Modulul I

Capitolul 1

LOCUL ŞI ROLUL RELAŢIILOR MONETAR-FINANCIARE ÎN ANSAMBLUL

ECONOMIEI MONDIALE

Relaţiile monetar-financiare internaţionale reprezintă ansamblul raporturilor ce se

formează între persoane fizice şi juridice în legătură cu mişcările comerciale, necomerciale şi
financiare de fonduri băneşti la nivel internaţional, precum şi mecanismele, instituţiile şi
reglementările care facilitează aceste mişcări.
Prin modul în care s-au structurat şi au evoluat, relaţiile monetar-financiare au la baza
formării şi dezvoltării lor sistemele monetare ale economiilor naţionale, ca celule de bază ale
economiei mondiale. În acelaşi timp, adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, dezvoltarea
schimburilor economice internaţionale, creşterea interdependenţelor între state au determinat
anumite mutaţii care s-au reflectat direct sau indirect asupra evoluţiei şi structurii relaţiilor
monetar-financiare internaţionale, astfel încât acestea au devenit o componentă importantă a
funcţionării şi existenţei economiei mondiale în ansamblul său.
Această dublă legătură, pe de o parte, cu sistemele monetar-financiare naţionale ale
statelor (1) şi pe de altă parte, cu sistemul economiei mondiale (2), a determinat raporturi de
intercondiţionare faţă de care relaţiile monetar-financiare au evoluat, conducând în final la
naşterea unor mecanisme, instituţii şi reglementări proprii acestora (3).

1.1. Sistemele monetare şi financiare naţionale în contextul relaţiilor monetar-financiare

internaţionale

Legătura dintre sistemele monetar-financiare naţionale şi relaţiile monetar-financiare

internaţionale este determinată de faptul că structurile sistemelor naţionale constituie baza
dezvoltării relaţiilor internaţionale.
Sistemul monetar-financiar naţional cuprinde ansamblul normelor legale şi
instituţiilor care reglementează, organizează şi supraveghează relaţiile monetar-financiare
ale unui stat.
Privit în ansamblu, sistemul monetar-financiar al unui stat cuprinde reglementări
referitoare la două categorii de relaţii: relaţiile monetare şi financiare interne şi relaţiile cu
alte sisteme monetar-financiare.
Reglementarea relaţiilor monetare şi financiare interne are în vedere:
a. definirea şi denumirea unităţii monetare naţionale şi a subdiviziunilor sale;
Fiecare ţară, prin lege, îşi stabileşte unitatea monetară proprie, care este definită ca
mijloc legal de plată pe teritoriul geografic al ţării respective. În prezent, pe plan internaţional
se întâlnesc următoarele situaţii: state a căror unitate monetară naţională este distinctă şi
individualizată în raport cu alte state; state care au convenit să aibă aceeaşi unitate monetară
prin crearea unei noi unităţi monetare comune; state care au adoptat ca monedă naţională
unitatea monetară a altui stat. Pe de altă parte, fiecare monedă naţională are un simbol
standardizat şi utilizat ca atare în denominarea tuturor tranzacţiilor interne şi internaţionale.
b. modul de emitere a monedei naţionale şi instituţiile împuternicite cu emisiunea şi
supravegherea circulaţiei monetare;
Se bazează pe un ansamblu de legi şi norme prin care sunt desemnate instituţiile de
tipărire a bancnotelor şi batere a monedei divizionare (de regulă, instituţii specializate aflate
sub controlul autorităţii monetare; în România, de exemplu, Monetăria Statului), instituţiile
care pun în circulaţie monedele (de regulă, banca centrală/de emisiune) şi instituţiile care au
responsabilitatea supravegherii circulaţiei monetare, în sensul asigurării unei evoluţii
echilibrate potrivit nevoilor economiei, menţinerii stabilităţii preţurilor şi a cursului monedei
naţionale în raport cu monedele străine (de regulă, aceste responsabilităţi intră în sarcina
băncii centrale şi sunt trecute în statutul acesteia, ca lege separată de legile care privesc
activitatea băncilor comerciale).
c. organizarea şi funcţionarea sistemului bancar naţional;
Se referă la reglementările privind delimitarea entităţilor care pot activa în cadrul ţării
respective ca „bănci”, cerinţele de îndeplinit pentru autorizarea în acest sens, tipurile de bănci
şi/sau tipurile de activităţi pe care le poate desfăşura o bancă sau instituţie financiară,
supravegherea activităţii bancare. În funcţie de tradiţia istorică sau alţi factori, supravegherea
activităţii bancare poate să cadă în sarcina băncii centrale (de exemplu, în România
supravegherea bancară constituie o responsabilitate a BNR, în Marea Britanie a Băncii
Angliei etc.) sau pot exista organisme separate constituite în acest scop (de exemplu, în
Elveţia - Comisia federală pentru activitatea bancară, în SUA - Comitetul federal, în Japonia -
o agenţie subordonată Ministerului finanţelor etc.).
d. organizarea şi funcţionarea pieţei financiare naţionale;
Se stabilesc instituţiile desemnate cu delimitarea cadrului organizatoric de funcţionare a
pieţelor financiare (bursa, piaţa extrabursieră etc.), entităţile eligibile ca participanţi pe piaţa
financiară (bănci comerciale, case de brokeri, dealeri etc.), structura segmentelor componente
ale pieţei (piaţa monetară, piaţa de capital etc.) şi a activelor financiare care pot fi emise şi
tranzacţionate pe aceste pieţe, precum şi modul de supraveghere a activităţii desfăşurate. Deşi
se constituie ca o componentă distinctă, organizarea şi funcţionarea pieţei financiare naţionale
trebuie privită în conexiune directă cu organizarea şi funcţionarea sistemului bancar şi cu
autorităţile guvernamentale. Piaţa monetară şi piaţa de capital reprezintă mediul prin care
statul îşi poate acoperi debitele prin emisiune de titluri financiare pe termen scurt (certificare
de trezorerie) sau pe termen lung (obligaţiuni guvernamentale). Piaţa monetară este terenul
principal pe care banca centrală, utilizând anumite instrumente, îşi exercită politica monetară
iar băncile comerciale se constituie ca entităţi direct implicate ca participanţi pe această piaţă,
susţinând politica guvernamentală sau politica băncii centrale, dar şi promovând propriile
interese legate de asigurarea lichidităţilor (piaţa interbancară) sau de fructificarea fondurilor
disponibile prin operaţiuni cu titluri financiare.
e. organizarea sistemului de plăţi şi decontări la nivel naţional;
Se referă la modul în care pot avea loc plăţile în cadrul economiei - în numerar şi fără
numerar, prin intermediul instituţiilor bancare şi financiare (moneda de cont) -, standardizarea
înscrisurilor destinate să faciliteze plăţile fără numerar (ordin de plată, cec, cambie, bilet la
ordin), sistemul de compensare şi decontare la nivel naţional a plăţilor prin instituţii
specializate şi utilizarea tehnologiei informaţionale pentru realizarea plăţilor de diferite tipuri.
f. instituţiile desemnate cu organizarea, supravegherea şi efectuarea de operaţiuni
specifice sistemului monetar-financiar naţional (banca centrală, bănci comerciale,
ministerul finanţelor, alte instituţii financiare nonbancare).

Relaţiile cu sistemele monetar-financiare ale altor ţări, care vizează regimul valutar
al ţării respective, cuprind reglementări privind: metodologia cotării monedei naţionale în
raport cu monedele străine; regimul valutar şi al plăţilor cu străinătatea; regimul circulaţiei
monedelor străine şi a activelor financiare denominate în monede străine pe teritoriul ţării;
regimul mişcărilor de capital şi al investiţiilor străine; regimul aurului, metalelor şi pietrelor
preţioase; administrarea rezervei monetare internaţionale a ţării; relaţiile cu organismele
financiar-bancare internaţionale; instituţiile desemnate cu organizarea, supravegherea şi
derularea relaţiilor monetar-financiare cu străinătatea.
 Astfel, potrivit regimului valutar practicat de o ţară, moneda sa poate fi utilizată în
relaţiile monetare şi financiare internaţionale atât de ţara emitentă, cât şi de alte ţări, dar în
timp ce pe teritoriul ţării emitente ea este supusă reglementărilor statului respectiv, în alte ţări
ea se supune reglementărilor din acele ţări sau unor înţelegeri convenite pe plan regional (de
un grup de state) sau internaţional (de marea majoritate a ţărilor). Alte ţări interzic utilizarea
monedei naţionale în plăţile internaţionale sau stabilesc anumite restricţii legate de sumă, de
persoane şi de operaţiuni în folosirea ei externă (monedele neconvertibile sau cu
convertibilitate limitată).
Între reglementările privind circulaţia internă a monedei şi cele referitoare la utilizarea
sa pe plan internaţional există o strânsă legătură. Pe plan intern, fiecare ţară, prin politica
monetară şi valutară, urmăreşte atingerea unor obiective cum ar fi: asigurarea unei circulaţii
băneşti sănătoase, combaterea inflaţiei, sprijinirea dezvoltării economice cu ajutorul
instrumentelor monetar-financiare (credit, dobândă etc.). Alteori, utilizarea acestor politici
este destinată atingerii unor obiective pe plan valutar: corectarea cursului monedei naţionale
în raport cu alte valute (rata dobânzii de referinţă, intervenţiile pe piaţa valutară), modificarea
fluxurilor financiare (dobânzi negative) etc. De cele mai multe ori măsurile în domeniul
valutar sunt corelate cu cele de politică comercială - stabilirea de cursuri multiple pe categorii
de mărfuri importate sau tipuri de operaţiuni, subvenţionarea dobânzilor la creditele de export
- determinând în final modificarea atât a fluxurilor financiare, cât şi a celor comerciale.
În cazul ţărilor cu monedă convertibilă, măsurile adoptate în scopul atingerii acestor
obiective, având în vedere circulaţia internaţională a monedei lor, au efecte care se
repercutează nu numai la nivel naţional ci şi internaţional.
Această influenţă este cu atât mai mare cu cât moneda respectivă ocupă un rol major în
plăţile internaţionale, ţara în cauză are un potenţial economic, tehnologic şi financiar
important, dispune de bănci şi instituţii specializate în tranzacţiile internaţionale constituite în
centre financiar-bancare internaţionale.
În acest mod, în etapa actuală, deşi relaţiile monetar-financiare internaţionale privite în
ansamblul lor constituie o entitate relativ demarcată de sistemele monetar-financiare
naţionale, între acestea se manifestă un raport de intercondiţionare şi influenţă reciprocă.
Măsurile de politică monetară, valutară şi financiară promovate de unele state determină
mutaţii semnificative în cadrul relaţiilor monetar-financiare internaţionale, după cum,
evenimentele specifice relaţiilor monetar-financiare internaţionale aduc adesea perturbări în
cadrul sistemelor monetar-financiare naţionale şi economiilor diferitelor state. Desigur, în
principiu, măsurile adoptate de către orice stat în acest domeniu au o influenţă asupra relaţiilor
internaţionale. În practică însă, influenţe notabile determină doar măsurile adoptate de un
număr redus de state (cele dezvoltate), care concentrează puterea economică şi financiară în
lumea contemporană.
În mod firesc, în domeniul sistemului monetar-financiar naţional fiecare ţară doreşte să
aibă posibilitatea unei libertăţi totale în realizarea politicii sale monetare şi valutare, în scopul
promovării propriilor interese. Într-o lume a interdependenţelor, libertatea trebuie privită
întotdeauna ca necesitate înţeleasă. Măsurile adoptate din interese exclusiv unilaterale, cu
efecte negative asupra altor ţări, nu numai că perturbă relaţiile monetar-financiare
internaţionale, dar, în timp, se răsfrâng negativ chiar şi asupra celor ce le-au adoptat. De aici
responsabilitatea ţărilor a căror monedă ocupă un loc important în relaţiile monetar-financiare,
ca prin politicile monetare, valutare şi financiare promovate, prin măsurile adoptate în acest
domeniu, să nu împiedice desfăşurarea echilibrată şi echitabilă a relaţiilor monetare şi
financiare internaţionale.
În funcţie de nivelul de dezvoltare economică şi financiară, locul şi rolul ţărilor lumii
în desfăşurarea relaţiilor monetar-financiare internaţionale sunt diferite. Pe de o parte, se
disting ţări al căror sistem monetar-financiar este destinat să satisfacă într-o manieră mai mult
sau mai puţin limitată, exclusiv necesităţile interne. Aceste ţări au o monedă neconvertibilă,
un sistem financiar-bancar delimitat prioritar la operaţiuni interne, o piaţă financiară
incipientă sau în formare şi se caracterizează prin existenţa unor restricţii privind regimul
valutar şi mişcarea capitalului.
Pe de altă parte, există un număr relativ redus de ţări dezvoltate din punct de vedere
economic şi financiar, ale căror monede se utilizează prioritar în relaţiile monetar-financiare
internaţionale (4-5). Aceste ţări au structuri financiar-bancare mature, organizarea pieţei
valutare şi a celei financiare naţionale s-a impus la nivel internaţional ca centru de atracţie,
convertire şi redistribuire a fondurilor la nivel internaţional iar reglementările privind regimul
valutar şi al mişcărilor de capital sunt minore sau liberalizate total. În aceste situaţii,
structurile bancare şi de organizare a relaţiilor monetar-financiare deservesc, pe de o parte,
nevoile naţionale iar pe de altă parte, pe cele ale altor ţări.
Drept urmare, la nivelul acestor ţări s-au conturat centrele financiare internaţionale
suprastructurate pe pieţele financiare naţionale. Ca poli ai pieţei valutar-financiare
internaţionale se disting, în primul rând, Londra, New York şi Tokyo, dar şi centre ca Zurich,
Frankfurt, Toronto, Singapore, Sidney, Amsterdam, Paris, Los Angeles, Boston, Vancouver.

1.2. Fluxurile monetar-financiare internaţionale

Apariţia şi dezvoltarea relaţiilor monetar-financiare sunt strâns legate, în acelaşi timp,

de evoluţia economiei mondiale. Legătura economie mondială – relaţii monetar-financiare
internaţionale se realizează prin fluxurile ce compun circuitul economic mondial.
Fluxurile financiare internaţionale au la baza apariţiei şi dezvoltării lor, în principal,
trei tipuri de relaţii internaţionale:
1. relaţii comerciale. Importul de mărfuri la nivelul unei ţări generează un flux financiar
invers, ieşirea de valută pentru plata acestuia. Exportul de mărfuri, la nivelul aceleiaşi ţări,
are ca efect intrarea de valută aferentă încasării contravalorii mărfurilor exportate.
2. relaţii necomerciale. Sunt incluse operaţiunile care nu îmbracă forma marfară, fiind în
esenţă servicii, au o structură eterogenă şi privesc plăţile şi încasările asociate
transporturilor internaţionale, turismului internaţional, dobânzilor şi comisioanelor
aferente activităţii bancare internaţionale sau altor instituţii financiare nonbancare, cum
sunt societăţile de asigurări şi reasigurări, întreţinerii ambasadelor, consulatelor,
agenţiilor etc.
Atât relaţiile comerciale, cât şi cele necomerciale au, în esenţă, un caracter
compensatoriu, în sensul că livrarea de mărfuri sau prestarea de servicii presupun un flux
financiar invers sensului prestaţiei.
3. relaţii financiare. Au ca obiect mişcarea fondurilor băneşti între ţări sau între ţări şi
instituţii financiare şi bancare situate în ţări diferite.
Relaţiile financiare pot avea ca suport al formării lor:
- relaţiile de credit direct dintre două entităţi situate în ţări diferite, în care o parte este
creditoare şi o alta debitoare. Creditul internaţional poate fi localizat la nivel de firmă - o
firmă vinde alteia mărfuri pe credit - sau la nivel de instituţii financiare - o bancă dintr-o
ţară acordă o linie de finanţare unei bănci din altă ţară, o instituţie financiară (FMI) acordă
credit (facilităţi de împrumut) unui stat membru sau o ţară acordă altei ţări un credit
guvernamental.
- relaţiile investiţionale, în principal sub forma investiţiilor directe - plasamente de
fonduri în activităţi productive, comerciale sau de cooperare, aducătoare de venit sub
formă de profit - şi a investiţiilor de portofoliu - plasamente de fonduri în diferite active
financiare, aducătoare de venit sub formă de dobândă (obligaţiuni, certificate de depozit,
certificate de trezorerie etc.) sau dividend (acţiuni), a căror emitere, plasare şi
 tranzacţionare sunt strâns legate de existenţa şi funcţionarea pieţelor financiare naţionale
şi internaţionale.
Relaţiile investiţionale pe care le poate dezvolta o ţară cu restul statelor lumii sunt
determinate de existenţa unor fonduri disponibile la nivelul unor ţări (în sensul că ţara
interesată sau companiile interesate să plaseze fonduri în străinătate le posedă şi pot să le
disponibilizeze în acest scop) şi de posibilitatea plasării lor în alte ţări sub forma investiţiilor
externe, a exportului de capital (priveşte cadrul legislativ din ţara interesată în plasamente în
străinătate şi din ţara primitoare, care să permită libera circulaţie a capitalurilor, efectuarea de
plasamente în titluri financiare, realizarea de investiţii directe pe teritoriul naţional cu capital
străin).
- relaţiile de păstrare şi administrare a disponibilităţilor în valută. În fiecare ţară se
constituie sume exprimate în valută, fie la nivelul băncilor, fie la nivelul autorităţii
monetare, sub forma rezervei valutare oficiale a ţării. Aceste fonduri sunt păstrate în
conturi bancare în străinătate, pe piaţa bancară a ţării de origine a monedei (dolari la bănci
din SUA, yeni la bănci din Japonia, euro la bănci din zona euro etc.) sau la bănci de pe
europiaţă (bănci localizate în altă ţară decât ţara de origine a monedei). În baza relaţiilor
de corespondent bancar statornicite între bănci, acestea îşi oferă reciproc servicii privind
păstrarea şi fructificarea fondurilor depuse în conturi sau convertirea lor în alte valute pe
piaţa valutară internaţională.
- fluxurile financiare asociate, cu compoziţie eterogenă, de forma ajutoarelor financiare
acordate de unele ţări altora, plăţilor aferente datoriilor de război, donaţiilor şi
sponsorizărilor, care au o pondere redusă, o apariţie aleatoare şi generează un singur sens
de mişcare a fondurilor.
În concluzie se poate aprecia că circuitul economic mondial se reflectă sintetic în
totalitatea fluxurilor monetar-financiare internaţionale pe care le generează. Prin raporturile
de intercondiţionare ce există între fluxurile monetar-financiare şi celelalte fluxuri
componente ale circuitului economic mondial, relaţiile monetar-financiare influenţează
evoluţia economiei mondiale, ele însele fiind sensibile la evenimentele de ordin economic,
politic şi social ce se manifestă în cadrul acesteia. Starea de echilibru în desfăşurarea relaţiilor
monetar-financiare permite funcţionarea corespunzătoare a celorlalte compartimente ale
economiei mondiale, după cum dezechilibrele, crizele ce apar în această zonă, se repercutează
negativ asupra întregii economii mondiale. Datorită rolului şi locului important pe care le au
aceste relaţii în raport cu ansamblul economiei mondiale, nu o dată, crizele economice au fost
însoţite de crize financiare, amplificând efectele negative asupra întregului sistem de relaţii
internaţionale. În acelaşi timp, aceste relaţii de interdependenţă au un caracter dinamic nu
numai prin faptul că volumul fluxurilor monetar-financiare secondează ca mărime volumul
fluxurilor comerciale şi al celorlalte fluxuri, ci mai ales prin aceea că formele, instrumentele şi
mecanismele specifice relaţiilor monetar-financiare internaţionale au cunoscut o permanentă
diversificare.
 Capitolul 2

SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL

- trecut, prezent şi viitor -

2.1. Încercări de reglementare instituţionalizată a relaţiilor monetar-financiare

internaţionale

Desfăşurarea relaţiilor monetar-financiare până la sfârşitul celui de-al doilea război

mondial s-a realizat, de regulă, pe baze bilaterale, fără existenţa unor reglementări concrete,
adoptate expres de marea majoritate a ţărilor lumii. Regulile de comportament, acolo unde ele
au existat, s-au impus spontan şi au fost într-o măsură mai mare sau mai mică respectate.
În cadrul sistemului monetar bazat pe etalonul aur, raporturile valorice dintre
monede se stabileau în funcţie de definirea lor în aur, cursurile valutare oscilau în jurul
parităţilor aur, având din acest punct de vedere un caracter relativ fix, stabil. Stingerea
obligaţiilor internaţionale se făcea în aur sau monede convertibile în aur (liră sterlină, franc
francez, dolar american). În funcţie de mecanismele de convertire adoptate de ţările lumii,
acest sistem a cunoscut mai multe forme: aur-monedă, aur-lingouri şi aur-devize.
Primele încercări de reglementare instituţionalizată a relaţiilor monetar-financiare
dintre ţări au apărut în secolul al XIX-lea, prin crearea uniunilor şi blocurilor monetare,
acestea din urmă transformându-se în zone monetare.1 Obiectivul lor îl constituia, pe de o
parte, uniformizarea circulaţiei monetare între ţările participante şi astfel facilitarea dezvoltării
relaţiilor comerciale şi, pe de altă parte, reglementarea uniformă a comportamentului monetar
faţă de ţările din afara uniunilor.
Uniunile monetare au fost create în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în scopul
unificării unor sisteme monetare naţionale şi înlăturării dificultăţilor generate de funcţionarea
bimetalismului sau monometalismului argint.
În acea vreme, cele mai cunoscute uniuni monetare erau: Uniunea Monetară Germană,
Uniunea Monetară Latină, Uniunea Monetară Scandinavă. Uniunea Monetară Germană,
creată în 1857 prin participarea Prusiei şi Austriei, ulterior aderând şi alte ţări, cuprindea
reglementări privind emisiunea şi circulaţia monedelor în şi între ţările membre, sistemul
funcţionând pe baza monometalismului argint. De asemenea, era reglementată emisiunea şi
circulaţia aşa-numitelor "monede comerciale" utilizate în relaţiile de plăţi cu ţările din afara
uniunii. Uniunea Monetară Latină a fost înfiinţată prin Convenţia din 1865, încheiată între
Franţa, Belgia, Italia, Elveţia şi Grecia. Ţările membre au adoptat un sistem monetar comun,
având ca monedă centrală francul francez şi o circulaţie liberă a monedelor naţionale la
cursuri fixe stabilite în raport cu moneda franceză. Crearea acestei uniuni a contribuit la o
anumită consolidare de scurtă durată a poziţiilor internaţionale ale bimetalismului. Uniunea
Monetară Scandinavă creată în 1872 între Suedia, Danemarca şi Norvegia, cuprindea
reglementări monetare uniforme pentru ţările participante. Dificultăţile cu care s-au confruntat
aceste uniuni erau legate de absenţa unei autorităţi de gestiune monetară suficient de puternică
şi lipsa armonizării politicilor economice ale statelor participante.
Prin crearea blocurilor monetare (1934-1936) s-a urmărit, pe de o parte, promovarea
intereselor expansioniste ale unor ţări pe plan valutar-financiar şi înlăturarea efectelor crizei
din perioada 1929-1933 iar pe de altă parte, întărirea legăturilor dintre ţările metropolă şi
fostele colonii. Blocurile monetare s-au constituit având la bază o monedă pivot şi mai multe
monede satelit, caracteristicile lor principale fiind: fixitatea raporturilor valorice dintre

