LUIGI

POPESCU

GESTIUNEA FINANCIARĂ A
FIRMEI
 CAPITOLUL 1
SFERA FINANŢELOR
ÎNTREPRINDERII

1.1. Întreprinderea şi ansamblul fluxurilor sale

Întreprinderea, ca entitate organizatorică cu triplu caracter:

tehnico-productiv, economic şi social, este locul de desfăşurare a
fenomenelor şi proceselor economice cu scopul de a produce bunuri
sau presta servicii solicitate de piaţă. Fiind dotată cu un potenţial
tehnico-productiv, care individualizează profilul său de activitate şi
un potenţial uman necesar derulării proceselor economice, între-
prinderea apare ca un complex de relaţii de natură internă, între
structurile organizatorice şi funcţionale proprii şi de natură externă,
cu mediul ambiant: furnizori, clienţi, bănci, organisme publice -
desfăşurate pentru atingerea obiectivului său.
Fenomenele şi procesele economice desfăşurate în între-
prindere sunt rezultatul unor acte conştiente care urmăresc,
îndeosebi, menţinerea şi, mai apoi, dezvoltarea pieţelor de desfacere,
respectiv a deciziilor privind dezvoltarea întreprinderii şi afectarea
resurselor, şi se concretizează în mărfuri, servicii şi bani care
penetrează spaţiul economic al acesteia. Deci, deciziile nasc
numeroase fluxuri care pot avea o substanţă materială reală
concretizată în bunuri şi servicii supuse schimbării juridice a
apartenenţei sau pot fi fluxuri monetare şi financiare apărute în
contrapartidă la fluxurile reale ori pentru constituirea capitalului
întreprinderii şi onorarea obligaţiilor faţă de stat.
Rezultă, deci, că fluxurile monetar-financiare ale întreprin-
derii, care constituie obiectul principal al implicaţiilor financiare ale
economiei întreprinderii pot fi:
fluxuri complementare fluxurilor reale (fluxuri induse sau
fluxuri de compensare);
fluxuri independente (fluxuri autonome).
Pentru realizarea obiectului său de activitate (produse, servi-
cii, comercializare) şi a scopului propus (obţinerea de profit), între-

2
prinderea realizează legături cu piaţa factorilor de producţie, piaţa
consumatorilor, piaţa capitalurilor şi cu statul ca autoritate publică.
Circuitele financiare apar într-o economie începând din
momentul în care un bun se impune a servi de monedă favorizând
formarea de economii pe termen lung susceptibile de a fi investite
fără a obliga, prin aceasta, agenţii care le realizează să se abţină de la
consum.
Circuitele financiare stau la baza dezvoltării oricărei
economii. Ele servesc pentru punerea la dispoziţia economiei a unei
cantităţi optime de monedă, necesară echilibrului real. În acelaşi
timp, ele au drept scop de a realiza o repartiţie optimă a cantităţii de
monedă între diferiţi agenţi economici, la o mai mare stabilitate
economică posibilă.
Eficienţa circuitelor financiare reprezintă una din condiţiile
creşterii economice. Ea depinde de costul de realizare a circuitelor,
de condiţiile în care pot interveni, de infuzia de capital pe care o
provoacă, precum şi de rolul său în realizarea echilibrului economic
real.
Pentru ca un circuit să fie eficient trebuie să răspundă unor
cerinţe:
- orice circuit trebuie să întrunească un număr de participanţi
plasaţi în aceleaşi condiţii:
- orice circuit trebuie să permită răspândirea largă a
informaţiilor asupra costului minim (transparenţă). Un circuit este
eficient dacă preţul la a cărei stabilire se situează totdeauna în
echilibru, reflectând astfel ansamblul informaţiilor cunoscute. Un
astfel de circuit eficient concură la minimizarea riscurilor făcând
inutilă apariţia operaţiunilor de arbitraj;
- orice circuit trebuie să permită unui participant potenţial de
a intra în circuit sau de a ieşi din circuit. Pentru aceasta este necesar
ca activele să fie uşor transmisibile, uşor lichide şi evaluabile
(deschiderea);
Schimburile între doi agenţi economici se efectuează pe bază
de monedă sau de înlocuitori ai acesteia. La fluxurile de bunuri reale
şi servicii spre întreprindere sau de la întreprindere, corespund
fluxuri monetar-financiare în contrapartidă sau induse. Aceste fluxuri
decalate în timp vor da naştere la "bunuri" sau "produse" financiare.
Totodată, întreprinderile, fără un schimb comercial prealabil, pot să
schimbe monedă în cursul unor operaţiuni specifice, numite
operaţiuni financiare.

3
 Utilaje şi echipamente

Fluxuri financiare complementare fl uxurilor reale

Plata pret utilaje şi echip. Produse, lucrari, servicii PIATA
PIATA CONSUMATORILOR
FACTORILOR (CLIENTII)
Materii prime si mat. consumab.
DE PRODUCTIE Incasare pret sau tarif AGENTI
ECONOMICI
FURNIZORI Plata pret materii prime şi mat. CONS UMATORI
FORTA DE INDIVIDUALI
MUNCA
Forta de muncă

Salariul

INTREPRINDEREA
Fluxuri financiare independente

PIATA Plati impozite, taxe şi

Formarea cap italulu i
CAPITALURILOR contributii
Intreprinderii
(autonome)

ACTIONARI
ALTE
INTREPRINDERI STAT
Plata div idende, rambursare
BANCI Subventii, scutiri de impo zite,
credite, plată dob`nzi
prime de export

Fig. 1.1. Schema fluxurilor monetar-financiare ale întreprinderii

 Proprietatea asupra firmei
Fig.1.2. Influenţa unor variabile
asupra relaţiilor de management*) Tipul firmei

Dimensiunea firmei Structura

organizatorică
Complexitatea producţiei

Caracteristici ale sistemului de management

Caracteristicile procesului tehnologic

Caracteristicile relaţiilor de management

Structura
Nivelul dotării tehnice organizatorică
Gradul de specializare şi de
cooperare în producţie
Sistemul
Dispersia teritorială a decizional
Variabile subdiviziunilor firmei
Continuitatea procesului de
producţie Sistemul
Caracteristicile materiilor prime metodologic de
şi materialelor management
Caracteristicile procesului de
aprovizionare
Caracteristicile procesului de
vânzare Alte elemente de
management
Gradul de automatizare al
tratării informaţiei
Potenţialul uman
*) Adaptat sursă: OVIDIU NICOLESCU & Parametrii organizării neformale
ION VERBONCU – MANAGEMENT; Concepţia managerilor asupra
Editura Edonomică, Bucureşti, 1995 managementului firmei
Legislaţia
8
 Înfiinţarea şi începerea activităţii întreprinderii este legată de
constituirea capitalului acesteia, respectiv de legăturile ei cu piaţa
financiară şi bancară. Prin emiterea de acţiuni, obligaţiuni şi
contractarea de credite bancare sau prin capitalizarea unei părţi din
rezultatele obţinute, operaţiuni financiare pure, întreprinderea îşi
constituie sau sporeşte capitalul total.
Deci, capitalul întreprinderii se formează prin fluxuri finan-
ciare autonome din acumulări financiare anterioare din afara
întreprinderii sau din întreprindere, fluxuri care îşi au originea în
operaţiuni independente de cele de producţie şi care conduc la
modificarea cantitativă sau a naturii diferitelor active financiare.
Aceste operaţiuni pot fi repartizate în trei categorii: de preţ,
de aport de capital şi de împrumut, cu consecinţe diferite.
Astfel, dacă întreprinderea hotărăşte să se împrumute sau
să-şi ramburseze datoriile, ea sporeşte, respectiv diminuează soldul
de active (disponibilităţi băneşti) şi îndatorarea. Deci, acest tip de
operaţiuni are o influenţă directă asupra cantităţii de active financiare
de care dispune. Dacă, însă, transformă o parte din portofoliul său de
active financiare (acţiuni deţinute la capitalul social al altor
societăţi comerciale în scopul efectuării unor operaţiuni speculative
pe piaţa financiară) în participaţiuni (active deţinute pe termen
îndelungat pentru controlul gestiunii altor societăţi comerciale şi
încasarea de dividende), această operaţiune modifică natura activelor
întreprinderii.
Fluxurile financiare autonome prin care se constituie capitalul
întreprinderii stau la baza fluxurilor monetar-financiare complemen-
tare fluxurilor reale.
Cea de-a doua categorie de fluxuri financiare autonome este
legată de obţinerea şi repartizare profitului întreprinderii. În acest
caz, în principal, relaţia se stabileşte între întreprindere şi stat pentru
plata obligaţiei privind impozitul pe profit şi a celorlalte forme ale
venitului net al statului cuprinse în preţ (alte impozite, contribuţii,
taxe de consumaţie), dar şi în încasarea unor subvenţii de la buget
sau beneficierea de unele înlesniri sau scutiri la plata obligaţiilor faţă
de stat.
Odată constituit, capitalul întreprinderii este utilizat prin
intermediul fluxurilor financiare induse. Astfel se creează, mai întâi,
legătura cu piaţa factorilor de producţie. Pe bază de contracte,
furnizorii livrează întreprinderii utilaje, echipamente, materii prime,
energie şi, în schimb, la anumite date, primesc contravaloarea
preţului sau tarifului acestora. Are loc, aşadar, o dualitate de fluxuri:
un flux real de produse şi servicii spre întreprindere şi un flux

8
monetar, financiar spre furnizori. Cele două fluxuri de naturi diferite
şi sens contrar se echilibrează valoric la nivelul preţului negociat.
De asemenea, întreprinderea angajează forţă de muncă,
aceasta, în schimbul muncii manuale sau intelectuale prestate,
primeşte salariul în bani. Se realizează dualitatea flux real - flux
financiar indus, de naturi diferite şi sens contrar, care se echilibrează
la nivelul salariului negociat.
În procesul de fabricaţie, după obţinerea produsului sau
prestarea serviciului, întreprinderea intră în relaţie cu piaţa
consumatorilor. În acest caz, fluxul real de produse sau servicii este
dinspre întreprindere spre clienţi, iar fluxul monetar-financiar
complementar, reprezentând preţul sau tariful negociat încasat, apare
de la clientelă spre întreprindere.
În cadrul fluxurilor duale, deşi fluxul real determină fluxul
monetar - financiar complementar, totuşi fluxurile financiare sunt cele
care, în final, determină mărimea fluxurilor reale, fapt ilustrat de rolul
activ al deciziei de finanţare în adoptarea deciziei de investiţii. În practică
există numeroase situaţii când fluxurile monetar-financiare preced pe cele
reale. Este cazul avansurilor acordate furnizorilor într-o anumită proporţie
din preţ pentru achiziţionarea de către aceştia de materii prime necesare
lansării în fabricaţie a produselor contractate cu clientul - creditor.
În realitate, pot exista şi fluxuri reale care să nu fie urmate de
fluxuri financiare induse. Este cazul donaţiilor, acte juridice rare, de
care beneficiază unii agenţi economici, în special instituţii şi
organizaţii cu caracter social.
În funcţie de modalitatea de plată compensatorie pentru fluxul
real primit, pot corespunde patru tipuri posibile de fluxuri monetar -
financiare în contrapartidă:
a) Contrapartida imediată şi directă în monedă
La fluxul real (q) corespunde un flux monetar (m) de sens
invers, contrapartida compensatorie şi directă având loc simultan cu
schimbul fizic. Este cazul vânzărilor sau cumpărărilor cu plată în
numerar.
q
A B

m
A B
b) Contrapartida imediată şi indirectă, în titluri de credit.
Schimbările în monedă la scadenţă

9
 În acest caz, pe lângă cele două părţi între care are loc fluxul
real, A şi B, apare şi a treia parte, C, în general un bancher, la care A
schimbă imediat contra monedă titlul de credit cu o anumită scadenţă
primit de la B, renunţând la dobânda convenită până la scadenţa
titlului (un cec sau alt efect de comerţ).
Dacă se notează cu "c", titlul de credit primit de A, fluxurile
financiare vor fi reprezentate astfel:
în momentul livrării bunului sau prestării serviciului:
q c c m
A B B A A C C A

la scadenţa titlului:
c m
C B B C
Se vor putea remarca două aspecte:
un singur flux real corespunde mai multor fluxuri finan-
ciare. Numărul acestor fluxuri este determinat de comportamentul lui
C, care la rândul lui poate să schimbe creanţa sa contra monedă la D,
ş.a.m.d.;
fluxurile financiare nu sunt niciodată de aceeaşi sumă,
diferenţa fiind determinată de rata dobânzii convenită în titluri de
credit şi durata până la scadenţă.
c) Contrapartida amânată şi indirectă în titluri de credit fără
piaţă
De această dată furnizorul bunului sau serviciului primeşte un
titlu de credit pe care însă nu-l poate valorifica înainte de scadenţă,
pentru că nu există piaţă. El trebuie să aştepte scadenţa pentru a primi
preţul produsului vândut, fluxurile financiare fiind reprezentate
astfel:
în momentul livrării bunului sau prestării serviciului:

q c
A B B A

la scadenţa titlului:
c m
A B B A
d) Contrapartida amânată şi indirectă în titluri de credit
schimbabile în monedă

10
 În acest caz, debitorul din actul de schimb comercial remite
furnizorului un titlu de credit recunoscut pe o anumită piaţă, dar
acesta nu-l schimbă imediat în monedă, ci la o dată până la scadenţă.
Fluxurile care iau naştere se reprezintă astfel :
în momentul livrării bunului sau prestării serviciului (t0):
q c
A B B A
în momentul în care beneficiarul titlului îl schimbă în monedă
înainte de scadenţă (t1):
c m
A C C A

la scadenţa titlului (t2):

c m
C B B C
Schimbarea ulterioară actului comercial se efectuează numai
cu condiţia ca beneficiarul titlului (A), să nu aibă nevoie de
disponibilităţi băneşti pentru activitatea sa de exploatare care să-l
facă să se împrumute, fiindcă, de obicei, costul împrumutului este
mai mare decât venitul financiar obţinut din păstrarea titlului de
credit. În definitiv, deci, tranzacţiile financiare legate de un flux real
au la bază raţionamente pur financiare care urmăresc creşterea
eficienţei activităţii financiare a întreprinderii.
Se poate concluziona că ansamblul fluxurilor realizate de
întreprindere sunt rezultatul relaţiilor de natură externă şi internă a
întreprinderii şi a operaţiilor presupuse de acestea, grupate pe cele
trei cicluri: ciclul operaţiunilor de investiţii, ciclul operaţiunilor de
exploatare şi ciclul operaţiunilor financiare. 1 Natura acestor fluxuri
este materială (reală) sau bănească. În cadrul fluxurilor băneşti, însă,
pot fi delimitate două categorii: fluxuri băneşti (monetare) pure şi
fluxuri financiare pornind de la criteriile generale de delimitare a
relaţiilor financiare de cele economice băneşti, în general. Astfel,
fluxurile în contrapartidă directă la fluxurile reale, ce presupun plata
imediată pot fi considerate fluxuri băneşti, ce conduc numai la
transformarea valorii printr-un act de cumpărare (B-M) sau printr-un
act de vânzare (M-B), (B=bani; M=marfă), deşi prin preţ se poate
antrena şi un transfer de produs intern brut ca urmare a abaterii
acestuia de la nivelul de echilibru. Fluxurile monetare ce presupun

1
Pentru o informare mai detaliată vezi Cristea H., Ştefănescu N., Gestiunea financiară a
întreprinderii, Ed. Mirton, Timişoara, 1996, pag. 16-24
11
plata amânată şi care dau naştere la "produse" sau "active" financiare,
precum şi fluxurile monetare determinate de formarea capitalului şi
relaţia cu bugetul statului sunt rezultatul unor operaţiuni de finanţare
şi de repartiţie şi, ca atare, sunt fluxuri financiare pure.
Evidenţiind marea masă a fluxurilor reale şi financiare anga-
jate de şi în întreprindere se poate concluziona că întreprinderea "se
situează în centrul proceselor economice" 2 , ca celulă de bază a
economiei şi că este "principala verigă în asigurarea unei circulaţii
monetare sănătoase" 3 mărind, prin calitatea şi preţul produselor şi
serviciilor realizate, viteza de circulaţie a masei monetare.
În lucrarea sa ,, Administration industrielle et generale , H.
Fayol, separă funcţiunea financiar - contabilă ca funcţiune distinctă a
întreprinderii. Această funcţiune s-a conturat odată cu formarea
întreprinderii de tip capitalist şi cu amplificarea efortului financiar
pentru dotarea aparatului de producţie4.
Înainte de anul 1950, rolul principal al funcţiunii financiare
era de a căuta şi de a obţine fonduri . După anul 1950, atenţia a fost
orientată spre utilizarea eficientă a fondurilor.
Funcţia financiară a întreprinderii poate fi definită ca
ansamblul activităţilor de asigurare şi repartizare şi utilizare raţională
a mijloacelor financiare necesare desfăşurării continue şi rentabile a
activităţii, precum şi de analiză şi control a rezultatelor obţinute.
Această funcţie asigură funcţionarea sistemului întreprinderii în
condiţii eficiente, controlând intrările şi ieşirile din sistem, precum şi
reglarea corespunzătoare a activităţii întreprinderii.
Se poate afirma că funcţiunea financiară are un puternic
caracter de sinteză, control şi corecţie.
Scopul funcţiunii financiare este de a apăra şi consolida
patrimoniul şi autonomia financiară a întreprinderii.
Funcţia financiară înseamnă adoptarea celor mai importante
decizii de către managementul firmei (de resurse, de investiţii, de
creditare, de repartizare a profitului). Funcţia financiară presupune şi
gestionarea fluxurilor financiare şi realizarea permanentă de fluxuri

2
Giurgiu, A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 1995,
pag.12.
3
Idem, pag.13.
4
P. Bran - Relaţiile financiar bancare ale societăţilor comerciale, Editor Tribuna
Economică, Bucureşti, 1994;
12
financiare cu mediul economic extern (atragerea de resurse, încasări
şi plăţi, emiterea de titluri financiare, impozite şi taxe).
Funcţiunea financiară are rolul de a asigura în mod curent şi
la cele mai mici costuri fondurile întreprinderii şi de a controla buna
utilizare a fondurilor precum şi rentabilitatea operaţiunilor cărora le
sunt afectate resursele financiare5.
Pentru îndeplinirea acestui rol, funcţiunea financiară trebuie
să realizeze, în condiţii de echilibru, trei acţiuni principale ale
întreprinderii: investiţiile, finanţarea lor, repartizarea profitului.
Este evident că deciziile în acest domeniu aparţin conducerii generale
a întreprinderii, dar modalităţile de execuţie revin întru totul
funcţiunii financiare pentru alegerea mijloacelor, pentru gestiunea
activelor şi pasivelor, pentru controlul realizării acestor decizii şi
pentru analiza consecinţelor lor6.
Funcţiunea financiară furnizează şi menţine resursele de
capital sau băneşti ale întreprinderii şi oferă conducerii ei un sistem
de indicatori financiari de urmărire şi control, care contribuie la
orientarea tuturor activităţilor din întreprindere.
Activităţile financiare din întreprindere pot fi clasificate
astfel:
- previziune şi prognoză financiară (elaborarea studiilor şi a
bugetelor de venituri şi cheltuieli pe termen scurt şi mediu);
- controlul financiar (organizarea şi exercitarea controlului
financiar preventiv şi a controlului gestionar de fond asupra
gospodăririi mijloacelor materiale şi băneşti);
- execuţia financiară (întocmirea documentelor necesare
constituirii şi creşterii capitalului social, calcularea şi repartizarea
profitului, fundamentarea preţurilor, finanţarea investiţiilor.);
- analiza financiară (elaborarea de studii şi analize cu privire
la potenţialul financiar al întreprinderii, la eficienţa utilizării
fondurilor financiare, la creşterea rentabilităţii şi a altor indicatori
financiari);

5
G. Vintilă - Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2000
6
I. Stancu- Gestiunea financiară a agenţilor economici; Editura Economică, Bucureşti, 1994

13
 - coordonarea financiară (activităţile prin care se
armonizează deciziile şi acţiunile personalului firmei şi ale
subsistemelor sale în cadrul strategiilor adoptate).
Totodată, funcţia financiară cuprinde activităţi care intră în
atribuţiile conducerii generale a întreprinderii (control, coordonare,
prognoză, analiză), ce implică luarea unor decizii cu conţinut
financiar, precum şi activităţi de execuţie (încasări, plăţi etc.).
Din cele prezentate, rezultă caracterul activ al funcţiei
financiare, existenţa în substanţa sa a unui volum mare de acţiuni de
analiză şi control.
Indiferent de dimensiune, întreprinderea trebuie să ia decizii
financiare.
Principiile financiare fundamentale sunt identice pentru toate
întreprinderile.
Pierre Conso afirma că ,, Funcţiunea financiară ocupă un loc,
în acelaşi timp esenţial şi ambiguu. Misiunea sa principală este de a
conduce poitica generală a firmei. De aceea directorul general nu
deleagă niciodată în întregime această funcţiune 7.
Însuşi managerul se schimbă, profilul său este axat prin
excelenţă pe marketing şi negociere, piaţa financiară ocupând o parte
din ce în ce mai mare din timpul de lucru al acestuia.
Funcţiunea financiară a înregistrat evoluţii semnificative, atât
în plan cantitativ cât şi în plan calitativ.
Managerului financiar îi revine sarcina de a depăşi statutul de
căutător de fonduri şi de a devini partener la conducerea efectivă a
activităţii economice din întreprinderea în care activează.
De asemenea, pentru atingerea scopurilor, managerii
compartimentelor financiare trebuie să fie preocupaţi în mare măsură
de alocarea eficientă a fondurilor între multitudinea de bunuri şi
strângerea de fonduri în termeni favorabili.

1.2. Conţinutul, funcţiile şi obiectivele

finanţelor întreprinderii
Reafirmând caracterul istoric al finanţelor, precizăm că evo-
luţia şi diversificarea lor a urmat cursul firesc al dezvoltării societăţii.
7
P. Conso- La gestion financiere de l`entreprise, Dunod, Paris
14
S-au delimitat tipuri de relaţii financiare distincte, care, în sens larg,
formează aşa numitele verigi ale sistemului financiar şi de credit,
aşa cum sunt cunoscute în literatura de specialitate românească:
 finanţele întreprinderilor;
 bugetul de stat;
 bugetul asigurărilor sociale de stat;
 asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
 relaţiile de credit.
În această prezentare, finanţele întreprinderii reprezintă
veriga primară a sistemului financiar întrucât, la nivelul întreprinderii
se derulează cea mai mare parte a relaţiilor financiare în general. Prin
intermediul întreprinderilor (înţelegând societăţi comerciale, bancare
şi de asigurări) se formează cea mai mare parte a veniturilor bugetare
şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi se derulează proporţia
covârşitoare a creditelor.
Într-o altă prezentare, "finanţele constau în 3 domenii
interdependente: (1) pieţele monetare şi de capital sau finanţele la
nivel macroeconomic, care operează cu concepte macroeconomice;
(2) investiţiile - se concentrează asupra deciziilor individuale sau ale
instituţiilor financiare (cum ar fi fondurile mutuale şi de pensii), de a
alege dintre diferite valori mobiliare din care să se formeze
portofoliul; (3) finanţele manageriale sau corporaţionale - care
implică managementul firmelor"8.
Dar, având în vedere scopul constituirii şi utilizării fondurilor
pentru satisfacerea unor nevoi generale ale societăţii sau în vederea
obţinerii şi repartizării de profit, finanţele, în general, cuprind 2
ramuri importante: finanţe publice şi finanţe private.
Finanţele publice vizează aspectul mezo şi macroeconomic,
sunt asociate cu statul, unităţile sale administrativ-teritoriale, alte
instituţii de drept public şi cuprind relaţiile economice băneşti
apărute în procesul repartizării PIB (produsului intern brut) prin care
se formează şi se utilizează resursele acestor entităţi în vederea
satisfacerii unor nevoi colective: acţiuni social-culturale (învăţământ,
sănătate, artă, cultură, sport), apărarea ordinii în statul de drept;
apărarea naţională; investiţii economice în ramuri de interes prioritar
pentru securitate şi populaţie.
Finanţele private vizează aspectul microeconomic şi sunt
asociate cu întreprinderile economice, băncile comerciale, societăţile
de asigurări şi alte forme juridice de drept comercial şi cuprind
relaţiile economice băneşti prin care se constituie şi se utilizează

8
Halpern, P., Weston, J.F., Brigham, E.F., Finanţe manageriale, Editura Economică,
Bucureşti, 1998, pag.3
15
capitalurile acestora în scopul creşterii valorii lor, obţinerii şi
repartizării de profit. Conţinutul finanţelor private este analizat pe 3
planuri:
practică financiară;
politică financiară;
teorie financiară.
Deşi aspectele de practică şi politică financiară datează de la
apariţie şi au urmat cursul devenirii întreprinderii moderne, teoria
financiară are o statutare relativ mai apropiată în timp, fapt ce a
condus la catalogarea finanţelor private ca finanţe moderne.
Clasificarea finanţelor în publice şi private se face în funcţie
de natura dreptului după care entităţile îşi conduc activităţile, public
sau comercial. Această delimitare este posibilă, în special, în ţările cu
economie de piaţă, în care coexistă proprietatea publică şi cea
privată, ambele având contribuţia lor în realizarea PIB.
În literatura de specialitate finanţele private sunt întâlnite sub
diverse titluri: "Finanţe", "Gestiunea financiară a întreprinderilor",
"Finanţele întreprinderii", "Finanţe de piaţă", "Teorie financiară",
"Funcţia financiară","Politica financiară a întreprinderii", "Analiză
şi diagnostic financiar", "Politica şi strategia financiară a
întreprinderii", "Decizii financiare pe termen lung", "Decizii finan-
ciare pe termen scurt", "Finanţe pe termen lung" etc., fiecare
titulatură acoperind mai mult sau mai puţin cam acelaşi domeniu.
În vocabularul anglo-saxon, o singură expresie "Finanţe"
desemnează în acelaşi timp fenomenele financiare şi doctrinele sau
teoriile ce explică fenomenele financiare din întreprindere. Totuşi,
conţinutul acestei expresii prezintă două nuanţări: în sens larg şi în
sens restrâns.
În sens larg, finanţele sunt definite ca alocări optimale de
resurse financiare limitate unor utilizări multiple, atât în societăţi
comerciale cât şi necomerciale, respectiv în entităţi având ca scop
realizarea de profit sau numai gestionarea de resurse pentru
satisfacerea unor servicii generale. Această accepţiune privilegiază
componenta decizie în sensul selectării dintre nevoi, respectiv
utilizări multiple, pe acelea care să asigure obiectivul strategic al
întreprinderilor, respectiv consolidarea pieţelor şi creşterea valorii
întreprinderilor. Atingerea obiectivului e condiţionată de optimiza-
rea acestei alocări. Deşi, nu rezultă în mod explicit, această con-
cepţie îşi propune să aibă în vedere riscul, ca o componentă a renta-
bilităţii aşteptate, întrucât alocarea resurselor urmăreşte realizarea
unor fluxuri viitoare cu grad probabil de realizare.
În sens restrâns, finanţele urmăresc alocarea optimă de
resurse financiare proceselor de producţie de bunuri şi servicii
16
economice în vederea maximizării întoarcerii de bani din vânzarea
lor pe piaţă. Ca atare, sub acest aspect, sunt surprinse numai finanţele
societăţilor comerciale, fiind înnobilate cu denumirea de "Finanţele
întreprinderilor". Ca şi în cazul accepţiunii în sens larg, în accepţi-
unea în sens restrâns finanţele întreprinderilor pun accentul pe
noţiunile de decizie şi risc. Astfel, conţinutul lor are în vedere, în
primul rând, sfera deciziilor pe termen lung: decizia de investiţii şi
cea de finanţare. Ambele vizează strategia întreprinderii: decizia de
finanţare prin selectarea surselor antrenează un anumit cost pentru
întreprindere şi un anumit gen de risc (financiar, de faliment); decizia
de investiţii determină profilul şi mărimea întreprinderii. Aceasta
determină mărimea veniturilor viitoare şi riscul de exploatare al
întreprinderii. În interdependenţă cu aceste decizii majore, în între-
prindere este adoptată decizia de dividend cu rol deosebit în imaginea
şi valoarea de piaţă a întreprinderii, pe de o parte, şi constituirea
surselor de autofinanţare, pe de altă parte.
În al doilea rând, domeniul finanţelor cuprinde sfera gestiunii
financiare pe termen scurt, referitoare la ciclul operaţiunilor de
exploatare, dimensionând prin acestea nevoia de fond de rulment şi
prin comparaţie cu fondul de rulment, respectiv excedentul capita-
lurilor permanente faţă de investiţia în active imobilizate, echilibrul
financiar al întreprinderii. Corelat cu acestea, este inclusă şi gesti-
unea trezoreriei şi gestiunea riscurilor de curs de schimb şi de
dobândă.
Urmare a avântului luat de dezvoltarea pieţelor financiare ca
şi de operabilitatea pe acestea a unor instrumente complexe menite să
asigure investitorul contra riscurilor financiare, între finanţele între-
prinderii şi finanţele de piaţă s-a creat o strânsă legătură, o parte din
tehnicile, instrumentele financiare proprii pieţei financiare făcând
obiectul de studiu şi al finanţelor întreprinderii. Este vorba de tehnica
de arbitraj proprie pieţei, care s-a folosit pentru prima dată de
economiştii americani Modigliani şi Miller în explicarea structurii
financiare a întreprinderii, de mecanismul opţiunilor, contractelor la
termen sau tehnicii swap ce fac şi obiectul teoriei financiare a
întreprinderii.
Cum deciziile financiare sunt aplicate prin operaţiuni cores-
punzătoare într-un cadru organizat, ele dau naştere la multitudinea de
fluxuri monetar-financiare care formează, în fapt, conţinutul "finan-
ţelor întreprinderii".
"Finanţele întreprinderii" pot fi definite, deci, ca "ramură a
ştiinţei economice care studiază ansamblul relaţiilor economice
băneşti prin care se constituie şi se utilizează capitalul întreprinderii

17
în vederea obţinerii şi repartizării rezultatului final, respectiv
profitului întreprinderii."9
Surprinderea conţinutului finanţelor întreprinderii se realizea-
ză prin prisma teoriei financiare şi cel al practicii şi politicii finan-
ciare a întreprinderii.
Sub aspectul teoriei financiare, ştiinţa finanţelor întreprin-
derii are ca scop emiterea principiilor şi legilor care determină şi
guvernează fenomenul financiar la nivel de întreprindere. Prin stu-
dierea practicii financiare şi interpretarea politicilor financiare
aplicate, ştiinţa financiară a elaborat modele şi tehnici noi menite să
asigure îndeplinirea obiectivului de bază al funcţiei financiare care a
cunoscut şi el modalităţi diferite de exprimare: maxi-mizarea
profitului şi, apoi, maximizarea valorii firmei.
Sub aspectul practicii şi politicii financiare, finanţele între-
prinderii privilegiază aspectul gestiunii financiare a întreprinderii, ce
va face obiectul prezentării noastre în subcapitolul următor.
Revenind la aspectul teoriei financiare a întreprinderii se
poate aprecia că au existat mai multe etape mari în dezvoltarea
acesteia:10
- studiul empiric al fenomenelor financiare din întreprindere,
etapă sesizată mai mult în SUA şi care cuprinde perioada de la
începutul sec. al XX-lea şi până la jumătatea acestuia, în care
prelevau aspectele juridice şi descriptive ale acestora. Cercetătorii
începutului acestei perioade erau preocupaţi de găsirea modalităţilor
de obţinere a capitalului, de sursele de capital care să satisfacă
nevoile în creştere determinate de avântul economic al activităţilor,
iar, mai apoi, în condiţiile manifestării marii crize economice din anii
30 de găsirea surselor de supravieţuire a întreprinderilor, de proble-
mele de lichidare şi faliment, de reorganizare prin fuziuni sau
scindări de întreprinderi.
- studiul deciziilor de investiţii - etapă poziţionată în anii 40
şi 50 în care pentru funcţia financiară obiectivul de bază era
maximizarea profitului întreprinderii. Această etapă conţine embrio-
nii teoriei financiare microeconomice, când în funcţie de obiectivul
stabilit au început să fie formulate ipoteze, să fie elaborate modele şi
să se verifice prin teste empirice explicaţiile propuse;

