratelor scadente şi de neplată a dobânzii, ca
rezultat al modificării poziţiei financiare a debitorului, al situaţiei politice a ţării sale sau al
conjuncturii economice şi monetar-financiare internaţionale.

4.2.1. Garanţia – concept, trăsături

Prin garanţie, în sens larg, se înţelege orice instrument sau angajament, accesoriu
contractului de credit, pus la dispoziţia sau emis în favoarea unui titular de drepturi, în
virtutea contractului încheiat, capabil să asigure respectivului beneficiar realizarea certă a
drepturilor garantate sau despăgubirea bănească corespunzătoare pentru daunele provocate
de nerealizarea acestor drepturi.
Pornind de la accepţiunea dată garanţiei, obligaţia din contractul de credit este
obligaţia principală. În virtutea ei, contractanţii sunt obligaţi, în primul rând, să-şi
îndeplinească sarcinile asumate. Garanţia cerută suplimentar dă naştere unei a doua relaţii
obligaţionale, secundare, dar egală ca valoare şi formă, respectiv numai dacă obligaţia iniţial
asumată nu a fost îndeplinită, se apelează la executarea garanţiei.

3
 În consecinţă, garanţia, indiferent de natura obligaţiilor garantate sau instrumentul de
garantare utilizat, trebuie să răspundă anumitor cerinţe de bază:
- existenţa unui patrimoniu independent de relaţia contractuală, suficient de mare şi
cert în timp pentru a acoperi obligaţia garantată;
- să fie astfel concepută încât să asigure beneficiarului dreptul şi posibilitatea de a o
executa fără ca debitorul să se poată opune acestei executări;
- beneficiarul garanţiei să aibă asigurată posibilitatea utilizării nestânjenite a rezultatului
executării garanţiei (transferul fondurilor).
În cadrul garanţiilor se disting următoarele părţi implicate:
● Ordonatorul (debitorul principal) este cel căruia creditorul i-a solicitat o garanţie şi, drept
urmare, trebuie să i-o ofere. În consecinţă, ordonatorul solicită unei terţe persoane –
garantul – o garanţie.
● Beneficiarul (creditorul) este cel în favoarea căruia a fost emisă garanţia. El o execută
dacă ordonatorul nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată.
- Garantul (debitorul secundar) este cel care, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către
debitorul principal, le îndeplineşte el cu caracter reparatoriu.
În relaţia de garantare pot interveni:
- două persoane - beneficiarul garanţiei (banca) şi debitorul (clientul băncii), când acesta
din urmă garantează cu propriul său patrimoniu (ipotecă, gaj);
- trei persoane - când debitorul apelează la o terţă persoană, garantul, ca acesta din urmă
să garanteze obligaţia lui de plată.
În calitate de garant pot apărea: debitorul, în măsura în care poate separa într-o
formă legală o parte din patrimoniul său (bunuri, active financiare) pe care o pune
necondiţionat la dispoziţia băncii; un terţ, în măsura în care patrimoniul acestuia îndeplineşte
condiţiile cerute; instituţiile bancare şi financiare, ele bucurându-se de încredere pe piaţa
internaţională având în vedere cunoaşterea patrimoniului, seriozitatea, promptitudinea în
onorarea angajamentelor asumate, gama serviciilor suplimentare oferite etc.; societăţile de
asigurare, deoarece au un patrimoniu cunoscut şi sunt specializate în acoperirea riscurilor;
statul, garanţiile guvernamentale reprezentând în fond o recunoaştere, în mod oficial, a unei
datorii care va fi onorată în viitor.

4.2.2. Tipuri de garanţii

Pentru a se evita riscul pierderii sumelor avansate sub formă de credit, în practica
internaţională sunt utilizate modalităţi specifice de asigurare a recuperării acestor sume.
Riscurile de nerambursare a creditelor se pot acoperi prin:
● modalităţi specifice de garantare a creditelor de export: garanţia bancară, garanţia
financiară şi asigurarea creditelor;
● modalităţi obişnuite de garantare a unei plăţi: scrisoarea de garanţie bancară;
garanţia societăţilor de asigurare; scrisoarea de credit comercială „stand-by”; titlurile
de credit acceptate şi avalizate; ipoteca; gajul; depozitul bancar.
Ca instituţie juridică, garanţiile sunt grupate în două categorii:
A. garanţii reale: debitorul poate garanta cu bunurile sale materiale şi financiare pe care le
pune la dispoziţia creditorului (ipoteca, gajul, depozitul bancar);
B. garanţii personale: debitorul poate apela la o terţă persoană care să-şi asume obligaţia
că va achita datoria sau va despăgubi băneşte, în cazul în care cel pentru care
garantează nu îşi îndeplineşte obligaţia (scrisoarea de garanţie bancară, garanţia
societăţilor de asigurare, avalul bancar sau comercial asupra titlurilor de credit etc.).