1
Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. - "Monedă, credit, bănci", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 46
moneda pivot şi cele satelit; convertibilitatea şi transferabilitatea nelimitată a monedelor
satelit în moneda pivot şi între ele; concentrarea rezervelor monetare şi administrarea lor de
către banca emitentă a monedei pivot; reglementarea şi aplicarea uniformă a relaţiilor
monetare ale ţărilor membre faţă de statele din afara blocului.
În funcţie de moneda care a îndeplinit rolul de pivot, au existat blocul aurului, lirei
sterline, francului francez şi dolarului SUA. Blocul aurului a fost creat în anul 1933 şi a
cuprins ţările care doreau menţinerea etalonului aur: Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Elveţia,
Polonia. Blocul lirei sterline a reprezentat modelul blocului monetar şi a funcţionat în
perioada 1931-1939, având ca obiectiv asigurarea stabilităţii cursurilor valutare ale monedelor
componente. Blocul francului francez s-a desfăşurat până în anul 1945, moneda franceză
având aceeaşi putere circulatorie atât în Franţa, cât şi pe pieţele ţărilor membre. Blocul
dolarului a fost creat în anul 1933, după eşecul Conferinţei Monetare şi Economice de la
Londra, monedele ţărilor sud-americane fiind legate de dolarul SUA, evoluând şi fluctuând în
funcţie de modificările intervenite în valoarea paritară şi în cursul valutar ale acestuia.
În condiţiile în care uniunile şi blocurile monetare reprezentau interesele unui grup de
ţări şi aveau, deci, un caracter limitat, funcţionarea lor nu a condus la o reglementare
internaţională a relaţiilor monetar-financiare, aşa cum se aştepta. Era necesară, în continuare,
asigurarea stabilităţii relative a raporturilor valorice dintre monedele naţionale pentru
prevenirea şi înlăturarea mişcărilor speculative de capital, crearea unor rezerve monetare şi a
unor lichidităţi suficiente cantitativ şi calitativ, precum şi instituirea unor mecanisme de
ajustare a balanţelor de plăţi în cazul unor deficite sau excedente exagerat de mari.
După cel de-al doilea război mondial, unele blocuri monetare au dispărut (blocul
aurului) iar altele s-au transformat în zone monetare. O zonă monetară reuneşte un grup de
ţări, de regulă dominat economic de una dintre ele, în cadrul căruia convertibilitatea
monedelor este nelimitată, ratele de schimb sunt fixe, mişcările de capitaluri sunt complet
libere iar rezervele valutare (aur şi valute convertibile în aur) sunt administrate în comun de
banca centrală a metropolei. 2 Din această perspectivă se poate considera că în anul 1931, după
devalorizarea monedei engleze, a apărut zona lirei sterline; de asemenea, s-a constituit zona
dolarului şi zona francului.
Rezultatul practic cel mai important al existenţei unei anumite zone monetare a fost
acela că monedele mai slabe au beneficiat de influenţa permanentă a monedei mai puternice,
care juca astfel rolul de "monedă comună", la care se raportau monedele participante şi care
era singura având o funcţie internaţională, atât în cadrul zonei, cât şi în relaţiile cu ţările terţe.
Din acest punct de vedere se poate spune că Sistemul Monetar European creat mai târziu a
fost de fapt o zonă monetară, în care marca germană s-a impus treptat ca ancoră şi monedă
internaţională a sistemului.
Privite în ansamblu, toate aceste încercări de reglementare instituţionalizată au avut un
caracter limitat, determinat de numărul redus al ţărilor participante şi, în acelaşi timp, întrucât
interesele grupărilor erau divergente, ele au servit după caz ca mijloc de apărare sau ofensivă
economică, dezavantajând ţările din afara grupărilor în ceea ce priveşte dezvoltarea relaţiilor
internaţionale.

2.2. Sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods

Prin acordurile Conferinţei Monetare şi Financiare a Naţiunilor Unite şi Asociate din

anul 1944 de la Bretton Woods, la care au participat 45 de naţiuni, s-a încercat pentru prima
dată în istorie crearea unui sistem monetar internaţional pe baze instituţionalizate. S-a

2
Cerna, S. - "Unificarea monetară în Europa", Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 49-50
marcat astfel trecerea de la înţelegerile bilaterale sau de grup în sfera relaţiilor monetar-
financiare, la o înţelegere multilaterală între state în acest domeniu.
Sistemul monetar internaţional, într-o accepţiune generică, constituie un ansamblu
de norme şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate, menite
să coordoneze comportamentul monetar al ţărilor în raporturile de plăţi şi de stingere a
angajamentelor reciproce determinate de schimburile comerciale, necomerciale şi mişcările
internaţionale de capital.
Obiectivul principal al sistemului monetar internaţional instituit în 1944 a fost să
asigure, prin intermediul mecanismelor monetare, evoluţia echilibrată, armonioasă şi
echitabilă a relaţiilor economice dintre state, în scopul dezvoltării economice a fiecărei ţări
membre în parte şi a economiei mondiale în ansamblul ei.
Cu toate aceste intenţii generoase, desfăşurarea Conferinţei de la Bretton Woods şi
organizarea ulterioară a sistemului monetar internaţional au stat sub semnul dominant al
poziţiei politico-economice a SUA, care la sfârşitul celui de-al doilea război mondial au ieşit
întărite atât politico-militar, cât şi economic.
Principiile sistemului monetar internaţional de la Bretton Woods înscrise în Statutul
FMI adoptat atunci au fost:
1. Universalitatea. Deşi la Conferinţa de la Bretton Woods a participat un număr
relativ redus de state, sistemul instituit a fost conceput ca un sistem deschis,
nediscriminatoriu, la el putând adera orice stat. Participarea implica recunoaşterea şi
acceptarea drepturilor şi obligaţiilor ce reveneau statelor membre şi care erau înscrise în
Statutul FMI. În consecinţă, calitatea de membru al FMI determina participarea unui stat la
sistemul monetar internaţional.
2. Etalonul monetar. În cadrul sistemului adoptat, dolarului i-a revenit, alături de
aur, rolul de etalon şi principal instrument de rezervă şi plată pe plan internaţional. Acest
lucru a însemnat instituirea prin statut a sistemului monetar bazat pe etalonul aur-devize, de
fapt pe etalonul aur-dolar, sistem în cadrul căruia monedele naţionale nu mai erau convertibile
direct în aur, ci indirect, în sensul că băncile centrale asigurau convertibilitatea bancnotelor
deţinute sau primite în valute străine convertibile la rândul lor în aur, respectiv în dolari
americani. Astfel, dolarul a devenit etalon al sistemului, deci ca şi aurul, măsură a valorii.
Între aur şi dolar a fost stabilit un raport valoric de 1 uncie aur = 35 dolari americani (1 $ =
0,888671 g aur), acesta fiind convenit şi ca preţ fix şi oficial al aurului.
3. Stabilitatea parităţilor şi a cursurilor valutare. Fiecare stat membru era dator să-
şi definească valoarea paritară a monedei naţionale în aur sau în dolari. Faţă de parităţi, ţările
membre erau obligate să menţină evoluţia cursului monedelor lor în limite foarte strânse (±1%
până în 1971 şi ±2,25% între 1971-1973). Stabilitatea cursurilor valutare era subordonată
principalului obiectiv de reaşezare a relaţiilor comerciale şi monetar-financiare dintre state pe
o bază cât mai solidă.
4. Convertibilitatea monedelor. Singura monedă convertibilă în aur era dolarul
american. Autorităţile monetare americane se angajau, dată fiind poziţia dolarului în sistem,
să convertească dolarii oricând la cererea celorlalte bănci centrale, la preţul oficial de 35
dolari uncia. Monedele celorlalte ţări erau convertibile reciproc şi numai prin dolar, în aur.
Convertibilitatea monedelor implica desfiinţarea restricţiilor şi a discriminărilor de orice fel
privind plăţile curente cu străinătatea ale unei ţări. În acelaşi timp, în statut era prevăzută
posibilitatea ca acele ţări care nu îndeplineau condiţiile de trecere la convertibilitate a
monedei lor să menţină, o anumită perioadă de tranziţie, restricţiile valutare.
5. Crearea rezervelor monetare internaţionale. Băncile centrale ale statelor membre
trebuiau să-şi constituie rezerve monetare internaţionale corespunzător necesităţilor
determinate, în general, de convertibilitate şi de intervenţiile pe piaţa valutară pentru
asigurarea stabilităţii cursurilor valutare.
 6. Echilibrul balanţei de plăţi. Ţările membre erau datoare să supravegheze şi să
menţină echilibrul balanţelor de plăţi. Ca măsură extremă pentru menţinerea acestui echilibru,
ţara membră, de comun acord cu FMI, putea recurge la devalorizarea sau revalorizarea
propriei monede. Făceau excepţie SUA, întrucât potrivit principiului amintit, pentru
acoperirea deficitului puteau emite dolari, propria monedă.
Un alt rezultat al Conferinţei de la Bretton Woods a fost crearea unui cadru
instituţional - Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare - de vocaţie internaţională, investit cu anumite funcţii în scopul de a contribui
prin mijloace specifice la menţinerea, funcţionarea şi stabilitatea sistemului monetar
internaţional adoptat. Prin activitatea acestor două instituţii s-a conturat pentru prima dată în
istorie sistemul asistenţei financiare internaţionale.
Privit în ansamblul său, sistemul de la Bretton Woods a reflectat dorinţa statelor lumii
de reconstrucţie şi dezvoltare economică într-un climat de stabilitate a relaţiilor monetar-
financiare internaţionale, el constituind un pas important pe linia unei cooperări monetare cu
adevărat internaţionale.
Criza care a zdruncinat din temelii acest sistem începând cu anii ’70 îşi găseşte
originea, pe de o parte, în principiile adoptate atunci şi care, fie că nu au putut fi aplicate, fie
că la un moment dat nu au mai putut fi respectate, iar pe de altă parte, în mutaţiile ce au avut
loc pe plan politic, economic şi social în cadrul economiei mondiale.
Potrivit acordurilor din anul 1944, SUA beneficiau de dreptul, ca ţară emitentă a
valutei de rezervă, de a finanţa implicit deficitul permanent al propriei balanţe de plăţi prin
simpla emisiune de dolari, prelevându-se în acelaşi timp de situaţia în care ţările care aveau
excedent al balanţei de plăţi, depozitau şi nu solicitau convertirea în aur a dolarilor primiţi.
Acest sistem a stat la baza formării lichidităţii internaţionale şi a contribuit la creşterea
ponderii şi rolului dolarului în structura acestei lichidităţi. Atât timp cât rolul internaţional al
monedei americane a corespuns cererii de mărfuri şi servicii produse de economia SUA,
necesare refacerii postbelice a majorităţii ţarilor vest-europene şi Japoniei, sistemul a evoluat
potrivit principiilor convenite. Mai mult decât atât, în perioada anilor ’50, deficitul balanţei de
plăţi americane a fost considerat un “rău necesar” întrucât alimenta economia mondială cu
mijloace de plată şi corespundea “foamei de dolari” ce se manifesta pe plan internaţional.
Balanţa de plăţi a SUA a continuat însă să înregistreze mari deficite şi după dispariţia
“foamei de dolari”, datorită, în principal, investiţiilor străine şi cheltuielilor militare. Această
scurgere a monedei americane în afara SUA a determinat acumulări masive de dolari nu
numai de către băncile centrale ale celorlalte ţări, dar şi de băncile comerciale private din
afara SUA.
O consecinţă a acestei situaţii a fost creşterea solicitărilor din partea băncilor centrale
ale diferitelor state către autorităţile monetare americane de convertire a dolarilor pe care îi
deţineau în aur. Astfel, dacă la sfârşitul războiului rezervele de aur ale SUA se ridicau la 24,6
miliarde USD (comparativ cu 14,6 miliarde USD în anul 1938), în urma solicitărilor amintite,
formulate mai ales în anii ’60, acestea au scăzut în 1968 la 10,6 miliarde USD. Scăderea
rezervelor de aur ale SUA în condiţiile unei mase enorme de dolari în afara graniţelor acestei
ţări s-a manifestat pe mai multe planuri care reflectau, în fond, neîncrederea ce a început să
apară faţă de moneda americană.
În declanşarea evenimentelor ce au urmat, un rol important l-a jucat schimbarea
raportului de forţe pe plan economic. Faţă de situaţia din 1947, când SUA deţineau o
pondere de 55% din producţia industrială a lumii dezvoltate, spre sfârşitul anilor ’60 aceasta
era de 39%. În acelaşi timp, ţări ca RFG, Japonia, Franţa, Anglia, Canada şi Italia au început
să participe tot mai intens la comerţul internaţional.
În condiţiile în care administraţia SUA manifesta tot mai multe rezerve în ceea ce
priveşte convertirea în aur a dolarilor deţinuţi de băncile centrale din alte ţări (deoarece risca
să-şi epuizeze propriile rezerve de aur), deţinătorii de dolari americani au început să caute:
plasarea acestora în valori mai sigure – aur, solicitările masive de aur conducând la
îndepărtarea preţului aurului practicat pe piaţa aurului de preţul oficial al acestuia şi apoi la
scindarea pieţei aurului în două - o piaţă oficială, în cadrul căreia operau numai băncile
centrale la preţul oficial şi o piaţă liberă, unde se realizau operaţiunile de vânzare-cumpărare
de aur de către particulari; fructificarea lor prin operaţiuni speculative sau convertirea în alte
monede a căror evoluţie era mai stabilă.
Pe de o parte, dezvoltarea economică a unor ţări ca RFG, Japonia, Elveţia etc. iar pe de
altă parte, trecerea monedelor acestor ţări la convertibilitate în perioada 1958-1965 au
determinat creşterea interesului pentru monedele lor şi, în consecinţă, utilizarea acestora din
ce în ce mai mult în relaţiile monetar-financiare internaţionale. Mutaţiile economice şi
comerciale din acea perioadă au avut ca rezultat reaşezarea parităţilor valutare, reflectată în
devalorizarea lirei sterline (1967) şi a francului francez (1969), care s-au manifestat ca şi crize
în sistem, în condiţiile în care alte monede (de exemplu, marca germană) au fost revalorizate
(1969).
După crize financiare repetate, în anul 1969 s-a luat decizia modificării Statutului FMI
prin crearea DST în sensul sporirii lichidităţii internaţionale, dar colapsul sistemului nu a mai
putut fi prevenit sau amânat. Toate aceste crize au avut loc în condiţiile înrăutăţirii
conjuncturii economice, interconexiunea fenomenelor economice cu cele monetar-financiare
reflectându-se puternic în etapa care a marcat trecerea de la o evoluţie latentă a crizelor în
sistem, la o formă explozivă şi anume, criza sistemului monetar internaţional în ansamblul
său.
Deficitul balanţei comerciale a SUA în 1971, înregistrat pentru prima dată în acel
secol, a fost evenimentul care a accentuat şi mai mult lipsa de încredere în dolari, ceea ce a
determinat o stare de panică pe pieţele valutar-financiare internaţionale, manifestată prin
“fuga de dolar”.
În aceste condiţii, la 15 august 1971, administraţia SUA a suspendat oficial
convertibilitatea în aur a dolarului, ceea ce a însemnat eliminarea ultimei legături, prin
intermediul dolarului, între diferitele monede ale lumii şi aur. Ruptura cu aurul a reprezentat
diminuarea profundă a capacităţii dolarului de a îndeplini funcţia de etalon. Acesta a fost
primul moment oficial al declanşării crizei sistemului monetar internaţional, al prăbuşirii
unuia dintre principiile convenite.
După această hotărâre, SUA au procedat la devalorizarea dolarului în 1971 (1$ =
0,818513 g aur) şi apoi în 1973 (1$ = 0,736662 g aur), ceea ce a ridicat preţul oficial al
aurului de la 35 $ uncia, la 38 $ şi respectiv, 42,2 $ uncia. Pe piaţa liberă însă, preţul aurului a
cunoscut salturi spectaculoase (la 13 martie 1973 era de 102,25 $ uncia). Acest fenomen
reflecta şi, la rândul său, exacerba procesul inflaţionist la nivel mondial.
În această situaţie, statelor lumii le-a fost din ce în ce mai greu să păstreze cursurile
valutare stabile - în limitele de ±2,25% - astfel că în intervalul februarie-decembrie 1973,
autorităţile monetare din diferite ţări au anunţat pe rând abandonarea cursurilor fixe şi
lăsarea acestora să se formeze în funcţie de cerere şi ofertă. Această hotărâre a însemnat
renunţarea la un alt principiu instituit la Bretton Woods, acela al stabilităţii parităţilor şi
cursurilor valutare şi trecerea la cursurile fluctuante.
Cronicizarea deficitului balanţei de plăţi a SUA, în condiţiile în care alte state (RFG,
Japonia) înregistrau excedente, a agravat conflictele comerciale, valutare şi financiare între
ţările dezvoltate. Aceste conflicte s-au acutizat odată cu izbucnirea crizei energetice (şocul
petrolier din perioada 1973-1974), care pe lângă alte efecte a condus la imposibilitatea, pentru
marea majoritate a ţărilor dezvoltate, de a supraveghea echilibrul balanţelor de plăţi, ceea ce
însemna neîndeplinirea unei alte condiţii necesare funcţionării echilibrate a sistemului
conceput în 1944.
 Prăbuşirea principiilor sistemului de la Bretton Woods a determinat dezorganizarea
întregului sistem monetar internaţional şi adâncirea crizei sale. Dat fiind impactul negativ
asupra economiilor tuturor ţărilor lumii, a apărut necesitatea reorganizării sale, a aşezării pe
baze mai stabile.