9
Opriţescu, M., Sichigea, N., Drăcea, M., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura
Dova, Craiova, 1996, pag.13
10
Pentru o documentare mai completă, vezi Halpern, P. şi colectiv, Op. cit., pag.3-4;
Stancu, I., Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 1996, pag.40-43 şi 167-187; Bran, P.,
Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag.50-63
18
 - aplicarea raţionamentelor ştiinţifice în studiul deciziilor de
finanţare a întreprinderii şi al pieţei financiare. Etapa se
caracterizează prin teoriile fundamentale succesive ale lui Modigliani
şi Miller în domeniul finanţelor întreprinderii în anii 1958, 1963 şi
1970 cu privire la efectul structurii financiare a întreprinderii
(raportul capitaluri împrumutate/capitaluri proprii) asupra valorii
întreprinderii, în condiţiile pieţei perfecte şi absenţei impozitării,
respectiv în condiţiile incidenţei impozitului şi, apoi, luării în
considerare a riscului de faliment. Rezultatele s-au contrazis de la un
raţionament la altul, de la neutralitatea structurii financiare faţă de
valoarea întreprinderii în condiţiile absenţei impozitării, la creşterea
valorii întreprinderii îndatorate faţă de cea neîndatorată în condiţiile
aplicării impozitării şi, din nou, la posibilitatea unei valori mai mici
la întreprinderea îndatorată decât la cele neîndatorată când costurile
falimentului depăşesc economia obţinută la plata dobânzii datorită
mecanismului de impozitare a profitului fiscal. De asemenea, în
domeniul finanţelor de piaţă este elaborată metoda normativă a lui
Markowitz (în 1952) cu privire la constituirea portofoliului de
investiţii diversificate pentru aplatizarea riscului prin compensarea
rentabilităţii superioare celei scontate la unele active faţă de
rentabilităţile inferioare la altele şi, ulterior, pornind de la această
metodă, elaborarea modelului de evaluare (echilibru) al activelor
financiare (Capital Asset Pricing Model - CAPM în engl. sau
MEDAF în franceză) elaborat prin cercetări separate de W. Sharpe şi
J. Lintner în 1964 şi 1965. Modelul comensurează, în condiţiile de
echilibru ale pieţei, prima de risc ce se adaugă rentabilităţii fără risc
pe piaţă (dobânda bonurilor de tezaur, dobânda la CEC - ca bancă cu
garanţie integrală a statului) pentru a stabili rentabilitatea unui activ
financiar pe piaţă. În 1976, S. Ross elaborează modelul de evaluare
prin arbitraj Arbitrage Pricing Theory (APT) care generalizează
CAPM-ul, stabilind rentabilitatea titlului ca funcţie liniară de mai
mulţi factori;
- reconsiderarea teoriilor neoclasice de finanţe ale
întreprinderii prin luarea în considerare a inflaţiei şi avântului pieţei
financiare, fenomene caracteristice anilor 80, în atingerea obiectivu-
lui funcţiei financiare de maximizare a valorii firmei. Pornind de la
realitatea întreprinderilor manageriale în care se face distincţie netă
între proprietar şi manager au fost puse bazele teoriei de agent de
către Jensen şi Meckling (în 1976), care prin dezvoltări ulterioare
realizează, pe de o parte, o conciliere a conflictelor dintre acţionari şi
manageri, prin sporirea îndatorării în finanţarea proiectelor de
investiţii în condiţiile în care valoarea investiţiilor managerilor
rămâne constantă, întrucât această sporire reduce cashflow-ul liber la
19
dispoziţia managerilor şi creşte riscul de faliment. Pe de altă parte,
realizează concilierea între acţionari şi obligatari în ceea ce priveşte
transferul de avere de la obligatari la acţionari în situaţia succesului
unor investiţii riscante dacă dobânda obligaţiunilor este mai mică
decât cea în funcţie de riscul real prin folosirea unor instrumente
hibride: obligaţiuni convertibile, obligaţiuni rambursabile în acţiuni,
obligaţiuni cu bonuri de subscripţie, prin care obligatarii să aibă
posibilitatea controlului politicii de dividend, respectiv, plăţile de
dividende să nu se realizeze din împrumuturi. Totodată, prin lansarea
noţiunii de costuri de tranzacţionare în 1988 de către Williamson
este abandonată noţiunea de structură optimală, alegerea mijloacelor
de finanţare fiind subordonată naturii activului ce trebuie finanţat.
Astfel, activele vandabile, care pot fi revândute fără pierdere pot fi
finanţate prin datorii, iar activele specifice să fie finanţate prin
capitaluri proprii. În această accepţiune, îndatorarea apare ca o cale
normală de finanţare, iar capitalurile proprii ca o soluţie în extremis.
Admiţând realitatea existenţei asimetriei informaţionale, în sensul că
managerii sunt mai informaţi decât acţionarii sau alţi investitori, în
1970 Akerlof, pe exemplul pieţei autoturismelor de ocazie, a pus
bazele teoriei semnalelor. În finanţe, managerii semnalizează
investitorilor mai puţin informaţi prin politica de îndatorare şi prin
distribuirea de dividende. Pornind de la modelul de arbitraj a lui
Ross, potrivit căruia managerii cunosc distribuţia rentabilităţii
titlurilor, informaţie necunoscută de investitori, Leland şi Pyle, în
1977, emit ideea că relevarea calităţii firmei este semnalată prin
proporţia capitalurilor proprii deţinute de manageri. Fiind cunoscută
aversiunea lor pentru risc, orice sporire a acestei părţi le reduce
satisfacţia şi cu cât proiectele de investiţii sunt mai bune cu atât
îndatorarea va fi mai mare. Deci, semnalul transmis este rata de
îndatorare ridicată care permite managerilor ca acţionari să beneficiu-
eze de un efect de levier pozitiv. Modelul matematic de semnalizare
care exprimă interacţiunea dintre decizia de investiţii şi de finanţare a
fost elaborat de Myers şi Majluf. Depăşind teoria neutralităţii politicii
de dividende asupra valorii firmei elaborată de Modigliani şi Miller,
mai mulţi autori au demonstrat efectul de semnalizare al dividen-
delor, în sensul că distribuirea constantă sau în creştere de dividende
conduce la creşterea cursului acţiunilor prin efectul sporirii cererii;
- recunoaşterea reversibilităţii în deciziile financiare prin
elaborarea teoriei opţiunilor, ce se referă, în special, la structura
financiară şi decizia de investiţii. În ceea ce priveşte structura
financiară şi opţiunile, capitalurile proprii ale întreprinderii pot fi
interpretate ca o opţiune de cumpărare asupra activelor întreprin-
derii. Acţionarii transferă proprietatea asupra activelor obligatarilor
20
în schimbul unei opţiuni de cumpărare la o anumită scadenţă,
păstrându-şi puterea de decizie. Dacă la scadenţă valoarea întreprin-
derii este inferioară sumei împrumuturilor obligatare, acţionarii
lichidează întreprinderea, iar în caz contrar, suprimă opţiunea ram-
bursând împrumutul obligatar, devenind proprietarii întreprinderii.
În ceea ce priveşte decizia de investiţii şi opţiunile, în special
investiţiile în cercetare-dezvoltare ce nasc oportunităţi de creştere
asociate cu investiţiile viitoare pe care le creează, atunci când
proiectul de investiţii poate fi uşor vândut în caz de evoluţie conjunc-
turală nefavorabilă, valoarea de vânzare este interpretată ca o opţiune
de vânzare.
Teoria opţiunilor a fost elaborată mai întâi de F. Black şi M.
Scholes prin aşa numitul model opţional în discontinuitate sau
opţiuni de tip european, în care opţiunea de cumpărare sau de
vânzare poate fi exercitată numai la scadenţa opţiunii şi apoi a fost
perfecţionată de J. Cox şi S. Ross prin modelul opţional în
continuitate sau opţiuni de tip american în care opţiunile pot fi
exercitate în orice moment din interval.
Din conţinutul şi definiţia finanţelor întreprinderii se desprind
şi funcţiile acestora, şi anume:
- funcţia de repartiţie - se manifestă cu ocazia formării
capitalului şi a fondurilor proprii ale întreprinderii, în primul rând, şi
în al doilea rând, cu ocazia stabilirii participării întreprinderii la
constituirea fondurilor comunităţii locale sau a bugetului central.
Prin intermediul acestei funcţii se realizează repartiţia unor
acumulări anterioare în procesul formării capitalului întreprinderii
sau se realizează repartizarea rezultatelor întreprinderii, pentru auto-
finanţare (formarea fondului surselor proprii de finanţare, fondul de
participare a salariaţilor la profit, de finanţare a unor activităţi sociale
etc.) sau pentru formarea fondurilor bugetare (locale şi central);
- funcţia de control - se manifestă în procesul utilizării
capitalului şi stabilirii obligaţiilor bugetare. Prin intermediul funcţiei
de control se urmăreşte eficienţa formării capitalului sub raportul
costului finanţării, precum şi eficienţa cheltuirii capitalului, cu înca-
drarea în prevederile bugetului de venituri şi cheltuieli şi asigurarea
integrităţii patrimoniului. Controlul se exercită sub toate formele
sale, preventiv, concomitent şi ulterior pentru a se preîntâmpina
cheltuielile neeconomicoase sau nelegale sau pentru a se recupera de
la cei vinovaţi de gestiune necorespunzătoare, daunele aduse
întreprinderii.
Văzând conţinutul şi funcţiile finanţelor întreprinderii, pentru
stabilirea locului funcţiei financiare a întreprinderii este necesară
precizarea obiectivelor acesteia.
21
 Numeroasele fluxuri şi relaţii care caracterizează întreprin-
derea modernă au determinat abordarea sistemică a acesteia, fiind
considerată ca sistem economico-social ce corespunde mai multor
subsisteme: de producţie, cercetare-dezvoltare, comercial, financiar,
al resurselor umane.
Privite ca subsisteme, funcţiile întreprinderii şi relaţiile dintre
ele reprezintă module de susţinere a structurii organizatorice şi de ar-
monizare a tuturor activităţilor pentru realizarea obiectivului acesteia.
Având în vedere multiplele responsabilităţi pe care le presupune
funcţionarea întreprinderii în economia de piaţă, în condiţiile unei
autonomii depline, are loc o diversificare şi îmbogăţire a conţinutului
funcţiilor, precum şi o mai bună individualizare a acestora.
Urmărind evoluţia logică a activităţilor dintr-o întreprindere,
se poate aprecia că aceasta îndeplineşte cinci funcţii de bază, care
reprezintă tot atâtea sectoare de management în cadrul manage-
mentului acesteia, astfel:
- funcţia de cercetare - dezvoltare vizează înnoirea tehno-
logică şi a gamei de produse şi servicii. Evoluţia progresului tehnic a
determinat, la întreprinderile mari cu obiect de activitate produse şi
servicii complexe, individualizarea în cadrul acestei funcţii a aceleia
de mentenanţă, care urmăreşte menţinerea în stare optimă de func-
ţionare a echipamentelor tot mai complexe cu care sunt dotate între-
prinderile. De asemenea, trecerea societăţii la epoca post - industrială
şi creşterea conştientizării oamenilor asupra efectelor nocive, dăună-
toare societăţii şi vieţii, ale unor activităţi poluante, au pus în faţa
întreprinderilor problema protecţiei şi conservării mediului încon-
jurător şi deci, individualizarea unei funcţii aparte;
- funcţia comercială cu importanţă hotărâtoare în economia
de piaţă urmăreşte lărgirea şi diversificarea pieţelor pentru produsele
şi serviciile întreprinderii. Prin elaborarea studiilor de marketing,
prin activităţile de promovare, ofertare şi reclamă, funcţia comercială
stă la baza fundamentării strategiei şi politicii de dezvoltare a
întreprinderii;
- funcţia de producţie integrează activităţile prin care are loc
transformarea stocurilor de valori materiale în produs finit, conform
prevederilor contractuale şi a cerinţelor înscrise în documentaţia de
execuţie şi în standardele de calitate;
- funcţia de personal (managementul resurselor umane)
concentrează activităţile prin care se asigură resursele umane
necesare din punct de vedere cantitativ, ca număr - şi calitativ, pe
meserii, niveluri de calificare şi profesii;

22
 - funcţia financiară presupune informarea corectă şi sistema-
tică privind potenţialul de producţie şi desfacere al întreprinderii şi a
modului de gestionare a resurselor întreprinderii.
Fără îndoială, scopul final al activităţii întreprinderii, preo-
cuparea primordială a managerilor acesteia este maximizarea valorii
întreprinderii şi, implicit, obţinerea unei rentabilităţi cât mai ridica-
te. Acesta este obiectivul principal al funcţiei financiare întrucât
întreprinderea este în cele din urmă o sumă de investiţii, iar investi-
torii pretind maximizarea valorii investiţiei.
Mult timp, funcţia financiară a avut ca sarcină de bază ţinerea
evidenţei cu scopul de a asigura "cea mai bună reglementare posibilă
a plăţii datoriilor contractate şi născute din activitatea de
producţie"11. Dar evoluţia întreprinderii de la unitate de producţie de
mărime mică cu acţionar, în general, individual, la unitate mare, de
formă socială cu acţionari diverşi care folosesc munca unor categorii
sociale diverse, a transformat şi funcţia financiară dintr-o simplă
tehnică derivată din contabilitate în, "finanţele întreprinderii", ramură
a ştiinţei economice care studiază ansamblul relaţiilor economice
băneşti prin care se constituie şi utilizează capitalul întreprin-
derii în vederea obţinerii şi repartizării rezultatului final,
respectiv profitului întreprinderii.
Aşa cum remarca Aldo Levy12, în Franţa, dar şi în celelalte
ţări occidentale funcţia financiară a întreprinderii a evoluat mult, în
special, în ultimul deceniu, datorită evoluţiei pieţei de capitaluri şi
"mondializării" producţiei. Astfel, managerul financiar îşi menţine
rolul său dublu în asigurarea finanţării fiecărei acţiuni, operaţiuni şi
în căutarea surselor de finanţare cele mai ieftine, dar orizontul său s-a
îmbogăţit prin multiplicarea posibilităţilor de opţiune pentru obţine-
rea resurselor. Pe lângă finanţatorii tradiţionali, bănci şi instituţii de
credit, a luat o deosebită amploare piaţa financiară, iar instrumentele
prin care se asigură capitalurile folosite de aceasta, s-au diversificat.
Piaţa capitalurilor, cândva monopolul băncilor centrale, a altor bănci
şi instituţii financiare autorizate s-a scindat în: piaţa interbancară
rezervată băncilor prin care se acoperă nevoile de lichidităţi ale
acestora şi o piaţă deschisă, piaţa financiară pe care sunt negociate
titluri de valoare şi prin care se formează cea mai mare parte a
capitalului întreprinderii. Mai mult, pe lângă instrumentele clasice ale
pieţei financiare, acţiuni şi obligaţiuni, se asistă la sfârşitul unei
standardizări şi apariţia unor instrumente hibride. De aceea, gestiunea

11
Roux, D., Analyse économique et géstion de l'entreprise, vol.II , Ed. Dunod, Paris, 1988,
pag.175
12
Levy, A., Managementul financiar, Economică, Paris, 1993, pag.5
23
resurselor financiare s-a modificat mai mult pentru operaţiunile de
finanţare şi de investiţii decât pentru operaţiunile specifice de
gestiune, determinate de modificarea conjuncturală a fluxurilor de
trezorerie decalate, care antrenează nevoia de fond de rulment, (de
finanţare a activităţii de exploatare, sau imediate), respectiv a
încasărilor din realizarea producţiei. Funcţia financiară, respectiv
managerul financiar trebuie deci să gireze într-un mediu turbulent,
incert, riscurile de capital, de dobândă şi ale cursurilor de schimb.
Multiplicarea ratelor de referinţă şi fluctuaţia lor, datorată mişcărilor
de pe pieţele internaţionale, au determinat întreprinderile să se
asigure contra riscurilor majore: riscurile de dobândă prin schim-
barea finanţărilor contractate la anumite dobânzi contra altora, la
dobânzi mai favorabile şi riscurile de curs de schimb prin prevederea
efectuării decontărilor amânate la cursul zilei decontării, sau folo-
sirea în decontările internaţionale de titluri negociabile în mai multe
valute, pentru a nu suporta şocul modificării drastice a cursului unei
singure valute.
În al doilea rând, tendinţa de mondializare a producţiei,
respectiv tendinţa întreprinderilor de a-şi fabrica producţia în ţări
străine, la cel mai mic cost, sau de a se finanţa pe piaţa internaţională
la cele mai mici cheltuieli, a creat noi sarcini pentru managerul
financiar. Întrucât rentabilitatea şi riscul evoluează în acelaşi sens,
este evident că riscul global pe un ansamblu de activităţi multi-
naţionale diversificate este inferior sumei riscurilor pentru fiecare din
activităţi luate separat şi de aceea are loc dezvoltarea de activităţi tot
mai complexe. Rentabilitatea pentru investiţiile internaţionale trebuie
să cuprindă o primă de risc specifică care să ia în considerare
următorii factori:
- stabilitatea sistemului politic şi deci şi legislativ al ţării în
care se realizează investiţia;
- dificultăţile inerente contextelor juridice diferite şi ale
controlului societăţilor străine;
- diferenţele de curs valutar între valuta ţării mamă, moneda
de tranzacţie şi a cea a ţării în care se investeşte.
De asemenea, în afara asocierilor internaţionale, tendinţa unor
mari întreprinderi de a-şi asigura controlul pe un anumit segment de
piaţă, determină realizarea de mari grupuri industriale, de holding-
uri, caz în care finanţele devin un factor de integrare. În acest caz, la
nivel de grup, funcţiei financiare îi revin următoarele sarcini pentru
desfăşurarea unei politici unitare:
- organizarea evidenţei contabile şi fiscale, conform aceleiaşi
metodologii, pentru a armoniza la eşalon de grup procedurile con-
tabile şi de control intern sau extern;
24
 - alocarea şi controlul folosirii resurselor financiare deoarece
reprezintă decizii strategice referitoare la dezvoltarea grupului.
Întrucât obiectivul de bază al funcţiei financiare este
maximizarea valorii întreprinderii, managerul financiar trebuie să
aibă în permanenţă o viziune a mărimii acesteia. Pe termen lung,
obiectivul întreprinderii este de a obţine o rentabilitate suficientă
pentru capitalurile investite de acţionari. Dacă se are ca obiectiv
creşterea, dezvoltarea, întreprinderea capătă poziţie pe piaţă în
momentul în care profiturile anuale obţinute îi permit şi distribuirea
îndestulătoare pentru acţionari, dar şi capitalizarea care să sporească
patrimoniul său mai rapid decât concurenţa. Finanţele evidenţiind o
evaluare permanentă a diferitelor sectoare, stau la originea politicii
de diversificare a întreprinderii, validând sau sancţionând un anumit
sau alt tip de activitate. Pe termen mediu, managerul financiar trebuie
să urmărească respectarea următoarelor cerinţe:
- asigurarea unui nivel rezonabil de îndatorare în funcţie de
specificul fiecărei întreprinderi;
- politica de distribuire a dividendelor să fie rezultatul unei
strategii continue şi coerente;
- în perioada de inflaţie, întreprinderea să-şi limiteze sever su-
ma lichidităţilor care costă scump datorită erodării monetare şi să-şi
sporească la maxim coeficientul de îndatorare, deoarece rambursarea
se face în monedă depreciată;
- să afecteze capacitatea de autofinanţare şi îndatorare sectoa-
relor de activitate în plină dezvoltare, în detrimentul sectoarelor deja
mature, care au atins optimul în ce priveşte capacitatea de producţie
şi nivelul de calitate;
- strategia financiară să aibă drept vector călăuzitor "profitul
net pe acţiune", susţinut printr-o politică corespunzătoare de distri-
buire de dividende, o politică chibzuită de îndatorare şi o politică de
capitalizare argumentată acţionarilor, indicator care să conducă la
creşterea prestigiului întreprinderii pe piaţă.
Subordonate obiectivului principal, maximizarea valorii
întreprinderii, funcţiei financiare îi revin şi alte obiective, şi anume:
- organizarea evidenţei contabil-financiare, care are drept
scop înregistrarea şi raportarea activelor, pasivelor, veniturilor şi
cheltuielilor întreprinderii. Acestea se finalizează în raportul finan-
ciar periodic, ce are drept scop comunicarea informaţiilor financiare
celor interesaţi, în special, acţionarilor întreprinderii, dar şi altor
persoane fizice şi juridice: furnizori şi beneficiari efectivi sau
potenţiali, prin publicarea oficială a bilanţului;
- organizarea evidenţei fiscale pentru impozitele pe care
trebuie să le plătească întreprinderea. Este foarte importantă stabili-
25
rea reală a bazei impozabile prin respectarea reglementărilor fiscale
şi preîntâmpinarea evaziunii fiscale, rol deosebit în această privinţă
având exactitatea datelor din evidenţa contabilă;
- asigurarea integrităţii patrimoniului întreprinderii prin
efectuarea periodică a inventarierii acestuia, ocazie cu care se
constată starea lui, diferenţele cantitative şi se urmăreşte recuperarea
contravalorii acestora de la cei vinovaţi. Aceasta presupune ţinerea
corespunzătoare a contabilităţii de gestiune, a registrelor financiar-
contabile şi a contabilităţii analitice pe feluri de valori materiale, pe
creanţe şi obligaţii faţă de clienţi, debitori şi respectiv faţă de
furnizori şi creditori. Legat de organizarea evidenţei contabil-
financiare şi de gestiune se poate vorbi şi de o contabilitate mana-
gerială care asigură fluxul de informaţii către managerii între-
prinderii, în principal, în ceea ce priveşte analiza evoluţiei, dinamicii
costului de producţie şi eficienţei economice;
- organizarea activităţii financiar-contabile prin întocmirea
unei scheme organizatorice a sistemului financiar-contabil care să
asigure culegerea, prelucrarea şi circulaţia informaţiilor financiar-
contabile în mod operativ şi cu cele mai mici costuri.
Din analiza obiectivelor ce sunt atribuite managementului
financiar, se poate constata rolul său deosebit în cadrul funcţiilor
întreprinderii şi mai ales în perfecţionarea activităţii financiare prin
alegerea celor mai potrivite metode de înregistrare a datelor, prin
perfecţionarea sistemului de indicatori economico-financiari care să
caracterizeze activitatea întreprinderii. Oportunitatea investiţiilor,
supravegherea indicatorilor de performanţă financiară, echilibrul
bugetar în caz de evenimente neprevăzute sunt atribuţii proprii
funcţiei financiare. Toate planurile de finanţare, bugetul de
venituri şi cheltuieli, bugetul de trezorerie sunt de resortul
managementului financiar.
Scopul managementului financiar este acela de a apăra un
acţionariat stabil, de a nu determina disensiuni sau pierderi de putere,
care prejudiciază mersul şi dezvoltarea întreprinderii prin stabilirea
unui raport adecvat între resursele împrumutate externe şi cele inter-
ne create sau aduse de acţionari, raport ce influenţează rentabilitatea
capitalurilor proprii, dividendele pe acţiuni şi implicit cursul
acţiunilor.
Prin gestionarea resurselor financiare, managerul financiar se
implică şi în gestiunea resurselor umane, contribuind la menţinerea
unui climat sănătos de muncă, la stabilitatea personalului şi, în
principal, a specialiştilor întreprinderii.

26
 1.3. Gestiunea financiară a întreprinderii
Realizarea obiectivului de bază al funcţiei financiare a
întreprinderii este determinată de "punerea în aplicare a unui sistem
de metode de gestiune financiară"13. Gestiunea financiară este un
mod de conducere şi organizare a activităţii întreprinderii care
urmăreşte gospodărirea judicioasă a resurselor de care dispune sau
sunt atrase în circuit în vederea obţinerii maximului de eficienţă din
activitatea desfăşurată.
Originea cuvântului gestiune provine de la franţuzescul
gestion sau latinescul gestio. Conform dicţionarului enciclopedic Le
Petit Larousse (1995) prin gestiune se înţeleg:
acţiunea sau maniera de a gera (a administra în contul, în
numele altora), administra sau conduce, de a organiza ceva;
perioada pe timpul căreia se gerează o afacere.
Din punct de vedere financiar, termenul gestiune desemnează
un sistem de reguli constând în a nu afecta bugetul unui an decât
operaţiunile materiale executate în cursul acelui an. Cuvântul
gestiune este înţeles în două sensuri.
Gestiunea în sens restrâns presupune studiul deciziilor
financiare care pot fi:
- pe termen lung: deciziile de investiţii, financiare şi de
dividend (politica financiară);
- pe termen scurt: decizii referitoare la gestiunea ciclului de
exploatare (gestiunea stocului, creanţelor, a datoriilor de exploatare),
gestiunea trezoreriei şi gestiunea riscurilor.
Deciziile financiare sunt completate cu expunerea metodelor
de diagnostic şi de analiză financiară care prin prisma evaluării
întreprinderii (stabilirea valorii de piaţă a întreprinderii) permit un
raţionament al eficienţei deciziilor din ambele categorii.
Gestiunea în sens larg cuprinde mai multe etape:
- informarea, recenzarea diferitelor obiective şi cunoaşterea
mijloacelor şi soluţiilor care pot fi luate pentru atingerea obiectivelor;
- decizia - alegerea unei soluţii în funcţie de obiectivele de
atins;
- punerea în aplicare a deciziilor - operaţiile întreprinse pentru
aplicarea deciziilor în cadrul organizatoric necesar pentru acţiune;
- controlul aplicării deciziilor - analiza rezultatelor obţinute
prin aplicarea deciziei care pot antrena revizuirea deciziei şi
adoptarea de noi decizii.

13
Stancu, I., Gestiunea financiară a agenţilor economici, Ed. Economică, Bucureşti, 1994,
pag.22
27
 Ca expresie operaţională a finanţelor întreprinderii, gestiunea
financiară cuprinde un ansamblu de decizii, operaţiuni şi modalităţi
de organizare a activităţii financiare în vederea procurării şi utilizării
capitalurilor în scopul obţinerii, repartizării şi utilizării rezultatului
final, respectiv profitului.
Gestiunea financiară presupune aplicarea în activitatea
întreprinderii a două criterii de bază:
- autonomia funcţională a întreprinderii, respectiv liber-tatea
în modul de procurare şi gestiune a capitalului total;
- eficienţa, respectiv obţinerea maximului de rezultate în
urma gospodăririi şi utilizării capitalului.
Gestiunea financiară cuprinde trei componente de bază:
deciziile financiare;
operaţiunile financiare;
cadrul organizatoric al activităţii financiare.
Prima componentă a gestiunii financiare o reprezintă deciziile
financiare. A gestiona înseamnă, în primul rând, a conduce. Iar
conducerea activităţii financiare se realizează prin intermediul
deciziilor financiare, definite ca acte conştiente prin care se
"hotărăsc anumite măsuri pentru soluţionarea unei probleme"14 sau
care "implică programarea evenimentelor viitoare"15. Din definiţie
rezultă că timpul este criteriul de bază în adoptarea deciziei în
concordanţă cu dimensiunea riscului. Deciziile financiare trebuie
privite în interacţiune cu aşteptările diferiţilor agenţi economici.
Deoarece întreprinderea este în concurenţă pe piaţa capitalurilor,
efectul deciziilor financiare trebuie să satisfacă înainte de toate
aşteptările ofertanţilor de fonduri, acţionari şi creditori financiari.
Aceste aşteptări sunt comensurate în termeni de rentabilitate şi risc,
noţiuni care reprezintă esenţa logicii deciziilor financiare. Totodată,
efectul deciziilor financiare trebuie să răspundă şi aşteptărilor
personalului întreprinderii, care pretinde în schimbul prestaţiei sale o
remunerare adecvată şi o stimulare în funcţie de rezultate.
I. După orizontul de timp la care se referă, deciziile
financiare pot fi grupate în:
- decizii strategice;
- decizii tactice.
Deciziile financiare strategice vizează un orizont de timp
mai îndepărtat şi sunt cele care prefigurează cadrul în care urmează
să se desfăşoare activitatea întreprinderii. Ele urmăresc întărirea

14
Bistriceanu, Gh. şi colectiv, Lexicon de finanţe-credit, contabilitate şi informatică
financiar-contabilă, vol.I, EDP, Bucureşti, 1981, pag.257
15
Giurgiu, A., Op. cit. , pag.16
28
poziţiei întreprinderii pe piaţă şi dezvoltarea întreprinderii. În mod
concret, deciziile financiare strategice vizează volumul investiţiilor
care se vor realiza, creşterea randamentului activelor, accelerarea
vitezei de rotaţie a activelor circulante, politica de preţuri a
întreprinderii etc.
Deciziile financiare tactice sunt decizii de corecţie, prin care
se urmăreşte ajustarea influenţelor conjuncturale, pentru a se urma
strategia fixată. În mod evident, ele sunt adoptate în cursul perioadei,
în funcţie de condiţiile noi care apar în procesul aprovizionării, de
producţie sau de desfacere.
II. După natura lor, deciziile financiare se grupează în:
- decizii de investiţii;
- decizii de finanţare.
Deciziile de investiţii sunt decizii de cheltuire a capitalului
care conduc la achiziţionarea sau construirea unui activ în vederea
obţinerii de fluxuri de lichidităţi viitoare. Investiţiile cresc valoarea
întreprinderii şi de aceea deciziile care stau la baza lor sunt decizii
strategice. De altfel, sporirea de valoare a întreprinderii denotă că
investiţia este rentabilă şi că rentabilitatea investiţiei este superioară
costului său de finanţare. În urma deciziei de investiţii se obţin două
componente ale patrimoniului întreprinderii:
- o componentă principală reprezentată de activele imo-
bilizate sub cele trei forme: imobilizări necorporale, corporale şi
financiare, care vor reprezenta zestrea întreprinderii pe o perioadă
relativ lungă de timp;
- o componentă complementară, accesorie, reprezentată de
activele circulante (stocuri, creanţe de exploatare, portofoliu de titluri
de valoare) necesare realizării ciclurilor operaţiunilor de exploatare şi
financiare. Deşi sunt caracterizate printr-o rotaţie rapidă, caracterul
lor de permanenţă la un anumit nivel prezintă importanţă în buna
funcţionare a mecanismului financiar al întreprinderii şi imobilizează
o parte destul de însemnată din capitalul întreprinderii. În afara
deciziilor de investire, în întreprindere, în anumite momente, pot fi
adoptate şi decizii de dezinvestire.
Deciziile de dezinvestire presupun hotărâri de vânzare a unei
părţi din activul întreprinderii constituită din imobilizări în special
corporale disponibile, care nu-şi mai găsesc întrebuinţare în
întreprindere. Logica care stă la baza deciziilor de dezinvestire este
aceeaşi ca şi la deciziile de investire, respectiv creşterea valorii
întreprinderii. Astfel, lichidităţile obţinute în urma deciziilor de
dezinvestire trebuie plasate mai rentabil, fie prin reinvestire în
întreprindere, fie prin investire în afară, astfel încât să sporească
bogăţia acţionarilor întreprinderii.

