Capitolul 7

Creditul extern

Obiectiv: în cele ce urmează prezentăm conceptul de credit extern şi principalele

forme ale creditului extern, insitând asupra caracteristicilor acestora.
iar în partea a doua modul de apariţie a eurovalutelor respectiv a
eurocreditelor şi a pieţei pe care acestea se tranzacţionează.

Noţiuni cheie:credit extern, credit roll – over, eurovalute, eurocredit, piaţa

eurocreditelor.

7.1 Conceptul de credit extern

Creditul extern a devenit o necesitate odată cu dezvoltarea schimburilor

de mărfuri pe plan extern. Vânzarea mărfurilor pe credit a ajuns să se considere,
în perioada postbelică, a fi un factor de sporire a competitivităţii mărfurilor care
circulă pe plan extern. Extinderea schimburilor internaţionale, respectivapariţia
programelor de dezvoltare economică au făcut din creditul extern o prezenţă
obligatorie în relaţiile economice internaţionale.
Creditul extern este un mecanism de mobilizare a resurselor financiare la
nivel internaţional şi de redistribuire a acestora către entităţile care au nevoie de
resurse financiare pentru a face faţă procesului continuu de creştere economică.
Creditul extern se particularizează prin faptul că debitorul şi creditorul
aparţin unor ţări diferite, iar moneda de credit este, pentru cel puţin unul dintre
cei doi participanţi la relaţie, valută.

7.2 Formele Creditului Extern

Creditul extern cunoaşte o mare varietate de forme, fapt pentru care în continuare
vom încerca să prezentăm câteva dintre acestea fără a avea pretenţia de a le fi
epuizat în acest material. Aceste forme ale creditului extern le putem grupa în
forme clasice şi forme speciale.
 7.2.1 Formele clasice

Formele clasice ale creditului extern se pot clasifica în funcţie de diferite criterii.

1. Din punct de vedere al obiectului creditului:

1.1Credit în mărfuri – cunoscut sub denumirea de credit comercial. Nu are ca
obiect marfa propriu-zisă, ci partea din valoarea mărfii neachitată la livrare şi
care urmează a fi achitată eşalonat în timp. La scadenţă debitorul nu restituie
marfa ci contravaloarea ei în valută plus dobânda, tot în valută. Această
formă de creditare este recomandată când ţara care o agreează doreşte să
stimuleze exportul respectivului produs.
1.2Credit în monedă – cunoscut sub denumirea de credit financiar. Obiectul său
îl constituie o sumă de bani avansată de creditor debitorului, urmând ca la
scadenţă debitorul să ramburseze suma respectivă la care se adaugă dobânda.
Este forma clasică a împrumutului bancar.
1.3Credit în credit – are ca obiect încrederea pe care o bancă o acordă clientului
său, garantând pentru acesta faţă de o terţă persoană pentru faptul că clientul
său îşi va onora la scadenţă angajamentele asumate faţă de terţ. Este un
serviciu pentru care banca percepe comision. În cazul în care clientul băncii
nu îşi onorează angajamentele asumate, banca va fi cea care îl va despăgubi
pe terţ. Poate îmbrăca forma avalului bancar, acceptării unei cambii, emiterii
unei scrisori de garanţie bancară.

2. Din punct de vedere al duratei creditului:

2.1Credit pe termen scurt – este creditul care are scadenţa la 6 – 12 luni,
existând şi excepţii în care aceasta ajunge la 2 ani.
2.2Credit pe termen mijlociu – scadenţa acestuia este de până la 5 ani.
2.3Credit pe termen lung – scadenţa acestuia depăşeşte 5 ani, putând să ajungă
chiar la 20 –50 de ani, în cazul în care sunt acordate de instituţii financiare
internaţionale sau grupuri bancare internaţionale.

3. Din punct de vedere al scopului economic:

3.1Credit pentru nevoi sezoniere – se acordă cu scopul de a acoperi decalajul
dintre încasări şi plăţi generat de caracterul sezonier al producţiei şi respectiv
al desfacerii unor produse. De regulă îmbracă forma creditului pe termen
scurt, 3-9 luni, rambursarea trebuind să se realizeze până la sfârşitul anului
calendaristic.
3.2Credit pentru nevoi de balanţă – se acordă cu scopul realizării acoperirii şi
echilibrării soldurilor deficitare ale balanţei de plăţi externe, iar rambursarea
depăşeşte de regulă limita a 12 luni.
3.3Credit pentru investiţii – se acordă pentru a servi finanţării unor obiective
ce privesc dezvoltarea şi reconstrucţia, fiind de regulă credite pe termen lung.
Deoarece sumele acordate ca şi credite pentru investiţii sunt foarte mari ele
pot fi acordate de organisme specializate, de consorţii sau sindicate bancare.
3.4 Credit de export – urmăreşte stimularea exportului. Se evidenţiază două
categorii de credite de export:

3.4.1 Credit de furnizor – debitor faţă de bancă este exportatorul (furnizorul).

Iniţial se aseamănă cu creditul comercial, exportatorul vânzând pe credit
mărfurile. Însă în cazul acestei forme de creditare, exportatorul nu aşteaptă
scadenţa pentru a-şi recupera contravaloarea neîncasată a mărfurilor livrate, ci ia
un împrumut de la o bancă prezentând drept garanţie creanţa pe care o deţine
asupra importatorului (cambie, bilet la ordin, etc.). Banca se poate refinanţa prin
reescontarea titlurilor primite de la exportator. Practic în acest caz creditul
comercial este completat printr-un credit bancar.
3.4.2 Credit de cumpărător – este acordat de către bănci din ţara exportatorului
importatorilor străini pentru ca aceştia să poată achita marfa în momentul în care
aceasta li se livrează. Creditul de cumpărărtor s-a bucurat de un succes mai mare
în rândul clienţilor datorită faptului că:
- se ajunge la un simplu credit bancar,
- exportatorul după ce şi-a încasat banii nu mai este interesat de efectuarea
rambursării sumei băncii aceasta fiind în întregime responsabilitatea
importatorului,
- suma care poate fi acordată ca şi credit este mai mare decât în cazul
creditului de furnizor ceea ce va avantaja importatorul.