2.3. Sistemul monetar internaţional post Bretton Woods

Odată cu măsurile adoptate în scopul menţinerii temporare a sistemului monetar

internaţional într-o stare de funcţionare acceptabilă, prin Acordul Smithsonian (decembrie
1971) a fost luată şi hotărârea privind necesitatea reformei sistemului. Aceasta a marcat,
practic, începerea oficială a preocupărilor pentru pregătirea reformei sistemului monetar
internaţional. În acest scop, în anul 1972 a fost creat “Comitetul pentru reforma sistemului
monetar internaţional şi probleme conexe”. În iunie 1974, acest comitet a prezentat o “schiţă”
a proiectului de reformă, în care au fost cuprinse atât propunerile de principiu pentru
pregătirea reformei sistemului, cât şi o serie de anexe care priveau problemele şi principiile
asupra cărora nu s-a putut cădea de acord. Având în vedere dificultăţile semnalate de această
“schiţă”, în anul 1974 s-a renunţat la ideea unei reforme în bloc, considerându-se că
reorganizarea sistemului nu se va putea realiza decât în etape. În acest context, “Comitetul
celor 20” a fost dizolvat, fiind create alte două comitete: “Comitetul interimar” al FMI pentru
reforma sistemului monetar internaţional, care îşi propunea ca obiectiv modificarea Statutului
FMI; “Comitetul dezvoltării”, organism comun al FMI şi BIRD, în scopul studierii şi găsirii
unor soluţii în problema finanţării ţărilor în curs de dezvoltare.
Rezultatele propunerilor formulate şi discuţiile premergătoare ale şefilor principalelor
state dezvoltate (înţelegerea de la Ramboillet) au stat la baza Acordurilor de la Kingston
(Jamaica, 1976), prin care s-a convenit în termeni concreţi asupra modificărilor ce aveau să
fie aduse Statutului FMI.
Statutul modificat al FMI a intrat în vigoare la 1 aprilie 1978. El reafirmă unele
principii ale vechiului statut, în sensul că FMI urmăreşte: să promoveze cooperarea monetară
internaţională, ca instituţie permanentă care oferă cadrul corespunzător pentru consultare şi
colaborare în problemele monetare internaţionale; să faciliteze creşterea echilibrată a
comerţului internaţional; să promoveze stabilitatea valutară competitivă; să ofere ţărilor
membre posibilitatea de a corecta dezechilibrele temporare ale balanţelor de plăţi prin
sprijinul financiar acordat.
Alături de aspectele de ordin mai mult sau mai puţin general, statutul cuprinde şi o
serie de elemente noi.
În ceea ce priveşte etalonul monetar s-a convenit asupra eliminării treptate a aurului şi
dolarului american din această funcţie şi înlocuirii lor cu DST. Drept urmare, statele membre
erau invitate să-şi definească valoarea paritară a monedei lor în DST sau un alt numitor
comun ales împreună cu Fondul. În cazul în care o ţară nu îşi definea astfel valoarea paritară a
monedei proprii, ea putea opta pentru varianta aranjamentelor valutare.
Înlăturarea aurului din funcţia de etalon monetar al sistemului monetar internaţional
(demonetizarea aurului) s-a materializat în adoptarea unor măsuri tehnice menite să conducă
la restrângerea rolului lui:
 renunţarea la preţul oficial al aurului - ţările membre erau libere să vândă şi să cumpere
aur la preţul pieţei, recunoscându-se astfel preţul de piaţă al aurului;
 desfiinţarea plăţilor obligatorii în aur ale statelor membre către FMI şi ale Fondului către
ţările membre şi înlocuirea lor prin plăţi în DST;
 evitarea influenţării preţului pe piaţă al aurului sau a stabilirii unui preţ fix de către FMI;
 diminuarea rezervelor de aur ale FMI, prin vânzarea la licitaţie a 1/6 din acestea pe piaţă şi
restituirea a încă 1/6 ţărilor membre, la preţul de 42,2 $ uncia. Ţările membre puteau însă
în continuare să păstreze aur în rezervele lor oficiale.
În paralel cu demonetizarea aurului au fost adoptate măsuri privind ridicarea DST la
rangul de principal activ de rezervă, cu scopul de a înlocui aurul, în acest sens convenindu-se:
- dreptul FMI de a modifica tehnica de evaluare a DST potrivit nevoilor sale, de a desemna
şi alţi deţinători de DST decât ţările membre, limitând însă circulaţia de DST tot la nivelul
autorităţilor monetare şi de a revizui modalitatea de atribuire de DST ţărilor membre;
- dreptul ţărilor membre de a-şi defini valoarea paritară a monedei lor în DST şi de a
efectua tranzacţii în DST direct între ele;
- posibilitatea dezvoltării operaţiunilor cu DST, altele decât cele cuprinse în vechiul statut;
- exprimarea în DST a valorii monedelor ţărilor membre deţinute la FMI.
În materie de cursuri valutare, statutul modificat oferă o mai mare libertate, statele
membre ale FMI având posibilitatea de a alege un anumit tip de curs valutar - inclusiv cel
flotant - obligativitatea menţinerii cursurilor fixe fiind abandonată.
În domeniul convertibilităţii monedelor, având în vedere lipsa stabilităţii parităţilor şi
cursurilor valutare, convertibilitatea capătă caracterul unei convertibilităţi de piaţă.
De asemenea, relativ şi pe o perioadă scurtă, a fost mărit numărul valutelor pe care
Fondul le putea utiliza în operaţiunile sale. Astfel, alături de monedele utilizate până atunci
(dolarul american, marca germană, francul belgian, yenul japonez, florinul olandez), în
principiu, orice altă monedă putea fi folosită cu acordul ţării emitente, dacă balanţa de plăţi şi
rezervele internaţionale ale ţării respective erau suficient de puternice. În acelaşi timp a fost
definită o nouă grupă de valute, denumite “liber utilizabile”. După anul 2000, numărul
valutelor utilizate de FMI s-a redus considerabil.
Divergenţele dintre ţările dezvoltate, dintre acestea şi statele în curs de dezvoltare, nu
au permis adoptarea de hotărâri care să aşeze pe baze noi relaţiile monetar-financiare
internaţionale, ci doar luarea unor măsuri cu caracter tranzitoriu, reflectate în amendamentele
Statutului modificat al FMI. Deşi noul statut a intrat în vigoare la 1 aprilie 1978, modificările
aduse nu au vizat mutaţii profunde, structurale în domeniu, motiv pentru care relaţiile
monetar-financiare au continuat să se afle în criză, fapt care a perturbat profund întreaga
economie mondială.
Continuarea stării de criză a fost de altfel şi motivul pentru care la Reuniunea anuală a
FMI din septembrie 1983, problema reformei a început să se pună din nou. În acest scop,
noile tratative s-au desfăşurat în cadrul mandatului dat de FMI “Grupului celor 10” (G10 -
SUA, Germania, Franţa, Japonia, Marea Britanie, Italia, Canada, Olanda, Belgia şi Suedia şi
Elveţia), de a face propuneri de îmbunătăţire a sistemului monetar internaţional. Negocierile
G10 s-au orientat prioritar în trei direcţii: asigurarea unei mai mari stabilităţi a cursurilor
valutare; sprijinirea FMI pentru a putea impune o disciplină mai severă în politica economică
promovată de statele membre; găsirea modalităţii de asigurare a unei suficiente lichidităţi
internaţionale pentru redresarea economică a statelor lumii.
Criza datoriilor externe din perioada 1982-1985 a determinat „Grupul celor 7” (G7 -
SUA, Germania, Franţa, Japonia, Marea Britanie, Italia, Canada) să iniţieze prima înţelegere -
Acordul de la Plaza (septembrie 1985) - destinată să asigure o mai mare stabilitate a
monedelor utilizate în relaţiile monetar-financiare internaţionale. S-a impus astfel ideea de
stabilizare macroeconomică la scară mondială a cursurilor valutare şi de coordonare a
politicilor bugetare, fiscale şi monetare, ceea ce s-ar putea interpreta şi printr-o revenire la
practica conformă cu spiritul de la Bretton Woods, pe o bază mai discretă, în sensul
abandonării doctrinei monetariste a flotării pure. Critica adusă acestui acord se referă la faptul
că urmăreşte doar controlul modificărilor bruşte ale cursului valutar, pe termen lung însă
putând avea loc evoluţii de apreciere sau depreciere a monedelor.
 Astfel de acorduri periodice la nivelul G7 au devenit de atunci o practică: Acordul de
la Louvre (februarie 1987) prin care s-a adoptat un set de măsuri privind coordonarea
supravegherii cursurilor valutare, el urmărind monitorizarea schimburilor internaţionale în
planul evoluţiilor pieţei valutare şi controlul evoluţiei dolarului american; Acordul de la
Halifax (2002) prin s-a elaborat un plan de control al potenţialelor crize financiare
internaţionale şi de cooperare în identificarea finanţărilor terorismului etc.
„Grupul celor 8” (G7 + Rusia) urmăreşte identificarea unui set de principii şi norme de
acţiune în cadrul sistemului monetar-financiar internaţional. Acestea ar putea aduce un plus de
informaţie care să ajute autorităţile să definească şi să aplice reforme şi reglementări şi să
construiască instituţiile necesare dezvoltării sistemelor lor financiare şi integrării pe pieţele
mondiale. 3
Prin aplicarea acestor politici şi coduri de conduită, sistemul monetar internaţional
actual încearcă să elimine o parte din disfuncţionalităţile cu care se confruntă. Se impune însă
continuarea eforturilor de adaptare a arhitecturii sale la transformările permanente care au loc
în domeniul monetar şi financiar, la explozia extraordinară a tehnologiilor financiare şi
monetare, care conduc la integrarea financiară ca pilon al integrării globale.

Capitolul 3

SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

- de la „şarpele monetar” la moneda unică -

Sistemul Monetar European a reprezentat marea surpriză în evoluţia sistemului

monetar internaţional. Contrar previziunilor şi începuturilor sale îndoielnice, el s-a constituit
într-un factor de stabilitate monetară în Europa, succesul său inspirând preocupările de
reformă ale sistemului monetar internaţional. 4 Prin aceasta, Sistemul Monetar European a
reprezentat o etapă spre Uniunea Monetară Europeană.

3.1. Crearea Sistemului Monetar European în contextul prăbuşirii

sistemului de la Bretton Woods

La momentul în care sistemul monetar de la Bretton Woods intra în criză, la nivel

european lua naştere un nou sistem de rate de schimb stabile. Acesta a debutat în anul 1972 în
varianta „şarpelui monetar”, urmând redefiniri ale acestuia care au culminat cu crearea, în
anul 1979, a Mecanismului Ratelor de Schimb al Sistemului Monetar European.
Printr-o rezoluţie adoptată la 21 martie 1972 de Consiliul CE, urmată de un acord între
băncile centrale încheiat în aprilie 1972 la Bâle, s-a decis ca monedele europene să oscileze
una faţă de alta cu cel mult ±2,25%, fiind creat astfel mecanismul „şarpelui monetar”.
Totodată, s-a convenit ca ţările europene să continue să limiteze la ±2,25% fluctuaţiile
monedelor lor faţă de dolarul american. Cu această constrângere adiţională, sistemul a fost
numit "şarpele monetar" (bandă de fluctuaţie limitată între ţările europene) "în tunel” (marja
de fluctuaţie în raport cu dolarul). Într-o conjunctură puternic marcată de ample mişcări
speculative de capitaluri, de consecinţele primului şoc petrolier (octombrie 1973) şi de
devalorizarea dolarului (10%) şarpele a ieşit din "tunel", mai multe state participante
abandonând marjele de fluctuaţie restrânse faţă de dolar.5
Începând din anul 1974, comportamental mărcii germane, pe de o parte şi al celorlalte

3
Petria, N. - “Monedă, credit, bănci şi burse”, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2003, p. 41
4
Ignat, I. - „Uniunea Europeană. De la Piaţa Comună la moneda unică”, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 95
5
Cerna, S. - "Unificarea monetară în Europa", Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 26
monede, pe de altă parte, a fost diferit, uneori chiar divergent. Luând în considerare aceste
aspecte, ca răspuns la consecinţele primului şoc petrolier, guvernul vest-german a aplicat o
politică monetară foarte restrictivă, caracterizată prin dobânzi reale ridicate. Spre deosebire de
acesta, guvernele celorlalte state au implementat politici monetare mult mai lejere (în Franţa,
de exemplu, până la sfârşitul anilor ‘70, rata reală a dobânzii a avut valori negative). Ca
urmare, în RFG inflaţia a fost ţinută sub control iar deficitul comerţului exterior a fost
eliminat rapid, în timp ce în alte ţări, ca Italia şi Franţa, inflaţia s-a accelerat şi situaţia
balanţei de plăţi externe s-a deteriorat. În consecinţă, lira italiană şi apoi lira sterlină s-au
detaşat rapid de "şarpe"; la rândul său, francul francez a părăsit "şarpele" în luna ianuarie
1974, pentru a reveni în iulie 1975, ieşind din nou în luna martie 1976.
Din anul 1976, şarpele s-a redus la o zonă a mărcii, având în jur marca germană
(revalorizată în câteva rânduri) şi câteva monede strâns legate de aceasta (francul belgian,
guldenul olandez, coroana daneză şi unele dintre monedele scandinave).
Pe de altă parte, în iunie 1973 a fost creat Fondul European de Cooperare Monetară
(FECOM), fiind instituită şi "unitatea monetară europeană" (European Currency Unit),
definită iniţial prin raportare la aur - la o cantitate de aur egală cu cea din definirea oficială a
dolarului american - iar apoi la un "coş" de monede ale ţărilor participante. Această unitate
monetară europeană, numită ECU, se va regăsi la baza Sistemului Monetar European creat
mai târziu.
În acest cadru, sub presiunea evenimentelor, într-un interval de timp foarte scurt, au
fost create trei elemente esenţiale ale unei uniuni monetare: cursuri valutare fixe, embrionul
unei bănci centrale comunitare (FECOM) şi o unitate monetară de cont comună (ECU).
Aplicată în practică, construcţia teoretică care a fost „şarpele monetar” nu a rezistat
prea mult timp. Evenimentele anilor '70 - prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods,
deprecierea şi fluctuaţia dolarului, şocurile petroliere - au demonstrat incapacitatea „şarpelui”
de a stabili, prin el însuşi, un sistem monetar european.
Degringolada apărută pe pieţele valutare la începutul anilor '70 a fost percepută de
ţările membre ale Comunităţii Europene ca factor care atenua efectele pozitive realizate în
planul unificării vamale şi politicii agricole. S-a conturat tot mai clar ideea că o stabilitate a
cursurilor valutare era condiţia esenţială a consolidării şi amplificării rezultatelor obţinute în
celelalte secvenţe ale arhitecturii integraţioniste.
In aceste condiţii, şefii de stat europeni, reuniţi în luna aprilie 1978 la Copenhaga, au
luat decizia de a crea o zonă de stabilitate monetară în Europa. Această decizie de principiu a
fost apoi detaliată pe parcursul mai multor reuniuni ale Consiliului European, şi anume:
Reuniunea de la Bremen (iulie 1978), care trasează marile linii ale reformei „şarpelui
monetar”; Reuniunea de la Paris (martie 1979), care anunţă intrarea în vigoare a Sistemului
Monetar European (SME), cu începere de la 13 martie 1979.6
Principiile de bază ale noului sistem erau următoarele:
1. Cursuri de schimb fixe, dar ajustabile la perioade de timp relativ lungi; aceste cursuri se
stabileau prin definirea şi respectarea unui "curs pivot" al fiecărei monede participante faţă
de etalonul comun reprezentant de ECU.
2. Repartizarea echilibrată a sarcinilor de intervenţie şi de ajustare care reveneau diverselor
ţări participante.
3. Solidaritatea ţărilor membre, realizată în principal, prin crearea unei rezerve valutare
comune şi prin credite reciproc acordate în caz de dificultăţi în ceea ce priveşte balanţa de
plăţi sau finanţarea intervenţiilor.
Aceste principii s-au concretizat într-o serie de caracteristici tehnice ale sistemului: 7
 o monedă comună (ECU);

6
Dardac, N., Barbu, T. - “Monedă, bănci şi politici monetare”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 139
7
Miron, D. - "Economia integrării europene", ASE Bucureşti, 1998, p. 262-264
 un mecanism al ratelor de schimb;
 indicatori de divergenţă;
 un sistem de ajutorare reciprocă;
 reguli de realiniere.
Sistemul Monetar European a fost conceput pentru a funcţiona în mod simetric. ECU
a fost definit pe baza unui coş valutar format din monedele tuturor ţărilor participante,
ponderea iniţială a monedelor din coş stabilindu-se în funcţie de nivelul participării fiecărei
ţări la comerţul comunitar. Aceste ponderi se revizuiau din cinci în cinci ani sau ori de câte ori
era necesar, de exemplu, cu ocazia aderării unei noi monede sau în cazul în care ponderea
unei monede s-ar fi modificat cu peste 25%.
Fiecare monedă participantă avea un curs central denumit şi "curs pivot" care era
exprimat în ECU. În jurul acestor "cursuri pivot" bilaterale au fost stabilite marje de variaţie
de ±2,25% (±6% pentru lira italiană) care, dacă erau depăşite, impuneau obligaţia băncilor
centrale de a interveni pentru susţinerea cursului monedei lor; „cursurile pivot” puteau fi
modificate de comun acord de către ţările participante. 8 Marea Britanie a semnat acordul SME
dar nu a participat la Mecanismul Ratelor de Schimb până în octombrie 1990. Spania s-a
alăturat în iunie 1989 iar Portugalia în aprilie 1992, toţi noii veniţi optând pentru o marjă de
±6%. În urma turbulenţelor din 1992, Marea Britanie şi Italia au părăsit Mecanismul Ratelor
de Schimb, pentru ca Italia să revină în 1996, marja de fluctuaţie fiind majorată la ±15% în
august 1993.
Pentru fiecare monedă participantă s-a stabilit un "indicator de divergenţă", menit să
permită repartizarea echilibrată a sarcinilor de intervenţie. Când o monedă atingea 75% din
distanţa maximală, băncile centrale din ţările în cauză erau chemate să intervină. Acest
indicator, construit astfel încât să reflecte evoluţia disparată a unei monede faţă de toate
celelalte, constituie el însuşi o prezumţie relativ la necesitatea intervenţiei statului în cauză;
intervenţia se putea realiza prin vânzări-cumpărări de valută, adoptarea de măsuri de politică
monetară şi economică sau, în ultimă instanţă, prin modificarea „cursului pivot”.
Sistemul de ajutorare reciprocă avea ca bază:
- punerea în comun a unei părţi din rezervele valutare: fiecare bancă centrală transfera la
FECOM 20% din rezervele sale în aur şi dolari, în schimbul unei cantităţi corespunzătoare
de ECU;
- mecanismele de creditare reciprocă: pe termen foarte scurt - în volum nelimitat şi pe o
durată de maxim 45 zile; pe termen scurt - pe o durată de maxim 9 luni; pe termen mediu -
în volum mai mare, însă în mod condiţionat.
Datorită diferenţelor semnificative între performanţele economice ale ţărilor
participante, a apărut necesitatea introducerii unor reguli de realiniere pentru a corecta
dezechilibrele acumulate. În timpul primilor patru ani de funcţionare a sistemului a existat în
medie o realiniere la fiecare opt luni, în perioada 1983-1986 realinierile se efectuau în medie
la fiecare 12 luni iar în intervalul 1987-1992 nu mai existau realinieri (în afară de o scădere
tehnică a cursului lirei italiene). Această evoluţie reflectă prioritatea pe care ţările au acordat-
o stabilităţii ratei de schimb, majoritatea preferând să conveargă spre o rată germană a inflaţiei
şi deci să renunţe la autonomia lor în domeniul politicii monetare.
Caracteristicile tehnice şi mecanismele Sistemului Monetar European au fost ulterior
perfecţionate prin adoptarea unor măsuri care au permis folosirea pe scară din ce în ce mai
mare a ECU în relaţiile dintre băncile centrale: refinanţare, utilizarea în mecanismul de
creditare pe termen foarte scurt, mai buna remunerare a disponibilităţilor în ECU, posibilitatea
deţinerii ECU şi de către alte organisme comunitare etc. Guvernul francez şi cel vest-german,
partizanii sistemului, au argumentat că aceste mecanisme erau de natură să declanşeze

8
Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. - "Monedă, credit, bănci", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 66
ajustările necesare pentru corectarea dezechilibrelor, constituind astfel încă un pas în direcţia
unificării monetare.
Pe fondul evenimentelor din 1989 (căderea zidului Berlinului urmată de reunificarea
Germaniei, dezmembrarea URSS), la scurt timp după ce Comunitatea Europeană a aprobat
Actul Unic vest-european, Jacques Delors, pe atunci preşedinte al Comisiei Europene, a dat
publicităţii un raport crucial, care a reluat ideea Uniunii Economice şi Monetare. La fel ca şi
Raportul Werner, Planul Delors, adoptat la Madrid în iunie 1989, a prezentat cele trei etape
pentru implementarea uniunii monetare, chemând la crearea unei singure monede europene.
Raportul a fost apreciat atât de persoanele care considerau că integrarea este cea mai bună
modalitate pentru realizarea unei păci durabile în Europa, cât şi de către persoanele care
apreciau beneficiile pur economice ale comerţului liber şi ale unor rate de schimb stabile.
Redresarea spectaculoasă a economiei franceze a constituit factorul dinamizator al
negocierilor şi deciziilor europene din perioada 1989-1992 şi a favorizat accelerarea
procesului de unificare monetară după publicarea Raportului Delors. Prima etapă a Uniunii
Economice şi Monetare a început în luna iulie 1990 şi a avut aceleaşi obiective ca şi cele
precizate în Actul Unic şi anume, asigurarea că vor fi eliminate definitiv toate restricţiile din
calea circulaţiei bunurilor, serviciilor, forţei de muncă şi capitalului.
Dorinţa de stabilizare a cursului de schimb a condus la elaborarea şi semnarea
Tratatului de la Maastricht (februarie 1992), moment în care Uniunea Monetară a devenit
parte a Uniunii Europene. Programul uniunii monetare trebuia să determine, în trei etape,
crearea unei monede unice şi a unei bănci centrale europene, care să gireze politica monetară
a ţărilor interesate, în coordonare cu băncile centrale naţionale.
Mecanismul Ratelor de Schimb, aşa cum a fost conceput, părea să reprezinte o reuşită
a aranjamentelor valutare, capabil să asigure un cadru funcţional care putea conduce la
uniunea monetară. Cu toate acestea, spre sfârşitul anului 1992, Sistemul Monetar European
a trebuit să facă faţă celei mai severe crize din istoria sa.
În acea perioadă, Marea Britanie traversa o perioadă de recesiune, cu rate mari ale
şomajului şi inflaţiei. Italia trecea şi ea prin recesiune şi inflaţie ridicată. În acelaşi timp,
Germania trebuia să suporte costurile reunificării, pentru acoperirea cărora erau necesare
împrumuturi fără precedent care au dus la creşterea ratei dobânzii şi au creat presiuni asupra
mărcii germane, forţând Marea Britanie şi Italia să crească şi ele ratele de dobândă.
Banca Italiei a intervenit prin măsuri insuficiente, în septembrie 1992 lira italiană dând
din nou semne de slăbiciune. Semne de îngrijorare dădea şi moneda britanică, în aprilie 1992
lira sterlină atingând cel mai scăzut nivel în raport cu marca germană. În septembrie 1992,
Banca Angliei s-a angajat într-o masivă intervenţie în susţinerea lirei, cheltuind jumătate din
rezervele sale valutare, dar măsurile nu au avut efectul scontat. Dobânda de refinanţare a
crescut în mai multe etape, atingând nivelul de 15%, Marea Britanie şi Italia părăsind
Mecanismul Ratelor de Schimb în aceeaşi zi. Spania a devalorizat peseta cu 5%, Portugalia
escudo cu 5%, lucru realizat ulterior de Irlanda pentru lira sa (10% în ianuarie 1993). Ţările
afectate au reintrodus controlul asupra circulaţiei capitalului.
La data de 29 iulie 1993, Bundesbank a luat decizia de menţinere neschimbată a
dobânzii de refinanţare. Dat fiind Mecanismul Ratelor de Schimb, celelalte ţări nu puteau să
procedeze la reducerea ratelor dobânzii datorită rolului esenţial al mărcii germane. Ţinta
principală a speculaţiilor a fost francul francez, deoarece Franţa nu mai putea urma o politică
de austeritate, în condiţiile unei recesiuni puternice şi a unei rate ridicate a dobânzii şi
şomajului. În data de 30 iulie 1993, în pofida eforturilor financiare ale Bundesbank
(intervenţii pe piaţă de 35 miliarde mărci germane), francul francez s-a depreciat puternic în
raport cu marca germană. Alte bănci centrale au sprijinit coroana daneză, peseta spaniolă,
escudo portughez şi francul belgian, prin intervenţii pe pieţele valutare.
Pentru a descuraja acţiunile speculative şi a introduce o componentă de incertitudine,
în august 1993 marjele de fluctuaţie au fost lărgite la ±15% de o parte şi de alta a
„cursurilor pivot”. Având în vedere dimensiunile noii marje, Sistemul Monetar European a
devenit un sistem cu rate de schimb flotante.
Sistemul Monetar European nu a dus la apariţia unei identităţi monetare europene
autonome, în principal din cauza rolului monetar limitat conferit ECU. Cu toate acestea, el a
prezentat un Mecanism al Ratei de Schimb care a limitat fluctuaţia monedelor participante,
constituind o formă timpurie şi în general, de succes, de uniune monetară. Deşi nu a creat o
monedă unică, el a deschis calea spre o unificare monetară mai profundă în Europa, instituită
prin Tratatul de la Maastricht.

3.2. Uniunea Monetară Europeană

În prezent este acceptată ideea potrivit căreia o uniune monetară se poate constitui de
către un grup de ţări dacă acestea pun în aplicare rate identice ale dobânzilor şi ale inflaţiei şi
în interiorul grupării există o monedă unică. 9 Acest lucru presupune că o uniune monetară este
compatibilă cu renunţarea la monedele naţionale. Pentru a fi creată este necesar, dar nu şi
suficient, ca:10
 să nu existe restricţii în calea liberei circulaţii a capitalurilor în cadrul grupării;
 sectoarele financiare ale ţărilor membre să fie complet integrate.
Arhitectura Uniunii Economice şi Monetare a fost conturată, în principal, prin Tratatul
de la Maastricht, elaborat în perioada 9-10 decembrie 1991 şi semnat la 9 februarie 1992.
Partea din Tratatul de la Maastricht referitoare la problemele monetare, valutare şi financiare
este cea mai cuprinzătoare şi mai adâncită dintre toate celelalte texte.
Unul din principiile Uniunii Monetare Europene este convergenţa în trei faze, astfel:
Faza I (1992-1993), ca primă etapă, aflată deja în derulare în momentul semnării
Tratatului (a început în iulie 1990), a rămas rezervată înfăptuirii depline a Pieţei unice, a
liberei circulaţii a capitalurilor (art. 73B, 73H) şi intensificării coordonării politicilor
monetare şi economice ale statelor membre (art. 109C). Alegerea datei de 1 iulie 1990 s-a
datorat faptului că aceasta coincidea cu data intrării în vigoare a Directivei privind libera
circulaţie a capitalurilor în Uniunea Europeană (Directiva Consiliului nr. 361 din 24 iunie
1988).
Faza a II-a (1994-1999), prevăzută să înceapă la 1 ianuarie 1994 conform art. 109E,
s-a caracterizat printr-o coordonare mai strânsă a politicilor economice şi o accentuare a
disciplinei bugetare, realizată îndeosebi prin interzicerea acoperirii deficitelor entităţilor
publice prin credite acordate de băncile centrale.
De asemenea, a fost prevăzută crearea Institutului Monetar European (art. 109F şi
Protocolul asupra Statutului Institutului), înfiinţat la 1 ianuarie 1994, cu rolul de a contribui
la o mai bună coordonare a politicilor monetare în Europa şi de a asigura tranziţia spre Banca
Centrală Europeană, Sistemul European al Băncilor Centrale şi moneda unică. Acest sistem se
baza pe modelul german, în care Bundesbank decidea politica monetară pusă apoi în practică
de băncile centrale ale landurilor.
Această etapă a fost mai puţin ambiţioasă în plan instituţional decât Raportul Delors,
însă Tratatul prevedea că ea trebuia parcursă astfel încât, până la sfârşit, Banca Centrală
Europeană să dispună de toate mijloacele tehnice şi procedurale necesare pentru intrarea sa în
funcţiune.

