Instituții Financiare Internationale

III.
Fondul Monetar Internaţional (FMI)
I. FONDUL MONETAR INTERNATIONAL (FMI)
În epoca noastră, datorită proceselor de convergenţă şi integrare regională, care au

creat o lume interdependentă, aflată în continuă mişcare, prosperitatea fiecărei ţări depinde tot
mai mult de performanţele economice ale celorlalte state, precum şi de existenţa cooperării
economice la nivel internaţional. În aceste condiţii, politicile economice şi financiare
individuale, practicate de diverse state, au efect direct asupra comerţului mondial şi sistemului
monetar internaţional. A apărut, astfel, nevoia intensificării cooperării internaţionale şi,
aferent, necesitatea apariţiei unor instituţii care să reglementeze şi să monitorizeze aceste
relaţii.
Pentru satisfacerea acestor nevoi, care s-au resimţit încă dinainte de cel de-al doilea
război mondial, au luat fiinţă, prin „Tratatul Naţiunilor Unite” din 1944, „Fondul Monetar
Internaţional” (FMI) şi „Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare” (BIRD),
ca organisme internaţionale având drept scop promovarea bunăstării economice la nivel
global.
Fondul Monetar Internaţional este instituţia centrală a sistemului monetar
internaţional actual. Rolul său în cadrul acestui sistem constă în promovarea şi susţinerea
statelor membre în procesul de adoptare şi aplicare a unor politici economice fiabile. După
cum este sugerat chiar de numele său, FMI poate fi considerat un „fond de împrumut”
pentru statele membre care se află temporar într-un deficit al balanţei de plăţi.
Apariţia şi evoluţia Fondului Monetar Internaţional
În deceniul trei al secolului XX, în condiţiile restrângerii activităţii economice în

majoritatea ţărilor, guvernele din acea epocă au încercat să-şi protejeze economiile prin
impunerea de restricţii suplimentare, mai ales în ceea ce priveşte activităţile de import.
Această politică a accelerat însă tendinţa de scădere a comerţului mondial, de reducere a
venitului naţional al diverselor ţări şi de creştere a şomajului. Pentru a-şi conserva rezervele
valutare şi de aur, unele guverne au limitat dreptul cetăţenilor lor de a efectua tranzacţii cu
străinătatea, altele au îngrădit dreptul populaţiei de a deţine valute, iar altele au decis
deprecierea accelerată şi intenţionată a monedei proprii. Asemenea politici restrictive (de tip
„beggar-thy-neighbor”) au condus la adevărate dezastre, atât pentru economiile naţionale
respective, cât şi pentru economia mondială: comerţul mondial s-a restrâns vizibil,
concomitent cu creşterea şomajului şi scăderea nivelului de trai al populaţiei majorităţii ţărilor
lumii.
Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, principalele ţări din coaliţia anti-
hitleristă au conceput diverse planuri de reconstrucţie a relaţiilor monetare internaţionale.
Astfel, „Conferinţa Internaţională a Naţiunilor Unite”, de la Bretton Woods (New
Hampshire, SUA), din 1 – 22 iulie 1944, a hotărât constituirea unui organism care să
supervizeze sistemul monetar internaţional şi care să aibă drept obiectiv eliminarea
restricţiilor comerciale referitoare la schimbul de bunuri şi servicii, precum şi stabilizarea
cursurilor valutare.
„Fondul Monetar Internaţional” (FMI) a luat fiinţă în iulie 1945, când
reprezentanţii celor 43 de ţări participante au semnat un acord prin care s-a instituit un cadru
legal de cooperare economică, menit să evite repetarea politicilor economice dezastruoase,
59
III. Fondul Monetar Internaţional (FMI)
care au condus la recesiunea mondială din anii 1930. Activitatea operaţională a FMI a început
la 1 martie 1947.
Atribuţiile FMI sunt prevăzute în „Statutul”1 său. Din decembrie 1945, data
ratificării sale, acesta a fost modificat de trei ori. Cu toate acestea, obiectivele statutare ale
FMI sunt şi în prezent identice cu cele stabilite la înfiinţarea sa, şi anume:
- promovarea cooperării monetare internaţionale, prin intermediul unei instituţii cu
caracter permanent, care să asigure cadrul legal în vederea consultării şi colaborării
în domeniul relaţiilor monetare internaţionale;
- susţinerea expansiunii comerţului internaţional, contribuind astfel la menţinerea unui
nivel scăzut al şomajului, creşterea venitului naţional şi dezvoltarea capacităţilor
productive ale statelor membre;
- asigurarea stabilităţii cursurilor valutare, în vederea evitării deprecierii premeditate,
cu caracter concurenţial, a monedelor statelor membre;
- acordarea de asistenţă în vederea implementării unui sistem de decontare
multilaterală a tranzacţiilor curente dintre statele membre şi a eliminării tuturor
restricţiilor privind cursurile valutare, ce pot afecta evoluţia comerţului internaţional;
- susţinerea ţărilor membre prin resursele generale ale Fondului, acordate cu condiţia
îndeplinirii unor criterii de performanţă;
- limitarea duratei şi intensităţii dezechilibrelor balanţelor de plăţi ale statelor
membre, în conformitate cu cele enunţate anterior2.
În deceniile ce au urmat înfiinţării FMI, au avut loc transformări majore în economia
mondială, care au condus atât la creşterea importanţei rolului Fondului, cât şi la necesitatea
adaptării acestuia la realităţile şi cerinţele vremii. Astfel, dezvoltarea rapidă a tehnologiilor si
telecomunicaţiilor a contribuit la integrarea internaţională a pieţelor şi la o cooperare mai
intensă a statelor în domeniul economic. Globalizarea a impus, astfel, o mai amplă cooperare
internaţională, care, la rândul său, a generat o mai intensă responsabilitate a instituţiilor
coordonatoare implicate, cum este FMI. Importanţa Fondului a sporit odată cu creşterea
numărului statelor membre, ca urmare a câştigării independenţei de către ţările în curs de
dezvoltare şi, mai recent, a colapsului Uniunii Sovietice şi a consecinţelor acestui eveniment
asupra ţărilor vecine.
La ora actuală, obiectivele FMI pot fi sintetizate astfel:
- asigurarea stabilităţii cursurilor valutare;
- evitarea deprecierilor monetare cu caracter pur concurenţial;
- corectarea disfuncţionalităţilor balanţelor de plăţi ale statelor membre.
În vederea satisfacerii acestor obiective, FMI desfăşoară activităţi specifice:
a) Monitorizează evoluţiile şi politicile financiare şi monetare ale ţărilor membre şi la
nivel global, formulând recomandări bazate pe vasta sa experienţă, acumulată în mai
mult de 50 de ani de activitate. De exemplu, FMI a criticat, în anul 2000, politica
economică pasivă a autorităţilor mexicane, exprimându-şi îngrijorarea faţă de
subcapitalizarea sistemului bancar din această ţară şi recomandând totodată
implementarea strategiei de politică monetară cunoscută sub denumirea de „ţintirea
directă a inflaţiei”. De asemenea, în anul 2001, FMI a sugerat guvernului japonez
stimularea creşterii economice prin menţinerea unor dobânzi reduse, încurajând
restructurarea bancară şi celelalte măsuri luate de autorităţile nipone pentru
promovarea concurenţei şi a dereglementării.
b) Acordă credite ţărilor membre, care înregistrează un deficit temporar al balanţelor
lor de plăţi, în scopul susţinerii politicilor de reformă, elaborate în vederea ajustării
deficitelor apărute.
1
Articles of Agreement.
2
Art.1 Statutul FMI
60
c) Acordă asistenţă tehnică guvernelor şi băncilor centrale ale statelor membre în

domeniile sale de competenţă. De exemplu, ca urmare a colapsului Uniunii
Sovietice, FMI a oferit consultanţă ţărilor foste comuniste, statelor baltice, Rusiei şi
altor state ex-sovietice, în vederea construirii unei bănci centrale şi a unui sistem
financiar independent, ca parte a procesului de tranziţie de la o economie planificată
către una de piaţă.1
În anul 2000, după o analiză amănunţită a facilităţilor şi politicilor de finanţare
practicate până atunci, s-a produs o schimbare majoră în poziţia Fondului, în sensul că acesta
a hotărât să încurajeze adoptarea unor programe economice eficiente, ca fiind cel mai bun
mijloc de prevenire a situaţiilor de criză şi de evitare a utilizării neadecvate a resurselor
existente.
Pentru viitor, Fondul preconizează crearea şi implementarea unor mecanisme de
asistenţă preventivă a statelor membre confruntate cu situaţii de criză.
Organizarea şi funcţionarea Fondului Monetar Internaţional
Operaţiunile curente ale Fondului Monetar Internaţional sunt realizate de către

