Sunteți pe pagina 1din 17

Bucur Bianca – RISE III

Proiect Instituții și organizații internaționale

Fondul Monetar Internațional

Scurt istoric

Fondul Monetar Internaţional a fost fondat ca parte integrantă a sistemului Bretton-Woods,


fiind instituţia responsabilă cu asigurarea condiţiilor monetare şi financiare propice unui sistem
stabil de schimburi comerciale. El reprezintă primul sistem monetar internaţional din istoria
relaţiilor internaţionale şi vizează un ansamblu de principii şi reglementări coerente, asumat de
statele semnatare, privind politicile ratei de schimb şi al cooperării monetare multilaterale.1

Întemeiat oficial în 1944 prin Articolele Acordului de la Bretton-Woods, sistemul a avut


drept iniţiatori Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie, cărora li s-au alăturat majoritatea
aliaţilor din cel de-al Doilea Război Mondial. În timp ce Acordurile reprezintă punctul de plecare
oficial al instituţiilor Bretton-Woods, planificarea lor a început, de fapt, la începutul anilor ‘40.
În acest proces de durată au fost implicate două personalităţi marcante, John Maynard Keynes,
de partea britanică, şi Harry Dexter White, de partea americană. Idealul lor călăuzitor a fost
construirea unui sistem care să împiedice reapariţia unor recesiuni economice de proporţii,
precum şi izbucnirea unui nou război mondial. Un spirit comun de liberalism2 a animat procesul
de planificare, iar multilateralismul a devenit soluţia comună pentru fondarea unei noi ordini
postbelice. Din punct de vedere politic, planurile prevedeau asigurarea păcii mondiale printr-o
instituţie globală care să fie o versiune îmbunătăţită a Ligii Naţiunilor. Din punct de vedere
economic, pacea şi prosperitatea urmau să fie sprijinite de comerţul liber între naţiuni. Astfel,
pilonul economic principal al noii ordini ar fi fost reprezentat de Organizaţia Internaţională a
Comerţului (ITO). Plecând de la lecţiile perioadei interbelice, politicile monetare şi ale ratei de
schimb au fost considerate instrumente necesare comerţului liber; ele nu puteau fi niciodată
considerate ca scop economic în sine 3Pentru consacrarea acestei lecţii în modul de funcţionare al
economiei internaţionale s-a avut în vedere fondarea unei instituţii financiare internaţionale care
să monitorizeze politicile monetare şi de schimb ale statelor membre.

1
(Drăgoescu, 2000, p. 21)
2
https://bogdanmandru.wordpress.com/fondul-monetar-international-istoric-structura-si-functii/
3
(Helleiner, 1993).
Datorită diferenţei semnificative dintre poziţia internaţională (politică şi economică) a
Marii Britanii şi a SUA, la acea oră, cele două planuri iniţiale au evidenţiat câteva puncte de
dezacord. Keynes era preocupat în principal de asigurarea izolării economiilor naţionale în cazul
importului de tendinţe deflaţioniste şi de furnizarea de lichidităţi internaţionale pentru ţările cu
deficit, pe când White era interesat de convertibilitatea şi stabilitatea cursurilor şi de eliminarea
acordurilor bilaterale restrictive în privinţa comerţului liber. Totuşi, similitudinile au fost mult
mai importante. Ambii economişti au crezut ferm în importanţa unei ordini mondiale organizate
conform principiului “comerţului liber”, pentru asigurarea păcii şi prosperităţii internaţionale. Pe
plan naţional, ocuparea totală a forţei de muncă şi un puternic stat al bunăstării urma sa sprijine
astfel de ţeluri. Controlul capitalului, control direcţionat împotriva mişcărilor speculative şi ratele
stabile de schimb au fost percepute drept mijloacele necesare comerţului şi prin urmare, supuse
cerinţelor acestuia 4

Acordurile fondatoare au păstrat spiritul acestei viziuni, deşi în negocierile politice dintre
cele două părţi s-au pierdut mai multe elemente importante .5Propunerile americane au avut
câştig de cauză ţinând cont de circumstanţele economice şi politice care făceau din SUA, la acea
oră, cea mai importantă putere şi cel mai important creditor al lumii, deţinând 75% din rezervele
monetare mondiale. 6

Scop , principii, domenii de activitate


Scopurile declarate ale noii organizaţii, Fondul Monetar Internaţional, aşa cum au rezultat
la finalul negocierilor, erau:

 promovarea cooperării monetare internaţionale;


 facilitarea expansiunii şi a creşterii echilibrate a comerţului internaţional şi contribuirea,
prin acestea, la promovarea şi menţinerea unor nivele înalte de ocupare şi de venituri reale şi la
dezvoltarea resurselor productive ale tuturor membrilor ca obiective primordiale ale politicii
economice”;
 promovarea stabilităţii ratei de schimb, a unor mecanisme disciplinate de schimb şi
evitarea deprecierii schimbului prin competiţie;
 contribuirea la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi şi la eliminarea restricţiilor de
schimb extern care împiedică dezvoltarea comerţului mondial;
 punerea la dispoziţie de resurse, pe termen scurt, pentru a asista membrii în corectarea
balanţelor de plăţi, “fără a recurge la măsuri destructive pentru prosperitatea naţională şi
internaţională”.
 diminuarea duratei şi nivelului dezechilibrului din balanţa de plăţi externă a membrilor
săi.