4. Din punct de vedere al sursei creditului:

4.1Credit guvernamental – este acordat în general guvernelor ţărilor în curs de
dezvoltare de către guvernele ţărilor dezvoltate, pentru achiziţionarea de
utilaje, echipamente industriale, etc. sub forma vânzării pe credit a acestora
sau a deschiderii de linii de credit în valută.
4.2Credit de firmă – se acordă în cadrul operaţiilor de import – export, putând
îmbrăca două forme:

4.2.1 Credit acordat de exportator importatorului – atunci când acesta

livrează marfa, decontarea urmând să aibă loc ulterior. Formele clasice ale
acestui gen de credit sunt:
a) Credit în cont deschis (sau în cont curent) – când pe baza unei
convenţii exportatorul debitează contul importatorului cu suma
 reprezentând valoarea mărfii livrate, urmând ca pe măsură ce
importatorul achită datoria exportatorul să-i crediteze contul.
b) Credit cambial – când importatorul acceptă cambia trasă asupra sa de
către exportator odată cu livrarea mărfii, sau importatorul se obligă să
efectueze plata la o anumită dată prin emiterea unui bilet la ordin care
intră în posesia exportatorului în schimbul documentelor care atestă
livrarea mărfii.

4.2.2 Importatorul acordă credit exportatorului – sub forma achitării unui

avans înainte de primirea mărfii. Rambursarea nu constă în returnarea
sumei virate ca avans ci în livrarea mărfii. Avansul are formă de credit
doar atunci când este pe termen lung şi reprezintă o pondere însemnată din
contravaloarea mărfurilor livrate, în caz contrar el are doar caracter de
garanţie.

4.3Credit acordat de organisme financiare internaţionale. Aici se încadrează

creditele acordate de exemplu de FMI, BIRD, BERD. Este important de
reţinut că atât modul de acordare diferă de la o instituţie la alta, cât şi scopul
în care sunt acordate. De asemenea resursele pe baza cărora se acordă sunt
mobilizate diferit de la o instituţie la alta

5. Din punct de vedere al modului de acordare:

5.1Credit obişnuit – este cel acordat pe baza contractului conform condiţiilor
stipulate în acesta. Este în general acordat de către băncile comerciale.
5.2Credit de asistenţă ‘stand-by’- este o sumă plafonată pe care instituţia
creditoare o ţine la dispoziţia debitorilor care pot face uz de aceasta pe
măsura apariţiei nevoilor pentru care a fost acordat creditul. Este cunoscut şi
sub denumirea de ‘linie de credit’.
5.3Credit revolving – se caracterizează prin faptul că prin rambursarea sa
anticipată se reconstituie dreptul debitorului de a primi un nou credit în cadrul
termenului, sumei şi a dobânzii stabilite în contractul anterior.
5.4Credit roll-over – este un credit cu dobândă variabilă, care se reconsideră la
sfârşitul unei perioade numită ‘perioadă de dobândă’. În cazul acestui tip de
credit banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânda în cursul perioadei
pentru care a acordat respectivul credit. Debitorul are dreptul de a opta pentru
refuzarea sau acceptarea noului nivel al dobânzii. Dacă nu acceptă noul nivel
al dobânzii practic creditul devine scadent la finele perioadei de dobândă care
ajunge la final. În momentul încheierii contractului de creditare, se precizează
în contract piaţa de referinţă avută în vedere pentru calcularea dobânzii şi
 marja (de ex. LIBOR + marja). În fapt marja este cea care se negociază
efectiv între debitor şi creditor, LIBOR-ul fiind calculat şi publicat.
5.5Credit obligatar – beneficiar al creditului este instituţia care emite
obligaţiuni, creditorii fiind cei care cumpără aceste titluri. Este o modalitate
de creditare pe termen mijlociu şi lung, creditorul încasând dobânda
bonificată de aceste titluri. Creditorul poate să recupereze sumele investite
înainte de scadenţa obligaţiunilor prin vinderea lor la bursă dacă acestea sunt
cotate pe o piaţă bursieră. Dacă nu sunt titluri cotate la bursă fie aşteaptă
scadenţa fie le vinde instituţiei emitente dacă aceasta doreşte să răscumpere
titlurile înainte de scadenţă.

7.2.2 Forme speciale ale creditului extern

Forme speciale ale creditului extern:

1. Forfetarea – este utilizată de către furnizori (exportatori) atunci când doresc

să îşi mobilizeze mai rapid creanţele acumulate de la clienţi (importatori) de
genul cambii sau bilete la ordin. Cumpărătorul acestora (forfetistul) renunţă
expres la dreptul său de recurs împotriva fostului deţinător al titlurilor. Am putea
să asemănăm forfetarea cu o scontare care însă nu este obligatoriu a fi realizată
de către o bancă (deşi nu e exclus ca această operaţie să fie realizată de către
bănci specializate) ci poate fi efectuată de către o societate specializată ce are ca
obiect de activitate forfetarea. Vânzătorul creanţelor (exportatorul) va încasa
valoarea nominală a titlurilor mai puţin taxa de forfetare încasată de către
societatea care a cumpărat creanţele. Taxa de forfetare este echivalentul ratei
scontului. Putem spune că forfetarea este varianta comercială a scontării bancare,
unii numind-o chiar scontare comercială.Taxa de forfetare este compusă din
dobânda pe care societatea de forfetare o percepe clientului la care se adaugă o
primă de asigurare pe care acesta o adaugă pentru a se acoperi împotriva
riscurilor pe care şi le-a asumat prin acceptarea creanţelor exportatorului.
Dezavantajul este că forfetarea are un cost mai ridicat decât scontarea.
În esenţă forfetarea este o scontare fără recurs a unor titluri de credit.