29
 Deciziile de finanţare vizează modul de finanţare a activului
întreprinderii, respectiv sursele de procurare a capitalurilor necesare.
În fond decizia de finanţare înglobează trei tipuri majore de decizii:
- alegerea structurii de finanţare, respectiv stabilirea rapor-
tului între capitalurile împrumutate şi cele proprii;
- politica de dividend, respectiv opţiunea pentru reinvestirea
rezultatului sau distribuirea sa;
- alegerea între finanţarea internă, respectiv autofinanţare şi
cea externă, din capitaluri provenite de la acţionari sau creditori
financiari. De aceea, deciziile de finanţare sunt tot decizii strategice,
deoarece influenţează în mod direct valoarea întreprinderii, şi,
implicit, eficienţa activităţii acesteia.
Între deciziile de investiţii şi cele de finanţare există o
intercondiţionare în sensul că opţiunea pentru investiţii determină
nivelul capitalurilor de finanţare şi necesitatea găsirii surselor de
acoperire, dar şi nivelul surselor de finanţare este hotărâtor în
adoptarea deciziei de investiţii. O gestiune financiară optimă presu-
pune o corelare a duratei de exigibilitate a sursei cu durata de
existenţă a activului procurat cu aceasta, pentru a nu determina
goluri de surse. Deciziile financiare la nivel microeconomic şi modul
lor de întrepătrundere pot fi reprezentate sub forma unui circuit
financiar16, aşa cum reiese din fig. 1.3.
DECIZIA DE DECIZIA DE
INVESTIŢII FINANŢARE

1.Finanţare CAPITALURI
ACTIVE PROPRII
2a.Investire
IMOBILIZATE Acţionari
Operaţiuni de
investiţii 4a.Autofinanţare
2b.Dezinvestire
CENTRU DE
DECIZII DATORII
FINANCIARE FINANCIARE
3.Flux de Manageri Creditori
NFRE trezorerie de financiari
Operaţiuni de exploatare
exploatare

4b. Fluxuri de
PORTOFOLIU repartitie: STRUCTURA
DE ACTIVE -dobanzi; FINANCIARĂ
-rambursuri;
-dividende

Notă: NFRE = nevoia de fond de rulment din exploatare

Fig. 1.3. Modelul circuitului financiar
Circuitul financiar pune în evidenţă fluxurile de lichidităţi ca
rezultantă a diverselor decizii financiare. Într-o primă fază, capitalul
constituit prin confruntarea pe piaţa financiară a cererii de capital cu
oferta deţinătorilor de disponibilităţi (acţionari, bănci, investitori
16
Charreaux, G., Gestion financière, Ed. Litec, Paris, 1996, pag.7
30
individuali), este investit în active imobilizate şi stocuri de active
circulante necesare realizării ciclului de exploatare. Din vânzarea
produselor sau serviciilor rezultă lichidităţi prin care se achită
obligaţiile faţă de aducătorii de capital. Ceea ce rămâne, ca şi,
eventual, sumele din operaţiile de dezinvestire, sunt reintegrate în noi
cicluri de operaţiuni de investiţii, de exploatare şi financiare, ceea ce
asigură continuitatea activităţii întreprinderii.
Cea de-a doua componentă a gestiunii financiare o reprezintă
operaţiunile financiare ca acţiuni concrete prin care se procură şi
utilizează capitalurile, în vederea obţinerii şi repartizării rezultatelor
finale. În mod concret, sunt operaţiuni financiare activităţile de
întocmire a contractului şi statutului de societate prin care se
constituie capitalul social, operaţiunile de întocmire a prospectelor de
emisiune pentru acţiuni şi obligaţiuni, prin care se sporeşte capitalul,
încheierea contractelor de credite, operaţiunile de primire şi de
vărsăminte de lichidităţi. Totodată, sunt considerate operaţiuni finan-
ciare cele legate de stabilirea amortizării activelor imobilizate, de
dimensionare a necesarului de active circulante si operaţiunile de
trezorerie menite să asigure solvabilitatea şi capacitatea de plată a
întreprinderii. Operaţiuni financiare specifice sunt de asemenea cele
de prognozare a profitului, de stabilire a profitului impozabil, de
onorare a obligaţiilor faţă de bugete si creditori şi de repartizare a
profitului net. Determinarea costului capitalului şi alegerea unei
structuri financiare optime sunt operaţiuni financiare calitative care
contribuie la creşterea eficienţei activităţii financiare.
Adoptarea deciziilor financiare şi efectuarea operaţiunilor
financiare pentru aplicarea deciziilor se pot realiza numai într-un
cadru organizatoric adecvat exercitării funcţiei financiare a între-
prinderii, ce reprezintă a treia componentă a gestiunii financiare.
Modul de organizare a activităţilor financiare a cunoscut şi
cunoaşte forme instituţionale diferite, în funcţie de mărimea între-
prinderii, de complexitatea activităţii financiare şi de perioada de
dezvoltare pe care o traversează societatea.
În întreprinderile mici, de cele mai multe ori, nu există o
diferenţiere netă a funcţiei financiare, atribuţiile ei fiind exercitate,
în multe cazuri, chiar de proprietar.
În întreprinderile medii şi mari, dar, mai ales, la cele cotate la
bursă, funcţia financiară este clar diferenţiată, fiind numit un res-
ponsabil specializat. La acestea, activităţile financiare, pot fi organi-
zate sub forma compartimentelor, birourilor, serviciilor sau direc-
ţiilor financiare pe grupe de operaţii omogene:
- operaţiuni de previziune financiară;
- operaţiuni de decontări cu şi fără numerar;
- operaţiuni de urmărire a costurilor şi a evoluţiei preţurilor;
31
 - operaţiuni de analiză financiară şi fiscalitate;
- operaţiuni de control financiar intern şi de control de
gestiune.
Un mod ipotetic de organizare a activităţilor financiare
dintr-o întreprindere mare ar putea fi reprezentat astfel (fig.1.4 ):
În întreprinderile occidentale pot exista trei tipuri de
organizare, în care direcţia financiară să ocupe:
un loc subordonat; aceasta este dependentă de direcţia
administrativă care înglobează o gamă largă de activităţi: juridice,
fiscale, de contabilitate, control de gestiune, gestiune financiară,
sociale etc.;
un loc mediu; aceasta are acelaşi rang (ocupă acelaşi nivel
ierarhic) cu alte direcţii: de producţie, de marketing, resurse umane,
administrativă;
un loc superior; aceasta este subordonată numai
directorului general, dar supervizează celelalte direcţii menţionate
anterior.
Direcţia
financiară

Compartimente Compartimente Compartimente

funcţionale operaţionale de control

Deconturi Control
fără numerar financiar
Planificare
financiară preventiv
Casierie
Control de
gestiune
Finanţare Salarii şi alte (financiar
Remuneraţii intern)
Fiscalitate
Preţuri, analize şi
Situaţii financiare
Urmărire costuri

Fig.1.4. Organizarea activităţilor financiare dintr-o

întreprindere mare
Acest ultim mod de organizare adevereşte rolul crescând al
managerului financiar în cadrul echipei manageriale, pentru că

32
"practic, toate deciziile au implicaţii financiare"17, iar "inginerul şi
expertul în producţie au devenit mai puţin importanţi în echipa
managerială, comparativ cu executivul financiar şi juristul."18
De aceea, "aceasta ar trebui să facă din orice student o
persoană interesată de finanţe, indiferent de domeniul ulterior de
activitate pe care şi-l va alege."19
Realizarea unei gestiuni financiare de întreprindere optimă,
adică obţinerea maximului de rezultate în urma alocării şi gospo-
dăririi capitalului şi celorlalte categorii de resurse presupune respec-
tarea următoarelor reguli de bază:
1) selectarea şi desfăşurarea de activităţi sau realizarea de
produse din gama de fabricaţie numai dacă prezintă rentabilitate;
2) dezvoltarea şi diversificarea întreprinderii prin investiţii
noi, atâta timp cât rentabilitatea sperată pentru acestea este superioară
costului capitalului utilizat pentru finanţare; se are în vedere că
randamentul marginal al investiţiilor înregistrează tendinţă de
scădere, iar costul capitalului creşte pe măsura sporirii nevoii de
resurse pentru finanţarea unor investiţii însemnate (costul capita-
lurilor proprii prin pretinderea de către acţionari a unei rentabilităţi ce
înglobează o cotă de risc în creştere pe măsura investirii, iar costul
capitalului împrumutat datorită cererii de capital în creştere);
3) scadenţa sursei de finanţare să fie superioară sau cel puţin
egală cu durata de existenţă a activului creat pe seama acesteia; în
acest fel, se asigură solvabilitatea şi lichiditatea întreprinderii,
evitându-se falimentul;
4) întreprinderea să urmărească creşterea gradului de înda-
torare atâta timp cât rentabilitatea capitalului investit sau rentabi-
litatea economică (Re) este mai mare decât rata costului capitalului
împrumutat (rd), întrucât sporeşte averea acţionarilor (efectul de
levier financiar al îndatorării) ilustrat astfel:
Notăm:
A = activul economic sau capitalul investit; A=C+D;
C = capitaluri proprii;
D = capitaluri împrumutate;
Rf = rentabilitate financiară;
d = rata nominală a dobânzii aferentă capitalurilor împru-
mutate;
Dobânda plătită băncii = dxD;

17
Halpern, P., şi colab., Op.cit., pag.5
18
Idem
19
Idem
33
 rd = d(1-T), întrucât dobânda este deductibilă în calculul
profitului impozabil şi creează o economie de impozit,
respectiv dxT;
PNE = profitul net din exploatare;
T = cota de impozit pe profit.
Relaţia de calcul a rentabilităţii economice, în funcţie de
profitul net al exploatării este:
PNE
Re =
A
PN RNE Dobanda neta R e A rd D
Rf= = = =
C C C
R e (C D) rd D D
= R e ( R e rd )
C C
în care:
D
(R e rd ) = efectul de levier financiar;
C
D
= levierul îndatorării.
C
1.4. Capitalul întreprinderii
1.4.1. Structura capitalului întreprinderii
Una din laturile gestiunii financiare este procurarea şi
utilizarea capitalului întreprinderii în vederea realizării obiectului de
activitate şi a obţinerii de rezultate finale favorabile. Capitalul
întreprinderii se constituie din diverse surse şi se utilizează conform
unei raţionalităţi proprii, aspecte care influenţează eficienţa generală
şi, deci, diferenţierea întreprinderilor cu acelaşi profil de activitate şi
cu un nivel asemănător al capitalului avansat în circuitul economic.
De aceea, structura financiară, costul mediu al capitalului utilizat şi
modul de gospodărire în funcţionarea mecanismului financiar al
întreprinderii, prezintă o importanţă deosebită pentru aceasta.
Capitalul întreprinderii, după natura lui se împarte în: capital real şi
capital fictiv.
Capitalul real este cel care îşi găseşte reflectarea în bilanţul
întreprinderii, materializat după sursele de provenienţă în pasiv sau
după modalităţi de folosinţă în activ.
Capitalul fictiv sau financiar este determinat de capitalul
real ca urmare a modului de circulaţie al instrumentelor prin care se
34
constituie (acţiuni, obligaţiuni) sau instrumentelor prin care este
utilizat (titluri de credit sau efecte comerciale: cambii, bilete la ordin,
cec-uri, etc.). Prin modul de negociere a acestor instrumente pe piaţa
capitalurilor se înregistrează fie un câştig de capital determinat de
diferenţa între cursul de vânzare şi cel de cumpărare în cazul
acţiunilor sau obligaţiunilor ca titluri de reflectare a capitalului real
(capital social sau credite pe termen mediu şi lung), fie o stingere
succesivă de obligaţii determinată de un act comercial iniţial, caz în
care se comportă ca şi capitalul lichid în cazul efectelor comerciale
andosate pe piaţă. Schematic, capitalul real al întreprinderii este
reflectat în bilanţ ca în fig.1.5.
Astfel, capitalul total, în pasiv, după sursele de constituire,
prezintă următoarea structură:
a) Capitalul social constituit la înfiinţarea întreprinderii şi
sporit pe parcurs, reflectat într-un anumit număr de acţiuni,
reprezintă, în general, partea preponderentă din capitalul întreprin-
derii. Capitalul social poate fi subscris prin aportul în bani şi în
natură al asociaţilor şi rămâne în permanenţă proprietatea acţiona-
rilor. Este sursa de capital cu exigibilitatea cea mai îndepărtată,
practic nedefinită, până la lichidarea întreprinderii, caz în care
acţionarii sunt "îndestulaţi după ceilalţi creditori"20;
ACTIV PASIV
I. Imobilizări 1.1. I. II. III.
Active necorporale Capital social
imobi- Imobilizări
lizate corporale Capitaluri
Imobilizări 1.2. proprii
financiare Rezerve, Capitaluri
II. Stocuri rezultate, perma-
Active fonduri proprii nente
circu- Creanţe şi valori 2.1. Capitaluri
lante realizabile în ter- Credite pe termen mediu totale
men scurt şi lung
Disponibilităţi 3.1.
băneşti Credite şi datorii pe termen scurt

Fig.1.5. Structura bilanţieră a capitalului întreprinderii

b) Rezerve, rezultate, fonduri proprii constituie o componen-
tă complexă a capitalului întreprinderii care cuprinde mai multe
elemente.

20
Pătulea, V., Patrimoniul societăţilor comerciale. Răspunderea juridică, Editura Continent
XXI, Bucureşti, 1995, pag.17
35
 În primul rând, sunt incluse rezervele create în întreprindere
şi care pot fi de trei feluri: legale, statutare şi alte rezerve.
Rezervele legale sau fondul de rezervă se constituie prin
prelevarea în fiecare an din profitul înainte de impozitare a unei cote
de 5% până când acesta atinge 20% (minimum a cincea parte) din
capitalul social (art.178 aliniatul 1 din Legea nr.31/1990 republicată).
În mod normal, fondul de rezervă nu are o destinaţie specificată, dar
el poate fi utilizat pentru acoperirea unor pierderi pentru care nu s-au
constituit alte rezerve, cu obligaţia reîntregirii lui. În fondul de
rezervă pot fi încorporate chiar şi peste limita legală, diferenţele din
vânzarea acţiunilor la un curs mai mare decât valoarea nominală
după acoperirea cheltuielilor cu emisiunea.
Rezervele statutare se constituie anual conform hotărârii
generale ordinare din profitul net în cotele şi limitele prevăzute în
statut pentru destinaţii exprese. Ele sunt folosite pentru acoperirea
pierderilor sau pentru majorarea capitalului social. Întreprinderile îşi
pot constitui şi alte rezerve pe seama profitului net care pot căpăta
destinaţiile hotărâte de adunarea generală.
De asemenea, întreprinderile îşi constituie în timpul anului
provizioane reglementate pentru majorarea preţurilor aferente
stocurilor, sau modificări ale cursului de schimb, care până la
consumare, la ivirea riscului previzionat, constituie capital pentru
întreprindere sau în caz de neconsumare la sfârşitul anului se
transformă în venituri, deci fiind capital până în acest moment.
În al doilea rând, un alt element al acestei componente îl
reprezintă profitul nerepartizat la sfârşitul anului, a cărui repartizare
a fost amânată de adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor.
În al treilea rând, tot din această grupă, un element important
al capitalului întreprinderii îl reprezintă fondurile speciale constituite
în timpul anului şi la sfârşitul anului din profitul net: fondul surselor
proprii de finanţare, fondul de participare la profit, fondul de
protecţia muncii, etc. Toate fondurile speciale, până la consumare pe
destinaţia prevăzută, constituie, în mod firesc, capital pentru
întreprindere.
Prin însumarea capitalului social cu grupa rezervelor,
rezultatelor, fondurilor proprii, se formează capitalurile proprii ale
întreprinderii;
c) Creditele pe termen mediu şi lung sunt angajate de
întreprindere pentru completarea nevoii globale de finantare sub
forma creditelor bancare sau creditului obligatar, prin emisiunea de
obligaţiuni. Recurgerea la credite pe termen mediu şi lung se face în
special pentru finanţarea nevoilor permanente ale întreprinderii. Fiind
la dispoziţia întreprinderii un timp mai îndelungat, împreună cu
36
capitalurile proprii, formează capitalurile permanente ale
întreprinderii;
d) Creditele şi datoriile pe termen scurt reprezintă o
componentă dinamică a capitalului total al întreprinderii, deter-
minată de nevoi temporare de finanţare, solicitate de ciclul
operaţiunilor de exploatare sau financiare, sau ca urmare a politicii
de credit comercial acordat clienţilor.
Ele se reflectă, în special, în datorii faţă de furnizori şi a
creditului bancar pe termen scurt, sau a creditului obţinut prin
emisiunea bonurilor de casă sau de trezorerie cu scadenţă de până la
un an. Împreună cu capitalul permanent formează capitalurile totale
ale întreprinderii.
Stabilirea unei structuri de finanţare optime, adică a unui
raport corespunzător între capitalurile împrumutate şi cele proprii,
reprezintă o problemă de gestiune financiară cu implicaţii directe în
mărimea eficienţei şi a controlului întreprinderii.
În activ, după modul de folosinţă, adică după durata de
imobilizare a capitalurilor constituite din diverse surse, capitalul total
al întreprinderii se materializează în două mari categorii de active, şi
anume:
a) Activele imobilizate reprezintă plasamente de capital pe termen
îndelungat, mai mare de un an, concretizate în imobilizări
necorporale, corporale şi financiare. Ele mai sunt cunoscute şi sub
denumirea de utilizări durabile, corespunzând în general resurselor
stabile, adică capitalurilor permanente ale întreprinderii. Fiind
plasamente pe termen îndelungat, ele participă la mai multe cicluri de
exploatare şi ca regulă generală îşi transferă o parte din valoarea lor
asupra utilităţilor create în întreprindere (produse, servicii, lucrări)
în mod treptat pe durata lor de serviciu, prin procesul de amor-
tizare. În active imobilizate sunt cuprinse însă şi elemente care nu se
supun procesului de amortizare, datorită faptului că prin natura lor nu
se uzează, adică nu-şi pierd valoarea de întrebuinţare: fondul
comercial ca imobilizare necorporală care nu figurează în cadrul
celorlalte elemente de patrimoniu, dar care concură la menţinerea sau
la dezvoltarea potenţialului întreprinderii (clientelă, vad comercial,
debuşee, reputaţia), terenurile în cadrul imobilizărilor corporale şi
toate imobilizările financiare (titluri de participare la capitalul altor
întreprinderi, titlurile imobilizate ale activităţii de portofoliu,
creanţele imobilizate legate de participaţiuni). În cadrul activelor
imobilizate amortizabile se cuprind imobilizările necorporale (cheltu-
ielile de constituire şi înmatriculare a întreprinderii, cheltuielile de
cercetare - dezvoltare, concesiuni, brevete, licenţe de fabricaţie,
programe informatice) şi imobilizările corporale concretizate în
37
mijloace fixe (construcţii, echipamente tehnologice; aparate şi insta-
laţii de măsură, control şi reglare; mijloace de transport, animale şi
plantaţii; aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor
umane şi materiale şi alte active corporale).
b) Activele circulante reprezintă plasamente de capital pe termen
scurt, mai mic de un an, în elemente necesare desfăşurării
neîntrerupte a procesului de fabricaţie sau comercializare al
întreprinderii.
Durata plasamentului se limitează la un ciclu economic,
capitalurile avansate fiind recuperate prin vânzarea şi încasarea
producţiei şi reintroduse într-un nou ciclu economic. În cadrul
activelor circulante se disting trei subgrupe în funcţie de gradul de
lichiditate, respectiv rapiditatea cu care se transformă în
disponibilităţi băneşti:
- stocuri de active circulante care cuprind imobilizările de
capitaluri în stocuri de materii prime şi materiale consumabile,
producţie în curs de execuţie (neterminată), produse finite, mărfuri,
etc., cu durată de imobilizare determinată de specificul proceselor de
aprovizionare, producţie, desfacere;
- creanţe, titluri de plasament şi valori de încasat (efecte
comerciale), în care se cuprind creanţele faţă de clienţi, debitori,
acţiunile şi obligaţiunile cumpărate în vederea speculării şi câş-
tigului la bursă, precum şi titlurile de credit (cambii, bilete la ordin,
cecuri), deţinute în vederea încasării la termen; toate aceste elemente
sunt rapid transformabile în monedă;
- disponibilităţi băneşti în conturi la bănci şi în casierie, care
prezintă chiar forma lichidă a activelor circulante. În urma încasărilor
realizate din vânzarea producţiei, din activităţi financiare sau excep-
ţionale şi a onorării obligaţiilor faţă de furnizori, creditori, bugete,
salariaţi, întreprinderea trebuie să deţină un minim de disponibilităţi
băneşti, minim de trezorerie, în orice moment, pentru a face faţă
plăţilor urgente şi neprevăzute sau a interveni la bursele de valori şi
mărfuri în vederea realizării unor plasamente rentabile sau consti-
tuirii unor stocuri de materii prime şi mărfuri în cazul modificărilor
previzibile de preţuri.
Prezentarea structurii bilanţiere a capitalului total, după
sursele de provenienţă, în pasiv şi după modul de utilizare, în activ,
are drept criterii pe cel al exigibilităţii şi respectiv al lichidităţii.
Potrivit criteriului exigibilităţii, al scadenţelor, în pasiv capi-
talul total este evidenţiat începând cu elementul cel mai greu exigibil,
cu durata de scadenţă cea mai îndepărtată, capitalul social şi rezer-
vele legale, apoi creditele pe termen mediu şi lung cu o scadenţă

38
relativ îndepărtată şi continuă, cu creditele şi datoriile pe termen
scurt care au o scadenţă relativ apropiată.
În mod analog, în activ, plasamentele încep cu elementele
durabile, cu durata de folosinţă relativ mare şi lichiditate scăzută,
activele imobilizate se continuă cu stocurile de active circulante cu
durată de imobilizare relativ mică şi lichiditate relativ crescută şi se
încheie cu valorile realizabile în termen scurt cu lichiditate crescută
(creanţe, titluri de plasament, efecte comerciale) şi disponibilităţile
băneşti ca formă a lichidităţii.
Având în vedere una din regulile de bază ale gestiunii
financiare, şi anume necesitatea ca durata de exigibilitate a resurselor
să fie mai mare sau cel puţin egală cu durata de existenţă a activelor
procurate din aceste surse, este evident ca activele durabile să fie
acoperite cu resurse stabile; adică din capitalurile permanente se
finanţează mai întâi activele imobilizate. Dar şi o parte a activelor
circulante, deşi au o existenţă mult mai scurtă în întreprindere
datorită rotaţiei accelerate în cadrul succesiunii ciclurilor economice,
capătă un caracter de permanenţă datorită asigurării continuităţii
activităţii productive sau comerciale a întreprinderii. Este vorba de
un nivel determinat al stocurilor de materii prime, producţia neter-
minată, produse finite, mărfuri, al creanţelor faţă de clienţi sau chiar
al unor decontări cu bugetul de stat de recuperat (T.V.A. deductibilă)
care se găseşte cel puţin la un nivel minim pe toată durata anului în
întreprindere. Este normal ca şi această parte a activităţii întreprin-
derii să fie finanţată din capitaluri permanente.
Diferenţa de capitaluri permanente rămase după acoperirea
activelor imobilizate, destinată finanţării activelor circulante cu
caracter de permanenţă, este cunoscută în literatura economică sub
denumirea de fond de rulment net. El se determină astfel:
FRN = Cp - Ain
în care:
FRN = fond de rulment net;
Cp = capitaluri permanente;
Ain = active imobilizate nete (la valoarea contabilă netă
rămasă după deducerea amortizării).
Fondul de rulment net reprezintă, deci, o modalitate de
exprimare a unei părţi a capitalurilor permanente şi un instrument
sugestiv al analizei financiare care prin comparare cu nevoia de
active circulante oferă indicii asupra echilibrului financiar al
întreprinderii.

39
 1.4.1.1 Ratele structurii financiare
Pe lângă efectul de levier, managerii financiari folosesc şi
diferite rate care au limite normale stabilite, iar dacă ratele calculate se
încadrează în aceste limite înseamnă că îndatorarea are efecte pozitive
pentru întreprindere.1
Aceste rate sunt:
Datorii totale
1 CIG 2/3
Pasiv total

Datorii totale
1' 2
Capital propriu
unde: CIG – capacitatea de îndatorare globală.
Datorii la termen
2 CIT 1/ 2
Capital permanent

2' Datorii la termen

1
Capital propriu

unde: CIT – coeficientul îndatorării la termen.

Se mai calculează:2
Rata îndatorării globale – în cazuri normale are valori
subunitare.
Total datorii
RIG
Capitaluri proprii

Rata autonomiei financiare – arată raportul dintre datoriile

pe termen lung şi mediu şi capitalurile proprii.

Datorii 1 an
RAF
Capitaluri proprii

Complementar se mai pot folosi:

Gradul de autofinanţare brută – arată cât din valoarea
investiţiilor este acoperită din resurse interne (profit net +
amortizare).
Autofinantarea bruta CAF
GAB
Investitii Investitii

Gradul de autofinanţare netă – arată cât din valoarea

investiţiilor este acoperită cu fonduri proprii.
40
 Rata investiţiilor – exprimă direcţia întreprinderii de a
investi, apreciind dezvoltarea întreprinderii ca urmare a politicii de
investiţii.
Autofinantarea neta
GAN
Investitii

Investitii
RI
Valoare adaugata
Rata de reţinere a resurselor proprii – exprimă înclinaţia
spre economisire a întreprinderii, respectiv spre capitalizare în raport
cu valoarea nou creată.

Autofinantarea bruta
RRRP
Valoare adaugata

1.4.2. Modalităţi de formare a capitalului

Decizia de finanţare, care stă la baza formării capitalului
întreprinderii, poate fi realizată prin două modalităţi: finanţare
internă si finanţare externă, conform următoarei scheme:
Dacă se are în vedere structura capitalului prezentată în
subcapitolul anterior, capitaluri proprii si împrumutate, există două
căi de procurare a acestuia: crearea capitalurilor proprii şi
îndatorarea.
1.4.2.1. Crearea capitalurilor proprii
Prima şi cea mai importantă componentă a capitalurilor
proprii o reprezintă capitalul social.
Capitalul social este condiţia fundamentală a înfiinţării unei
întreprinderi, această noţiune fiind "inseparabilă de cuvântul
societate"21.
Modul de constituire, dar, mai ales, modul de circulaţie al
capitalului social sunt diferite în funcţie de forma juridică a
societăţilor comerciale. Astfel, potrivit Legii nr.31/1990, art.2,
societăţile comerciale pot fi de cinci feluri: societăţi în nume
colectiv, societăţi în comandită simplă, comandită pe acţiuni,
societăţi cu răspundere limitată şi societăţi pe acţiuni, care diferă în
funcţie de numărul asociaţilor şi răspunderea juridică a acestora.

21
Depallens G., Géstion financière de l'entreprise, Ed. Sirey, Paris, 1988, pag.567
41
Finanţarea prin aportul de capital în numerar şi în natură conferă
aportatorului calitatea de asociat sau acţionar, de coproprietar al unei
părţi din capitalul social şi, în consecinţă, el nu-şi va recupera
fondurile investite de la societatea comercială, decât după lichidarea
acesteia, din partea rămasă după onorarea creditorilor. Recuperarea
capitalurilor investite înainte de lichidarea societăţii se face prin
vânzarea părţilor sociale sau acţiunilor sale altor persoane. Societăţile
în nume colectiv sunt caracteristice întreprinderilor foarte mici, cu un
singur investitor sau un număr restrâns de investitori, cele în
comandită simplă sau cu răspundere limitată corespund întreprin-
derilor mijlocii din comerţ, industrie, transporturi, iar societăţile
anonime (societăţi în comandită pe acţiuni, sau societăţi pe acţiuni)
sunt organizate pentru activităţile de mare producţie sau servicii din
industrie, construcţii, agricultură, transporturi. Constituirea capitalu-
lui social se face prin libera asociere a deţinătorilor de disponibilităţi
băneşti sau bunuri (terenuri, clădiri, mijloace de transport, utilaje,
etc.) în număr limitat, stabilit prin statut sau prin subscripţie publică.
în funcţie de nevoia de capital imediată sau la termen, societatea
comercială, denumită în continuare cu denumirea generică de între-
prindere, emite acţiuni, certificate de investiţii sau bonuri de sub-
scripţie. În legislaţia noastră, forma expresă prevăzută este
subscrierea pe acţiuni. Certificatele de investiţii, în realitate titluri
mobiliare duble: certificate de investitor (echivalent incomplet al
acţiunii) şi certificate de drept de vot, conduc la mărirea capitalului
social dar nu modifică puterea de decizie a acţionarilor existenţi,
deoarece certificatul se distribuie aducătorului de capital dându-i
dreptul la dividend, iar certificatul de drept de vot se distribuie
acţionarilor existenţi. Răscumpărarea certificatului de drept de vot
conduce la reconstituirea acţiunii şi deţinătorul certificatului de
investitor devine acţionar.
Bonurile de subscripţie reprezintă un mod de finanţare în
viitor, deţinătorul lor putând subscrie oricând într-un termen de cinci
ani maxim, însă la un preţ fixat dinainte.
Circulaţia capitalului social este, însă, diferită în funcţie de
forma juridică a societăţii comerciale. La societăţile comerciale în
nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, capita-
lurile nu circulă independent pe piaţă, ieşirea unuia dintre asociaţi din
societate ducând la desfiinţarea societăţii sau la vânzarea părţii lui
sociale celorlalţi asociaţi sau cu acordul acestora. La societăţile co-
merciale pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, circulaţia capitalului
se poate face liber pe piaţa financiară prin schimbarea dreptului de
proprietate asupra capitalului social, fără a influenţa desfăşurarea
activităţii întreprinderii.
42
 Forma cea mai răspândită de constituire a capitalului social
este emisiunea de acţiuni. Acţiunile sunt titluri de valoare care atestă
dreptul de proprietate asupra capitalului social al deţinătorilor, în
limita valorii înscrise pe ele. Ele dau dreptul la încasarea anuală a
unui dividend în funcţie de mărimea profitului net realizat de între-
prindere şi de proporţia de distribuire hotărâtă de adunarea generală a
acţionarilor. Deoarece mărimea anuală a dividendului nu este
aceeaşi, acţiunile mai sunt denumite şi valori cu venit variabil. În
statutul societăţii comerciale, acţionarii fondatori prevăd forma
acţiunilor: nominative sau la purtător şi valoarea nominală a acestora.
Însă, această valoare este plătită, de regulă, de aceştia la înfiinţare,
deoarece, ulterior, prin subscripţie publică pe piaţa financiară prin
negociere, în funcţie de cererea şi oferta de acţiuni, se stabileşte un
preţ sau curs al acţiunilor mai mic sau mai mare decât aceasta.
Subscrierea la înfiinţarea societăţii comerciale la valoarea nominală,
se realizează conform prevederilor Legii nr.31/1990, art.8, lit. d, prin
vărsarea a cel puţin 30 % din capitalul subscris imediat, urmând ca
restul de 70 % să fie vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare.
Nevărsarea diferenţei în termen, atrage după sine pierderea calităţii
de acţionar. Capitalul social prevăzut la înfiinţarea societăţii comer-
ciale poate fi modificat ulterior, în funcţie de necesităţile şi politica
de finanţare a acesteia.
A doua componentă a capitalurilor proprii, rezerve, rezultate,
fonduri proprii se constituie pe seama profitului înainte sau după
impozitare, conform procedurii prezentate în paragraful dinainte.
Creşterea capitalurilor proprii ca urmare a tendinţei de
dezvoltare a întreprinderii se realizează fie prin sporirea capitalului
social, fie pe calea autofinanţării.

43
 Surse de finanţare
Sursa: Vintilă Georgeta – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică
şi Pedagocică R.A., Bucureşti, 1997, pag. 30.

