UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAŞI

FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR

Transformări în sistemul instituţional al Uniunii Europene

în contextul extinderii
 Cuprins

Capitolul 1. Structura sistemului instituţional comunitar ....................................................................... 3

Capitolul 2. Instituţiile fundamentale ale UE.......................................................................................... 5
2.1. Parlamentul European .................................................................................................................. 5
2.2. Consiliul Uniunii Europene ............................................................................................................ 8
2.3. Consiliul European ...................................................................................................................... 10
2.4. Comisia Europeană ..................................................................................................................... 11
2.5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene......................................................................................... 12
2.5.1. Curtea de Justiţie ................................................................................................................. 12
2.5.2. Tribunalul de Primă Instanţă ............................................................................................... 13
2.5.3. Tribunalul fucţiei publice ..................................................................................................... 13
Capitolul 3. Alte organe instituţionale .................................................................................................. 15
3.1. Curtea de Conturi Europeană .................................................................................................... 15
3.2. Banca Europeană de Investiţii .................................................................................................... 16
3.3. Fondul European de Investiţii ..................................................................................................... 17
3.4. Ombudsmanul ............................................................................................................................ 17
4. Concluzii............................................................................................................................................. 19
5. Bibliografie......................................................................................................................................... 20

2
 Capitolul 1. Structura sistemului instituţional comunitar

Uniunea Europeană se bucură de un cadru organizat incomparabil ce garantează

consistenţă şi continuitate acţiunilor ce sunt desfăşurate pentru atingerea scopurilor sale,
apreciind şi dezvoltând tot ce s-a înfăptuit în planul comunitar. UE, în prezent, dispune de un
sistem instituţional complex, chiar unul dintre cele mai cuprinzătoare, rival fiindu-i în acest
domeniu doar sistemul realizat de Organizaţia Naţiunilor Unite.
Instituţiile Uniuniii Europene constituie structura pe care se sprijină Uniunea, ele fiind
multiple şi în concordanţă cu nevoile pe care le reprezintă. Actualul sistem instituţional
comunitar cuprinde:

 Nouă instituţii:

Consiliul European Parlamentul Consiliul UE Comisia Europeană

European

Curtea de Justiţie a Curtea de Conturi Banca Centrală Ombudsmanul Autoritatea Europeană

UE Europeană Europeană pt protecţia datelor

 Două organisme financiare:

Banca Europeană Fondul European

de Investiţii de Investiţii

 Două organisme consultative:

Comitetul Economic Comitetul

şi Social European Regiunilor

3
  Patru organisme instituţionale:

Echipa de
intervenţie in caz Oficiul European Oficiul pentru Şcoala Europeană
de urgenţă pentru selecţia publicaţii al UE de Administraţie
informatică
personalului
(CERT)

 Alte 45 de organisme ce mai sunt numite şi agenţii

Caracteristicile acestor instituţii menţionate mai sus sunt:

1. Fiecare deţine o poziţie diferită în organizarea UE, pentru că răspund unor necesităţi
esenţiale. Astfel:
 Consiliul European „oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi
defineşte orientările şi priorităţile politice generale”1;
 Consiliul UE înfăţişează interesele statelor partenere;
 Comisia Europeană veghează asupra intereselor Uniunii;
 Parlamentul European înfăţişează interesele cetăţenilor;
 Curtea de Justiţie a UE susţine interpretarea constantă a dreptului UE;
 Banca Centrală Europeană susţine politica monetară a UE;
 Curtea de Conturi susţine legalitatea utilizării resurselor financiare.
2. Corespondentul puterii legislative este Consiliul, Comisia Europeană fiind
executivul; Consiliul însumează funcţia legislativă, pe cea executivă şi guvernamentală.
3. La adoptarea hotărârilor participă direct instituţiile.
4. Aceste instituţii nu posedă personalitate juridică (excepţia fiind BCE).
5. Fiecare instituţie are un fundament atât politic, cât şi sociologic diferit şi prezintă o
legitimare personală.
6. Toate instituţiile au ca obiectiv creşterea bunăstării sociale, economice, culturale a
cetăţenilor ei, promovează atât pacea, cât şi dezvoltarea economică, nu doar în ţările Europei,
ci în lumea întreagă.