A. Garanţiile reale

Garanţiile reale sunt modalităţi tehnico-juridice prin care un anumit bun mobil sau imobil
este afectat pentru a asigura creditorul că debitorul va executa obligaţia asumată. Aceste garanţii au

4
avantajul că în cazul executării silite, creditorul, în favoarea căruia a fost constituită garanţia, va fi
plătit în întregime şi numai diferenţa revine altor creditori.

(1) Ipoteca. Garantarea prin ipotecă este asigurată printr-un bun imobiliar (clădire,
teren) din patrimoniul debitorului, anume desemnat în acest scop. Dacă la scadenţă debitorul
nu plăteşte datoria, creditorul în favoarea căruia a fost constituită ipoteca poate cere
vânzarea la licitaţie a imobilului respectiv, iar din preţul obţinut să îşi acopere creanţa.
Acordul de voinţă al părţilor în acest sens este inclus într-un act autentic (act de ipotecare) şi
înregistrat în registrul de proprietăţi imobiliare. Prin această procedură, beneficiarul este
asigurat că bunul nu va fi înstrăinat.
Ipoteca se materializează printr-un contract de ipotecă, care este un contract
accesoriu contractului de credit.
Pentru beneficiar, acceptarea ipotecii ca modalitate de garantare impune precizarea
anumitor condiţii:
- ipoteca să fie de gradul I deoarece, în caz de faliment, cel care deţine acest tip de
ipotecă „se îndestulează” primul la masa credală faţă de ceilalţi creditori;
- valoarea bunului ipotecat să fie cel puţin egală cu pretenţia beneficiarului şi să se
păstreze în timp;
- durata în timp a bunului să fie certă până în momentul stingerii obligaţiei care a generat
ipoteca; de aceea, întotdeauna bunul ipotecat trebuie să fie asigurat la o societate de
asigurări împotriva tuturor riscurilor iar poliţa de asigurare să fie emisă la ordinul
beneficiarului ipotecii; în cazul în care bunul a fost distrus (de exemplu, de incendiu), prin
executarea poliţei de asigurare, creditorul îşi poate recupera banii;
- să se cunoască legislaţia naţională în materie din ţara debitorului; sunt ţări în care prin
dreptul naţional se impun anumite particularităţi de procedură, care dacă nu sunt
respectate, bunurile nu pot fi vândute;
- bunul ipotecat să reprezinte o valoare liber utilizabilă de beneficiar; acest aspect are în
vedere reglementările valutare, respectiv dreptul de transfer în străinătate al fondurilor
dobândite ca urmare a vânzării bunului ipotecat, aspect care poate fi surmontat prin
existenţa unei garanţii de transfer valutar emisă de o autoritate din ţara respectivă;
- dreptul de proprietate al străinilor asupra bunurilor imobile din ţara debitorului; există ţări
în care acest lucru este interzis, caz în care se caută un alt instrument de garantare a
plăţii.
Garantarea creditului prin ipotecă constă, în esenţă, în aceea că dacă la scadenţă
debitorul nu rambursează ratele şi nu plăteşte dobânda, banca creditoare în favoarea căreia
a fost constituită ipoteca poate cere vânzarea bunului ipotecat, iar din suma obţinută să-şi
acopere datoria debitorului.