Sporirea capitalului social se poate realiza, la rândul ei,

prin următoarele procedee :
a) Emisiunea de noi acţiuni este, în general, o modalitate nu
prea agreată de acţionarii existenţi, deoarece prin apariţia noilor
acţionari, ei pot pierde controlul şi administrarea societăţii. De aceea
este o soluţie în extremis, după epuizarea celorlalte posibilităţi de
finanţare, adunarea generală putând să hotărască o nouă emisiune de
acţiuni. Noile acţiuni se oferă în primul rând spre subscriere
acţionarilor existenţi, proporţional cu numărul acţiunilor pe care le
deţin, într-un anumit termen. Dacă aceştia nu-şi exercită dreptul de
preferinţă în interiorul acestui termen, acţiunile se pun în vânzare
prin negociere pe piaţa financiară, prin subscripţie publică. După
modul în care subscrierea noilor acţiuni se face prin aport în numerar
sau în natură, se produc şi influenţe financiare în activitatea întreprin-
derii. în cazul aportului în numerar se realizează o îmbunătăţire a
structurii financiare în sensul creşterii raportului dintre capitalurile
proprii şi cele împrumutate, în favoarea celor dintâi. Prin creşterea
capitalului social în acest caz are loc o creştere a fondului de rulment
net şi a lichidităţii întreprinderii. în cazul aportului în natură, cresc în
acelaşi timp atât fondul de rulment, cât şi activele imobilizate şi deci
echilibrul anterior rămâne în prima fază neschimbat. Dar creşterea
capacităţii de producţie sau comercializare prin încorporarea noilor
imobilizări corporale, de regulă conduce şi la creşterea necesarului de
44
active circulante, a necesarului de fond de rulment (stocuri, creanţe),
ceea ce necesită şi asigurarea surselor, adică fie emisiunea de alte
acţiuni în numerar, fie surse temporare, respectiv credite pe termen
scurt.
Punerea în circulaţie a acţiunilor se realizează de regulă prin
intermediul unor bănci comerciale cu sucursale şi filiale pe întreg
teritoriul, sau prin intermediul unor ghişee speciale, înfiinţate în
cadrul unităţilor poştale. în economiile occidentale, pentru mărirea
rapidităţii subscrierii mai multe bănci pot forma Sindicate financiare
de emisiune, care în funcţie de răspunderile asumate, pot fi de
următoarele tipuri:
sindicate de plasament, care nu-şi asumă responsa-
bilitatea vânzării integrale a emisiunii, ele intermediind plasamentul
între întreprinderea emitentă de acţiuni şi potenţialii cumpărători. în
schimbul acestui serviciu, ele încasează un comision de plasament;
sindicate de angajare fermă, care subscriu întreaga
emisiune, după care o plasează pe cont propriu pe piaţa financiară,
câştigând din diferenţa de preţ;
sindicate de garantare, care garantează vânzarea inte-
grală a emisiunii. în situaţia în care nu reuşesc vânzarea întregii emi-
siuni, atunci ele subscriu partea nevândută. În schimbul serviciilor
prevăzute, ele percep un comision de garantare, evident mai mare
decât comisionul de plasament;
b) încorporarea de rezerve sau profituri nerepartizate este o
modalitate de sporire a capitalului social care nu afectează structura
financiară, ci numai structura capitalurilor proprii, prin creşterea
capitalului social şi reducerea cu aceeaşi sumă a rezervelor, rezul-
tatelor şi fondurilor proprii. Sporirea, însă, a capitalului social prin
încorporarea rezervelor şi rezultatelor se poate realiza în două feluri:
fie prin creşterea valorii nominale a acţiunilor existente, fie prin
creşterea numărului de acţiuni care se distribuie gratuit acţionarilor
existenţi. Fiecare din aceste modalităţi produc influenţe financiare.
Astfel în primul caz, necrescând numărul acţiunilor întreprinderii, pe
piaţa financiară preţul acţiunilor rămâne acelaşi, modificându-se
numai rata dividendului pe acţiune, nu şi dividendul ca atare. în cel
de-al doilea caz, oferta suplimentară de acţiuni poate conduce la
scăderea cursului acţiunilor, care având în vedere valoarea bursieră a
întreprinderii înainte de creşterea numărului acţiunilor se poate
determina astfel:
N P0
P1
N n
în care:

45
 P1 = cursul (preţul) acţiunilor după mărirea numărului
acestora;
N = numărul acţiunilor existente;
P0 = cursul acţiunilor înaintea măririi numărului acestora;
N • P0 = valoarea bursieră a întreprinderii;
n = numărul acţiunilor provenite din încorporarea rezer-velor
distribuite gratuit.
c) Consolidarea datoriilor întreprinderii, presupune creş-
terea capitalului social prin încorporarea datoriilor sau transformarea
datoriilor pe termen scurt în datorii pe termen mediu şi lung, caz în
care are loc creşterea capitalurilor permanente ale întreprinderii.
Creşterea capitalului social prin încorporarea datoriilor se face numai
cu acceptul furnizorilor şi creditorilor întreprinderii, prin renunţarea
acţionarilor existenţi la dreptul lor preferenţial de subscriere. Această
transformare a datoriilor pe termen scurt în capital are ca efect
creşterea fondului de rulment prin creşterea capitalului social,
creştere care este asimilată unei emisiuni de acţiuni în numerar dacă
este vorba de creanţe lichide, datorii faţă de creditori si creşterii
aportului în natură la capitalul social dacă este vorba de creanţe în
natură, faţă de furnizori. Forma însă consacrată de transformare a
datoriilor în capital social, este conversia obligaţiunilor în acţiuni, pe
baza unei proporţii de conversie stabilită din momentul emiterii
obligaţiuni-lor convertibile. Creşterea numărului de acţiuni dă naştere
"efec-tului de diluare" prin scăderea profitului pe acţiune;
d) Absorbţia totală sau parţială a altei societăţi comerciale
care are ca efect cumularea părţii de capital social al societăţii
absorbite.
Autofinanţarea determină creşterea capitalurilor proprii
prin reţinerea în totalitate sau în parte a sumei cuvenită ca remune-
raţie anuală a acţionarilor pentru acoperirea nevoilor de finanţare ale
întreprinderii şi a sumei corespunzătoare participării activelor imobi-
lizate la crearea noilor utilităţi sub forma amortizării. Deci, autofi-
nanţarea corespunde, în principal cotei din profitul net capitalizat în
întreprindere şi amortizării activelor imobilizate. Nivelul autofinan-
ţării este determinat direct de politica de dividende, pentru că rata
capitalizării profitului este determinată de rata de distribuire a divi-
dendelor şi de mărimea amortizării activelor imobilizate.
Capacitatea de autofinanţare redă potenţialul financiar
rezultat al activităţii rentabile a întreprinderii, la sfârşitul exerciţiului
financiar destinat să remunereze capitalurile proprii (prin dividendele
datorate) şi să finanţeze investiţiile de expansiune (partea din profit
repartizată pentru constituirea rezervelor şi a fondului de dezvoltare)
46
şi de menţinere sau reînnoire din exerciţiile următoare. Capacitatea
de autofinanţare este sursa financiară generată de activitatea
industrială şi comercială a firmei după scăderea tuturor cheltuielilor
plătibile la o anumită scadenţă.
Capacitatea de autofinanţare se determină pornind de la
veniturilor şi cheltuielile gestiunii curente susceptibile de a se
transforma, imediat sau la termen, în fluxul de trezorerie.
Capacitatea de autofinanţare (CAF) se poate determina prin
două metode: deductivă şi adiţională, puse în evidenţă de structura
contului de profit şi pierderi.
Prin procedeul deductiv se reţine ca punct de pornire excedentul brut
de exploatare, din care se scad succesiv cheltuielile plătibile ale
întreprinderii.
CAF = Venituri încasabile – cheltuieli plătibile =
CAF = EBE + Alte venituri din exploatare
- Alte cheltutieli pentru exploatare
+ Venituri financiare şi excepţionale încasabile
- Cheltuieli financiare şi excepţionale plătibile
- Participarea salariaţilor la profit
- Impozitul pe profit

În cazul în care excedentul brut al exploatării reprezintă un

cash-flow brut de exploatare, capacitatea de autofinanţare este
echivocă cu un cash-flow potenţial net global. Capacitatea de
autofinanţare prezintă dezavantajul de a fi mai sensibilă decât
excedentul brut de exploatare, deoarece ea este influenţată de
amortizări, provizioane şi impozitul pe profit, dar are şi avantajul de
a cuprinde în calcul toate elementele care generează cash-flow-ul
întreprinderii. Prin limitele şi avantajele lor, excedentul brut de
exploatare şi capacitatea de autofinanţare devin complementare, şi în
nici un caz exclusive.
Metodei adiţionale îi revine meritul de a reflecta elementele
contabile, negeneratoare de fluxuri contabile, negeneratoare de
fluxuri monetare, antrenate de calculul capacităţii de autofinanţare.
Procedeul adiţional porneşte de la rezultatul net al exerciţiului la care

În situaţia înregistrării acesteia ca o cheltuială deductibilă din materia impozitului.

47
se adaugă cheltuielile calculate (amortizări şi provizioane) neplătibile
la o anumită scadenţă şi se scad veniturile calculate (reluări asupra
provizioanelor):

CAF = Rezultatul net al exerciţiului

+ Cheltuieli actuale
- Venituri calculate
= Rezultatul net al exerciţiului
+ Amortizări şi provizioane
- Reluări asupra provizioanelor
- Cota parte a subvenţilor virate în contul de rezultate
+ Valoarea netă contabilă a elementelor de activ cedate
- Venituri din cesiunea elementelor de activ.

Surplusul financiar rezultat în cursul exerciţiului de totalitatea

operaţiilor de gestiune nu va avea decât un caracter potenţial dacă nu
este susţinut de mijloace financiare. Acest aspect este dependent de
variaţia trezoreriei nete degajată din analiza echlibrului financiar pe
baza bilanţului sau pe baza fluxurilor financiare.
Autofinanţarea conferă întreprinderii o serie de avantaje, cele
mai importante fiind:
reprezintă un mijloc sigur de finanţare, o sursă independentă
şi stabilă, tinând seama de faptul că în anumite situaţii
conjuncturale întreprinderea întâmpină dificultăţi în
colectarea capitalurilor de pe piaţa financiară sau monetară;
asigură întreprinderii un grad de libertate mare privind
alegerea investiţiilor (de exploatare, de înlocuire, imobilizări
de expansiune) cu condiţia realizării unor investiţii utile;
asigură libertatea de acţiune a întreprinderii, în sensul că
autonomia financiară dobândită prin autofinanţare permite
acesteia independenţa de gestionare faţă de organismele
financiare şi de credit;
permite reducerea cheltuielilor financiare;
asigură cuantificarea randamentului capitalurilor proprii, a
rentabilităţii financiare (aotufinanţarea netă/capitaluri
proprii);

48
 reprezintă indicatorul hotărâtor în deschiderea accesului la
piaţa de capital şi atragerea capiatului extern.

Mărimea autofinanţării joacă un rol semnalizator al

performanţelor întreprinderii. Ea indică potenţialilor posesori de
capital ai întreprinderii capacitatea de utilizare eficientă a
capitalurilor încredinţate şi de asigurare a unei remunerări
corespunzătoare.
Mărimea absolută şi relativă a autofinanţării certifică pentru
creditori nivelul capacităţii de rambursare cât şi nivelul riscului de
neplată.

1.4.2.2. Îndatorarea
Capitalurile proprii constituite sunt, adeseori, insuficiente
pentru acoperirea nevoii globale de finanţare a întreprinderii şi atunci
aceasta este nevoită să apeleze la alte mijloace: emisiunea de
obligaţiuni, credite bancare pe termen lung sau scurt, credite
furnizori şi alte datorii din exploatare. Capitalurile obţinute din aceste
surse formează nivelul de îndatorare, care în funcţie de factorul timp,
ar putea fi clasificată în: îndatorare pe termen mediu şi lung şi
îndatorare pe termen scurt. În general, capitalurile provenite din
îndatorare pe termen mediu şi lung (mai mare de un an) sunt
destinate finanţării cu prioritate a procurării activelor imobilizate şi a
activelor circulante cu caracter de permanenţă pe întreaga durată a
anului, iar cele provenite din îndatorare pe termen scurt (sub un an)
pentru finanţarea nevoilor de exploatare şi în special a nevoilor
temporare. Totuşi, dacă se are în vedere tendinţa băncilor de a scurta
durata de acordare a creditelor considerate pe termen lung şi
specificul activităţii de exploatare a unor întreprinderi care au cicluri
lungi de fabricaţie, devine din ce în ce mai dificil această separaţie.
De asemenea, la majoritatea întreprinderilor, creditele bancare pe
termen scurt acordate trimestrial sub forma creditelor de trezorerie,
se actualizează automat căpătând forma unor credite permanente
pentru un anumit nivel. Nivelul îndatorării este condiţionat de
anumite restricţii financiare interne sau externe ce ţin de costul
acesteia şi reţinerea bancherilor de a depăşi un anumit procent din
capitalul social. Decizia de îndatorare care marchează strategia
întreprinderii în acest domeniu se naşte ca urmare a inegalităţii
existente între autofinanţarea rezultată şi nevoia de finanţare luând în
considerare şi eventualele subterfugii de evitare şi anume recurgerea

49
la calea acoperirii financiare prin 22sporirea capitalului social sau
angajarea de leasing, astfel (fig.1.6):
Autofinanţarea rezultată Nevoia de finanţare

Îndatorarea

Restricţii financiare

Sporirea capitalului social Subterfugii Leasing

Fig.1.6. Schema adoptării deciziei de îndatorare

1.4.2.2.1 Îndatorarea pe termen mediu şi lung
Aceasta are ca scop asigurarea întreprinderii cu capitaluri
permanente, ceea ce-i conferă posibilitatea adoptării unei strategii de
dezvoltare şi funcţionare într-un interval de timp relativ îndelungat.
Îndatorarea pe termen mediu şi lung se realizează prin următoarele
instrumente: creditul bancar pe termen mediu şi lung, creditul
obligatar şi leasingul.
Creditul bancar pe termen mediu şi lung se acordă, de
regulă, de băncile comerciale pentru un interval de timp cuprins între
1 şi 25 ani pe baza unor garanţii temeinice şi a unei documentaţii
tehnico-economice bine fundamentate. Garanţiile sunt sub forma
ipotecii asupra unor bunuri imobile prin definiţie (clădiri, construc-
ţii, terenuri, etc.) sau prin destinaţie (instalaţii fixate în spaţiu,
furnale, forje, cuptoare, etc.), gajului asupra unor bunuri mobile fără
deposedare (maşini, utilaje) aflate în proprietatea împrumutatului,
valorificabile pe piaţă sau cu deposedare (acţiuni, obligaţiuni, metale
preţioase), cesiunii de creanţă privind drepturi de încasat rezultate
din contracte ferme de livrare a produselor către parteneri cu bonitate
recunoscută de bancă, cesiunii drepturilor de despăgubire din asigu-
rările care constituie o garanţie suplimentară a băncii pentru bunurile
ipotecate sau gajate, scrisorilor de garanţie emise de bănci sau
instituţii financiare din ţară şi străinătate, etc. Documentaţia tehnico-
economică cuprinde memorii justificative pentru listele de utilaje,
studiul de fezabilitate bazat pe analiza propriei activităţi şi a
perspectivelor sale, proiecţia surselor şi a utilizării lor, până la
rambursarea creditului, ultimul bilanţ încheiat şi documentele prin
22
Piget P., Strategie financiere de l'entreprise, Ed. ESF, Paris, 1990, pag.163
50
care se atestă proprietatea şi neafectarea bunurilor constituite ca
garanţii. Dobânda la creditul bancar pe termen mediu şi lung se
negociază, nivelul ei fiind determinat în funcţie de termenele de
rambursare solicitate şi de situaţia financiară a întreprinderii.
Creditul obligatar se obţine prin emisiunea de obliga-
ţiuni, titluri de valoare care dau dreptul la o dobândă anuală deţină-
torului lor, care este creditorul întreprinderii. Este o practică puţin
sau aproape deloc utilizată în etapa actuală în ţara noastră, însă
legislaţia noastră prevede această posibilitate. Astfel, în conformitate
cu art.162 din Legea nr. 31/1990, societăţile pe acţiuni pot emite
obligaţiuni nominative sau la purtător pentru o sumă de până la trei
pătrimi din capitalul social vărsat, existent în ultimul bilanţ. Ele
trebuie să fie de o valoare egală, pentru a acorda posesorilor lor
drepturi egale, nu mai mică de 25.000 lei. Pentru a înţelege
mecanismul formării capitalului prin intermediul obligaţiunilor şi
consecinţele financiare ale emisiunii de obligaţiuni, se poate face o
paralelă cu mecanismul formării capitalului prin emisiunea de
acţiuni. Acţionarul societăţii comerciale este proprietarul unei părţi a
societăţii şi îşi asumă riscurile şi perspectivele de profit. Obligatarul,
din contră, împrumută întreprinderea o perioadă de timp determinată
cu o dobândă fixă stabilită în momentul emisiunii şi în caz de
faliment a acesteia, urmăreşte pe cale juridică recuperarea drepturilor
sale. În ceea ce priveşte gestiunea întreprinderii, acţionarul are drept
de vot în adunarea generală în ceea ce priveşte administrarea
întreprinderii şi împărţirea profitului, pe când deţinătorul de
obligaţiuni deliberează în cadrul adunării proprii a obligatarilor în
ceea ce priveşte drepturile sale, adunare acţionând ca un fel de
sindicat de coproprietate, reprezentat printr-un organ care poate
acţiona în justiţie în numele său. Emisiunea de obligaţiuni este
hotărâtă de adunarea generală a acţionarilor şi nu de consiliul de
administraţie sau de managerul întreprinderii, întrucât legiuitorul a
urmărit să protejeze subscriitorii de obligaţiuni contra societăţilor
comerciale care nu oferă toate garanţiile necesare rambursării
împrumutului. În Franţa, emisiunea de obligaţiuni este rezervată
societăţilor pe acţiuni (societăţi anonime şi în comandită pe acţiuni)
care au 2 ani de existenţă şi care au încheiat două bilanţuri aprobate
de acţionari in cursul anului financiar. Cea de-a doua condiţie, nu
trebuie îndeplinită dacă împrumutatul beneficiază de garanţia statului
sau a altei societăţi care are încheiate deja două bilanţuri sau dacă
împrumutul are drept gaj titluri de creanţă asupra statului. În plus,
legiuitorul cere maximum de informaţii care să fie puse la îndemâna
viitorului obligatar pentru ca acesta să ia decizia cumpărării de
obligaţiuni în cunoştinţă de cauză. Şi Legea nr.31/1990 în art.163
51
prevede pentru întreprinderile româneşti obligaţia ca emisiunea de
obligaţiuni să se facă în baza unui prospect de emisiune publicat care
trebuie să înscrie mărimea capitalului social şi a rezervelor, suma
totală a obligaţiunilor care au fost emise şi care urmează să se emită,
situaţia patrimoniului după bilanţul aprobat, valoarea nominală a
obligaţiunilor şi dobânda lor, indicarea dacă sunt nominative sau la
purtător, sarcinile care grevează imobilele societăţii, etc.
Obligaţiunile pot fi de mai multe feluri:
 obligaţiuni clasice;
 obligaţiuni indexate;
 obligaţiuni participative;
 obligaţiuni cu fereastră;
 obligaţiuni convertibile în acţiuni;
 obligaţiuni cu bonuri de subscripţie de acţiuni.
Obligaţiunile de tip clasic sunt titluri de valoare care cuprind
următoarele elemente: număr, durata, rata dobânzii, valoarea nomi-
nală, preţul de emisiune şi condiţiile de rambursare. Dobânda este
unul din elementele esenţiale pentru că trebuie să asigure o
remunerare mai bună deţinătorului de disponibilităţi băneşti decât
alte instrumente de piaţă financiară. De asemenea, dacă durata
împrumutului este mare, întreprinderea emitentă trebuie să ofere o
primă de rambursare, respectiv să-şi răscumpere obligaţiunea la preţ
superior valorii sale nominale. Totodată, pentru urgentarea vânzării
emisiunii de obligaţiuni, întreprinderile oferă o primă de emisiune,
respectiv vânzarea la un preţ inferior valorii sale nominale. Primele
de emisiune şi rambursare, plăţile legate de emiterea titlurilor şi
remunerarea personalului care asigură vânzarea obligaţiunilor deter-
mină în final un cost al împrumutului superior dobânzii nominale (de
regulă, la între-prinderile din Franţa cu 2-3%).
Dobânda se calculează anual în funcţie de valoarea nominală
a obligaţiunii şi se plăteşte deţinătorului din acel moment al titlului,
pe baza unui cupon detaşat de obligaţiune.
Răscumpărarea obligaţiunilor are loc la termenele prevăzute
în prospectul de emisiune, pe baza unui tabel de amortizare. În
general, prospectele de emisiune nu prevăd o rambursare globală la
finele perioadei a întregii datorii, ci rambursarea graduală fie:
 în tranşe egale;
 prin anuităţi constante (suma anuală a ratelor de
rambursat şi dobânzilor) cu ajutorul tragerilor la sorţi.
Valoarea anuităţii se determină potrivit formulei:
d
A D n
1 (1 d)
în care:
52
 A = anuitatea de rambursat;
D = valoarea creditului;
d = rata dobânzii;
n = durata creditului.
În funcţie de nivelul ratei dobânzii şi durata creditului,
valoarea coeficientului:
d
n
1 (1 d)
se găseşte calculată în tabele matematice.
Amortizarea împrumutului se face fie prin tragere la sorţi a
seriilor şi numerelor obligaţiunilor sau prin răscumpărare la bursă a
unui număr de obligaţiuni echivalent cu cel mult jumătate din suma
de amortizat.
Rambursarea se poate face şi anticipat, dacă acest drept a fost
prevăzut la emisiune. În acest caz, societatea comercială acoperă
împrumutul printr-un alt împrumut având o dobândă inferioară.
Obligaţiunile indexate sunt obligaţiunile la care dobânda
sau preţul de rambursare sau ambele elemente variază în funcţie de
un indice determinat. Atunci când variază dobânda, este vorba de un
împrumut cu dobândă indexată. Dacă variază suma obligaţiunii este
vorba de un capital indexat, iar dacă este majorată numai prima de
rambursare, este vorba de un împrumut cu primă indexată. În Franţa,
prevederile legale interzic indexarea în funcţie de nivelul general al
preţurilor sau al salariilor, ca şi în funcţie de preţuri specifice care nu
au o legătură directă cu obiectul contractului sau activităţii între-
prinderii. De aceea, indexarea se face în funcţie de evoluţia
volumului producţiei, preţului de vânzare la produsele fabricate sau a
cifrei de afaceri influenţată de progresul tehnic, creşterea produc-
tivităţii muncii şi nu de modificarea valorii monedei.
Obligaţiunile participative sunt obligaţiunile la care se
determină o dobândă suplimentară sau eventual o primă de ram-
bursare a căror variaţie este legată de profitul întreprinderii. Ele sunt
mai rar utilizate în practica financiară occidentală, întrucât este greu
de stabilit aportul capitalului constituit prin astfel de obligaţiuni sau
prin emiterea ulterioară de acţiuni în creşterea profitului.
Obligaţiunile cu fereastră sunt obligaţiunile cu durate
foarte lungi (în Franţa, 18 ani) care comportă la anumite perioade (7
ani, 11 ani, 14 ani) o dublă opţiune: cererea subscriitorului de a i se
rambursa titlul său sau posibilitatea întreprinderii emitente de a
proceda din oficiu la rambursarea titlurilor. Astfel, subscriitorul are
posibilitatea în situaţia în care nivelul remunerării pe piaţa financiară
creşte, de a-şi recupera capitalul investit şi a-l reinvesti în alte
53
instrumente mai profitabile. Din contră, dacă nivelul dobânzilor pe
piaţă scade, întreprinderea emitentă este interesată în rambursarea
împrumutului, găsind alte posibilităţi de constituire a capitalurilor.
Următoarele două tipuri de obligaţiuni, obligaţiunile convertibile în
acţiuni şi obligaţiunile cu bon de subscripţie în acţiuni, determină
împrumutul obligatar complex deoarece conferă şi alte prerogative
decât aceea de plată a unei dobânzi.
Obligaţiunile convertibile în acţiuni cu o largă răspândire
în SUA şi Marea Britanie la început şi apoi şi în alte ţări occidentale,
conferă dreptul posesorului lor de a-şi transforma într-un interval de
timp determinat creanţa într-o parte asociată (în acţiuni) la o paritate
stabilită în momentul emisiunii. Creşterea capitalului social prin
transformarea obligaţiunilor convertibile în acţiuni se face în mod
gradat, pe tot parcursul perioadei sau la închiderea fiecărui exerciţiu,
pentru a nu modifica brusc cursul acţiunilor. Emisiunea unor astfel
de obligaţiuni se face numai cu autorizarea Adunării generale
extraordinare a acţionarilor, întrucât vechii acţionari renunţă la
dreptul lor preferenţial de subscripţie în viitor la acţiuni, în favoarea
deţinătorilor de obligaţiuni con-vertibile. De aceea, subscrierea la
obligaţiunile convertibile este rezervată acţionarilor şi numai soldul
rămas nesubscris se oferă altor deţinători de disponibilităţi băneşti. În
practică, însă, cel mai adesea, obligaţiunile convertibile sunt puse în
vânzare direct în public, la o valoare nominală mai mare decât cursul
din acel moment al acţiunilor. În acest caz, dreptul de preferinţă al
acţionarilor devine nul. Întreprinderea câştigă, pentru că în momentul
transformării obligaţiunilor în acţiuni, aceasta se produce la un curs
superior celui de pe piaţă, iar obligatarii până în momentul trans-
formării, câştigă o dobândă superioară ratei dividendului pe acţiune.
Emisiunea de obligaţiuni convertibile prezintă interes pentru între-
prindere şi pentru deţinătorul de obligaţiuni numai în măsura în care
are loc conversia.
Din momentul votării în Adunarea generală extraordinară a
acţionarilor a renunţării la dreptul lor preferenţial şi până în momen-
tul în care întreaga emisiune de obligaţiuni convertibile a fost trans-
formată în acţiuni, sunt interzise următoarele operaţiuni:
- amortizarea capitalului social;
- reducerea capitalului social pe calea rambursării;
- schimbarea modalităţilor de repartiţie a profitului pentru a
da posibilitatea să hotărască şi viitorii acţionari.
Conversia obligaţiunilor în acţiuni se face în două feluri:
- prin tragere la sorţi a obligaţiunilor de convertit; obligatarul
are dreptul de a accepta conversia sau de a cere rambursarea
obligaţiunii;
54
 - integral, atunci când randamentele obligaţiunii şi acţiunii
sunt comparabile.
Obligaţiunile cu bonuri de subscripţie la acţiuni se mai
numesc şi obligaţiuni cu warrant. Ele sunt titluri mixte care cuprind:
- o obligaţiune clasică emisă cu o dobândă inferioară celei a
pieţei financiare;
- unul sau mai multe bonuri detaşabile, negociabile separat la
bursă, care dau dreptul deţinătorului de a subscrie conform
modalităţilor stabilite prin contractul de emisiune.
Prin prospectul de emisiune se prevede posibilitatea sub-
scrierii uneia sau mai multor acţiuni la societatea emitentă sau la o
societate din grupul său, în orice moment pe o perioadă de câţiva ani,
la un preţ convenit. Acest tip de obligaţiune se aseamănă cu cele
convertibile, întrucât în ambele cazuri, rata dobânzii este inferioară
celei a pieţei, iar creşterea de capital se realizează eşalonat şi deci cu
o slabă influenţă asupra cursului acţiunilor societăţii comerciale.
Însă, ele se şi deosebesc fundamental, întrucât în cazul
obligaţiunilor cu bonuri de subscripţie la acţiuni, creditul obligator nu
se stinge în momentul subscrierii la acţiuni pe baza bonului, cu alte
cuvinte deţinerea de către cumpărătorul obligaţiunii a opţiunii de a
căpăta calitatea de acţionar nu pune în cauză calitatea de creditor.
Obligaţiunile cu bonuri de subscripţie la acţiuni asigură între-
prinderii emitente o finanţare dublă: finanţarea prin îndatorare în
momentul cumpărării obligaţiunii şi finanţarea prin cumpărarea de
acţiuni de către deţinătorii bonului de subscripţie.
În afara împrumuturilor obligatare obţinute pe baza tipurilor
de obligaţiuni prezentate şi care sunt rezervate întreprinderilor care
au acces pe piaţa financiară, în practica financiară se întâlnesc şi
împrumuturi obligatare grupate sau colective. Aceste împrumuturi
se contractează de regulă de întreprinderile mici şi mijlocii prin
intermediul unor instituţii financiare specializate, care mijlocesc
pătrunderea în mod indirect pe piaţa financiară. În Franţa, astfel de
instituţii sunt: "Creditul Naţional", "Creditul de echipament al între-
prinderilor mici şi mijlocii", "Creditul funciar al Franţei", etc. Mai
multe întreprinderi mici de acelaşi profil constituie un "Grup de
întreprinderi" care intervine pe piaţa financiară, lansând împrumuturi
obligatare "grupate" sau "colective" care sunt repartizate, apoi,
întreprinderilor constitutive ale grupului. Împrumuturile grupate sunt
în general de lungă durată (până la 18 ani), cu o franşiză de
amortisment (scutire de rambursare) de până la 6 ani. înaintea
contractării împrumutului, fiecare din întreprinderile membre ale
grupului îşi bazează cererea de împrumut pe o fundamentare prezen-
tând situaţia financiară actuală, investiţiile previzionate, mijloacele
55
de finanţare. După încheierea subscripţiei, capitalurile sunt repar-
tizate beneficiarilor după deducerea cheltuielilor de emisiune şi
reţinerea unei garanţii proporţională cu partea fiecărui beneficiar.
Serviciul împrumutului (rata anuală de rambursat şi dobânda) este
asigurat de Grup după ce în prealabil fiecare parte şi-a vărsat cota ei
anuală. În perioada actuală, împrumuturile obligatare grupate capătă
o tot mai mare răspândire, constituind chiar o sursă suplimentară de
constituire a capitalurilor şi pentru marile întreprinderi.
Leasingul (în limba engleză) sau credit – bail-ul (în limba
franceză) este o tehnică de finanţare pe termen mediu (leasing
mobiliar) sau lung (leasing imobiliar) ca o alternativă la creditare
care permite societăţii comerciale exploatarea unui bun fără a fi
nevoită să recurgă la împrumuturi sau să cheltuiască capitaluri
proprii. Leasingul a apărut în S.U.A. după 1950 şi s-a răspândit în
Europa şi, în special, în Franţa după 1960.
În România operaţiunile de leasing sunt reglementate prin
O.G. nr. 51/1997 care prevede următoarele:
operaţiunile de leasing au loc între locator şi utilizator,
primul se angajează la indicaţia utilizatorului să cumpere de la un terţ
şi să confere folosinţa şi posesia unui bun mobil sau imobil, în scopul
exploatării sale comerciale sau pentru consumul final;
operaţiile de leasing au ca obiect: utilizarea echipamentului
industrial; utilizarea bunurilor imobile cu destinaţie comercială sau
industrială, achiziţionate sau construite de o societate de leasing
denumită societate imobiliară pentru comerţ şi industrie – SICOMI;
utilizarea fondului de comerţ sau a unuia din elementele sale
necorporale; utilizarea bunurilor de folosinţă îndelungată şi a imobi-
lelor cu destinaţie de locuinţă, pentru persoanele fizice, cu respec-
tarea prevederilor legale privind protecţia consumatorului;
societatea de leasing în calitate de locator este obligată: să
încheie un contract de vânzare-cumpărare cu furnizorul desemnat de
utilizator, să încheie un contract de leasing cu utilizatorul şi să
confere acestuia, în temeiul contractului de leasing, toate drepturile
derivând din contractul de vânzare-cumpărare, cu excepţia dreptului
de dispoziţie, să confere utilizatorului un drept de folosinţă asupra
bunului achiziţionat, să respecte expirarea contractului de leasing,
dreptul de opţiune al utilizatorului, ce constă în posibilitatea de a
solicita achiziţionarea bunului, restituirea acestuia sau prelungirea
contractului de leasing;
utilizatorul se obligă să efectueze plăţile cu titlu de rede-
venţă, în cuantumul valoric şi la datele fixate în contractul de leasing
(redevenţa plătită va fi calculată ţinând seama de o marjă de profit şi
de amortizarea integrală a bunului sau cel puţin a unei părţi din
56
valoarea de intrare a acestuia), să suporte cheltuielile de întreţinere şi
să plătească primele de asigurare în legătură cu bunul utilizat;
în cazul în care, la expirarea contractului de leasing,
utilizatorul îşi exprimă intenţia de a cumpăra bunul, societatea de
leasing trebuie să aibă în vedere vărsămintele efectuate anterior cu
titlul de redevenţă, precum şi valoarea reziduală a bunului, dacă în
contract s-a prevăzut un termen de utilizare ce corespunde
amortizării integrale;
dreptul de opţiune, constând în achiziţia bunului, se poate
exercita şi până la expirarea contractului de leasing, dacă utilizatorul
formulează o ofertă fermă şi irevocabilă de cumpărare.
Prin operaţiunea de leasing, o parte denumită locator/
finanţator, respectiv societatea de leasing, transmite pe o perioadă
determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar
este, celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra
unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul
perioadei de leasing, locatorul se obligă să respecte dreptul de
opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul
de leasing, ori de a înceta raporturile contractuale.
În literatura şi practica financiară occidentală, leasingul
îmbracă trei forme:
 vânzare şi leaseback, prin care o întreprindere care
deţine pământ, clădiri sau echipamente vinde proprietatea asupra
acestora societăţii de leasing şi, simultan, încheie un contract de
închiriere a respectivei proprietăţi pentru o perioadă de timp deter-
minată, beneficiind, în continuare, de dreptul de folosinţă asupra
acelei proprietăţi contra plăţii chiriei (rata de leasing);
 leasing operaţional, încheiat pe perioade mai scurte decât
durata de funcţionare aşteptată (bunul nu se amortizează complet), şi
prin care, de regulă, locatorul se obligă să asigure întreţinerea şi
service-ul bunului contra unor costuri cuprinse în chirie sau facturate
separat. Se practică, de regulă, pentru automobile, calculatoare şi
copiatoare, după expirarea contractului acestea fiind reînchiriate de
locator altor utilizatori;
 leasing financiar, prin care nu se asigură servicii de
întreţinere, iar durata contractului este apropiată de durata de
amortizare a bunului.
Legislaţia românească (O.G. nr.51/1997, aprobată prin Legea
nr.90/1998, modificată şi completată prin Legea nr.99/1999)
stipulează două forme de leasing pentru întreprinderile din ţara
noastră:
leasing financiar care prevede:

57
 - promisiunea de vânzare a bunului la expirarea
contractului către utilizator la valoarea reziduală convenită;
- durata de contract să acopere cel puţin 75% din durata
normală de funcţionare a bunului;
- riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate
trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului.
Pentru acest tip de contract, rata de leasing cuprinde cota
parte din valoarea de intrare a bunului şi dobânda de leasing. Practic,
este asimilat împrumutului pe termen mediu şi lung acordat de
societatea de leasing.
leasing operaţional, care nu îndeplineşte nici una din
condiţiile leasingului financiar şi în care rata de leasing cuprinde cota
de amortizare calculată conform actelor normative în vigoare şi un
beneficiu stabilit de părţile contractante.
Leasingul prezintă pentru societatea comercială atât avantaje cât
şi inconveniente.
Avantajele constau în:
- de cele mai multe ori, redevenţa (chiria) este progresivă,
dând posibilitatea utilizatorului de a realiza o rentabilitate
acoperitoare;
- chiria este deductibilă ca şi dobânda la credite, ceea ce face
ca partea suportată de întreprindere să fie numai diferenţa faţă de
cota de impozit pe profit (1-T);
- este o sursă de finanţare care nu îngreunează pasivul
înteprinderii, respectiv nu măreşte nivelul îndatorării;
- este o tehnică mai simplă decât contractul de credit bancar.
Dezavantajele constau în:
- costul de finanţare prin leasing este mai mare decât costul
îndatorării (cu cca. 1-2% faţă de creditul obligatar), încorporând o
primă de risc mai ridicată;
- utilajul primit prin leasing nu aparţine întreprinderii
utilizatoare;
- recurgerea la leasing se face după o analiză atentă din partea
societăţii şi numai în măsura în care concură la sporirea valorii
întreprinderii faţă de situaţia în care bunul respectiv ar fi achiziţionat
prin investiţii finanţate dintr-un credit.
Creşterea valorii întreprinderii în urma realizării unei
investiţii se constată numai dacă valoarea actualizată netă a inves-
tiţiei este pozitivă. Astfel, se determină valoarea actualizată netă
(VAN) atât în cazul obţinerii utilajului prin leasing cât şi prin credit
bancar şi dacă diferenţa este favorabilă leasingului se optează pentru
această cale de dobândire, astfel:

58
 VAN VAN(leasing) VAN(credit bancar) 0

Utilizarea criteriului VAN presupune estimarea fluxurilor

investiţiei şi a ratei de actualizare, VAN determinându-se ca o
diferenţă între fluxurile actualizate şi valoarea investiţiei. În cazul
celor două posibilităţi de dobândire a utilajului, valoarea investiţiei şi
cash-flow-urile determinate de aceasta se prezintă astfel:

Leasing Credit bancar

Investiţia - -I
Excedentul net al investiţiei +EBEi(1-T) +EBEi(1-T)
Economia de impozit - +AiT
aferentă amortismentului
Chirii nete -Li(1-T) -
Rata de actualizare este, de regulă, rata costului capitalului.
Având în vedere faptul că riscul încorporat de finanţarea prin
aceste forme este aproximativ de aceeaşi mărime, în ambele cazuri se
consideră că rata de actualizare este rata costului împrumutului după
impozitare, adică: d(1-T), în care d = rata dobânzii la credit. Dacă
se are în vedere faptul că în cazul finanţării investiţiei prin credit,
valoarea creditului (C) este egală cu valoarea investiţiei (I), rezultă:
n n
EBE(1
i T) L i (1 T) EBE(1
i T) A iT =
VAN i i
I
i 1 1 d(1 T) i 1 1 d(1 T)
n
=I L i(1 T) AiT
i
i 1 1 d(1 T)
Dacă VAN este pozitivă, leasingul este preferabil împrumu-
tului şi împrumutul leasingului, în situaţia inversă.
Această formulă a diferenţei VAN permite calculul cu uşurin-
ţă a costului actuarial al leasingului, considerat ca acea rată de
actualizare pentru care actualizate fluxurile de fonduri, se egalează
valoarea împrumutului.
Notând cu rata costului actuarial al leasingului, ea se stabi-
leşte prin încercări succesive, fiind cunoscute valoarea creditului,
chiriile şi amortismentele în perioada de folosire, astfel:
n
L i(1 T) AiT
I i
i 1 1 (1 T)
Dacă < d, leasingul este preferabil împrumutului bancar şi,
invers, în caz contrar.
59
 1.4.2.2.2. Îndatorarea pe termen scurt
Este calea de finanţare prin care se acoperă nevoile temporare
de capitaluri ale întreprinderii. Prin îndatorarea pe termen scurt se
finanţează, îndeosebi, partea din nevoia de fond de rulment
neacoperită cu capitaluri permanente, respectiv din fondul de rulment
determinat pe baza bilanţului întreprinderii. În situaţii de excepţie,
prin îndatorare pe termen scurt se finanţează şi investiţiile între-
prinderii până la constituirea capitalurilor de finanţare ale acestora
prin surse proprii: amortizarea activelor imobilizate, profitul net
realizat.
Îndatorarea pe termen scurt se realizează până la un an prin
următoarele instrumente: credite bancare pe termen scurt şi finanţări
nebancare.
Creditele bancare pe termen scurt sunt:
- creditele de trezorerie;
- credite pe bază de creanţe comerciale;
- credite pentru stocuri cu destinaţie specială;
- creditele pentru nevoi temporare.
Creditele de trezorerie sunt destinate asigurării echilibrului
de trezorerie. Ele se acordă şi se actualizează trimestrial ca o
diferenţă între stocurile şi cheltuielile de efectuat ale întreprinderii pe
de o parte şi sumele de încasat şi creditele acordate anterior pe de altă
parte. Creditarea se face prin contul curent al întreprinderii.
Creditele pe bază de creanţe comerciale se acordă prin
scontarea de către băncile comerciale a efectelor comerciale ale
întreprinderii înainte de scadenţă. Creditul obţinut de întreprindere
este egal cu valoarea efectului comercial minus dobânda până la
scadenţă şi comisionul băncii.
Creditele pentru stocuri cu destinaţie specială se acordă în
special societăţilor comerciale din agricultură, pentru stocurile de
seminţe şi material de plantat, nevoite să-şi constituie aceste stocuri
cu mult timp înaintea consumării lor.
Creditele pentru nevoi temporare sunt credite pe termen de
până la 90 zile acordate întreprinderilor pentru cauze neprevăzute
până la eliminarea acestora.
Finanţările nebancare pe termen scurt se referă la
creditul comercial furnizori, creditele pe bază de bilete de trezorerie
sau bonuri de casă, avansurile de la clienţi, finanţări de la grup.
Cu un caracter de permanenţă, la majoritatea întreprinderilor
apar creditele comerciale furnizori, respectiv plăţile amânate pentru
materiile prime şi materialele consumabile primite de la furnizori.
Dacă se are în vedere faptul că, la rândul ei, şi întreprinderea acordă
60
credit comercial clienţilor săi, politica de credit comercial promovată
de întreprindere are o importanţă deosebită în acoperirea nevoilor ei
curente de exploatare.
Creditul pe bază de bilete de trezorerie sau bonuri de casă se
obţine de întreprindere prin emiterea şi plasarea în public a biletelor
de trezorerie sau bonurilor de casă cu scadenţă până la un an şi cu o
dobândă atrăgătoare pentru deţinătorii de disponibilităţi băneşti.
Finanţarea prin îndatorarea pe termen scurt se realizează şi
prin împrumuturi de la grupul din care face parte întreprinderea şi
prin avansurile primite de la clienţi în scopul achiziţionării materiilor
prime necesare începerii fabricaţiei produsului într-un procent
convenit din preţul negociat în contract.
Îndatorarea pe termen scurt prezintă atât avantaje cât şi
limite. Creditele pe termen scurt se acordă rapid, oferind supleţe în
finanţarea nevoilor întreprinderii, sunt mai puţin costisitoare, dar pot
expune întreprinderea la riscul de insolvabilitate, în situaţia în care
este nevoită să ramburseze sume mari la termene apropiate.
1.4.2.3 Analiza şi influenţa dinamicii ratelor structurii financiare
1.4.2.3.1 Efectul de îndatorare
Prin efectul de îndatorare se înţelege rezultatul financiar
pozitiv sau negativ pe care îl obţine agentul economic ca urmare a
folosirii creditului în calitate de capital. El se obţine comparând
rentabilitatea economică a întreprinderii (Re) cu costul capitalului
împrumutat (Rd=rata dobânzii).
Dacă: Re> Rd efect pozitiv de îndatorare şi Rf>Re
unde: Rf – rentabilitate financiară
Re=Rd Rf=Re
Re<Rd efect de îndatorare negativ, Rf<Re
Pentru a stabili corelaţia între Re şi Rf, a pune în evidenţă
levierul, se pleacă de la:
Profitul curent = Profitul din exploatare - Cheltuieli financiare
PC=PE-D
Rentabilitatea economică se poate defini:

PE
Re (1)
A
unde:
PE – profitul din exploatare;
A – total activ.

61
Din (1): PE=Re A, iar D=Dat Rd (2)
unde:
D – dobânda;
Dat – datorii;
Rd – rata dobânzii.
Rentabilitatea financiară
PC
Rf (3)
CPR
unde:
Rf – rentabilitatea financiară;
PC – profitul curent;
CPR – capitalul propriu.
a) Presupunem cazul fără impozit pe profit:
Aplicând relaţiile (3), (1), (2) avem:

PC PE D A Re Dat Rd
Rf
CPR CPR CPR

Dar A = Dat + CPR şi atunci avem:

Re CPR Dat Re Dat Rd
Rf
CPR
Se scrie fiecare sub acelaşi numitor, se dă factor comun (Dat)
şi se obţine:
Dat Re Rd
R f Re
CPR

unde raportul Dat/CPR este chiar structura financiară a întreprinderii

definită mai sus şi se numeşte levier;
expresia:
Dat
Rf Re Re Rd
CPR
este numită efect de îndatorare.
b) Dacă luăm în calcul şi impoziterea, atunci:
unde: T – impozitul pe profit.
Dat
Rf Re Re Rd 1 T
CPR
62
 1.4.2.3.2. Rate de rentabilitate comercială
Ratele marjelor beneficiare sau ratele de rentabilitate
comercială apreciază randamentul diferitelor stadii ale activităţii
întreprinderii la formarea rezultatului, fiind determinate caraport între
marjele de acumulare şi cifra de afaceri sau valoarea adăugată.
Există următoarele categorii de rate:
1) Rata marjei comerciale utilizată îndeosebi de întreprin-
derile cu activitate comercială.
Rata marjei comerciale = Marja comercială
Vânz. de marf.
Această rată pune în evidenţă strategia comercială a între-
prinderii analizate. Astfel, o marjă comercială redusă (insuficientă)
implică cheltuieli generale riguroase şi deci recurgerea la forme de
distribuire a mărfurilor care permit reducerea costurilor privind
personalul şi economii asupra cheltuielilor de transport, stocaj, etc.
Din contră, marja comercială ridicată (importantă) reclamă cheltuieli
generale sporite şi deci servicii mai bune către clienţi.
De asemenea, rata marjei comerciale, apreciază influenţa
constrângerilor pieţei şi a politicii preţurilor de vânzare. Astfel, creş-
terea ratei însoţită de o diminuare a vânzărilor (CA) semnifică faptul
că întreprinderea încearcă să-şi menţină marjele promovând o
politică de preţuri înalte. Dimpotrivă, o rată a marjei comerciale în
scădere însoţită de o creştere puternică a vânzărilor (CA) evidenţiază
faptul că întreprinderea preferă reducerea preţurilor de vânzare în
scopul cuceririi unui nou segment de piaţă. În fine, cazul în care
creşterea ratei marjei comerciale este însoţită de o creştere a acifrei
de afaceri relevă o situaţie favorabilă pentru întreprindere, respectiv
punerea în vânzare de produse cu performanţe superioare sau
ocuparea pe piaţă a unei poziţii concurenţiale „forte”.
2) Rata marjei brute de exploatare, sau rata EBE, măsoară
nivelul rezultatului brut de exploatare independent de politica
financiară, politica de investiţii, de incidenţa fiscalităţii şi a
aelmentelor excepţionale.
RataEBE = Excedent brut de expl.
Cifra de afaceri
Această rată indică aptitudinea proprie a activităţii de exploa-
tare de a adegaja profit.
Valoarea ridicată a EBE, reflectă posibilitatea financiară de
reînnoire rapidă a echipamentelor întreprinderii. O ameliorare a ratei
EBE exprimă o creştere a productivităţii, în măsura în care rata nu
este simpla consecinţă a creşterii ratei marjei comerciale, iar scăderea
63
ei, în raport cu o rată a marjei comerciale stabilă, dovedeşte o
împovărare referitoare la costurile exploatării.
3) Rata marjei nete exprimă eficienţa globală a întreprinderii,
respectiv capacitatea sa de a realiza profit şi de a arezista
concurenţei.
Rata marjei nete = Rezultatul net al exerciţ
Cifra de afaceri
Această rată prezintă facilităţi de calcul, deoarece nu presu-
pune o pregătire prealabilă a datelor, fiind recomandată în analizele
financiare vizând perioade scurte dar şi întreprinderi mici. Această
recomandare este justificată de faptul că rezultatul net nu exprimă în
exclusivitate un rezultat al activităţii de exploatare ci el poate fi
generat de rezultatul unor operaţii de dezinvestire (operaţii excepţio-
nale) sau al unor plasamente financiare (operaţii financiare). De
aceea, pentru perioade mai lungi şi în special în marile întreprinderi,
evaluarea acivităţii de exploatare (comercială, industrială) este bine
să fie făcută cu ajutorul ratei privind rentabilitatea exploatării.
4) Rata marjei nete de exploatare sau rata privind
rentabilitatea exploatării, pune în evidenţă eficienţa activităţii de
exploatare sub toate aspectele: industrial, administrativ şi comercial.
Rata marjei nete de exploatare =
Rezultatul exploatarii
Cifra de afaceri
Rezulatatul exploatării prezintă avantajul de a fi influenţat de
amortismente şi provizioane devenind un rezultat net al exploatării.
5) Rata marjei de autofinanţare măsoară surplusul de resurse
de care dispune întreprinderea pentru a-şi asigura dezvoltarea şi/sau
remunerarea aţionarilor săi.
Rat marjei brute de autofinanţare = Capacitatea de autofinant are
Cifra de afaceri
6) Rata marjei asupra valorii adăugate măsoară rezultatul
brut de care dispune întreprinderea după deducerea cheltuielilor de
exploatare (consumuri şi cheltuieli de personal) pentru 100 lei bogă-
ţie creată (dacă se exprimă procentual).
Rata marjei asupra valorii adăugate = Excedent brut de exploatare
Valoarea adaugata

1.4.2.3.3 Rate de rentabilitate economică

Rata rentabilităţii economice are o accepţie amai largă
vizând, în esenţă, eficienţa capitalului economic alocat activităţii
productive a întreprinderii. Ea se exprimă prin raportul:

64
 Re = Rezultatul economic
Activ total (sau o parte din activul total)
Rezultatul economic, excluzând elementele financiare şi
excepţionale, favorizează comparaţiile întreprinderilor aparţinând
aceluiaşi sector de activitate.
Activul total. Sau capitalul angajat, cuprinde capitalul
economic, imobilizările în afar exploatării şi financiare, nevoia de
fond de rulment în afara exploatării şi disponibilităţile băneşti, în
timp ce capitalul investit, parte a activului economic, cuprinde doar
capitalul economic şi imobilizările în afara exploatării.
Capitalul economic alocat exploatării nu ţine cont decât de
imobilizările utilizate de întreprindere pentru activitate sa de
exploatare şi de creşterea nevoii de fond de rulment pentru
exploatare.
În aceste condiţii expresia generală pentru Re devine:
Re = Rezultatul economic
Imobilizar i brute NFRglobal Disponibil itati
Dacă rezultatul economic exprimă rezultatul exploatării
înaintea cheltuielilor cu dobânzile şi impozitul pe profit, relaţia de
calcul va fi:
RAE = Rezultatul exploat înaintea deducerii cheltuielilor cu dob şi impoz pe profit
Activ total
în care:
Rezultatul exploatării înaintea deducerii cheltuielilor cu dobânzile şi
a impozitului pe profit = Rezultatul curent înaintea impozitării+
Dobânzile şi cheltuielile asimilate
Rata rentabilităţii economice, astfel calculată, devine o rată a
rentabilităţii activului eocnomic (RAE).
Dacă rezultatul economic este un excedent brut de
exploatare, atunci raportul exprimă rentabilitatea ctivului economic
brut (RAEB):
RAEB = Excedent brut de exploatare
Activ total (Capital angajat)
În teoria financiară din ţările occidentale, problema alegerii
numitorului, între activ total sau capital economic, este foarte
dezbătută de autori, în general, optându-se pentru exprimarea
rentabilităţii economice în functie de capitalul economic.
În funcţie de marjele de acumulare utilizate, rentabilitatea
capitalurilor economice angajate în exploatare poate fi exprimată sub
două forme:
65
 Re1 = Excedent brut de exploatare
Capital economic
Re2=
Rezultatul exploatari i
Capital economic
Capitalul economic poate fi brut, sau net, după cum
imobilizările includ, sau nu, amortizările şi provizioanele pentru
deprecierea acestora. De asemenea, rezultatul generat de acest capital
poate fi un rezultat brut, sau net de exploatare. Pe baza rezultatului
brut şi net al exploatării, precum şi a capitalului economic brut şi net
se determină două rate de rentabilitate economică: rentabilitatea
economică brută (Re brută) şi rentabilitatea economică netă (Re netă),
conform relaţiilor:
Re brută = EBE
Capital economic brut
Re netă = Rezultatul exploatari i
Capital economic net
Rentabilitatea economică brută, nefiind perturbată de decizi-
ile privind amortizarea, este folosită frecvent în analize externe
deoarece permite efectuarea comparaţiilor în spaţiu, între între-
prinderi aparţinând aceluiaşi sector sau sectoare diferite de activitate,
indiferent de mărimea lor sau forma de proprietate. Rata rentabilităţii
economice brute măsoară aptitudinea capitalului economic de a
asigura reînnoirea şi remunerarea sa, reînnoire care ar trebui să se
realizeze într-o perioadă cât mai scurtă.
Rentabilitatea economică trebuie să depăşească, în mod
necesar, rata inflaţiei, pentru ca întreprinderea să-şi poată recupera
integral eforturile depuse pentru desfăşurarea activităţii, menţinându-
şi astfel activul său economic. În condiţii de inflaţie (Ri), renta-
bilitatea economică în termeni reali (Rr) determină după formula lui
Fisher, reprezintă un procent mult mai mic comparativ cu renta-
bilitatea nominală (Rn).
Pornind de la relaţia:
(1+Rn) = (1+Rr)(1+Ri)
obţinem Rn = Ri + Rr(1+Ri)
Rn R
de unde Rr = i
1 R
i

66
 Pentru o inflaţie controlată şi normală ce nu depăşeşte 10%
termenul (Rr×Ri), din dezvoltarea relaţiei Rn, înregistrează valori
foarte mici astfel încât poate fi neglijat, iar relaţia Rr devine:
Rn = Ri + Rr de unde: Rr = Rn – Ri
În termeni reali, rata rentabilităţii economice are două
dimensiuni şi anume: una pentru remunerarea capitalurilor investite
cel puţina la nivelul ratei minime de randament din economia
naţională (rata medie a dobânzii), iar cealaltă pentru remunerarea
riscului economic şi financiar pe care şi l-au asumat posesorii
capitalurilor puse la dispoziţia întreprinderii. Dacă rata rentabilităţii
economice este mai mare decât rata medie a dobânzii al capitalurilr
împrumutate, acţionarii vor beneficia de efectul de pârghie financiară
al îndatorării întreprinderii (creşterea rentabilităţii financiare cu
fiecare procent de creştere a îndatorării).
Factorii determinanţi ai rentabilităţii economice sunt puşi în
evidenţă prin descompunerea acesteia în două rate explicative
conform relaţiei:
EBE EBE Cifra de afaceri
Capital economic Cifra de afaceri Capital economic
Rata marjei brute Coeficientul de rotaţie
de acumulare al capitalului economic
sau:
Re = Rentabilitatea comercială×Productivitatea mijloacelor economice
Nivelul marjei brute evidenţiază rezultatul activităţii de
exploatare, inclusiv finalizarea ei prin condiţiile de comercializare
oglindite în cifra de afaceri, în timp ce rotaţia capitalului economic
prin cifra de afaceri exprimă gradul de intensitate al utilizării
resurselor financiare ale întreprinderii.
Se observă că rata rentabilităţii economice poate fi
ameliorată, fie prin creşterea marjei brute de acumulare, respectiv
prin creşterea vânzărilor şi reducerea cheltuielilor plătibile, fie prin
creşterea rotaţiei capitalului economic prin cifra de afaceri, obiectiv
realizabil în condiţiile diminuării investiţiilor economice, prin
optimizarea nivelului stocurilor, creditului-clienţi, selectivitate strictă
a investiţiilor etc., fie prin ambele căi.
Rata rentabilităţii economice exprimă, în fapt, o anumită
combinaţie între cei doi factori de influenţă: unul cantitativ
exprimând marja brută de acumulare realizată asupra vânzărilor şi
deci politica de preţuri practicată şi altul calitativ exprimând gradul
de intensitate a utilizării capitalului economic, deci viteza de rotaţie
prin cifra de afaceri.

67
 De asemenea se poate observa că aceeaşi rentabilitate
economică poate fi generată de două strategii comerciale opuse:
- o politică de preţuri înaltă, deci cu o marjă brută ridicată,
dar cu o rotaţie lentă a acpitalului economic şi un volum al
desfacerilor redus;
- o politică de preţuri scăzută, deci o marjă mai slabă, dar cu
o rotaţie accelerată a capitalului economic şi un volum al
desfacerilor important (specifică investiţiilor situate la
periferia oraşului).

1.4.2.3.4. Rate de rentabilitate financiară

Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinde-
rilor de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în
activitatea sa.
Rentabilitatea financiară reflectă scopul final al acţionarilor
unei întreprinderi, exprimat prin rata de remunerare a investiţiei de
capital făcută de aceştia în procurarea acţiunilor ei, sau a reinvestirii
totale/parţiale a profiturilor ce le revin de drept.
În funcţie de indicatorii utilizaţi la numărătorul raportului,
rentabilitatea financiară a unei societăţi pe acţiuni poate fi exprimată
astfel:
1. Rentabilitatea financiară netă = Rezultatul net al
exerciţiului/Capitaluri proprii*
2. Rentabilitatea financiară înainte de impozit = Rezultatul
curent înainte de impozit /Capitaluri proprii*
3. Randamentul capitalurilor proprii = Dividende /Capitaluri
proprii*
* Capitaluri proprii exclusiv profitul nerepartizat.
Deşi foarte utilizată în analiza financiară, această rată trebuie
să ţină cont de metodologia determinării profitului net, respectiv de
regimul de calcul al amortizărilor şi provizioanelor, al cheltuielilor
deductibile şi nedeductibile avute în vedere la determinarea bazei de
calcul a impozitului pe rpofit.
Rentabilitatea financiară remunerează acţionarii, fie prin
acordare de dividende, fie sub forma afectării (majorării) rezervelor
care, în fapt, o creştere a averii proprietarilor, prin încorporarea lor în
capital, şi deci o creştere a valorii intrinsece a acţiunii.
Acţionarii majoritari făcând adesea un plasament pe termen
lung, nu solicită o rentabilitate imediată pe acţiune şi deci un
dividend important, fiind preocupaţi, în special, de un rezultat satisfă-
cător chiar dacă acesta este conservat de întreprindere, întrucât va
68
genera o creştere a valorii acţiunii. De aceea, ei sunt interesaţi de
cunoaşterea rentabilităţii capitalurilor proprii, rentabilitate determi-
nată prin raportul: Profit net al exerciţiului/Capitaluri proprii. Pentru
această categorie de acţionari, aprecierea rentabilităţii nete pe acţi-
une, sau a profitului pe acţiune, ca expresie directă a profitabilităţii
întreorinderii, poate fi realizată cu ajutorul raportului:
Profitul pe acţiune = Profitul net al exercitiul ui
Nr. de acţ emise
Acţionarul minoritar este de obicei preocupat de o
rentabilitate pe termen scurt şi deci, de un dividend imediat.
Aprecierea dividendului pe acţiune se face prin raportul:
Dividend pe acţiune = Dividende
Nr. de acţ emise
Ultimele două rate exprimă un venit sub forma profitului sau
dividendului pe acţiune. Acest venit poate fi, de asemenea, apreciat
în funcţie de capitalurile investite. În situaţia în care capitalurile
investite includ alături de capitalurile proprii şi împrumuturi pe
termen lung şi mediu, se poate calcula şi rentabilitatea financiară a
capitalurilor permanente:

Rfcp = Profitul net al exer Dobânzi aferente împrum.

Capitaluri proprii Împrmuturi pe termen lung şi mediu

Rentabilitatea astfel exprimată remunerează capitalurile pro-

prii prin acordarea dividendelor, având şi o dimensiune pentru remu-
nerarea împrumuturilor prin plata dobânzilor. Rentabilitatea finan-
ciară este deci influenţată de sursa de provenienţă a capitalurilor
investite fiind de aceea sensibilă la structura financiară a între-
prinderii, respectiv la situaţia îndatorării acesteia. În general, când nu
se precizează capitalurile în raport cu care se calculează renrabilitatea
financiară, este vorba de rentabilitatea capitalurilor proprii.
Înlocuind noţiunea de capitaluri proprii cu aceea de valoare
bursieră se pot formula următoarele două rate: rata capitalizării
profitului şi randamentul dividendelor.
a) Imaginea bursieră a unei societăţi este reflectată prin rata
capitalizării profiturilor exprimată în două feluri:
Rata capitalizării profiturilor = Profitul net pe acţ
Cursul bursier al acţ
sau

69
 Profit net al exerciţ
Capitalizarea bursieră
Capitalizarea bursieră este calculată la sfârşitul exerciţiului
contabil conform relaţiei:
Capitalizarea bursieră = Ultimul curs bursier la încheierea
exerciţiului×Numărul de acţiuni
Importanţa acestei rate, pentru analiştii bursieri, este limitată,
sub aspectul diagnosticului financiar, deoarece cursul unei acţiuni
depinde de numeroşi factori (suma distribuită, ponderea acesteia
întotalul rezultatului net, etc.), şi nu exclusiv de sănătatea financiră a
întreprinderii. Astfel, două întreprinderi aparţinând aceluiaşi sector,
şi realizând acelaşi profit global pot înregistra rate de capitalizare
diferite. Sub acest aspect rata capitalizării profiturilor are mai puţin
caracterul unei rate de rentabilitate, devenind în principal o măsură a
coeficientului de capitalizare bursieră (PER = price earning ratio)3.
PER = Cursul bursier al acţ
Profitul net pe acţ
sau
PER = Capitalizarea bursieră
Profitul net al exerciţ
PER arătând de câte ori investitorii sunt dispuşi să plătească
profitul firmei, este numit şi „multiplu curs-profit”. În general, valo-
rile coeficientului sunt cuprinse între 8 şi 12. Apreciind perspec-
tivele beneficiare ale întreprinderilor cotate, un coeficient mai mic
decât 8 corespunde unor valori slabe (slab cotate) în timp ce un PER
mai mare decât 12 semnifică valori în creştere.
b) Randamentul efectiv al dividendelor primite de acţionari
poate fi exprimat cu ajutorul rapoartelor:
Rata randamentului dividendelor = Dividende pe acţ
Cursul bursier al acţ
sau Dividende totale
Capitalizarea bursieră
Această rată inresează în special acţionarii minoritari,
depinzând la fel de puţin de situaţia financiară a întreprinderii,
asemenea ratei de capitalizare a profitului. Pentru acţionarul
minoritar care aşteaptă un rezultat sub forma dividendelor şi a
plusvalorii de capital, rentabilitatea financiară poate fi exprimată şi
prin raportul:
Rentabilitatea financiară = Dividend (Pt - Po)
Po
în care:
70
 Po = preţul de cumpărare al acţiunii (preţ de origine);
Pt = cursul acţiunii la momentul t.
Dacă Pt > Po acţionarul beneficiază de o plusvaloare de
capital egală cu diferenţa Pt-Po.
Ca şi rentabilitatea economică, rentabilitatea capitalurilor
proprii poate fi descompusă pe componente astfel:
Profitul net Profit net Cifra de afaceri
Capitaluri proprii Cifra de afaceri Capitaluri proprii
sau
Rata marjei nete de Rotaţia capitalurilor
acumulare proprii
Profit net Profit net Cifra de afaceri Pasiv total
Capitaluri proprii Cifra de afaceri Activ total Capitaluri proprii
adică,
Rentabilitatea financiară=Rentabilitatea economică×Rata globală de îndatorare.
Drept urmare, rentabilitatea financiară având originea în
rentabilitatea economică, va fi determinată de aproximativ aceiaşi
factori, respectiv:
- rata marjei nete de acumulare (factor cantitativ) care
măsoară profitabilitatea întreprinderii, fiind indicator de
politică industrială;
- rotaţia activului total prin cifra de afaceri (factor calitativ),
indicator de politiă comercială;
- rata globală de îndatorare (factor calitativ), reprezentând
structura financiară şi deci politica de finanţare.
Diferenţa între rentabilitatea economică şi cea financiară se
datorează politicii de finanţare promovată de întreprindere. Astfel, la
rentabilităţi economice egale, rentabilitatea financiară va fi diferită,
după cum întreprindertea se finanţează prin fonduri proprii sau
împrumutate. Această diferenţă provine din dublul joc al cheltuielilor
financiare şi al impozitului pe profit.
Pentru a evidenţia aceste aspecte vom recurge la o altă
descompunere a rentabilităţii financiare:
Rezultatul net Rezultatul expl * Rezultatul net Pasiv total
Capitaluri proprii Activ total Rezultatul expl Capitaluri proprii
Rentabilitatea financiară = Rentabilitatea economică × Impactul îndatorării
*) Rezultatul exploatării neafectate de elementele financiare (dobânzile).
Ultimii doi termeni grupaţi sunt denumirea „impactul
îndatorării” reflectă influenţa cheltuielilor financiare (nete) şi
respectiv coeficientul de îndatorare (rata îndatorării globale).