4
(Ruggie, 1982).
5
(Gardner, 1969, capitolul VII).
6
(Drăgoescu, 2000, p. 20)
Câteva principii fundamentale stăteau astfel la baza sistemului monetar internaţional
inaugurat la Bretton Woods: cooperarea monetară internaţională, universalitatea sistemului –
orice stat care recunoaşte prevederile statutului FMI poate adera la această organizaţie şi,
implicit, poate deveni membru al sistemului monetar internaţional, fixitatea parităţii şi cursurilor
valutare, convertibilitatea reciprocă a monedelor prin desfiinţarea restricţiilor asupra plăţilor
curente, în vederea multilateralizării plăţilor, convertibilitatea în aur a dolarului, la care se
raportează celelalte monede şi asigurarea unor rezerve de mijloace de plată internaţionale în
concordanţă cu nevoile de echilibrare a balanţei de plăţi externe ale ţărilor membre (pentru
evitarea unor dezechilibre pe termen scurt) 7

Structura organizatorică
Fondul Monetar Internaţional este o organizaţie hibrid, reunind caracteristici ale unei
organizaţii internaţionale interguvernamentale dar şi ale unei societăţi anonime pe acţiuni, de
drept american. Fondul este situat pe teritoriul SUA, în Washington D.C. „Acţionarii” săi sunt
ţările participante la Conferinţa de la Bretton Woods şi cele care au semnat Acordul de înfiinţare
până la data de 27 decembrie 1945, plus ţările care au aderat între timp la acest acord şi la
organizaţie. Guvernele statelor (viitoare) membre au decis aşadar înfiinţarea sa, pentru a rezolva
într-un cadru multilateral probleme financiare importante, ceea ce îl face să fie, în egală măsură,
o organizaţie internaţională, afiliată de altfel sistemului specializat al agenţiilor ONU. Spre
deosebire de alte organizaţii, statele membre sunt reprezentate în structurile sale de conducere
potrivit unui principiu de proporţionalitate cu puterea economiei naţionale.

Ţările membre ale FMI au următoarele drepturi:

 dreptul la vot şi la participare în adoptarea deciziilor


 dreptul de a efectua tranzacţii şi operaţii cu FMI
 dreptul de a cumpăra valută convertibilă sau Drepturi Speciale de Tragere (DST) din
resursele Fondului, în schimbul monedei naţionale, pe termen scurt sau mediu, în caz de nevoie
pentru echilibrarea balanţei de plăţi;
 dreptul de a primi alocaţii de DST
 dreptul de a deveni membu al Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Dreptul la vot este proporţional cu participarea ţării la resursele de ansamblu ale Fondului,
similar cu acţionarii, în cazul unei societăţi pe acţiuni. Ţările membre subscriu şi participă la
capitalul Fondului prin cote-părţi; o cotă parte are valoarea nominală egală cu 100.000 de
Drepturi Speciale de Tragere (DST), unitatea de calcul proprie FMI. Numărul de cote-părţi care
poate fi subscris de către o ţară anume este decis de conducerea FMI, în funcţie de situaţia

7
(Bruon, 1990, cap. 1, Lenain, 1993, p.50, Drăgoescu, 2000, p. 22-23).
economică şi financiară a ţării membre. Tendinţa generală a fost însă ca, pe măsură ce numărul
membrilor FMI a crescut, cotele-părţi să fie diminuate, pentru ca principalii membri (statele cu
cele mai puternice economii) să aibă o pondere de vot constantă, raportată la numărul total.
Deciziile FMI se iau cu majoritate de voturi, pentru deciziile importante fiind nevoie de reunirea
unei majorităţi calificate (70% din voturi), iar pentru deciziile majore, care vizează viitorul FMI
(schimbări de cote-părţi, alocarea DST, vânzarea unor părţi din rezervele de aur) este nevoie de o
majoritate calificată de 85% din voturi. Practica însă face recursul la votarea propriu-zisă destul
de rar, deciziile luându-se cel mai adesea pe baza unui consens al statelor 8

Structura de conducere a FMI cuprinde organisme care oglindesc similitudinile cu o


societate pe acţiuni: există un Consiliu al guvernatorilor, un Consiliu executiv (de administraţie),
un director executiv şi două comitete ale Consiliului guvernatorilor.

Consiliul guvernatorilor reuneşte reprezentanţii fiecărei ţări membre, mai exact


guvernatorii cu drept de vot şi câte un membru supleant pentru fiecare guvernator, cu drept de
vot doar în cazul absenţei guvernatorului. Consiliul guvernatorilor este organul suprem de
conducere al FMI şi se reuneşte în şedinţe plenare, cel puţin o dată pe an. Reuniunea sa plenară
reprezintă de fapt Adunarea Generală a FMI, care are loc de obicei în luna octombrie sau
noiembrie a fiecărui an. Între prerogativele Consiliului se numără primirea de noi membri,
retragerea calităţii de membru, schimbarea Statutului, cooperarea cu alte organizaţii
internaţionale, tranformări ale cotelor de participare ale ţărilor membre.

Următorul organ, în ordine ierarhică descrescătoare, este Consiliul executiv (Consiliul de


administraţie), alcătuit din 24 de administratori (directori executivi). Cinci dintre ei sunt
reprezentanţi direcţi ai unor state membre ale FMI (SUA, Japonia, Franţa, Germania şi Marea
Britanie). Federaţia Rusă, China şi Arabia Saudită au obţinut şi ele, ulterior membrilor citaţi
anterior dreptul de a avea propriul reprezentant. Restul de 16 administratori reprezintă ţări
grupate în „circumscripţii”, care îşi aleg un singur reprezentant. Deciziile Consiliului executiv se
iau cu majoritate calificată, fiecare director executiv dispunând de un număr de voturi egal cu
suma voturilor de care dispune fiecare ţară membră a grupului care l-a ales. Consiliul este
răspunzător de administrarea activităţilor curente ale FMI. El asigură coordonarea operaţiunilor
şi respectarea principiilor în relaţiile financiare, valutare şi de creditare internaţională. Consiliul
decide aprobarea acordurilor negociate de reprezentanţii statelor şi experţii FMI şi, prin aceasta,
acordarea de credite.