1
Prof. univ. dr. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pag 84

4
 Capitolul 2. Instituţiile fundamentale ale UE

2.1. Parlamentul European

În textul incipient al Tratatelor institutive, această instituţie democratică se numea

„Adunare”. Însă, Adunarea a obţinut, în anul 1962, denumirea de Parlament European.
Autori ai Tratatului CECO au preconizat probabilitatea alegerii Parlamentului prin
sufragiu universal direct (pentru o perioadă de 5 ani), începând cu 1979. Parlamentul
European figurează ca cea mai mare adunare a lumii, reprezentând „popoarele statelor reunite
în Comunitatea Europeană”.
În urma a 6 extinderi, numărul parlamentarilor europeni s-a majorat, pornind de la
numărul de 78 (în 1951), ajungând la 785 (în 2007) si la 766 la momentul actual.

Tabel 1.1. Numărul locurilor în Parlamentul European, pe ţări şi în contextul extinderii

Ţara 1999-2004 2004-2007 2007-2009 2009-2011 2012 2013

Austria 21 18 18 17 19 19
Belgia 25 24 24 22 22 22
Bulgaria - - 18 17 18 18
Cehia - 24 24 22 22 22
Cipru - 6 6 6 6 6
Croaţia - - - - - 12
Danemarca 16 14 14 13 13 13
Estonia - 6 6 6 6 6
Finlanda 16 14 14 13 13 13
Franţa 87 78 78 72 74 74
Germania 99 99 99 99 99 97
Grecia 25 24 24 22 22 22
Irlanda 15 13 13 12 12 12
Italia 87 78 78 72 73 73
Letonia - 9 9 8 9 9

5
Lituania - 13 13 12 12 12
Luxemburg 6 6 6 6 6 6
Malta - 5 5 5 6 6
Marea 87 78 78 72 73 73
Britanie
Olanda 31 27 27 25 26 26
Polonia - 54 54 50 51 51
Portugalia 25 24 24 22 22 22
România - - 35 33 33 33
Slovacia - 14 14 13 13 13
Slovenia - 7 7 7 8 8
Spania 64 54 54 50 54 54
Suedia 22 19 19 18 20 20
Ungaria - 24 24 22 22 22
Total (max) 626 732 785 736 754 766

În ceea ce priveşte voturile (numărul membrilor ce reprezintă fiecare ţară), repartizarea

acestora se realizează „în baza principiului proporţionalităţii regresive în funcţie de mărimea
teritoriului şi de numărul populaţiei”2, cu un prag minim de 5 membri, iniţial, pentru fiecare
stat membru, iar ulterior ajungându-se la 6 membri.
„Încă de la constituirea sa (1957), puterile Parlamentului au fost fortificate şi extinse,
în special o data cu semnarea Actului Unic European (1986), a Tratatului de la Maastricht
(1992), a Tratatului de la Amsterdam (1997) şi a celui de la Nisa (2003).”3
Cele 3 puteri exercitate de Parlamentul European sunt:
1. puterea legislativă
2. puterea bugetară
3. puterea de control asupra Executivului

2
Alina Profiroiu, Marius Profiroiu, Irina Popescu, Instituţii şi politici europene, Editura Economică, Bucureşti,
2008, pag. 44
3
Alina Profiroiu, Marius Profiroiu, Irina Popescu, Instituţii şi politici europene, Editura Economică, Bucureşti,
2008, pag. 45

6
1. Deţine puterea legislativă alături de Consiliul UE: dacă nu este consultat Parlamentul,
legile comunitare nu sunt acceptate;
2. Realizează procesul bugetar tot cu Consiliul UE: în luna decembrie a fiecărui an este
votat bugetul Uniunii (putând fi chiar şi respins), acesta fiind definitiv doar după ce
preşedintele Parlamentului îl semnează.
3. Realizează controlul democratic asupra executivului reprezentat de Comisia
Europeană, dar şi asupra activităţii instituţionale comunitare.

