CURS I

LOCUL ŞI ROLUL RELAŢIILOR MONETAR-FINANCIARE ÎN ANSAMBLUL ECONOMIEI

MONDIALE

Relaţiile monetar-financiare internaţionale reprezintă ansamblul raporturilor ce se

formează între persoane fizice şi juridice în legătură cu mişcările comerciale, necomerciale şi
financiare de fonduri băneşti la nivel internaţional, precum şi mecanismele, instituţiile şi
reglementările care facilitează aceste mişcări.
Prin modul în care s-au structurat şi au evoluat, relaţiile monetar-financiare au la baza
formării şi dezvoltării lor sistemele monetare ale economiilor naţionale, ca celule de bază ale
economiei mondiale. În acelaşi timp, adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, dezvoltarea
schimburilor economice internaţionale, creşterea interdependenţelor între state au
determinat anumite mutaţii care s-au reflectat direct sau indirect asupra evoluţiei şi structurii
relaţiilor monetar-financiare internaţionale, astfel încât acestea au devenit o componentă
importantă a funcţionării şi existenţei economiei mondiale în ansamblul său.
Această dublă legătură, pe de o parte, cu sistemele monetar-financiare naţionale ale
statelor (1) şi pe de altă parte, cu sistemul economiei mondiale (2), a determinat raporturi de
intercondiţionare faţă de care relaţiile monetar-financiare au evoluat, conducând în final la
naşterea unor mecanisme, instituţii şi reglementări proprii acestora (3).

1.1. Sistemele monetare şi financiare naţionale în contextul relaţiilor monetar-

financiare internaţionale

Legătura dintre sistemele monetar-financiare naţionale şi relaţiile monetar-

financiare internaţionale este determinată de faptul că structurile sistemelor naţionale
constituie baza dezvoltării relaţiilor internaţionale.
Sistemul monetar-financiar naţional cuprinde ansamblul normelor legale şi
instituţiilor care reglementează, organizează şi supraveghează relaţiile monetar-financiare
ale unui stat.
Privit în ansamblu, sistemul monetar-financiar al unui stat cuprinde reglementări
referitoare la două categorii de relaţii: relaţiile monetare şi financiare interne şi relaţiile cu alte
sisteme monetar-financiare.
Reglementarea relaţiilor monetare şi financiare interne are în vedere:
a. definirea şi denumirea unităţii monetare naţionale şi a subdiviziunilor sale;
Fiecare ţară, prin lege, îşi stabileşte unitatea monetară proprie, care este definită ca
mijloc legal de plată pe teritoriul geografic al ţării respective. În prezent, pe plan internaţional
se întâlnesc următoarele situaţii: state a căror unitate monetară naţională este distinctă şi
individualizată în raport cu alte state; state care au convenit să aibă aceeaşi unitate
monetară prin crearea unei noi unităţi monetare comune; state care au adoptat ca monedă
naţională unitatea monetară a altui stat. Pe de altă parte, fiecare monedă naţională are un
simbol standardizat şi utilizat ca atare în denominarea tuturor tranzacţiilor interne şi
internaţionale.
b. modul de emitere a monedei naţionale şi instituţiile împuternicite cu emisiunea şi
supravegherea circulaţiei monetare;
Se bazează pe un ansamblu de legi şi norme prin care sunt desemnate instituţiile de
tipărire a bancnotelor şi batere a monedei divizionare (de regulă, instituţii specializate aflate
sub controlul autorităţii monetare; în România, de exemplu, Monetăria Statului), instituţiile
care pun în circulaţie monedele (de regulă, banca centrală/de emisiune) şi instituţiile care au
responsabilitatea supravegherii circulaţiei monetare, în sensul asigurării unei evoluţii
echilibrate potrivit nevoilor economiei, menţinerii stabilităţii preţurilor şi a cursului monedei
naţionale în raport cu monedele străine (de regulă, aceste responsabilităţi intră în sarcina