Următoarea poziţie de autoritate în cadrul Fondului este reprezentată de funcţia directorului


general (managing director). Directorul general este ales de Consiliul de administraţie. El nu
poate fi ales dintre guvernatori sau dintre directorii executivi (membri ai Consiliului de
administraţie). Printre atribuţiile sale se numără prezidarea întâlnirilor Consiliului de

8
(Lenain, 1993, p. 17).
admnistraţie, exprimarea votului în caz de balotaj, participarea la reuniunile Consiliului
guvernatorilor. Directorul FMI reprezintă organizaţia în mod curent, în relaţiile cu terţi şi asigură
gestionarea permanentă a Fondului, sub supravegherea Consiliului executiv. Decizia statelor,
devenită cutumă, a stabilit că directorul executiv al FMI va fi întotdeauna un european, iar
preşedintele Băncii Mondiale (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare) va fi
întotdeauna un american.

Consiliul guvernatorilor şi Consiliul de administraţie beneficiază, în activitatea lor, de


sprijinul a două organe suplimentare: Comitetul Interimar şi Comitetul Dezvoltării.

Comitetul Interimar a fost înfiinţat în 1974 şi are un rol consultativ. El este alcătuit din 24
de membri, miniştri de finanţe sau guvernatori ai băncilor centrale ale statelor membre,
desemnaţi de o manieră similară cu membrii Consiliului de administraţie. Cea mai importantă
menire a sa este formularea de opinii şi rapoarte referitoare la problemele gestionării şi
transformării sistemului monetar internaţional, inclusiv în ceea ce priveşte posibilele schimbări
de profunzime în cadrul FMI sau în modalităţile sale de interacţiune cu mediul extern.

Comitetul Interimar se reuneşte de două ori pe an, în aprilie sau mai, respectiv odată cu
Adunarea generală. Scopul său constă în avansarea unor propuneri referitoare la orientările
generale ale FMI în perioada următoare, în contextul analizei sistemului financiar internaţional şi
a evoluţiilor mediului internaţional în general. Dimensiunea sa redusă, comparativ cu membrii
Consiliului guvernatorilor (24, prin contrast cu 184 de membri, în 2005) îl consacră ca un forum
mult mai propice discuţiilor despre starea şi perspectivele sistemului financiar internaţional şi
rolul FMI 9

În ultimii ani, au existat voci care au arătat că rolul de sfătuitor al acestui Comitet şi de
consilier al marilor decizii ale Fondului a fost subminat continuu de puterea G7 de a lua decizii
referitoare la viitorul sistemului financiar internaţional şi al economiei globale 10

Între organele de conducere ale FMI se numără şi Comitetul dezvoltării, înfiinţat în 1972,
ca urmare a încredinţării unui mandat de către G77 preşedintelui grupului, pentru înfiinţarea unui
comitet care să reprezinte ţările membre, având ca arie de specializare chestiunile monetare.
Comitetul dezvoltării este un organism de nivel ministerial care are ca scop promovarea
intereselor ţărilor în curs de dezvoltare şi a participării lor la dezbaterea chestiunilor monetare,
financiare şi referitoare la dezvoltare, în cadrul instituţiilor Bretton Woods. Comitetul asistă
Consiliul guvernatorilor, prin activităţi de analiză şi consultanţă în domeniul sprijinirii
dezvoltării şi al transferului real de resurse către ţările în curs de dezvoltare. Comitetul are 24 de
membri, nouă de pe continentul african, opt de pe continentul latino-american şi şapte ţări
asiatice, care se întâlnesc de două ori pe an, de obicei simultan cu reuniunile Comitetului
interimar.

9
(Lenain, 1993, p. 16).
10
(Killick, 1995, Buira, 2003).
Structura operaţională a Fondului cuprinde, în afara acestor organe de conducere şi
consiliere la nivelul conducerii, departamente geografice, departamente funcţionale şi servicii
speciale, departamente care au atribuţii în domeniul informaţiilor şi legăturilor şi serviciile de
susţinere. Departamentele geografice sunt organizate în prezent pe următoarele regiuni: Europa I,
Europa II, Asia şi Pacific, Africa, Orientul Mijociu şi Emisfera Occidentală. Negocierea
acordurilor privind utilizarea resurselor financiare ale FMI de către statele membre şi
monitorizarea îndeplinirii angajamentelor revine în sarcina departamentului de care aparţine
fiecare stat care solicită asistenţă. Tot din aceste departamente provin şi repezentanţii rezidenţi ai
FMI, care sunt funcţionari detaşaţi în unele din ţările membre pentru a facilita comunicarea
dintre FMI şi guverne şi pentru a constitui un factor suplimentar de monitorizare şi presiune în
vederea respectării angajamentelor asumate de ţara respectivă în raport cu Fondul 11

În ceea ce priveşte personalul FMI, acesta număra, în aprilie 2005, 1633 de cadre, dintre
care aproximativ 1008 economişti (un procent de cca 62%, Raportul anual, 2005, p. 89). Din anii
1960, personalul FMI creşte în medie cu 5,1% pe an (conform calculelor lui Vaubel, în Bandow
şi Vasquez, 1994).

Bugetul organizației
Resursele FMI, esenţiale pentru îndeplinirea sarcinilor enumerate, erau formate pe baza
contribuţiilor (cotelor) membrilor săi. Fiecare ţară plătea o cotă în aur şi valută naţională,
proporţională cu mărimea economiei sale. Pe lângă furnizarea de fonduri, cotele au fost esenţiale
în determinarea puterii de vot a membrilor. Fiecărui membru i s-a alocat un număr de bază de
250 voturi, plus câte un vot pentru fiecare echivalent a 100.000 dolari SUA din cota sa (art. XII,
5a). Cota şi numărul de voturi au asigurat de la început o poziţie superioară a Statelor Unite, în
interiorul instituţiei. Aceasta poate fi percepută ca o primă breşă în spiritul idealist şi
multilateralist al planurilor fondatoare, dar a fost o evoluţie menită să asigure Congresul că SUA
şi-au păstrat un cuvânt greu în legătură cu fondurile pe care le-au alocat noii instituţii, fără de
care nu şi-ar fi dat acordul pentru participarea la fondarea ei.