Parlamentul este condus de:

1. Preşedintele Parlamentului, cel care reprezintă în exterior instituţia, fiind ales pentru 2
ani şi jumătate şi prezidând adunările plenare;
2. Biroul, fiind organul de reglementare format din Preşedinte , 14 Vicepreşedinţi şi 5
chestori (ce au responsabilităţi financiare şi administrative); sunt selecţionaţi dintre
parlamentari, tot pe o perioadă de 2 ani şi jumătate. Biroul hotărăşte în problemele de
organizare, de personal ori administrative. Chestorii nu votează, iar atunci când voturile sunt
egale, cel decisiv este cel al preşedintelui.
3. Conferinţa Preşedinţilor de delegaţie reprezintă organul politic al Parlamentului; este
responsabilă cu redactarea agendei, a ordinei de zi a sesiunilor şi stabileşte capacităţile
comisiilor. Este alcătuită din Preşedintele Parlamentului, dar şi din preşedinţii grupurilor
politice.
4. Conferinţa preşedinţilor de comisie, organul politic al Parlamentului, ce examinează
buna cooperare între comisiile parlamentare. Este alcatuită din preşedinţii atât a comisiilor
permanente, cât şi temporare ce aleg un preşedinte şi se reuneşte la Strasburg lunar.
Pentru constituirea activităţilor, Parlamentul are un Secretariat General ce este ghidat
de un secretar general, secretar care are în subordine circa 3.500 funcţionari (o treime fiind
translatori).
Reuniunile Parlamentului au loc la Strasburg în sesiunile integrale lunare, la Bruxelles
au loc cele săptămânale ale comisiilor şi sesiunilor suplimentare, iar sediul Secretariatului
general (birourile administrative) sunt stabilite la Luxemburg. Această instituţie are 3 sedii,
deoarece ele ţin de istorie: în 1952, CECO şi-a fixat la Luxemburg sediul, în 1958, CEE şi
CEEA au deţinut sediul la Bruxelles, iar Strasburg reprezintă emblema împăcării franco-
germane.

7
2.2. Consiliul Uniunii Europene

Mai este cunoscut şi sub denumirea de Consiliul de Miniştri, fiind organismul central
decizional al UE. Este alcătuit din câte un delegat guvernamental (membru ori secretar de
stat) al tuturor statelor membre, autorizat să angajeze prin a sa semnătură răspunderea
guvernului.
Este alcatuit din 352 de membri delegaţi astfel:

Tabel 2.1. Distribuţia voturilor în cadrul Consiliului UE

Ţara Nr. de voturi până la Nr. de voturi după extindere

01.05.2004
Austria 4 10
Belgia 5 12
Bulgaria - 10
Cehia - 12
Cipru - 4
Croaţia - 7
Danemarca 3 7
Estonia - 4
Finlanda 3 7
Franţa 10 29
Germania 10 29
Grecia 5 12
Irlanda 3 7
Italia 10 29
Letonia - 4
Lituania - 7
Luxemburg 2 4
Malta - 3
Marea Britanie 10 29
Olanda 5 13
Polonia - 27

8
Portugalia 5 12
România - 14
Slovacia - 7
Slovenia - 4
Spania 8 27
Suedia 4 10
Ungaria - 12
TOTAL 87 352

Aşa cum este şi în cazul Parlamentului European, numărul voturilor destinate statelor
membre este direct proporţional atât cu numărul populaţiei, cât şi cu mărimea teritoriului.

Consiliul îndeplineşte următoarele atribuţii:

 reprezintă organismul legislativ în soluţionarea problemelor comunitare, această
putere legislativă exercitându-şi-o alături de Parlamentul European;
 în ceea ce priveşte statele membre, planifică politica economică generală a acestora;
 pune capăt, în interesul Comunităţii, înţelegerilor internaţionale dintre el şi unul ori
mai multe state ori organizaţii;
 concepe autoritatea bugetară, alături de Parlamentul European care adoptă al
Comunităţii buget.
Pe fondul Tratatului ce priveşte Uniunea Europeană, acesta:
 adoptă hotărârile indispensabile pentru determinarea şi aplicarea politicii externe şi de
securitate, în baza orientărilor conturate de Consiliul European
 planifică activităţi ale statelor membre şi adoptă instrumentele utile cooperării juridice
din domeniul penal.