„Consiliul de Administraţie” şi de angajaţii permanenţi, aflaţi sub conducerea unui „Director
General” şi a trei „Directori Adjuncţi”, fiecare provenit din regiuni diferite ale lumii.
Autoritatea administrativă este delegată de „Consiliul Guvernatorilor”, care este
instanţa supremă de decizie a Fondului.
„Consiliul Guvernatorilor” este format din reprezentanţii tuturor statelor membre, de
regulă, guvernatorul băncii centrale sau ministrul de finanţe, numiţi, în limbajul Fondului,
„guvernatori”. În mod normal, „Consiliul Guvernatorilor” se întruneşte în şedinţe ordinare
anuale, împreună cu reprezentaţii Băncii Mondiale. Fiecare „guvernator” are un drept de vot
a cărui pondere diferă funcţie de cota-parte de capital subscrisă de ţara respectivă. Cutuma
impune ca fiecare stat membru să dispună de 250 de voturi, adăugându-se câte un vot pentru
fiecare 100 000 DST subscrişi.
„Consiliul de Administraţie”, prezidat de către „Directorul General”, este format
în prezent din 24 membri: 5 – numiţi de primele cinci state în ordinea cotelor-părţi subscrise
(SUA, Japonia, Germania, Franţa şi Anglia ), câte 1 – numit de China, Rusia şi
Arabia Saudită, iar 16 – numiţi pe o perioadă de doi ani de către celelalte state membre,
grupate în principiu după criteriul geografic. Statele membre componente ale unui grup pot
opta pentru practicarea unui sistem echitabil de rotaţie în alegerea reprezentantului grupei
respective, ori pot lăsa ţările mai importante ale grupului să reprezinte interesele comune1.
„Directorul General” este preşedintele „Consiliului de Administraţie” şi conduce
activitatea curentă a FMI, sub supravegherea şi controlul „Consiliului”. Este numit în funcţie
pe o perioadă de cinci ani, iar mandatul său poate fi reînnoit. Prin tradiţie, este un european.
Numărul angajaţilor FMI este relativ redus, oscilând în jurul cifrei de 2800 de
persoane, provenite din 133 de state membre. Majoritatea acestor salariaţi sunt de profesie
economişti sau analişti financiari şi sunt concentraţi la sediul central al Fondului din
Washington DC.
Resursele Fondului Monetar Internaţional
FMI nu este o bancă şi, deci, nu funcţionează ca intermediar între ţările creditoare şi
debitoare. Resursele sale sunt constituite, în principal, prin cotele-părţi de capital, subscrise
şi vărsate de statele membre, precum şi din obligaţiile pecuniare ulterioare, asumate faţă de
61
Fond de către acestea. Fondul are actualmente la dispoziţia sa resurse evaluate la aproximativ
290 miliarde de dolari americani.
Fiecare stat membru contribuie la acest „fond comun” cu o cotă, dimensionată în
funcţie de puterea şi capacitatea sa economică. În aceste condiţii, FMI poate fi considerat un
fel de „cooperativă de credit”, ai cărei membri au acces la resursele comune numai în cazul
unor situaţii de necesitate. În anumite cazuri, FMI poate apela el însuşi la împrumuturi, însă
nu de pe piaţa privată.
1) Cotele-părţi de capital subscrise şi vărsate de statele membre constituie principala
cale prin care FMI îşi constituie resursele.
Conform statului din 1944, cota-parte de capital subscrisă de statele membre trebuia
vărsată 25 % în aur, iar 75 % în monedă naţională, indiferent dacă aceasta era sau nu
convertibilă. În anul 1975, obligaţia de a vărsa în aur o parte din capitalul subscris a fost
abolită, iar ca urmare, în prezent, acesta este vărsat în proporţie de 25 % în valută convertibilă
(dolari americani, euro, lire sterline sau yeni) sau „Drepturi Speciale de Tragere” (DST), iar
restul de 75% în monedă naţională, indiferent că aceasta este sau nu convertibilă. Cota-parte
de capital vărsată în monedă naţională este, în mod practic, depusă, în numele şi la dispoziţia
1
România face parte din aceeaşi grupă cu Armenia, Bulgaria, Cipru, Georgia, Israel, Moldova, Olanda, Ucraina.
Reprezentantul acestei grupe este numit de Olanda şi dispune de 4,87% din numărul total de voturi în cadrul
„Consiliului Guvernatorilor”.
62
FMI, într-un cont deschis la autoritatea monetară centrală a ţării respective (în cazul
României, la Banca Naţională). Fondul îşi poate exercita oricând dreptul de a cere moneda
respectivă.
Cotele-părţi determină capacitatea de vot a statelor membre, cuantumul creditelor de
care, în anumite condiţii, acestea pot beneficia de la Fond, precum şi volumul total de DST-
uri care poate alocat fiecărei ţări. Conform statutului, cotele-părţi se dimensionează în funcţie
de poziţia relativă a statelor membre în economia mondială: cu cât economia unui stat este
mai dezvoltată, iar comerţul său exterior are o pondere ridicată în totalul comerţului mondial,
cu atât cota-parte de capital este mai mare1.
2) Împrumuturile contractate de FMI constituie o cale de procurare a unor resurse
suplimentare, la care acesta recurge în cazuri excepţionale, impuse de necesitatea asigurării
funcţionării normale a sistemului monetar internaţional.
Cadrul general de refinanţare a Fondului în asemenea situaţii este reprezentat de
„Acordurile Generale de Împrumut” („General Arrangements to Borrow” – GAB),
implementate în anul 1962, respectiv de „Noile Acorduri de Împrumut” (The New
Arrangements to Borrow – NAB), introduse în anul 1998. Aceste aranjamente oferă Fondului
posibilitatea de a contracta, în anumite condiţii, împrumuturi în valută, de la un număr de 11
ţări industrializate (sau de la băncile centrale corespondente), la rata dobânzii existentă pe
piaţă. Cuantumul potenţial al resurselor ce pot fi atrase de FMI în această formă este de 17
milioane DST, la care se adaugă 1,7 milioane DST, obţinute printr-un acord de acelaşi gen
încheiat cu Arabia Saudită.
Elementele „Acordurilor Generale de Împrumut” au fost reformulate de mai multe ori,
cea mai recentă revizuire fiind cea din noiembrie 2002, când „Consiliul de Administraţie” a
aprobat prelungirea, până în 2007, a acordurilor existente. Ca răspuns la accentuarea
presiunilor exercitate asupra resurselor Fondului în urma crizei datoriei externe din ţările
Americii Latine (1982), amendamentele aduse pe parcurs au permis FMI creditarea pe seama
resurselor atrase în modul acesta inclusiv a statelor neparticipante la mecanismul respectiv,
respectiv creşterea ratei dobânzii percepute la nivelul celei aferente DST-urilor.
Criza financiară din Mexic, din anul 1994, a dus la apariţia necesităţii de a aloca
resurse substanţiale, peste nivelul celor care pot fi procurate pe căile menţionate, ca
modalitate de prevenire a crizei. Ca urmare, summit-ul FMI de la Halifax (1995), a decis ca
„Grupul celor 10” şi alte state dezvoltate să încheie noi acorduri de împrumut, care să
permită dublarea resurselor puse la dispoziţia Fondului, în vederea asigurării mijloacelor
necesare acestuia pentru prevenirea şi atenuarea eventualelor evoluţii negative şi instabilităţii
sistemului monetar internaţional. În anul 1988, „Consiliul de Administraţie” al FMI a adoptat
modelul amintitelor „Noi Acorduri de Împrumut” – NAB. Acestea sunt angajamente asumate
de către 26 state membre şi instituţii financiare, de a credita suplimentar Fondul, în scopul
menţionat. Din resursele procurate în modul acesta, FMI poate acorda credite inclusiv altor
state, criteriul esenţial de determinare atât a contribuţiei, cât şi a eligibilităţii fiind puterea
economică relativă, reflectată prin cotele-părţi de capital subscris la FMI. Astfel, un stat sau o
instituţie, care nu participă în mod curent la NAB, poate deveni membru al acestui mecanism,
dacă întruneşte 80% din voturile participanţilor. De exemplu, în noiembrie 2002, a fost
adoptată decizia de prelungire a NAB până în decembrie 2008 şi de acceptare a băncii
centrale din Chile, ca nou membru participant2.
„Noile Acorduri de Împrumut” nu exclud „Acordurile Generale de Împrumut”,
constituind, totuşi, la ora actuală, principala cale de procurare resurse financiare suplimentare
de către FMI. Astfel, resursele Fondului obţinute prin NAB se ridică la 34 miliarde DST,
1
România deţine în prezent 10552 de voturi, cu o pondere de aproximativ 0,49%. În comparaţie, SUA dispun de
17,16%, Japonia 6,16%, Germania 6,02%, Franţa şi Anglia 4,9%.
2
România nu este membru participant la „Noile Acorduri de Împrumut”.
63
reprezentând dublul resurselor procurate prin GAB. Utilizarea acestor resurse se poate face
numai la cererea expresă a „Directorului General”, cu consimţământul participanţilor la
mecanismul respectiv şi cu aprobarea „Consiliului de Administraţie”. Până în prezent, „Noile
Acorduri de Împrumut” au fost utilizate o singură dată – în cazul crizei financiare din
Brazilia, din anul 1998, când FMI a procurat pe această cale 9,1 miliarde DST. Spre deosebire
de acestea, la „Acordurile Generale de Împrumut” s-a apelat de 10 ori, ultima dată, în anul
1998, cu ocazia crizei din Rusia.
Creditele acordate de Fondul Monetar Internaţional
Fondul Monetar Internaţional acordă statelor membre posibilitatea de acces la

resursele sale prin trei canale:
1) credite normale („Drepturi Normale de Tragere” –DNT);
2) credite speciale („Drepturi Speciale de Tragere” – DST) şi
3) „facilităţi”.
Atât în cazul operaţiunilor de creditare normale, cât şi al celor concesionale, finanţarea

se realizează, de regulă, în cadrul unor acorduri încheiate de FMI cu ţara în cauză, printr-o
tehnică similară liniei de credit. Pentru marea majoritate a operaţiunilor de finanţare, utilizarea
liniei de credit respective este condiţionată de atingerea unor obiective de stabilitate
economică şi reformă structurală, convenite între debitor şi creditor. Fondul poate crea, de
asemenea, active de rezervă internaţionale, prin alocarea de DST-uri către statele membre.
Acestea pot fi utilizate pentru obţinerea de valută de la alte state membre; utilizarea DST-
urilor este necondiţionată, chiar dacă FMI impune plata unei dobânzi de piaţă pentru
operaţiunile respective.
3.1.1. Caracteristicile generale ale activităţii de creditare
Fondul Monetar Internaţional acordă credite statelor membre sub o varietate de forme,
facilităţi şi condiţionări, care au evoluat în cursul timpului, pentru a asigura o cât mai eficientă
utilizare a resurselor disponibile. Durata, condiţiile de rambursare şi condiţionările economice
diferă de la o formă de creditare la alta, în funcţie de configuraţia specifică a problemelor
balanţei de plăţi şi de circumstanţele vizate.
Caracteristicile directoare ale activităţii de creditare rămân însă aceleaşi pentru toţi
debitorii:
1). FMI nu acţionează ca o agenţie de ajutorare sau ca o bancă regională de dezvoltare.
Creditele sunt acordate în vederea depăşirii problemelor temporare ale balanţei de plăţi a
statelor membre şi restabilirii creşterii economice sustenabile. Resursele valutare acordate,
limitate de cota-parte de capital a statului în cauză, sunt puse la dispoziţia autorităţii monetare
centrale, în scopul creşterii rezervelor internaţionale ale acesteia şi, deci, re-echilibrării
balanţei de plăţi. Spre deosebire de creditele acordate de agenţiile de dezvoltare, resursele
obţinute de la FMI nu pot fi utilizate pentru finanţarea anumitor proiecte sau activităţi.
2). Creditele acordate de FMI sunt condiţionate: ţara debitoare trebuie să adopte politici
de surmontare a dificultăţilor de balanţă cu care se confruntă, evitându-se, astfel, amânarea
deciziilor sau acumularea de datorii prea mari. Tragerile se efectuează în tranşe corelate cu
realizarea angajamentelor ţării debitoare. FMI şi-a revizuit politica de condiţionare a
creditelor acordate, orientând-o către politicile din sectorul financiar şi de la nivel
macroeconomic, cu mai puţine interferenţe pentru deciziile politice interne ale statelor.
3). Creditele au un caracter temporar, scadenţa fiind dependentă de tipul de acord în
cadrul căruia au fost contractate. Astfel, scadenţa poate fi de 3½ – 5 ani, pentru creditele pe
64
termen scurt (acordate în cadrul unui „Acord stand-by”) sau de 4½ – 10 ani pentru creditele
pe termen mediu (derulate prin „Acorduri extinse”).
4). Ţara debitoare trebuie să ramburseze creditul sau creditele la scadenţele prevăzute,
astfel încât resursele FMI să poată fi reorientate către alte state aflate în necesitate. Rezultă
că Fondul este gestionat ca o instituţie de credit de prim rang, chiar dacă acesta este un
finanţator de ultimă instanţă, la care se recurge numai după ce capacitatea unei anumite ţări
membre de a-şi asuma obligaţiile financiare externe este pusă sub semnul întrebării.
5). Statele care se împrumută de la FMI în mod regulat prin acorduri non-concesionale –
cu excepţia ţărilor slab dezvoltate – suportă o dobândă la nivelul celei de piaţă, concomitent
cu o taxă de siguranţă, care se restituie. De asemenea, se poate impune o supra-taxă, stabilită
ca nivel maximal, atât în cazul creditelor normale, pentru a diminua excesele în recurgerea la
resursele Fondului, cât şi în cazul tragerilor efectuate în cadrul „Facilităţii de Finanţare a
Rezervelor Suplimentare”. Creditele acordate ţărilor slab dezvoltate în cadrul „Facilităţii de
Reducerea Sărăciei şi pentru Dezvoltare” au o dobândă aferentă de 0,5% pe an.
În majoritatea cazurilor, împrumuturile contractate de la FMI acoperă numai o mică
fracţiune din necesarul de finanţare externă a ţării în cauză. Însă, acceptul Fondului de
acordare a unor credite constituie cea mai bună asigurare că politicile economice interne sunt
fiabile, contribuind, în modul acesta, la atragerea de resurse suplimentare de la alţi investitorii
străini. Astfel, activitatea de finanţare a FMI poate constitui un adevărat catalizator – rol care
se bazează pe încrederea pe care comunitatea internaţională o are în operaţiunile sale şi, în
mod special, în valabilitatea criteriilor de performanţă corelative utilizate.
3.1.2. Creditele normale
Spre deosebire de alte instituţii financiare internaţionale (Banca Mondială, băncile de

dezvoltare regionale), FMI este, de fapt, doar un depozitar al monedelor şi al unei părţi din
rezervele valutare ale statelor membre. Fondul poate utiliza aceste active monetare pentru
acordarea unor credite membrilor săi, în situaţiile în care aceştia se află în faţa unor dificultăţi
economice cu caracter temporar, reflectate de situaţia balanţei lor de plăţi externe.
Astfel, articolul V din statutul FMI prevede că toate statele membre sunt în drept să
cumpere de la Fond moneda unui alt stat membru sau DST-uri, contra propriei lor monede
naţionale, indiferent că aceasta este sau nu convertibilă. Schimbul valutar efectuat între FMI şi
ţările interesate să achiziţioneze active valutare nu are însă un caracter definitiv, deoarece ţara
cumpărătoare este obligată să-şi răscumpere propria sa monedă şi, deci, să ramburseze valuta
aferentă, după o perioadă de timp precis determinată. Este vorba, de fapt, de credite în valută,
pe gaj de monedă naţională, adică operaţiuni de swap monetar. De aceea, nu se poate vorbi –
din punct de vedere juridic – de operaţiuni de creditare, de schimb valutar sau de cumpărări de
monedă străină, termenul tehnic impus de cutumă pentru a desemna operaţiunile de angajare
de împrumuturi de la Fond fiind acela de „trageri”1.
Creditele normale sunt finanţate din capitalul subscris şi vărsat de către statele
membre la Fond şi sunt acordate sub formă de tranşe. Fiecare tranşă este egală cu cel mult
25% din cota-parte de capital subscris. Prima tranşă, numită „tranşă de rezervă”, este
acordată automat, la simpla cerere a unui stat membru, care se confruntă cu o dificultate a
balanţei de plăţi, cu singura condiţie ca acesta să arate că depune eforturi rezonabile pentru a
surmonta problemele economice respective. La acest nivel de angajare a resurselor Fondului,
1
Lelart M., Opérations du Fond Monétaire, Ed. Economica, Paris, 1988.
65
nu există, aşadar, criterii de performanţă, care trebuiesc îndeplinite. Resursele alocate în acest
regim pot fi angajate în mod eşalonat, într-o perioadă cuprinsă între 3 şi 5 ani, fără a se
impune un termen maxim în ceea ce priveşte scadenţele. Pentru cumpărările de valută în
contul „tranşei de rezervă”, FMI nu percepe dobândă, tragerile în cauză nefiind considerate
recurs la resursele Fondului.
Următoarele tranşe, în număr de patru, numite „tranşe de credit’’, asigură fiecare
accesul statului solicitant la un drept de tragere asupra resurselor FMI echivalent cu 25% din
cota-parte de capital subscris. În principiu, resursele puse la dispoziţia unui stat membru prin
tranşele de credit nu pot depăşi 25% din cota-parte în cursul unui an şi nici, utilizate integral,
200% din cotă.
Obţinerea de resurse în contul tranşelor de credit este condiţionată. Această
condiţionare este graduală, sporind de la tranşa întâia până la tranşa a patra.
3.1.3. Facilităţile
Fondul Monetar Internaţional acordă statelor membre posibilitatea de a accesa