Spiritul planurilor iniţiale a fost subminat încă de la bun început sub mai multe aspecte.
Reticenţa Congresului, care se temea că resursele americane vor fi canalizate, prin intermediul
FMI, pentru a contribui la reconstrucţia întregii Europe (ceea ce includea statele comuniste),
laolaltă cu dificultăţile tranziţiei postbelice, mult mai mari decât cele prevăzute în 1944, au

11
(Drăgoescu, 2000, p.38).
împiedicat lansarea imediată a Fondului. Evoluţiile ulterioare ostile dintre SUA şi URSS au avut
un impact negativ decisiv. În acest context, SUA au decis că multilateralismul avut în vedere la
sfârşitul războiului nu mai era adecvat. Reconstrucţia Europei de Vest, devenită de interes
strategic+militar, trebuia asigurată unilateral, prin Planul Marshall. Fondurile oferite prin acest
plan şi condiţiile lor au adus FMI în situaţia de a fi, la sfârşitul anilor ’40, o instituţie prea puţin
prezentă pe scena internaţională.

La momentul terminării reconstrucţiei Europei, când toate ţările au declarat totala


convertibilitate (1958), a apărut un sistem comun de rate de schimb fixe, cu valute a căror
valoare era fixată în raport cu dolarul, la rândul lui raportat la etalonul aur. Mai rigid decât fusese
plănuit, sistemul monetar postbelic a avut o viaţă scurtă. Mecanismul prin care monedele statelor
membre ale FMI primeau o echivalare fixă în dolari, iar dolarul era raportat la o cantitate fixă de
aur a fost, o perioadă, în avantajul SUA. Dolarul reprezentând principala valută forte, SUA nu
mai trebuiau să fie preocupate, în politica lor economică, de echilibrarea balanţei de plăţi
externe, întrucât însuşi sistemul monetar presupunea existenţa unei cantităţi mari de dolari în
afara SUA, cu alte cuvinte, o balanţă de plăţi deficitară.

Problemele au apărut atunci când SUA au supra-utilizat acest mecanism, astfel că s-a ajuns
la situaţia în care exista o ofertă foarte mare de dolari pe pieţele internaţionale, provenită din
exporturi de capital, dar şi din numeroase cheltuieli militare. Dolarii s-au acumulat treptat în
conturi din străinătate, generând credite în lanţ, astfel că, în anii ‘60 deja, cantitatea de dolari
existentă în lume, în circulaţie, depăşise stocurile de aur ale SUA. Odată atinse limitele încrederii
în paritatea oficială dolar – aur, unele bănci centrale au cerut SUA schimbarea dolarilor deţinuţi
în rezervele lor, cu aur 12Spirala creată a generat o criză monetară, cu repercusiuni asupra
sistemului monetar internaţional. Incertitudinea şi temerile băncilor centrale, referitoare la
sustenabilitatea convertibilităţii dolarului, exporturile de capital ale SUA, resursele importante pe
care le-a absorbit războiul din Vietnam, toate aceste fenomene au contribuit la evoluţia Statelor
Unite dintr-un creditor mondial, în poziţia de debitor mondial. La această situaţie s-a adăugat
reticenţa ţărilor europene în ceea ce priveşte ajustarea şi reaprecierea valutelor13, astfel că
sistemul a acumulat tot mai multă presiune asupra dolarului, a cărui convertibilitate în aur a

12
(Bordo, 1993, p. 36).
13
(Bordo, 1993, p.37-38)
devenit incertă, ceea ce a alimentat în spirală alte presiuni. Fiind cvasi-inutil pentru o perioadă
atât de lungă, FMI nu a avut prea multe de spus în rezolvarea crizei. În final, preşedintele Nixon
a decis să soluţioneze problema printr-un act unilateral, anunţând la 15 august 1971 suspendarea
convertibilităţii dolarului.

În urma acestor evoluţii, o parte din sarcinile FMI au rămas fără obiect. Nu numai că lumea
a început să se îndrepte către un sistem de valute flexibile, dar ea a devenit cu fiecare zi o piaţă
financiară tot mai integrată. Schimbările tehnologice şi ascensiunea corporaţiilor multinaţionale
au erodat autonomia naţională economică şi financiară. În acest mediu, Fondul s-a confruntat cu
ameninţarea de a deveni un anacronism instituţional. În 1974, Robert Aliber, un economist
american, afirmă că singurul vestigiu al sistemului gestionat de FMI după 1945 este FMI însuşi,
adică „un fond comun de rezerve de dimensiune modestă şi de utilitate discutabilă, dată fiind
creşterea rapidă a rezervelor internaţionale, şi 1800 de funcţionari remuneraţi generos care au
sarcina de a veghea la aplicarea unor reguli de joc care nu mai există.”14

FMI foloseşte, pentru evidenţa operaţiunilor şi resurselor sale, o unitate de cont proprie,
denumită Drept Special de Tragere (DST). Această „monedă proprie” scriptică a FMI a început
să fie emisă în 1970, fiind iniţial echivalentul unui dolar american. În timp, valoarea DST a ajuns
să se calculeze în funcţie de un coş valutar alcătuit din monedele celor cinci state membre cele
mai puternice. Statele membre trebuie să îşi raporteze cotele lor părţi la un nivel constant al DST,
atribuit lor, pe baza unei rate de schimb a monedei naţionale determinată de FMI.

Cu alte cuvinte, statele membre contribuie cu o anumită sumă în moneda lor naţională la
activele Fondului, o alta în devize şi în aur, dar această contribuţie se calculează, în interiorul
FMI, în echilvalentul ei în DST. O schimbare în valoarea activelor Fondului în moneda unei ţări
generează o debitare sau o creditare, în raport cu ţara respectivă, pentru a menţine constantă
valoarea în DST a deţinerilor FMI în moneda ţării.