(2) Gajul, spre deosebire de ipotecă, presupune înstrăinarea bunului şi constă în

remiterea de către debitor în favoarea creditorului a unui bun mobil care, în cazul în care
datoria nu va fi achitată la scadenţă, va fi vândut şi din banii obţinuţi se va acoperi obligaţia
debitorului.
Contractul de gaj este un contract accesoriu pentru că implică o obligaţie principală
pe care o garantează, el urmând soarta acesteia în ceea ce priveşte existenţa şi stingerea
sa. Alături de gajul cu deposedare se mai întâlneşte şi gajul fără deposedare, în acest ultim
caz bunurile rămânând în posesia debitorului. Contractul de gaj fără deposedare este un
contract consensual, remiterea bunului nefiind o condiţie a existenţei contractului.
Orice bun poate fi utilizat drept gaj dacă îndeplineşte anumite condiţii:
- bunul gajat să aibă o valoare îndestulătoare în raport cu suma garantată;
- valoarea să fie constantă sau crescătoare în timp;
- în cazul unui bun material, acesta să fie asigurat la o societate de asigurare sau
depozitat spre păstrare la instituţii specializate.
Ca şi în cazul ipotecii, bunurile gajate îşi pot modifica valoarea în timp. Din acest
motiv, la preluarea unui bun drept gaj se stabileşte un anumit procent din valoarea sa pentru
acoperirea garanţiei (10-60%) şi se procedează la verificarea şi evaluarea lunară a garanţiei,

5
mai ales în cazul gajului fără deposedare (care poate fi constituit din stocuri de materii prime,
semifabricate sau produse finite).
În practica internaţională, cel mai frecvent sunt utilizate drept gaj:
● titlurile de credit;
Gajul asupra titlurilor de credit (cambii, bilete la ordin) se face prin gir sau andosare,
cu clauza "valoare în garanţie" sau o altă clauză din care să rezulte clar că transmiterea
înscrisului respectiv s-a făcut cu titlu de gaj. Titlurile de credit pot fi gajate şi prin redactarea
unui înscris separat, însoţit de remiterea lor, procedura transmiterii prin gir nefiind obligatorie.
Acceptarea titlurilor de credit drept gaj, pentru a fi asiguratorie, impune avalizarea lor de
către un garant (de preferinţă o altă bancă): în cazul în care debitorul (trasul) nu plăteşte,
avalistul va plăti în locul său. Astfel, o garanţie reală - gajul - este dublată de o garanţie
personală, respectiv avalul dat de un terţ.
● creanţele şi drepturile necorporale;
De multe ori, debitorii deţin înscrisuri care evidenţiază dreptul lor de a încasa o sumă,
documente care însă nu pot fi transmise prin gir. Astfel de exemple sunt acreditivele
documentare irevocabile deschise în favoarea lor. Utilizarea acestora drept gaj presupune
transmiterea dreptului de încasare prin cesiune. Cesiunea se face în favoarea băncii
creditoare, cu menţiunea că a fost realizată cu titlu de gaj: dacă debitorul nu plăteşte la
scadenţă, banca - în baza titlului cesionat (de exemplu, un acreditiv) - este în măsură să
încaseze contravaloarea acestuia, având documentele depuse de exportator pentru marfa
livrată. Desigur, există riscul ca documentele prezentate de către client să nu fie în ordine şi
deci, banca să se afle în imposibilitatea de a-şi încasa banii.
● hârtiile de valoare;
Atât obligaţiunile cât şi acţiunile deţinute de client pot fi gajate, procedura fiind diferită
în funcţie de tipul acestora: cele nominative se gajează prin transfer şi se înscriu în registrele
firmei emitente cu menţiunea "pentru clauză de garanţie"; cele la purtător se pot gaja prin
simpla lor remitere de la debitor la creditor. În practică însă, în ambele cazuri, se întocmeşte
un act care conţine: părţile implicate (debitorul, creditorul sau un terţ, de exemplu o altă
bancă), denumirea şi numărul de identificare ale fiecărui titlu, valoarea nominală, valoarea
garantată şi valoarea de piaţă a hârtiilor de valoare. Problema gajului asupra acestor titluri
este legată de păstrarea în timp a valorii, care este determinată de preţul lor pe piaţa de
capital.
● bunurile mobile corporale;
Bunurile debitorului (de exemplu, stocuri) pot fi gajate direct în favoarea creditorului
sau se transmite doar titlul ce reprezintă marfa (de exemplu, conosament, recipisă warant
sau un alt titlu de depozit). În cazul conosamentului, care este un titlu de proprietate asupra
mărfii, andosarea lui în alb sau la ordinul băncii dă dreptul acesteia ca la scadenţa creditului,
dacă debitorul nu plăteşte, să vândă marfa la care conosamentul face referire. Şi în acest
caz apar riscuri pentru creditor legate de păstrarea valorii în timp a bunurilor, dificultatea
transformării lor rapide în numerar etc.