resursele sale şi prin intermediul anumitor facilităţi financiare. Şi în acest caz, recursul la
resursele Fondului se face prin „tragere”, adică prin cumpărare reversibilă de DST-uri sau de
valută a altor state membre contra propriei monede. FMI percepe anumite comisioane pentru
acestor operaţiuni; de asemenea, ţara beneficiară este obligată ca, după o anumită perioadă de
timp, să îşi răscumpere propria monedă deţinută de Fond.
Facilităţile financiare practicate de FMI sunt următoarele:
1). „Acordurile de Confirmare” (Stand-by Arrangements – SBA) sunt concepute în
vederea acoperirii unui deficit temporar sau de natură ciclică al balanţei de plăţi. Aceste
acorduri se încheie, de regulă, pe o perioadă de 12 – 18 luni. Tranşele de credite sunt acordate
trimestrial, şi anume condiţionat de realizarea criteriilor de performanţă şi de implementarea
programelor periodice negociate. La scadenţă, care este prevăzută la o dată cuprinsă, de
regulă, între 3½ – 5 ani de la data primei tranşe, ţara în cauză va restitui Fondului valuta
împrumutată şi totodată îşi va recupera propria monedă.
2). „Mecanismul de Creditare Extins” (Extended Fund Facility – EFF) a fost introdus în
anul 1974, în vederea susţinerii programelor pe termen mediu (de regulă, 3 ani), având drept
obiectiv depăşirea dificultăţilor în ceea ce priveşte balanţa de plăţi, cauzate de existenţa unor
deficienţe macroeconomice structurale. Şi în acest caz, se aplică criterii de performanţă, iar
scadenţele sunt între 4½ – 7 ani.
3). „Facilitatea de Finanţare Compensatorie şi a Necesităţilor Neprevăzute”
(Compensatory and Contingency Financing Facility – CCFF) asigură finanţarea reparatorie a
statelor membre, care înregistrează un deficit al balanţei de plăţi provocat de scăderea
veniturilor din exporturile de bunuri şi servicii sau de creşterea inopinată şi excesivă a
importurilor de cereale, dacă aceste evoluţii au un caracter temporar şi imprevizibil. De
asemenea, acest mecanism permite acordarea de asistenţă financiară în cazul unei crize a
plăţilor externe. Scadenţa împrumuturilor este cuprinsă între 3½ – 5 ani.
4). „Facilitatea de Finanţare a Rezervelor Suplimentare” (Supplemental Reserve
Facility – SRF) asigură asistenţă financiară în cazuri excepţionale, generate de necesităţi
stringente pe termen scurt, rezultate din pierderea subită şi distructivă a cotei de piaţă sau ca
urmare a mişcărilor ample ale preţurilor internaţionale. Rata dobânzii include şi o componentă
adiţională la rata de piaţă. Facilitatea se aplică numai cu acordul cvasigeneral al comunităţii
internaţionale şi se întinde pe o durată de 3½ – 5 ani.
5). „Facilitatea pentru Reducerea Sărăciei şi pentru Dezvoltare” (Poverty Reduction
and Growth Facility – PRGF) a fost creată în anul 1999, în scopul sprijinirii atingerii
66
obiectivelor de dezvoltare economică sustenabilă şi de reducere a sărăciei, stabilite de FMI

împreună cu ţările membre slab dezvoltate. Creditarea prin intermediul acestei facilităţi
necesită o amplă strategie de reducere a sărăciei, elaborată de guvernele statelor beneficiare,
cu ajutorul experţilor Fondului şi în colaborare activă cu societatea civilă din ţările respective
şi cu alte instituţii de dezvoltare.
PRGF se caracterizează prin trei trăsături specifice:
a) În primul rând, se axează pe o largă participare publică, iar ca urmare negocierile
privind cadrul politic şi macroeconomic al programului strategic de dezvoltare şi
reducere a sărăciei sunt mult mai deschise. De asemenea, condiţionările sunt mai puţin
restrictive şi mai concentrate asupra unui număr relativ limitat de măsuri, cu efect
direct şi impact crucial asupra obiectivelor programului macroeconomic.
b) În al doilea rând, strategiile eligibile în PRGF reflectă într-un mod exhaustiv priorităţile
de dezvoltare ale fiecărui stat membru, măsurile politice şi reformele structurale
necesare, precum şi evaluarea apriorică a costurilor bugetare implicate. În ceea ce
priveşte obiectivele fiscale, acestea sunt mai flexibile, pentru a ţine seama de
schimbările intervenite în condiţiile concrete în care se află ţara şi de priorităţile
politicilor anti-sărăcie aplicate, astfel încât să se asigure finanţarea strategiei într-o
manieră sustenabilă şi neinflaţionistă.
c) A treia caracteristică distinctivă este concentrarea asupra consolidării managementului
reformei, în scopul îmbunătăţirii gestionării resurselor publice, asigurării transparenţei
şi a responsabilităţii factorilor decizionali. De asemenea, finanţările prin intermediul
PRGF acordă o atenţie deosebită impactului şi consecinţelor sociale ale principalelor
măsuri de politică macroeconomică preconizate.
Creditarea prin PRGF este destinată, în principal, acoperirii domeniilor de interes pentru
FMI – incluzând aici reformele structurale şi politicile macroeconomice, ca de exemplu,
politica privind regimul valutar şi mecanismul cursului de schimb, politica şi transparenţa
fiscală, execuţia bugetului, taxele vamale etc. Dacă este necesar, FMI apelează la experţii
Băncii Mondiale pentru conceperea măsurilor care vizează aspectele sociale, problemele
structurale şi sectoriale sau evaluarea consecinţelor asupra nivelului de trai.
Resursele necesare FMI pentru acordarea de credite în regim PRGF sunt atrase de acesta
de la diverse bănci centrale, guverne şi alte instituţii oficiale, la dobânda existentă pe piaţă, iar
apoi sunt distribuite ţărilor eligibile, cu o dobândă cu 0,5% mai mare. Diferenţa dintre rata de
piaţă a dobânzii pentru resurselor atrase şi rata plătită de ţările debitoare este finanţată din
donaţii şi din resursele proprii ale Fondului.
6). „Liniile de Credit Preventive” (Contingent Credit Lines – CCL) au rolul de a
permite prevenirea crizei, reducerea vulnerabilităţii economiilor de piaţă emergente şi
menţinerea încrederii investitorilor străini în acestea, prin creşterea volumului lichidităţilor în
valută care pot fi procurate de către un stat membru în situaţia unor mişcări speculative de
capital.
CCL a fost creată în anul 1999, ca răspuns la dezechilibrele apărute pe piaţa
internaţională de capital în urma crizei asiatice şi consecinţelor acesteia. În anul 2000, ca
urmare a anumitor carenţe ale normelor tehnice de implementare a CCL, au fost aduse unele
modificări menite să îmbunătăţească accesul la această facilitate. Astfel, s-a decis reducerea
ratelor dobânzii aferente – acestea au rămas la un nivel uşor peste cel al pieţei, însă sub
nivelul celor practicate în cazul FRS, care constituie mecanismul prin intermediul căruia se
acordă cea mai mare parte a creditelor pe termen scurt pentru depăşirea crizelor de cont
curent. De asemenea, FMI a decis acordarea în mod automat a primei tranşe a creditului de tip
CCL.
67
CCL este destinată statelor membre care nu se află în faţa unei crize provocate de ele
însele, însă pot fi vulnerabile la efectele contagioase ale crizelor de cont curent din alte ţări.
Pentru a putea utiliza această facilitate, o ţară trebuie să îndeplinească patru criterii:
a) Ţara solicitantă trebuie să aplice, în momentul în care „Consiliul de Administraţie” al
FMI aprobă acordarea acestei facilităţi, o politică economică sănătoasă, care nu
necesită, în sine, recursul la resursele Fondului. Totodată, este necesar ca ţara
respectivă să nu se confrunte deja cu o problemă privind balanţa de plăţi externe, ca
urmare a contaminării cu efectele crizei din alte ţări.
b) Politicile şi progresul ţării respective în direcţia alinierii la standardele internaţional
acceptate să fie evaluate pozitiv. Astfel, „Consiliul de Administraţie” şi personalul
Fondului trebuie să realizeze o permanentă analiză a politicilor economice ale tuturor
statelor membre, în mod special, a ţărilor care beneficiază de CCL, prin prisma riscului
apariţiei unor presiuni externe asupra balanţei de plăţi. Indicatorii-cheie, care trebuiesc
avuţi în vedere în acest scop, sunt: creşterea economică reală, inflaţia, mişcările
internaţionale de capital, rezervele valutare oficiale, situaţia contului curent,
fiscalitatea etc. Evaluarea alinierii la standardele internaţionale implică cel puţin patru
elemente de analiză: (1) adoptarea standardelor statistice ale FMI, în vederea
publicării informaţiilor economice şi financiare; (2) adoptarea principiilor de
supraveghere bancară definite de „Comitetul de la Basel”; (3) utilizarea codului FMI
privind transparenţa fiscală şi (4) utilizarea codului FMI privind transparenţa politicilor
financiare şi monetare.
c) Ţara în cauză trebuie să aibă relaţii constructive cu creditorii privaţi şi să depună
eforturi în scopul limitării vulnerabilităţii externe. Evaluarea acestor relaţii are în
vedere elemente ca: interacţiunile statului cu sectorul privat, cadrul juridic al relaţiilor
debitori – creditori, o strategie prudentă a managementului datoriilor, un regim
autohton solid al falimentului, absenţa arieratelor etc. Sunt luate în considerare, de
asemenea, aspecte fundamentale ale vulnerabilităţii externe, cum ar fi: regimul valutar,
nivelul cursului de schimb şi evoluţia acestuia, sustenabilitatea datoriei publice, datoria
externă totală etc.
d) Autorităţile din ţara postulantă trebuie să dispună de un program financiar şi
macroeconomic solid, aprobat trimestrial de „Consiliului de Administraţie” al FMI,
respectiv să dovedească voinţa politică de a pune în aplicare programul respectiv.
Alocarea de resurse prin facilitatea CCL se realizează pe o perioadă de maximum 1 an.
Deşi nu este legiferată nici o limită pentru accesarea acestora, cutuma impune, cu excepţia
unor împrejurări excepţionale, ca angajarea să re realizeze în limita a 300% – 500% din cota-
parte de capital subscrisă de statul membru solicitant. Decizia cu privire la volumul creditului
acordat în modul acesta are în vedere, de asemenea, impactul potenţial al operaţiunii asupra
lichidităţii Fondului.
Tragerile în contul acestei facilităţi se efectuează în cadrul unui „Acord de
Confirmare”. Însă, după ce acest acord a fost aprobat, doar o mică parte din volumul stabilit
al finanţării poate fi trasă în mod automat, accesul la tragerile următoare fiind permis numai în
momentul în care se întrezăreşte apariţia unei posibile crize. Acest acces este aprobat printr-o
procedură numită „revizuire specială de activare”, prin care se hotărăşte cuantumul sumelor
plătite ţării beneficiare, imediat şi ulterior, precum şi condiţiile impuse.
Perioada de rambursare a creditelor preventive este de 1 – 1 ½ ani de la data fiecărei
plăţi, existând posibilitatea prelungirii cu maximum 1 an de către „Consiliul de
Administraţie” al FMI.
68
Asistenţa tehnică acordată de Fondul Monetar Internaţional
Acordarea de asistenţă tehnică este una din cele mai eficiente modalităţi de susţinere a
proceselor de reformă şi a angajamentelor asumate de statele membre prin diverse acorduri.
Prin asistenţă tehnică şi detaşarea de experţi, Fondul oferă consiliere şi programe-suport în
scopul combaterii dezechilibrelor monetare, fiscale şi statistice, care îşi au deseori sorgintea la
nivel macroeconomic. Asistenţa tehnică completează şi intensifică celelalte forme de asistenţă
acordate de Fond: supravegherea şi activitatea de creditare.
FMI şi-a început activitatea de asistenţă tehnică în anul 1964, ca răspuns la cererea
câtorva state asiatice şi africane, care şi-au câştigat independenţa în perioada respectivă şi
doreau să obţină ajutor pentru crearea propriilor ministere de finanţe şi bănci centrale. La
mijlocul anilor „80, s-a produs redirecţionarea asistenţei tehnice de la detaşarea pe termen
lung a experţilor spre sprijinirea realizării obiectivelor pe termen scurt ale Fondului. În anii
„90, în prim plan a trecut satisfacerea nevoii – resimţite de un mare număr de state cu
economie centralizată – de a avea experţi care să furnizeze cunoştinţele necesare pentru
tranziţia către o economie de piaţă. În ultimi ani, FMI se confruntă cu necesitatea asigurării de
recomandări prompte şi operaţionale pentru ţările care au trecut prin puternice tulburări
interne, în vederea susţinerii sistemelor financiare, îmbunătăţirii colectării şi analizei datelor
financiare şi statistice, consolidării cadrului legal şi ameliorării reglementărilor şi
prudenţialităţii bancare.
Fondul furnizează asistenţă tehnică în principal în patru domenii:
1) Îmbunătăţirea funcţionării sectoarelor financiar şi monetar prin: perfecţionarea
reglementării, supervizării şi restructurării sistemului bancar, managementul adecvat al
politicii valutare, modernizarea sistemelor de compensaţii şi plăţi, restructurarea şi asigurarea
independenţei autorităţii monetare centrale, implementarea standardelor internaţionale de
contabilitate etc.;
2) Susţinerea fermă a politicilor fiscale sănătoase prin consiliere privind: impunerea
fiscală, politica vamală, elaborarea bugetului de stat, acoperirea deficitului bugetar, datoria
externă etc.;
3) Conceperea şi revizuirea legislaţiei financiare şi economice;
4) Elaborarea şi difuzarea analizelor economico-statistice, în concordanţă cu standardele
internaţionale de întocmire şi clasificare a situaţiilor financiare şi balanţei de plăţi.
De asemenea, FMI organizează cursuri de pregătire profesională pentru oficiali ai
autorităţii monetare centrale şi ai puterii legislative din statele membre, atât la sediul central al
Fondului din Washington, cât şi la centrele de perfecţionare regionale: „Joint Africa
Institute” (Tunisia), „Joint Regional Training Center for Latin America” (Brazilia), „Joint
Viena Institute” (Austria) şi „IMF Singapore Regional Training Institute” (Singapore).
În fine, Fondul acordă asistenţă tehnică statelor membre prin detaşarea în ţările
respective de experţi şi consultanţi permanenţi, pe o perioadă ce poate varia de la câteva
săptămâni la câţiva ani.
Fondul a adoptat o abordare regională în materie de acordare de asistenţă tehnică,
deschizând trei centre locale de asistenţă tehnică pentru ţările din Pacific, Caraibe şi Africa de
Est.
România a devenit membră a FMI la 15 decembrie 1972. Cota-parte de capital