9
McDonald, F., Dearden, S. - "The European Economic Integration", Longman UK, 1993, p. 40
10
Vaubel, R. - "Monetary Integration Theory", International Economics, London, 1988
 Faza a III-a (începând cu 1 ianuarie 1999) a fost definită ca momentul în care se
înfăptuieşte faza finală a Uniunii Economice şi Monetare, în care intră numai ţările care
îndeplinesc criteriile de convergenţă. Caracteristicile acestei perioade au fost:
- fixarea irevocabilă a ratelor de schimb (31 decembrie 1998);
- implementarea unei politici monetare unice, bazată pe stabilitatea preţurilor;
- introducerea monedei unice, prin înlocuirea rapidă a monedelor naţionale ale statelor
participante cu euro (1 ianuarie 1999).
Acele ţări care nu au îndeplinit condiţiile necesare la data demarării etapei a treia au
făcut obiectul unor derogări, pe baza unei decizii a Consiliului, neaplicându-li-se dispoziţiile
referitoare la politica monetară şi la sistemul de sancţiuni ale deficitelor excesive în baza art.
109K.
Marea Britanie şi Danemarca şi-au rezervat, în cadrul unor protocoale speciale, dreptul
de a nu participa la Uniunea Economică şi Monetară la începutul celei de-a treia faze.
Protocolul asupra anumitor dispoziţii referitoare la Marea Britanie recunoaşte acesteia dreptul
de a nu se angaja să treacă în faza a treia decât printr-o decizie distinctă în acest sens a
guvernului şi a parlamentului său. Celălalt protocol permitea Danemarcei să supună acest
angajament organizării unui referendum, având în vedere că în Constituţia acestei ţări erau
surprinse dispoziţii susceptibile să facă necesar acest lucru.
Protocolul asupra trecerii la faza a treia a Uniunii Economice şi Monetare,
anexat la Tratat, subliniază "caracterul ireversibil" al drumului spre unificarea monetară.
Un alt principiu al Uniunii Monetare Europene, cel al "monedei unice" presupune,
spre deosebire de principiul "monedei comune", emisiunea unei monede europene ca o nouă
monedă cu putere circulatorie legală. 11 Aceasta este emisă de Banca Centrală Europeană,
iniţial prin preschimbarea depozitelor în diverse monede naţionale existente în conturile
deschise pe numele băncilor centrale naţionale, iar apoi prin operaţiuni proprii.
Principiul ireversibilităţii procesului de unificare monetară rezultă din:
- fixarea unei scadenţe (1 ianuarie 1999) pentru începerea celei de-a treia etape;
- respingerea clauzei de a opta pentru neparticiparea la zona euro ("opting out") care ar fi
permis unei ţări să nu participe la faza finală, dar să rămână în continuare membră a
Uniunii Europene (excepţie au făcut Danemarca şi Marea Britanie);
- modalitatea de trecere la faza a treia, care era condiţionată de îndeplinirea unor criterii de
convergenţă foarte precise (art. 109 I):
1. rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5% performanţa celor mai bune trei
economii ale UE;
2. deficitul bugetar să reprezinte cel mult 3% din PIB;
3. datoria publică să se situeze la cel mult 60% din PIB;
4. să se respecte marjele de fluctuaţie restrânse ale cursurilor valutare din cadrul
Sistemului Monetar European, fără să se fi procedat la devalorizări în ultimii doi ani;
5. rata anuală a dobânzii pe termen lung să fie cu cel mult 2% mai mare decât media
ratelor de dobândă din statele care au realizat cele mai bune performanţe în materie de
stabilitate a preţurilor.
Criteriile de convergenţă au pus destule probleme guvernelor din zona euro. Institutul
Monetar European a publicat în data de 25 martie 1998 un Raport prin care criteriile stabilite
de Tratatul de la Maastricht au fost abordate astfel: 12
 stabilitatea preţurilor: valoarea de referinţă (2,7%) a fost calculată ca medie aritmetică a
ratelor de inflaţie din trei ţări cu cele mai bune performanţe în domeniu plus 1,5%. Cele
trei ţări cu stabilitatea cea mai mare a preţurilor erau: Austria (1,1%), Franţa (1,2%) şi
Irlanda (1,2%).

11
Cerna, S. - “Unificarea monetară în Europa”, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 67
12
Institutul Monetar European - “Raport de convergenţă pe anul 1998”
 criteriul finanţelor publice:
- în ceea ce priveşte deficitul bugetar, singura ţară care nu a îndeplinit condiţia impusă a
fost Grecia (4,0%);
- criteriul datoriei publice a fost respectat doar de 4 state: Franţa (58%), Luxemburg
(6,7%), Finlanda (55,8%) şi Marea Britanie (53,4%).
Depăşirea valorii de referinţă nu excludea participarea la Uniunea Monetară, criteriul
considerându-se îndeplinit şi dacă rata scădea suficient de mult pentru a atinge nivelul
impus într-un viitor apropiat.
 criteriul ratei de schimb: s-a înregistrat o convergenţă susţinută în acest domeniu. În
perioada martie 1996 - martie 1998, zece state membre ale UE au participat la
Mecanismul Ratelor de Schimb. În cazul Italiei şi al Finlandei nu se putea respecta
perioada de evaluare de doi ani pentru că ele s-au alăturat mecanismului amintit în
octombrie, respectiv noiembrie 1996. Drahma grecească nu putea participa la Uniunea
Monetară Europeană de la început pentru că nu îndeplinea criteriile, urmând a se alătura la
1 ianuarie 2001. Crizele din septembrie 1992 au determinat Marea Britanie să părăsească
Mecanismul Ratelor de Schimb.
 rata dobânzii pe termen lung: valoarea de referinţă (7,8%) s-a calculat ca medie
aritmetică a ratelor dobânzii pe termen lung din trei ţări cu nivelul cel mai scăzut al
inflaţiei plus 2%. Aceste rate erau: Austria (5,6%), Franţa (5,5%) şi Irlanda (6,2%).
Concluziile Raportului referitoare la îndeplinirea criteriilor de convergenţă au fost
următoarele:
- 14 din cele 15 ţări membre au înregistrat o rată a inflaţiei sub 2% pe o perioadă de un an
(până la 1 ianuarie 1998),
- 14 din cele 15 ţări au respectat criteriul ratelor dobânzii pe termen lung;
- monedele a 10 state au participat pe o perioadă mai mare de 2 ani la Mecanismul Ratelor
de Schimb al SME, cursul monedelor acestora situându-se aproape de nivelul central
stabilit;
- 14 din cele 15 ţări au înregistrat un deficit bugetar mai mic sau egal cu 3% din PIB în anul
1997;
- în majoritatea statelor membre datoria publică s-a situat sub 60% din PIB.

Moneda unică a fost introdusă în trei etape distincte, pe baza scenariului formulat la
Madrid.
Faza A (mai 1998 - 31 decembrie 1998) a avut la bază Reuniunea specială a Uniunii
Europene de la Bruxelles care a nominalizat statele participante la zona euro. După ce
Consiliul a anunţat participanţii calificaţi, în cele opt luni ale fazei A s-au realizat: înfiinţarea
Băncii Centrale Europene; ajustările finale ale sistemelor legislative naţionale pentru
adaptarea la o nouă monedă; prima emisiune de euro.
Faza B (1 ianuarie 1999 - 31 decembrie 2001) a debutat cu introducerea euro ca
monedă oficială în ţările care formau zona monedei unice, doar ca unitate de cont. Uniunea
Europeană a adoptat regula “nici o obligaţie, nici o interdicţie” în ceea ce priveşte folosirea
euro în cursul fazei B, ceea ce însemna că persoanele care doreau să folosească euro ca unitate
de cont aveau dreptul legal să facă acest lucru, dar nimeni nu putea fi obligat. Faza B s-a
desfăşurat pe o perioadă de trei ani, cuprinzând câteva evenimente majore: fixarea irevocabilă
a ratelor de schimb între euro şi monedele participante la 1 ianuarie 1999; transferul autorităţii
în domeniul politicii monetare către Banca Centrală Europeană, care la 1 iunie 1998 a înlocuit
Institutul Monetar European, de la 1 ianuarie 1999 băncile centrale naţionale din zona
monedei unice devenind subordonate Băncii Centrale Europene; alăturarea Greciei la zona
euro începând cu 1 ianuarie 2001.
Faza C (1 ianuarie - 1 iulie 2002) a înregistrat prima introducere în circulaţie a
bancnotelor şi monedelor euro, fiind singura perioadă în care vechile monede naţionale au
circulat în paralel cu moneda unică. Consumatorii puteau să facă tranzacţii în numerar cu
monedele naţionale sau cu euro, în contextul în care Banca Centrală Europeană a retras treptat
din circulaţie vechile monede. La sfârşitul fazei, euro a devenit moneda oficială exclusivă a
zonei euro.
Tratatul asupra Uniunii Europene a creat criteriile de convergenţă drept o condiţie
pentru intrarea în Uniunea Economică şi Monetară, pentru a se asigura că ţările care doresc să
participe la zona euro trebuie să demonstreze, înainte de a li se permite aderarea, cel puţin un
grad minim de convergenţă ce poate fi susţinută.
După introducerea euro, criteriile de convergenţă oferă destul de puţin confort,
semnele evidente de divergenţă reprezentând o provocare pentru Banca Centrală Europeană
mulţi ani de acum înainte. Dacă aplicarea Tratatului de la Maastricht s-a materializat printr-o
puternică convergenţă a ratelor inflaţiei şi a deficitelor bugetare ale ţărilor membre,
diferenţele între state rămân importante, mai ales în ceea ce priveşte standardele de viaţă,
nivelul şomajului şi competitivitatea.

Mulţi specialişti insistă asupra necesităţii adoptării euro imediat după participarea timp
de doi ani în cadrul ERM II, plecând de la următoarele considerente. 13 În primul rând, aceste
state nu beneficiază de posibilitatea de a rămâne în afara zonei euro după aderare (clauza
„opting out”). În timp ce Danemarca şi Marea Britanie au putut negocia rămânerea în afara
zonei euro, noile ţări membre sunt obligate să accepte condiţiile prevăzute în Tratatul de la
Maastricht, respectiv să se pregătească pentru uniunea monetară şi să adopte moneda unică
atunci când se consideră a fi pregătite. Pe de altă parte, ele satisfac mai puţin criteriile unei
zone monetare optimale comparativ cu modul în care au făcut-o vechii membri ai Uniunii.
Sunt ţări având dimensiuni reduse, relaţii comerciale cu UE mai mult sau mai puţin
dezvoltate, care se aşteaptă să obţină beneficii de pe urma introducerii euro.
Există însă şi voci care recomandă adoptarea monedei unice după o perioadă mai mare
de doi ani de la aderarea la UE.14 Argumentele lor au la bază faptul că o ţară nou intrată în
Uniunea Europeană trebuie să facă faţă competiţiei pe piaţa unică şi provocărilor pieţei
globale de capital. Pe de altă parte, aceste ţări se caracterizează prin niveluri de dezvoltare
diferite, mai slabe decât cele din Uniune, ele trebuind să obţină convergenţa reală şi nominală.
Chiar dacă noile state membre ale Uniunii Europene sunt foarte hotărâte să adopte
euro cât mai repede posibil, nu trebuie uitat faptul că, independent de propriile merite, o
monedă nu constituie un scop în sine. Participarea la uniunea monetară trebuie să se bazeze pe
o convergenţă durabilă. Într-adevăr, dincolo de provocările instituţionale care subzistă
(independenţa băncilor centrale, adaptarea sistemelor bancare, lupta împotriva spălării banilor
etc.), provocarea majoră este aceea a îndeplinirii convergenţei reale între Estul şi Vestul
Europei. Acest obiectiv necesită ani de reforme structurale importante, favorabile unei
accelerări a creşterii economice şi reducerii decalajului dintre Est şi Vest.
Ţările zonei euro vor trebui să supravegheze permanent criteriile de convergenţă
pentru a asigura o bună funcţionare a Sistemului European al Băncilor Centrale. Europa
monetară nu înseamnă doar circulaţia aceloraşi semne monetare, ci şi o structură de putere şi
decizie - Banca Centrală Europeană - cea mai înaltă autoritate monetară din zona euro.

13
Eichengreen, B., Ghironi, F. - „EMU and Enlargement”, Conference on Economic and Monetary Union, Brussels, March
2001, p. 12
14
De Grauwe, P., Lavrac, V. - „Inclusion of Central European Countries in the European Monetary Union”, Kluwer
Academic Publishers, Boston, 1998
 Curs 4 si 5

MIJLOACELE DE PLATĂ NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE

Instrumentele monetare care sunt acceptate pentru lichidarea unei datorii izvorâte din
operaţiunile curente sunt cunoscute sub denumirea generică de mijloace de plată.
De-a lungul anilor, atât instrumentele monetare acceptate ca mijloace de plată pe plan
internaţional cât şi proporţia participării acestora la stingerea obligaţiilor internaţionale au
cunoscut importante modificări. Dacă până la primul război mondial aurul ocupa un loc
important în efectuarea plăţilor pe plan internaţional, între cele două războaie, alături de aur
au început să fie utilizate şi unele valute. După cel de-al doilea război mondial, treptat, rolul
aurului în această funcţie s-a diminuat, până la eliminarea sa. În acelaşi timp, rolul valutelor în
derularea plăţilor internaţionale a crescut neîncetat, adăugându-se noi instrumente monetare -
unităţile monetare compozite, de tipul DST şi ECU.
În etapa actuală, mijloacele de plată naţionale cuprind:
 unităţi monetare naţionale - monede efective (bancnote şi monede divizionare) şi
monede de cont cu transfer clasic sau electronic;
 titluri de valoare exprimate în monedă naţională - instrumente de plată şi credit şi hârtii
de valoare.
Pe de altă parte, mijloacele de plată internaţionale sunt formate din:
- unităţi monetare naţionale utilizate în relaţiile de plăţi internaţionale - valute efective şi
valute de cont cu transfer clasic sau electronic;
- titluri de valoare exprimate în monedă străină - instrumente de plată şi credit şi hârtii de
valoare;
- unităţi monetare regionale utilizate în relaţiile de plăţi internaţionale (euro);
- unităţi monetare compozite (DST).
Odată cu introducerea euro şi dispariţia monedelor naţionale ale statelor participante la
Uniunea Monetară Europeană, dar şi prin utilizarea sa - ca unitate monetară regională - în
plăţile internaţionale, peisajul monetar internaţional şi-a schimbat considerabil structura şi
caracteristicile.

4.1. Unităţile monetare naţionale

- de la etaloanele monetare la aranjamentele valutare -

4.1.1. Definirea unităţii monetare naţionale

Moneda reprezintă unitatea monetară a unui stat abilitată să circule pe teritoriul

statului care o emite.
Fiecare ţară, prin lege, îşi stabileşte unitatea monetară proprie, care este definită ca
mijloc legal de plată pe teritoriul geografic al ţării respective. În adoptarea unităţii monetare,
în prezent există trei practici:
 state a căror unitate monetară naţională este distinctă şi individualizată în raport cu alte
state. De exemplu: România are unitatea monetară naţională leul, cu subdiviziuni de 100
bani; SUA - dolarul american cu 100 cenţi; Canada - dolarul canadian cu 100 cenţi; Marea
Britanie - lira sterlină cu 100 pence; Elveţia - francul elveţian cu 100 centime. În toate
aceste cazuri, emiterea bancnotelor şi a monedei divizionare cade în sarcina băncii
centrale a ţării respective: România - BNR; SUA - Sistemul Federal de Rezerve; Marea
Britanie - Banca Angliei; Elveţia - Banca Naţională a Elveţiei etc.
 state care au convenit să aibă aceeaşi unitate monetară prin crearea unei noi unităţi
monetare comune. O parte din statele membre ale UE (12 state) au convenit ca începând
cu 1 ianuarie 2002 pe teritoriul lor geografic să circule un singur mijloc legal de plată -
euro cu subdiviziuni de 100 de cenţi - care a înlocuit monedele naţionale ale ţărilor
participante la sistemul monedei unice: marca germană, francul francez, francul belgian,
francul luxemburghez, peseta spaniolă, escudo portughez, lira italiană, guldenul olandez,
shilingul austriac, marca finlandeză, lira irlandeză şi drahma grecească. De la 1 ianuarie
2007 din zona euro face parte şi Slovenia. Adoptarea unei singure monede ca mijloc legal
de plată de către un grup de ţări a implicat un ansamblu de măsuri organizatorice şi
funcţionale: emisiunea bancnotelor şi a monedei divizionare este responsabilitatea Băncii
Centrale Europene, care stabileşte şi politica monetară unică pentru zona euro. Similar,
odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, o serie de foste republici componente ale acesteia
şi-au dobândit independenţa şi au adoptat noi unităţi monetare, renunţând la rubla
sovietică.
 state care au adoptat ca monedă naţională unitatea monetară a altui stat. Astfel de
situaţii îşi au originea în trecutul politic, economic şi monetar al entităţilor statelor
respective. De exemplu, Liechtenstein a adoptat ca monedă francul elveţian. În acest caz,
emiterea şi punerea în circulaţie a monedelor şi bancnotelor, precum şi exercitarea politicii
monetare se realizează de către Banca Naţională a Elveţiei iar băncile din Liechtenstein
raportează situaţiile financiare acesteia şi sunt supuse supravegherii bancare de către
autoritatea elveţiană în materie. Situaţii asemănătoare se întâlnesc şi în teritoriile
nesuverane, colonii, teritorii asociate unui stat, teritorii sub tutelă etc., în general în astfel
de spaţii geografice existând ceea ce se numeşte „autoritate monetară”.
Cele prezentate reprezintă o situaţie la un moment dat.
În trecut, monedele puterilor coloniale erau, în cele mai multe cazuri, monedele
utilizate pe teritoriile colonizate (lira sterlină, francul francez, peseta spaniolă etc.).
Destrămarea sistemului colonial şi câştigarea independenţei fostelor colonii au condus la
adoptarea unor noi denumiri de unităţi monetare naţionale.
În viitor, unele state vor adera la sistemul monedei unice europene şi astfel, alte
unităţi monetare naţionale vor dispărea (inclusiv leul românesc), după cum pot apărea alte
grupări care să adopte alte tipuri de unificare monetară şi noi denumiri de monede.
Fiecare monedă naţională are un simbol standardizat şi utilizat ca atare în
denominarea tuturor tranzacţiilor interne şi internaţionale. Potrivit codului ISO (International
Organization for Standardization), s-a convenit uniformizarea modului de simbolizare prin
trei litere a unităţilor monetare ale statelor lumii, primele două litere reprezentând denumirea
prescurtată a ţării (în limba engleză) şi a treia literă, prima literă din denumirea monedei (în
limba naţională). De exemplu: ROL - Romania Leu; USD - United State Dollar; GBP -
Greate Britain Pound etc. Pentru euro, abrevierea oficială recunoscută de ISO este EUR.
Unele monede au şi un simbol grafic. Pentru dolarul american simbolul este litera S
tăiată pe verticală de două linii paralele ($). Legenda spune că simbolul provine de la semnul
existent pe un thaller, care reprezenta două coloane pe care se urca o viţă de vie, monedă care
s-a bucurat de încredere pe teritoriile primelor 13 state americane, de unde şi denumirea de
thaller – taller – dollar. Pentru lira sterlină simbolul grafic este litera L tăiată pe orizontală de
două linii paralele (₤), pentru yenul japonez litera Y tăiată pe orizontală de două linii paralele
(¥) iar euro are simbolul litera E tăiată pe orizontală de două linii paralele (€), acesta fiind
inspirat din litera grecească epsilon, cu trimiteri la leagănul civilizaţiei antice elene şi prima
literă a denumirii continentului european (Europa).
Definirea prin lege a unităţii monetare a unui stat este un atribut al autorităţii monetare
naţionale. De-a lungul timpului, această definire s-a realizat în funcţie de etalonul care a fost
adoptat ca bază a sistemului monetar internaţional, implicând analiza a trei elemente:
 valoarea paritară, respectiv conţinutul valoric al monedei, definit prin legea monetară a
ţării care o emite. Ea a presupus un etalon faţă de care moneda se raporta într-o relaţie
fixă sau stabilă. Funcţia de etalon a fost îndeplinită la început de mărfuri obişnuite, pentru
ca treptat această poziţie să fie cucerită de metalele preţioase (aur, argint), locul lor fiind
luat apoi de diferite valute şi mai târziu de DST.
 paritatea monetară exprimată prin raportul dintre valorile paritare ale două monede. În
funcţie de etalonul care a stat la baza unităţilor monetare, aceasta a îmbrăcat forma
parităţii metalice, valutare şi DST.
 cursul valutar sau rata de schimb, respectiv preţul unei monede, exprimat într-o altă
monedă cu care se compară. Date fiind prefacerile care au marcat definirea unităţilor
monetare naţionale, cu înţeles similar se utilizează şi termenul de paritate valutară.
Limitele în utilizarea DST şi experienţa în domeniu au impus o serie de rezerve în
utilizarea sa ca etalon monetar. Începând din anul 1978, statele membre ale FMI îşi definesc
valoarea monedelor lor pe baza aranjamentelor valutare. Acestea constituie ansamblul
măsurilor practicate de fiecare stat membru al FMI în scopul asigurării unei evoluţii cât mai
disciplinate a cursului valutar al monedelor lor.
În timp ce definirea valorii unei monede pe baza valorilor paritare presupunea un
raport fix sau stabil, în definirea valorii unei monede pe baza unui aranjament valutar locul
principal îl ocupă evoluţia pe piaţă a cursului valutar, în contextul flotării generalizate. Din
această cauză, selecţionarea monedei de contract şi adoptarea unor măsuri de aplatizare a
efectelor negative ale evoluţiei nedorite a cursului acesteia au un rol deosebit în asigurarea
eficienţei valutar-financiare a tranzacţiilor comerciale.