(3) Depozitul bancar este o garanţie materială directă sub forma unei sume de bani
depuse de debitor la o bancă în favoarea creditorului, în anumite condiţii prestabilite şi
comunicate băncii de către debitor.
La prima vedere, depozitul bancar este o garanţie ideală. Cu toate acestea, clienţii
care oferă drept garanţie un depozit bancar nu sunt debitorii doriţi de bancă. Depozitul
bancar îndeplineşte cele mai multe din cerinţele unei garanţii: este accesibil oricând; se
constituie sub forma unei sume fixe, cunoscută de bancă; în cazul în care este creat în altă
monedă decât cea a creditului, la stabilirea nivelului depozitului drept garanţie banca trebuie
să aibă în vedere riscurile rezultate din fluctuaţiile ratei de schimb a celor două monede (a
depozitului şi a creditului). Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile la scadenţă, banca
creditoare îşi recuperează sumele din depozitul constituit la ea la sau o altă instituţie de
credit.

6
 În cazul în care depozitul se creează la o altă bancă, în vederea emiterii de către
aceasta a unui angajament de plată în favoarea băncii creditoare sunt utilizate de fapt două
garanţii:
● garanţia reală, respectiv depozitul bancar constituit la o terţă bancă în vederea asumării
angajamentului de plată faţă de banca creditoare;
● garanţia personală, respectiv garanţia de plată, documentul prin care banca depozitară
se angajează să plătească băncii creditoare, în cazul în care debitorul respectiv nu va
rambursa creditul. Această garanţie de plată se regăseşte sub forma scrisorii de garanţie
bancară de rambursare a creditului.
Depozitul bancar este uşor de evaluat şi, dacă nu este exprimat într-o altă monedă
decât cea a creditului, nu este dificil de încasat în situaţia în care debitorul nu plăteşte ratele
scadente.
Dezavantajul depozitului bancar este legat de faptul că o bancă nu poate lua ca
angajament legal de plată în favoarea unui terţ, propriile sale pasive. Aceasta ar putea părea
o afirmaţie care nu are legătură cu problema constituirii unui depozit bancar drept garanţie,
dar nu trebuie uitat faptul că numerarul depozitat în bancă se reflectă, din punct de vedere
contabil, în pasivul bilanţului său. Acest neajuns poate fi evitat dacă depozitul este constituit
la o altă bancă. Aceasta poate emite o garanţie în favoarea băncii creditoare, proces care
însă este dificil şi costisitor. În evaluarea cheltuielilor bancare asociate constituirii depozitului
şi emiterii garanţiei pot apărea dificultăţi care conduc la creşterea costului creditului.

B. Garanţiile personale

(a) Garanţia bancară este un angajament scris asumat de o bancă în favoarea unei
persoane (beneficiar), de a plăti acesteia o sumă de bani, în cazul în care o altă persoană
(ordonator), în contul căreia se emite garanţia, nu a onorat o anumită obligaţie asumată
printr-un contract faţă de beneficiarul garanţiei. În România, garanţia bancară este denumită
cel mai adesea scrisoare de garanţie bancară.
Banca nu garantează fapte, ci preia o obligaţie de plată, obligaţia sa fiind, în acelaşi timp,
subsidiară obligaţiei principale a debitorului. Deoarece constituie un act juridic cu implicaţii
patrimoniale, scrisoarea de garanţie bancară trebuie, în mod obligatoriu, să îndeplinească anumite
condiţii de fond şi formă care să poată permite utilizarea ei corespunzător scopului urmărit.
Deşi există o mare diversitate în reglementările privind garanţiile bancare,
determinată de dreptul naţional al fiecărui stat, acestea întotdeauna conţin anumite
elemente:
- părţile implicate: ordonatorul este cel care solicită emiterea garanţiei; banca garantă este
cea care emite garanţia; beneficiarul este cel în favoarea căruia se emite garanţia;
- obiectul garanţiei este dat de obligaţia asumată prin contract;
- valoarea garanţiei reprezintă suma de bani pe care banca garantă se obligă să o
plătească beneficiarului garanţiei; ea trebuie să fie fixă şi se stabileşte în strictă
concordanţă cu obiectul garanţiei;
- formula de angajament al băncii este textul din garanţie, prin care banca garantă se
obligă la plată;
- condiţiile şi modul de executare se referă la documentele pe care beneficiarul garanţiei
trebuie să le prezinte băncii garante pentru a încasa contravaloarea garanţiei;
- valabilitatea garanţiei reprezintă perioada de timp în cadrul căreia banca garantă este
angajată la plată; ea este trecută sub forma unei date fixe, până la care beneficiarul
poate solicita executarea garanţiei;
- clauza de legislaţie priveşte legea care guvernează garanţia în caz de litigiu, fiind stabilită
de garant după principiul jurisdicţiei locului unde a fost emisă garanţia;
- clauza de reducere a responsabilităţilor garantului se referă la diminuarea obligaţiilor sale
de plată proporţional cu plăţile făcute în contul garanţiei;