subscrisă şi vărsată de România este de 1,03 miliarde DST (0,48%), ceea ce îi conferă o
putere de vot de 10.555 voturi (0,49%).
69
Reprezentantul României în „Consiliul Guvernatorilor” este, de drept, guvernatorul

BNR, iar reprezentantul în „Consiliul de Administraţie” al FMI („Director executiv”) este
numit de Olanda, care este ţara cea mai dezvoltată din grupa („constituentă”) din care face
parte ţara noastră. Din această „constituentă” mai fac parte, pe lângă Olanda şi România,
următoarele ţări: Armenia, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Israel, Serbia şi
Muntenegru, Macedonia, Moldova şi Ucraina.
Începând cu 1972, România a folosit resursele FMI de nouă ori, pentru a susţine
financiar programele economice ale guvernelor vremii.
După 1989, Fondul a acordat României asistenţă tehnică în mai multe domenii
esenţiale pentru reforma economică, şi anume: legislaţia fiscală şi vamală, politica monetară,
organizarea Băncii Naţionale a României, supravegherea prudenţială, statistica bancară etc.
Asistența FMI pentru R. Moldova
70
II. BANCA MONDIALĂ (BM)
Rolul Băncii Mondiale
Banca Mondială a luat fiinţă în anul 1946, în virtutea acordurilor de la Bretton-Woods.

Scopul său iniţial a fost „finanţarea reconstucţiei economiilor statelor membre”, afectate de
cel de-al doilea război mondial. Acest obiectiv a rămas şi în prezent principala preocupare a
Băncii Mondiale, având în vedere dezastrele naturale, acţiunile umanitare şi refacerea post-
conflictuală, care privesc economiile în tranziţie sau în curs de dezvoltare. Totuşi, activitatea
Băncii Mondiale este axată actualmente preponderent pe reducerea nivelului sărăciei la nivel
global.
Într-adevăr, în lumea în care trăim, se creează un produs global de peste 31 trilioane
dolari anual, ceea ce permite ca, în unele ţări, venitul mediu pe cap de locuitor să fie de peste
40.0 dolari. Pe de altă parte, 2,8 miliarde de oameni trăiesc cu mai puţin de 700 dolari
anual, dintre care 1,2 miliarde au un venit de mai puţin de 1 dolar pe zi. Ca urmare a acestui
fapt, 33.000 de copii mor zilnic în ţările în curs de dezvoltare, unde, în fiecare minut, o femeie
moare în timpul naşterii.
Provocarea reprezentată de reducerea acestor nivele a sărăciei – în timp ce populaţia
planetei continuă să crească, până la o cifră estimativă de 3 miliarde în anul 2050 – este
enormă. Or, una dintre instituţiile cele mai importante de asistenţă în vederea dezvoltării este
Banca Mondială (B.M.), care desfăşoară activităţi preponderente în domenii cum ar fi:
construirea de şcoli şi spitale, asigurarea electricităţii şi apei curente, combaterea bolilor,
protejarea mediului înconjurător etc.
Banca Mondială nu este o bancă în sensul propriu al noţiunii, ci o agenţie specializată
a Naţiunilor Unite, formată prin cooperarea a cinci instituţii specializate: Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), Asociaţia Internaţională de
Dezvoltare (AID), Corporaţia Financiară Internaţională (CFI), Agenţia de Garantare a
Investiţiilor Multilaterale (AGIM) şi Centrul Internaţional de Reglementare a Conflictelor
din Domeniul Investiţiilor (CIRCDI).
În perioada anilor 1980, operaţiunile Băncii Mondiale au fost radical reformate:
începutul decadei a fost caracterizat de probleme macroeconomice şi de necesitatea
reeşalonării datoriei externe a multor ţări membre, în timp ce sfârşitul deceniului a adus în
prim-plan aspectele ecologice şi cele rezultate din reacţiile societăţii civile vis-a-vis de
activitatea instituţiei. În aceste condiţii, reformarea Băncii Mondiale s-a realizat prin diverse
acţiuni ale celor cinci instituţii constitutive – în mod separat şi în colaborare –, în vederea
creşterii eficienţei interne şi a eficacităţii externe. Actualmente, Banca Mondială joacă un rol
important pe scena politicii globale, fiind angajată în mod efectiv cu partenerii şi clienţii din
zonele fierbinţi, precum economia post-conflictuală din Bosnia, Afganistan, Timurul de Est
sau Iraq, asistenţa post-criză din Asia sau asistenţa economică post-cutremur din Turcia.
Pentru ca o ţară să devină membră a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD), este necesar ca aceasta să fie membră a Fondului Monetar Internaţional
(FMI). La rândul său, calitatea de membru în Corporaţia Financiară Internaţională (CFI),
respectiv în Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (AID) şi în Agenţia de Garantare
Multilaterală a Investiţiilor (AGMI) este condiţionată de calitatea de membru al BIRD.
Prima etapă oficială în procesul de aderare la BM este depunerea unei cereri de
aderare. După primirea cererii şi după ce a fost determinată cota-parte de capital ce urmează a
71
IV. Banca Mondială (BM)
fi subscrisă la FMI, autorităţile ţării care solicită aderarea sunt consultate în ceea ce priveşte
subscrierile de capital pe care le propun pentru BIRD, CFI, AID şi AGMI. După confirmarea
faptului că subscrierile propuse sunt acceptabile, cererile vor fi luate spre analiză de către
conducerea executivă a fiecăreia dintre instituţiile amintite. În cazul unui rezultat favorabil,
aceste organe de conducere vor recomanda „Consiliului Guvernatorilor” (format, în cazul
fiecărei instituţii, din reprezentanţii statelor membre), ca ţara solicitantă să fie admisă ca
membru, conform termenilor şi condiţiilor specificate în rezoluţia ce urmează să fie adoptată.
Procedura de votare durează, de obicei, în jur de şase săptămâni. În această perioadă,
se aşteaptă din partea autorităţilor ţării solicitante să ia anumite măsuri, conforme cu
procedurile constituţionale din ţara respectivă, cum ar fi: adoptarea legislaţiei adecvate,
vărsarea capitalului subscris, asumarea celorlalte obligaţii care decurg din calitatea de
membru. Natura exactă a acestor măsuri şi conţinutul legislaţiei propuse sunt discutate cu
personalul juridic al Băncii şi vor fi, în general, similare cu acelea relative la calitatea de
membru la FMI.
După adoptarea rezoluţiilor, prin care se hotărăşte acordarea calităţii de membru,
precum şi după efectuarea altor operaţiuni tehnice (vărsarea capitalului subscris, înaintarea
documentelor de ratificare, semnarea statutului FMI etc.), se trece la semnarea exemplarului
original al statutului BIRD, al CFI, al AID şi al Convenţiei AGMI, precum şi la depunerea
instrumentului de ratificare a Convenţiei AMI, ceea ce echivalează cu încheierea procedurii
de aderare.
Ţările membre sunt reprezentate în organul suprem de conducere, care este „Consiliul
Guvernatorilor”. În acest organism, fiecare stat îşi desemnează un titular şi un supleant,
ambii cu un mandat reînnoibil de cinci ani, ce îndeplinesc ex officio şi funcţiile corespondente
din „Consiliul Guvernatorilor” din cadrul AID şi CFI; membrii „Consiliului
Guvernatorilor” al AGMI şi al CIRCDI sunt desemnaţi în mod separat.
Ca organ suprem de conducere, cu funcţii similare cu cele ale adunării generale a
acţionarilor (statele membre), „Consiliul Guvernatorilor” are ca atribuţii acceptarea de noi
membri sau suspendarea calităţii acestora, diminuarea sau creşterea capitalului social,
repartizarea venitului net, aprobarea bugetului etc. Întrunirile „Consiliului Guvernatorilor”
sunt anuale, şi anume doi ani consecutivi la Washington, iar în cel de-al treilea, pentru a
reflecta caracterul internaţional al acestei instituţii, într-un alt stat membru.
Unele atribuţii ale „Consiliului Guvernatorilor” au fost delegate „Consiliului
Director”, format din 24 de directori executivi, care este organul de conducere operativă.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD)
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) este cea mai veche
componentă a Băncii Mondiale. A luat fiinţă în anul 1944, în urma conferinţei de la Bretton-
Woods. Iniţial, scopul acestei instituţii a fost acordarea de credite statelor europene şi
Japoniei, cu rate ale dobânzii scăzute, în vederea refacerii infrastructurii distruse în cel de-al
doilea război mondial. Acest plan a fost abandonat în momentul în care aceste state au optat
pentru grant-urile nerambursabile aferente „Planului Marshall”. Pe parcursul următoarelor
decenii, BIRD şi-a adaptat obiectivele în direcţia creditării ţărilor din lumea a treia1.
Actualmente, politica BIRD este decisă de statele membre, prin intermediul organelor
de conducere amintite („Consiliul Guvernatorilor”, „Consiliul Director” şi „Preşedinte”).
1
Cele două personalităţi care au marcat evoluţia BIRD sunt John Maynard Keynes, iniţiatorul conferinţei de la
Bretton Woods (în acelaşi timp arhitectul indicatorului macroeconomic numit „Produs Naţional Brut”) şi Robert
McNamara, preşedintele instituţiei în anii „70.
73
Însă, chiar dacă aproape toate statele lumii au calitatea de membru, instituţia este condusă
după regula: „un dolar, un vot”, fiind controlată, astfel, de SUA, Anglia, Japonia, Germania,
Franţa, Canada şi Italia. Aceste ţări formează „Grupul celor 7”, având o putere de vot de
peste 40% în cadrul „Consiliului Guvernatorilor”.
Obiectivele actuale ale B.I.R.D. sunt următoarele1:
- acordarea de asistenţă în vederea dezvoltării statelor membre prin facilitarea
investiţiilor de capital, reconstrucţia economiilor afectate de conflicte armate,
reconversia facilităţilor productive şi încurajarea dezvoltării resurselor şi
capacităţilor de producţie în ţările slab dezvoltate;
- promovarea investiţiilor externe private prin garantarea creditelor şi a celorlalte
forme de transfer privat de capital;
- promovarea creşterii comerţului internaţional pe termen lung şi menţinerea
echilibrului balanţei de plăţi prin încurajarea investiţiilor în vederea dezvoltării
resurselor productive ale statelor membre, creşterea productivităţii, a standardelor de
viaţă şi a condiţiilor de muncă;
- implementarea operaţiunilor proprii în vederea promovării investiţiilor internaţionale
în corelaţie cu condiţiile specifice ale economiilor statelor membre, iar în perioadele
post-conflictuale, asistenţa tranziţiei de la o economie de război către una de piaţă.
Resursele financiare ale BIRD sunt constituite din: 1) cotele-părţi de capital subscrise
de către statele membre şi 2) împrumuturi angajate de pe pieţele internaţionale prin vânzarea
de obligaţiuni.
Cotele-părţi de capital subscrise de fiecare ţară membră sunt stabilite în funcţie de
situaţia economică şi financiară a ţării respective şi de cota de participare la FMI . Totuşi, spre
deosebire de instituţiile financiare propriu-zise, BIRD nu operează în scopul maximizării
profitului, ci îşi foloseşte cota de solvabilitate ridicată pe care o are pentru a transfera
clienţilor săi – ţări în curs de dezvoltare – dobânda scăzută de care este în măsură să
beneficieze pe pieţele private de capital.
Creditele acordate de BIRD au o rată a dobânzii sub nivelul celei de piaţă, fiind
destinate cu precădere realizării reformelor structurale sau îmbunătăţirii infrastructurii
aferente unor domenii de activitate specifice (minerit, agricultură, sistemul energetic, sistemul
bancar), finanţării pe bază de proiect (autostrăzi, termocentrale sau electrocentrale) şi acţiunii
guvernamentale la nivel macroeconomic, realizate în vederea atingerii obiectivelor aferente
unor programe de ajustare structurală. Aceste credite pot acoperi întregul cost al proiectelor
respective, oferindu-se concomitent şi programe de asistenţă tehnică ţărilor în curs de
dezvoltare în vederea realizării transferurilor tehnologice (în domeniile privatizării marilor
întreprinderi de stat, dezvoltării sistemului bancar şi pieţei autohtone de capital sau creării
unui sistem legislativ favorabil investiţiilor străine directe) şi consolidării dezvoltării
sustenabile.
Beneficiarii creditelor BIRD sunt, în general, ţări cu venituri mici sau medii. Banca
acordă credite în condiţii asemănătoare cu cele ale pieţei, dar pe termen lung, şi anume ţărilor
cu un venit pe cap de locuitor mai mic de 5.185 dolari. De obicei, beneficiarii au acces într-o
oarecare măsură şi la pieţele de capital privat. Banca facilitează, în esenţă, accesul la capital,
în volum mai mare, în condiţii mai bune, pe termene mai lungi şi într-un mod mai sustenabil
decât ceea ce oferă piaţa în mod direct pentru aceste ţări. Ţările care se împrumută de la BIRD
dispun de mai mult timp pentru a rambursa datoriile decât dacă s-ar împrumuta de la o bancă
comercială – între 15 şi 20 ani, cu o perioadă de graţie de 3-5 ani înainte de a începe
rambursarea capitalului.
1
Conform articolului 1 din statutul Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.
74
Plafonul maxim al creditelor ce pot fi acordate – conform regulii „dollar per dollar” –
este dat de capitalul subscris plus fondurile de rezervă.
Pentru a fi eligibile la creditele BIRD, statele respective trebuie să fie membre ale
grupului Băncii Mondiale şi să accepte programele de ajustare structurală (orientate către
reducerea deficitelor bugetare prin diminuarea cheltuielilor guvernamentale, în special a celor
aferente programelor sociale, accelerarea privatizărilor, stimularea exporturilor şi liberalizarea
comerţului şi politicilor investiţionale) impuse de către aceasta.
Obiectivul declarat al acestor reforme este crearea unor economii robuste, capabile de
a-şi rambursa la scadenţă datoriile existente. Aceste politici macroeconomice reprezintă
criterii de eligibilitate a debitorilor, incluzând deseori clauze de reducere a cheltuielilor
guvernamentale aferente serviciilor sociale.
BIRD acordă două tipuri de credite de bază:
a) credite de investiţii în bunuri, lucrări şi servicii, în sprijinul proiectelor de dezvoltare
economică şi socială, într-o arie largă de sectoare;
b) credite de ajustare, care oferă finanţare rapidă în sprijinul politicilor şi reformelor
instituţionale.
După ce debitorul identifică şi pregăteşte o propunere de proiect, BIRD examinează
viabilitatea propunerii respective. În timpul negocierii împrumutului, Banca şi debitorul cad
de acord asupra obiectivelor de dezvoltare, a componentelor, rezultatelor, indicatorilor de
performanţă, a planului de implementare şi a unui calendar de distribuire a fondurilor
împrumutului. După aprobarea creditului de către BIRD şi intrarea sa în vigoare, debitorul
implementează proiectul sau programul conform termenilor conveniţi.
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID)
Succesul înregistrat de BIRD după cel de-al doilea război mondial a determinat
orientarea activităţii acesteia către ţările în curs de dezvoltare, ţări care necesitau însă
condiţionări mai flexibile decât cele oferite iniţial de instituţia respectivă. Ca urmare, au fost
puse bazele unei noi componente a Băncii Mondiale, numită „Asociaţia Internaţională pentru
Dezvoltare” (AID), a cărei activitate constă în creditarea celor mai sărace ţări ale globului, în
cele mai favorabile condiţii posibile. AID a luat fiinţă în anul 1960, primele credite fiind
acordate în anul 1961 (Chile, Honduras, India şi Sudan).
Obiectivul AID constă în reducerea sărăciei din ţările cele mai sărace prin acordarea
de credite fără dobândă (denumite generic soft credits) şi de granturi pentru programe de
refacere economică şi de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă, cum ar fi: crearea unui mediu
concurenţial competitiv, capabil să facă faţă ameninţărilor globalizării, crearea instituţiilor,
politicilor economice, infrastructurii şi a capitalului uman necesar dezvoltării sustenabile şi
ecologice, ori prevenirii şi restrângerii flagelului HIV etc.
AID acţionează în vederea reducerii decalajelor dintre şi din interiorul statelor,
combaterii sărăciei şi promovării accesului egal la oportunităţile create de dezvoltarea
economică.
BIRD şi AID pot fi considerate instituţii complementare, având acelaşi sediu, aceeaşi
angajaţi şi fiind conduse de acelaşi „Preşedinte”. Resursele lor sunt însă diferite, iar creditele
acordate de AID au, în general, un accentuat caracter concesional, ce necesită o permanentă
realocare de fonduri.
Calitatea de membru al AID (164 de ţări) este condiţionată de aderarea la BIRD.
Resursele financiare ale AID sunt constituite din: 1) subscrieri iniţiale ale statelor
membre; 2) contribuţii şi „reconstituiri” guvernamentale periodice ale ţărilor dezvoltate; 3)
75
împrumuturi şi contribuţii ale statelor nemembre; 4) donaţii BIRD; 5) prelevări din