Componenţa Consiliului se schimbă în funcţie de ordinea de zi. În prezent există 9

tipuri distincte de consilii ce acoperă toate domeniile de activitate ale Uniunii (Consiliul
Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe, Consiliul Economic şi Financiar, Consiliul privind
Justiţia şi Afacerile Interne, Consiliul privind Angajarea, Politica Socială, Sănătatea şi
Protecţia Consumatorilor, Consiliul privind Competitivitatea-Piaţa Internă, Industria şi

9
Cercetarea), Consiliul privind Transportul, Telecomunicaţiile şi Energia, Consiliul privind
Agricultura şi Pescuitul, Consiliul pentru Probleme de Mediu, Consiliul pentru Educaţie,
Tineret şi Cultură).4
Este prezidat în ordine de catre toate statele membre, într-o ordine anticipată, pentru
un interval de 6 luni (cu înlocuire la 1 ianuarie şi 1 iulie), debutând cu Italia şi sfârşind cu
Grecia, asta până în 2004.

2.3. Consiliul European

Acesta, din punct de vedere juridic, nu reprezintă o instituţie a Comunităţilor

Europene. Are un rol fundamental în sectoarele de activitate ale UE, „fie dând un impuls
Uniunii ori definind orientările politice generale, fie coordonând, arbitrând sau oferind soluţii
în probleme dificile.”5
Uneşte conducătorii de stat ori de guvern ai statelor membre ale UE (28) alături de
preşedintele Comisiei Europene.
De minimum 2 ori pe an (în general în decembrie şi iunie) se constituie lucrările
Consiliului. În concordanţă cu Tratatul de la Nisa şi din 2002, minimum un Consiliu
European are loc la Bruxelles (până în acel moment avea loc în statul membru ce susţinea
preşedinţia acestuia), însă în urma extinderii Uniunii din mai 2004, s-a decis ca întrevederile
Consiliului să se desfăşoare la Bruxelles.
Consiliul European îndeplineşte o succesiune de îndatoriri:
a) fixează priorităţile
b) elaborează politica de urmat
c) încurajează dezvoltarea
d) aranjează problemele litigioase ce nu au fost soluţionate de Consiliul de Miniştri şi are
obligaţiile:
 descrierea unui raport Parlamentului European în urma reuniunilor sale;
4
Alina Profiroiu, Marius Profiroiu, Irina Popescu, Instituţii şi politici europene, Editura Economică, Bucureşti,
2008, pag. 60

5
Alina Profiroiu, Marius Profiroiu, Irina Popescu, Instituţii şi politici europene, Editura Economică, Bucureşti,
2008, pag. 61

10
  redactează anual evidenţele în ceea ce priveşte evoluţiile înregistrate de UE

2.4. Comisia Europeană

Această instituţie îşi are provenienţa în Înalta Autoritate, căreia Tratatul de înfiinţare a
CECO i-a conferit sarcina de a coordona şi monitoriza fabricaţia de cărbune şi oţel a ţărilor
semnatare. Ea înfăţişează organismul executiv al acestei Comisii şi trebuie să supravegheze la
executarea „interesului universal al Comunităţii”, însemnând că ai săi componenţi nu sunt
delegaţi ai guvernelor statelor participante (aşa cum se întamplă în cazul Consiliului de
Miniştri).
În ceea ce priveşte modalitatea de formare şi funcţionare, este un organ cu două
structuri: politică, reflectată prin Colegiul Comisarilor, şi administrativă, prin Serviciile
acesteia, compuse în Directorate generale (Directorate pentru agricultură, concurenţă,
întreprinderi).
Comisia este unica ce a jucat un rol aparte în Programul Pieţei Unice şi care are
dreptul de a adresa propuneri legislative, astfel sarcinile ei constau în:
 Funcţia de promotor al legislaţiei comunitare (având dreptul şi obligaţia de a contura
măsurile ce sunt prezentate Consiliului şi asigurând implementarea lor);
 Funcţia de paznic al tratatelor (controlează dacă sunt respectate clauzele Tratatelor
Uniunii de către statele membre);
 Funcţia de realizare a politicilor ;
 Funcţia de manager în ceea ce priveşte bugetul (adresează o recomandare de buget
celor doi piloni ai autorităţii bugetare; poate administra şi diverse fonduri ale UE);
 Funcţia de negociator, fiind delegatul Uniunii în ale sale relaţii externe (acordurile
internaţionale sunt finalizate de Consiliu, însă negocierile se poartă cu Comisia, care
respectă instrucţiunile acestuia);
De către Consiliul European este ales preşedintele Comisiei, iar confirmarea sa vine
din partea Parlamentului European în urma unui vot de investitură. Pentru a numi un
preşedinte este nevoie de o procedură, aceasta fiind:

11
  şefii statelor şi ai guvernelor, într-un interval de 6 luni din momentul alegerii
membrilor Parlamentului European, trebuie să decidă numele viitorului preşedinte al
Comisiei;
 cel desemnat, alături de guvernele statelor membre, aleg membrii ceilalti (un membru
din fiecare stat) şi stabilesc portofoliul acestora;
 dacă Parlamentul este de acord cu propunerile, ei sunt numişi oficial de Consiliul UE,
pentru un mandat de 5 ani.

2.5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

Este instituţia jurisdicţională comunitară fiind alcatuită din trei instanţe ce au drept
obiective cercetarea legalitaţii actelor comunitare şi garantarea punerii în practică a dreptului
comunitar. Instanţele sunt:

2.5.1. Curtea de Justiţie

Înfiinţată în 1952, pe temelia Tratatului CECO, reprezintă o putere de exercitare şi

interpretare a dreptului comunitar. În momentul creării era compusă din 6 judecători ai celor 6
ţări semnatare, însă, în prezent, este alcatuită din 28 de judecători (câte unul ce reprezintă
fiecare stat membru), respectiv 8 avocaţi generali ce sunt desemnaţi de statele membre,
corespunzător unui mandat de 6 ani ce poate fi reînnoit. Scopul urmărit a fost de a avea o
reprezentare echilibrată a şcolilor de gândire juridică ce aparţin statelor UE.
Pentru creşterea eficienţei şi simplificare poate fi creată şi o „Mare Cameră” alcătuită
doar din 15 judecători, în loc de 28, în schimbul acelor sesiuni plenare ori „Camere” formate
din 5 ori 3 judecători. La momentul prezent, doar Statutul Curţii prevede întrunirea ce are loc
în şedinta plenară pentru cazurile speciale.
Judecătorii nu au dreptul de a deţine funcţii administrative ori politice ori de a avea o
profesie diferită de cea de activitate didactică în domeniul justiţiei. Tot ei sunt cei care aleg
preşedintele Curţii de Justiţie pentru un mandat de 3 ani. Preşedintele îndrumă lucrările Curţii,
dar prezidează şi audierile. De asemenea, la 3 ani se înlocuiesc parţial şi judecătorii.

12
 Curtea este compusă şi din avocati ce au sarcina de a prezenta concluziile ce privesc
diferitele cazuri: 4 dintre aceşti avocaţi aparţin celor 4 mari puteri (Germania, Franţa, Marea
Britanie şi Italia), restul fiind numiţi alternativ din cadrul celorlalte state. Se aplică aceleaşi
condiţii de eligibilitate ca şi judecătorilor.
Atribuţiile Curţii de Justiţie:
 Controlul respectării legislaţiei europene;
 Înţelegerea legislaţiei comunitare;
 Dezvoltarea legislaţiei europene.
Curtea de Justiţie a UE este autorizată să se declare şi în ceea ce priveşte legalitatea
actelor ce sunt adoptate de către principalele instituţii ale Uniunii.

2.5.2. Tribunalul de Primă Instanţă

La începuturile sale, competenţele Tribunalului erau restrânse, însă din 1993 a primit
sarcina de a examina recursurile directe venite din partea persoanelor fizice şi juridice şi
îndreptate împotriva judecătorilor europeni, fiind totuşi sub controlul juridic al Curţii.
Acesta este alcătuit din 28 de judecatori numiţi tot de către statele membre UE, pentru
un mandat ce ţine 6 ani, având o organizare asemănătoare cu cea a Curţii de Justiţie, însă fără
existenţa avocaţilor.
Dintre judecătorii membri se aleg atât preşedintele Tribunalului, cât şi preşedinţii
Camerelor, pe 3 ani, iar grefierul este desemnat pentru 6 ani. Sunt judecate cauzele în Camere
formate din 5 ori 3 judecători, existând circumstanţe cu câte un judecător. 13 judecători
formează Marea Cameră.