Resursele de creditare ale FMI sunt împărţite, după cum rezultă şi din prezentarea
funcţiilor organizaţiei, în resurse proprii şi resurse atrase din exterior. În prima categorie intră
cotele-părţi ale statelor membre, rezervele FMI constituite pe baza profitului net rezultat din
perceperea de comisioane şi dobânzi, precum şi alte resurse proprii. În a doua categorie intră

14
(apud Lenain, 1993, p.46)
împrumuturile contractate de FMI pentru completarea şi diversificarea resurselor de creditare şi
alte angajamente ale FMI faţă de ţările membre.

Membrii FMI cu economii puternice, alte organizaţii financiare internaţionale sau alte
instituţii financiare private pot decide să aloce resurse către FMI, la cererea de împrumut venită
din partea acestuia, pentru ca la rândul său, Fondul să acorde credite în cadrul unor programe de
asistenţă financiară pentru statele membre aflate în dificultate. Cele mai „impunătoare” cazuri,
din punctul de vedere al sumelor mobilizate de FMI au fost Mexic, în februarie 1995, acordul de
confirmare prevăzând un împrumut de 12,1 miliarde DST şi Coreea de Sud, în decembrie 1997,
cu un împrumut de tip FRS în valoare de 15,5 miliarde DST.

Rezervele FMI se constituie pe baza profitului net înregistrat de instituţie la finele fiecărui
an financiar. Potrivit Statutului FMI, profitul instituţiei poate fi canalizat către constituirea şi
sporirea rezervei speciale, constituirea şi sporirea rezervei generale şi distribuirea de dividende
ţărilor membre, proporţional cu cotele-părţi. Este de remarcat că a treia variantă nu a fost
utilizată niciodată de către FMI.

Cotele-părţi subscrise de statele membre pot fi revizuite, atât în sensul creşterii lor, cât şi în
sensul scăderii. Până la acest moment, fiecare modificare a adus o creştere a cotelor-părţi, fapt ce
a fost primit în general foarte favorabil de ţările care recurg la ajutorul financiar al FMI, întrucât
creşterea cotelor-părţi semnifică şi creşterea cuantumului împrumuturilor pe care o ţară le poate
primi de la FMI 15

Ţările cărora Fondul le-a acordat împrumuturi de-a lungul timpului au fost de altfel
nemulţumite, în general, de cantitatea limitată de resurse pe care Fondul o poate pune la
dispoziţia statelor membre (nu mai mult de 300% faţă de cota-parte a unei ţări, pentru fiecare caz
individual, şi nu mai mult de 60% din rezervele sale, ca total agregat al împrumuturilor acordare
la un moment dat). „Având în vedere că mărimea cotei de participare a unei ţări determină
drepturile ţării membre, înţelegem de ce, cu toată strădania Fondului de a perfecţiona modul de
stabilire a mărimii cotelor-părţi, acesta este frecvent, permanent am putea spune, criticat, mai
ales de către ţările în curs de dezvoltare care apreciază că ele au cele mai mici cote, deşi au cele

15
(Lenain, 1993, p. 97).15
mai mari nevoie de credite.” 16De altfel, în 1987, în cadrul unei reuniuni la Washington,
Comitetul dezvoltării a propus stabilirea unui indice al sărăciei, de care să se ţină cont în
determinarea mărimii cotei-părţi pentru fiecare ţară. Această propunere, ca de altfel alte proiecte
reformatoare, au rămas fără ecou pentru moment.

Revizuirea cotelor-părţi se face o dată la fiecare cinci ani, Fondul dorind ca resursele sale
să reprezinte un procent aproximativ constant din valorea schimburilor comerciale globale.
Creşterea substanţială a schimburilor comerciale internaţionale în ultimele decenii a dus la
creşterea cotelor-părţi ale statelor. Prin revizuirea lor, FMI doreşte să oglindească schimbările
intervenite în economia mondială, în poziţia diferitelor ţări în cadrul acesteia şi, totodată, să
menţină un anumit echilibru între grupe de ţări. Semnificativ rămâne faptul că revizuirile cotelor-
părţi au decurs de fiecare dată, până în prezent, de o manieră care să nu aducă primele cinci
economii ale lumii la o pondere totală a voturilor lor sub 40%. În mod similar, indiferent de
evoluţia economiei lor, Statele Unite nu au avut niciodată un număr de voturi mai mic de 17%,
ceea ce implică un drept de veto în chestiunile fundamentale ale FMI, care trebuie adoptate cu
85% din voturi.

Activitatea organizației pe glob și în România


Finanţarea acordată statelor membre

Creditele acordate de FMI sunt destinate, în general, echilibrării pe termen scurt şi mediu a
balanţei de plăţi curente a ţărilor membre. Utilizarea resurselor FMI de către ţările membre
pentru rezolvarea unor deficite ale balanţei de plăţi îmbracă două forme de bază: „trageri” de la
FMI şi credite propriu-zise.

Tragerile de la FMI pot să ia forma unor „schimburi valutare”, în sensul că orice membru
poate să cumpere de la FMI moneda altei ţări sau DST-uri, contra monedei naţionale. Într-o
perioadă fixă de timp, Fondul obligă acest membru să îşi răscumpere moneda naţională şi să
platească un comision pentru operaţiunile realizate.

