CONCEPTUL DE CAPITAL ŞI FORMELE DE

MANIFESTARE ALE ACESTUIA

Premisa pentru buna îndeplinire a etapelor specifice oricărei activităţi economice, respectiv
pregătirea, demararea şi susţinerea acesteia o formează banii, fondurile băneşti, capitalurile.

Într-un sens larg, conceptul de capital cuprinde ansamblul bunurilor posedate de un individ sau
de o societate. În această accepţiune, capitalul se identifică cu avuţia individului sau societăţii. În
calitate de factor de producţie (alături de natură, muncă, informaţie etc.), capitalul reprezintă
categoria bunurilor produse şi utilizate în scopul producerii altor bunuri economice destinate
schimbului. Capitalul este factorul de producţie de natură materială, derivat din procesele de
producţie anterioare. „Capitalul este rezultatul unei munci anterioare, el este muncă acumulată…
bunurile capitale sunt reintroduse în procesul producţiei şi sunt ceea ce sunt, tocmai cu condiţia
de a participa din nou la munca oamenilor, de a provoca, de a o uşura, cel puţin. Această
participare îngăduie bunurilor capabile să se regenereze, să fie construite şi sporite, să producă
un venit. Într-adevăr, producţia absoarbe şi refabrică neîncetat capitalul” . El cuprinde deci acele
bunuri create în timp şi utilizate la iniţierea unui proces de producţie, la lărgirea producţiei sau
reluarea acesteia la aceeaşi scară.

După Marx, în definiţia capitalului care era acceptată de marea majoritate a oamenilor de-a
lungul secolului XIX-lea şi la începutul secolului XX, tot capitalul este acumulat prin
exproprierea salariatului. „Proprietatea este hoţie, proclama un clasic socialist timpuriu”].

Originea definiţiei moderne a noţiunii de capital se află în opera economistului francez A. J.

Turgot, care arată că prin capital nu se înţelege doar bani, ci mai mult – participant la producerea
de valoare şi profit.

În Dicţionarul Enciclopedic, ediţia 1993, se dă capitalurilor următoarea definiţie: „ansamblul

valorilor materiale rezultate din activitatea umană şi totalitatea valorilor financiare deţinute de o
firmă, utilizabile în scopul obţinerii unui venit”. În Dicţionarul Explicativ (1998), capitalul
exprimă avuţia sub formă de bani, de mărfuri, de bunuri materiale în genere; bani, sumă de bani
(investiţi într-o afacere).

Manualul de Economie Politică, ediţia 1995, defineşte capitalurile astfel: „capitalul reprezintă
categoria bunurilor produse şi utilizate în scopul producerii altor bunuri economice”. Tot acolo,
capitalurile se denumesc şi „capitaluri reale”.

Un alt autor defineşte capitalul ca fiind „acel factor de producţie care constă în ansamblul
bunurilor produse şi folosite pentru obţinerea altor bunuri materiale şi servicii, destinate vânzării,
cu avantaj economic, profit”. Capitalului i se atribuie, în acelaşi loc, următoarele caracteristici:
este un rezultat al proceselor economice anterioare; constă în bunuri intermediare, din bunurile
mijloacelor de producţie; în sferă se includ doar banii activi.

Capitalul mai poate fi definit ca un ansamblu de resurse economice eterogene şi reproductibile

care, prin utilizare indirectă, permit obţinerea unui venit. Această definiţie economică este
subordonată tot diverselor noţiuni de capital utilizate în limbajul curent: capital

Capitalul tehnic este ansamblul de bunuri materiale, care sunt utilizate în derularea producţiei şi
creşterea productivităţii muncii umane (clădiri, maşini, instalaţii, utilaje etc.).

Capitalul juridic este ansamblul de drepturi de dispoziţii asupra anumitor valori, care procură
titularilor lor venituri. Drepturile ce compun capitalul juridic pot să fie drepturi de proprietate
exercitate printr-un titlu individual într-o societate comercială raportate la profiturile acesteia,
sau drepturi de creanţă provenind dintr-un împrumut şi raportate la o dobândă.

Capitalul contabil este ansamblul de valori monetare care-şi asigură constanţa prin practica
amortismentului.