4.1.2. Aranjamentele valutare în economia mondială

Aranjamentele valutare practicate în prezent au un caracter dinamic, pe de o parte,

prin permanenta lor diversificare iar pe de altă parte, prin faptul că valorile astfel stabilite se
modifică la intervale scurte de timp.
În esenţă, ele se diferenţiază în funcţie de gradul de flexibilitate adoptat în stabilirea
cursului valutar: de la forme mai rigide - consiliu monetar sau legare a monedei naţionale de o
altă unitate monetară - până la flotare liberă. Indiferent însă de clasa în care este inclusă o
monedă, în ultimă instanţă, la baza definirii sale se află evoluţia cursului pe piaţa valutară.
Pentru a avea o imagine de ansamblu, în continuare sunt prezentate pe scurt
principalele tipuri de aranjamente valutare (regimuri ale ratei de schimb) existente în
prezent în lume, potrivit opţiunii declarate de fiecare ţară şi comunicate FMI.
1. Aranjamente valutare potrivit cărora ţările nu au un mijloc de plată legal
separat. În această clasă sunt incluse două categorii de ţări:
 ţări care au adoptat ca mijloc legal de plată moneda altei ţări; de exemplu moneda în
Liechtenstein este francul elveţian, în Ecuador, El Salvador, Palau, Timorul de Est este
dolarul american iar în San Marino este euro;
 grupuri de ţări care au convenit să utilizeze aceeaşi monedă ca mijloc legal de plată;
adoptarea acestui sistem implică crearea unei autorităţi monetare centrale pentru
coordonarea şi controlul politicii monetare la nivelul ţărilor respective.
În prezent există patru astfel de uniuni monetare care utilizează aceeaşi monedă ca
mijloc legal de plată - moneda este unică pentru grupul de ţări şi independentă în sensul că nu
este moneda altei ţări:
- Zona euro formată din 15 ţări a căror monedă acceptată ca mijloc legal de plată este euro
iar autoritatea monetară responsabilă cu emisiunea şi circulaţia monedei este BCE. Euro
este o monedă convertibilă, ţările membre ale zonei acceptând obligaţiile ce decurg din
 art. VIII, pct. 2, 3 şi 4 din Statutul FMI privind convertibilitatea şi restricţiile valutare cu
alte ţări.
- Uniunea monetară a Caraibelor de Est (ECCU - Eastern Caribbean Currency Union)
înfiinţată în cadrul CARICOM (Caribbean Community and Common Market, creată în
1973). Doi ani mai târziu a fost constituită Banca Centrală a Caraibelor de Est (ECCB -
Eastern Caribbean Central Bank) care a înlocuit Consiliul monetar. Din uniunea
monetară fac parte 6 state independente membre ale FMI - Antigua şi Barbuda,
Dominica, Grenada, St. Kitts şi Nevis, St. Lucia, St. Vincent şi Grenadine - situate în
Marea Caraibelor, în apropierea SUA şi 2 teritorii ale Marii Britanii - Anguilla şi
Montsserat. Unitatea monetară a acestor ţări – ca mijloc de plată legal şi unic – este
dolarul Caraibelor de Est (EC$), legat din 1976 de dolarul american printr-un raport fix
de 1 USD = 2,70 XCD. Este o monedă convertibilă, ţările membre angajându-se să
respecte prevederile art. VIII, pct. 2, 3 şi 4 din Statutul FMI. Antecedentele grupării se
găsesc în angajamentele monetare create de Marea Britanie în coloniile sale şi care din
1920 au îmbrăcat forma „autorităţii monetare”, moneda fiind legată de lira sterlină la un
curs fix de 1 GBP = 4,80 XCD. Banca Centrală a Caraibelor de Est centralizează
rezervele valutare ale ţărilor membre, formulează politica în domeniul emisiunii şi
circulaţiei monetare, acordurilor şi aranjamentelor ţărilor membre cu străinătatea.
- Uniunea economică şi monetară a Africii de Vest (WAEMU - West African Economic
and Monetary Union) creată în 1994, reuneşte unele ţări (foste colonii franceze) care fac
parte din „zona francului”. Unitatea monetară este francul CFA care în perioada 1948-
1999 a fost legat de francul francez (iniţial 1 FRF = 50 XOF şi apoi 1 FRF = 100 XOF
din 1994) iar din anul 1999 de euro, prin raportul fix de 1 EUR = 655,957 XOF. Acesta
este în prezent cursul oficial de vânzare-cumpărare al monedei, euro fiind moneda de
intervenţie pe piaţă. Cursul francului CFA în raport cu ale valute se stabileşte prin euro
(cursuri încrucişate) în baza cotaţiilor acestora la Paris. Moneda este emisă şi
supravegheată în circulaţia sa de o bancă centrală unică, Banca Centrală a Africii de Vest
(BCEAO - Banque Centrale des l`Afrique de l`Quest).
- Uniunea monetară a Africii Centrale, iniţial şi economică (CAEMC - Central African
Economic and Monetary Community) iar din 1999, în baza unei convenţii a statelor
membre a fost înregistrată ca UMAC - L`Union monetaire d`Afrique Centrale. Emisiunea
monedei - francul CFA - este realizată de Banca de Emisiune a Africii Centrale (BEAC
- Banque des l`Afrique Centrale), al cărei statut din anul 1999 a fost amendat în 2003.
Ţările membre ale celor două grupări monetare – cea a Africii de Vest şi cea a Africii
Centrale – formează „zona francului CFA”, care în ansamblu cuprinde foste colonii franceze,
dar numai o parte din grupul ţărilor aparţinând Comunităţii Economice a statelor vest-africane
(ECOWAS - Economic Community of West African States).
Francul CFA (franc de la Communauté Financiere de l`Afrique) este o monedă
convertibilă, ţările membre asumându-şi obligaţiile prevăzute în art. VIII, pct. 2, 3 şi 4 din
Statutul FMI iar convertibilitatea în euro este garantată de Trezoreria Franţei, fără nici o
implicare în politica monetară din partea Băncii Franţei sau a Băncii Centrale Europene. Prin
tradiţie însă, cele două bănci centrale ale „zonei francului CFA” îşi păstrează 65% din
disponibilităţile valutare într-un fond de rezervă care îmbracă forma unui cont operativ
deschis la Trezoreria Franţei (în trecut, fiecare colonie avea un astfel de cont), putând astfel
beneficia permanent de facilităţi overdraft (din 1973). Pentru fiecare operaţiune de schimb
valutar ele trebuie să asigure o acoperire de cel puţin 20% din pasivele la vedere, iar plafonul
de credit se stabileşte pe fiecare ţară ca echivalent al unei cote de 20% din veniturile bugetare
ale ţării în anul precedent.
Prin amendamentele aduse în anul 2003 statutelor băncilor centrale din „zona francului
CFA” s-au delimitat competenţele în materie monetară dar şi cadrul ferm al legăturii cu zona
euro (de altfel, ţările din regiune au beneficiat şi de finanţări de la Banca Europeană pentru
Investiţii).
2. Aranjamente valutare bazate pe consiliu monetar. În această categorie sunt
cuprinse acele ţări care au moneda naţională definită prin legea monetară a ţării, ca mijloc
legal de plată, dar regimul ratei de schimb are la bază un act legislativ prin care se stabilesc
următoarele:
- preschimbarea monedei naţionale în raport de o anumită unitate monetară străină să se
efectueze la un curs fix;
- emisiunea monedei naţionale să fie restricţionată în funcţie de îndeplinirea de către banca
centrală a unor obligaţii stabilite prin acest aranjament. În esenţă, este vorba despre
controlul masei monetare, reducerea inflaţiei şi stabilizarea cursului valutar al monedei
naţionale.
Prevederile unui astfel de aranjament impun ca emisiunea monedei naţionale să se
efectueze numai contra monedă străină iar cantitatea de monedă naţională să fie acoperită
integral cu active externe: de exemplu, emisiunea monetară poate avea loc numai în măsura
în care ţara în discuţie are un excedent de balanţă de plăţi, care în plan valutar înseamnă
intrare de monedă străină. Se elimină astfel funcţia „tradiţională” a băncii centrale de control
al masei monetare, dar mai ales cea de „împrumutător de ultimă instanţă”. Urmărirea acestor
aspecte este încredinţată unui consiliu monetar, care în fapt poate constitui o entitate în cadrul
băncii centrale şi care temporar, până la redresarea monetară şi valutară, preia spre urmărire
şi administrare o parte din funcţiile băncii centrale.
Prin aranjament se stabileşte moneda străină de care este legată moneda naţională (ca
intrări valutare sau active externe). În patru din ţările care practică aranjamente valutare de
tip consiliu monetar, raportarea se face la euro (Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Estonia,
Lituania), în timp ce în Hong Kong şi Djibouti se face la dolarul american. În cazul Brunei-
Darussalam moneda naţională este dolarul Brunei, cu un aranjament în raport cu dolarul
Singapore de 1SGD = 1BND, ambele monede circulând pe teritoriul ţării ca mijloc de plată
legal.
În Bosnia-Herţegovina moneda naţională este marca convertibilă, legată de euro
printr-un raport fix de 1 EUR = 1,95583 BAM. Începând din anul 1999, Bulgaria are un
consiliu monetar prin care leva este legată de euro printr-un raport fix de 1 EUR = 1,95583
BGN. Din iunie 2004, Estonia şi Lituania participă în cadrul Mecanismului Ratelor de
Schimb - ERM II, fără să modifice prevederile aranjamentului de tip consiliu monetar pe
euro: coroana estoniană la 1 EUR = 15,6466 EEK iar litas lituaniană la 1 EUR = 3,45280
LTL.
În cazul consiliilor monetare legate de dolarul american, pentru dolarul Hong Kong
raportul este de 1 USD = 17,73 HKD iar pentru francul Djibouti de 1 USD = 177,72 DJF.
Cursul fix, evidenţierea rezervelor valutare şi dimensionarea masei monetare, în
funcţie de legătura stabilită, definesc şi moneda predominantă în care se fac plăţile şi
încasările internaţionale în aceste ţări, în exemplele date, euro şi dolarul american.
3. Aranjamente valutare convenţionale bazate pe legarea fixă a cursului monedei.
În această clasă sunt incluse acele ţări a căror monedă naţională este legată formal printr-un
raport fix de o altă monedă (35 ţări) sau de o monedă compozită (7 ţări). În ultimul caz,
moneda compozită poate fi una standard (DST) sau poate fi creată ad-hoc de ţara în discuţie,
pe baza unui coş de valute format din monedele principalelor ţări cu care are relaţii
comerciale, a căror pondere reflectă distribuţia schimburilor comerciale, a serviciilor şi a
fluxurilor de capital. Prin acest tip de aranjament valutar, ţările nu sunt obligate să menţină
irevocabil paritatea stabilită. Cursul valutar poate fluctua în limite strânse faţă de cursul
central stabilit (de exemplu, de ±1%) sau se stabilesc limitele de variaţie minime şi maxime
sub forma unei marje, de regulă de ±2%. Indiferent de soluţia aleasă, autoritatea monetară
 urmăreşte respectarea parităţii fixe prin intervenţii directe pe piaţa valutară, cumpărând şi
vânzând monedă naţională contra valuta de care este legată (valută de intervenţie) sau
indirecte, printr-o politică severă a ratei dobânzii, prin stabilirea unor reglementări restrictive
în materie de regim valutar sau prin intervenţii efectuate de alte instituţii publice. Sistemul se
aseamănă în principiu cu aranjamentul bazat pe consiliu monetar, dar se deosebeşte de acesta
prin flexibilitatea mai mare în cadrul limitelor date de variaţie a cursului valutar, autoritatea
monetară putând să modifice nivelul acestora şi prin libertatea mai largă în exercitarea
politicii monetare şi a celei valutare.
Ţările din această grupă au aranjamente valutare legate în cea mai mare parte de
dolarul american (Antilele Olandeze, Arabia Saudită, Aruba, Bahamas, Bahrain, Barbados,
Belize, China, Emiratele Arabe, Eritrea, Guinea, Insulele Maldive, Iordania, Irak, Kuweit,
Liban, Malaezia, Nepal, Oman, Qatar, Seychelles, Siria, Trinidad-Tobago, Turkmenistan,
Ucraina, Venezuela, Vietnam), de euro (Cape Verde, Insulele Comore, Letonia, Macedonia)
şi de monede compozite (de exemplu, Libia de DST, Botswana de DST şi rand sud-african
etc.).
Dată fiind poziţia dominantă a Africii de Sud, moneda acesteia - rand sud-african -
are circulaţie în zonă şi de ea sunt legate monedele naţionale ale trei mici state grupate în jurul
acesteia: Lesotho, Namibia şi Swaziland. Practic, în unele din aceste ţări există două monede
cu putere circulatorie pe teritoriul lor - randul sud-african şi moneda naţională - iar
aranjamentele au caracter local.
4. Menţinerea cursului valutar în limitele unor benzi de fluctuaţie. În această
categorie intră ţările care prin aranjamente valutare s-au afiliat la Mecanismul Ratelor de
Schimb - ERM II (Danemarca - ianuarie 1999, Slovenia - iunie 2004 şi Cipru - mai 2005) sau
au adoptat independent un sistem bazat pe principii asemănătoare (Ungaria, Tonga).
Caracteristic acestui aranjament valutar este menţinerea cursului valutar în cadrul unor marje
de fluctuaţie diferite de la o ţară la alta: Danemarca ±2,25%; Tonga ±5%; Cipru, Slovenia şi
Ungaria ±15%, în anul 2005. În timp ce Tonga îşi leagă moneda proprie de un coş valutar
format din euro, dolar american şi yen japonez, Cipru, Danemarca, Slovenia şi Ungaria se
raportează la euro.
5. Stabilitatea cursului valutar pe o anumită perioadă, cu modificări impuse de
condiţiile pieţei (engl. crawling pegs). În acest caz, cursul fixat (engl. peg = ţăruş) este ajustat
periodic ca urmare a modificării unor indicatori cantitativi avuţi în vedere de ţara respectivă
(inflaţia în raport cu principalii parteneri comerciali, diferenţa între ţinta stabilită şi inflaţia
aşteptată în ţările partenere), fapt care scoate în evidenţă o „modificare înceată” (engl.
crawling = târâtoare).
Modificarea ratei fixe târâtoare (engl. rate of crawl) se face având în vedere
evenimente trecute (de exemplu, care a fost influenţa inflaţiei asupra cursului valutar fix) sau
evenimente viitoare (pe baza previziunilor privind evoluţia inflaţiei). Ca şi în cazul
aranjamentelor valutare convenţionale bazate pe legarea fixă a cursului monedei, se impune o
politică monetară severă în controlul evoluţiilor din ţara respectivă. Bolivia, Costa Rica,
Honduras, Nicaragua şi Insulele Solomon au cursul fix stabilit faţă de dolarul american, curs
ce se modifică periodic.
6. Flotare în cadrul unor benzi de fluctuaţie. Acest tip de aranjament valutar se
particularizează prin faptul că fluctuaţiile cursului valutar sunt menţinute în cadrul unei
variaţii de ±1% faţă de cursul central sau de ±2% între cursul minim şi cel maxim, iar cursul
fix este modificat în funcţie de anumiţi indicatori monetari şi financiari. Gradul de flexibilitate
a ratei de schimb depinde de limitele benzii de fluctuaţie, care pot fi stabilite simetric faţă de
cursul central sau asimetric în sus sau în jos faţă de paritatea centrală, în acest caz pe baza
unei rate centrale preanunţate.
Acest aranjament s-a utilizat până la sfârşitul anului 2004 în Honduras (±7%), Israel
(±26%), România şi Slovenia (bandă de fluctuaţie necomunicată). În prezent se mai aplică în
Belarus, banda în cadrul căreia se urmăreşte cursul valutar putând fi ajustată frecvent.
7. Aranjamente valutare de flotare controlată, fără ţinte predefinite ale cursului
valutar. În acest caz, autorităţile monetare urmăresc să influenţeze evoluţia cursului valutar,
fără a avea o rată de schimb fixată ca ţintă sau direcţie de evoluţie. Indicatorii utilizaţi pentru
controlul cursului valutar sunt, de regulă, indicatori economici de ansamblu (poziţia balanţei
de plăţi, situaţia rezervelor valutare, evoluţia pieţei paralele etc.) iar ajustarea cursului nu este
realizată automat. Intervenţiile pe piaţa valutară pot fi directe sau indirecte. Ţările din această
grupă nu au drept ancoră rata de schimb în raport cu o altă monedă sau o monedă compozită,
ci sunt grupate în funcţie de strategia de politică monetară, bazată pe:
- ţintirea agregatelor monetare (15 ţări);
- ţintirea directă a inflaţiei (5 ţări);
- programe monetare, inclusiv în cadrul aranjamentelor FMI (13 ţări);
- alte strategii (19 ţări).
De exemplu, în România, BNR intervine pe piaţa valutară pentru respectarea ţintei de
inflaţie stabilită anual. Din martie 2003, cursul valutar al monedei naţionale este fixat în
raport cu euro, politica valutară având ca scop utilizarea ratei de schimb ca ancoră nominală.
Începând cu 2001 şi mai ales după 2003, intervenţiile BNR pe piaţa valutară au scăzut
substanţial atât ca frecvenţă cât şi ca volum, permiţând în acest mod fluctuarea zilnică a
cursului valutar.
8. Aranjamente valutare de flotare liberă. În ţările care au adoptat acest tip de
aranjament, cursul valutar este determinat pe piaţă, iar orice intervenţie pe piaţa valutară
oficială urmăreşte asigurarea unor modificări moderate ale cursului valutar şi prevenirea unor
fluctuaţii excesive. Dintre ţările a căror monedă joacă un rol important pe plan internaţional,
în această grupă sunt incluse Elveţia, Japonia, SUA, Australia, Canada, Marea Britanie şi
Suedia, ultimele patru cu flotare independentă dar cu o strategie monetară de ţintire a inflaţiei.
Deşi în descrierea aranjamentelor valutare sunt utilizate expresii ca „rată de schimb
fixă” sau „paritate fixă”, ele au la bază, în esenţă, evoluţia cursului valutar pe piaţă, iar
evaluarea are în vedere raportarea la un alt curs valutar într-un alt moment, al unei alte
monede.
Analiza aranjamentelor valutare de pe primele şase poziţii evidenţiază că moneda
naţională are un „curs fix” „legat” de o altă monedă, iar acea „altă monedă” este cel mai
adesea dolarul american sau euro, care la rândul lor au un aranjament bazat pe flotare liberă.
Prin aceste definiri „fixe”, de fapt „legate”, factorilor interni specifici ţării în discuţie, care
influenţează rata de schimb a monedei naţionale în raport cu monedele străine, se adaugă
mişcarea monedei străine la care s-a raportat.
Din aceste considerente, în descrierea regimului ratei de schimb, componenta politicii
monetare promovate de o ţară în menţinerea cursurilor valutare fluctuante a devenit cu mult
mai importantă decât în trecut, când exista un numitor comun, cum a fost de exemplu aurul.
Ca activ monetar neutru sau aproape neutru, aurul nu aparţinea unei ţări „emitente” de la care
să preia şi să înmagazineze contextul economic, financiar sau politic, cum se întâmplă în
prezent prin „legarea”, „fixarea” sau „definirea” în raport cu o altă monedă.
De la o etapă la alta, fiecare ţară îşi stabileşte obiectivele de politică monetară în
corelaţie cu evoluţiile cursului monedei naţionale. În principal, strategia politicii monetare
este denumită în funcţie de ţinta de atins sau de ancora de care se „leagă” pentru asigurarea
unei stabilităţi:
 ţintirea cursului valutar. Este o sintagmă destinată să exprime prioritatea în planul
politicii monetare de a asigura menţinerea sau atingerea unui anumit nivel al cursului
valutar. Autoritatea monetară intervine pe piaţa valutară prin vânzare/cumpărare de
monede străine la un anumit curs, cu scopul de a menţine rata de schimb în limitele
 preanunţate sau la un anumit nivel. În acest ultim caz, cursul valutar serveşte ca ancoră
nominală sau ţintă intermediară în planul politicii monetare. Această strategie se regăseşte
în sistemele aranjamentelor valutare care nu au un mijloc legal de plată separat sau ale
aranjamentelor bazate pe consilii monetare, pe cursuri fixe legate de o altă valută sau care
fluctuează în cadrul unei benzi.
 ţintirea agregatelor monetare. În această situaţie, autoritatea monetară utilizează o serie
de instrumente pentru atingerea unei anumite rate de creştere a agregatelor monetare (M1,
M2, M3 sau L) iar agregatul ţintă devine ancoră nominală sau ţintă intermediară a
politicii monetare, suplimentar urmărindu-se asigurarea unei stabilităţi a evoluţiei
cursului valutar.
 ţintirea directă a inflaţiei. De regulă este utilizată de ţările cu rate înalte ale inflaţiei,
fiind asociată reducerii inflaţiei prin stabilirea unor ţinte definite numeric, în general, de
la o rată a inflaţiei cu trei cifre să se ajungă la o rată a inflaţiei cu două cifre şi apoi cu o
cifră. În asemenea cazuri, ţintirea inflaţiei presupune un ansamblu de măsuri, dar
întotdeauna implică autoritatea monetară. Deciziile de politică monetară sunt orientate în
funcţie de deviaţia estimată a evoluţiei inflaţiei în raport de ţinta anunţată public, inflaţia
estimată acţionând (implicit sau explicit) ca ancoră intermediară a politicii monetare.
 programe monetare, inclusiv susţinute de FMI. Acestea presupun implementarea unei
politici monetare şi valutare care să creeze un cadru ce să permită constituirea unui nivel
minim acceptat al rezervelor valutare ale ţării şi controlul dezechilibrelor de balanţă de
plăţi.
În considerarea celor prezentate s-au avut în vedere datele oficiale comunicate de ţări
şi publicate în documentele FMI - „Annual Report”; „Exchange Arrangements and Exchange
Restriction” - date care sunt actualizate anual.
În prezent, definirea unei monede are un caracter convenţional, decuplat de orice
suport fix şi material, cu perspectiva dematerializării în contextul dezvoltării tehnologiei
informaţiei. Aceste prefaceri care au marcat definirea şi poziţia pe piaţă a monedelor lumii şi-
au pus amprenta şi asupra tehnicilor de acoperire a riscurilor valutare.
Toate aceste aspecte au contribuit la reducerea numărului monedelor în care diferitele
entităţi îşi desfăşoară relaţiile comerciale şi financiare internaţionale, pe de o parte, prin
formarea unor poli monetari – dolar american, euro, yen japonez – iar pe de altă parte, prin
creşterea numărului de ţări care utilizează aceeaşi monedă. Exemple de utilizare a euro pot fi:
ţările Uniunii Europene care au adoptat moneda euro; ţările Uniunii Europene care nu au
aderat la sistemul euro, dar care prin contractele pe care le au cu zona monedei unice,
utilizează implicit euro; ţările care desfăşoară în mod tradiţional relaţii comerciale cu Uniunea
Europeană; ţările din „zona francului CFA”, care este legat indirect de euro. Pentru dolarul
american, exemplul cel mai relevant îl reprezintă ţările din America Centrală şi de Sud care
fie că au ca monedă dolarul american, fie că alături de moneda naţională, dolarul este acceptat
în paralel ca mijloc legal de plată.