71
 Se observă, şi în această descompunere, dependenţa rentabi-
lităţii financiare de rentabilitatea economică şi îndatorare. Pornind de
la influenţa îndatorării întreprinderii asupra rentabilităţii capitalurilor,
peoprii, se poate stabili un criteriu de optimizare a structurii capita-
lurilor, în vederea minimizării costului de procurare al acestora, a
creşterii rentabilităţii financiare, cu evidenţierea efectului îndatorării.
Acest efect multiplicator al îndatorării constituie „efectul de levier”,
denumire ce provine de la faptul că împrumuturile reprezintă o
pârghie financiară care influenţează nivelul rentaabilităţii capita-
lurilor proprii.
Pentru simplificare, se admite ipoteza potrivit căreia, profitul
net (PN) este determinat de rezultatul exploatării, corectat cu
dobânzile (Dob) la capitalurile împrumutate şi cu impozitul pe profit:
PN = (RE – Dob)(1 – i)
Din relaţia de calcul a rentabilităţii economice, se obţine
rezultatul brut al exploatării (RE) ca remunerare al întregului activ
economic:
Re = RE de unde RE = Re×AE
AE
Cum însă activul economic este finanţat integral din
capitalurile proprii şi cele împrumutate, RE se poate scrie:
RE = Re(CP+DAT)
Dobânda (Dob), ca remunerare a capitalurilor împrumutate la
un nivel dat al ratei de dobândă, rezultă din relaţia:
Dob = DAT×Rd
Rata rentabilităţii financiare, în aceste condiţii devine:
Rf = R e (R e R ) DAT (1–i)=>Rf = Re + Efectul de levier al îndatorării
d CP
Efectul de levier la îndatorării = (Re – Rd)DAT/CP
În această relaţie fundamentală, termenul (Re – Rd) este numit
„levier”, iar termenul DAT/CP „braţul levierului” (anumiţi autori
atribuie adesea denumirea de levier, acestui coeficient de îndatorare,
dar aceste nuanţe nu prezintă o importanţă deosebită).
Efectul generat de îndatorare antrenează modificarea nivelu-
lui rentabilităţii capitalurilor proprii, în sensul creşeterii sau scăderii
sale, după cum rentabilitatea economică este superioară sau
inferioară costului mediu al datoriilor. Acest efect va fi mai ampli-
ficat prin braţul levierului, cu cât ponderea îndatorării în sursele de
finanţare va fi mai ridicată. Dacă levierul este pozitiv, rentabilitatea
financiară va fi cu atât mai mare cu cât îndatorarea va fi mai
importantă (fiecare procent de creştere a îndatorării va determina o
creştere a rentabilităţii financiare egală cu diferenţa dintre Re şi Rd).
72
Întreprinderea are în acest caz interesul să se împrumute la maxim,
pentru a beneficia de „efectul de levier”.
Dacă levierul este negativ, creşterea îndatorării întreprinderii
are eefect nefavorabil asupra rentabilităţii financiare, astfel încât, cu
fiecare procent de creştere a îndatorării, rentabilitatea financiară se va
diminua cu diferenţa dintre rata retabilităţii economice şi rata medie a
dobânzii.
Îndatorarea are în acest caz „efect de măciucă”, determinând
scăderea rentabilităţii capitalurilor proprii. În acestă situaţie, între-
prinderea va trebui să „muncească pentru bancherii săi”. Relaţia
fundamentală, prezentată anterior, evidenţiază şi efectul fiscalităţii
asupra rentabilităţii financiare. Astfel, dacă întreprinderea este profi-
tabilă, fiscalitatea (impozitul pe profit) atenuează efectul de levier.
Dimpotrivă, dacă întreprinderea este deficitară, fiscalitatea nu
influenţează rentabilitatea financiară şi formula devine (cu t = 0):
Rf = Re + (Re – Rd) DAT ,
CP
iar îndatorarea are o influenţă negativă asupra rentabilităţii
capitalurilor proprii.

1.4.3. Rate de finanţare

Ratele de finanţare evidenţiază modul de asigurare a finanţării

activităţii desfăşurate de către întreprinderi. Ratele de finanţare se pot
grupa în rate de finanţarea a imobilizărilor şi rate de finanţare a
activelor circulante.

a) Rate de finanţare a imobilizărilor:

rata de finanţare permanentă ( R fp ):

Capital permanent
R fp 100
Valoarea activelor imobilizat e

rata de finanţare proprie ( R fpr ):

Capital propriu
R fpr 100
Valoarea activelor imobilizat e

73
 rata de finanţare externă ( R fe ):

Datorii pe termen mediu si lung

R fe 100
Valoarea activelor imobilizat e

b) Rata de finanţare a activelor circulante din fondul de

rulment:

rata de finanţare cu fond de rulment ( R fr ):

Fond de rulment
R fr 100
Active circulante

rata de acoperire a nevoii de fond de rulment ( Ran ):

Fond de rulment
Ran 100
Nevoia de fond rulment

rata de finanţare a stocurilor ( R fs ):

Fond de rulment
R fs 100
Valoarea totala a stocurilor

1.4.4. Formarea capitalurilor din surse externe

Sursele externe sunt multiple, dintre acestea fac parte:

- contribuţia proprietarilor;
- împrumuturile pe termen lung (împrumuturi obligatare,
împrumuturi bancare, împrumuturile rambursabile ale altor instutiţii
financiare);
- surse nerambursabile (de la stat, de la instituţii financiare şi
comunităţi internaţionale, de la terţi).

Contribuţia proprietarilor

74
 La constituirea firmei, fondatorii aduc, în mod obligatoriu, un
aport minim de capital sub diverse forme.
Contribuţia proprietarilor poartă denumiri diferite: acţiuni,
părţi sociale, părţi interese, în funcţie de tipologia firmei. Ea poate
îmbrăca următoarele forme:
- capital social subscris;
- capital social vărsat;
- capital social nevărsat.
Dimensionarea acestor forme reprezintă o bogată sursă
informaţională pentru managementul financiar:
- cererea de subscriere peste nivelul ofertei reflectă un semnal
benefic asupra imaginii şi credibilităţii firmei;
- nesubscrierea volumului întreg de acţiuni din ofertă îşi pune
amprenta asupra credibilităţii firmei;
- nevărsarea integrală a capitalului subscris, la un anumit
termen, reflectă o situaţie nefavorabilă, datorată scăderii credibilităţii
firmei sau situaţiei financiare necorespunzătoare a celor care au
subscris.

1.4.5. Finaţarea prin emisiunea de acţiuni

Una dintre cele mai importante surse de capital la care un
agent economic poate recurge în cazul unor nevoi legate de
înfiinţarea unei firme sau de creştere a activităţii ei o reprezintă
emiterea de acţiuni.
Acţiunea este un titlu de valoare, un titlu financiar sau de
proprietate reprezentând o parte din capitalul social ( patrimoniul) al
firmei.
Acţiunea este o modalitate de atragere a capitalurilor
disponibile, necesare firmei.
Lansarea acţiunilor pe piaţă pentru a fi subscrise de
particulari reprezintă o formă eficientă de transmitere a dreptului de
proprietate. Din acest punct de vedere, acţiunile sunt o simplă bucată
de hârtie emisă de o societate care exprimă dreptul de proprietate al
celui ce o deţine asupra unei părţi din averea respectivei firme.
Emisiunea de acţiuni, ca volum şi tipologie, se află sub
impactul cererii şi ofertei.

75
 Vânzarea acţiunilor se realizează prin subscripţie deschisă
(publică), atunci când există posibilitatea cumpărării de acţiuni de
către toţi deţinătorii de capital sau închisă când accesul este limitat.
Oferta vine din partea deţinătorilor de patrimonii (libere,
negrevate de obligaţiuni), iar cererea poate proveni din partea
persoanelor fizice sau juridice (alte firme, instituţii publice).
Oferta presupune şi prezentarea unei documentaţii, care are
ca scop promovarea unei imagini credibile. Documentaţia pentru
ofertă trebuie să cuprindă:
- principalii indicatori de performanţă ai firmei (cifra de
afaceri, valoarea adăugată, costul, profitul);
- demonstraţii privind stabilitatea firmei, posibilităţile de
dezvoltare, etc.;
- bilanţul contabil şi contul de profit şi pierderi;
- elemente de susţinere din raportul cenzorilor;
- dividendele acordate în ultimii ani;
- obligaţiunile vândute şi nerăscumpărate;
- felul acţiunilor.
Pentru ca oferta publică de acţiuni să se desfăşoare cu succes
trebuie îndeplinite condiţii, precum firma să fie suficient de mare, cu
venituri pe măsura dimensiunii, pregătită corespunzător pentru
întreaga procedură.
În caz contrar, în funcţie de scopurile urmărite de societate,
acţiunile se distribuie în anumite limite.
Acţiunile au o tipologie variată:
după formă:
- nominative;
- la purtător.
după drepturile conferite acţionarilor:
- ordinare;
- preferenţiale.
după alte criterii:
- cu valoare sau fără valoare;
- gratuite;
- populare.

76
 În managementul capitalurilor firmei acţiunilor pot fi întâlnite
la diferite valori:
la valoare nominală:
Cs
Vn
Na
unde:
Vn= valoarea nominală;
Cs = capital social;
Na = număr de acţiuni;
la valoare contabilă sau patrimonială:
An
Vp
Na
unde:
Vp = valoarea patrimonială;
An = activul net;
Na= număr de acţiuni.
la valoare intrinsecă:
Anc
Vi
Na
unde:
Vi = valoarea intrinsecă;
Anc = activul net corectat;
Na = număr de acţiuni.
la valoare financiară:
Rdiv
V f Vn
Rdob
unde:
Vf = valoarea financiară;
Vn = valoarea nominală;
Rdiv= rata dividendelor;
Rdob = rata dobânzii.
la valoarea de randament:

77
 R pn
Vr Vn
Rdob
unde:
Vr= valoarea de randament;
Vn = valoarea nominală;
Rdob = rata dobânzii;
Rpn= rata profitului net.
Emisiunea de acţiuni noi presupune două alternative:
emisiunea la valoarea nominală a vechilor acţiuni (această metodă
este mai greu de aplicat în situaţia în care firma are un număr mai
mare de acţionari) şi emisiunea de noi acţiuni.
Creşterea valorii nominale a acţiunilor vechi presupune
apelul la economiile acţionarilor existenţi şi acordul acestora de a
subscrie.
Emisiunea de acţiuni noi presupune emiterea şi vânzarea de
noi acţiuni, care pot fi cumpărate de oricine doreşte, vechii acţionari
având un drept preferenţial de subscriere.
Valoarea de emisiune a unei acţiuni noi trebuie să fie
apropiată de valoarea de piaţă a unei acţiuni vechi pentru a limita
"efectul de diluare" a rentabilităţii acţiunilor, prin împărţirea
profitului la un număr mai mare de acţiuni.
Prima de emisiune, diferenţa între valoarea de emisiune şi cea
nominală, este folosită pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de
emisiune şi este o rezervă în pasivul bilanţier alături de capitalul
social sau se încorporează în acesta printr-o nouă creştere de capital.
Diferenţa dintre valoarea de piaţă înainte de creşterea de
capital şi valoarea după creşterea de capital reprezintă dreptul de
subscriere.
Dreptul de subscriere este de fapt pierderea de valoare a
acţiunii vechi cu care trebuie recompensat deţinătorul acesteia pentru
a nu fi afectat de suplimentarea capitalului social.
Creşterea de capital prin încorporarea rezervelor, a primelor
de emisiune şi a profiturilor nerepartizate, nu aduce un aport nou, ci
dă posibilitatea atribuirii gratuite de acţiuni noi sau de creştere a
valorii nominale a acţiunilor vechi.
Drepturile pe care acţiunile le conferă deţinătorilor sunt:
78
 să transfere acţiunile deţinute (în funcţie de felul acţiunii)
liber, inclusiv prin vânzare, fără restricţii;
să participe prin vot, la alegerea membrilor consiliului de
administraţie al firmei;
dreptul de a participa la managementul firmei, în luarea
deciziilor de dezvoltare, divizare sau lichidare etc.;
dreptul de remunerare a acţiunii;
dreptul de participare la majorarea capitalului social;
să participe la profiturile şi pierderile societăţii, inclusiv
la împărţirea activelor rămase în cazul în care societatea
devine falimentară.
Majorarea capitalului social se poate realiza printr-un aport în
natură sau prin aport în bani, prin convertirea unor noi creanţe, prin
fuziune.
Principalele avantaje pe care le generează majorarea
capitalului social sunt:
majorarea capitalului social soluţionează o criză de
fonduri prezentă;
un capital social superior promovează o bună imagine a
firmei;
majorarea capitalului social diminuează în mod
corespunzător riscul de firmă.

1.4.6. Formarea capitalurilor firmei prin împrumuturi

obligatare
Formarea capitalurilor firmei prin împrumuturi obligatare este
a doua sursă externă principală de formarea a capitalurilor.
Obligaţiunile sunt titluri de valoare, negociabile, reprezentând
un drept de creanţă asupra capitalurilor împrumutate unei societăţi.
De obicei, aceste împrumuturi au un cost de procurare mai mic decât
subscrierile la capitalul social şi nu afectează dreptul de proprietate al
acţionarilor.
Obligaţiunile sunt remunerate cu venit fix, sigur (dobândă) de
către cei care le-au pus în circulaţie publică sau închisă.
Obligaţiunile pot fi clasificate în următoarele categorii:
după formă:
79
 - nominative;
- la purtător;
după remunerare:
- clasice;
- indexate;
- participante;
- convertibile în acţiuni;
- convertibile în bani.

Decizia privind emisiunea de obligaţiuni aparţine Adunării

Generale a Acţionarilor şi se realizează prin instituţii care acţionează
ca intermediar (societăţile de valori mobiliare), în nume propriu sau
ca şi garant al emisiunii.
Emisiunea de obligaţiuni presupune pe de o parte existenţa
unui compartiment cu sarcina de urmărire a răscumpărării şi
remunerării obligaţiunilor emise şi agregarea emisiunii de către o
bancă, ca şi condiţii obligatorii, iar pe de altă parte existenţa unei
documentaţii de emisiune.
Oferta de obligaţiuni este realizată de către stat, instituţii
publice, firme şi alte persoane juridice, iar cererea este formulată, de
regulă, de persoanele fizice şi juridice.
Prospectarea pentru emisiune ia în considerare elemente ca:
volumul obligaţiunilor emise anterior, modul şi condiţiile de
răscumpărare a noilor obligaţiuni, valoarea nominală, rata dobânzii,
durata împrumutului şi modalitatea de rambursare, preţul de
emisiune, preţul de rambursare.
Mărimea împrumutului obligatar se stabileşte în funcţie de
necesităţile de finanţare, valoarea de emisiune a unei obligaţiuni
putând fi egală cu valoarea nominală (la paritate) sau mai mică (sub
paritate), ceea ce le face mai atractive.
Emisiunea nu poate depăşi o pătrime din patrimoniul emitentului.
Durata împrumutului şi modalitatea de rambursare
reprezintă perioada de timp cuprinsă între data emiterii şi data
rambursării. Împrumutul este rambursat potrivit unui calendar indicat
în obligaţiune. Se stabileşte în funcţie de nevoile de acoperit şi de
eşalonarea în timp a acestor nevoi.

80
 Rambursarea unui împrumut obligatar se poate realiza prin
următoarele modalităţi:
- amortizări constante şi anuităţi variabile – rambursarea se
face prin tranşe egale de împrumut;
- anuităţi constante şi amortizări variabile – pentru a avea
anuităţi constante este necesar ca rambursările
împrumutului să varieze crescător şi compensator cu
variaţia descrescătoare a dobânzii;
- rambursarea integrală;
- răscumpărarea prin bursă.
Rata dobânzii este stabilită de către întreprinderea, în funcţie
de condiţiile pieţei financiare şi este înscrisă pe obligaţiune. Dobânda
se stabileşte şi se poate ridica, de către deţinători, anual sau
semestrial prin intermediul unui cupon ataşat fiecărei obligaţiuni.
Valoarea nominală este valoarea înscrisă pe obligaţiune,
funcţie de care se stabileşte dobânda.
Diferenţa între valoarea de emisiune şi valoare nominală
reprezintă prima de emisiune, iar diferenţa între valoarea rambursată
(mai mare) şi valoarea de emisiune reprezintă prima de rambursare.

1.4.7. Formarea capitalurilor firmei prin împrumuturi

bancare pe termen mediu şi lung
Nivelul structura şi costul împrumuturilor bancare rezultă din
negocierea dintre solicitant cererii de fonduri şi societatea bancară.
Condiţiile de negociere a creditelor are în vedere următoarele
elemente:
- necesarul total de resurse pentru realizarea proiectului;
- contribuţia cu resurse proprii a investitorului şi alte
cofinanţări existente;
- mediul economic;
- caracteristicile investiţiei şi domeniul în care se realizează;
- piaţa noilor produse;
- fezabilitatea proiectului etc.
Elementele creditului care se negociază cu banca sunt:
mărimea creditului, rata dobânzii, comisioane, eşalonarea tranşelor
de punere la dispoziţie a creditului, perioada de graţie, termenul de

81
rambursare şi eşalonarea rambursării creditului, eventualele
penalizări, dimensiunea şi structura garanţiilor creditului.
Procesul de negociere trebuie foarte bine realizat ţinând
seama de planurile de afaceri, demonstraţiile privind indicatorii de
performanţă, demonstraţiile privind ofertele de niveluri de dobânzi,
de comisioane, de condiţii de angajare şi rambursare etc.
Scopul final al acestui proces de negociere îl reprezintă
avantajul reciproc client-bancă, creşterea economică generală şi
progresul economico-social.
Sursele externe mai pot îmbrăca forma:
- fondurilor nerambursabile
subvenţii şi alocaţii de la bugetul de stat;
din sponsorizări;
de la instituţii bancare sau financiare
internaţionale.
- emisiunii şi plasării acţiunilor străine pe piaţa naţională;
- emisiunii şi plasării obligaţiunilor străine pe piaţa naţională.

82
 CAPITOLUL 2
GESTIUNEA FINANCIARĂ
PE TERMEN LUNG
2.1. Dinamica si particularitatile investitiilor in Romania
În cazul investiţiilor directe, nu este vorba numai de resurse
financiare, ci şi de tehnologie, de marketing şi cunoştinţe
manageriale, care contribuie la crearea unei structuri moderne şi
eficiente.
Din punctul de vedere al beneficiarului investiţiei, gradul de
risc este mai scăzut, dar totuşi există. Astfel, investitorii strategici pot
cumpăra societăţi comerciale pentru a le inchide sau pot folosi forme
mai subtile prin care o societate poate fi devalorizată de un investitor
strategic, prin realizarea unui export de profit.
Din punctul de vedere al investitorului strategic, investirea are
un grad foarte ridicat de risc, deoarece cumpărând 40 - 60% din
acţiuni, el se angajează pe termen lung, care presupune şi preluarea
unor factori de risc, deseori imprevizibili. Investitorul se implică în
orientarea strategică a întreprinderii, în managementul acesteia, în
conducerea societăţii.
Este o investiţie cu risc pentru el, pentru că lichidarea
societăţii se face cu mare dificultate, nu se poate realiza în termen
scurt, aşa cum se întâmplă cu investiţiile de portofoliu, şi are loc de
multe ori, în condiţii neprielnice pentru valorificarea capitalului prin
vânzare, adică recuperarea capitalului investit.
Pentru România, intrările de capital străin reprezintă o
necesitate obiectivă aceasta, întrucât una dintre cele mai grave
probleme ale economiei româneşti o reprezintă decapitalizarea. În
acest context, însuşi procesul de reformă, de privatizare şi
retehnologizare depinde esenţial de intrarea capitalului străin.
Infuzia de capital străin în economia României este mai mult
decât modestă. În perioadă a decembrie 1990 - februarie 2000, valută
în capitalul social subscris în societăţile comerciale mixte, înma-
triculate în România, a ajuns la aproape 4,45 miliarde de dolari.
Aceasta, în timp ce volumul investiţiilor directe este de
aproape 30 miliarde de dolari în Polonia, peste 20 miliarde de dolari
în Ungaria, şi a depăşit 15 miliarde de dolari în Cehia.
Practic, România se situează pe unul din ultimele locuri în
Europa Centrala şi de Est în privinţa absorbţiei de capital străin.

83
 În perioadă 1990-2000 (februarie), numărul societăţilor
comerciale cu participaţie străină la capitalul social s-a ridicat la
72.682, având un capital social subscris de peste 4 miliarde de lei şi
aproape 4,45 miliarde de dolari.
Valoarea capitalului social subscris în valută, investit în
România în anul 1999, s-a cifrat la circa 281 milioane de dolari, cu
aproape 44 milioane de dolari mai mult faţă de anul 1998.
Comparativ cu anii precedenţi, anul 1998 şi 1999 au cunoscut cea
mai slabă perioadă înregistrată în evoluţia investiţiilor străine de
capital. Comparativ cu anul 1994 a considerat şi an de vârf din punct
de vedere al valorii capitalului subscris în valută (investit), diferenţa
este de aproximativ 623 milioane de dolari în anul 1999 şi 666
milioane de dolari în anul 1998. În ceilalţi ani, s-a înregistrat o
evoluţie oscilantă (alternand creşterile cu descreşterile) a volumului
investiţiilor străine directe, media pe întreaga perioadă analizată
(1991-1999) fiind de 500 milioane de dolari anual.
În luna februarie 2000 s-a înregistrat cea mai mica valoare
lunară a investiţiilor străine directe în România din ultimul deceniu
(9,63 milioane dolari). Pe primele două luni ale anului 2000
investiţiile directe în valută se ridica la 27 milioane de dolari, ceea ce
ar însemna că, urmând acelaşi ritm al intrărilor de capital, anul 2000
ar putea fi cel mai slab din ultimul deceniu.
Mai mult de jumătate din valută constituită drept capital
social este concentrată în societăţi din Bucureşti (2,4 miliarde de
dolari). După Capitală, cele mai atractive locuri pentru investitori au
fost judeţele Timiş, Prahova, Dolj şi Constanţa. O statistică23 din
acest punct de vedere, pe provincii istorice, releva informaţii
asemanatoare. Municipiul Bucureşti concentreaza 56% din valoarea
capitalului social subscris în valută; aproape 11 procente revin
Transilvaniei, iar 9 procente Munteniei. Cea mai palidă reprezentare
o are regiunea Maramureului, cu doar 1,6% din capitalul investit în
valută. Cele mai dezvoltate regiuni economice au atras, în mod firesc
atentia investitorilor străini - Bucureştiul (unde se regaseste aceeasi
proportie de 56%), Banatul şi Transilvania de Sud-Vest (8,8%),
Transilvania Centrala şi de Sud-Est (7,6%). Moldova şi Dobrogea
sunt cele mai vitregite regiuni din punct de vedere al aportului de
investiţii străine.
În privinţa ţărilor din care provin investiţiile directe, statistica
ne arată că aproape, 60% din volumul acestora provin din ţările
europene (majoritatea aparţinând Uniunii Europene).

23
Date având ca sursă Oficiul Naţional al Registrului şi Comerţului.

84
 Ierarhizarea ţărilor participante la capitalul unor societăţi
înmatriculate în România*
NR. ŢĂRI VOLUM INVESTIŢII
CRT. (MII USD) (%)
1. OLANDA 544.361,6 12,2
2. GERMANIA 457.728,5 10,2
3. CIPRU 364.845,2 8,2
4. ITALIA ' 335.433,9 7,5
5. S.U.A. 322.773,3 7,2
6. FRANTA 308.239,0 6,9
7. MAREA BRITANIE 239.190,8 5,3
8. COREEA DE SUD 234.053,5 5,2
9. AUSTRIA 225.827,6 5,0
10. TURCIA 196.228,5 4,4
* Sursa: Prelucrare a datelor din Ziarul Economistul nr. 5 7 3/2 000, pag. 7.

În anul 2000 cea mai mare contribuţie în dolari s-a înregistrat

din partea Austriei, la capitalul societăţii Volksbank România din
Bucureşti (7.300.328 de dolari). O investiţie directa în valută,
apropiată ca valoare (7.084.347 de dolari), a fost aceea la capitalul
social al firmei timişorene Luxten Lighting Company, provenind din
ţara investitorului străin majoritar - Monaco.
După aproape un deceniu de tranziţie şi reformă, este posibilă
o încercare de analiza a cauzelor care au determinat situaţia de
ansamblu a investiţiilor străine directe în România.
În primul rând, este de remarcat faptul că marile intrări de
capital străin în ţările vecine au fost determinate, în special, de
privatizarea parţială a unor utilităţi publice (retele de telecomunicatii,
de electricitate etc.), a unor linii aeriene sau a unor bănci de stat.
În al doilea rând, analiza dinamicii investiţiilor străine
directe în România (prezentate în tabelul nr.5) ne permite decelarea
unor specificaţii ale acestui domeniu. Evoluţia pe ani a investiţiilor
străine directe în România, corelată cu ciclurile electorale şi abor-
dările legislative specifice fiecărei perioade, conduce la constatări
interesante.
 Până în anul 1996, în România a existat un cadru legislativ
stabil şi chiar atractiv în domeniul investiţiilor străine, dar oferta de
privatizare a fost foarte redusă şi nu a inclus practic deloc utilitatile
publice (regiile autonome, societăţile nationale). Ca rezultat, s-a
înregistrat un mare număr de investitori străini, de fapt cel mai mare
din Europa Centrala şi de Est, dar investitori mici, majoritatea dintre
ei fiind persoane fizice.

85
 Aceasta constatare vine să contrazică asertiunile referitoare la
existenţa unui nivel ridicat şi descurajant al birocraţiei în perioada
menţionată, dat fiind faptul că investitorii mici (persoane fizice) nu
dispun de influenţa pe care o pot avea investitorii mari de tipul Coca-
Cola, Siemens sau Renault, şi sunt nevoiţi să străbată toate etapele
procesului birocratic. Faptul că aceşti mici investitori au venit în
România, într-un număr atât de mare, este cel mai bun indiciu că ei
nu se confruntau cu un nivel insurmontabil al birocraţiei.
În perioada 1997-1999, asistăm la o inversare a situaţiei,
respectiv cadrul legislativ şi instituţional devine foarte instabil, dar
oferta de privatizare creşte considerabil.
Efectul acestei combinaţii de factori este însă pe ansamblu
negativ, fapt reflectat de nivelul investiţiilor străine directe care
atinge în anii 1998, 1999 cele mai reduse niveluri din întreaga
perioadă analizată.
Instabilitatea cadrului legislativ şi instituţional a afectat
puternic investitorii străini, atât direct, cât şi indirect: în mod direct
prin descurajarea iniţiativei de investiţie în condiţiile imposibilitatii
pregătirii unui plan de afaceri şi indirect prin afectarea întregului
climat de afaceri şi a întregii evoluţii economice care a devenit total
neatractiva (scăderea puterii de cumpărare, reducerea investiţiilor în
economie etc.). Practic, în cei trei ani ai perioadei (1997-1999) s-a
înregistrat o reducere a PIB cu 18%, fapt de natură a crea o puternică
circumspecţie din partea investitorilor.
România nu a dispus, în întreaga perioadă analizată (1990-
1999) de o politică industrială şi o strategie pe termen lung care să
dea investitorilor o perspectivă clară a pieţei pe care se pregăteau să
intre.
Lipsa unui mandat clar acordat agenţiei de promovare a
investiţiilor străine (Agenţia Română de Dezvoltare) în perioadă
1991-1996 şi practic desfiinţarea sa imediat după 1997 a determinat
în prima faza o eficienţă relativ redusa în atragerea investitorilor
străini, iar în a două faza o confuzionare a acestora prin mesajul
transmis (un domeniu nu poate fi prioritar, dacă instituţia de profil
este desfiinţată).
• apromovare pe plan international a ofertei României în do-
meniul investiţiilor străine şi acutizarera acestui fenomen după 1997
(când, practic nu s-au mai alocat fonduri pentru aceasta activitate, iar
instituţia de profil s-a desfiintat) au determinat autoeliminarea
României de la finanţările acordate de Uniunea Europeana, exact
pentru tragerea de investiţii străine, fondurile respective fiind
direcţionate de donator către ţările concurente din zona.

86
 • Investiţiile străine în privatizare înregistrate în perioadă
1993-1999 se ridica la circa 1,990 miliarde de dolari, cifra care nu
poate fi satisfacătoare, atât din punctul de vedere al numărului de
tranzacţii încheiate, cât şi în ceea ce priveşte condiţiile şi preţul la
care s-au realizat privatizările.
La fel ca şi investiţiile străine în societăţi noi sau mixte, şi
investiţiile străine în privatizare au fost grevate, la rândul lor, de o
serie de factori, precum:
a. apariţia târzie a României pe piaţă (practic după 1996),
când interesul pentru zonă fusese deja satisfăcut (pentru unele firme),
fie scăzuse considerabil;
b. încheierea unor contracte sub presiunea timpului (şi mai
ales a constrângerilor financiare) a făcut ca acestea să nu fie foarte
avantajoase sau să nu prevadă un mecanism suficient de strict de
controlare a respectării obligaţiilor de către cumpărători;
c. instabilitatea legislativă, precum şi alţi factori au făcut că o
serie de contracte de privatizare de valori mari să nu se mai finalizeze
(Bell Hellicopter, Akmaya, Britten Norman etc.).
2.1.1. Procesul investiţional şi documentaţia
tehnico-economică a investiţiilor
Constituirea şi utilizarea activelor imobilizate reprezintă, prin
implicaţiile pe care le produc în economia întreprinderii, unul din
elementele de bază ale mecanismului financiar al acesteia. Factorul
esenţial al politicii de continuitate şi creştere a activităţii între-
prinderii îl reprezintă investiţia concretizată în achiziţia sau constru-
irea de active de producţie şi comercializare. Realizarea investiţiilor
impune necesităţi de finanţare importante, conducând la afectarea
resurselor pe termen lung. De aceea, eficienţa proiectelor de investiţii
trebuie să fie comparată cu randamentul plasamentelor pe piaţa
capitalurilor. Având în vedere riscul încorporat, decizia de investiţii
"este un pariu asupra viitorului întreprinderii"24.
Noţiunea de investiţie are diferite sensuri, în funcţie de
nivelul de organizare a economiei.
Astfel, la nivel macroeconomic, investiţia corespunde părţii
din produsul intern brut (PIB) consacrată creării de capitaluri de
producţie. Crearea capitalurilor de producţie sau formarea brută a
capitalurilor fixe este reprezentată de valoarea bunurilor durabile, cu
durată de existenţă de cel puţin un an, achiziţionate sau construite de