1
băncii centrale şi sunt trecute în statutul acesteia, ca lege separată de legile care privesc
activitatea băncilor comerciale).
c. organizarea şi funcţionarea sistemului bancar naţional;
Se referă la reglementările privind delimitarea entităţilor care pot activa în cadrul ţării
respective ca „bănci”, cerinţele de îndeplinit pentru autorizarea în acest sens, tipurile de
bănci şi/sau tipurile de activităţi pe care le poate desfăşura o bancă sau instituţie financiară,
supravegherea activităţii bancare. În funcţie de tradiţia istorică sau alţi factori, supravegherea
activităţii bancare poate să cadă în sarcina băncii centrale (de exemplu, în România
supravegherea bancară constituie o responsabilitate a BNR, în Marea Britanie a Băncii
Angliei etc.) sau pot exista organisme separate constituite în acest scop (de exemplu, în
Elveţia - Comisia federală pentru activitatea bancară, în SUA - Comitetul federal, în Japonia -
o agenţie subordonată Ministerului finanţelor etc.).
d. organizarea şi funcţionarea pieţei financiare naţionale;
Se stabilesc instituţiile desemnate cu delimitarea cadrului organizatoric de funcţionare a
pieţelor financiare (bursa, piaţa extrabursieră etc.), entităţile eligibile ca participanţi pe piaţa
financiară (bănci comerciale, case de brokeri, dealeri etc.), structura segmentelor
componente ale pieţei (piaţa monetară, piaţa de capital etc.) şi a activelor financiare care pot
fi emise şi tranzacţionate pe aceste pieţe, precum şi modul de supraveghere a activităţii
desfăşurate. Deşi se constituie ca o componentă distinctă, organizarea şi funcţionarea pieţei
financiare naţionale trebuie privită în conexiune directă cu organizarea şi funcţionarea
sistemului bancar şi cu autorităţile guvernamentale. Piaţa monetară şi piaţa de capital
reprezintă mediul prin care statul îşi poate acoperi debitele prin emisiune de titluri financiare
pe termen scurt (certificare de trezorerie) sau pe termen lung (obligaţiuni guvernamentale).
Piaţa monetară este terenul principal pe care banca centrală, utilizând anumite instrumente,
îşi exercită politica monetară iar băncile comerciale se constituie ca entităţi direct implicate
ca participanţi pe această piaţă, susţinând politica guvernamentală sau politica băncii
centrale, dar şi promovând propriile interese legate de asigurarea lichidităţilor (piaţa
interbancară) sau de fructificarea fondurilor disponibile prin operaţiuni cu titluri financiare.
e. organizarea sistemului de plăţi şi decontări la nivel naţional;
Se referă la modul în care pot avea loc plăţile în cadrul economiei - în numerar şi fără
numerar, prin intermediul instituţiilor bancare şi financiare (moneda de cont) -,
standardizarea înscrisurilor destinate să faciliteze plăţile fără numerar (ordin de plată, cec,
cambie, bilet la ordin), sistemul de compensare şi decontare la nivel naţional a plăţilor prin
instituţii specializate şi utilizarea tehnologiei informaţionale pentru realizarea plăţilor de
diferite tipuri.
f. instituţiile desemnate cu organizarea, supravegherea şi efectuarea de operaţiuni
specifice sistemului monetar-financiar naţional (banca centrală, bănci comerciale,
ministerul finanţelor, alte instituţii financiare nonbancare).

Relaţiile cu sistemele monetar-financiare ale altor ţări, care vizează regimul

valutar al ţării respective, cuprind reglementări privind: metodologia cotării monedei naţionale
în raport cu monedele străine; regimul valutar şi al plăţilor cu străinătatea; regimul circulaţiei
monedelor străine şi a activelor financiare denominate în monede străine pe teritoriul ţării;
regimul mişcărilor de capital şi al investiţiilor străine; regimul aurului, metalelor şi pietrelor
preţioase; administrarea rezervei monetare internaţionale a ţării; relaţiile cu organismele
financiar-bancare internaţionale; instituţiile desemnate cu organizarea, supravegherea şi
derularea relaţiilor monetar-financiare cu străinătatea.
Astfel, potrivit regimului valutar practicat de o ţară, moneda sa poate fi utilizată în
relaţiile monetare şi financiare internaţionale atât de ţara emitentă, cât şi de alte ţări, dar în
timp ce pe teritoriul ţării emitente ea este supusă reglementărilor statului respectiv, în alte ţări
ea se supune reglementărilor din acele ţări sau unor înţelegeri convenite pe plan regional (de
un grup de state) sau internaţional (de marea majoritate a ţărilor). Alte ţări interzic utilizarea
monedei naţionale în plăţile internaţionale sau stabilesc anumite restricţii legate de sumă, de
persoane şi de operaţiuni în folosirea ei externă (monedele neconvertibile sau cu
convertibilitate limitată).