4.2. Valutele. Devizele

Prin valută se înţelege moneda naţională a unui stat deţinută de o persoană fizică sau
juridică nerezidentă sau care este utilizată în relaţiile de plăţi internaţionale. De exemplu,
dolarul american este monedă naţională pentru un american şi valută pentru un francez.
Acelaşi dolar utilizat de un cetăţean american pentru plata unor mărfuri procurate din Franţa
este valută.
În funcţie de modul în care sunt utilizate în relaţiile de plăţi internaţionale, valutele pot
fi:
- valute efective, sub forma bancnotelor sau a monedelor divizionare;
- valute în cont, cu transfer clasic sau electronic.
Riscurile legate de furt şi costurile ridicate ale transportului şi asigurării valutelor
efective au determinat o permanentă reducere a utilizării acestora şi, în mod firesc,
dezvoltarea plăţilor prin viramente bancare sau prin intermediul diferitelor tipuri de înscrisuri.
În relaţiile internaţionale, ponderea covârşitoare (peste 90%) o deţin valutele în cont, plăţile
efectuându-se prin tehnica viramentelor bancare, respectiv prin virarea banilor din contul
bancar al unui titular în contul bancar al altui titular.
Noţiunea de valută nu este legată de caracterul convertibil sau neconvertibil al
acesteia, deşi acest aspect are o deosebită importanţă în utilizarea sa în plăţile internaţionale.
Din punct de vedere al posibilităţii de preschimbare a unei monede pe alta, valutele se împart
în: a. convertibile; b. neconvertibile.
a). Valuta convertibilă reprezintă acea valută care poate fi preschimbată cu o alta în
mod liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţa valutară, în sensul că nu există restricţii cu privire
la suma de preschimbat, la scopul preschimbării (plăţi pentru tranzacţii comerciale,
necomerciale sau transferuri de capital) şi la calitatea celui care efectuează preschimbarea
(rezident sau nerezident al ţării unde se efectuează operaţiunea).
Din totalul ţărilor membre ale FMI, 164 de state au acceptat obligaţiile ce decurg din
art. VIII, pct. 2, 3 şi 4 din Statutul FMI privind convertibilitatea şi restricţiile valutare cu alte
ţări, puţine adoptând însă convertibilitatea deplină. 15 Multe dintre ele au menţinut restricţii
privind operaţiunile la care se aplică (de regulă, numai pentru operaţiunile curente),
persoanele care o pot practica (de regulă, numai nerezidenţii) iar în numeroase cazuri au fost
stabilite şi plafoane valorice privind preschimbarea.
Ca rezultat al restricţiilor adoptate de ţările lumii în spaţiul convertibilităţii monedelor
naţionale, în plăţile internaţionale se observă o orientare cu precădere spre un număr relativ
redus de valute convertibile (4-5), determinată de anumiţi factori, cum sunt: puterea
economică a statului emitent, soldul balanţei de plăţi, rezervele de aur şi devize, cursul pe
piaţa valutară al monedei respective, stabilitatea politică a statului, politica monetară şi
valutar-financiară a acestuia, apartenenţa la acordurile financiar-valutare regionale şi
internaţionale etc. Până la data introducerii euro, principalele valute convertibile utilizate în
plăţile internaţionale erau: dolarul american (60-70%), marca germană (11-13%), lira sterlină
(6-7%), yenul japonez (6-7%), francul francez (5-6%), francul elveţian (2-3%), dolarul
canadian (1-2%), florinul olandez (1-2%). După anul 2002, dolarul american rămâne pe
primul loc, fiind urmat de euro, lira sterlină, yenul japonez şi francul elveţian.
În grupa valutelor convertibile un loc aparte îl ocupă valutele de rezervă, care sunt
monede naţionale ale unor ţări deţinute de alte ţări în rezerva lor oficială. În prezent,
principalele valute de rezervă la nivel mondial sunt: dolarul american, euro, yenul japonez şi
lira sterlină.
b). Valuta neconvertibilă desemnează acea valută care nu poate fi utilizată ca mijloc
de plată, de regulă, decât în cadrul graniţelor statului care a emis-o. În general, monedele
neconvertibile au o definire valorică convenţională, în sensul că nu reflectă puterea lor reală
de cumpărare. Ţările cu monedă neconvertibilă pot practica, sub forma excepţiilor, restricţii la
plăţile externe, cursuri multiple etc. Deoarece valutele neconvertibile nu au o echivalenţă
reală între valoarea declarată şi puterea lor de cumpărare se evită încheierea de contracte într-
o astfel de monedă. În general, circulaţia monedelor neconvertibile este strict controlată de
statul emitent.
În trecut, o monedă, fără a fi convertibilă, putea fi transferabilă, prin încrederea acordată de un grup mai mare sau mai mic de state.
Folosirea valutelor transferabile consta în dreptul pe care îl avea titularul unui cont de a transfera (fără a converti) soldul său în acea
monedă transferabilă în contul unui beneficiar din altă ţară, cu cont deschis tot la banca din ţara a cărei monedă era transferabilă.

15
IMF - “Annual Report”, April 2005
 Înainte de reintroducerea convertibilităţii în ţările vest-europene (1958-1960) au existat trei valute transferabile: lira sterlină, marca vest-
germană şi lira italiană. După trecerea la convertibilitate a acestor monede, toate conturile în valută transferabilă au fost automat
transformate în conturi cu valute convertibile.
Rubla transferabilă a funcţionat până în anul 1990, în baza convenţiei privind decontările multilaterale în ruble transferabile şi
organizarea BICE, semnată la Moscova în 1963. Guvernele ţărilor membre ale CAER au hotărât atunci renunţarea la sistemul de plăţi
prin conturi bilaterale de cliring şi prin ruble de cliring şi trecerea cu începere de la 1 ianuarie 1964 la un sistem de decontări
multilaterale în ruble transferabile. Rubla transferabilă era abstractă, diferită de cea de astăzi, avea un curs forţat, era de fapt o monedă de
cont în care se efectuau decontările multilaterale.
În etapa actuală, în relaţiile de plăţi dintre ţările dezvoltate nu mai există conturi exprimate în valute transferabile.

Alături de cele două grupe de valute - convertibile (art. VIII) şi neconvertibile (art.
XIV - ţări într-o stare tranzitorie, care pot păstra restricţii şi care urmează să asigure
convertibilitatea monedelor lor) - Statutul modificat al FMI a introdus o nouă categorie, aceea
de valute liber utilizabile (art. XXX). O valută poate deveni liber utilizabilă în măsura în
care îndeplineşte cumulativ două condiţii: (1) este utilizată pe scară largă în tranzacţiile
internaţionale; (2) are o viaţă activă, fiind negociată pe principalele pieţe valutare
internaţionale. Potrivit aprecierilor FMI, aceste condiţii sunt îndeplinite în prezent de dolarul
american, euro, lira sterlină şi yenul japonez. Introducerea acestei noi terminologii este de
natură să mărească aria operaţiunilor efectuate între statele membre ale FMI şi între acestea şi
FMI, în valutele convertibile care prezintă un interes mai mare decât celelalte.
În terminologia curentă se utilizează adesea noţiunea de valută “tare” sau “forte” şi
valută “slabă”, pentru a desemna poziţia la un moment dat a unei valute pe piaţă. De regulă,
atributul “tare” sau “forte” este alăturat acelor valute care au o largă circulaţie internaţională,
cursul acestora pe piaţă este ascendent iar statul emitent are o economie puternic dezvoltată.
Etichetarea într-un fel sau altul a unei valute are un caracter pasager. În perioada 1950-1970,
dolarul american constituia incontestabil principala valută “forte”. În anii 1973-1978, acelaşi
dolar american era socotit o valută în declin, în timp ce marca vest-germană, francul elveţian
şi yenul japonez erau apreciate ca valute “forte”. După perioada 1979-1980, dolarul american
a devenit din nou cea mai “tare” valută, celelalte valute fiind în declin. După atacul terorist
din septembrie 2001 şi ca urmare a intervenţiilor repetate ale SUA în Irak, dolarul american a
pierdut teren în faţa monedei europene.
În sens restrâns, devizele includ instrumentele de plată şi credit exprimate într-o
monedă străină (valută) şi care înlocuiesc moneda efectivă pentru stingerea unei obligaţii de
plată în străinătate.
Cu timpul, noţiunea de devize a căpătat o accepţiune mai largă, ea cuprinzând în
prezent atât valuta efectivă şi în cont, cât şi orice instrument de plată şi credit (cambie, bilet la
ordin, cec şi ordinul de plată) sau hârtie de valoare (obligaţiune, acţiune) denominate într-o
monedă străină.
În funcţie de valuta în care sunt exprimate, devizele pot fi:
 Devize convertibile, respectiv acele instrumente de plată şi credit sau hârtii de valoare
denominate într-o valută convertibilă. Drept urmare, ele pot fi transformate oricând, prin
vânzare, într-o altă valută convertibilă în cont, în numerar sau într-un alt titlu exprimat
într-o altă valută convertibilă.
 Devize neconvertibile, atunci când sunt exprimate într-o valută neconvertibilă iar
preschimbarea lor pe o altă monedă este limitată de statul emitent al monedei în care este
exprimat înscrisul. Utilizarea devizelor neconvertibile îşi are suportul, de regulă, în
aranjamentele bancare sau acordurile încheiate în acest sens între două sau mai multe
state.
În schimburile economice externe ale României, ponderea cea mai însemnată o deţin
titlurile de credit exprimate în valute convertibile, care sunt utilizate atât în cadrul
operaţiunilor pe credit, cât şi ca modalitate de garantare a plăţilor. Hârtiile de valoare sunt
folosite fie în scopul mobilizării unor împrumuturi de pe piaţa internaţională, fie pentru
garantarea prin gaj a unor angajamente de plată externe.
 4.3. Convertibilitatea monetară

Accepţiunea termenului de convertibilitate a suferit de-a lungul timpului importante

modificări: convertibilitatea aur-monedă (până în 1914) se referea la dreptul deţinătorului
unei bancnote de a primi de la banca de emisiune echivalentul în aur al valorii paritare a
bancnotei; convertibilitatea aur-lingouri (1920-1936) asigura convertirea în aur a bancnotelor
la nivelul valorii echivalente a unui lingou de aur standard; convertibilitatea aur-devize
(1944-1971) asigura convertirea în aur a unei monede definite în aur prin intermediul
dolarului american, autorităţile monetare americane angajându-se faţă de băncile centrale ale
altor ţări de a le preschimba dolarii deţinuţi în aur la preţul oficial al aurului de 35$ uncia
(apoi 38$ şi respectiv 42,2$ uncia).
Abandonarea convertibilităţii în aur a dolarului american (15 august 1971), trecerea
la cursuri fluctuante (1973-1976), demonetizarea aurului (1978), toate reflectate direct sau
indirect în amendamentele aduse Statutului FMI în anul 1978, au condus la modificarea
radicală a conceptului de convertibilitate. Drept urmare, în etapa actuală, autorităţile monetare
nu se mai angajează să asigure preschimbarea monedelor lor pe altele la un curs fix sau stabil,
ci la cursul pieţei.
În aceste condiţii, convertibilitatea a căpătat caracterul unei convertibilităţi de piaţă şi
se referă mai mult la aria libertăţii de utilizare a unei monede naţionale în operaţiuni
internaţionale. În esenţă, valutele se preschimbă la cursul pieţei din momentul efectuării
operaţiunii.
Conform prevederilor Statutului FMI, prin convertibilitate se înţelege însuşirea
legală pe care o are o monedă de a putea fi preschimbată liber pe piaţa valutară, fără nici o
restricţie cu privire la suma de preschimbat, la scopul preschimbării (plăţi pentru tranzacţii
comerciale, necomerciale sau financiare) sau la calitatea celui care solicită preschimbarea
(rezident sau nerezident).
În ansamblul de măsuri pe care trebuie să le adopte o ţară pentru trecerea la
convertibilitatea generală a monedei sale se înscriu şi cele privind definirea reală a cursului
monedei naţionale faţă de celelalte valute. Cum această relaţie exprimă, în esenţă, puterea de
cumpărare a monedelor comparate, liberalizarea schimbului valutar intern permite, în timp,
aşezarea acestui raport pe baze reale.
Convertibilitatea generală se aplică rezidenţilor şi nerezidenţilor, tuturor operaţiunilor
(comerciale, necomerciale, financiare) şi nu are restricţii de sumă la solicitarea preschimbării.
De exemplu, dolarul american, euro, lira sterlină, yenul japonez şi francul elveţian sunt
monede ale unor ţări fără restricţii sau cu restricţii valutare minore.
În terminologia şi practica comercială internaţională, în categoria valutelor
convertibile se includ acele valute care au convertibilitate externă şi internă.
Convertibilitatea externă nelimitată se aplică doar nerezidenţilor, tuturor operaţiunilor
şi nu are limite de sumă. Convertibilitatea externă limitată priveşte nerezidenţii şi plăţile
pentru tranzacţii curente (comerciale şi necomerciale) şi, de regulă, nu are limite de sumă.
Convertibilitatea internă se referă la însuşirea legală a unei monede de a se
preschimba pe o alta pe un teritoriu delimitat, al ţării de origine, deci moneda nu are circulaţie
internaţională. În general, acest tip de convertibilitate se aplică rezidenţilor şi nerezidenţilor,
pentru plăţi aferente tranzacţiilor curente cu sau fără limită de sumă, iar moneda nu circulă în
afara ţării.
În ceea ce priveşte leul românesc, după anul 1990 s-au înregistrat două faze de
convertibilitate:
- noiembrie 1991 – au fost unificate cursurile valutare, fapt urmat de o convertibilitate
internă limitată la operaţiuni de cont curent;
- 31 ianuarie 1998 – trecerea la convertibilitatea deplină de cont curent.
La 1 ianuarie 2005 a început procesul de liberalizare totală a contului de capital, care
să asigure o convertibilitate deplină a monedei naţionale a României.
Trecerea unei monede naţionale la convertibilitate reprezintă un pas hotărâtor pe linia
afirmării în relaţiile cu străinătatea, a eficienţei acestor relaţii, a dezvoltării şi diversificării
comerţului exterior. Acest lucru presupune asigurarea unor condiţii de ordin economic,
monetar şi organizatoric, care să constituie o bază reală pentru îndeplinirea acestui obiectiv.
În primul rând, ţara respectivă trebuie să aibă un potenţial economic ridicat, menit să
asigure mărfuri şi servicii competitive pe piaţa externă şi să permită o permanentă adaptare a
producţiei în funcţie de tendinţele pieţei mondiale. Imposibilitatea unui stat cu o monedă
trecută la convertibilitate de a satisface în întregime cerinţele tuturor posesorilor străini ai
monedei respective se manifestă prin orientarea acestora spre alte pieţe, concomitent cu
solicitarea preschimbării monedei ţării respective pe altă monedă aparţinând unei ţări pe piaţa
căreia vor găsi mărfurile care îi interesează în cantitatea, calitatea şi sortimentul dorit.
Autorităţile monetare nu pot refuza preschimbarea, aceasta fiind în fond condiţia de bază a
convertibilităţii, deci vor primi propria monedă, care nu şi-a găsit un echivalent în mărfuri
dorit de partenerul străin şi va elibera în sumă echivalentă alte valute solicitate. Aceste
solicitări afectează direct rezervele valutare ale ţării respective iar dacă procesul nu este
stăpânit, prin reconsiderarea potenţialului economic, poate conduce la epuizarea lor şi, în
final, la sistarea convertibilităţii externe.
O altă condiţie se referă la alinierea nivelului productivităţii muncii al unei ţări la
nivelul mondial, cel puţin la produsele care fac obiectul exportului. Existenţa unei
productivităţi a muncii ridicate permite stabilirea unei corespondenţe între preţurile interne şi
preţurile mondiale, în paralel cu înlăturarea diferenţelor de preţ la export şi import suportate
din buget sau din alte fonduri şi înlocuirea, acolo unde este cazul, cu alte modalităţi de
aplatizare a diferenţelor (taxe vamale, impozite etc.), acestea constituind premise
indispensabile în realizarea unui export eficient. Alinierea preţurilor interne la preţurile
mondiale fără un suport economic real, în special din punct de vedere al productivităţii muncii
şi al consumurilor de materiale şi materii prime, duce la situaţia ca preţurile interne să nu mai
reflecte condiţiile naţionale de producere a mărfurilor, ci pe cele internaţionale. Aceasta ar
lipsi economia ţării respective de posibilitatea de stabilire cu exactitate a diferenţei între
nivelul productivităţii muncii pe plan intern şi internaţional, de apreciere exactă a eficienţei
comerţului exterior şi de formare a unor cursuri reale.
Creşterea productivităţii muncii şi a producţiei trebuie să aibă loc în contextul unui
echilibru economic general. Astfel de corelări se impun atât pe plan economic (acumulare -
consum, salarii - productivitatea muncii - producţie, import - export), cât şi pe plan financiar-
valutar (buget echilibrat, circulaţie bănească sănătoasă). În cadrul acestor corelaţii, un loc
central îl ocupă necesitatea realizării unei balanţe de plăţi echilibrate.
În acelaşi context se impun cursurile valutare stabile, cu o evoluţie controlată.
Teoretic, o autoritate monetară poate stabili cursul valutelor în moneda sa naţională, la orice
nivel convenţional.
În condiţiile actuale, trecerea la convertibilitate presupune, de asemenea, existenţa unei
rezerve valutare suficiente, care oricând să facă faţă cererilor deţinătorilor străini de monedă
naţională atunci când, din diferite motive, aceştia solicită convertirea ei. Rezervele sunt
necesare şi pentru intervenţiile băncii centrale pe piaţa valutară, în scopul menţinerii cursului
valutar al monedei în anumite limite acceptate ca normale. Potrivit aprecierilor FMI, se
consideră că rezervele valutare constituite în acest scop trebuie să acopere valoarea importului
pe o perioadă de 3-5 luni. Constituirea rezervelor valutare se reflectă şi la nivelul poziţiei
financiare a ţării pe plan internaţional, a capacităţii de a contracta împrumuturi externe, ca
factor implicit de garanţie.
 În sfârşit, pentru îndeplinirea acestui obiectiv sunt necesare o serie de măsuri de ordin
organizatoric, care au în vedere: desfiinţarea restricţiilor şi discriminărilor de ordin valutar şi
financiar pentru plăţi şi transferuri curente în scopul de a sprijini şi pe această cale
schimburile externe ale ţării; renunţarea la cliring ca metodă de decontare în relaţiile cu ţările
membre ale FMI etc.
Pentru ţările membre ale FMI, trecerea la convertibilitate presupune şi angajarea în
scris a ţării respective faţă de Fond că se obligă să respecte prevederile articolului VIII, pct.
2, 3 şi 4 din Statutul FMI, care se referă, în sens larg, la desfiinţarea restricţiilor şi
discriminărilor în domeniul plăţilor şi transferurilor internaţionale. Acceptarea dată de Fond în
acest sens conferă monedei respective convertibilitatea “de jure”.
În cazul ţărilor membre ale FMI care nu pot îndeplini aceste cerinţe, trecerea la
convertibilitate poate fi amânată (potrivit articolului XIV din Statutul FMI), ţara respectivă
beneficiind de o perioadă de tranziţie, nedefinită ca durată, în care va putea practica restricţiile
şi discriminările valutare privind plăţile şi transferurile ocazionate de tranzacţiile comerciale
internaţionale.
Potrivit Statutului FMI, convertibilitatea este definită ca obligaţia autorităţilor
monetare de a schimba soldurile în monedă naţională deţinute în străinătate în moneda ţării
membre care solicită preschimbarea sau în DST, în condiţiile în care aceste solduri provin din
tranzacţii curente sau sunt destinate unor plăţi pentru tranzacţii curente. Autorităţile monetare
sunt supuse interdicţiei generale cu privire la stabilirea sau menţinerea de restricţii valutare, ca
o condiţie a convertibilităţii.
Această abordare a mecanismului convertibilităţii reflectă trecerea la o nouă
accepţiune - convertibilitatea de piaţă - care în principiu este delimitată prin:
 renunţarea la definirea valorii unei monede în aur sau într-o valută şi trecerea la
exprimarea iniţial în DST şi apoi pe baza unor aranjamente valutare;
 lipsa obligaţiei din partea autorităţilor monetare de a interveni pe piaţa valutară pentru
supravegherea evoluţiei cursului monedei lor între anumite limite, fapt care se reflectă în
statuarea cursurilor flotante;
 lipsa unui etalon (aur, valută) în raport de care să se asigure atât preschimbarea, cât şi
recunoaşterea „de jure” a cursurilor fluctuante, ceea ce conferă termenului caracterul unei
convertibilităţi de piaţă - o valută se schimbă pe alta la cursul pieţei.
Prin prisma intereselor rezidenţilor ţării respective, avantajele trecerii unei monede la
convertibilitate constau în faptul că acestora li se oferă posibilităţi lărgite de acţiune pe piaţa
internaţională, cel puţin în două direcţii: negocierea tranzacţiilor şi derularea acestora. Astfel,
la încheierea contractelor, rezidenţii cu monedă convertibilă pot oferi moneda lor spre a fi
utilizată ca mijloc de plată.
În calitate de importatori, rezidenţii au avantajul de a putea plăti în monedă naţională,
întrucât, fiind convertibilă, aceasta reprezintă o creanţă în circulaţia internaţională, din care
motiv nerezidenţii nu o pot refuza. În cazul în care partenerul solicită ca altă valută să fie
utilizată ca mijloc de plată, rezidenţii pot obţine valuta respectivă prin cumpărarea ei de pe
piaţa valutară naţională sau internaţională, contra propriei monede naţionale care este
convertibilă.
În situaţia de exportator, deţinerea unei monede naţionale convertibile de către
rezidenţi are, de asemenea, efecte favorabile. În acest caz, mărfurile pot fi vândute în monedă
naţională sau în orice altă valută, deoarece în mod firesc statele sunt preocupate ca propria lor
monedă să fie în cantităţi cât mai mici pe piaţa internaţională, ca potenţială creanţă în mâna
nerezidenţilor, ceea ce presupune existenţa unor cantităţi de mărfuri echivalente.
Trecerea monedei la convertibilitate oferă posibilitatea aprecierii mai exacte a
eficienţei schimburilor cu străinătatea, permiţând şi o reorientare a proceselor de producţie în
afara sferei de reproducţie a propriei economii. Aceasta are ca efect o mai bună specializare a
ramurilor economiei naţionale potrivit cerinţelor determinate de piaţa externă.
Liberalizând circulaţia monedei naţionale pe plan internaţional se creează posibilitatea
stabilirii cursului valutar şi, în general, a valorii monedei, pe o bază reală, economică,
determinată de cererea şi oferta pe piaţa valutară.
O serie de avantaje sunt legate de eliminarea cheltuielilor suplimentare determinate de
procurarea mijloacelor de plată străine: comisioane bancare, dobânzi la credite etc. În acelaşi
cadru, tendinţa nerezidenţilor de a deschide conturi curente la băncile de pe piaţa naţională a
monedei respective conduce implicit la formarea unei pieţe valutare naţionale, lucru care
determină apariţia unor noi modalităţi de finanţare şi creditare a comerţului internaţional.
Alături de avantajele, unanim recunoscute, ale trecerii la convertibilitate, acest proces
presupune şi anumite dezavantaje, care se manifestă cu deosebire în cazul în care ţara
respectivă nu este suficient de bine pregătită din punct de vedere economic, financiar, monetar
şi organizatoric.
Astfel, creşte riscul accentuării dezechilibrului balanţei de plăţi, ca urmare a lărgirii
sferei de utilizare a monedei nu numai pe plan naţional, ci şi internaţional. Aceasta deoarece
persoanele fizice şi juridice străine în a căror posesie se află moneda respectivă deţin în fond o
creanţă pe care o pot utiliza în diverse scopuri. Cu acei bani pot solicita mărfuri şi servicii iar
economia ţării respective trebuie să fie pregătită să satisfacă aceste cerinţe. În caz contrar,
deţinătorii nerezidenţi ai monedei naţionale cer convertirea ei în alte valute aparţinând altor
state a căror piaţă oferă produsele şi serviciile de care au nevoie. Pe termen scurt, acest
fenomen poate duce la diminuarea rezervelor valutare, iar pe termen lung la sistarea
convertibilităţii.
Capitolul 6

PIAŢA INTERNAŢIONALĂ A CREDITULUI

Piaţa internaţională a creditului cuprinde ansamblul relaţiilor de credit ce apar între

participanţii la tranzacţiile comerciale şi financiare internaţionale, al mijloacelor, tehnicilor şi
instrumentelor utilizate în derularea acestor relaţii.
Piaţa internaţională a creditului, într-o abordare globală, surprinde toate tipurile de credit care
pot fi acordate sau primite în relaţiile internaţionale indiferent de natura lor. În sens restrâns, se referă
însă la piaţa creditului bancar.