Noţiunile de capital juridic şi de capital contabil nu pun în relief natura capitalului, dar arată în
schimb relaţia cu titularii de drepturi. În toate sistemele economice există capital tehnic, dar
capital juridic nu se găseşte decât în economiile unde există proprietatea privată asupra
mijloacelor de producţie.

Ca o concluzie la cele afirmate mai sus, capitalul este acea valoare care produce o altă valoare,
de obicei mai mare, astfel încât să asigure şi un profit pentru deţinătorul său.

Capitalurile firmei participă la procesele economice ale acesteia, susţinându-le şi transformându-

se – integral sau treptat – în produse şi/sau servicii, de calitatea managementului utilizării lor
depinzând, nemijlocit, rentabilitatea firmei, lichiditatea, solvabilitatea, bonitatea acesteia, şansele
ei de succes în concurenţă, existenţa, dezvoltarea şi afirmarea ei.

Principalele forme de manifestare ale capitalului

Capitalul, în calitatea sa de factor de producţie, face să devină imperios necesară cunoaşterea

modului de formare a capitalurilor, alocarea lor în cadrul proceselor economice, modul lor de
utilizare şi finalitatea utilizării lor. Pentru cunoaşterea acestora, este important să prezentăm
principalele tipuri de capitaluri, date de clasificarea lor după criterii mupltiple, în funcţie de
scopul urmărit.

Deşi capitalurile se clasifică după o multitudine de criterii, în lucrarea dată va fi inclusă

clasificarea propusă de către autorul Camelia Oprean, care analizează în special două tipologii
ale capitalului, ca factor de producţie, din perspectiva teoriei economice.
După natura capitalului, acesta se împarte în capital real şi capital financiar.

 Capitalul real este capitalul care are o valoare destul de mare, de sine stătătoare şi
concretizată în mijloace de producţie (maşini, unelte complexe, utilaje etc.), fabrici,
uzine, mine etc., denumite şi active reale, şi care funcţionează în cadrul unei activităţi
economice. Capitalul real este suportul vital al dezvoltării tuturor ramurilor economiei
naţionale şi o componentă de bază a avuţiei oricărui agent economic. În combinare cu
ceilalţi factori de producţie, captalul real contribuie la sporirea bogăţiei prin creşterea
producţiei, îmbunătăţirea calităţii acesteia, devenind astfel substanţa materială care
permite obţinerea atât a bunurilor de producţie, cât şi a celor de consum.
 Capitalul financiar are forma activelor financiare (numerar, depozite bancare, acţiuni,
obligaţiuni, alte titluri comerciale). Ele exprimă dreptul de proprietate  asupra activelor
reale existente la un moment dat.

O expresie a echilibrului economic este ca la nivel macroeconomic să existe o egalitate în

expresie alorică a activelor reale cu cele financiare, aceasta permiţând existenţa unei concordanţe
între fluxurile materiale şi cele financiare dintr-o economie. În realitate, capitalul financiar poate
căpăta o existenţă şi o funcţionare autonomă, devenind capital speculativ, ceea ce conduce la
grave perturbări ale echilibrului economico-financiar.

După modul specific în care participă la procesele economice, se consumă şi se înlocuiesc,

capitalurile se pot clasifica în două categorii, şi anume: capitaluri fixe şi capitaluri circulante.

Lucrarea cu titlu „Tratat de management financiar-bancar” (I. Bogdan – coordonator) dă o

definiţie atât pentru capitalul fix, cât şi pentru cel circulant, mai completă, mai aproape de
realitate decât cele regăsite în alte lucrări de specialitate, şi se formulează astfel:

 „Capitalul fix este acea parte a capitalurilor firmei, formată din bunuri de folosinţă
îndelungată create în procesele economice anterioare cu scopul de a produce cu ajutorul
lor alte bunuri, materiale şi valori, elementele care formează capitalul fix participând la
mai multe cicluri economice, fără să-şi schimbe forma fizică, se depreciază şi îşi transmit
treptat valoarea asupra produselor şi serviciilor la fabricarea cărora au participat, se
înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare, atunci când s-au uzat fizic sau moral, pot
funcţiona independent şi au o valoare mai mare decât cea stabilită prin actele normative
pentru obiectele de inventar.”
 „Capitalul circulant este acea parte a capitalului firmei formată din bunuri materiale şi
valori de utilizare curentă, care s-au creat în ciclurile economice anterioare cu scopul de a
se produce cu ajutorul lor alte bunuri materiale şi valori, elementele capitalului circulant
participând la un singur ciclu economic, schimbându-şi forma fizică şi consumându-se
integral, formând costurile şi înlocuindu-se la reluarea fiecărui nou ciclu economic. Din
capitalul circulant fac parte şi obiectele de inventar, SDV-urile şi echipamentul de
protecţie, ale căror comportamente şi circuite nu se identifică cu un ciclu economic,
valoarea lor recuperându-se după o metodologie specifică aprobată.”

Când abordăm criteriul provenienţei capitalului, ne referim în primul rând la conceptul de capital
social, care reprezintă contribuţia asociaţilor la constituirea capitalului economic prin aportul în
numerar sau prin aportul în natură. Structura capitalului social defineşte partea fiecărui asociat la
capitalul întreprinderii. Ea determină condiţiile exercitării puterii şi a repartizării rezultatelor.

Din momentul creării societăţii, capitalul social este reprezentat de valoarea activului social
constituit. În timpul vieţii întreprinderii, el este o valoare de referinţă, din moment de activul
social n se recomandă de a fi diminuat decât în situaţii speciale. În cursul duratei de viaţă a
societăţii, capitalul social poate fi sporit fie prin efectuarea de noi aporturi, fie prin încorporarea
de rezerve şi/sau de beneficii. Însă modificarea capitalului social este considerată ca o modificare
statutară a societăţii, operaţie impusă de o serie de formalităţi juridice specifice.

Diferenţierea între capitalul social şi capitalurile proprii este valabilă atât în plan juridic,
contabil, cât şi financiar. În primul rând, capitalul social este o componentă a capitalurilor
proprii. În al doilea rând, totalul lui este independent de rezultatele societăţii, în timp ce cel al
capitalurilor proprii fluctuează în funcţie de beneficii sau pierderi.

Astfel, după criteriul provinienţei distingem: capitaluri proprii, capitaluri de împrumut  şi

capitaluri atrase.

 Capitaluri proprii reprezintă un tip de capitaluri extrem de preţios la nivel de firmă.

Practic, capitalurile proprii reprezintă bogăţia asociaţilor; iar – în cazul cesiunii sau
lichidării – totalul acestora reprezintă bogăţia distribuibilă asociaţilor sau bogăţia
disponibilă după stingerea obligaţiilor faţă de toţi creditorii societăţii.

Conform viziunii patrimoniale, mărimea capitalurilor proprii înscrise în bilanţ trebuie să reflecte
diferenţa între valoarea ansamblului elementelor de activ ale întreprinderii şi totalul elementelor
de pasiv externe. Din acest punct de vedere, capitalurile proprii corespund surplusului de valoare
al elementelor de activ ale întreprinderii în raport cu pasivul său exigibil.

Conform viziunii funcţionale, capitalurile proprii sunt resurse financiare care participă împreună
cu capitalurile împrumutate la finanţarea întreprinderii. De asemenea, capitalurile proprii
constituie o protecţie pentru creditorii întreprinderii şi corespund funcţiei de garanţie pentru
creditori.

Ca resurse financiare, capitalurile proprii au un rol determinant în definirea capacităţii de

finanţare a întreprinderii şi, în consecinţă, în formarea activului social, deoarece contribuie la
finanţarea întreprinderii şi asigură preluarea riscului ce caracterizează activitatea economică a
acesteia. În măsura în care riscul este inevitabil, fondurile proprii sunt un element determinant
pentru formarea activului fiecărei societăţi comerciale.

Capitalurile proprii sunt capitaluri neexigibile. În consecinţă, ele nu sunt amortizabile, iar durata
de punere la dispoziţia întreprinderii este nedeterminată. Investitorii în fonduri proprii au drepturi
extrapatrimoniale sau drepturi nebăneşti. Acestea din urmă sunt date de dreptul de vot în
adunările generale, reprezentate prin funcţia de control ce este stipulată prin statutul asociaţilor şi
contractul de societate.
  Capitalurile împrumutate. Insuficienţa temporară, iar la unii agenţi economici permanent,
a capitalului propriu şi asimilat conduce la luarea deciziei de angajare a capitalurilor de
împrumut, fie sub forma creditelor bancare, fie sub forma împrumuturilor de la alte firme
sau persoane fizice.