beneficiile nete ale BIRD şi 6) rambursări de credite AID acordate anterior. La ora actuală,
contribuţiile cumulative totale se ridică la valoarea de 118,9 miliarde dolari.
Creditele acordate de AID – denumite în limbaj tehnic „credite” pentru a putea fi
delimitate de împrumuturile acordate în condiţii clasice de către BIRD – sunt destinate acelor
ţări care au un PIB per capita mai mic de 865 dolari şi care nu îndeplinesc condiţiile de
creditare impuse de BIRD (referitoare la nivelul diverşilor indicatori macroeconomici). Există
şi ţări (de exemplu India sau Indonezia) care sunt eligibile atât la „creditele” AID
(susceptibile a fi acordate ţărilor cu un venit mic pe cap de locuitor), cât şi la creditele BIRD,
şi anume datorită credibilităţii financiare şi ratingului lor de ţară. În prezent, condiţiile de
eligibilitate impuse de AID sunt îndeplinite de 81 de ţări, cu o populaţie totală de 2,5 miliarde
de oameni, adică jumătate din numărul locuitorilor ţărilor în curs de dezvoltare.
Anual, Banca Mondială evaluează performanţele programelor politice şi economice
ale fiecărui debitor AID. Începând cu anul 1998, criteriile şi metodologia de analiză a
evoluţiei ţărilor beneficiare au fost modificate, în sensul includerii, adiţional, a analizei
politicilor guvernamentale şi a instituţiilor însărcinate cu implementarea programelor
negociate. În prezent, există 20 de criterii de performanţă, grupate în patru categorii: 1)
managementul economic; 2) politici guvernamentale structurale; 3) politici de echitate
socială şi 4) instituţiile şi managementul sectorului public.
Volumul alocărilor AID este determinat, primordial, de rating-ul fiecărui debitor,
corespondent criteriilor de evaluare mai sus menţionate. Excepţie fac ţările din Africa Sub-
Sahariană, unde, datorită necesităţii stringente de accelerare a procesului de dezvoltare
economică şi socială, creditele AID sunt prioritare.
Creditele sunt administrate în mod flexibil, în vederea asigurării unui răspuns prompt
la posibilele schimbări importante în performanţele programelor implementate, existând
corelări periodice ale nivelului alocărilor per capita.
Creditele şi subvenţiile AID reprezintă aproximativ un sfert din asistenţa financiară a
Băncii Mondiale. Creditele AID au maturităţi de 20, 35 sau 40 de ani, cu o perioadă de graţie
de 10 ani; aceste credite nu sunt purtătoare de dobândă, având însă o taxă de comision de
0,75% pe an asupra părţii efectiv utilizate.
Drept exemple reprezentative de finanţări AID pot fi citate următoarele programe:
1). Sprijinirea procesului educaţional al tinerelor femei, eforturile fiind direcţionate
către alocarea de burse şi programe speciale în vederea reducerii procentului de abandon la
nivelul şcolii gimnaziale (Bangladesh); reformularea metodei de calcul a fondurilor publice
alocate instituţiilor de învăţământ terţiar, în vederea amplificării participării feminine
(Yemen); organizarea de programe pentru prevenirea repetenţiei şi abandonului şcolar
feminin (Burkina Faso); asigurarea de grant-uri guvernamentale şi pentru ONG-uri, în
vederea integrării fetelor din minorităţile naţionale în şcoli (Vietnam); programe de
conştientizare publică a importanţei educaţiei feminine, concomitent cu acordarea de burse şi
premii speciale pentru absolventele cu rezultate deosebite la studii (Ciad).
2). Atenuarea impactului răspândirii virusului HIV în Africa, prin proiecte
educaţionale, considerându-se că procesul educaţional este principala metodă, din punct de
vedere al costurilor, de prevenire a răspândirii SIDA. Operaţiunile vizează pregătirea şi
distribuirea de materiale informative despre HIV, cu precădere a celor destinate instituţiilor de
învăţământ (Nigeria); asimilarea cunoştinţelor acumulate în domeniul epidemiologic, igienă şi
nutriţie (Ciad); finanţarea iniţiativelor şcolilor în prevenirea şi diminuarea răspândirii HIV
(Siera Leone). De exemplu, sprijinul financiar aferent anului 2004, constând în principal în
creşterea alocărilor pentru sectorul educaţional, s-a concretizat în creşterea gradului de
integrare a învăţământul în cadrul programului internaţional pentru combaterea HIV din
Africa.
76
3). Îmbunătăţirea calităţii învăţământului, care constituie o caracteristică