2. Factoring –ul internaţional – este o operaţiune prin care exportatorul vinde

creanţele sale comerciale concretizate în facturile de încasat unei societăţi
specializate numită societate de factoring. În prezent această operaţiune este
oferită ca şi serviciu şi de băncile comerciale. Participanţii la operaţia de
factoring sunt:
- factorul – adică firma specializată
 - aderentul – firma care vinde creanţele (facturile), deci furnizorul de bunuri
şi servicii
- clientul – cumpărătorul care trebuie să achite facturile.
Aderentul îşi asumă obligaţia de a prezenta factorului toate facturile, iar acesta
are privilegiul de a putea selecta facturile care vor intra în procesul de factoring.
Alege de regulă facturile pe care le consideră sigure.

În cazul factoring-ului internaţional intervin doi factori:

- import – factorul: acesta activează în ţara importatorului. Este cel care se va
angaja în numele clientului să plătească contravaloarea facturilor emise pe
numele importatorului;
- export – factorul: acesta activează în ţara exportatorului. Este cel care va
cumpăra facturile de la exportatori (aderenţi) urmând să le încaseze prin
intermediul import – factorului de la importatori. Import factorul va furniza
informaţii despre importatori export factorului.
Pentru serviciile pe care le oferă clienţilor lor factorii sunt remuneraţi pe
baza unui comision la care pot să adauge o dobândă dacă avansează fonduri
anticipat.

Astfel în funcţie de momentul în care factorul efectuează plata către

exportator putem întâlni:
- factoring de finanţare – când plata facturilor se realizează înainte ca
acestea să fi fost încasate de către factor de la client (importator);
- factoring la scadenţă - când plata facturilor se realizează după ce acestea
au fost încasate de către factor de la client (importator).
Dobânda este adăugată comisionului în prima formă de factoring.
Dezavantajul major se consideră a fi costul ridicat dat fiind faptul că nici
comisionul nu este mic şi nici dobânda atunci când factorul percepe şi dobândă.

3.Leasing – ul – sau creditul-contract de închiriere1 reprezintă un contract prin

care firma de leasing închiriază un bun aflat în proprietatea sa unui client care se
angajează să plătească lunar o „chirie”, la finele contractului de leasing acesta
putând să renunţe la bunul achiziţionat prin leasing sau să îl păstreze, în acest caz
trebuind să plătească valoarea reziduală a bunului.
Avantajul celor care optează pentru achiziţionarea prin leasing a unui bun
este că nu sunt nevoiţi să mobilizeze sume însemnate în momentul încheierii
contractului şi pot să beneficieze de bunul dobândit prin leasing atâta vreme cât
doresc.
1
Drăgoescu E., Relaţii valutare, financiare şi de credit internaţionale, Ed. Dimitrie cantemir, Tg. Mureş, 2000,
pp.374
 Nu există obligativitatea cumpărării efective a bunului care face obiectul
contractului de leasing. Beneficiarul unui asemenea contract luând decizia de a
plăti preţul rdus al bunului nuai dacă doreşte.
În cazul leasing-ului internaţional practic exportatorul vinde marfa unei
societăţi de leasing, care de regulă efectuează plata imediat sau într-un interval
de timp scurt.
Societatea de leasing încheie cu importatorul contractul de leasing pe
baza căruia va recupera suma plătită exportatorului însă în timp, acordând astfel
un credit importatorului pentru care încasează chiria în care este cuprinsă şi
dobânda percepută de la importator.

Testarea cunoştinţelor
1. Ce este un credit extern?
2. În ce constă creditul de furnizor?
3. Ce se înţelege prin credit în credit?
4. Caracterizaţi creditul de firmă.
5. Ce asemănări şi deosebiri găsiţi între creditul revolving şi creditul roll
over?
6. Există asemănări între scontare şi forfetare? În ce constau acestea?
7. Ce este factoring-ul?
8. Prin ce se particularizează factoring-ul internaţional?
9. Care este diferenţa între leasing şi credit?

Bibliografie

1. Ciobanu Gheorghe & colectiv: „Tranzacţii Economice Internaţionale”,

Ed. Imprimeria Ardealul, Cluj –Napoca, 2004
2. Drăgoescu Elena: „Relaţii valutare financiare şi de credit internaţionale”,
Ed. Dimitrie Cantemir, Târgu Mureş, 2000
3. Dufloux Claude, Margulici Laurent, Finances Interantionales et Marches
de Gre a Gre, ed. II, Ed. Economica, Paris, 1997
4. Gaftoniuc Simona: „Finanţe Internaţionale”; Ed. Economică Bucureşti,
2000
5. Kiriţescu Costin, „Relaţii Valutare şi Financiare Internaţionale, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti”, 1978
6. Levich Richard M., International Financial Markets, ed. 2, Ed. McGraw
Hill International, Boston, 2001
7. Mishkin Frederic S., Money, „Banking and Financial Markets”, ed. III,
Harper Collins Publishers, New York, 1992
8. Voinea Gheorghe, “Mecanisme şi tehnici valutare şi financaire
internaţionale”, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003
 Capitolul 8

Europieţe, Eurovalute, Eurocredite, Euroobligaţiuni

Obiective: Acest capitol se axează pe clarificarea noţiunilor de eurovalute,

eurocredite, euroobligaţini, urmărind geneza acestora şi evoluţia
pieţelor pe care se tranzacţionează. Este important de reţinut că nici
una dintre aceste noţiuni nu sunt legate de moneda unică europeană
(euro), ele apărând cu mult înainte de aceasta.