Nici un stat membru nu poate să solicite FMI o cantitate de valută forte mai mare decât
valoarea propriei cote-părţi. Există de altfel câteva praguri prestabilite pentru efectuarea

16
Drăgoescu, 2000, p. 73).
operaţiunilor financiare de „tragere”. Preluarea de către o ţară a unui echivalent de 25% din
valoarea propriei cote-părţi, în valuta de care are nevoie sau în DST-uri, se poate face automat, în
orice moment şi fără condiţii. Această operaţiune se numeşte „tragere în contul tranşei-rezervă”.
Orice acordare de fonduri în valută care depăşeşte acest prag se încadrează în categoria tranşelor
superioare de credit şi poate fi efectuată doar prin asumarea anumitor condiţionări şi măsuri de
corectare a dezechilibrelor economice. Nici o operaţiune de tragere în contul propriei cote-părţi
nu poate depăşi echivalentul a 200% din contribuţia unei ţări la resursele FMI 17

În aceste situaţii este impropriu să vorbim despre împrumuturi propriu-zise, ele


reprezentând operaţiuni de schimbare a propriei cote-părţi în schimbul unei valute forte, urmând
ca moneda naţională să fie răscumpărată după corectarea problemelor cu care se confruntă statul
care efectuează tragerea. Dincolo de un anumit plafon însă, nici operaţiunile de tragere nu au loc
fără condiţionări impuse de FMI şi angajamente din partea ţării solicitante.

Creditele propriu-zise se acordă de FMI în mod condiţionat, în funcţie de angajamentele


ţării solicitante şi progresele înregistrate în domeniul unor politici economice menite să redreseze
economia pe termen scurt şi mediu.

„Condiţionarea” este un principiu fundamental pentru practica FMI, foarte mult dezbătut în
literatura de specialitate .18Conceptul de condiţionare s-a conturat treptat şi indirect. Mai întâi, au
existat prevederile Statutului iniţial, care afirmă că acordarea de credite în cadrul tranşei-aur
(tranşa-rezervă, după 1971) este necondiţionată, subînţelegându-se că alte tranşe de credite sunt,
prin urmare, condiţionate. Ulterior, Fondul a precizat, cu ocazia efectuării unor trageri în contul
primei tranşe de credit, că aceasta se acordă cu condiţia ca membrul care solicită tragerea să facă
eforturi rezonabile pentru rezolvarea problemelor sale. Pentru a efectua trageri în contul tranşelor
superioare de credite, ţara trebuie să furnizeze „justificări solide”. Desigur, evaluarea
„rezonabilităţii” eforturilor revine personalului specializat şi conducerii FMI.Abordarea inspirată
de concepţiile lui Jacques Pollack va sta la baza condiţionării, ca practică a FMI. Ea este un
răspuns la un anumit tip de identificare a problemelor economice ale statelor membre, desemnat
prin conceptul de deficit structural. El apare la mijocul anilor 1970, provenind din ceea ce s-a

(Bruon, 1990, p.162).


17

(Bruon, 1990, p. 82-86, Lenain 1993, p.103-105, Collier et al., 1998, Toderean 2002a, cap. 2,
18

Buira, 2003, cap. 3).


numit abordarea monetară a balanţei de plăţi, potrivit denumirii dată de Jacques Pollak, într-un
articol pubicat în 1957 19

Pe scurt, abordarea susţine că, într-o economie deschisă care are rate de schimb fixe,
autorităţile nu deţin total controlul masei monetare. Orice lărgire a creditului dincolo de cea
permisă de creşterea venitului naţional provoacă în mod necesar un deficit al balanţei de plăţi, o
pierdere a rezervelor oficiale şi, deci, o comprimare a masei monetare. Dacă obiectivul
autorităţilor este echilibrarea balanţei de plăţi, trebuie acţionat asupra ofertei de credit bancar,
prin limitarea creditării sau prin creşterea ratei dobânzii. Dincolo de raţiuni doctrinare, această
înclinaţie spre modele monetariste se baza şi pe raţiuni practice: în ţările în curs de dezvoltare,
statisticile monetare erau mult mai sigure şi simplu de obţinut, decât statisticile de evaluare a
politicilor bugetare şi structurale. Mai mult, aceste instrumente monetare permiteau identificarea
unor consecinţe pe termen scurt, în timp ce instrumentele bugetare şi structurale nu permit decât
transformări pe termen mediu şi lung 20

Accentul cade aşadar, în primii ani de ajustare structurală, pe comprimarea cererii pentru
restabilirea echilibrului exterior. În această epocă, creşterea economică şi dezvoltarea activităţii
economice nu ţin de ”reţeta” FMI. Treptat însă, FMI realizează că ajustarea externă nu va fi
durabilă, în absenţa creşterii economice. Măsuri de încurajare a creşterii economice încep să
figureze în programele de ajustare 21

„Condiţionarea a fost şi mai bine conturată spre sfârşitul anilor ‘60, când Fondul a calificat
tranşele de credit ca fiind „lichiditate condiţionată” 22Condiţionarea a fost consacrată oficial în
1968, prin definirea clauzelor care trebuie integrate în acordurile de confirmare (acordurile
stand-by), inclusiv a clauzei de realizare, care impune ţării asistate să îndeplinească anumite
criterii cantitative înainte de eliberarea unei tranşe superioare din cadrul împrumutului.

Cele mai multe programe de împrumut au drept criterii de performanţă: plafonarea


creditului intern total, reducerea deficitului bugetar, ridicarea unor interdicţii în domeniul
politicilor comerciale şi de schimb, limitarea anumitor forme de credit intern. Printre măsurile

19
(Lenain, 1993, p. 51).
20
(Lenain, 1993, p. 51-52).
21
(Lenain, 1993, p. 53).
22
(Drăgoescu, 2000, p. 110).
standard care pot fi întâlnite în recomandările FMI se numără: deprecierea monedei naţionale,
liberalizarea preţurilor interne (gândită ca măsură de relansarea a producţiei interne), mobilizarea
ratei de economisire a populaţiei, prin politici adecvate (în special o rată a dobânzii pozitivă, în
termeni reali). De remarcat însă că deprecierea monedei naţionale şi creşterea preţurilor la
importuri, pe care o generează, nu înseamnă automat substituirea acestor importuri cu bunuri
produse intern, mai ales în cazurile în care nu există o astfel de industrie sau nu există capacitatea
de a o dezvolta la scara cerută de piaţă 23