7
- clauza de identificare priveşte textul din garanţie prin care se solicită beneficiarului ca
cererea de executare a garanţiei să fie însoţită de un document ce atestă autenticitatea
semnăturilor solicitantului;
- semnătura băncii garante, autografă, alături de numele patronimic.
De regulă, fiecare element al garanţiei constituie obiect de negociere între parteneri.
Odată textul ei convenit, ordonatorul garanţiei solicită băncii sale emiterea garanţiei, după
care aceasta este transmisă beneficiarului direct sau prin intermediul băncii care îl
deserveşte.
În domeniul garantării creditelor de export sunt utilizate instrumente specifice,
emise de instituţiile de finanţare a exporturilor. Rolul acestor garanţii este diferit de cel al
scrisorilor de garanţie bancară. În practica financiar-bancară, ele sunt cunoscute sub
denumirea de garanţie bancară şi garanţie financiară.
Garanţia bancară este acordată de instituţia de finanţare a exporturilor băncilor
comerciale care au finanţat exportul. Prin acest tip de garanţie, instituţia specializată poate
acoperi integral sau parţial valoarea creditului, preluând riscul de neplată al importatorului
privind ratele scadente şi dobânzile, precum şi riscurile politice. Avantajul este dat de faptul
că riscurile se pot acoperi 100%.
Garanţia financiară este acordată, de asemenea, de instituţiile de finanţare a
exporturilor, băncilor comerciale care au finanţat exporturile. Acest tip de garanţie se acordă
pentru întreaga sau o parte din valoarea creditului şi serveşte băncilor comerciale ca
instrument de garantare în scopul refinanţării de la alte bănci. Se utilizează în cazurile în
care finanţarea exporturilor a fost realizată parţial de bănci comerciale, parţial de instituţii
specializate.
Garanţii-contragaranţii. Există ţări, în special din Asia şi Africa, în care
angajamentele de plată asumate de băncile străine în favoarea beneficiarilor locali nu sunt
permise prin reglementările interne în materie de garanţii. În aceste ţări nu sunt acceptate
decât garanţiile emise de băncile locale. La baza garanţiei emise de banca locală stă un alt
angajament de plată necondiţionat, egal ca valoare, asumat de o bancă străină (banca
ordonatorului), cunoscut sub denumirea de contragaranţie. Pe baza contragaranţiei, banca
locală emite garanţia în favoarea beneficiarului local. Astfel, în timp ce în cazul garanţiilor
directe există un singur angajament de plată al băncii ordonatorului, în relaţia garanţie-
contragaranţie se disting două angajamente de plată: cel al băncii ordonatorului (banca
străină) către banca beneficiarului (banca locală) şi cel al băncii beneficiarului către
beneficiarul local.
(b) Garanţia societăţilor de asigurare. Societăţile de asigurare, ca instituţii
specializate, practică asigurarea împotriva diferitelor riscuri, sub forma poliţei de asigurare şi
garanţiei societăţilor de asigurare. La baza emiterii poliţei de asigurare stă contractul de
asigurare, ca document încheiat între societatea de asigurare şi beneficiarul asigurării. Deci,
spre deosebire de celelalte tipuri de garanţii prin care garantul acoperea obligaţiile
debitorului, de data aceasta însuşi beneficiarul (creditorul) cere acoperirea obligaţiilor
debitorului. Astfel, în cazul unei vânzări pe credit, furnizorul (creditorul, beneficiarul poliţei)
poate încheia cu o societate de asigurări un contract de asigurare a creditului. Prin acest
contract, societatea de asigurare se obligă ca, în cazul în care debitorul principal nu îşi
îndeplineşte obligaţiile, să ramburseze ea creditul. Pentru acest serviciu, societatea de
asigurări emite o poliţă de asigurare iar beneficiarul plăteşte o primă de asigurare. Poliţa de
asigurare este negociabilă, astfel încât creanţa asupra debitorului poate fi transmisă de
beneficiar unei terţe persoane. Ca dezavantaj, apare procedura de execuţie, care presupune
expertiza agentului de asigurări pentru a constata dauna şi întinderea ei.
Societăţile de asigurare emit şi garanţii asemănătoare garanţiilor bancare, cunoscute
sub denumirea de garanţii ale societăţilor de asigurare, caz în care ele nu apar ca
prestatoare de servicii, ci în calitate de garanţi.
(c) Scrisoarea de credit comercială „stand-by” este o variantă a acreditivului
documentar irevocabil. Întrucât legislaţia SUA interzice băncilor americane să emită orice
garanţii materiale în favoarea clienţilor lor, dar le permite să emită scrisori de credit
comerciale (care sunt angajamente proprii), acestea sunt utilizate pentru garantarea plăţii