Noţiuni cheie: europieţe, centre off shore, pieţe off shore, eurovalute,
eurocredite, euoobligaţiuni.

8.1 Europieţele

Înainte de a fi introdus termenul de europieţe se vorbea fie despre piaţa

naţională fie de piaţa internaţională dar cu sensul de piaţă străină, fiecare dintre
pieţele amintite fiind supusă unui set de reguli stricte care trebuiau respectate.
Europieţele se caracterizează prin faptul că sunt libere şi se dezvoltă independent
de regulile obişnuite şi beneficiază de imunitate juridică şi fiscală. Sunt în fapt
ceea ce putem numi pieţe off shore.
Odată cu apariţia lor şi în speţă cu a noţiunii de eurovalute, termenul de
off shore a căpătat un nou înţeles. Iniţial acest termen avea două sensuri:
- primul era calificativul dat achiziţiilor realizate din străinătate de guvernul
american în cadrul politicii sale de ajutor internaţional;
- al doilea lărgea cadrul de cuprindere al termenului desemnând toate operaţiile
făcute în exteriorul ţării.
Cel de al treilea sens, apărut odată cu noţiunea de eurovalute se referă la
un centru bancar sau financiar off shore definit ca şi o zonă geografică în care
instituţii bancare sau financiare de orice origine îşi desfăşoară activitatea în mod
liber, în eurovalute sau eurodevize, cu condiţia ca clientela să fie formată din
persoane nerezidente în zona respectivă.
Există mai multe categorii de centre financiare off shore2:
2
Dufloux Claude, Margulici Laurent, Finance Internationales et Marches de Gre a Gre, Ed. Economica, Paris,
1997, pp.16
 - centre pur contabile şi juridice – de genul o cutie poştală într-un paradis
fiscal (insulele Bahamas şi Cayman, Panama) ;

- centre ‚exotice’, dar operaţionale, situate în ţări a căror putere economică

este insuficientă pentru a justifica asemenea activităţi financiare (Hong
Kong, Singapore, Bahrein);

- centre tradiţionale europene: Londra, Luxembourg;

- centre pe care le putem trece la categoria paradoxuri deoarece este vorba

despre operaţiuni off shore realizate on shore. Un exemplu va clarifica
această ‚anomalie’. Prima situaţie de acest gen a apărut în decembrie 1981
la New York, când a fost acceptată de către autoritatea monetară
americană crearea IBF (International Banking Facilities). Este vorba
despre deschiderea de conturi în dolari americani în bănci din statul New
York de către nerezidenţi permiţându-se băncilor americane ca depozitele
astfel constituite să fie repatriate în ţara de origine a deponenţilor, astfel o
parte din eurodolari luând altă destinaţie decât piaţa Londrei 3. Practic
băncile americane au la dispoziţie un set de conturi, de înregistrări
contabile pe baza cărora nerezidenţii pot constitui depozite bancare în
condiţii mai avantajoase decât rezidenţii americani deoarece aceste
depozite se bucură de o serie de avantaje:
o lipsa cerinţelor cu privire la rezervele minime obligatorii;
o inexistenţa unor limite la dobânzile bonificate depozitelor;
o inexistenţa obligativităţii asigurării federale a depozitelor constituite
în cadrul IBF.
Restricţiile la care sunt supuse se referă la:
- nu pot face uz de acestea decât nerezidenţii;
- sumele din aceste depozite nu pot fi utilizate pentru realizarea
de tranzacţii în Statele Unite ale Americii.
Aceste pieţe pot fi considerate pieţe paralele funcţionând în paralel cu pieţele on
shore, fără să se excludă reciproc.

3
Dufloux Claude, Margulici Laurent, Finance Internationales et Marches de Gre a Gre, Ed. Economica, Paris,
1997, pp.16
 8.2 Eurovalutele şi Pieţele eurovalutelor

Eurovalutele sunt monede scripturale, care iau naştere pe seama

depozitelor bancare constituite în valute liber-convertibile la bănci comerciale
din afara ţării de origine a respectivelor valute, dacă sunt utilizate pentru
acordarea de împrumuturi pe termen scurt unor nerezidenţi ai ţării în cauză4.

Din această definiţie scurtă putem extrage caracteristicile de bază ale unei
eurovalute:
- în primul rând este o monedă liber convertibilă - condiţie esenţială pentru
a deveni euovalută;
- este deţinută de persoane nerezidente ale ţării emitente a monedei;
- sunt depuse în depozite la bănci comerciale care îşi desfăşoară activitatea
în alt stat decât statul emitent al monedei respective.
Deci întotdeauna vor îmbrăca forma monedei sau valutei scripturale şi fiind
depozitate în alt stat decât statul emitent scapă de controlul autorităţii monetare
emitente.
Creditele în eurovalute se acordă pe termen scurt (maxim 5 ani) de către
bănci comerciale ce poartă denumirea de eurobănci. Pot îmbrăca forma liniilor
de credit sau a creditelor revolving.

8.2.1 Apariţia pieţei eurovalutelor

Apariţia pieţei eurovalutelor nu a avut la bază o acţiune premeditată şi a

fost rodul unei combinaţii de factori politici şi economici care au condus la
această inovaţie financiară.
Băncile erau familiarizate cu constituirea de depozite în valută. Cel puţin
în Europa acest lucru era practicat de sute de ani. După cel de al doilea război
mondial, băncile canadiene, englezeşti şi elveţiene au acceptat constituirea de
depozite în dolari americani fără nici o rezervă, pe care apoi le-au plasat în
instrumente ale pieţei monetare americane prin intermediul băncilor de
corespondent pe care le aveau la New York. Noutatea a apărut la începutul anilor
’50, când acestea au decis să acorde credite pe baza acestor depozite în Europa
pentru a sprijini comerţul extern sau alte proiecte economice şi aşa putem spune
că au apărut eurodolarii.