Capitalurile împrumutate se particularizează faţă de capitalurile proprii prin următoarele

trăsături:

1. nu aparţin agentului economic utilizator;

2. pentru folosirea lor, împrumutatul plăteşte împrumutătorului o taxă sub formă de
dobândă;
3. angajarea împrumuturilor este garantată de împrumutat cu o parte din patrimoniul
său ce poate fi valorificată pentru rambursarea împrumutului.

Din punctul de vedere al termenelor de acordare sau utilizare, capitalurile împrumutate pot fi
grupate în trei categorii:

1. împrumuturi pe termen lung;

2. împrumuturi pe termen mediu;

 împrumuturi pe termen scurt.

Creditele pe termen lung sunt foarte variate în ceea ce priveşte natura şi obiectivul lor.

În funcţie de provenienţa creditelor sau statutul celor care le acordă, împrumuturile pe termen
lung pot fi grupate în următoarele categorii:

1. împrumuturi obligatare – acoperă nevoile de capital pe calea emiterii de obligaţiuni;

2. împrumuturi de la organisme publice specializate determinate de accesul mai greu pe
piaţa financiară sau de faptul că sumele de care are nevoie întreprinderea nu justifică
recurgerea directă la această piaţă;
3. împrumuturi de la stat;
4. împrumuturi de la bănci.

Creditele pe termen mediu au rolul de a acoperi nevoile financiare determinate de procurarea

unor elemente de imobilizări, întreprinderile fiind interesate de corelarea termenului de
rambursare a împrumuturilor cu durata amortizării unor elemente de imobilizări (active fixe).

Capitalurile împrumutate pe termen scurt permit întreprinderilor să-şi finanţeze operaţiunile de

exploatare, operaţiuni legate de ciclul de exploatare, adică de activele circulante.

În structura acestor credite găsim: credite de furnizori, diferite creanţe şi credite bancare.

Din punct de vedere al gestiunii financiare, capitalurile împrumutate se pot grupa şi după
destinaţie, astfel sunt capitaluri de împrumut ce au rol de a finanţa activele fixe, şi capitaluri de
împrumut ce au rolul de a finanţa activele circulante.
Capitalurile împrumutate se identifică şi cu datoriile legate de aportul la capital în cadrul
întreprinderilor în participaţie sau asociative, datoriile privind concesiunile şi locaţiile de
gestiune, alte datorii şi împrumuturi, precum şi dobânzile aferente. Sursele de această natură,
care contribuie la autoreglarea rapidă a capacităţii de plată a unităţilor economice, au importanţa
lor, în sensul că nu creează obligaţii suplimentare, în afara rambursării lor şi a dobânzilor
aferente.

Dacă este să vorbim de aceste două tipuri de capitaluri menţionate mai sus, sunt situaţii frecvente
îm care capitalurile proprii sunt mai scumpe decât cele împrumutate. Aceasta, întrucât deţinătorii
de capitaluri îşi plasează fondurile în cadrul firmei numai dacă dividendul oferit este mai mare
decât dobânda oferită de bancă sau remuneraţia ce i se oferă la alte forme de plasament, or,
tocmai această diferenţă duce la un cost al capitalurilor mai mare. Această situaţie a generat
sintagma cum că „este mai profitabil să lucrezi cu banii altora”.

 Capitaluri atrase. Apariţia capitalurilor atrase poate fi privită atât sub aspect economic,
cît şi sub aspect fiscal.