fundamentală a tuturor programelor AID contemporane, recunoscându-se faptul că reforma
curriculei şcolare, îmbunătăţirea bazei materiale, pregătirea profesională continuă sau
evaluarea procesului educaţional sunt absolut necesare în vederea creşterii calitative a
educaţiei. De exemplu, programul de îmbunătăţire a calităţii învăţământului tehnic din India
asigură granturi instituţionale competitive pentru promovarea centrelor de excelenţă
academică şi implementarea de reţele de colaborare în vederea utilizării comune a resurselor
tehnologice şi îmbunătăţirii rezultatelor în favoarea comunităţilor locale şi a economiei
indiene în ansamblul său. La rândul său, programul de evaluare a sistemului educaţional din
Pakistan este primul din categoria celor orientate în exclusivitate către iniţierea unui sistem de
învăţământ nou, caracterizat prin evidenţierea capacităţii creative şi învăţarea experimentală.
Corporaţia Financiară Internaţională (CFI)
După înfiinţarea sa, Banca Mondială a urmărit crearea unei entităţi noi,
complementare activităţii sale de bază, care să acţioneze în direcţia stimulării investiţiilor
aferente sectorului privat din ţările slab dezvoltate. Noua instituţie financiară – denumită
iniţial „Corporaţia Internaţională de Dezvoltare”, iar apoi „Corporaţia Financiară
Internaţională” (CFI) – a fost înfiinţată în anul 1956, având 31 de ţări membre. Această
organizaţie îşi propune să interacţioneze echitabil cu sectorul privat şi cel public, acordând
credite, asigurând expertize tehnice de evaluare a propunerilor de investiţii private şi
asumându-şi riscurile comerciale aferente. În cadrul procesului de înlăturare a principalelor
bariere din calea investiţiilor private în ţările slab dezvoltate, CFI trebuie, de asemenea, să
acţioneze în vederea încurajării formării capitalului privat autohton necesar creării de noi
locuri de muncă, creşterii veniturilor aferente investiţiilor străine şi transferului tehnologic şi
de know-how pe axa nord-sud.
În prezent, CFI are 175 de ţări membre şi reprezintă cea mai importantă instituţie de
finanţare multilaterală pentru sectorul privat din ţările în curs de dezvoltare.
Obiectivul primordial al CFI este promovarea dezvoltării economice prin încurajarea
întreprinderilor productive şi a pieţelor de capital din statele membre, prin crearea condiţiilor
stimulative pentru fluxurile financiare, autohtone şi internaţionale, precum şi prin promovarea
de proiecte sustenabile.
Principalele domenii spre care se orientează actualmente atenţia CFI sunt: 1) intrarea
pe pieţele internaţionale de capital a companiilor private din ţările în curs de dezvoltare şi 2)
acordarea de asistenţă tehnică mediului de afaceri şi guvernelor.
Funcţionarea CFI şi programele sale sunt gestionate de organele de conducere ale
BIRD prin intermediul „Consiliului Guvernatorilor” şi al „Consiliului Director” (format din
24 de directori executivi). „Preşedintele” grupului Băncii Mondiale este considerat şi
preşedintele CFI, iar acesta, împreună cu vice-preşedinţii, formează „Grupul Managerial”,
care este însărcinat cu planificarea strategică şi procesele decizionale. Personalul este format
din peste 2200 de angajaţi, dintre care 58% activează la sediul principal din Washington DC,
iar restul în cele 86 de reprezentanţe mondiale.
Operaţiunile CFI au un fundament comercial, urmărindu-se obţinerea de profit. Astfel,
operaţiunile de acordare de credite pentru investiţii cad în responsabilitatea a două categorii
de departamente: regionale şi sectoriale. Departamentele sectoriale administrează proiecte
din domeniul corespondent la nivel global, indiferent de locaţia geografică a investiţiei, iar
cele regionale acţionează într-o anumită zonă geografică, în sectoarele care nu intră sub
77
incidenţa celor dintâi (în general, în domeniile industriei manufacturiere, pieţei şi serviciilor
financiare).
Statutul CFI a fost modificat în anul 1961, transformând organizaţia în organism cu
activitate bancară propriu-zisă. În anul 1965, o nouă modificare a permis acordarea de credite
de până la 400% din capitalul propriu ţărilor solicitante. La 1 ianuarie 2000, CFI şi Banca
Mondială au creat patru departamente de lucru multi-sectoriale, în domeniile în care se
remarcă o puternică interferenţă a politicului în tranzacţiile investiţionale private: 1)
departamentul petrolului, gazelor naturale, mineritului şi produselor chimice; 2)
departamentul întreprinderilor mici şi mijlocii; 3) departamentul informaţional şi al
tehnologiei comunicării şi 4) departamentul serviciilor de consultanţă pentru sectorul privat.
Scopul acestor reorganizări este stimularea creşterii ponderii sectorului privat la nivel
macroeconomic printr-o mai eficientă coordonare a investiţiilor.
CFI oferă o gamă variată de servicii şi produse financiare companiilor din statele în
curs de dezvoltare. Printre acestea, amintim următoarele:
a) credite pe termen lung, cu rată a dobânzii fixă sau variabilă;
b) investiţii de portofoliu;
c) operaţiuni de swap valutar;
d) acordarea de garanţii împotriva riscurilor aferente investiţiilor;
e) efectuarea de operaţiuni de intermediere financiară.
Pentru serviciile financiare efectuate, CFI impune o rată a dobânzii de piaţă,
neacceptându-se garanţiile guvernamentale.
Pentru a putea fi eligibile în vederea finanţării CFI, proiectele trebuie să fie profitabile
pentru investitori, să aducă un anumit beneficiu ţării-gazdă şi să satisfacă normele ecologice şi
sociale internaţionale. CFI finanţează proiecte din majoritatea sectoarelor economice
importante: infrastructură, turism, industrie, sănătate, educaţie, servicii financiar-bancare etc.
În vederea asigurării participării investitorilor din sectorul privat la proiectele
finanţate, CFI îşi limitează cota-parte de investiţie, în cadrul fiecărui proiect, la 20%-50% din
costurile totale previzionate. Creditele acordate de CFI au valori între 1 milion şi 100 milioane
dolari.
Datorită succesului înregistrat şi a statutului de instituţie multilaterală a Naţiunilor
Unite, CFI acţionează ca un catalizator al investiţiilor private, participarea sa la diferite
proiecte intensificând siguranţa şi încrederea posibililor viitori investitori şi acţionari.
CFI desfăşoară şi o amplă activitate de consultanţă în domeniile restructurărilor
financiare, realizarea planurilor de afaceri, identificarea de pieţe şi parteneri externi,
dezvoltarea de produse şi tehnologii şi mobilizarea de resurse financiare. De asemenea, CFI
furnizează, contra cost, recomandări guvernelor din ţările în curs de dezvoltare cu privire la
măsurile necesare pentru crearea unui mediu de afaceri concurenţial sănătos sau la
modalităţile de atragere a investiţiilor străine directe.
CFI transferă resurse în mod direct către ţările în curs de dezvoltare prin sindicalizarea
de împrumuturi cu alte bănci comerciale internaţionale sau fonduri de investiţii, având şi o
amplă activitate de plasament a obligaţiunilor private.
Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale (AGIM/ MIGA)
Incertitudinile privind mediul economic şi riscul politic conduc adeseori la încetinirea

procesului investiţional şi la orientarea investiţiilor străine directe către un număr restrâns de
ţări. Or, aceasta înseamnă că majoritatea statelor slab dezvoltate sunt ignorate de marii
investitori.
78
„Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale” (AGIM), a fost înfiinţată în anul

1988, ca răspuns direct la criza datoriilor externe din anii 1980. La ora actuală, această
instituţie poate fi considerată un catalizator important al investiţiilor externe în ţările în curs
de dezvoltare prin prisma garanţiilor, asistenţei tehnice şi serviciilor legislative acordate.
Calitatea de membru al AGIM (164 de state) poate fi dobândită de orice ţară membră a
Băncii Mondiale.
Obiectivul AGIM constă în promovarea investiţiilor din ţările în curs de dezvoltare, în
vederea susţinerii dezvoltării economice, a reducerii sărăciei şi îmbunătăţirii nivelului de trai a
populaţiei. Fiind o instituţie globală de garantare a investiţiilor private, AGIM este dedicată
promovării proiectelor de dezvoltare cu important impact social, economic şi ecologic, prin
următoarele modalităţi:
- crearea sentimentului de siguranţă investitorilor privaţi care investesc în ţările în curs
de dezvoltare;
- concentrarea atenţiei asupra ţărilor şi sectoarelor de activitate în care suportul AGIM
poate juca un rol primordial în atragerea de investiţii străine;
- acordarea unei atenţii sporite mediului economic post-conflictual şi din ţările foarte
sărace;
- extinderea interferenţei acţiunii companiilor de asigurări internaţionale;
- soluţionarea disputelor investiţionale dintre guverne şi investitorii străini;
- furnizarea de recomandări în vederea atragerii şi consolidării investiţiilor străine
directe;
- promovarea noilor produse ce încurajează investiţiile străine directe, în concordanţă
cu necesităţile clienţilor externi;
- estimarea şi managementul riscului politic.
Rezultă că AGIM acţionează precum un catalizator, în sensul că promovează
investiţiile străine directe în ţările slab dezvoltate – investiţii care sunt o pre-condiţie a
dezvoltării – prin serviciile sale de garantare, consultanţă legislativă şi asistenţă tehnică.
Serviciile de asistenţă tehnică joacă un rol primordial în catalizarea investiţiilor străine
directe, prin încurajarea statelor în curs de dezvoltare în definirea şi implementarea strategiile
de promovare investiţională.
De asemenea, AGIM dezvoltă şi implementează instrumente şi tehnici de promovare a
oportunităţilor investiţionale, furnizând servicii de informaţii on-line complementare
rapoartelor detaliate de ţară.
În fine, agenţia îşi utilizează competenţele pentru înlăturarea posibilelor bariere din
calea investiţiilor, rezolvând diferendele dintre guverne şi investitori prin intermediul
programelor de mediere diplomatică.
Centrul Internaţional de Reglementare a Conflictelor din Domeniul Investiţiilor

(CIRCDI)
Prin natura activităţii sale, Banca Mondială a fost nevoită de multe ori să se constituie
ca parte activă în negocierea sau rezolvarea litigiilor dintre diverse guverne şi investitorii
externi privaţi. Crearea, în anul 1966, a „Centrului Internaţional de Rezolvare a Disputelor
Investiţionale” (CIRCDI) – conform „Convenţiei internaţionale de soluţionare a disputelor
dintre state şi nerezidenţi”, ratificată pe data de 14 octombrie 1966 – a urmărit delegarea de
autoritate de la „Preşedintele” Băncii Mondiale la un organism specializat şi, în modul
acesta, promovarea îmbunătăţirii fluxurilor internaţionale de capital.
79
VI. Instituţii monetare şi financiare europene (UEM)
Organele administrative ale CIRCDI sunt „Consiliul de Administraţie” – constituit din

reprezentanţii tuturor statelor membre care au ratificat convenţia menţionată, prezidat de
„Preşedintele” Băncii Mondiale şi care se întruneşte anual – şi un secretariat.
CIRCDI este o organizaţie internaţională autonomă, chiar dacă există corelaţii
fundamentale cu Banca Mondială, având în vedere că toate ţările membre (134) sunt şi
membre ale acesteia din urmă. Cutuma impune ca „Guvernatorul” desemnat de fiecare stat
membru pentru Banca Mondială să îndeplinească ex officio şi funcţia de membru în
„Consiliul de Administraţie” al CIRCDI.
CIRCDI asigură cadrul legislativ, de arbitraj şi conciliere a disputelor dintre statele
membre şi terţii investitori străini, recursul la intervenţia sa având însă un caracter voluntar.
Totuşi, odată acceptată implicarea CIRCDI în negocieri, nici una dintre părţile în litigiu nu se
poate retrage unilateral; mai mult, toate statele membre, având sau nu calitatea de parte
implicată în arbitraj, sunt obligate să recunoască şi să deciziile CIRCDI.
Cadrul juridic al arbitrajului se regăseşte în contractele de investiţii dintre guvernele
statelor membre şi investitorii externi, în alte aproape 20 de legi investiţionale internaţionale
şi peste 900 de convenţii bilaterale, precum şi în legiferarea arbitrajului prin „Comisia pentru
Dreptul Comercial Internaţional” a Naţiunilor Unite.
Pe lângă asigurarea cadrului general de arbitraj şi reconciliere, CIRCDI se poate
implica, începând cu anul 1978, şi în situaţii ce o impun ca autoritate de arbitraj ad hoc.
Numărul cazurilor judecate de CIRCDI a cunoscut o evoluţie semnificativă în ultimii
ani, activitatea instituţiei reflectându-se şi în cadrul cercetărilor şi publicaţiilor de
specialitate1. CIRCDI colaborează cu celelalte unităţi ale Băncii Mondiale în vederea
furnizării de recomandări privind legislaţia investiţională şi a arbitrajului internaţional.
Numărul speţelor supuse arbitrajului CIRCDI este actualmente în creştere. Conform
statutului CIRCDI, negocierile nu se desfăşoară în mod obligatoriu la sediul central din
Washington, ci şi în cadrul diverselor instituţii de arbitraj internaţional agreate de CIRCDI,
precum „Curtea de Arbitraj Permanent de la Haga”, „Centrul Australian pentru Arbitraj
Comercial Internaţional”, „Centrul Internaţional de Arbitraj din Singapore”, „Centrul
Internaţional de Arbitraj din Bahrain” etc.
Grupul Băncii Mondiale în RM

……….
III. INSTITUŢII MONETARE ŞI FINANCIARE EUROPENE
Principalele instituţii financiare europene sunt:
- „Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare” (BERD) – instituţie de

credit, creată special pentru a ajuta fostele ţări comuniste în procesul de tranziţie
către o societate democratică şi către o economie de piaţă,
- „Banca Europeană pentru Investiţii” (BEI) – instituţie financiară a UE.
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a fost înfiinţată la

iniţiativa preşedintelui Franţei, F. Mitterrand1, iniţiativă susţinută de „Consiliul European” de
80
la Strasbourg din 9 decembrie 1989.