4
Drăgoescu E., Relaţii valutare, financiare şi de credit internaţionale, Ed. Dimitrie cantemir, Tg. Mureş, 2000,
pp.385
 Oferta de eurodolari putem spune că a existat tot timpul dat fiind faptul
că mărfuri precum petrolul sau metalele preţioase au avut tot timpul preţurle
exprimate în dolari americani. În plus dolarul era utilizat de europeni în
elaborarea balanţei de plăţi externe, respectiv în stingerea obligaţiilor generate de
tranzacţiile comerciale ca măsură de acoperire împotriva riscului valutar. Oferta
de eurodolari a fost îmbogăţită şi în 1953 în urma războiului din Coreea şi a
războiului rece dintre SUA şi URSS. Astfel, URSS şi statele din estul Europei
erau reticente la ideea de a depozita dolarii americani de care dispuneau în bănci
de pe teritoriul SUA, existând posibilitatea ca SUA să blocheze conturile şi să
ajungă în imposibilitatea de a dispune de sumele respective. Aşa că au decis să
depună dolarii în conturile a două filiale ale unei bănci sovietice, una fiind
implantată la Londra (Moscow Narodny Bank), iar cealaltă la Paris (Banque
Commerciale pour l’Europe du Nord – BCEN). Indicativul telex pentru banca de
la Paris (BCEN) era ‚EUROBANK’. Dolarii depozitaţi în aceste bănci plecând
de la indicativul telex au început să fie denumiţi eurodolari.

Dintre cauzele economice care au condus la dezvoltarea acestei pieţei amintim:

- criza lirei sterline din 1957 când Banca Angliei a interzis băncilor engleze
să finanţeze schimburile externe derulate cu statele care nu făceau parte
din zona lirei sterline, respectiv să acorde credite externe în lire sterline.
Soluţia găsită de băncile engleze a fost aceea de a recurge la depozitele
constituite în dolari asupra cărora Banca Angliei nu putea formula nici o
restricţie, tranzacţiile în dolari americani nefiind reglementate de aceasta.
Odată găsită soluţia, a crescut cererea băncilor engleze de constituire de
depozite în dolari, pentru a le face atractive oferind o dobândă sensibil mai
mare;
- în 1958 principalele state europene şi-au declarat convertibilitatea externă
a monedelor, ceea ce a constituit un atu pentru dezvoltarea pieţei
eurovalutelor;
- Statele Unite au dat un impuls involuntar dezvoltării acestei pieţe datorită
rigidităţii sistemului bancar creată prin reglementările valabile la începutul
anilor ’60:
o 1957 -1964 guvernarea Kenedy în dorinţa de a stopa inflaţia decide
să restabilească Regula Q prin care se limitează remunerarea
depozitelor bancare. Astfel din Ianuarie 1957 până în Noiembrie
1964 dobânda bonificată la depozitele bancare constituite pe o
perioadă mai mică de 90 de zile a fost fixată la maxim 1%. Era clar
că deponenţii preferau altă variantă de păstrare a banilor lor şi şi-au
încreptat atenţia spre eurovalute.
 o 1965 – 1968 prin Foreign Credit Restraint Program se limita
volumul creditelor care putea fi acordat străinilor de către băncile
americane, în această categorie fiind încadrate şi subsidiarele
firmelor americane multinaţionale, respectiv se impuneau limite
pentru investiţiile directe străine pe care le puteau realiza firmele
americane.
o Un impuls a fost dat şi de reglementările puse în practică de băncile
europene. Astfel în 1970, Bundesbank cere străinilor care au
constituite depozite în mărci germane în băncile germane să depună
o parte din bani într-un depozit fără dobândă, în încercarea de a
limita cererea de mărci germane a persoanelor nerezidente în
Germania. A renunţat la această măsură în 1974.
o Măsuri asemănătoare ia în 1970 şi Elveţia care instituie un sistem de
dobânzi penalizatoare aplicate depozitelor în franci elveţieni
constituite de persoane nerezidente ale Elveţiei în bănci elveţiene,
tot cu scopul de a diminua cererea nerezidenţilor pentru francul
elveţian. A renunţat la aceste penalizări în 1979

Reacţia deponenţilor nerezidenţi la măsurile luate de germani şi elveţieni

a fost că aceştia au constituit depozitele în DEM sau CHF pe care le deţineau
într-o bancă din alt stat, de exemplu în Franţa contribuind la creşterea ofertei de
eurovalute.

Astfel, dacă la început piaţa eurovalutelor putem spune că a fost în esenţă

o piaţă a eurodolarului, începând cu anii ’70 acesta ajunge să deţină 75%-80%
din piaţă, pentru ca la mijlocul anului 2000 structura pieţei eurovalutelor să
înregistreze următoarea situaţie: euro USD 49%, euro EUR 28%, euro JPY 8%,
euro GBP 7%, euro CHF 3%, altele (euro AUD, euro CAD, euro NZD) 5%.