Relaţiile economice înlesnesc, atât în sfera circuitelor economice (procesul de aprovizionare în

special), cât şi în sfera repartiţiei veniturilor, rămânerea la dispoziţia agentului economic a unor
resurse băneşti ce, în fapt şi de drept, aparţin terţelor persoane fizice sau juridice din momentul
producerii actului contractual. În această categorie de resurse se cuprind:

1. obligaţiile de plată faţă de furnizori, cuprinse între momentul preluării activelor circulante
şi decontarea efectivă a acestora;
2. obligaţiile de plată ce decurg din consumul de energie din afară (curent electric, agent
termic, gaze naturale), întrucât decontările şi regularizările se fac la intervale de timp mai
mici sau mai mari, în funcţie de convenţiile încheiate;
3. obligaţia plăţii dobânzilor pentru împrumuturi;
4. obligaţiile faţă de salariaţi, deoarece acestora li se datorează zilnic echivalentul muncii
prestate, însă decontarea efectivă se stinge, de regulă, în segmentul de timp din prima
jumătate a lunii următoare.

Relaţiile de natură fiscală generează formarea surselor atrase, îndeosebi prin efectul legislaţiei
care stabileşte diferite termene de plată pe feluri de venituri ce alimentează bugetul public.
Capitalurile atrase sau pasivele stabile (cum sunt denumite în terminologia curentă) reprezintă
fonduri minime permanente ce aparţin altor persoane fizice sau juridice aflate la dispoziţia
agentului economic pe care acesta le foloseşte în mod „gratuit” (fără a plăti dobândă) ca şi când
ar fi propriile sale fonduri.

Conform criteriului privind conţinutul acestora, capitalurile se împart în trei categorii: capital
economic; capital permanent; capitalul de lucru (fondul de rulment).

 Capitalul economic reprezintă totalitatea activului bilanţului contabil al firmei, fiind

format din bunuri şi valori, respectiv a pasivului bilanţului firmei, format din drepturi de
proprietate şi din obligaţii.
  Capitalul permanent este format din capitalul propriu împreună cu împrumuturile pe
termen mediu şi cele pe termen lung.
 Capitalul de lucru (fondul de rulment – FR) reprezintă capitalul permanent, din care se
scad imobilizările (activele corporale şi necorporale, la valoarea lor netă). Capitalul de
lucru, în condiţii normale, trebuie să acopere necesarul de fond de rulment (NFR), care,
în general, se calculează prin suma dintre stocurile de active circulante şi creanţe, din care
se scad datoriile.

Unii autori împart capitalul după rolul şi forma acestuia în capital productiv şi capital lucrativ.

 „Capitaluri productive sunt acelea care prin natura lor nu pot dervi decât la producerea
de bogăţii noi şi n-au fost făcute decât pentru aceasta”. (Charles Gide, „Principii de
economie politică”). Aici se includ instrumentele, maşinile, utilajele etc. capitalul
productiv este o noţiune mai puţin conturată şi ar putea fi considerat astfel capitalul
necesar derulării ciclului de exploatare. Capitalul productiv se întâlneşte sub două forme:
1. capital real, numit şi capital tangibil, format din bunuri materiale;
2. capital uman, numit şi capital intelectual sau intangibil. În acest context, capitalul
nu trebuie să fie ceva palpabil. În situaţia în care firma consumă bani şi timp
pentru a dezvolta anumite abilităţi ale angajaţilor sau a le oferi şansa pregătirii şi
dezvoltării profesionale, aceasta efectuează o investiţie în capitalul uman, în
propriul său capital uman care va continua să existe şi să îi aducă beneficii
viitoare.
 Capitalurile lucrative sunt bogăţii care prin destinaţia pe care le-o dă proprietarul,
vânzându-le sau împrumutându-le, pot aduce un venit. De exemplu, o casă este un bun de
consum, dacă este utlizată ca locuinţă personală şi poate fi capital, dacă este închiriată şi
aduce venit proprietarului ei (venitul îl reprezintă chiria).

După modul de participare a proprietarilor la formarea capitalurilor, există: capital

subscris, capital vărsat capital nevărsat.

 Capitalul subscris reprezintă însumarea valorii acţiunilor pentru care fiecare deţinător de
capital a subscris atunci când a avut loc oferta (licitația).
 Capitalul vărsat este valoarea acţiunilor subscrise, transformate în lichiditate, prin
depunderea numerarului echivalent la casierie sau în contul firmei.
 Capitalul nevărsat reprezintă partea de acţiuni subscrise al căror preţ nu a fost vărsat în
contul firmei.