Prima întâlnire a potenţialilor membri ai BERD a avut loc la Paris, în ianuarie 1990. În
mai 1990, s-a semnat acordul de înfiinţare a BERD, obiectivul acesteia fiind sprijinirea fostele
ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est şi a fostele republici sovietice în tranziţia lor spre
o societate democratică şi spre o economie de piaţă.
Sediul principal al BERD este la Londra, fiind inaugurat în luna aprilie 1991. BERD
poate înfiinţa agenţii sau filiale pe teritoriul oricărui stat membru.
Conform statului, pot fi membre BERD statele (europene şi non-europene) care sunt
membre FMI, precum şi „Comunitatea Economică Europeană” (CEE) şi Banca Europeană
pentru Investiţii (BEI). În prezent, membri BERD sunt un număr de 60 de ţări şi 2 instituţii
interguvernamentale2. România este membră BERD încă de la înfiinţarea acesteia.
Pentru realizarea funcţiilor sale, BERD cooperează cu statele membre, cu FMI, cu
Banca Mondială, cu OCDE şi cu agenţiile specializate ale Naţiunilor Unite.
Capitalul BERD provine de la membrii săi. Fiecare membru are un număr de voturi
proporţional cu capitalul subscris. Capitalul iniţial a fost de 10 miliarde ECU. În prezent,
capitalul total subscris de ţările membre este de 20 miliarde €, din care 5 miliarde € reprezintă
1
"I am sure you will all agree that the most important event for Europe, perhaps for the world, since the Second
World War is what is happening in Eastern Europe … What can Europe do? So much more! Why not set up a
bank for Europe." – „Sunt sigur că veţi fi de acord cu mine când spun că cel mai important eveniment pentru
Europa, poate pentru întreaga lume, în perioada post-belică, este ceea ce se întâmplă în Europa de Est... Ce
poate face Europa? Mult mai mult! Ce-ar fi dacă am crea o bancă pentru Europa ?” (F. Mitterrand, Discurs în
Parlamentul European, 25 octombrie, 1989).
2
Albania, Armenia, Australia, Austria, Azerbaijan, Belarus, Belgia, Bosnia- Herzegovina, Bulgaria, Canada,
Croaţia, Cipru, Danemarca, Egipt, Elveţia, Estonia, Finlanda, Franţa, Georgia, Germania, Grecia, Irlanda,
Islanda, Israel, Italia, Japonia, Kazakhstan, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Macedonia, Malta,
Marea Britanie, Maroc, Mexic, Moldova, Mongolia, Noua Zeelandă, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia,
Republica Cehă, Republica Coreeană, Republica Kirkiză, România, Rusia, Serbia şi Muntenegru, Slovacia,
Slovenia, Spania, SUA, Suedia, Tajikistan, Turcia, Tukmenistan, Ucraina, Ungaria, Uzbekistan,Comunitatea
Europeană (CEE) şi Banca Europeană pentru Investiţii (BEI).
81
capitalul vărsat1. „Consiliul Guvernatorilor” revizuieşte capitalul BERD periodic, cel puţin o
dată la cinci ani.
Dimensiunea capitalului BERD, precum şi politicile financiare solide şi prudente ale
acesteia au determinat companiile internaţionale de rating să îi acorde cel mai bun rating
posibil2.
Organizarea Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
Organele de conducere ale BERD sunt: „Consiliul Guvernatorilor”, „Consiliul de

Administraţie”, preşedintele, vice-preşedintele (sau vice-preşedinţii), precum şi alţi angajaţi
împuterniciţi în acest sens.
1) „Consiliul Guvernatorilor” este format din reprezentanţi ai ţărilor membre, fiecare
ţară numind un membru plin şi un supleant, care poate vota doar în absenţa celui dintâi 3. La
fiecare întâlnire anuală, se alege preşedintele „Consiliului Guvernatorilor”, care îşi păstrează
funcţia până la următoarea întâlnire anuală. Guvernatorii şi supleanţii nu au statut de angajaţi
ai BERD şi nu sunt remuneraţi de către aceasta. Toate atribuţiile BERD se exercită prin
intermediul „Consiliului”, care poate delega aceste puteri „Consiliului de Administraţie” (cu
unele excepţii: admiterea de noi membri, stabilirea condiţiilor de admitere a acestora,
modificarea capitalului, suspendarea membrilor, autorizarea încheierii acordurilor generale de
cooperare cu alte organizaţii internaţionale, alegerea membrilor „Consiliului de
Administraţie” şi a preşedintelui BERD, stabilirea salariilor pentru aceştia, aprobarea
bilanţului şi a contului de profit şi pierderi, stabilirea rezervelor şi distribuirea profitului net,
modificarea statutului şi decizia de încetare a activităţii).
2) „Consiliul de Administraţie” este format din 23 de membri, care nu fac parte din
„Consiliul Guvernatorilor”4. Numărul membrilor „Consiliului de Administraţie” poate fi
modificat în funcţie de modificările apărute în numărul ţărilor membre BERD. Fiecare
membru al „Consiliului de Administraţie” numeşte un supleant, care poate participa la toate
şedinţele „Consiliului”, dar poate vota doar în absenţa membrului plin care l-a numit.
Membri „Consiliului de Administraţie” au un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit. În
afară de atribuţiile delegate de „Consiliul Guvernatorilor”, „Consiliul de Administraţie”
răspunde de pregătirea lucrărilor „Consiliului Guvernatorilor”, de stabilirea politicilor
BERD, luarea deciziilor privind operaţiunile băncii, aprobarea bugetului BERD, remiterea
spre aprobare a situaţilor financiare auditate „Consiliului Guvernatorilor” etc.
3) Preşedintele BERD este ales de „Consiliul Guvernatorilor”. El nu poate fi nici
membru plin şi nici supleant în „Consiliul Guvernatorilor”. Mandatul preşedintelui este de 4
ani şi poate fi reînnoit. Preşedintele nu are drept de vot, decât în cazul egalităţii de voturi.
Poate participa la şedinţele „Consiliului Guvernatorilor” şi prezidează şedinţele „Consiliului
de Administraţie”. Preşedintele este reprezentantul legal al BERD. El este responsabil de
recrutarea, numirea şi concedierea angajaţilor BERD.
4) Vice-preşedinţii sunt numiţi de „Consiliul de Administraţie”, la recomandarea
preşedintelui5. Mandatul vice-preşedinţilor, autoritatea şi responsabilităţile lor, sunt stabilite
de „Consiliul de Administraţie”. Pot participa la şedinţele „Consiliului de Administraţie”, dar
nu au drept de vot.
1
România a subscris iniţial 48 milioane €; în prezent, contribuţia ţării noastre este de 96 milioane €.
2
AAA (Standard&Poor‟s), respectiv Aaa (Moody‟s).
3
Reprezentantul plin al României este ministrul de finanţe, iar supleant este guvernatorul BNR.
4
România numeşte un membru împreună cu Ucraina, Moldova, Georgia şi Armenia.
5
În prezent, există doi vice-preşedinţi: un prim vice-preşedinte şi un vice-preşedinte.
82
În cadrul BERD, funcţionează mai multe departamente şi birouri (bancar, financiar,

managementul riscului, resurse umane, audit intern, comunicare, secretariat general,
consultanţă etc.).
Pregătirea personalului BERD se realizează printr-o abordare managerială specifică,
prin cursuri şi programe de mobilitate. Astfel, întregul personal cu funcţii de conducere a
urmat cel puţin un curs de management de înalt nivel. Strategia de recrutare a personalului
reflectă diversitatea şi natura multinaţională a BERD.
Activitatea Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
Instrumentele utilizate de BERD sunt de natura investiţiilor. Investiţiile

finanţate de BERD contribuie la creşterea încrederii celorlalţi investitori şi la
mobilizarea unor importante fluxuri de investiţii străine directe (ISD) înspre ţările din
Centrul şi Estul Europei şi din Asia Centrală. Investiţiile BERD sunt orientate, în
special, spre proiecte realizate de sectorul privat. Orice investiţie a BERD trebuie să aibă
un impact asupra tranziţiei, în sensul de a contribui la crearea sau consolidarea economiei
de piaţă, să sprijine investitorii privaţi, fără a înlocui însă investiţiile făcute de aceştia şi să
aibă la bază principii bancare solide.
Prin investiţiile sale, BERD sprijină ţările în care operează în direcţia implementării
reformelor economice sectoriale, necesare pentru finalizarea tranziţiei către o economie de
piaţă, inclusiv în domeniul demonopolizării, descentralizării şi privatizării. Astfel, aceste
investiţii promovează:
- reformele structurale şi sectoriale,
- concurenţa, privatizarea şi spiritul antreprenorial,
- întărirea sectorului financiar şi a sistemului judiciar,
- dezvoltarea infrastructurii necesare pentru sprijinirea sectorului privat,
- promovarea unui management responsabil („corporate governance”), inclusiv cu
privire la mediul înconjurător.
Funcţionând ca un catalizator al schimbării, BERD promovează co-finanţarea,
investiţiile străine directe şi mobilizarea capitalului intern, acordând, în acelaşi timp, asistenţă
tehnică. În ultimii ani, se pune un accent tot mai puternic pe respectul şi protecţia mediului
înconjurător.
Statutul BERD precizează că banca nu poate opera decât în ţări care respectă
principiile democratice. Ţările în care operează în prezent BERD sunt: Albania, Armenia,
Azerbaijan, Belarus, Bosnia-Herzegovina, Bulgaria, Croaţia, Estonia, Georgia, Kazakhstan,
Letonia, Lituania, Macedonia, Moldova, Polonia, Republica Cehă, Republica Kirkiză, R.
Moldova, România, Rusia, Serbia şi Muntenegru, Slovacia, Slovenia, Tajikistan,
Tukmenistan, Ucraina, Ungaria şi Uzbekistan.
BERD efectuează finanţări pe bază de proiecte, din fonduri pe care le împrumută de
pe pieţele de capital (nu se utilizează capitalul subscris de membri pentru finanţarea
operaţiunilor BERD). Împrumuturile se realizează în special prin emisiunea de obligaţiuni
(sau alte titluri similare), iar costurile acestora sunt reduse, din cauza rating-ului foarte bun de
care beneficiază emitentul. Finanţarea acordată de BERD nu acoperă integral valoarea
investiţiei, promovându-se co-finanţarea.
Peste 60% din proiectele finanţate de BERD sunt legate de sectorul financiar şi de
infrastructură. Reformele legislaţiei constituie şi ele o prioritate. Majoritatea proiectelor
finanţate sunt realizate de sectorul privat.
Operaţiunile BERD se împart în două categorii: 1) operaţiuni ordinare (finanţate din
fonduri ordinare); şi 2) operaţiuni speciale (finanţate din fonduri speciale).
Principiile care stau la baza operaţiunilor BERD sunt:
83
- aplicarea unor reguli bancare solide pentru toate operaţiunile realizate,

- finanţarea unor proiecte specifice,
- nefinanţarea proiectelor dintr-un anumit stat membru, dacă statul respectiv se opune
unei astfel de finanţări,
- evitarea discriminărilor, în sensul că nu se poate aloca o cantitate disproporţionată din
resursele BERD pentru favorizarea vreunuia din membrii săi,
- menţinerea unui grad relativ ridicat de diversificare a investiţiilor realizate,
- existenţa unei cereri de finanţare aprobate de „Consiliul de Administraţie” al BERD,
pentru orice finanţare acordată,
- neimplicarea BERD în cazurile în care membri pot obţine singuri finanţare în condiţii
avantajoase,
- analiza capacităţii beneficiarului investiţiei (sau a garantului, acolo unde acesta există)
de a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute în contractul de finanţare,
- în cazul împrumuturilor directe acordate de BERD, beneficiarul finanţării nu va putea
utiliza fondurile decât pentru a-şi acoperi cheltuielile efective, în ritmul în care acestea
apar,
- reîntregirea fondurilor BERD prin emiterea şi vânzarea de titluri pe piaţa financiară
internaţională,
- în cazul investiţiilor realizate în întreprinderi private, condiţiile finanţării vor fi stabilite
de BERD în funcţie de situaţia întreprinderii, riscul aferent şi condiţiile de creditare
existente pentru alte forme de finanţare disponibile întreprinderii în cauză,
- libertatea beneficiarului finanţării de a obţine bunuri şi servicii din orice ţară doreşte,
- utilizarea fondurilor doar în scopurile pentru care au fost acordate.
Banca Europeană pentru Investiţii (BEI)
Banca Europeană pentru Investiţii (BEI) este instituţia financiară a UE, fiind creată
încă prin Tratatul de la Roma (1958). Membri săi sunt statele membre ale UE 1. Fiind o
instituţie comunitară, BEI îşi adaptează permanent acţiunile în funcţie de evoluţia politicilor
comunitare.
Capitalul BEI este format din cotele-părţi subscrise de ţările membre, din care doar o
parte (5%) sunt vărsate.
Sediul principal al BEI este la Luxemburg. Banca mai are birouri la Bruxelles, Roma,
Atena, Berlin, Lisabona, Londra, Madrid şi Cairo.
Înzestrată cu personalitate juridică şi beneficiind de autonomie financiară în cadrul
sistemului comunitar, BEI are ca misiune sprijinirea realizării obiectivelor UE, prin finanţarea
unor proiecte viabile şi concrete pe termen lung, respectând principiile unei gestiuni bancare
riguroase. În modul acesta, BEI contribuie la construcţia europeană, în special la adâncirea
integrării economice şi la întărirea coeziunii economice şi sociale.
Pe baza concluziilor „Consiliului European” de la Lisabona, din martie 2000, privind
sprijinul ce trebuie acordat sectorului IMM-urilor, „Consiliul Guvernatorilor” BEI a decis
constituirea unui „grup BEI”, format din BEI şi din „Fondul European pentru Investiţii”
(FEI). BEI a devenit astfel acţionarul majoritar al FEI2. „Grupul BEI” urmăreşte creşterea
competitivităţii industriei europene, prin sprijinirea activităţilor IMM-urilor.
1
Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie,
Olanda, Portugalia, Spania şi Suedia.
2
FEI este instituţia creată de UE în 1994 pentru sprijinirea IMM-urilor; are un acţionariat tripartit, format din
BEI (60,5%), Comisia Europeană (30%), bănci şi instituţii financiare europene (9,5%).
84
Principalele obiective ale BEI sunt:

- dezvoltarea regională şi coeziunea economică şi socială în cadrul UE,
- protecţia mediului şi îmbunătăţirea calităţii vieţii,
- pregătirea aderării ţărilor candidate,
- implementarea „Iniţiativei Inovaţie 2000”1,
- sprijinirea politicii comunitare de ajutor pentru dezvoltare şi de cooperare cu ţările
partenere din zona mediteraneană, din Balcani, din America Latină şi din zona Asia-
Pacific.
În afara obiectivelor menţionate, BEI urmăreşte sprijinirea dezvoltării sectorului IMM-
urilor, a reţelelor transeuropene de transport şi de energie, precum şi dezvoltarea capitalului
uman.
Organizarea Băncii Europene pentru Investiţii
Organele de conducere ale BEI sunt „Consiliul Guvernatorilor”, „Consiliul de

Administraţie” şi „Comitetul de Conducere”.
1). „Consiliul Guvernatorilor” este format din miniştri desemnaţi de ţările membre să
le reprezinte (de regulă miniştri de finanţe). „Consiliul Guvernatorilor” stabileşte politica de
creditare a BEI, autorizează activităţile băncii în afara UE, aprobă situaţiile financiare ale
băncii, decide creşterea capitalului, numeşte membri „Consiliului de Administraţie”, ai
„Comitetului de Conducere” şi ai „Comitetului de Audit”.
2). „Consiliul de Administraţie” este format din 25 de membri şi 13 supleanţi, numiţi
de „Consiliul Guvernatorilor”. Statele membre numesc 24 de membri şi 12 supleanţi, iar
Comisia Europeană este reprezentată de 1 membru şi de 1 supleant. „Consiliul de
„Administraţie” urmăreşte ca activitatea băncii să fie în concordanţă cu tratatele europene şi
cu statutul BEI, aprobă acordarea de împrumuturi, autorizează încheierea de acorduri de
împrumut şi de garanţie, recomandă modificări ale politicii de credit „Consiliului
Guvernatorilor”. „Consiliul de Administraţie” este condus de preşedintele băncii, sau în
absenţa acestuia, de unul din vice-preşedinţi.
3). „Comitetul de Conducere” supraveghează operaţiunile cotidiene ale BEI Este
format din preşedintele băncii şi din vice-preşedinţii BEI2. Membrii săi sunt numiţi de
„Consiliul Guvernatorilor”, la propunerea „Consiliului de Administraţie”, pentru o perioadă
de şase ani.
Departamentele BEI (direcţii generale sau departamente autonome) sunt formate din
echipe pluridisciplinare care pregătesc şi execută deciziile conducerii băncii.
Angajaţii BEI au o înaltă calificare, au un fond cultural divers şi provin din toate
statele membre UE.
Activitatea Băncii Europene pentru Investiţii
În calitate de instituţie financiară a UE, BEI îşi desfăşoară activitatea de atragere şi de

utilizare a resurselor în cadrul stabilit de politicile economice ale UE. Nefiind finanţată de la
1
Program lansat de „Grupul BEI”, având ca obiectiv modernizarea tehnologică şi formarea capitalului uman
pentru economia europeană, prin crearea de centre „i2i” orientate spre cercetare-dezvoltare, dezvoltarea I.M.M.-
urilor şi a spiritului antreprenorial, dezvoltarea reţelelor de tehnologii de informare şi comunicare (I.T.C.),
formarea capitalului uman şi sprijinirea inovaţiilor în sectorul audiovizual. În prezent, acest program a fost
înlocuit prin „Iniţiativa Inovaţie 2010”.
2
În prezent, există şapte vice-preşedinţi ai BEI.
85
bugetul comunitar, banca beneficiază de autonomie de decizie. Organele sale de conducere şi

control reflectă această autonomie.
În desfăşurarea activităţilor sale, BEI cooperează cu băncile comerciale din UE, cu
celelalte instituţii comunitare (Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, Consiliul
European, Comisia Europeană, Comitetul Economic şi Social, Curtea Europeană de Justiţie,
Curtea Europeană de Audit) şi cu alte bănci multilaterale de dezvoltare (Banca Mondială,
Banca Nordică pentru Investiţii, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
(BERD), Banca Inter-Americană pentru Dezvoltare, Banca Africană pentru Dezvoltare,
Banca Asiatică pentru Dezvoltare).
Principalele activităţi ale BEI sunt:
- evaluarea şi finanţarea proiectelor viabile din cadrul UE,
- obţinerea resurselor necesare de pe pieţele de capital,
- evaluarea şi gestionarea riscurilor aferente activităţilor desfăşurate,
- realizarea de studii economice şi financiare necesare fundamentării deciziilor.
BEI acordă credite, îndeosebi pe baza surselor împrumutate. Proiectele şi programele
care pot fi finanţate de BEI trebuie să fie viabile din punct de vedere economic, tehnic,
ecologic şi financiar. Fiecare proiect finanţat este urmărit cu atenţie şi evaluat permanent,
până la încheierea sa.
Pot beneficia de finanţare BEI întreprinderile private sau de stat şi instituţiile dotate cu
personalitate juridică. În prezent, 85% din fondurile acordate de BEI sunt destinate finanţării
unor proiecte din UE. În afara UE, majoritatea operaţiunilor BEI se concentrează în ţările
candidate la aderare şi în ţările partenere din bazinul mediteranean şi din Balcani. Pot fi
finanţate şi proiectele din alte ţări partenere ale UE (Africa, regiunea Asia-Pacific, Caraibe,
America Latină, Asia).
BEI finanţează în mod direct proiecte de mari dimensiuni. Proiectele de dimensiuni
mici (între 40.000 şi 25 milioane €), precum şi proiectele referitoare la IMM-uri sunt sprijinite
şi finanţate în mod indirect, prin credite globale1.
Principalul avantaj al creditelor BEI este reprezentat de ratele dobânzii extrem de
scăzute. Rating-ul foarte bun (AAA) obţinut de BEI îi permite acesteia obţinerea de fonduri
cu costuri foarte scăzute. Rata dobânzii pentru finanţările acordate se calculează pornind de la
costul de obţinere a fondurilor, la care se adaugă o marjă foarte redusă, care are rolul de a
acoperi cheltuielile administrative şi de funcţionare ale BEI. Alte avantaje ţin de faptul că BEI
acordă credite de valori foarte mari, pentru perioade foarte lungi (peste 20 de ani), în toate
monedele ţărilor în care operează. BEI finanţează maxim 50% din valoarea unui proiect,
promovând coo-finanţarea.
Pentru a putea obţine finanţare de la BEI, un proiect trebuie să contribuie la realizarea
unui obiectiv economic al UE2, la pregătirea ţărilor candidate în vederea aderării sau la
implementarea politicilor europene de ajutor pentru dezvoltare şi de parteneriat cu ţările terţe.
Principalele activităţi finanţate de BEI sunt:
- investiţii realizate de IMM-uri (câteva mii în fiecare an), care sunt importante pentru
crearea de noi locuri de muncă,
- construirea şi modernizarea infrastructurii de transport şi de distribuţie a energiei,
precum şi a amenajărilor care vizează utilizarea mai raţională a energiei sau
promovează sursele regenerabile de energie,
1
Un credit global este un mecanism prin care BEI deschide o linie de credit unei bănci locale, acordându-i un
mandat de a utiliza această linie de credit pentru finanţarea de proiecte ce corespund criteriilor BEI
2
Dezvoltare regională, îmbunătăţirea reţelelor de transport şi telecomunicaţii, diversificarea surselor de energie,
protecţia mediului, dezvoltarea sectoarelor de educaţie şi sănătate, creşterea competitivităţii, integrarea
industrială europeană, dezvoltarea societăţii informaţionale, cercetare-dezvoltare, inovare, dezvoltarea sectorului
IMM-urilor etc.
86
- dezvoltarea infrastructurii de telecomunicaţii,

- amenajări care au ca rezultat îmbunătăţirea calităţii mediului natural sau a
mediului urban,
- investiţii în capitalul uman (şcoli, universităţi, laboratoare, centre de cercetare,
spitale etc.),
- proiecte industriale din industria prelucrătoare.
Dintre acestea, se bucură de prioritate proiectele care contribuie la întărirea
coeziunii economice şi sociale în cadrul UE.

Instituții Financiare Internationale

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Instituții Financiare Internationale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

III.

Fondul Monetar Internaţional (FMI)

I. FONDUL MONETAR INTERNATIONAL (FMI)

În epoca noastră, datorită proceselor de convergenţă şi integrare regională, care au

Apariţia şi evoluţia Fondului Monetar Internaţional

În deceniul trei al secolului XX, în condiţiile restrângerii activităţii economice în

c) Acordă asistenţă tehnică guvernelor şi băncilor centrale ale statelor membre în

Organizarea şi funcţionarea Fondului Monetar Internaţional

Operaţiunile curente ale Fondului Monetar Internaţional sunt realizate de către

Resursele Fondului Monetar Internaţional

Creditele acordate de Fondul Monetar Internaţional

Fondul Monetar Internaţional acordă statelor membre posibilitatea de acces la

Atât în cazul operaţiunilor de creditare normale, cât şi al celor concesionale, finanţarea

3.1.1. Caracteristicile generale ale activităţii de creditare

3.1.2. Creditele normale

Spre deosebire de alte instituţii financiare internaţionale (Banca Mondială, băncile de

Fondul Monetar Internaţional acordă statelor membre posibilitatea de a accesa

obiectivelor de dezvoltare economică sustenabilă şi de reducere a sărăciei, stabilite de FMI

Asistenţa tehnică acordată de Fondul Monetar Internaţional

România a devenit membră a FMI la 15 decembrie 1972. Cota-parte de capital

Reprezentantul României în „Consiliul Guvernatorilor” este, de drept, guvernatorul

Asistența FMI pentru R. Moldova

II. BANCA MONDIALĂ (BM)

Rolul Băncii Mondiale

Banca Mondială a luat fiinţă în anul 1946, în virtutea acordurilor de la Bretton-Woods.

Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD)

Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID)

împrumuturi şi contribuţii ale statelor nemembre; 4) donaţii BIRD; 5) prelevări din

3). Îmbunătăţirea calităţii învăţământului, care constituie o caracteristică

Corporaţia Financiară Internaţională (CFI)

Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale (AGIM/ MIGA)

Incertitudinile privind mediul economic şi riscul politic conduc adeseori la încetinirea

„Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale” (AGIM), a fost înfiinţată în anul

Centrul Internaţional de Reglementare a Conflictelor din Domeniul Investiţiilor

Organele administrative ale CIRCDI sunt „Consiliul de Administraţie” – constituit din

Grupul Băncii Mondiale în RM

III. INSTITUŢII MONETARE ŞI FINANCIARE EUROPENE

Principalele instituţii financiare europene sunt:

- „Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare” (BERD) – instituţie de

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a fost înfiinţată la

la Strasbourg din 9 decembrie 1989.

Organizarea Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

Organele de conducere ale BERD sunt: „Consiliul Guvernatorilor”, „Consiliul de

În cadrul BERD, funcţionează mai multe departamente şi birouri (bancar, financiar,

Activitatea Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

Instrumentele utilizate de BERD sunt de natura investiţiilor. Investiţiile

- aplicarea unor reguli bancare solide pentru toate operaţiunile realizate,

Banca Europeană pentru Investiţii (BEI)

Principalele obiective ale BEI sunt:

Organizarea Băncii Europene pentru Investiţii

Organele de conducere ale BEI sunt „Consiliul Guvernatorilor”, „Consiliul de

Activitatea Băncii Europene pentru Investiţii

În calitate de instituţie financiară a UE, BEI îşi desfăşoară activitatea de atragere şi de

bugetul comunitar, banca beneficiază de autonomie de decizie. Organele sale de conducere şi

- dezvoltarea infrastructurii de telecomunicaţii,

S-ar putea să vă placă și