8.2.2 Crearea eurovalutelor

Crearea eurovalutelor are la bază fenomenul de multiplicare a monedei

prin acordarea şi rambursarea creditelor în cont. Pentru ca o sumă de bani să
constituie bază pentru crearea de eurovalută, condiţia este ca deţinătorul ei să o
depună spre fructificare la o bancă comercială (singurul tip de bancă ce are o
asemenea atribuţie – de fructificare -) din străinătate, nu din ţara de origine a
valutei.
De exemplu, o firmă franceză dispune de 10 mil. USD pe care îi depune
la o bancă din Londra. Pe baza acestui depozit banca londoneză acordă un credit
de 8 mil. USD unei firme germane. Putem în acest moment să afirmăm că am
asistat la emisiunea de 8 mil. eurodolari, care se adaugă ca putere de cumpărare
celor 10 mil. USD existenţi deja pe piaţa europeană, fără ca din USA să fi avut
loc o ieşire suplimentară de dolari (8 mil. mai precis). Diferenţa de 2 mil. USD
presupunem că este suma pe care banca trebuie să o menţină în casă (ca
lichiditate). Coeficientul de lichiditate practic este de 20%, multiplicatorul m =
1/ 1-a, unde ‘a’ reprezintă partea din depunere care poate fi acordată ca şi credit,
în acest caz 80%.
Piaţa eurovalutelor este o piaţă internaţională a creditului pe termen scurt
care funcţionează paralel cu pieţele valutare fără însă a fi sub controlul vreunei
autorităţi monetare.

8.3 Eurocreditele şi Pieţele Eurocreditelor

Eurocreditele sunt împrumuturi în eurovalute acordate de bănci pe

termen mijlociu (5-15 ani). Prin acordarea eurocreditelor, eurobăncile transformă
în credite pe termen mijlociu depozitele de eurovalute care se constituie pe
termen scurt.

8.3.1 Apariţia pieţei eurocreditelor.

Nu este uşor să fixăm momentul apariţiei pieţei eurocreditelor la o dată

precisă în timp. Iniţial eurocreditele erau aproape în exclusivitate credite pe
termen mijlociu acordat în eurodolari la o dobândă variabilă.
Dezvoltarea lor şi implicit a pieţei eurocreditelor s-a datorat :
- nevoilor de finanţare în creştere ale economiei mondiale de la începutul
anilor ’70 generate de dezvoltarea comerţului internaţional şi de apariţia
unor proiecte economice de mari dimensiuni.
- Şocurilor petroliere din 1973 şi 1979 în urma cărora băncile internaţionale
s-au lansat în ceea ce s-a numit reciclarea petrodolarilor. Practic
excedentele monetare ale unui stat erau utilizate pentru a finanţa deficitul
altuia.
- Criza datoriilor externe a ţărilor din lumea a treia din 1982 a temperat
pentru o vreme operaţiile de pe aceste pieţe;
- Valul de fuziuni şi achiziţii a companiilor americane şi europene lansat în
1988 a oferit însă un nou motiv de creştere a activităţii pe aceste pieţe.
- În prezent, odată cu lansarea fuziunilor şi achiziţiilor bancare se poate
spune că piaţa eurocreditelor are din nou obiect de activitate.

8.3.2 Tipuri de eurocredite. Rolul sindicatelor bancare

Revenind la clasificarea creditelor externe din punct de vedere al duratei lor,
vom vorbi despre :
a) credite pe termen scurt – creditele în eurovalute acordate pe un termen de
până la 5 ani.
b) Credite pe termen mijlociu – eurocreditele acordate pe un termen de 5 –15
ani.
c) Credite pe termen lung – eurocreditele acordate pe termen mai lung de 15 ani,
în acest caz însă vorbim despre creditele obligatare sau despre
euroobligaţiuni.

Eurocreditele sunt acordate în sume mari, beneficiarii fiind de regulă

guverne, agenţii guvernamentale, societăţile multinaţionale, sau autorităţile
locale.
Dat fiind sumele mari vehiculate prin intermediul lor, eurocreditele sunt
acordate de regulă de sindicate bancare internaţionale, constituite în acest scop,
care remit integral debitorilor suma solicitată.
Sindicatul bancar internaţional apare astfel ca fiind creditor direct.
Apariţia sa a permis:
- sporirea cuantumului creditului acordat în eurovalute;
- mărirea termenului de acordare;
- diminuarea riscului pe care fiecare bancă şi-l asumă, prin dispersarea lui
asupra unui număr mai mare de participanţi la acordarea creditului.
- Etc.
Pentru ca o bancă să devină membră a sindicatului trebuie să aibă de
regulă o contribuţie de 10 mil. USD.