6.1.Caracteristicile creditelor internaţionale. Eurocreditele

Relaţiile de credit pot fi dezvoltate la nivel naţional - între rezidenţii unei ţări, la nivel
regional - prin intermediul unor bănci sau instituţii al căror obiectiv îl constituie sprijinirea
comerţului, cooperării şi investiţiilor, care creditează ţările membre (de exemplu, BERD) şi la nivel
internaţional - în cazul în care părţile implicate în relaţia de credit au rezidenţa în ţări diferite sau
împrumuturile sunt acordate de instituţii cu vocaţie mondială (de exemplu, FMI, BIRD, BRI).
Creditul este o relaţie bănească ce apare în legătură cu acordarea de împrumuturi băneşti
sau sub formă de bunuri şi servicii unor persoane fizice sau juridice, pentru care rambursarea
contravalorii urmează să se efectueze nu în momentul livrării sau prestaţiei, ci la un moment ulterior,
denumit scadenţă.
Relaţia de credit presupune:
- creditorul, cel ce dă cu împrumut suma de bani sau vinde mărfuri/servicii pe credit;
- debitorul, cel care împrumută suma sau cumpără mărfuri/servicii pe credit şi se angajează să
restituie suma sau contravaloarea mărfurilor/serviciilor la o dată viitoare;
- valoarea creditului, respectiv suma dată cu împrumut sau contravaloarea mărfurilor/serviciilor;
- dobânda pentru facilitatea oferită este suma pe care creditorul o solicită debitorului, fiind
exprimată procentual şi aplicată sumei date cu împrumut;
- scadenţa, respectiv termenul limită la care suma împrumutată şi dobânda aferentă trebuie
rambursate, restituite creditorului; scadenţa poate fi eşalonată în timp, periodic, la anumite
intervale (lunar, trimestrial, semestrial, anual) - când se plătesc rate şi dobânzi (rambursarea în
rate) - sau poate fi unică - toată suma fiind restituită la o singură dată;
- garantarea creditului este solicitată de creditor debitorului pentru a se proteja de riscul de
nerambursare a sumelor împrumutate (reaua credinţă sau falimentul debitorului); în acest scop, el
poate cere o ipotecă pe bunuri imobile, un gaj pe diferite bunuri mobile - pe baza cărora prin
vânzare, în caz de neplată îşi poate recupera creanţa - sau garanţii personale, prin care un terţ
garantează că în cazul în care debitorul nu plăteşte, el va plăti în locul lui.
Locul predominant în activitatea de creditare îl deţin băncile comerciale, tipurile şi formele
de credit variază de la ţară la ţară, în funcţie de dezvoltarea economică, financiar-bancară şi
reglementările naţionale.
În literatura de specialitate există o multitudine de clasificări ale creditelor internaţionale, după
diferite criterii. Cel mai adesea, acestea sunt grupate din punct de vedere al: destinaţiei, termenului,
modalităţii de acordare, părţilor care perfectează relaţia de credit, sursei de mobilizare a creditelor,
monedei, dobânzii şi garantării (schema nr. 6.1.).

Schema nr. 6.1. Clasificarea creditelor internaţionale

Din punct de
Tipuri de credite Caracteristici
vedere al:
- pentru finanţarea - legate de o operaţiune
comerţului (comerciale) comercială
Destinaţiei
- financiare - nelegate de o anumită
operaţiune
- scurt - de regulă, până la un
an
Termenului
- mediu - între 1-5 ani
- lung - peste 5 ani
- furnizor - exportatorul acordă
credite importatorului
Modalităţii de - cumpărător - banca exportatorului
acordare acordă credit
importatorului sau
băncii acestuia
- comerciale - exportator -
importator
- bancare - bancă - client
- interbancare - bancă - bancă
Părţilor
- guvernamentale - stat - stat (prin bănci)
implicate
- acordate de bănci şi - FMI, BIRD, BERD
instituţii etc.
internaţionale/regionale
- din fonduri proprii - scontare, forfetare
- de pe piaţa monetară şi - emisiuni de
Sursei de
de capital naţională obligaţiuni,
mobilizare a
eurocredite etc.
fondurilor
- de pe piaţa monetară şi - sindicate bancare
de capital internaţională
- moneda unuia din - de regulă, a
parteneri creditorului
Monedei - o terţă monedă - de regulă, convertibilă
- o monedă de cont - denominate în DST
etc.
Dobânzii - dobândă comercială - la creditele comerciale
 - dobândă preferenţială - fixă sau variabilă
- dobândă de pe piaţa - de exemplu, LIBOR
monetar-financiară plus o marjă
internaţională
- garantate - prin asigurare,
ipotecă, gaj, scrisoare
de garanţie bancară
Garantării
- negarantate - mai rar, pentru
creditele pe termene
foarte scurte

Această clasificare are mai mult o valoare metodologică. În practică, unul şi acelaşi credit
incumbă simultan mai multe caracteristici (de exemplu: credit pe termen scurt - 180 zile, mobilizat
prin scontare, garantat prin cambie acceptată şi avalizată, acordat în franci elveţieni - moneda
creditorului, pentru o operaţiune de export, la o dobândă dată etc.).
Se apreciază că 70% din comerţul internaţional se desfăşoară astăzi pe bază de credit.
Creditele asociate activităţilor comerciale internaţionale privesc două tipuri de relaţii:
 relaţii de credit la nivel naţional, în cadrul cărora firmele pot beneficia, în anumite condiţii, de
credite în monedă naţională sau în valută, acordate de bănci comerciale naţionale: credite de
prefinanţare a exporturilor, credite de export, credite prin cesiune de creanţe, credite de scont,
linii de credit, credite în descoperit de cont;
 relaţii de credit la nivel internaţional, stabilite între exportator şi importator prin vânzarea pe
credit comercial a mărfurilor (credit furnizor) sau între exportator/banca exportatorului şi
importator, în care caz banca exportatorului creditează importatorul cu scopul de a plăti mărfurile
integral la livrare, relaţia de creditare rămânând între banca exportatorului şi importator (credit
cumpărător). Creditul cumpărător poate îmbrăca şi forma liniilor de credit, în sensul că în cadrul
unui plafon de creditare, acordat pe un număr de ani (de exemplu, 3 ani) de către banca din ţara
exportatorilor unei bănci din ţara importatorilor se pot efectua mai multe exporturi, respectiv
importuri. Ca tehnici alternative de finanţare a schimburilor internaţionale se mai practică:
factoringul, forfetarea şi leasingul (2-3% din comerţul internaţional).
Eurocreditele reprezintă împrumuturile efectuate în eurovalute, a căror durată este mai mare
de un an. Particularitatea acestor credite este dată de faptul că nu depozitele în eurovalute constituie
sursa fondurilor, ci împrumuturile în eurovalute pe termen scurt, reînnoite, de regulă, din 6 în 6 luni.
De aceea, dobânda la eurocredite este variabilă, având ca bază LIBOR.
Eurocreditele pot îmbrăca forma unor împrumuturi tradiţionale, cum sunt: liniile de credit;
liniile de credit reînnoibile (revolving) - pe perioada pentru care se acordă linia de credit (3-5 ani)
debitorul poate rambursa suma şi se poate împrumuta din nou în limita plafonului; creditele rotative
(roll-over) - acordate pe termene mijlocii (3-5 ani) şi lungi (5-7 ani), cu refinanţare, de regulă, la 3
luni, de pe piaţa eurovalutelor; eurocreditele sindicalizate - acordate de grupuri bancare constituite în
sindicate de împrumut, pentru dispersia riscului şi diminuarea efortului financiar.
În acelaşi timp, eurocreditele pot fi mobilizate prin lansarea de titluri financiare, cum sunt:
obligaţiunile în eurovalute, cu rata dobânzii variabilă (FRN - Floating Rate Note), refinanţarea
efectuându-se de pe piaţa eurovalutelor, la 3 sau 6 luni, având ca bază LIBOR; facilităţile de împrumut
garantate bancar (RUF - Revolving Underwritting Facility sau NIF - Note Issuance Facility), cel mai
adesea eurocertificate de depozit emise de bănci sau bilete la ordin emise de entităţi nonbancare,
denominate în eurovalute, subscrise pe baza unui acord cu un grup bancar terţ, fondurile fiind
mobilizate, de regulă, pe 6 luni, iar emisiunile reînnoite permanent.

6.2. Garantarea creditelor

Operaţiunea de creditare, ca proces care se desfăşoară în timp, conţine în sine posibilitatea

apariţiei riscului de nerambursare a ratelor scadente şi de neplată a dobânzii, ca rezultat al modificării
poziţiei financiare a debitorului, al situaţiei politice a ţării sale sau al conjuncturii economice şi
monetar-financiare internaţionale.
 6.2.1. Garanţia – concept, trăsături

Prin garanţie, în sens larg, se înţelege orice instrument sau angajament, accesoriu
contractului de credit, pus la dispoziţia sau emis în favoarea unui titular de drepturi, în virtutea
contractului încheiat, capabil să asigure respectivului beneficiar realizarea certă a drepturilor
garantate sau despăgubirea bănească corespunzătoare pentru daunele provocate de nerealizarea
acestor drepturi.
Pornind de la accepţiunea dată garanţiei, obligaţia din contractul de credit este obligaţia
principală. În virtutea ei, contractanţii sunt obligaţi, în primul rând, să-şi îndeplinească sarcinile
asumate. Garanţia cerută suplimentar dă naştere unei a doua relaţii obligaţionale, secundare, dar egală
ca valoare şi formă, respectiv numai dacă obligaţia iniţial asumată nu a fost îndeplinită, se apelează la
executarea garanţiei.
În consecinţă, garanţia, indiferent de natura obligaţiilor garantate sau instrumentul de garantare
utilizat, trebuie să răspundă anumitor cerinţe de bază:
- existenţa unui patrimoniu independent de relaţia contractuală, suficient de mare şi cert în timp
pentru a acoperi obligaţia garantată;
- să fie astfel concepută încât să asigure beneficiarului dreptul şi posibilitatea de a o executa fără
ca debitorul să se poată opune acestei executări;
- beneficiarul garanţiei să aibă asigurată posibilitatea utilizării nestânjenite a rezultatului
executării garanţiei (transferul fondurilor).
În cadrul garanţiilor se disting următoarele părţi implicate:
 Ordonatorul (debitorul principal) este cel căruia creditorul i-a solicitat o garanţie şi, drept urmare,
trebuie să i-o ofere. În consecinţă, ordonatorul solicită unei terţe persoane – garantul – o garanţie.
 Beneficiarul (creditorul) este cel în favoarea căruia a fost emisă garanţia. El o execută dacă
ordonatorul nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată.
- Garantul (debitorul secundar) este cel care, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către debitorul
principal, le îndeplineşte el cu caracter reparatoriu.
În relaţia de garantare pot interveni:
- două persoane - beneficiarul garanţiei (banca) şi debitorul (clientul băncii), când acesta din urmă
garantează cu propriul său patrimoniu (ipotecă, gaj);
- trei persoane - când debitorul apelează la o terţă persoană, garantul, ca acesta din urmă să
garanteze obligaţia lui de plată.
În calitate de garant pot apărea: debitorul, în măsura în care poate separa într-o formă legală
o parte din patrimoniul său (bunuri, active financiare) pe care o pune necondiţionat la dispoziţia
băncii; un terţ, în măsura în care patrimoniul acestuia îndeplineşte condiţiile cerute; instituţiile
bancare şi financiare, ele bucurându-se de încredere pe piaţa internaţională având în vedere
cunoaşterea patrimoniului, seriozitatea, promptitudinea în onorarea angajamentelor asumate, gama
serviciilor suplimentare oferite etc.; societăţile de asigurare, deoarece au un patrimoniu cunoscut şi
sunt specializate în acoperirea riscurilor; statul, garanţiile guvernamentale reprezentând în fond o
recunoaştere, în mod oficial, a unei datorii care va fi onorată în viitor.

6.2.2. Tipuri de garanţii

Pentru a se evita riscul pierderii sumelor avansate sub formă de credit, în practica
internaţională sunt utilizate modalităţi specifice de asigurare a recuperării acestor sume.
Riscurile de nerambursare a creditelor se pot acoperi prin:
 modalităţi specifice de garantare a creditelor de export: garanţia bancară, garanţia financiară şi
asigurarea creditelor;
 modalităţi obişnuite de garantare a unei plăţi: scrisoarea de garanţie bancară; garanţia
societăţilor de asigurare; scrisoarea de credit comercială „stand-by”; titlurile de credit
acceptate şi avalizate; ipoteca; gajul; depozitul bancar.
Ca instituţie juridică, garanţiile sunt grupate în două categorii:
A. garanţii reale: debitorul poate garanta cu bunurile sale materiale şi financiare pe care le pune la
dispoziţia creditorului (ipoteca, gajul, depozitul bancar);
B. garanţii personale: debitorul poate apela la o terţă persoană care să-şi asume obligaţia că va
achita datoria sau va despăgubi băneşte, în cazul în care cel pentru care garantează nu îşi
îndeplineşte obligaţia (scrisoarea de garanţie bancară, garanţia societăţilor de asigurare, avalul
bancar sau comercial asupra titlurilor de credit etc.).

A. Garanţiile reale

Garanţiile reale sunt modalităţi tehnico-juridice prin care un anumit bun mobil sau imobil
este afectat pentru a asigura creditorul că debitorul va executa obligaţia asumată. Aceste garanţii au
avantajul că în cazul executării silite, creditorul, în favoarea căruia a fost constituită garanţia, va fi
plătit în întregime şi numai diferenţa revine altor creditori.

(1) Ipoteca. Garantarea prin ipotecă este asigurată printr-un bun imobiliar (clădire, teren) din
patrimoniul debitorului, anume desemnat în acest scop. Dacă la scadenţă debitorul nu plăteşte datoria,
creditorul în favoarea căruia a fost constituită ipoteca poate cere vânzarea la licitaţie a imobilului
respectiv, iar din preţul obţinut să îşi acopere creanţa. Acordul de voinţă al părţilor în acest sens este
inclus într-un act autentic (act de ipotecare) şi înregistrat în registrul de proprietăţi imobiliare. Prin
această procedură, beneficiarul este asigurat că bunul nu va fi înstrăinat.
Ipoteca se materializează printr-un contract de ipotecă, care este un contract accesoriu
contractului de credit.
Pentru beneficiar, acceptarea ipotecii ca modalitate de garantare impune precizarea anumitor
condiţii:
- ipoteca să fie de gradul I deoarece, în caz de faliment, cel care deţine acest tip de ipotecă „se
îndestulează” primul la masa credală faţă de ceilalţi creditori;
- valoarea bunului ipotecat să fie cel puţin egală cu pretenţia beneficiarului şi să se păstreze în timp;
- durata în timp a bunului să fie certă până în momentul stingerii obligaţiei care a generat ipoteca;
de aceea, întotdeauna bunul ipotecat trebuie să fie asigurat la o societate de asigurări împotriva
tuturor riscurilor iar poliţa de asigurare să fie emisă la ordinul beneficiarului ipotecii; în cazul în
care bunul a fost distrus (de exemplu, de incendiu), prin executarea poliţei de asigurare, creditorul
îşi poate recupera banii;
- să se cunoască legislaţia naţională în materie din ţara debitorului; sunt ţări în care prin dreptul
naţional se impun anumite particularităţi de procedură, care dacă nu sunt respectate, bunurile nu
pot fi vândute;
- bunul ipotecat să reprezinte o valoare liber utilizabilă de beneficiar; acest aspect are în vedere
reglementările valutare, respectiv dreptul de transfer în străinătate al fondurilor dobândite ca
urmare a vânzării bunului ipotecat, aspect care poate fi surmontat prin existenţa unei garanţii de
transfer valutar emisă de o autoritate din ţara respectivă;
- dreptul de proprietate al străinilor asupra bunurilor imobile din ţara debitorului; există ţări în care
acest lucru este interzis, caz în care se caută un alt instrument de garantare a plăţii.
Garantarea creditului prin ipotecă constă, în esenţă, în aceea că dacă la scadenţă debitorul nu
rambursează ratele şi nu plăteşte dobânda, banca creditoare în favoarea căreia a fost constituită ipoteca
poate cere vânzarea bunului ipotecat, iar din suma obţinută să-şi acopere datoria debitorului.

(2) Gajul, spre deosebire de ipotecă, presupune înstrăinarea bunului şi constă în remiterea de
către debitor în favoarea creditorului a unui bun mobil care, în cazul în care datoria nu va fi achitată la
scadenţă, va fi vândut şi din banii obţinuţi se va acoperi obligaţia debitorului.
Contractul de gaj este un contract accesoriu pentru că implică o obligaţie principală pe care o
garantează, el urmând soarta acesteia în ceea ce priveşte existenţa şi stingerea sa. Alături de gajul cu
deposedare se mai întâlneşte şi gajul fără deposedare, în acest ultim caz bunurile rămânând în posesia
debitorului. Contractul de gaj fără deposedare este un contract consensual, remiterea bunului nefiind o
condiţie a existenţei contractului.
Orice bun poate fi utilizat drept gaj dacă îndeplineşte anumite condiţii:
- bunul gajat să aibă o valoare îndestulătoare în raport cu suma garantată;
- valoarea să fie constantă sau crescătoare în timp;
- în cazul unui bun material, acesta să fie asigurat la o societate de asigurare sau depozitat spre
păstrare la instituţii specializate.
Ca şi în cazul ipotecii, bunurile gajate îşi pot modifica valoarea în timp. Din acest motiv, la
preluarea unui bun drept gaj se stabileşte un anumit procent din valoarea sa pentru acoperirea garanţiei
(10-60%) şi se procedează la verificarea şi evaluarea lunară a garanţiei, mai ales în cazul gajului fără
deposedare (care poate fi constituit din stocuri de materii prime, semifabricate sau produse finite).
În practica internaţională, cel mai frecvent sunt utilizate drept gaj:
 titlurile de credit;
Gajul asupra titlurilor de credit (cambii, bilete la ordin) se face prin gir sau andosare, cu clauza
"valoare în garanţie" sau o altă clauză din care să rezulte clar că transmiterea înscrisului respectiv s-a
făcut cu titlu de gaj. Titlurile de credit pot fi gajate şi prin redactarea unui înscris separat, însoţit de
remiterea lor, procedura transmiterii prin gir nefiind obligatorie. Acceptarea titlurilor de credit drept
gaj, pentru a fi asiguratorie, impune avalizarea lor de către un garant (de preferinţă o altă bancă): în
cazul în care debitorul (trasul) nu plăteşte, avalistul va plăti în locul său. Astfel, o garanţie reală -
gajul - este dublată de o garanţie personală, respectiv avalul dat de un terţ.
 creanţele şi drepturile necorporale;
De multe ori, debitorii deţin înscrisuri care evidenţiază dreptul lor de a încasa o sumă,
documente care însă nu pot fi transmise prin gir. Astfel de exemple sunt acreditivele documentare
irevocabile deschise în favoarea lor. Utilizarea acestora drept gaj presupune transmiterea dreptului de
încasare prin cesiune. Cesiunea se face în favoarea băncii creditoare, cu menţiunea că a fost realizată -
cu titlu de gaj: dacă debitorul nu plăteşte la scadenţă, banca - în baza titlului cesionat (de exemplu, un
acreditiv) - este în măsură să încaseze contravaloarea acestuia, având documentele depuse de
exportator pentru marfa livrată. Desigur, există riscul ca documentele prezentate de către client să nu
fie în ordine şi deci, banca să se afle în imposibilitatea de a-şi încasa banii.
 hârtiile de valoare;
Atât obligaţiunile cât şi acţiunile deţinute de client pot fi gajate, procedura fiind diferită în
funcţie de tipul acestora: cele nominative se gajează prin transfer şi se înscriu în registrele firmei
emitente cu menţiunea "pentru clauză de garanţie"; cele la purtător se pot gaja prin simpla lor remitere
de la debitor la creditor. În practică însă, în ambele cazuri, se întocmeşte un act care conţine: părţile
implicate (debitorul, creditorul sau un terţ, de exemplu o altă bancă), denumirea şi numărul de
identificare ale fiecărui titlu, valoarea nominală, valoarea garantată şi valoarea de piaţă a hârtiilor de
valoare. Problema gajului asupra acestor titluri este legată de păstrarea în timp a valorii, care este
determinată de preţul lor pe piaţa de capital.
 bunurile mobile corporale;
Bunurile debitorului (de exemplu, stocuri) pot fi gajate direct în favoarea creditorului sau se
transmite doar titlul ce reprezintă marfa (de exemplu, conosament, recipisă warant sau un alt titlu de
depozit). În cazul conosamentului, care este un titlu de proprietate asupra mărfii, andosarea lui în alb
sau la ordinul băncii dă dreptul acesteia ca la scadenţa creditului, dacă debitorul nu plăteşte, să vândă -
marfa la care conosamentul face referire. Şi în acest caz apar riscuri pentru creditor legate de păstrarea
valorii în timp a bunurilor, dificultatea transformării lor rapide în numerar etc.