8
altor obligaţii decât cele pure de plată. Spre deosebire de garanţia bancară, în cazul scrisorii
de credit comerciale „stand-by”, debitorul principal este banca emitentă care se angajează la
plată în nume propriu, devenind obligată direct.
(d) Titlurile de credit acceptate şi avalizate pot fi utilizate ca modalităţi de
garantare, ele oferind beneficiarului lor dreptul necondiţionat de a încasa suma înscrisă pe
titlu, la scadenţele convenite, pe baza simplei promisiuni de plată. Atât cambia cât şi biletul la
ordin pot fi scontate, rescontate, forfetate sau transmise prin gir fără restricţii, ceea ce
permite recuperarea sumei înainte de scadenţă sau, în cazul girului, efectuarea unei plăţi.
Banca ce dă avalul se obligă întotdeauna solidar cu cel pentru care a dat avalul, obligaţia
băncii fiind una autonomă, abstractă şi necondiţionată.
Tehnicile şi metodele utilizate pentru evitarea sau atenuarea riscului de
nerambursare a ratelor scadente şi de neplată a dobânzii, reclamă cunoaşterea ansamblului
metodelor folosite pe plan mondial în acest sens şi a domeniului în care acestea pot fi
utilizate, cunoaşterea reglementărilor şi a uzanţelor specifice în anumite domenii (titluri de
credit, asigurări, reasigurări, acreditive etc.) dar şi evaluarea anticipată şi cât mai realistă a
riscurilor ce pot apărea.

4.3. Asigurarea creditelor

Problema esenţială a asigurării creditelor o reprezintă riscurile care formează obiectul