2
 Între reglementările privind circulaţia internă a monedei şi cele referitoare la utilizarea sa pe
plan internaţional există o strânsă legătură. Pe plan intern, fiecare ţară, prin politica monetară şi
valutară, urmăreşte atingerea unor obiective cum ar fi: asigurarea unei circulaţii băneşti sănătoase,
combaterea inflaţiei, sprijinirea dezvoltării economice cu ajutorul instrumentelor monetar-financiare
(credit, dobândă etc.). Alteori, utilizarea acestor politici este destinată atingerii unor obiective pe plan
valutar: corectarea cursului monedei naţionale în raport cu alte valute (rata dobânzii de referinţă,
intervenţiile pe piaţa valutară), modificarea fluxurilor financiare (dobânzi negative) etc. De cele mai
multe ori măsurile în domeniul valutar sunt corelate cu cele de politică comercială - stabilirea de
cursuri multiple pe categorii de mărfuri importate sau tipuri de operaţiuni, subvenţionarea dobânzilor
la creditele de export - determinând în final modificarea atât a fluxurilor financiare, cât şi a celor
comerciale.
În cazul ţărilor cu monedă convertibilă, măsurile adoptate în scopul atingerii acestor
obiective, având în vedere circulaţia internaţională a monedei lor, au efecte care se
repercutează nu numai la nivel naţional ci şi internaţional.
Această influenţă este cu atât mai mare cu cât moneda respectivă ocupă un rol major
în plăţile internaţionale, ţara în cauză are un potenţial economic, tehnologic şi financiar
important, dispune de bănci şi instituţii specializate în tranzacţiile internaţionale constituite în
centre financiar-bancare internaţionale.
În acest mod, în etapa actuală, deşi relaţiile monetar-financiare internaţionale privite
în ansamblul lor constituie o entitate relativ demarcată de sistemele monetar-financiare
naţionale, între acestea se manifestă un raport de intercondiţionare şi influenţă reciprocă.
Măsurile de politică monetară, valutară şi financiară promovate de unele state determină
mutaţii semnificative în cadrul relaţiilor monetar-financiare internaţionale, după cum,
evenimentele specifice relaţiilor monetar-financiare internaţionale aduc adesea perturbări în
cadrul sistemelor monetar-financiare naţionale şi economiilor diferitelor state. Desigur, în
principiu, măsurile adoptate de către orice stat în acest domeniu au o influenţă asupra
relaţiilor internaţionale. În practică însă, influenţe notabile determină doar măsurile adoptate
de un număr redus de state (cele dezvoltate), care concentrează puterea economică şi
financiară în lumea contemporană.
În mod firesc, în domeniul sistemului monetar-financiar naţional fiecare ţară doreşte
să aibă posibilitatea unei libertăţi totale în realizarea politicii sale monetare şi valutare, în
scopul promovării propriilor interese. Într-o lume a interdependenţelor, libertatea trebuie
privită întotdeauna ca necesitate înţeleasă. Măsurile adoptate din interese exclusiv
unilaterale, cu efecte negative asupra altor ţări, nu numai că perturbă relaţiile monetar-
financiare internaţionale, dar, în timp, se răsfrâng negativ chiar şi asupra celor ce le-au
adoptat. De aici responsabilitatea ţărilor a căror monedă ocupă un loc important în relaţiile
monetar-financiare, ca prin politicile monetare, valutare şi financiare promovate, prin
măsurile adoptate în acest domeniu, să nu împiedice desfăşurarea echilibrată şi echitabilă a
relaţiilor monetare şi financiare internaţionale.
În funcţie de nivelul de dezvoltare economică şi financiară, locul şi rolul ţărilor lumii în
desfăşurarea relaţiilor monetar-financiare internaţionale sunt diferite. Pe de o parte, se
disting ţări al căror sistem monetar-financiar este destinat să satisfacă într-o manieră mai
mult sau mai puţin limitată, exclusiv necesităţile interne. Aceste ţări au o monedă
neconvertibilă, un sistem financiar-bancar delimitat prioritar la operaţiuni interne, o piaţă
financiară incipientă sau în formare şi se caracterizează prin existenţa unor restricţii privind
regimul valutar şi mişcarea capitalului.
Pe de altă parte, există un număr relativ redus de ţări dezvoltate din punct de vedere
economic şi financiar, ale căror monede se utilizează prioritar în relaţiile monetar-financiare
internaţionale (4-5). Aceste ţări au structuri financiar-bancare mature, organizarea pieţei
valutare şi a celei financiare naţionale s-a impus la nivel internaţional ca centru de atracţie,
convertire şi redistribuire a fondurilor la nivel internaţional iar reglementările privind regimul
valutar şi al mişcărilor de capital sunt minore sau liberalizate total. În aceste situaţii,
structurile bancare şi de organizare a relaţiilor monetar-financiare deservesc, pe de o parte,
nevoile naţionale iar pe de altă parte, pe cele ale altor ţări.