(3) Depozitul bancar este o garanţie materială directă sub forma unei sume de bani depuse de
debitor la o bancă în favoarea creditorului, în anumite condiţii prestabilite şi comunicate băncii de
către debitor.
La prima vedere, depozitul bancar este o garanţie ideală. Cu toate acestea, clienţii care oferă
drept garanţie un depozit bancar nu sunt debitorii doriţi de bancă. Depozitul bancar îndeplineşte cele
mai multe din cerinţele unei garanţii: este accesibil oricând; se constituie sub forma unei sume fixe,
cunoscută de bancă; în cazul în care este creat în altă monedă decât cea a creditului, la stabilirea
nivelului depozitului drept garanţie banca trebuie să aibă în vedere riscurile rezultate din fluctuaţiile
ratei de schimb a celor două monede (a depozitului şi a creditului). Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte
obligaţiile la scadenţă, banca creditoare îşi recuperează sumele din depozitul constituit la ea la sau o
altă instituţie de credit.
În cazul în care depozitul se creează la o altă bancă, în vederea emiterii de către aceasta a unui
angajament de plată în favoarea băncii creditoare sunt utilizate de fapt două garanţii:
 garanţia reală, respectiv depozitul bancar constituit la o terţă bancă în vederea asumării
 angajamentului de plată faţă de banca creditoare;
 garanţia personală, respectiv garanţia de plată, documentul prin care banca depozitară se angajează
să plătească băncii creditoare, în cazul în care debitorul respectiv nu va rambursa creditul. Această
garanţie de plată se regăseşte sub forma scrisorii de garanţie bancară de rambursare a creditului.
Depozitul bancar este uşor de evaluat şi, dacă nu este exprimat într-o altă monedă decât cea a
creditului, nu este dificil de încasat în situaţia în care debitorul nu plăteşte ratele scadente.
Dezavantajul depozitului bancar este legat de faptul că o bancă nu poate lua ca angajament
legal de plată în favoarea unui terţ, propriile sale pasive. Aceasta ar putea părea o afirmaţie care nu are
legătură cu problema constituirii unui depozit bancar drept garanţie, dar nu trebuie uitat faptul că
numerarul depozitat în bancă se reflectă, din punct de vedere contabil, în pasivul bilanţului său. Acest
neajuns poate fi evitat dacă depozitul este constituit la o altă bancă. Aceasta poate emite o garanţie în
favoarea băncii creditoare, proces care însă este dificil şi costisitor. În evaluarea cheltuielilor bancare
asociate constituirii depozitului şi emiterii garanţiei pot apărea dificultăţi care conduc la creşterea
costului creditului.

B. Garanţiile personale

(a) Garanţia bancară este un angajament scris asumat de o bancă în favoarea unei persoane
(beneficiar), de a plăti acesteia o sumă de bani, în cazul în care o altă persoană (ordonator), în contul
căreia se emite garanţia, nu a onorat o anumită obligaţie asumată printr-un contract faţă de beneficiarul
garanţiei. În România, garanţia bancară este denumită cel mai adesea scrisoare de garanţie bancară.
Banca nu garantează fapte, ci preia o obligaţie de plată, obligaţia sa fiind, în acelaşi timp,
subsidiară obligaţiei principale a debitorului. Deoarece constituie un act juridic cu implicaţii
patrimoniale, scrisoarea de garanţie bancară trebuie, în mod obligatoriu, să îndeplinească anumite
condiţii de fond şi formă care să poată permite utilizarea ei corespunzător scopului urmărit.
Deşi există o mare diversitate în reglementările privind garanţiile bancare, determinată de
dreptul naţional al fiecărui stat, acestea întotdeauna conţin anumite elemente:
- părţile implicate: ordonatorul este cel care solicită emiterea garanţiei; banca garantă este cea care
emite garanţia; beneficiarul este cel în favoarea căruia se emite garanţia;
- obiectul garanţiei este dat de obligaţia asumată prin contract;
- valoarea garanţiei reprezintă suma de bani pe care banca garantă se obligă să o plătească
beneficiarului garanţiei; ea trebuie să fie fixă şi se stabileşte în strictă concordanţă cu obiectul
garanţiei;
- formula de angajament al băncii este textul din garanţie, prin care banca garantă se obligă la plată;
- condiţiile şi modul de executare se referă la documentele pe care beneficiarul garanţiei trebuie să
le prezinte băncii garante pentru a încasa contravaloarea garanţiei;
- valabilitatea garanţiei reprezintă perioada de timp în cadrul căreia banca garantă este angajată la
plată; ea este trecută sub forma unei date fixe, până la care beneficiarul poate solicita executarea
garanţiei;
- clauza de legislaţie priveşte legea care guvernează garanţia în caz de litigiu, fiind stabilită de
garant după principiul jurisdicţiei locului unde a fost emisă garanţia;
- clauza de reducere a responsabilităţilor garantului se referă la diminuarea obligaţiilor sale de plată
proporţional cu plăţile făcute în contul garanţiei;
- clauza de identificare priveşte textul din garanţie prin care se solicită beneficiarului ca cererea de
executare a garanţiei să fie însoţită de un document ce atestă autenticitatea semnăturilor
solicitantului;
- semnătura băncii garante, autografă, alături de numele patronimic.
De regulă, fiecare element al garanţiei constituie obiect de negociere între parteneri. Odată
textul ei convenit, ordonatorul garanţiei solicită băncii sale emiterea garanţiei, după care aceasta este
transmisă beneficiarului direct sau prin intermediul băncii care îl deserveşte.
În domeniul garantării creditelor de export sunt utilizate instrumente specifice, emise de
instituţiile de finanţare a exporturilor. Rolul acestor garanţii este diferit de cel al scrisorilor de garanţie
bancară. În practica financiar-bancară, ele sunt cunoscute sub denumirea de garanţie bancară şi
garanţie financiară.
 Garanţia bancară este acordată de instituţia de finanţare a exporturilor băncilor comerciale
care au finanţat exportul. Prin acest tip de garanţie, instituţia specializată poate acoperi integral sau
parţial valoarea creditului, preluând riscul de neplată al importatorului privind ratele scadente şi
dobânzile, precum şi riscurile politice. Avantajul este dat de faptul că riscurile se pot acoperi 100%.
Garanţia financiară este acordată, de asemenea, de instituţiile de finanţare a exporturilor,
băncilor comerciale care au finanţat exporturile. Acest tip de garanţie se acordă pentru întreaga sau o
parte din valoarea creditului şi serveşte băncilor comerciale ca instrument de garantare în scopul
refinanţării de la alte bănci. Se utilizează în cazurile în care finanţarea exporturilor a fost realizată
parţial de bănci comerciale, parţial de instituţii specializate.
Garanţii-contragaranţii. Există ţări, în special din Asia şi Africa, în care angajamentele de
plată asumate de băncile străine în favoarea beneficiarilor locali nu sunt permise prin reglementările
interne în materie de garanţii. În aceste ţări nu sunt acceptate decât garanţiile emise de băncile locale.
La baza garanţiei emise de banca locală stă un alt angajament de plată necondiţionat, egal ca valoare,
asumat de o bancă străină (banca ordonatorului), cunoscut sub denumirea de contragaranţie. Pe baza
contragaranţiei, banca locală emite garanţia în favoarea beneficiarului local. Astfel, în timp ce în cazul
garanţiilor directe există un singur angajament de plată al băncii ordonatorului, în relaţia garanţie-
contragaranţie se disting două angajamente de plată: cel al băncii ordonatorului (banca străină) către
banca beneficiarului (banca locală) şi cel al băncii beneficiarului către beneficiarul local.
(b) Garanţia societăţilor de asigurare. Societăţile de asigurare, ca instituţii specializate,
practică asigurarea împotriva diferitelor riscuri, sub forma poliţei de asigurare şi garanţiei societăţilor
de asigurare. La baza emiterii poliţei de asigurare stă contractul de asigurare, ca document încheiat
între societatea de asigurare şi beneficiarul asigurării. Deci, spre deosebire de celelalte tipuri de
garanţii prin care garantul acoperea obligaţiile debitorului, de data aceasta însuşi beneficiarul
(creditorul) cere acoperirea obligaţiilor debitorului. Astfel, în cazul unei vânzări pe credit, furnizorul
(creditorul, beneficiarul poliţei) poate încheia cu o societate de asigurări un contract de asigurare a
creditului. Prin acest contract, societatea de asigurare se obligă ca, în cazul în care debitorul principal
nu îşi îndeplineşte obligaţiile, să ramburseze ea creditul. Pentru acest serviciu, societatea de asigurări
emite o poliţă de asigurare iar beneficiarul plăteşte o primă de asigurare. Poliţa de asigurare este
negociabilă, astfel încât creanţa asupra debitorului poate fi transmisă de beneficiar unei terţe persoane.
Ca dezavantaj, apare procedura de execuţie, care presupune expertiza agentului de asigurări pentru a
constata dauna şi întinderea ei.
Societăţile de asigurare emit şi garanţii asemănătoare garanţiilor bancare, cunoscute sub
denumirea de garanţii ale societăţilor de asigurare, caz în care ele nu apar ca prestatoare de servicii,
ci în calitate de garanţi.
(c) Scrisoarea de credit comercială „stand-by” este o variantă a acreditivului documentar
irevocabil. Întrucât legislaţia SUA interzice băncilor americane să emită orice garanţii materiale în
favoarea clienţilor lor, dar le permite să emită scrisori de credit comerciale (care sunt angajamente
proprii), acestea sunt utilizate pentru garantarea plăţii altor obligaţii decât cele pure de plată. Spre
deosebire de garanţia bancară, în cazul scrisorii de credit comerciale „stand-by”, debitorul principal
este banca emitentă care se angajează la plată în nume propriu, devenind obligată direct.
(d) Titlurile de credit acceptate şi avalizate pot fi utilizate ca modalităţi de garantare, ele
oferind beneficiarului lor dreptul necondiţionat de a încasa suma înscrisă pe titlu, la scadenţele
convenite, pe baza simplei promisiuni de plată. Atât cambia cât şi biletul la ordin pot fi scontate,
rescontate, forfetate sau transmise prin gir fără restricţii, ceea ce permite recuperarea sumei înainte de
scadenţă sau, în cazul girului, efectuarea unei plăţi. Banca ce dă avalul se obligă întotdeauna solidar cu
cel pentru care a dat avalul, obligaţia băncii fiind una autonomă, abstractă şi necondiţionată.
Tehnicile şi metodele utilizate pentru evitarea sau atenuarea riscului de nerambursare a ratelor
scadente şi de neplată a dobânzii, reclamă cunoaşterea ansamblului metodelor folosite pe plan mondial
în acest sens şi a domeniului în care acestea pot fi utilizate, cunoaşterea reglementărilor şi a uzanţelor
specifice în anumite domenii (titluri de credit, asigurări, reasigurări, acreditive etc.) dar şi evaluarea
anticipată şi cât mai realistă a riscurilor ce pot apărea.

Curs 7
Mecanismul cursului valutar
 Stabilirea cursului valutar pentru orice monedă, indiferent de statutul ei internaţional -
convertibilă sau neconvertibilă - constituie o componentă a sistemelor monetare naţionale. Fiecare stat,
prin reglementările sale interne, precizează o serie de elemente privind: modul de definire a valorii
monedei, etalonul monetar adoptat sau aranjamentul valutar stabilit, tipul de curs practicat, modalitatea
de cotare a valutelor în moneda naţională, autorităţile care stabilesc şi supraveghează cursul valutar
etc.
În acelaşi timp, cursurile valutare în evoluţia lor reflectă o suită de fenomene economice,
politice şi sociale caracteristice atât ţării care emite moneda, cât şi economiei mondiale în ansamblu.
Din aceste considerente, procesul luării deciziei privind selectarea valutei de contract implică,
pe de o parte, cunoaşterea elementelor tehnice legate de mecanismul formării şi stabilirii cursului
valutar, iar pe de altă parte, identificarea unui set de informaţii pentru a contura evoluţia probabilă a
cursurilor valutare şi implicaţiile acestei evoluţii asupra rezultatelor financiare ce decurg din contractul
internaţional.

Tipologia cursurilor valutare

Teoria şi practica financiar-valutară identifică o serie de criterii de clasificare a cursurilor

valutare.
1. După gradul de stabilitate, cursul valutar a îmbrăcat forma:
a. cursului punctelor aur, caracteristic sistemelor monetare bazate pe etalonul aur-monedă şi într-o
formă redusă pe etalonul aur-lingouri; cursul valutar oscila în jurul parităţii exprimate în aur a
monedelor, în limitele „punctelor aurului” de intrare şi de ieşire din ţară;
b. cursului stabil (fix) apărut după anul 1944, ţările membre ale FMI fiind obligate ca prin
intervenţii pe piaţa valutară să menţină evoluţia cursului monedelor lor în anumite limite faţă de
paritatea valutară, de ±1% până în 1971 şi de  2,25% în perioada 1971-1973; cursul evolua
spontan sau controlat în jurul parităţii valutare, ceea ce conferea stabilitate plăţilor internaţionale;
c. cursului flotant apărut după 1973, care s-a generalizat din anul 1978; cursul valutar se formează şi
oscilează pe piaţă fără limite prestabilite, în funcţie de cererea şi oferta de valută; sistemul se
menţine şi în prezent, în una din variantele:
1. flotare controlată (impură, murdară), statul intervenind prin intermediul băncii centrale care,
într-o formă declarată sau mascată, vinde sau cumpără valute, influenţând astfel cursul valutar
în sensul menţinerii stabilităţii acestuia;
2. flotare necontrolată (pură, curată), în care intervenţia statului pentru efectuarea de corecţii nu
este presupusă.

2. În funcţie de autoritatea sau locul unde se stabileşte sau se formează cursul valutar se
regăsesc următoarele terminologii:
a. curs oficial (central) stabilit în mod unilateral de către autoritatea monetară dintr-o ţară,
independent de raporturile valorice reale de pe piaţă;
Începând cu anul 1973, cursul oficial în accepţiunea “clasică” - ca raportare între două valori
paritare fixe - nu se mai practică. Autorităţile monetare din ţările cu monedă convertibilă stabilesc şi
publică cursul oficial (denumit astfel impropriu) pe baza cursului ce se formează pe piaţă la nivelul
băncilor şi respectiv, burselor. Astfel, cursul oficial îmbracă de fapt forma unui curs de piaţă, care se
modifică la intervale foarte scurte, uneori zilnic.
b. curs de piaţă, ca noţiune în sens restrâns, este cursul format la nivel interbancar, iar într-o
accepţiune mai largă este cursul care se formează pe piaţa valutară în ansamblul ei (bănci, case de
schimb valutar, burse etc.) în funcţie de cererea şi oferta de valută. Acest curs se publică de regulă
sub denumirea de cursul pieţei, cursul bancar sau cotaţia oficială a pieţei. El este practicat în marea
majoritate a statelor cu valută convertibilă – SUA, zona euro, Japonia, Canada, Australia,
Singapore etc.;
c. curs reprezentativ utilizat de FMI în evaluarea disponibilităţilor şi operaţiunilor sale în diferite
valute şi în relaţiile cu ţările membre;
d. curs bursier stabilit în ţările în care preponderent în negocierea preţului monedelor este sistemul
burselor;
 Acest curs se formează la bursa valutară în funcţie de cererea şi oferta de valute şi exprimă, de
regulă, raportul real de valoare dintre monedele comparate. Potrivit regimului practicat în ţara
respectivă, aceste cursuri poartă denumirea de fixing sau cotaţie oficială a bursei şi sunt publicate
oficial zilnic sub forma listei oficiale a cursului bursei. Cursul bursier constituie un reper pentru
cursurile cu care lucrează băncile. Ca tendinţă, rolul pe care îl au bursele valutare în formarea
cursurilor scade permanent, în detrimentul rolului pe care îl au băncile în această activitate. Acest
lucru este justificat şi de faptul că doar câteva ţări au menţinut sistemul stabilirii cursului la bursă:
Franţa (Paris), Italia (Roma şi Milano), Austria (Viena).
e. curs tolerat (neoficial) format la „bursa neagră” în ţările în care se impun restricţii valutare sau în
cazul unor monede neconvertibile care nu sunt cotate la bănci sau burse.

3. După modalitatea de cotare există următoarea tipologie:

a. cursuri de schimb directe (incerte) - unitatea monetară străină care rămâne constantă (1, 100,
1000) este exprimată în unităţi monetare naţionale care variază în funcţie de valuta cotată
(majoritatea ţărilor);
b. cursuri de schimb indirecte (certe) - unitatea monetară naţională care rămâne constantă este
exprimată în monedă străină (Marea Britanie, Canada, Australia);
c. cursuri încrucişate (cross-rate) - presupun intervenţia unei a treia monede în vederea echivalării
unei unităţi de monedă străină în unităţi de monedă naţională.

4. După numărul de cursuri practicate de o ţară se identifică:

a. cursuri unice - apar în situaţia în care autorităţile monetare dintr-o ţară stabilesc un singur curs
pentru fiecare monedă străină, indiferent de tipul operaţiunii la care este folosit (comercială,
necomercială, financiară); aceste cursuri se practică, de regulă, în toate ţările a căror monedă
convertibilă are o viaţă activă pe piaţa valutar-financiară internaţională;
b. cursuri multiple - reprezintă situaţia în care autorităţile monetare dintr-un stat stabilesc simultan
mai multe cursuri pentru aceeaşi monedă străină în funcţie de diferite categorii de operaţiuni la
care sunt utilizate; practicarea cursurilor valutare multiple reprezintă o formă a restricţiilor
valutare promovate de un stat în scopul protejării şi sprijinirii economiei, stimulând intrarea de
valută (exportul), descurajând importul etc.
Cursurile multiple pot fi diferenţiate în funcţie de tipul operaţiunii la care sunt utilizate în:
cursuri comerciale, necomerciale sau financiare.
Cursurile comerciale pot fi unice, presupunând utilizarea unui singur curs pentru toate
mărfurile (majoritatea ţărilor cu monedă convertibilă) sau diferenţiate pe grupe de mărfuri (Egipt,
Ecuador, Venezuela).
Cursurile necomerciale de asemenea pot fi unice, pentru toate operaţiunile cu caracter
necomercial (transport, turism, alte servicii) sau diferenţiate, în general pe operaţiuni de turism şi pe
alte tipuri de operaţiuni (Peru).
Aceste grupări ale cursurilor valutare se referă la cursurile oficiale practicate de o ţară. Ca
instrument al politicii valutare, utilizarea cursurilor valutare unice sau multiple este subordonată
intereselor economice ale ţării respective. În evoluţia de ansamblu a politicii valutare promovate pe
plan mondial se remarcă tendinţa de renunţare la practica cursurilor multiple şi de adoptare a cursurilor
unice.

5. În raport cu termenul la care este acceptat cursul se disting:

a. cursuri la vedere (lb. engleză - spot, lb. franceză - comptant) - se utilizează în operaţiunile de
vânzare-cumpărare de valute la vedere, în care mişcarea banilor în conturi are loc într-un interval
de 48 de ore de la iniţierea operaţiunii; sunt cursurile care se publică şi de la care se pleacă în
stabilirea celorlalte cursuri;
b. cursuri la termen (lb. engleză - forward; lb. franceză - a la terme) - se utilizează pentru
operaţiunile de vânzare-cumpărare de valute la termen, în care mişcarea banilor în conturi are loc
într-un interval de timp mai mare de 48 de ore de la iniţierea operaţiunii (1, 2, 3, 6, 9 sau 12 luni).
O particularitate a cursului la termen este aceea că se stabileşte în momentul încheierii
tranzacţiei, deşi virarea în conturi a banilor are loc la o dată viitoare prestabilită. Ca urmare a acestei
particularităţi, operaţiunile la termen pot fi iniţiate fără existenţa unui disponibil în prezent, el trebuind
să existe însă la termenele convenite.
La baza stabilirii cursului la termen stau trei elemente: cursul la vedere, dobânzile (pe
intervale diferite) pe piaţă ale valutei care face obiectul tranzacţiei şi termenul, exprimat în zile, pentru
care are loc operaţiunea. În urma calculelor efectuate pe baza acestor elemente se obţin aşa-numitele
„puncte” (pipps) care se scad sau, după caz, se adaugă la cursul la vedere.
K  Dd  N
Formula de calcul este: p 
360 100
unde: p = „punctele”
K = cursul la vedere
Dd = diferenţa între dobânzi
N = numărul de zile pentru operaţiunea la termen

Între poziţia pe piaţă a unei valute, evoluţia ei probabilă şi nivelul dobânzii pentru aceeaşi
valută există o strânsă interdependenţă. Estimarea unui proces de depreciere în perspectivă determină,
în final, pe piaţă, o dobândă mai mare care să acopere în timp şi deprecierea.
Interpretarea cursului la termen se face avându-se ca bază cursul la vedere, astfel:
- în cazul cotaţiei directe, când cursul valutar exprimat în monedă naţională este mai mare la
termen decât la vedere se spune că valuta respectivă face „primă” (premium) şi moneda face
„discount” (discount) sau că există un report;
- în cazul cotaţiei indirecte, când cursul valutar exprimat în monedă naţională este mai mic la
termen decât la vedere se spune că valuta face „discount” şi moneda face „primă” sau că există un
deport.
Cursul valutar la vedere stabilit de cele mai importante bănci reprezintă indicatorul principal
în raport de care se stabilesc prin calcule celelalte tipuri de cursuri. Din punct de vedere teoretic,
stabilirea cursului valutar la vedere se bazează pe:
 teoria parităţii puterii de cumpărare;
 teoria parităţii ratei dobânzii;
 considerente legate de echilibrul balanţei de plăţi.