8.3.4 Acordarea eurocreditelor

Eurocreditele sunt credite de tip roll-over, costul lor (dobânda) fiind

variabil. În general baza de calcul a dobânzii o constituie rata medie a dobânzii la
depozitele în eurovalute pe 6 luni, existentă pe o piaţă reprezentativă.
Marja care se adaugă la această dobândă este în general fixă, existând însă
situaţii în care prin aranjamentul de împrumut sunt prevăzute marje diferite
pentru anumite perioade de pe durata acordării eurocreditului. Marja negociată
pentru România este de 2,6%.
Fiind credite fără garanţie materială, tehnica acordării lor are la bază un
element specific, menit să asigure, într-o anumită măsură, creditorul că
restituirea creditului va avea loc. Acest element specific este biletul la ordin.
 Astfel la acordarea eurocreditului, în momentul în care debitorul intră în
posesia sumei împrumutate, el remite băncii agent – în afara documentelor
prevăzute în contractul de creditare – un bilet la ordin emis în beneficiul băncii,
cu scadenţa la sfârşitul primei perioade de dobândă, în valoare egală cu
cuantumul sumei ce reprezintă valoarea creditului. Cu două zile înainte de plata
dobânzii, debitorul este anunţat de către bancă la ce nivel se situează dobânda
aferentă următoarei perioade de dobândă. Dacă acceptă noul nivel, atunci biletul
la ordin care expiră îi va fi returnat la scadenţă iar el va emite un nou bilet la
ordin cu aceleaşi caracteristici, singura modificare fiind cea privind scadenţa care
va fi la finele următoarei perioade de dobândă. Procesul continuă în acest fel
până la scadenţa finală, dacă de fiecare dată debitorul acceptă nivelul la care
ajunge dobânda, iar la scadenţă odată cu plata ultimei dobânzi aferente va restitui
şi împrumutul. Dacă la un moment dat, debitorul nu mai acceptă dobânda
considerând că este prea mare, atunci biletul la ordin scadent nu va mai fi remis
lui ci va fi prezentat pentru încasare debitorului, practic având loc rambursarea
anticipată a creditului şi plata dobânzii perioadei de dobândă care expiră.
La acordarea iniţială a eurocreditului, banca agent deschide un cont pe
numele debitorului pe care îl debitează cu suma avansată ca şi credit, cont pe
care îl creditează la sfârşitul perioadei de dobândă când îi restituie biletul la
ordin, iar cu valoarea nominală a noului bilet la ordin debitează un cont nou pe
numele debitorului, continuând în aceeaşi manieră până la rambursarea efectivă a
creditului.
După cum am precizat aceste credite sunt credite cu dobândă variabilă.
Băncile care sunt implicate în acordarea de eurocredite sau credite în eurovalute
afişează dobânzile bonificate la depozitele care se pot constitui în eurovalute
(Bid) respectiv dobânzile la care acordă cele două tipuri de credite. Dat fiind
faptul că majoritatea tranzacţiilor se realizează prin intermediul băncilor din city-
ul londonez principalele dobânzi urmărite sunt LIBID5 şi LIBOR6 care sunt
afişate pentru toate monedele importante: USD, EUR, JPY şi GBP.
Inainte de introducerea monedei unice europene, fiecare piaţă finaciară
importantă afişa asemenea dobânzi: PIBOR la Paris, LUXIBOR pentru
Luxemburg, FIBOR pentru Frankfurt, etc. După introducerea euro a fost creată
EURIBOR care serveşte ca rată de referinţă pentru depozitele inter-bancare pe
termen scurt (cea calculată pe trei luni) şi ca activ suport pentru o gamă largă de
produse financiare derivate. Este calculată pentru scadenţe cuprinse între o
săptămână şi un an.

5
London Interbank Bid Rate – rata dobânzii pe care banca o bonifică depozitelor în eurovalute
6
London Interbank Offered Rate – rata dobânzii la care banca acordă credite, respectiv la care este dispusă să
constituie un depozit la o altă bancă.
 8.4 Euroobligaţiunile şi Piaţa Euroobligaţiunilor
8.4.1 Definirea euroobligaţiunilor

Euroobligaţiunile sunt instrumente de credit emise pe termen lung şi

tranzacţionate pe pieţele off shore.

Iniţial euroobligaţiunile au fost definite ca:

- instrumente de credit
- subscrise de un sindicat internaţional
- şi oferite simultan spre vânzare în mai multe ţări.
Dat fiind faptul că sunt oferite spre vânzare simultan pe mai multe pieţe
ne conduce la concluzia că pentru o parte dintre cei care cumpără aceste titluri
moneda în care acestea sunt libelate este valută.
Odată cu apariţia plasamentului asigurat7 (bought deal) primul criteriu
după care era recunoscută o emisiune de euroobligaţiuni practic dispare.

Obligaţiunile naţionale sunt obligaţiuni emise de către o firmă, instituţie

rezidentă a unui stat, libelate în moneda naţională a statului respectiv şi oferite
spre vânzare pe piaţa financiară a statului respectiv. De exemplu, o obligaţiune
emisă de o companie elveţiană, exprimată în franci elveţieni şi oferită spre
vânzare pe piaţa elveţiană.

Obligaţiunile străine sunt similare cu obligaţiunile emise pe o piaţă naţională

dar emitentul este o firmă, instituţie străină. De exemplu o obligaţiune emisă de
o companie elveţiană, exprimată în coroane daneze şi oferită spre vânzare pe
piaţa daneză.

Distincţia între cele două tipuri de obligaţiuni s-a făcut din punct de
vedere a naţionalităţii emitentului şi a relaţiei pe care acesta o are cu piaţa pe
care acestea se tranzacţionează.

7
Plasamentul asigurat este cel în care un intermediar se angajează să subscrie întreaga emisiune în avans.
Aşa au apărut:
- obligaţiunile yankee – yankee bonds sunt obligaţiunile emise în dolari, în
SUA şi oferite spre vânzare pe piaţa americană de către firme din afara SUA,
firme care nu sunt firme americane
- obligaţiunile samurai – samurai bonds sunt obligaţiunile emise în yeni
japonezi, în Japonia şi oferite spre vânzare în Japonia de firme străine, firme
care nu sunt firme japoneze.
- Obligaţiunile bulldog – bulldog bonds sunt obligaţiunile emise în lire sterline,
în Anglia şi oferite spre vânzare pe piaţa engleză de către firme care nu sunt
firme englezeşti.

Euroobligaţiunile sunt obligaţiuni emise de către o entitate într-o monedă care

pentru majoritatea cumpărătorilor lor este valută şi oferite spre vânzare simultan
pe mai multe pieţe. De exemplu o obligaţiune emisă de către o companie
elveţiană în franci elveţieni şi oferită spre vânzare simultan pe piaţa din
Danemarca, Grecia, România şi Anglia este euroobligaţiune.