3
 Drept urmare, la nivelul acestor ţări s-au conturat centrele financiare internaţionale
suprastructurate pe pieţele financiare naţionale. Ca poli ai pieţei valutar-financiare
internaţionale se disting, în primul rând, Londra, New York şi Tokyo, dar şi centre ca Zurich,
Frankfurt, Toronto, Singapore, Sidney, Amsterdam, Paris, Los Angeles, Boston, Vancouver.

1.2. Fluxurile monetar-financiare internaţionale

Apariţia şi dezvoltarea relaţiilor monetar-financiare sunt strâns legate, în acelaşi

timp, de evoluţia economiei mondiale. Legătura economie mondială – relaţii monetar-
financiare internaţionale se realizează prin fluxurile ce compun circuitul economic
mondial.
Fluxurile financiare internaţionale au la baza apariţiei şi dezvoltării lor, în principal,
trei tipuri de relaţii internaţionale:
1. relaţii comerciale. Importul de mărfuri la nivelul unei ţări generează un flux financiar
invers, ieşirea de valută pentru plata acestuia. Exportul de mărfuri, la nivelul aceleiaşi ţări,
are ca efect intrarea de valută aferentă încasării contravalorii mărfurilor exportate.
2. relaţii necomerciale. Sunt incluse operaţiunile care nu îmbracă forma marfară, fiind în
esenţă servicii, au o structură eterogenă şi privesc plăţile şi încasările asociate
transporturilor internaţionale, turismului internaţional, dobânzilor şi comisioanelor
aferente activităţii bancare internaţionale sau altor instituţii financiare nonbancare, cum
sunt societăţile de asigurări şi reasigurări, întreţinerii ambasadelor, consulatelor,
agenţiilor etc.
Atât relaţiile comerciale, cât şi cele necomerciale au, în esenţă, un caracter
compensatoriu, în sensul că livrarea de mărfuri sau prestarea de servicii presupun un flux
financiar invers sensului prestaţiei.
3. relaţii financiare. Au ca obiect mişcarea fondurilor băneşti între ţări sau între ţări şi
instituţii financiare şi bancare situate în ţări diferite.
Relaţiile financiare pot avea ca suport al formării lor:
- relaţiile de credit direct dintre două entităţi situate în ţări diferite, în care o parte este
creditoare şi o alta debitoare. Creditul internaţional poate fi localizat la nivel de firmă - o
firmă vinde alteia mărfuri pe credit - sau la nivel de instituţii financiare - o bancă dintr-o
ţară acordă o linie de finanţare unei bănci din altă ţară, o instituţie financiară (FMI) acordă
credit (facilităţi de împrumut) unui stat membru sau o ţară acordă altei ţări un credit
guvernamental.
- relaţiile investiţionale, în principal sub forma investiţiilor directe - plasamente de
fonduri în activităţi productive, comerciale sau de cooperare, aducătoare de venit sub
formă de profit - şi a investiţiilor de portofoliu - plasamente de fonduri în diferite active
financiare, aducătoare de venit sub formă de dobândă (obligaţiuni, certificate de depozit,
certificate de trezorerie etc.) sau dividend (acţiuni), a căror emitere, plasare şi
tranzacţionare sunt strâns legate de existenţa şi funcţionarea pieţelor financiare naţionale
şi internaţionale.
Relaţiile investiţionale pe care le poate dezvolta o ţară cu restul statelor lumii sunt
determinate de existenţa unor fonduri disponibile la nivelul unor ţări (în sensul că ţara
interesată sau companiile interesate să plaseze fonduri în străinătate le posedă şi pot să le
disponibilizeze în acest scop) şi de posibilitatea plasării lor în alte ţări sub forma
investiţiilor externe, a exportului de capital (priveşte cadrul legislativ din ţara interesată în
plasamente în străinătate şi din ţara primitoare, care să permită libera circulaţie a
capitalurilor, efectuarea de plasamente în titluri financiare, realizarea de investiţii directe
pe teritoriul naţional cu capital străin).