2.5.3. Tribunalul fucţiei publice

A luat naştere prin hotărârea Consiliului UE, pe 2 noiembrie 2004, fiind un tribunal
specializat ce are drept scop rezolvarea problemelor ce apar între UE şi ai săi angajaţi, scutind
de aceasta sarcină Tribunalul de Primă Instanţă. Atribuţia era iniţial exercitată de Curtea de
Justiţie, iar din 1989 s-a ocupat de ea Tribunalul de Primă Instanţă până i s-a retras şi lui
acest drept.
13
 Tribunalul este compus din 7 judecători aleşi de Consiliul UE pentru 6 ani.
Preşedintele este ales de către membri pentru un mandat de 3 ani şi, la fel ca în cazul
Tribunalului, un grafier este ales de judecători tot pentru 6 ani.

14
 Capitolul 3. Alte organe instituţionale

3.1. Curtea de Conturi Europeană

Având sediul la Luxemburg şi fiind întemeiată pe 22 iulie 1975 la decizia

Parlamentului European, instituţia a început să funcţioneze în octombrie 1977.
Până în momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht (1993), aceasta nu
era evaluată drept instituţie comunitară, ci un organism complementar ce avea caracter tehnic,
de aceea nu s-a bucurat de poziţia celorlalte instituţii fundamentale. Este compusă din 28 de
membri (câte unul pentru fiecare stat) votaţi de Consiliul UE, după ce se consultă
Parlamentul, mandatul fiind de 6 ani.
A fost păstrat criteriul, după extinderea UE, conform căruia se numeşte doar un
membru din fiecare ţară, dar dacă se doreşte a eficientiza activitatea, se înfiinţează „Camere”
ce sunt formate din câţiva membri, camere direcţionate pe diverse probleme. Membrii Curţii
de Conturi aleg preşedintele, dintre ei, mandatul fiind de 3 ani.
Misiunea instituţiei este de a verifica legalitatea în care se dobândesc veniturile şi se
efectuează cheltuielile bugetului comunitar, exercitând expertiza şi în ceea ce priveşte
beneficiarii fondurilor europene.
Aceasta nu are dreptul de a utiliza sancţiunile juridice, aşa cum poate face Curtea de
Conturi naţionale, ci are posibilitatea doar de a înştiinta organele responsabile şi să publice în
Jurnalul Oficial al UE. Consecinţele verificărilor sunt concretizate în Rapoarte Anuale ce sunt
expediate către înştiinţare şi analizare (înainte de publicarea lor în Jurnalul Oficial al Uniunii)
instituţiilor comunitare.
De asemenea, acordă sprijin autorităţilor bugetare (Parlament şi Consiliul UE) în
practicarea funcţiilor de verificare în ceea ce priveşte execuţia bugetului.

15
3.2. Banca Europeană de Investiţii

A luat naştere în 1958, baza fiindu-i prevederile Tratatului de la Roma, ca o instituţie

independentă non-profit destinată sprijinirii procesului integrării europene prin
subvenţionarea diverselor proiecte de investiţii.
Din 1994 (când a fost înfiinţat Fondul European de Investiţii) a devenit acţionarul
majoritar al lui, vorbindu-se din momentul respectiv de Grupul Banca Europeană de Investiţii.
După fiecare extindere a Uniunii, statutul BEI a fost reformat, iar astăzi toate statele
membre UE sunt şi membri ai băncii.
BEI este condusă de:
 Consiliul guvernatorilor- reprezintă autoritatea supremă care hotărăşte creşterea
capitalului subscris, aprobă raportul anual, bilanţul şi contul în ceea ce priveşte
profitul şi pierderile;
 Consiliul de administraţie- dirijat de preşedintele BEI, scopul său fiind acela de a
aproba creditele şi garanţiile ori să contracteze împrumuturi;
 Comitetul de direcţie- alcătuit din preşedinte şi 8 vicepreşedinţi care asigură
administrarea zilnică a băncii.
Proiectele de investiţii sunt finanţate de BEI atât în statele membre (90%), cât şi în
cele candidate, dar finanţate pot fi şi proiectele altor ţări (în ţările ACP, mediteraneene,
America Latină şi Asia).
Proiectele care vor să fie finanţate de BEI trebuie să realizeze nişte condiţii precum:
 să îndeplinească ţelurile UE;
 să avantajeze acele regiuni mai slab dezvoltate;
 să ajute la atragerea unor surse de finanţare diferite.