Euroobligaţiunile nu sunt echivalente cu obligaţiunile emise în euro. Astfel,

dacă înainte de 1999 o firmă franceză emitea o obligaţiune exprimată în mărci
germane aceasta şi o oferea spre vânzare pe piaţa germană spuneam că a emis o
obligaţiune străină. Dacă obligaţiunea ar fi fost emisă în franci francezi şi oferită
spre vânzare pe piaţa spaniolă, germană şi italiană am fi spus că avem de a face
cu o euroobligaţiune. Azi dacă aceeaşi firmă franceză emite o obligaţiune
exprimată în euro şi o oferă spre vânzare pe piaţa germană, italiană şi spaniolă
vorbim despre o obligaţiune naţională deoarece euro este monedă naţională în
toate aceste ţări. În schimb dacă aceeaşi obligaţiune a firmei franceze eprimată în
euro este plasată spre vânzare pe piaţa americană, japoneză şi canadiană vom
vorbi despre o euroobligaţiune. Este o euroobligaţiune exprimată în euro. Dacă o
firmă americană emite o obligaţiune exprimată în euro şi o plasează spre vânzare
pe piaţa de la Paris, Milano şi Frankfurt obligaţiunea va fi o obligaţiune străină
deoarece pieţele pe care afost plasată au ca monedă naţională euro, moneda în
cae este libelată obligaţiunea.
 8.4.2 Apariţia pieţei euroobligaţiunilor

Piaţa euroobligaţiunilor este piaţa instrumentelor de credit emise pe termen

lung şi tranzacţionate pe pieţele off shore8.

Ca şi în cazul pieţei eurovalutelor motivul apariţiei pieţei

euroobligaţiunilor a fost constituit de discrepanţele, diferenţele existente sau
apărute între reglementările de la nivel naţional. În plus dezvoltarea acestor pieţe
a fost susţinută de creşterea mobilităţii capitalurilor pe plan internaţional
respectiv creşterea vitezei de transmitere a informaţiilor ca urmare a puternicei
dezvoltări a telecomunicaţiilor a sistemelor de transmitere a datelor. Chiar dacă
nu toţi specialiştii au căzut de acord asupra momentului istoric al apariţiei acestei
pieţe, majoritatea converg spre momentul 18 iulie 1963 când îngrijorat de
continua deteriorare a situaţiei balanţei de plăţi externe americane, preşedintele
J.F.Kennedy a propus introducerea IET – Interest Equalization Tax, practic un
impozit asupra obligaţiunilor străine cumpărate de cetăţenii americani.Obiectivul
său era limitarea sau evitarea ieşirilor de capital american, de dolari americani
din SUA (este perioada în care fenomenul era de ‚fugă’ a dolarilor din America).
Practic piaţa obligaţiunilor yankee s-a închis, dat fiind faptul că impozitul pe
care un cetăţean american trebuia să îl plătească pentru deţinerea unei asemenea
obligaţiuni diminua drastic dacă nu chiar depăşea dobânda pe care trebuia să i-o
aducă titlul. Cei care încercau să se împrumute de pe piaţa americană prin
emiterea de asemenea obligaţiuni au trebuit să îşi îndrepte atenţia spre alte pieţe.
Soluţia găsită de investment banks a fost emiterea de obligaţiuni libelate
în dolari americani prin intermediul filialelor londoneze şi luxemburgheze.
Al doilea impuls dat dezvoltării pieţei euroobligaţiunilor a fost dat de setul de
reglementări promovat de preşedintele Jhonson în 1965 prin Voluntary Foreign
Credit Restraint princare se limita voluntar de către companiile americane
investiţiile în străinătate devenit obligatoriu în 1968.

S-ar putea crede că odată cu renunţarea la aceste restricţii era

euroobligaţiunilor a apus. Această presupunere este complet eronată, în prezent
piaţa euroobligaţiunilor fiind într-o continuă dezvoltare datorită avantajelor pe
care le prezintă:
- plasarea rapidă a ofertei;
- preţurile deosebit de atractive la care are loc plasarea euroobligaţiunilor;
- emiterea titlurilor la purtător ceea ce oferă avantajul păstrării anonimatului;
8
Levich Richard, International Financial Markets – Prices and Policies, Ed. Mc Graw Hill, New York, 2001,
pp.333
- gradul redus de reglementare a acestei pieţe ceea ce oferă avantajul intrării
respectiv ieşirii uşoare de pe piaţă;
În concluzie piaţa euroobligaţiunilor oferă oportunităţi de investire celor
care doresc să tranzacţioneze pe acest tip de piaţă.

Testarea cunoştinţelor
1. Ce sunt eurovalutele?
2. Cum sunt create eurovalutele?
3. Ce sunt eurocreditele?
4. Care este mecanismul de acordare a eurocreditelor?
5. Ce rol joacă sindicatele bancare în acordarea eurocreditelor?
6. Ce înţelegeţi prin obligaţiuni străine?
7. Ce înţelegeţi prin euroobligaţiuni?
8. Care sunt avantajele oferite de piaţa euroobligaţiunilor?
9. Ce fel de obligaţiune este cea emisă de o companie românească libelată în
lei româneşti şi plasată pe pieţele Bulgariei, Ungariei şi Moldovei?
10.Dar o obligaţiune emisă de statul român libelată în euro şi plasată pe piaţa
Londrei?

Bibliografie
1. Drăgoescu Elena: „Relaţii valutare financiare şi de credit internaţionale”,
Ed. Dimitrie Cantemir, Târgu Mureş, 2000
2. Dufloux Claude, Margulici Laurent, Finances Interantionales et Marches
de Gre a Gre, ed. II, Ed. Economica, Paris, 1997
3. Gaftoniuc Simona: „Finanţe Internaţionale”; Ed. Economică Bucureşti,
2000
4. Levich Richard M., „International Financial Markets”, ed. 2, Ed. McGraw
Hill International, Boston, 2001
5. Schweizer B., Mattle A.J., „L’euromarche – un marche sans frontieres”,
publie par l’Union de Banques Suisses, Publication no.62 de la serie des
etudes de l’UBS, Suisse, janvier, 1979
6. Voinea Gheorghe, “Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare
internaţionale”, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003