4
- relaţiile de păstrare şi administrare a disponibilităţilor în valută. În fiecare ţară se
constituie sume exprimate în valută, fie la nivelul băncilor, fie la nivelul autorităţii
monetare, sub forma rezervei valutare oficiale a ţării. Aceste fonduri sunt păstrate în
conturi bancare în străinătate, pe piaţa bancară a ţării de origine a monedei (dolari la bănci
din SUA, yeni la bănci din Japonia, euro la bănci din zona euro etc.) sau la bănci de pe
europiaţă (bănci localizate în altă ţară decât ţara de origine a monedei). În baza relaţiilor
de corespondent bancar statornicite între bănci, acestea îşi oferă reciproc servicii privind
păstrarea şi fructificarea fondurilor depuse în conturi sau convertirea lor în alte valute pe
piaţa valutară internaţională.
- fluxurile financiare asociate, cu compoziţie eterogenă, de forma ajutoarelor financiare
acordate de unele ţări altora, plăţilor aferente datoriilor de război, donaţiilor şi
sponsorizărilor, care au o pondere redusă, o apariţie aleatoare şi generează un singur sens
de mişcare a fondurilor.
În concluzie se poate aprecia că circuitul economic mondial se reflectă sintetic în
totalitatea fluxurilor monetar-financiare internaţionale pe care le generează. Prin
raporturile de intercondiţionare ce există între fluxurile monetar-financiare şi celelalte
fluxuri componente ale circuitului economic mondial, relaţiile monetar-financiare
influenţează evoluţia economiei mondiale, ele însele fiind sensibile la evenimentele de
ordin economic, politic şi social ce se manifestă în cadrul acesteia. Starea de echilibru în
desfăşurarea relaţiilor monetar-financiare permite funcţionarea corespunzătoare a celorlalte
compartimente ale economiei mondiale, după cum dezechilibrele, crizele ce apar în această
zonă, se repercutează negativ asupra întregii economii mondiale. Datorită rolului şi locului
important pe care le au aceste relaţii în raport cu ansamblul economiei mondiale, nu o dată,
crizele economice au fost însoţite de crize financiare, amplificând efectele negative asupra
întregului sistem de relaţii internaţionale. În acelaşi timp, aceste relaţii de interdependenţă
au un caracter dinamic nu numai prin faptul că volumul fluxurilor monetar-financiare
secondează ca mărime volumul fluxurilor comerciale şi al celorlalte fluxuri, ci mai ales
prin aceea că formele, instrumentele şi mecanismele specifice relaţiilor monetar-financiare
internaţionale au cunoscut o permanentă diversificare.