În anii 1980, scopul principal al programelor FMI era atingerea unei balanţei de plăţi
viabile, deci sustenabile de către statul în cauză, în condiţiile unui sistem de comerţ şi plăţi
deschise. Criticile au arătat că acest lucru este mult prea restrictiv şi că, prin măsurile tipice
recomandate de FMI, se pun de fapt obstacole în calea creşterii economice a ţărilor asistate. În
anii 1990, odată cu asumarea conducerii FMI de către Michel Camdessus, obiectivul primordial
declarat de FMI a devenit creşterea economică şi, prin ea, ajustarea deficitelor balanţei de plăţi.
24

Practica ultimelor două decenii a consacrat tendinţa unei multiplicări a condiţiilor pentru
acordarea împrumuturilor, inclusiv în sensul diversificării domeniilor de politici publice în care
se înscrie îndeplinirea acestor condiţii. Pentru anii ’8025 atribuie o medie de 8 criterii pe acord,
unele ajungând la 14. Autoarea semnalează de asemenea extinderea condiţionărilor înspre
variabile microeconomice, cum ar fi preţul la anumite produse. Mai mult, în anii 1990 criteriile
au continuat să se multiplice şi să se diversifice, discutându-se în anumite cazuri inclusiv de
criterii politice 26Acordarea creditelor din resursele FMI se face pe baza unui document denumit
„acord de confirmare” sau acord stand-by, deoarece el reprezintă în practică o linie de credit
deschisă de Fond pentru ţara care solicită ajutorul. Prin semnarea aceastui acord, ţara care
urmează să beneficieze de împrumut se angajează să implementeze un program de măsuri
economice şi financiare, aprobat şi monitorizat de FMI, cu scopul de a obţine stabilizarea macro-
economică şi a evita apariţia unor dezechilibre ale balanţei de plăţi pe viitor. Împrumutul deschis

23
(Lenain 1993, p. 54).
24
(Killick, 1995, p. 18-19)
25
, Drăgoescu (2000, p. 115)
26
(Killick, 1995; Bird, 1995).
printr-un acord de confirmare se acorda iniţial pe o perioadă de la unu la doi ani, în trageri
trimestriale. Pentru eliberarea fiecărei tranşe, existau criterii de performanţă a căror respectare
era evaluată de FMI.

Începând cu anii ’70, a devenit tot mai clar atât pentru FMI, cât şi pentru ţările care
solicitau împrumuturi, că dezechilibrele balanţelor de plăţi sunt un simptom al unor probleme
mult mai profunde, care trebuie rezolvate pe termen mediu şi lung. În urma instituirii unor noi
mecanisme în acea perioadă, FMI poate acorda împrumuturi pe o perioadă de până la trei ani,
condiţionările vizând la rândul lor măsuri de ajustare structurală şi de rederesare economică pe
termen mediu. Sumele se acordă în tranşe, condiţionate de respectarea criteriilor de performanţă
stabilite în programul aprobat de FMI. Plata acestui tip de credite se face într-o perioadă de 3 ani
şi 4 luni până la 5 ani27

Acordurile de împrumut pentru o perioadă standard de trei ani au primit denumirea de


acorduri lărgite. Ele pot să cuprindă o sumă mai mare decât acordurile de confirmare, mergând
până la acordarea a 100% din cota ţării la FMI pentru fiecare an din durata împrumutului. Pentru
acordarea unui împrumut în aceste condiţii, ţările solicitante trebuie să prezinte nu numai un
program de măsuri structurale, ci şi strategii de gestionare şi controlare a cererii, pentru atingerea
obiectivelor scontate (ex. frânarea creditelor, reducerea creşterii masei monetare) 28Facilitatea de
finanţare extinsă (Extended Fund Facility, FFE), deschisă prin acordurile lărgite, oferă credite
pentru programe pe termen mediu, care vizează ajustări structurale pentru corectarea balanţei de
plăţi negative a unui stat. Un program de tip FFE cuprinde, în general, o perioadă de trei ani şi
poate fi prelungit, în anumite cazuri, până la patru ani. Aprobarea programului de ajustare şi
acordarea creditului se realizează pe baza aprobării unor măsuri detaliate pentru primul an,
urmând ca acestea să fie revizuite şi completate pentru fiecare din anii următori. Resursele sunt
acordate în funcţie de îndeplinirea criteriilor de performanţă, iar plata datoriei se eşalonează pe o
perioadă cuprinsă între 4 ani şi jumătate până la 10 ani. 29

27
. (Killick,1995, p. 9-11)
28
(Drăgoescu, 2000, p. 114).
29
(Killick, 1995, p. 9-11)
Eforturile ţărilor în curs de dezvoltare de a echilibra balanţa lor de plăţi şi de a revigora
economia pentru a putea plăti datoriile lor externe au fost asistate de FMI, începând cu 1986, cu
un nou tip de împrumut, Facilitatea de ajustare structurală (Structural Adjustment Facility, FAS).
Facilitatea de ajustare structurală reprezintă de fapt împrumuturi acordate în termeni speciali
ţărilor cu venituri foarte reduse, care se confruntă cu probleme prelungite ale balanţei de plăţi.
Programul de măsuri macro-economice pentru rezolvarea acestei probleme vizează o perioadă de
trei ani şi este redactat în cooperare de către reprezentanţi ai FMI, BM şi ai guvernului în cauză.
El se concretizează sub forma unui document-cadru de politică economică (policy framework
paper, PFP). Tranşele împrumutului se acordă în funcţie de detalierea prealabilă, într-un program
anual, a acestui document cadru. Condiţionarea în cazul acestui tip de finanţare este relativ
redusă, plata împrumutului eşalonându-se pe o perioadă de la 5 ani şi jumătate la 10 ani.30