acestora. Principalele categorii de riscuri care pot fi asigurate sunt:
- riscurile comerciale care includ: insolvabilitatea cumpărătorului sau incapacitatea
acestuia de a achita la termenele prevăzute ratele de dobândă şi dobânzile scadente;
refuzul de plată al cumpărătorului (reaua credinţă), cu toate că livrările sau prestările
corespund condiţiilor contractuale;
- riscurile necomerciale care cuprind: riscul de război, revoluţie şi alte evenimente cu
implicaţii asupra operaţiunilor în cauză; anularea sau neînnoirea autorizaţiei de export
sau import; exproprierea sau alte măsuri ale autorităţilor care împiedică plata. Unele state
includ în riscurile necomerciale şi pe cele rezultând din calamităţi naturale: cutremure,
inundaţii, uragane, erupţii vulcanice etc.
- riscurile monetare se referă la: riscul creşterii preţului şi riscul valutar determinat de
modificarea cursului dintre moneda naţională şi moneda de contract.
Riscurile asigurate diferă de la ţară la ţară şi sunt în funcţie de gradul de dezvoltare a
instituţiilor de asigurare din ţara respectivă şi fondurile puse la dispoziţie în acest scop.
În general, toate instituţiile de asigurare acceptă asigurarea împotriva riscurilor
comerciale. Un număr însemnat de instituţii asigură şi împotriva riscurilor necomerciale şi a
celor monetare.
În majoritatea statelor au fost create instituţii specializate de asigurare a creditelor de
export. Deseori, aceste instituţii îndeplinesc dubla funcţie de instituţie de asigurare şi de
instituţie specializată în finanţarea exporturilor. Aceste instituţii, direct sau indirect, sunt
controlate şi sprijinite de statele respective.
Astfel de organisme specializate de mobilizare, garantare şi asigurare a creditelor s-
au creat în:
- Elveţia: Departamentul Confederaţiei Elveţiene, statul însuşi acordând garanţii, încasând
primele de asigurare şi plătind despăgubiri în caz de daune;
- Japonia: Secţia de asigurare a exporturilor din cadrul Ministerului pentru Comerţ
Industrial şi Industrie;
- Canada: Societatea de asigurare a creditului de export (Export Credit Insurance
Corporation - ECIC), societate anonimă, controlată în întregime de guvernul canadian;
- Franţa: Compania franceză de asigurare pentru creditul de export (Compagnie Francaise
d`Assurance pour le Crédit á l`Exportation - COFACE), o societate mixtă, de stat şi
particulară, creată în anul 1928, care acordă asigurări pentru acoperirea riscurilor
valutare, asigurări suplimentare pentru garanţii şi contragaranţii etc.;
- Anglia: Departamentul pentru garantarea creditelor de export (Export Credit Guaranty
Department - ECGD), creat în anul 1949, care face parte din Ministerul Comerţului;

9
 acordă asigurări împotriva pretenţiilor nejustificate ale cumpărătorilor, împotriva fluctuaţiei
valutei de contract;

Asigurarea se face într-o anumită proporţie faţă de valoarea creditului acordat, o

parte din risc suportându-l şi furnizorul sau cumpărătorul, după caz. De regulă, riscurile
comerciale sunt acoperite într-o proporţie de 75-90% şi chiar 100% din valoarea creditului,
iar cele politice, în proporţie de 85-95% şi uneori chiar de 100%.
Asigurarea creditelor se materializează într-un document - contractul de asigurare -
iar pentru obţinerea ei se plăteşte prima de asigurare. În funcţie de legislaţia naţională,
practica instituţiilor de finanţare a exporturilor (care condiţionează acordarea creditului de
existenţa asigurării) şi clauzele din contractul comercial internaţional, prima de asigurare
poate fi suportată de importator sau de exportator. Cel mai adesea, direct sau indirect (prin
includerea în preţ), prima se suportă de importator. Nivelul primei de asigurare variază în
funcţie de calitatea beneficiarului creditului de finanţare şi categoria de risc.
Sistemul asigurării şi garantării creditelor de export, de regulă, face parte integrantă
din programele naţionale de promovare a exporturilor ţării respective, statul suportând din
buget o parte din pierderi.
Beneficiarul poliţei de asigurare emisă de organismele specializate este exportatorul
sau banca sa. Condiţiile care i se cer sunt: să fie rezident legal al ţării respective, să exporte
mărfuri provenind din acea ţară.
Deseori, beneficiarul poliţei de asigurare poate fi o bancă sau o instituţie finanţatoare
din ţara respectivă, dar care a solicitat credit pe termen mijlociu sau lung direct
cumpărătorului străin sau băncii sale. Acesta este cazul finanţării prin credit cumpărător,
când se urmăreşte ca achitarea mărfii procurate din ţara finanţatoare să se facă integral la
livrare.

Reasigurarea este operaţiunea prin care o societate de asigurări, la rândul ei, se

asigură la o altă instituţie specializată, împotriva riscurilor pe care s-a angajat să le acopere
prin contractele de asigurare încheiate cu clientela sa. În cazul reasigurării are loc o preluare,
de fapt, a riscurilor în condiţii precis determinate, de către o altă instituţie specializată în
astfel de operaţiuni. În cazul unor tranzacţii importante, de valori mari, reasigurarea se poate
realiza pe baza unui acord global între societăţile de asigurare partenere, stabilind obligaţia
cedării şi, respectiv, preluării unui anumit număr sau a anumitor categorii de riscuri în
întreaga activitate, pe parcursul mai multor ani.

10