24
Depallens, G. , Jobard, J.P., Op. cit., pag. 689
87
unităţile productive rezidente, cu scopul de a fi folosite în procesele
de producţie şi comercializare.
În funcţie de aspectele de natură economică, financiară sau
contabilă la nivel microeconomic, noţiunii de investiţie i se pot
atribui mai multe sensuri. Astfel, din punct de vedere economic,
investiţia este crearea unui capital fix, durabil, deci acumularea de
active fizice de producţie şi comercializare; este vorba de acumulare
de capital. Din punct de vedere financiar, investiţia este decizia de
imobilizare a capitalului, de angajare a unei cheltuieli în prezent, în
scopul obţinerii de venituri viitoare; este vorba de investire. Aceasta
este şi cea mai generală definiţie care este dată acestei noţiuni. Teoria
financiară urmăreşte să pună la dispoziţia practicii criteriile care stau
la baza opţiunii pentru investire.
Din punct de vedere contabil, investiţia este asimilată noţiunii
de imobilizări necorporale, corporale sau financiare; este vorba de
imobilizări, obiectul sau suportul deciziei de investiţii.
Deci investiţiile pot fi definite ca alocări sau cheltuieli legate
de crearea de noi active imobilizate, cu destinaţie productivă sau
socială, de înlocuire a mijloacelor fixe uzate; dezvoltarea şi moderni-
zarea mijloacelor fixe existente. Totodată, sunt considerate investiţii
şi cheltuielile referitoare la lucrările de proiectare, prospecţiuni şi
explorări geologice, cheltuielile pentru pregătirea personalului ce va
lucra la noile obiective, inclusiv cheltuielile legate de plata perso-
nalului de conducere şi administrativ al întreprinderilor aflate în
construcţie.
Investiţiile, ca principal suport al creşterii economice, produc
în economie efecte diverse, concretizate în următoarele direcţii:
- asigură dezvoltarea cantitativă şi calitativă a infrastructurii
economiei;
- reprezintă principala modalitate de optimizare a proporţiilor
economice prin orientarea fondurilor sau stimularea investitorilor în
anumite ramuri economice, domenii de activitate şi în profil
teritorial;
- prin investiţii se urmăreşte şi crearea unor noi locuri de
muncă şi evitarea sau atenuarea, pe această bază, a şomajului;
- concomitent cu crearea şi modernizarea bazei tehnico-
materiale, premiză hotărâtoare pentru progresul general al societăţii,
prin investiţii se asigură şi baza materială necesară activităţilor
social-culturale: învăţământ, sănătate, cultură, artă, etc.
Deşi omogene prin trăsăturile lor cele mai generale, diferitele
grupe de cheltuieli care formează conţinutul investiţiilor prezintă o
serie de trăsături specifice în ceea ce priveşte modul de desfăşurare a
procesului investiţional, respectiv în modul de adoptare a deciziei de
88
investire, de promovare şi utilizare a resurselor necesare. Din această
cauză se impune o clasificare a investiţiilor, clasificare ce se poate
face după mai multe criterii.
După natura lor, investiţiile se grupează în următoarele
categorii:
- investiţii materiale, concretizate în crearea sau achiziţi-
onarea de active în scopul menţinerii sau creşterii potenţialului de
producţie. În acest caz, noţiunea de investiţie este strâns legată de
aceea de creştere şi progres tehnic, care impun creşterea capacităţii
de producţie şi modernizarea echipamentelor productive;
- investiţii imateriale, realizate în domeniul cercetării, for-
mării personalului, sau investiţiile comerciale în reclamă şi publici-
tate, programe informatice. În condiţiile actuale ale concurenţei
acerbe între întreprinderi, acest gen de investiţii ocupă un loc din ce
în ce mai important în gestiunea întreprinderii;
- investiţii financiare, concretizate în participaţiuni la
capitalul social al altor întreprinderi. Pe lângă randamentul sporit de
valorificare a disponibilităţilor întreprinderii, se urmăreşte şi politica
de creştere externă, de impunere a intereselor proprii în gestiunea şi
administrarea unor colaboratori, furnizori sau clienţi ai întreprinderii.
Tot după natura lor, investiţiile mai pot fi grupate în:
- investiţii în active imobilizate, imobilizări necorporale,
corporale şi financiare necesare activităţii de exploatare şi altor
activităţi în afara exploatării;
- investiţii în nevoia de fond de rulment, de exploatare în
cazul creşterii capacităţii de producţie, prin realizarea de investiţii în
utilaj, instalaţii.
După destinaţie, investiţiile se împart în:
- investiţii productive, destinate activităţii de exploatare. Ele
se mai numesc şi investiţii în imobilizări profesionale, deoarece sunt
utilizate pentru producţie de bunuri şi servicii;
- investiţii neproductive, prin care se asigură construirea unor
obiective social-culturale şi sportive pentru personal, clădiri adminis-
trative. Ele se mai numesc şi investiţii în imobilizări neprofesionale,
destinate altor activităţi decât cea de bază, de exploatare. Tot aici se
cuprind şi investiţiile obligatorii impuse de lege, în special împotriva
poluării şi protecţia personalului.
După obiectivul lor, investiţiile productive pot fi grupate astfel:
- investiţii de mentenanţă sau de înlocuire, care au drept scop
reînnoirea imobilizărilor uzate fizic sau moral. Ele sunt investiţii
sigure, întrucât se poate bine aprecia randamentul lor viitor;
- investiţii de capacitate şi adaptare, care au drept scop
creşterea nivelului producţiei sau fabricarea de produse noi. Ele sunt
89
investiţii de expansiune, concretizate în dezvoltarea capacităţilor
existente sau crearea de noi capacităţi menite să diversifice profilul
întreprinderii. Eficienţa lor este mai greu de apreciat datorită incer-
titudinii în ceea ce priveşte desfacerea şi asigurarea în condiţiile
proiectate a bazei materiale necesare;
- investiţii de productivitate, care vizează reducerea
costurilor unitare ale produselor fabricate. Ele se materializează cel
mai adesea în noi tehnologii de realizare a produsului.
În realitate, distincţia între aceste trei categorii este mai greu
de sesizat, întrucât toate investiţiile au ca efect creşterea producti-
vităţii, dacă se materializează în realizări noi ale ştiinţei şi tehnicii,
iar înlocuirea, de regulă, nu se mai realizează cu acelaşi tip de utilaj,
ci cu unul cu randament crescut. Pentru dezvoltarea capacităţilor lor,
întreprinderile realizează adesea investiţii legate de fuziuni, aporturi
parţiale de active, care scurtează timpul necesar pentru atingerea
taliei minimale optime, de realizare a producţiei în condiţii de
eficienţă.
Investiţiile mai pot fi clasificate după modul de finanţare,
după competenţa de aprobare (pentru cele finanţate din fonduri
bugetare), din punct de vedere al structurii şi modului de execuţie.
Deşi au la bază decizii financiare strategice, în perioada
actuală se vorbeşte tot mai mult de aşa-zise investiţii "strategice",
care însoţesc strategia întreprinderii de diversificare, de dominaţie
prin costuri şi calitate, de internaţionalizare a producţiei.
Realizarea investiţiilor presupune parcurgerea unui complex
de operaţiuni, începând cu adoptarea deciziei de investiţii şi finanţare
a ei şi încheind cu punerea în exploatare şi urmărirea atingerii
parametrilor proiectaţi, operaţiuni care în ansamblu formează con-
ţinutul procesului investiţional. Pentru obiectivele complexe, ciclul
de realizare a unui proiect de dezvoltare cuprinde în metodologia
Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI)
trei faze :
faza preinvestiţională - în care au loc identificarea oportu-
nităţii investiţiei, întocmirea studiului de prefezabilitate, a studiului
de fezabilitate şi a raportului de evaluare cu luarea deciziei de
investire;
faza investiţională - în care are loc proiectarea, construirea
şi punerea în funcţiune a obiectivului de investiţii;
faza operaţională - în care are loc exploatarea obiectivului
de investiţii pus în funcţiune.
Parcurgerea fazelor ciclului investiţional scoate în evidenţă
documentaţia tehnico-economică a investiţiilor care, în principiu, are
menirea să fundamenteze necesitatea, oportunitatea şi economicitatea
90
fiecărui obiectiv, să stabilească modalităţile tehnice, constructive şi
arhitecturale de înfăptuire a fiecărei lucrări sau acţiune, să determine
valoarea lor.
Documentaţia tehnico-economică a investiţiilor cuprinde:
studiul de prefezabilitate;
studiul de fezabilitate;
proiectul de execuţie;
documentaţia de deviz.
Studiul de prefezabilitate, folosit în perioada actuală mai ales
în ceea ce priveşte investiţiile finanţate de la buget, urmăreşte o
selecţie preliminară a ideilor proiectului (oportunităţii investiţiei). Se
întocmeşte de către beneficiarii investiţiilor împreună cu institutele
de cercetare-proiectare specializate şi cuprinde o serie de date absolut
necesare pentru caracterizarea proiectului de investiţii: amplasamen-
tul, prezentarea sectorului sau obiectivului de activitate în care se va
încadra, evoluţia cererii şi ofertei de produse de acest tip, date referi-
toare la capacitatea de producţie, materiile prime ce se utilizează şi
locul lor de provenienţă sau de exploatare, estimarea valorii inves-
tiţiei şi date de eficienţă economică.
Studiul de fezabilitate detaliază prezentarea selectivă a infor-
maţiilor din studiul de prefezabilitate şi stă la baza adoptării deciziei
de investiţii, scoţând în evidenţă necesitatea şi eficienţa obiectivului
de investiţii. Modul de întocmire a studiului de prefezabilitate şi
conţinutul său sunt hotărâtoare în atragerea finanţatorilor. Prin
studiul de fezabilitate se fundamentează costul investiţiei şi planul de
finanţare, cu reliefarea necesarului de credite şi eşalonarea rambur-
sării lor, se prognozează veniturile, cheltuielile de exploatare, pragul
de rentabilitate, rentabilitatea scontată şi principalele riscuri. De
asemenea, se face referire la conexiunile cu alte activităţi, la utiliza-
rea forţei de muncă şi influenţa investiţiei asupra sectorului de
activitate în care este cuprinsă.
Proiectul de execuţie se elaborează de institute sau firme
specializate, aprofundează unele date din studiul de fezabilitate şi
concretizează soluţiile tehnice, constructive şi funcţionale ale obiec-
tivului de investiţii. Proiectul de execuţie este însoţit de graficele de
eşalonare a investiţiei, de livrarea utilajelor, de asigurarea forţei de
muncă, de realizare a principalilor indicatori tehnico-economici şi de
programul de urmărire a comportării în timp a obiectivelor de
construcţii.
După aprobare, proiectul de execuţie stă la baza încheierii
contractelor de execuţie a lucrărilor de construcţii montaj şi de livrare
a utilajelor.

91
 Documentaţia de deviz se elaborează tot de institute de pro-
iectare specializate pe categorii de lucrări, pe categorii de cheltuieli,
pe obiecte şi sub forma devizului general. Documentaţia de deviz
detaliază modul de execuţie şi determină cheltuielile necesare
realizării investiţiei: cheltuielile propriu-zise de realizare a obiecti-
vului de la începerea lucrărilor şi până la terminarea şi darea în
funcţiune a obiectivului; cheltuielile de proiectare, asistenţă tehnică
şi documentare pentru pregătirea şi realizarea investiţiilor, inclusiv
cu formarea personalului şi plata salariilor conducerii şi personalului
administrativ al obiectivului în construcţie; cheltuielile de organizare
a execuţiei lucrărilor de construcţii montaj; precum şi cheltuielile
nerecuperabile, provenite din efectuarea probelor tehnologice, până
la atingerea programului normal de lucru.
2.1.2. Decizia de investiţii
2.1.2.1. Decizia de investiţii în viitor cert
Fiind extrem de importantă în viaţa unei întreprinderi, decizia
de investiţii produce consecinţe concretizate într-un ansamblu de
fluxuri de gestiune. Opţiunea pentru investiţii are loc în situaţia în
care se produce o creştere a valorii întreprinderii, respectiv când
fluxurile de încasări actualizate depăşesc costul investiţiei.
Studiul de fezabilitate trebuie să pună în evidenţă urmă-
toarele aspecte:
- modul de calcul al fluxurilor nete de trezorerie pe durata
estimată de exploatare a investiţiei;
- rata de actualizare care penalizează cash-flow-urile;
- calculul actuarial prin care se evaluează proiectul de
investiţii sau se alege între mai multe variante;
- afectarea rentabilităţii proiectului cu un anumit coeficient
de risc.
Adoptarea deciziei de investiţii în condiţiile unui viitor cert,
ţine cont de anumite ipoteze, şi anume:
- fiecare investiţie este clar identificată şi ea va produce o
serie de fluxuri de lichidităţi în momente precis determinate în timp;
- decidentul consideră proiectul de investiţii independent de
altele şi alege între mai multe proiecte. Se consideră proiecte inde-
pendente atunci când realizarea unui proiect nu este condiţionată de
realizarea altui proiect;
- există o piaţă de capitaluri perfectă, cu o rată a dobânzii
unică, beneficiarul investiţiei putându-se împrumuta nelimitat, fără să
existe cheltuieli de tranzacţionare pe piaţă;
92
 - lipsind incertitudinea, nu există nici risc asociat proiectului
de investiţii.
A. Estimarea fluxurilor de lichidităţi
Eficacitatea unui proiect de investiţii este apreciată corect
dacă sunt evaluate just fluxurile de lichidităţi (trezorerie) determinate
de acesta: fluxuri de ieşire de trezorerie (plăţi), fluxuri de intrare de
trezorerie (încasări), economii de plăţi datorate modului de acţiune a
fiscalităţii întreprinderii. Unele din aceste fluxuri se estimează în faza
iniţială (de realizare a proiectului), altele în perioada exploatării
investiţiei şi altă parte, la finele exploatării, cu ocazia lichidării
investiţiei.
a) Fluxurile de trezorerie în faza iniţială
În această fază, se determină suma de investit care ia în con-
siderare costurile directe şi indirecte legate de proiectul de investiţii,
precum şi incidenţa fiscală asupra unor sume realizate din operaţii de
dezinvestire cerute de realizarea proiectului. Astfel, pentru un proiect
de investiţii dat, suma de investit se compune din următoarele fluxuri
de ieşire de trezorerie:
- preţul utilajelor şi materialelor de construcţii achiziţionate,
sau costul lor în cazul obţinerii în întreprindere;
- cheltuieli de transport, montaj şi punere în funcţiune a
utilajelor;
- cheltuieli determinate de realizare a proiectului: cheltuieli
de cercetare, formarea personalului;
- nevoia de fond de rulment suplimentară, determinată de
creşterea capacităţii de producţie ca urmare a realizării proiectului
(creşterea stocurilor, creanţelor, etc.);
- costul de oportunitate, adică veniturile pe care le-ar fi
realizat întreprinderea dacă investea în altă formă capitalurile
necesare proiectului (ex. dacă întreprinderea deţine un teren pe care
decide realizarea unui obiectiv de investiţii, suma investiţiilor include
şi preţul pe care l-ar fi obţinut dacă l-ar fi vândut.);
- diferenţa între suma încasată şi valoarea contabilă netă a
activelor a căror vânzare sau casare este impusă de realizarea proiec-
tului; dacă diferenţa este pozitivă, fluxul de lichidităţi micşorează
suma investită.
b) Fluxurile de trezorerie în perioada exploatării investiţiei
Dacă fluxurile de trezorerie care au loc în faza iniţială sunt
mai uşor de estimat fiind determinate de preţuri şi tarife la echipa-
mente şi servicii, sau în funcţie de creşterea capacităţii de producţie
şi respectiv a cifrei de afaceri, în cazul nevoii suplimentare de fond
de rulment de exploatare, care reprezintă o cotă procentuală din cifra
93
de afaceri, fluxurile de trezorerie care au loc în perioada exploatării
investiţiei, care sunt fluxuri de intrare de trezorerie, se stabilesc pe
bază de previziuni cu un grad mai mare sau mai mic de probabilitate.
Fluxurile de intrare de trezorerie determinate de exploatarea
investiţiei, cash-flow-urile investiţiei cuprind fluxuri de trezorerie
propriu-zise şi economii de impozit, datorită modului de impozitare a
profitului întreprinderii.
În evaluarea cash-flow-urilor trebuie să se ţină seama de
următoarele fapte :
- amortismentul este un element al costului, dar nu şi o plată;
ca atare, suma acestuia reprezintă un flux de trezorerie de încasare,
datorită recuperării prin preţul produsului;
- fiind un element de cheltuială dedus înaintea determinării
profitului impozabil, el permite o economie de impozit T A , unde
T = cota de impozit pe profit, A = suma amortismentului anual, sau o
economie de plată. Dacă se utilizează una din metodele degresivă sau
accelerată de amortizare, creşte valoarea economiei fiscale;
- dobânda plătită, deşi este o cheltuială financiară deductibilă
în anumite limite şi produce economie fiscală ca şi amortizarea,
aceasta nu se ia în calculul cash-flow-urilor deoarece intră în calculul
ratei de actualizare (rata costului mediu ponderat a capitalului).
Având în vedere numai activitatea de exploatare a
întreprinderii, în calculul cash-flow-ului net, intră următoarele
elemente:
-excedentul brut de exploatare (EBE), stabilit ca o diferenţă
între veniturile din exploatare şi cheltuielile de exploatare ce presu-
pun şi o plată către furnizorul sau prestatorul serviciului (total
cheltuieli de exploatare exclusiv amortizarea imobilizărilor);
- amortizarea (A);
- profit brut din exploatare (PBE);
- impozit pe profit (IP).
Astfel, din punct de vedere contabil:
cash-flow brut = veniturile din exploatare - cheltuielile de exploatare
exclusiv amortizarea, respectiv EBE;
cash-flow net = cash flow brut - (( cash-flow brut - amortizarea) x
cota de impozit pe profit);
sau
cash-flow net = cash flow brut - impozit pe profit
Ca atare, după elementele fundamentate în "Contul de profit şi
pierdere":
EBE- A = PBE
PBE - IP=PNE
CFn = EBE-IP = (PBE+A) -PBE T=PBE(1-T) + A=PNE + A
94
Din punct de vedere financiar:
cash-flow-ul net = soldul fluxurilor pozitive (încasãrilor) înaintea
aplicãrii impozitului pe profit - plata impozitului pe profit +
economia de platã a impozitului aferent amortizãrii.
Ca atare,
CFn = EBE - (EBE-A) T = EBE (1-T) + T A
Între aprecierea contabilă şi cea financiară a cash-flow-ului
net intervin diferenţe de calcul atunci când amortizarea depăşeşte
excedentul brut din exploatare şi atunci, reală este aprecierea
contabilă.
c) Fluxurile de trezorerie la finele exploatării
La finele duratei de viaţă a investiţiei, fluxurile de trezorerie
determinate sunt fluxuri de intrare ce cuprind două elemente:
- valoarea reziduală a investiţiei, formată din preţul de
vânzare ca atare, sau al materialelor şi pieselor de schimb rezultate
din lichidare după deducerea cheltuielilor efective cu lichidarea;
- nevoia de fond de rulment recuperată ca urmare a
dispariţiei capacităţii de producţie creată de investiţie; această
nevoie, la finele duratei de viaţă, este egală cu cea iniţială, eventual
corectată cu variaţiile care intervin pe durata exploatării investiţiei.
B. Criterii de selecţie a proiectelor
Opţiunea pentru investiţii presupune selectarea proiectelor de
investiţii în funcţie de rentabilitatea lor, comparând costul acestora cu
suma veniturilor nete realizate din exploatarea lor. Această compa-
raţie se poate face fără actualizare, conform principiului sumei
algebrice a veniturilor şi cheltuielilor scontate pe durata de viaţă a
bunului, sau confruntând veniturile nete pe ani aduse la momentul
opţiunii pentru investiţii cu cheltuiala pentru investiţii. De aceea, în
adoptarea deciziei de investiţii se folosesc metode (criterii) de
opţiune fără actualizare, numite şi criterii simple de opţiune şi
metode cu actualizare.
a) Criterii simple de opţiune
Cele mai uzuale criterii simple de opţiune pentru investiţii
sunt:
criteriul costului;
criteriul ratei medii a rentabilităţii;
criteriul duratei de recuperare a capitalului investit.
Criteriul costului se pretează a se aplica în cazul deciziilor
de investiţii care vizează înlocuirea imobilizărilor corporale uzate,
înlocuire care conduce sau nu la creşterea capacităţii de producţie.
Investiţia de înlocuire cu utilaj identic, care nu conduce la
creşterea capacităţii de producţie, se realizează numai atunci când
95
întreprinderea va realiza economii la costurile de producţie şi un spor
al randamentului activelor imobilizate.
Aplicarea criteriului presupune parcurgerea a două faze:
- determinarea economiei sau depăşirii costurilor de produc-
ţie datorită realizării înlocuirii;
- în cazul unei economii de costuri, determinarea randamen-
tului investiţiei şi compararea lui cu randamentul deja realizat în
întreprindere.
Economia sau depăşirea costurilor de producţie, E(D) se
calculează astfel:
Vcn Vi
ED C 0 C 1
0 Dnr 1 Dn
0 1
în care:
C0 = costurile de exploatare ale vechiului utilaj (cheltu-
ielile de întreţinere, reparaţii, consumuri energetice,
etc.);
Vcn0 = valoarea contabilă netă (rămasă neamortizată) a utila-
jului aflat în exploatare;
Dnr0 = durata normală rămasă de funcţionare a utilajului în
exploatare;
C1 = costurile de exploatare ale utilajului nou care
înlocuieşte;
Vi1 = valoarea de intrare a noului utilaj (costul investiţiei);
Dn1 = durata normală de funcţionare a noului utilaj.
Vcn 0 Vi 1
Termenii şi semnifică amortizarea anuală a
Dnr0 Dn1
vechiului, respectiv noului utilaj.
În situaţia în care diferenţa este pozitivă, costurile determi-
nate de folosirea în continuare a vechiului utilaj sunt mai mari decât
cele dacă se realizează înlocuirea, rezultă o economie în costuri; în
caz contrar, rezultă o depăşire a costurilor de producţie.
Dacă din calcul rezultă economie, se calculează randamentul
investiţiei (ri) raportând economia în costuri, respectiv creşterea
profitului din exploatare, la sporul patrimonial determinat de înlo-
cuire, după relaţia:
E
ri 100
Vi 1 Vcn 0
Dacă randamentul investiţiei este mai mare decât randa-
mentul activelor imobilizate existente (calculat ca raport în procente
între profitul brut realizat şi valoarea medie anuală a activelor
96
imobilizate), se adoptă decizia de investiţii. În caz contrar, proiectul
se respinge.
În cazul investiţiei de înlocuire cu utilaj cu parametri funcţio-
nali superiori, care conduce la creşterea capacităţii de producţie, cri-
teriul costului presupune determinarea preţului unitar al produsului
obţinut după înlocuire şi compararea lui cu cel realizat anterior
acesteia.
Preţul unitar al producţiei realizat cu noul utilaj (p1) se
determină astfel:
I
r I C
D m 1
p
1 Q
1
în care:
I = costul investiţiei;
I
D = durata de exploatare; raportul semnifică amortizarea
D
anuală a investiţiei;
rm = randamentul minim sperat al investiţiei;
produsul rm I semnifică profitul din exploatare determinat de
înlocuire;
C1 = cheltuielile de exploatare determinate de noul utilaj;
Q1 = cantitatea de produse fabricate cu noul utilaj.
Dacă p1 < p0 (p0 = preţul unitar înaintea înlocuirii) investiţia
se acceptă.
Criteriul ratei medii a rentabilităţii presupune determinarea
ratei medii a rentabilităţii proiectului de investiţie şi compararea ei
fie cu cea a altor variante ale proiectului, fie cu un nivel dat, respec-
tiv rata rentabilităţii activelor imobilizate realizate pe întreprindere.
Rata medie a rentabilităţii investiţiei se determină astfel:
Pbe
R = 100
I
în care:
Pbe = profitul mediu anual brut din exploatare.
În calculul ratei, în afara profitului brut se poate lua şi cash-
flow-ul net al investiţiei.
Dacă rata medie a rentabilităţii proiectului este superioară
nivelului de comparare, investiţia se acceptă.
Criteriul duratei de recuperare a capitalului investit este un
criteriu larg utilizat în adoptarea deciziei de investiţii, deoarece
prezintă interes real pentru investitor - timpul necesar pentru a-şi
recupera din veniturile nete realizate capitalurile iniţiale investite.
97
 Durata de recuperare a investiţiei (Dr) se determină după
următoarea relaţie:
I
Dr
CFa
în care:
CFa = cash-flow-ul anual.
Dacă cash-flow-urile anuale diferă de la un an la altul, deter-
minarea duratei de recuperare se face pas cu pas, comparând la finele
fiecărui an investiţia rămasă de recuperat (Ir) cu cash-flow-ul anului
următor. În momentul în care investiţia de recuperat după anul n este
mai mică decât cash-flow-ul anului următor, Irn<CFn+1, se determină
durata de recuperare astfel:
Ir 12
Dr n n
CF
n 1
Criteriul prezintă inconvenientul că nu ţine seama de fluxurile
de încasări şi după perioada de recuperare, fapt care se reflectă atunci
când evoluţia cash flow-urilor este diferită în cazul a două proiecte.
De asemenea, criteriul nu este concludent în cazul selecţiei
între două proiecte cu durate inegale.
b) Criterii de opţiune pe baza actualizării
Actualizarea este operaţiunea de aducere în starea de
comparabilitate, în momentul actual, a unei sume de fluxuri de
trezorerie viitoare, ştiind că o sumă obţinută în viitor are altă putere
de cumpărare decât cea investită în momentul optării pentru
investiţie, datorită, în principal, influenţei inflaţiei.
Capitalizarea, în sens invers, este operaţiunea prin care se
determina nivelul viitor, la data finală a unei sume plasate în
momentul actual.
Considerând dat nivelul ratei dobânzii, capitalizarea arată ce
sumă se obţine peste n ani dacă se plasează pe piaţa financiară o
sumă determinată în momentul actual. În sens invers, actualizarea
arată care este nivelul actual al unei sume obţinute peste n ani.
Ambele concepte se fundamentează pe calcule din matematicile
financiare, în special calculul dobânzii simple, dobânzii compuse,
etc.
Astfel, dacă:
C = suma capitalului investit;
d = rata dobânzii, de regulă cea fără risc a pieţei financiare;
Ci = anuitatea.
- capitalizarea presupune determinarea sumei totale,
Ci(capital + dobândă) la finele anilor 1,2........n:
98
 C C d C C 1 d
1
C C1 d C1 d d 1 d C Cd 1 d 1 d C C1 d 2
2
2 2
C C1 d C1 d d 1 d 2 C Cd
3
1 d 2 1 d C C1 d 3
.
.
n 1 n 1 n 1
C C1 d C1 d d 1 d C Cd
n
1 d n 11 dC C1 d n

- actualizarea presupune determinarea sumei actuale, C, la

începutul anului 1, sau în momentul 0, a sumelor capitalizate la finele
anilor 1,2,........n:
suma de la finele anului 1:
C1 1
C C1
1 d 1 d
2
suma de la finele anului 2: C 1 d devine la începutul
anului 1:
C2 1
C 2
C2 2
1 d 1 d
suma de la finele anului n: C 1 d n devine la începutul
anului 1:
Cn 1
C n
Cn n
1 d 1 d
în care:
1
i
se numeşte factor de actualizare şi se găseşte calculat în
1 d
tabele matematice.
Întrucât, în cazul investiţiilor, acestea produc fluxuri anuale
de intrare de trezorerie, interesează valoarea actualizată a sumei
acestor fluxuri (Fi) la sfârşitul fiecărui an din intervalul de
exploatare, pentru comparare cu cheltuiala iniţială, respectiv costul
investiţiei.
Valoarea actualizată a sumei fluxurilor se determină:

99
 F F F
VA 1 2 .... n
1 a 1 a2 1 an
Dacă F1 = F2 =....... Fn = F
n 1
VA F
i
i =1 1 a
Tehnica actualizării este larg utilizată în practică de numeroşi
investitori pentru a-şi da seama dacă investiţia permite recuperarea
reală a sumei investite şi dacă conduce la sporirea valorii
întreprinderii considerată în fapt o sumă de proiecte de investiţii,
având în vedere că ei renunţă la toate oportunităţile ocazionate de
imobilizarea sumei pe termen lung.
Tehnica actualizării prezintă şi limite având în vedere că
anumite proiecte sunt oportune dar nu sunt şi rentabile din punct de
vedere financiar. De aceea, trebuie să se facă o disociere între
rentabilitate şi calculul actuarial, pe de o parte, şi productivitatea
investiţiei după darea în funcţiune şi integrarea în întreprindere, pe de
altă parte.
Anumite costuri legate de această productivitate mai slabă
trebuie deduse din cash flow-urile nete ale investiţiei.
De asemenea, dacă investiţia este prevăzută pe o durată lungă
de funcţionare, intervin greutăţi în estimarea corectă a fluxurilor, în
alegerea ratei de actualizare.
Totuşi, prin utilizarea mai multor criterii de actualizare şi
îmbinarea şi cu criterii simple, se obţin rezultate convenabile în
aprecierea eficacităţii investiţiei.
Dintre criteriile pe bază de actualizare pot fi folosite:
valoarea actualizată netă;
indicele de rentabilitate;
rata internă de rentabilitate (randament).
Valoarea actualizată netă (VAN)
Este criteriul care răspunde obiectivului de bază al funcţiei
financiare a întreprinderii şi anume maximizarea valorii
întreprinderii.
Teoria economică a statuat legea randamentelor descrescă-
toare ale oportunităţilor de investiţii din economie, potrivit căreia
randamentul marginal al investiţiei este descrescător. Adică, cu cât se
investeşte mai mult, rentabilitatea obţinută la ultimul leu investit este
mai slabă. De aceea, decidentul trebuie să ştie când să se oprească în
a investi, fără a primi un răspuns clar din partea teoriei ci numai
caracteristicile de bază ale analizei. Totodată, plasamentul disponibi-
100
lităţilor în piaţa bunurilor şi serviciilor (investiţiilor corporale) se
face numai dacă randamentul (rentabilitatea) acestora este superioară
ratei dobânzii fără risc pe piaţa financiară.
Valoarea actualizată netă se stabileşte pentru fiecare proiect
de investiţii, criteriul nerealizând compararea între proiecte decât
prin ordinul de mărime a ei. Ea nu compară decât un capital de astăzi
cu un capital viitor.
Valoarea actualizată netă se stabileşte ca diferenţă între
fluxurile de trezorerie viitoare (cash flow-uri) actualizate, respectiv
valoarea lor actuală şi capitalul investit. Problema care se pune este
aceea a alegerii ratei de actualizare. Astfel, pentru comparabilitatea
fluxurilor viitoare de trezorerie (cash flow-urile CF1, CF2, CF3), cu
cheltuielile prezente în investiţii (I1, I2, I3) este uzual să se facă
actualizarea celor dintâi, la rata dobânzii fără risc, respectiv expri-
marea lor în lei, la puterea de cumpărare de azi. De asemenea, teoria
financiară recomandă folosirea ratei costului capitalului sau rata
costului de oportunitate pe durata de exploatare a investiţiei.
Considerăm că rezultatul este mai aproape de realitate dacă
rata de actualizare este rata costului mediu ponderat al capitalului
investit, având în vedere că finanţarea investiţiilor se realizează atât
din capitaluri proprii cât şi din capitaluri împrumutate.
Valoarea actualizată netă (VAN) se determină potrivit
următoarei relaţii de calcul:
n CFi
VAN I
i 1 1 ai
Dacă VAN > 0, proiectul de investiţii conduce la creşterea
valorii întreprinderii şi, deci, este acceptat. În caz contrar, proiectul
se respinge. Dacă pentru acelaşi obiectiv există două variante de
proiect, se optează pentru cel cu VAN mai mare.
În practică, mai rar utilizată în opţiunea pentru investiţie este
şi valoarea viitoare netă (VVN) care, folosind acelaşi raţionament,
presupune compararea cash-flow-urilor viitoare şi costului investiţiei
la puterea de cumpărare de la sfârşitul duratei de viaţă a investiţiei.
Formula de calcul a VVN este:
n
VVN CF 1 a n i I1 an
i 1 i
sau:
n
VVN VAN 1 a
Indicele de rentabilitate se foloseşte, de regulă, când două
sau mai multe proiecte de investiţii necesită alocări de fonduri iniţiale
101
inegale. El exprimă rentabilitatea relativă a investiţiei, adică surplu-
sul de trezorerie actualizat pentru fiecare leu investit. Dacă este
supraunitar, proiectul de investiţii este fezabil.
El se calculează astfel:
n CF
i
i 1 (1 a) i
IR
I
sau:
VAN I
IR
I

Rata internă de rentabilitate (RIR)

Rata internă de rentabilitate (de randament) în terminologie
americană, Internal Rate of Return (IRR), este acea rată de actua-
lizare pentru care valoarea actualizată netă este nulă.
Deci, RIR = r:
n CF
i I 0
i 11 r i

Cunoscând cash flow-urile anuale previzionate pentru

proiectul de investiţii CFi , valoarea investiţiei I şi durata de exploa-
tare a acesteia n, rata internă de rentabilitate r se determină prin
aproximări succesive.
Dacă rata internă de rentabilitate pentru un proiect de inves-
tiţii este r, atunci pentru societatea comercială care împrumută sau se
împrumută la nivelul ratei r, investiţia nu-i aduce nimic în plus faţă
de un plasament pe piaţă la nivelul acestei rate. De aceea, RIR
trebuie să fie superioară ratei de actualizare sau ratei dobânzii fără
risc pe piaţa financiară.
Calculul RIR necesită, în principiu, rezolvarea polinomului
de gradul n care presupune dificultăţi deosebite când n >2 şi, de
aceea, este mai simplu de a ne folosi de cvasiliniaritatea curbei
VAN=f(a). Pentru aceasta, este suficient să determinăm două puncte
consecutive ale curbei, pentru care VAN să treacă de la o valoare
pozitivă la una negativă şi, apoi, prin interpolare, se determină RIR.
Interpolarea liniară a fost introdusă, prima dată, pentru
calculul funcţiilor trigonometrice şi al algoritmilor şi se bazează pe
aproximarea unei curbe date între două puncte, prin segmentul de
dreaptă ce uneşte cele două puncte (vezi fig.2.1).