La sfârşitul anului 1987, s-a adăugat un nou tip de creditare, cu aceeaşi destinaţie,
Facilitatea de Ajustare Structurală Întărită” (Enhanced Structural Adjustment Facility, FASI).
Facilitatea de ajustare structurală întărită (FASI) prezintă termeni similari FAS, fiind diferite
prevederile referitoare la accesul la astfel de fonduri, monitorizarea programelor şi condiţionarea,
care este mult mai severă. Tipurile de acorduri din categoria FASI prevăd îndeplinirea anumitor
obiective trimestriale, criterii de performanţă semni-anuale şi o revizuire a programului la fiecare
jumătate de an. Măsurile de ajustare avute în vedere sunt deosebit de dure şi au drept ţintă
creşterea economică şi, prin aceasta, rederesarea balanţei de plăţi. 31Obiectivele programului se
ajustează în funcţie de schimbările survenite. Prima tranşă de împrumut se acordă ţării în cauză
după ce Consiliul de administraţie al Fondului aprobă documentul-cadru şi segmentul care se
referă la măsurile de luat în primul an al programului. Progresele care trebuie realizate se
stabilesc prin anumiţi indicatori de performanţă, de obicei sub formă cantitativă (anumite valori
pentru indicatorii macroeconomici aleşi). Eliberarea tranşelor următoare nu este direct
condiţionată însă de atingerea acestor indicatori, alte ajustări putând fi transferate pentru
segmentele anului 2 şi 3, cu acordul FMI.

30
(Killick, 1995, p. 9-11)

31
(Killick, 1995, p. 9-11).
Facilitatea de finanţare compensatorie imediată (Compensatory Funding Facility, FFCI)
furnizează resurse pe termen scurt pentru acele state membre care întâmpină probleme legate de
scăderea veniturilor din exporturi sau de o creştere a nevoilor de importuri agricole. Ea se acordă
în condiţiile în care problemele cu care statul vizat se confruntă sunt temporare şi nu ţin de
puterea de decizie şi control a acelui stat. FMI acordă această finanţare pentru ca statul în cauză
să menţină ritmul reformei şi al măsurilor structurale necesare corectării balanţei de plăţi atunci
când se confruntă cu anumite şocuri economice externe. Plata acestor împrumuturi se realizează
într-o perioadă cuprinsă între 3 ani şi 4 luni şi 5 ani. În anii 1990, această facilitate s-a conturat
treptat ca o suplimentare de fonduri pentru statele care deja încheiaseră acorduri stand-by sau
FASI, devenind aşadar, la rândul ei, supusă unei condiţionalităţi mai stricte. 32

Facilitatea de transformare sistemică (Systemic Transformation Facility, FTS) a fost creată


în 1993 pentru a asista financiar eforturile de transformare a ţărilor Europei centrale şi de est. Ea
avea menirea de a oferi resurse financiare statelor membre care se confruntau cu dezechilibre
importante ale balanţei de plăţi, rezultate din schimbările bruşte ale relaţiilor comerciale
tradiţionale, bazate pe preţuri centralizate şi pe aranjamente preferenţiale în cadrul CAER, către
relaţii comerciale multilaterale, bazate pe criterii de piaţă. Una dintre premisele acordării acestei
facilităţi este cooperarea deplină cu FMI în proiectarea unor măsuri economice de ajustare a
statelor vizate, în condiţiile în care datele economice preexistente erau foarte diferite de cerinţele
standard presupuse de toate celelalte facilităţi de finanţare ale FMI. Condiţionarea în cadrul
acestui tip de program este destul de redusă, prima tranşă, echivalentă cu jumătate din totalul
sumei aprobate, eliberându-se la începutul programului, iar a doua eliberându-se după 6 până la
12 luni de la acest moment, dacă au fost respectate condiţiile impuse. Plata acestui tip de
finanţare se face într-o perioadă de la 4 ani şi jumătate până la 10 ani. 33

În decembrie 1997, Fondul a decis înfiinţarea unui alt tip de finanţare, Finanţarea pentru
Resurse Suplimentare (Supplementary Resource Facility, FRS), pentru a ajuta statele membre să
facă faţă unor pierderi bruşte şi grave ale încrederii pieţei. Această facilitatea a fost folosită în
ziua următoare pentru a se acorda cel mai mare împrumut din istoria FMI, către Coreea de Sud şi
a se încerca, astfel, prevenirea unor consecinţe dezastruoase pentru pieţele financiare globale.

32
(Killick, 1995, p.17)
33
(Killick, 1995, p. 9-11)
Pentru a avea acces la credite, ţările care solicită fonduri din partea FMI trebuie să adreseze
Fondului o scrisoare de intenţie, însoţită de un memorandum de politci economice. Urmează
asumarea unui program de ajustare structurală (configurat de obicei pe trei ani), definit într-un
document cadru de politică economică, în care sunt prevăzute obiectivele economice defalcate pe
fiecare an şi politicile de urmat. Acest document este redactat de către experţii FMI, ai Băncii
Mondiale şi reprezentanţii guvernului ţării solicitante. El se reactualizează în fiecare an, pe
durata programului.

Măsurile de ajustare asumate trebuie să vizeze consolidarea balanţei de plăţi şi, mai recent,
să încurajeze creşterea economică. Succesul lor este indicat de criteriile de realizare, care
reprezintă anumite obiective privind nivelul unor parametri macroeconomici, fixate în
documentele de solicitare a împrumutului, a căror valoare, analizată trimestrial, indică măsura în
care programul de ajustare a fost bine implementat, producând efectele dorite.

În 1999, FMI a lansat, împreună cu BM şi plecând de la limitările puse în evidenţă de


funcţionarea FASI, „Iniţiativa în favoarea ţărilor sărace foarte îndatorate”, cu obiectivul declarat
de a contribui la soluţionarea problemei datoriilor externe ale ţărilor cu un nivel scăzut de
dezvoltare. Ea a constituit un pas important în asumarea de către FMI şi BM a Obiectivelor de
Dezvoltare ale Mileniului, fixate prin documentele ONU şi prin cele ale OCDE 34

34
(Buira, 2003, cap. 4).