16
3.3. Fondul European de Investiţii

Înfiinţat în 1994 la decizia Consiliului European (din 11 decembrie 1992) când a avut
loc Summit-ul de la Edinburgh. Este gestionat de Comisia Europeană şi urmareşte să susţină
dezvoltarea IMM-urilor. Prin înfiinţarea sa s-a urmărit o diminuare a şomajului şi o creştere
economică în lumea IMM-urilor, deoarece sunt cunoscute pentru o multitudine de locuri de
muncă şi pentru a lor contribuţie la creşterea economică.
FEI este aranjat ca o societate pe acţiuni, având personalitate juridică şi reprezentând o
instituţie de drept internaţional.
Acţionarul FEI majoritar este Banca Europeană de Investiţii cu o contribuţie la capital
de 62,1% în prezent, faţă de 40% iniţial, alături fiindu-i Comisia Europeană (30%), dar şi alte
bănci ori instituţii financiare ale UE şi Turciei (7,9%). Faţă de început când capitalul său era
de 2 miliarde EUR, în 2007, FEI dispunea de 3 miliarde de EUR.
FEI se constituie din:
 Adunarea Generală;
 Consiliul de Supraveghere;
 Comitetul Financiar.

3.4. Ombudsmanul

Ombudsmanul (recunoscut şi ca mediatorul european) luând naştere prin Tratatul de la

Maastricht, are drept scop protejarea (de abuzurile posibile ale organismelor europene) a
cetăţenilor europeni. Cetăţenii, firmele ori alte organisme ce sunt înregistrate oficial depun
plângeri, iar acesta face tot posibilul să le rezolve.
Ombudsmanul este desemnat de Parlamentul European, mandatul fiind de 5 ani şi are
sarcina ca în fiecare an să prezinte în faţa Parlamentului un raport ce priveşte rezultatele
asimilate în rezolvarea reclamaţiilor.
Activitatea trebuie să-i fie imparţială şi independentă, nu are dreptul de a cere ori
accepta propuneri din partea guvernelor ori a altcuiva şi nici nu îi este permis de a desfăşura,
în timpul mandatului, altă profesie, fie remunerată ori nu.

17
 În desfăşurarea activităţii sale, instituţiile au obligaţia de a-i pune la dispoziţie toate
informaţiile solicitate, excepţie fiind doar unele cazuri confidenţiale ce sunt prestabilite

18
 4. Concluzii

Uniunea Europeană este şi va rămâne cu siguranţă una dintre cele mai de succes creaţii
din istoria relaţiilor internaţionale şi a dreptului internaţional. Aceasta se bucură în prezent de
unul dintre cele mai complexe sisteme instituţionale din întreaga lume, rivală fiindu-i în acest
domeniu poate doar sistemul creat de Organizaţia Naţiunilor Unite. Ale sale instituţii au
sarcina de a integra interesele politice ale statelor membre prin administrarea diferitelor
politici ori stategii comune iniţiate de ele.
Faţă de secretariatele altor organizaţii internaţionale, instituţiile UE beneficiază şi de
autoritatea legală de a făuri şi gestiona diferite activităţi păstrate statelor, de obicei, dar şi de a
emite acte ce au caracter obligatoriu şi a căror nerespectare poate conduce la sancţiuni.

19
 5. Bibliografie

 Alina Profiroiu, Marius Profiroiu, Irina Popescu, Instituţii şi politici europene,

Editura Economică, Bucureşti, 2008
 Bianca Tescaşiu, Instituţii europene- Schimbări şi adaptări din perspectiva
estinderii UE, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009
 Prof. univ. dr. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2011
 http://beta.ier.ro/documente/formare/EU.pdf
 https://www.mae.ro/sites/default/files/file/tratate/2009.11.21_brosura_tratatul_l
isabona.pdf

20