102
 y

A(xk yk) y=m x+n

xk xk+1 x

y=fx) B(xk+1,yk+1)

Fig.2.1. Interpolarea liniară

Conform principiului aproximării prin interpolare, se impune
coincidenţa funcţiei cu polinomul de gradul întâi ales pentru aproxi-
mare (din punct de vedere geometric, o dreaptă) în nodurile de
aproximare xk, xk+1.
Se scrie ecuaţia dreptei care trece prin punctele A(xk,yk) şi
B(xk+1,yk+1):
x xk y yk
xk 1 xk yk 1 yk
Rezultă:
y yk
y =yk+ k 1 (x x k )
xk 1 xk
şi deci polinomul de aproximare de gradul întâi P(x) este de forma:
y yk yk 1 yk
P(x) = k 1 x yk xk m x n
xk 1 xk xk 1 xk
Reprezentând grafic funcţia de mai sus obţinem o dreaptă
numită dreaptă de interpolare. Este evident faptul că abaterea
(x) = f (x)-P(x) depinde de intervalul (xk, xk+1), de curbura fucţiei
f (x) şi deci de valoarea lui f"(x).
În situaţiile noastre, curbura depinde de orizontul de timp
folosit, asupra căruia putem interveni mai mult sau mai puţin. În
schimb, putem să considerăm un interval (xk,xk+1) cât mai mic. De
aceea recomandăm folosirea a două puncte consecutive, adică:
xk+1= xk +1.
103
 Dacă prin criteriul valorii actualizate nete două proiecte de
investiţii vor fi comparate numai prin aceeaşi rată de actualizare,
element suplimentar introdus în modelul de calcul, criteriul ratei
interne de rentabilitate prezintă avantajul că RIR este specifică
fiecărui proiect şi comparaţia cu un prag de rentabilitate stabilit
aprioric de conducerea întreprinderii sau cu rata dobânzii fără risc pe
piaţă este extrem de sugestivă.
Totuşi, criteriul RIR prezintă dezavantajul că în anumite
situaţii nu este edificator. Astfel, dacă cash-flow-urile alternează de
la un an la altul având valori pozitive şi negative, este posibil ca
ecuaţia de calcul a RIR să nu aibă rădăcini reale, să nu aibă soluţii,
sau să aibă soluţii multiple.
Dacă în cazul aplicării celor două criterii în analiza a două
sau mai multe proiecte de investiţii de valori diferite rezultatele sunt
contrare, opţiunea pentru investiţii se face prin metoda integrării.
Metoda integrării presupune determinarea VAN şi RIR pentru
diferenţa capitalului investit între două proiecte şi interpretarea în
sensul opţiunii a noilor indicatori.
2.1.2.2. Decizia de investiţii în viitor incert şi probabilistic
Este evident faptul că obiectivul central al investiţiilor este
acela de a plasa anumite fonduri cât mai rentabil posibil. Adeseori
însă, apar probleme deosebite, greu de soluţionat sau chiar practic
imposibile, datorită cunoaşterii incomplete şi mai ales imperfecte a
tuturor condiţiilor de desfăşurare a procesului investiţional.
Orice investiţie este, într-o măsură mai mare sau mai mică, un
angajament cu viitorul şi, în consecinţă, estimarea eficienţei sale nu
poate fi făcută cu certitudine. Decidentul întâmpină dificultăţi în
estimarea profitului investiţiei, în proiectarea mediului în care va
exploata investiţia, în aprecierea reacţiei concurenţei. Totuşi, reuşita
investiţiei este determinată de capacitatea acestuia de a direcţiona
viitorul în sensul împlinirii evenimentelor pe care le previzionează,
cu toate că există probabilitatea ca şi alte evenimente pe care nu le-a
previzionat să se întâmple şi care să aibă consecinţe importante
asupra vieţii întreprinderii. Viitorul este, deci, necunoscut şi, de
aceea, decizia de investiţii implică şi "riscul" care trebuie măsurat şi
integrat în procesul investiţional.
În general, se poate vorbi de două tipuri de situaţii de
cunoaştere imperfectă, şi anume:
a) situaţii probabilistice, sunt acele situaţii în care au putut
fi identificate toate cazurile posibile (eventualităţile), în mod precis,
şi probabilizate, adică li s-au putut asocia anumite probabilităţi.
104
Acestea se mai numesc situaţii probabiliste, probabilizate, riscante
sau riscate.
b) situaţii de incertitudine, sunt acele situaţii în care nu au
putut fi identificate toate cazurile posibile (eventualităţile), în mod
precis, sau, chiar dacă au fost identificate, nu li s-au putut asocia
anumite probabilităţi;
În ceea ce priveşte situaţiile probabilistice, din punct de
vedere matematic, lucrurile sunt foarte bine puse la punct, existând
un spectru larg de reguli, metode şi modele de studiu şi analiză
specifice domeniului calculului probabilităţilor.
Şi în aceste situaţii, ideea centrală în problemele de investiţii
este tot aceea a cash-flow-ului total net actualizat maxim, ca şi în
cazul viitorului cert (determinist).
De această dată, cunoscute fiind probabilităţile, se va opera
cu valoarea medie a acestui indicator, deoarece cash-flow-urile
anuale apar ca nişte variabile aleatoare.
În condiţiile unui mediu probabilistic, adoptarea deciziei pre-
supune parcurgerea următoarelor etape:
evaluarea cash-flow-urilor investiţiei în diferite ipostaze
de probabilităţi;
măsurarea riscului investiţiei;
analiza şi opţiunea pentru un proiect de investiţii.
a) Evaluarea cash-flow-urilor investiţiei în condiţiile unui mediu probabilistic
Această operaţiune impune determinarea speranţei matema-
tice adică a valorii medii anuale aşteptate a cash-flow-urilor şi
compararea lor. În acest sens, cash-flow-urilor fiecărui proiect de
investiţii, li se atribuie coeficienţi de probabilitate determinaţi pe
baza unor serii statistice din perioadele anterioare sau aleşi în mod
subiectiv de către decident. În această fază compararea proiectelor în
ceea ce priveşte speranţa matematică se poate face folosind sau nu
actualizarea cash-flow-urilor.
Speranţa matematică a cash-flow-urilor proiectelor de
investiţii se determină conform următoarei relaţii:
n
S(CF)= CFi pi
i 1
în care:
CFi = cash-flow-ul în anul "i";
pi = coeficientul de probabilitate aferent cash-flow-ului din
anul "i".

105
 Deci, în situaţia în care pentru două sau mai multe proiecte de
investiţii există valori diferite ale speranţei matematice, se optează
pentru proiectul cu speranţa matematică cea mai mare.
Atunci când pentru două sau mai multe proiecte se obţine
aceeaşi speranţă matematică, se va reprezenta grafic densitatea de
repartiţie şi se optează pentru proiectul cu intervalul cel mai strâns de
variaţie.
b) Măsurarea riscului investiţiei
Metoda generală de rezolvare a problemelor ce apar în mediul
probabilistic este tot valoarea actualizată netă. Totuşi, de această
dată, trebuie să actualizăm cash-flow-urile la o rată de actualizare
ajustată riscului, adică la o rată care ţine cont de variabilitatea lor
potenţială.
Riscul se măsoară prin intermediul dispersiei sau abaterii
medii pătratice (ecartului tip sau standard), , a cash flow-urilor
individuale faţă de speranţa matematică conform relaţiilor următoare:
n
2
= (CFi S(CF)) 2 pi
i 1

n
= (CFi S(CF))2 pi
i 1
Cu cât abaterea medie pătratică este mai mică, mai apropiată
de zero, cu atât riscul investiţiei este mai mic. Deci, din punct de
vedere al riscului se va opta pentru acel proiect care are ecartul-tip
mai apropiat de zero.
Trebuie remarcat, însă, faptul că dispersia şi deci, implicit
abaterea medie pătratică, nu constituie o bună măsură a riscului
suportat de către investitor decât dacă distribuţia de probabilitate
aparţine legii normale (legii lui Gauss).
Dacă, totuşi, din analiza a două proiecte de investiţii rezultă
că au acelaşi ecart-tip, se determină un alt indicator de apreciere a
riscului, şi anume coeficientul de variaţie, conform relaţiei:

S(CF)
În acest caz, se va opta pentru proiectul cu coeficientul cel
mai mic, deoarece el prezintă un risc mai mic.
c) Analiza şi opţiunea pentru un proiect de investiţii
În acest sens, se utilizează:
analiza pragului de rentabilitate;
106
 analiza sensibilităţii;
metoda arborilor de decizie;
metoda simulării.
Dintre acestea, metoda arborilor de decizie este o tehnică
care printr-o reprezentare schematică oferă alternativele de decizie
posibile şi consecinţele monetare şi strategice ale acestora. Fiecare
alternativă este evaluată în termeni de rentabilitate şi risc şi în funcţie
de probabilitatea considerată, secvenţial pe orizontul proiectului se
alege între a continua exploatarea acestuia sau decizia de dezinvestire
şi optarea pentru altă formă de plasament.
Decizia de alegere între alternative sau proiecte se face prin
determinarea speranţei matematice a valorilor actualizate nete sau,
dacă este cazul, şi a coeficientului de variaţie a acestora. Speranţa
matematică a valorilor actualizate nete ale proiectelor de investiţii
luate în analiză se determină în mod analog ca şi pentru cash-flow-
uri, astfel:
n
S(VAN) VANi pi
i 1
Tehnica arborilor de decizie este totuşi o metodă subiectivă
de alegere între două proiecte de investiţii, intrucât alternativele se
bazează pe coeficienţi de probabilitate consideraţi de decident, care
vor determina cash-flow-urile viitoare. Din această cauză, cum din
raţiuni logice se poate alege cel mai bun proiect din punct de vedere
al rentabilităţii, tot aşa se poate opta pentru cel mai riscant. Însă,
tehnica arborilor de decizie oferă şi posibilitatea abandonării pe
parcurs a proiectului, când există altă alternativă mai eficientă. Alter-
nativele constau în atribuirea unei probabilităţi mari de realizare a
cash-flow-ului net încă din primul an ceea ce conduce la probabilităţi
la fel de mari sau mai mari de realizare în anii următori de exploatare
sau a unei probabilităţi mici în primul an ceea ce conduce la pro-
babilităţi şi mai mari de nerealizare a cash-flow-urilor previzionate
pentru anii următori.
Majoritatea situaţiilor practice plauzibile fac parte din cate-
goria situaţiilor incerte. În acest caz, lucrurile fiind incerte, aparatul
matematic nu a reuşit, până în acest moment, să pătrundă în
"profunzimea" problematicii, cu toată fineţea şi rigoarea care îl
caracterizează, pentru a da soluţii definitive.
Criteriul de opţiune în condiţiile unui viitor incert este tot
criteriul VAN, modificările intervenind în alegerea ratei de actua-
lizare şi în estimarea cash flow-urilor.
Astfel, pot fi folosite două metode sau mai bine spus
încercări de soluţionare a unor astfel de probleme de investiţii:
107
 - prima metodă constă din "perturbarea" ratei de actua-
lizare "a" prin introducerea unei aşa-numite "prime de risc" în
funcţie de gradul de incertitudine al proiectului.
Deci:
a b = a +p, p>0
p este cu atât mai mare cu cât incertitudinea este mai mare. Există
riscul ca VAN-ul proiectului să fie negativ dacă se alege p prea mare,
ceea ce înseamnă respingerea proiectului fără a fi siguri că decizia
luată este corectă.
- a doua metodă constă din "perturbarea" cash-flow-urilor
anuale CFi printr-o anumită ponderare i (0,1), astfel încât:
CFi CFi* = i CFi, 1 i n
în care:
i = coeficient de echivalare sigură.
Scopul perturbării este acela de a pondera într-un anume fel
cash-flow-ul anual cu atât mai mult cu cât este mai mare incerti-
tudinea atingerii sale.

2.1.3. Riscul şi gestiunea riscurilor întreprinderii

Activitatea unei întreprinderi, indiferent ponderea pe care o

deţine în sectorul său de activitate este supusă riscurilor, întrucât
aceasta nu poate să prevadă cu certitudine diferitele componente ale
rezultatului său (cost, cantitate, preţ) şi ale ciclului de exploatare
(cumpărări, prelucrări, vânzări).
Riscul poate fi definit ca un eveniment, împrejurare, acţiune
sau complex de evenimente neprevăzute care ar putea avea loc în
activitatea viitoare a unei întreprinderi, cu efecte negative asupra
activităţii sectoriale sau de ansamblu a acesteia.
Categoriile de riscuri la care se expune întrerpinderea sunt:
riscul de exploatare, riscul de produs, riscul de piaţă, riscul de
imagine, riscul de lichiditate, riscul de solvabilitate, riscul de credit,
riscul ratei dobânzii, riscul de schimb valutar, riscul de faliment,
riscul conjunctural economic, riscul competiţional
Riscul semnifică variabilitatea profitului faţă de media
rentabilităţii din ultimele exerciţii. În previziune, riscul exprimă
variabilitatea estimată a profitului în raport cu speranţa de
rentabilitate.

108
 Într-o altă formă practică, riscul se poate exprima ca
variabilitate a profitului în funcţie de volumul de activitate al
întreprinderii
Riscul poate fi consecinţă a conjuncturii economice, a
specificului activităţii întreprinderii, a calităţii actului managerial pe
toate treptele ierarhice ale structurii organizatorice şi funcţionale ale
întreprinderii, a relaţiilor cu clienţi, furnizori, diverşi împrumutători.
Tendinţa managerilor de a-şi asuma riscul fluctuează.
Variaţiile individuale de comportament provin din experienţă şi din
contextul existent în întreprindere
Pentru managerii asumarea riscului este o necesitate.
Astfel, atitudinea managerilor în raport cu riscul, poate varia
în funcţie de condiţii, ca de exemplu: nivelul profitului, mărimea
lichidităţilor şi a vânzărilor la un nivel de referintă, poziţia actuală a
organizaţiei şi eventuala dispariţie a sa.

2.1.3.1. Riscul de exploatare

Riscul de exploatare este caracteristic activităţii productive şi

comerciale a unei întreprinderi, modul său de manifestare având
drept rezultat variabilitatrea rezultatului exploatării, ca efect al
modificării condiţiilor economice din mediul în care acţionează
întreprinderea.
Riscul de exploatare reprezintă incapacitatea întreprinderii de
a se adapta la timp şi cu cel mai mic cost la variaţia condiţiilor de
mediu, incapacitate care va avea drept consecinţă reducerea
profitului din exploatare sau chiar înregistrarea de pierderi.
Activitatea de exploatare a întreprinderii se realizează într-un
mediu în care singura variabilă constantă este schimbarea şi poate
aduce o serie de influenţe asupra activităţii, şi anume:
modificarea preţurilor de achiziţie sau de desfacere;
accentuarea concurenţei;
presiuni salariale;
inovaţii tehnice şi tehnologice, etc.
Acţiunea factorilor de mediu poate contribui la reducerea
nivelului de

109
rentabilitate al întreprinderii. Riscul ca aceasta să devină nerentabilă,
pe un termen scurt sau lung, este cu atât mai mare cu cât
întreprinderea este mai sensibilă la interacţiunea cu mediul.
Riscul de exploatare este urmărit cu interes de două categorii
de participanţi:
managementul întreprinderii, care este interesat de
asigurarea unui nivel al riscului care să determine
maximizarea profitului şi maximizarea averii acţionarilor;
investitorii externi, care sunt interesaţi de un plasament
cât mai bun al capitalului, plasament care va aduce satisfacţie
atunci când se asigură un nivel scontat de retribuire a
capitalului investit la un grad de risc pe care posesorii de
capital externi sunt dispuşi să şi-l asume.
Cuantificarea nivelului riscului de exploatare se poate realiza
utilizând metoda pragului de rentabilitate sau punctului critic şi
metoda elasticităţii rezultatului exploatării (levierul exploatării).
Deşi aceste două metode folosesc procedee distincte de
măsurare a riscului de exploatare, rezultatele obţinute se completează
conducând la o cât mai bună cuantificare şi interpretare a acţiunii
riscului de exploatare.

2.1.3.2. Analiza punctului critic

Riscul depinde nu numai de preţ de vânzare, cost, cifră de

afaceri. Riscul de exploatare este dependent de incertitudinea
randamentului activităţii de producţie a întreprinderii şi de evoluţia
raportului dintre cheltuielile fixe şi cheltuielile variabile.
Cheltuielile fixe sunt acele cheltuieli care au un nivel
constant, indiferent de volumul producţiei, în categoria acestora intră
cheltuielile generale, o parte din cheltuielile comune şi alte cheltuieli.
Ele sunt angajate în scopul funcţionării normale a întreprinderii, fiind
plătite chiar în absenţa cifrei de afaceri.
Cheltuielile variabile sunt acele cheltuieli direct
proporţionale cu nivelul producţiei. În această categorie intră
consumurile de materii prime, materiale directe, salariile personalului
direct productiv.

110
 Pe termen lung toate cheltuielile sunt variabile, numai într-o
abordare pe termen scurt se pot delimita cheltuieli fixe şi variabile.
Punctul critic sau pragul de rentabilitate reprezintă nivelul
de activitate care absoarbe în totalitate cheltuielile de exploatare ale
unei perioade, rezultatul fiind nul.
Punctul critic denumit şi punctul mort reflectă nivelul minim
de activitate pe care trebuie să-l atingă întreprinderea pentru a nu
înregistra nici profit şi nici pierdere.
Riscul economic este proporţional cu nivelul punctului critic.
Cu cât nivelul pragului de rentabilitate va fi mai redus, cu atât riscul
economic va fi mai scăzut.
Determinarea pragului de rentabilitate sau punctului de
echilibru se poate realiza, după caz, în unităţi fizice, calorice sau în
număr de zile, pentru un singur produs sau pentru întreaga activitate
a întreprinderii.
În punctul critic cifra de afaceri este întotdeauna egală cu
costurile totale determinate ca sumă a costurilor fixe şi variabile,
astfel:

CA = CT = CF + CV

în care:
CA = cifra de afaceri în punctul critic;
CT = cheltuieli totale;
CF = cheltuieli fixe;
CV = cheltuieli variabile.

În întreprinderile monoproductive, pragul de rentabilitate în

unităţi fizice se determină pornind de la ipoteza unui cost variabil
unitar constant (v) în raport cu creşterea volumului producţiei.
Indiferent de volumul fizic al producţiei vândute (Q), cheltuielile
variabile pe unitatea de produs sunt constante, variind în schimb
volumul total al acestora (CV).

CV = Q x v

111
 Pornind de la ipoteza constanţei preţului unitar de vânzare
(p), indiferent de volumul produselor fizice vândute (Q) se poate
obţine relaţia:

CA = Q x p

Piaţa absoarbe producţia la acelaşi preţ.

Pornind de la aceste considerente punctul critic se poate
determina astfel:
CA = CT
CA = CF + CV
Q x p = CF + Q x v
CF
Q x p - Q x v = CF Qcr
p v
unde:
Qcr volumul fizic al producţiei vândute pentru a atinge punctul
critic;
Graficul oferă managerului posibilitatea de a analiza
stabilitatea profitului.

Costuri şi CA = p x Q
cifra de afaceri
CT = CV + CT

CV = v x Q

CF

Q
Qcr

Fig 2.2. Reprezentarea grafică a punctului critic.

112
 Variabilitatea profitului este cu atât mai mare cu cât
întreprinderea este mai aproape de punctul său critic. Când cifra de
afaceri se plasează în vecinătatea punctului critic, o mică variaţia a
cifrei de afaceri determină a mare variaţia a profitului.
În cazul în care Q Qcr, cheltuielile depăşesc cifra de afaceri,
iar întreprinderea înregistrează pierdere.
În situaţia în care Q Qcr, cheltuielile sunt compensate de un
nivel de activitate suficient de mare pentru a degaja profit. Cu cât
producţia este mai mare în raport cu punctul critic, cu atât mai mult
profitul va sporii, înglobând marjele unitare brute aferente vânzărilor
suplimentare.
Pentru a determina punctul critic în unităţi valorice, în
întreprinderile monoproductive, se înmulţeşte pragul de rentabilitate
în volum ( Qcr) cu preţul de vânzare unitar (p):

CA cr Qcr p

Se poate determina volumul de producţie, în unităţi fizice şi

valorice necesară a fi realizată pentru atingerea unui anumit volum al
profitului. Relaţia de determinare a producţiei în punctul critic este
următoarea:
CF P
Qcr
p CV

Pentru procesul decizional o importanţă deosebită o prezintă

determinarea punctului critic exprimat în zile, indicatcare exprimă
data calendaristică la care nu se înregistrează nici profit şi nici
pierdere. Punctul critic exprimat în zile se poate stabili luând în
considerare o cifră de afaceri relativ constantă.

CAcr
Pcr 360
CA
în care:
Pcr= punctul critic exprimat în zile;
CA cr = cifra de afaceri în punctul critic;
CA = cifra de afaceri realizată sau prognozată a se realiza.
113
 Analiza pe baza punctului de echilibru oferă avantaje, dar
prezintă şi câteva limite.
Printre avantajele oferite de analiza punctului critic se pot
enumera:
- stabilirea nivelului de activitate minimal necesar pentru a
nu înregistra pierderi;
- calculul producţiei necesare a fi realizate pentru a antrena un
anumit nivel al profitului;
- ilustrarea corelaţiei dintre dinamica producţiei şi dinamica
cheltuielilor;
- posibilitatea de a evidenţia sub diferite ipostaze anticiparea
profitului;
- determinarea gradului de utilizare a capacităţii de producţie,
în corelaţie cu un anumit volum al profitului degajat, etc.
Printre limitele antrenate de analiza punctului critic se pot
enumera:
- metoda presupune o cerere nelimitată, la un preţ fix;
- analiza punctului de echilibru ia în calcul o relaţie liniară
între costuri şi cifra de afaceri;
- orizontul luat în considerarea este unul pe termen scurt;
nu ţine seama de modificarea structurii producţiei.

2.1.3.3. Coeficientul efectului de pârghie a exploatării (levierul

exploatării)

Levierul exploatării reflectă gradul de sensibilitate a

rezultatului exploatării la variaţia volumului de activitate, respectiv
acel rezultat marginal care se realizează prin reducerea sau sporirea
volumului de activitate.
Gradul de reacţie a rezultatului exploatării la variaţia
volumului de activitate se poate determina cu ajutorul coeficientului
de elasticitate (e) calculat după formula de mai jos:

114
 Re Q( p CV )
Re Q( p CV ) CF Q( p CV ) CA CV Mcv
e
Q Q Q( p CV ) CF CA CV CF Re
Q Q

unde :
Q = volumul producţiei fizice ;
P = preţul unitar ;
CV = costul variabil unitar

Coeficientul efectului de pârghie a exploatării permite

interpretarea mărimii riscului de exploatare astfel:
un nivel ridicat al coeficientului de elasticitate (e 11)
exprimă o sensibilitate sporită a rezultatului exploatării la
variaţia volumului de activitate, iar în condiţiile în care
întreprinderea se plasează în apropierea pragului de
rentabilitate riscul ca ea să înregistreze pierdere sub influenţa
factorilor de mediu este foarte mare;
un nivel redus al coeficientului de elasticitate (e 6) exprimă
o multiplicare mai lentă a rezultatului exploatării în acelaşi
timp cu sporirea volumului de activitate, însă această reacţie
asigură întreprinderii un timp de acţiune mai mare la
modificarea exploatare mai scăzut.
Pragul de rentabilitate şi coeficientul efectului de pârghie a
exploatării ca metode de măsurare a riscului de exploatare scot în
relief două legături importante.
 Prima legătură rezidă din faptul că atunci când pragul de
rentabilitate se află la un nivel ridicat se va asigura un nivel
sporit al coeficientului efectului de pârghie a exploatării şi
invers.
Această legătură derivă din structurarea cheltuielilor în fixe şi
variabile. Pragul de rentabilitate se situează la un nivel ridicat, iar
sensibilitatea profitului este mai mare atunci când există o importanţă
relativă a cheltuielilor fixe mai mare în raport cu cele variabile
(asupra activităţii desfăşurată îşi pune amprenta într-o măsură mai
mare cadenţa tehnologică, decât forţa de muncă). Pragul de
115
rentabilitate înregistrează un nivel moderat, iar sensibilitatea
profitului este redusă atunci când există o importanţă relativă a
cheltuielilor fixe mai mică în raport cu cele variabile.
 A doua legătură priveşte corelaţia care există între nivelul
coeficientului de elasticitate şi poziţia volumului de activitate realizat
sau previzionat faţă de pragul de rentabilitate.
În apropierea pragului de rentabilitate al exploatării
sensibilitatea profitului este mai mare, iar riscul de exploatare ridicat.
Cu cât volumul de activitate al întreprinderii se îndepărtează
de pragul de rentabilitate cu atât sensibilitatea profitului este mai
scăzută şi riscul de exploatare mai redus.

2.1.3.4. Riscul financiar al întreprinderii

Riscul financiar al unei întreprinderi decurge din modul de

îndatorare al acesteia, concretizat în riscul de solvabilitate şi cel de
lichiditate. Riscul financiar este caracterizat de influenţa asupra
profitului a îndatorării întreprinderii.
Riscul financiar este definit de către I. Stancu ca ,,
variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidenţa structurii
financiare a firmei . El se produce atunci când rata rentabilităţii
economice obţinute prin utilizarea împrumuturilor este inferioară
ratei dobânzii capitalului împrumutat.
Caracterizarea riscului financiar şi cuantificarea gradului de
expunere la această categorie de risc se bazează pe:
- metoda pragului de rentabilitate;
- efectul de levier financiar;
- explicarea factorială a rentabilităţii financiare prin
evidenţierea efectului de levier.
Analiza riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate
utilizează aceeaşi metodologie ca şi riscul de exploatare, luând în
considerare şi cheltuielile cu dobânzile ca elemente de cheltuieli fixe.
Se calculează o cifră de afaceri care corespunde unui prag de
rentabilitate global (CAprg), pe baza următoarei relaţii:

116
 CF D CF D
CA prg =
CV Rmcv
1
CA
unde:
CF= cheltuieli fixe;
CV= cheltuieli variabile;
CA= cifra de afaceri totală;
D = dobânda ca o cheltuială fixă;
Rmcv= rata marjei cheltuielilor variabile.

Aprecierea riscului financiar se face pe baza următorilor

indicatori:
indicatorul de poziţie absolut:

CA-CAprg

indicatorul de poziţie relativ:

CA CAprg
CAprg

coeficientul de elasticitate:

( PC / PC0 )
e
( CA / CA0 )

unde:
PC = profitul curent (după deducerea dobânzii);
CA = cifra de afaceri.

Ilustrăm influenţa împrumutului asupra rentabilităţii

întreprinderii pe baza indicatorilor de mai jos ai întreprinderii ALFA
şi BETA:

117
 Indicatori Firma ALFA Firma BETA
N N+1 N N+1
Cifra de afaceri (mil. lei) 10.000 12.000 10.000 12.000
Cheltuieli variabile (mil. lei) 6.000 7.200 6.000 7.200
Ponderea cheltuielilor variabile (%) 60 60 60 60
Cheltuieli fixe (mil. lei) 3.000 3.000 3.000 3.000
Profitul exploatării (mil. lei) 1.000 1.800 1.000 1.800
Dobânzi - - 200 200
Profit curent 1.000 1.800 800 1.600

Pragul de rentabilitate pentru firma neîndatorată este:

3.000 3.000
CAprgneindatotata 7.500 milioane lei
1 0.60 0.40
Pentru un volum de producţie şi cheltuieli de 10.000 milioane
lei profitul firmei ALFA este nul.

Pragul de rentabilitate pentru firma îndatorată este:

3.000 200 3.200
CAprgindatorata 8.000 milioane lei
1 0.60 0.40
Pentru un volum de producţie şi cheltuieli de 10.666 milioane
lei profitul firmei BETA este nul.

Indicatorul de poziţie absolut reflectă depărtarea cifrei de

afaceri de pragul de rentabilitate. Cu cât cifra de afaceri se
îndepărtează de pragul de rentabilitate cu atât întreprinderea este mai
elastică, poate să-şi reducă volumul de activitate cu o sumă mai mare
până ajunge la pragul de rentabilitate şi devine mai puţin riscantă. Pe
de altă parte, apropierea cifrei de afaceri de pragul de rentabilitate
oferă întreprinderii posibilităţi de manevră mici, întrucât suma cu
care poate să-şi reducă cifra de afaceri este mai mică.
Indicatorul de poziţie absolut pentru firma ALFA este:

10.000 - 7.500 = 2.500 milioane lei, respectiv

118
 12.000 - 7.500 = 3.500 milioane lei.

Firma ALFA poate să reducă volumul de activitate până la

pragul de rentabilitate cu 2.500 milioane lei.

Indicatorul de poziţie absolut pentru firma BETA este:

10.000 - 8.000 = 2.000 milioane lei

12.000 - 8.000 = 4.000 milioane lei

Firma BETA poate să reducă volumul de activitate până la

pragul de rentabilitate cu 2.000 milioane lei, deci firma neîndatorată
ALFA este mai puţin riscantă.
Indicatorul de poziţie relativ pentru firma ALFA înregistrează
următoarele valori:
10.000 7.500 12.000 7.500
0.33 , respectiv 0.46
7.500 7.500
Iar indicatorul de poziţie relativ pentru firma BETA
înregistrează valorile:
10.000 8.000 12.000 8.000
0,25 , respectiv 0,5
8.000 8.000
Indicatorul de poziţie relativ pentru cifra de afaceri de 10.000
milioane lei este de 33%, iar pentru cifra de afaceri de 12.000
milioane lei este de 46%. Întreprinderea ALFA se plasează deasupra
pragului de rentabilitate cu 33%, respectiv 46%.
Indicatorul de poziţie relativ pentru firma BETA înregistrează
valoarea 25% pentru cifra de afaceri de 10.000 milioane lei şi 50%
pentru cifra de afaceri de 12.000 milioane lei.
Coeficientul de elasticitate evidenţiază elasticitatea
rezultatului curent în raport cu nivelul de activitate.
Coeficientul de elasticitate pentru firma neîndatorată are
următoarea valoare:

119
 1.800 1.000
1.000 0,8
eALFA 4
12.000 10.000 0,2
10.000

1.600 800
800 1
eBETA 5
12 .000 10 .000 0,2
10 .000
Coeficientul de elasticitate se mai poate calcula şi cu ajutorul
formulei:

CA0
e
CA0 CAprg

10.000
eALFA 4
10.000 7.500

10.000
eBETA 5
10.000 8.000

Întreprinderea ALFA este mai puţin riscantă, deoarece

coeficientul de elasticitate înregistrează nivelul cel ami scăzut 4.
Riscul financiar se mai măsoară şi prin efectul de levier cu ajutorul
formulei:

Rf = Rec (1+L)
unde:
Rf = abaterea medie pătratică a rentabilităţii financiare;
Rec = abaterea medie pătratică a rentabilităţii financiare;
L = levierul, raport între datorii şi capitalurile proprii D/Cpr
(structura financiară a firmei)

120
 Pornind de la influenţa îndatorării firmei asupra rentabilităţii
capitalurilor proprii se mai poate ilustra un model de apreciere a
riscului financiar bazat pe efectul de levier financiar al îndatorării.
Efectul de levier financiar poate fi redat pornind de la
structura simplificată a bilanţului şi ratele de rentabilitate
caracteristice (fig 2.3.):

Activ economic Capitaluri proprii

(Re) (Rf)
Datorii
(Rd)
Fig. 2.3. Structura bilanţului şi ratele de
rentabilitate corespunzătoare

Activului economic (Ae) îi corespunde rata rentabilităţii

economice (Rec), capitalurilor proprii (Cpr) rata rentabilităţii
financiare (Rf) şi datoriilor (D) - rata dobânzii (Rd).
Rezultatul exerciţiului (Rex) se poate determina ca diferenţă
între rezultatul exploatării (Re) şi dobânda plătită pentru capitalul
împrumutat (d), dacă se face abstracţie de incidenţa rezultatului
excepţional, a veniturilor financiare şi a impozitului pe profit:

Rex = Re – d

Rezultatul exploatării se poate calcula în funcţie de rata

rentabilităţii economice:

Re = Ae x Rec

Dobânda se determină ca un produs între nivelul datoriilor şi

rata dobânzii (Rd). Rata rentabilităţii financiare a firmei este
dependentă de relaţia dintre rata rentabilităţii economice şi rata
dobânzii:
dacă Rec Rd, atunci Rf Rec, iar îndatorarea are un
efect benefic asupra firmei (efect de ,,levier ). Utilizarea
surselor împrumutate în procesul de exploatare conduce

121
 la sporirea rentabilităţii capitalului propriu, nivelul de
creştere fiind cu atât mai mare cu cât gradul de îndatorare
este mai ridicat fără să se depăşească un prag de
îndatorare considerat normal din punctul de vedere al
riscului financiar;
dacă Rec = Rd, atunci Rf = Rec, iar îndatorarea este
neutră din punct de vedere al rentabilităţii financiare.
Nivelul capitalului propriu este egal cu nivelul
rentabilităţii capitalului investit;
dacă Rec Rd, atunci Rf Rec, iar îndatorarea are un
efect negativ asupra rentabilităţii financiare a firmei,
sporind riscul financiar al acesteia (efect de ,,măciucă ).
Sursele împrumutate sunt mai scumpe decât efectele pe
care le generează, iar aceasta va conduce la scăderea
rentabilităţii capitalului propriu proporţional cu gradul de
îndatorare.
Riscul financiar se poate măsura prin punerea în evidenţă a
factorului de îndatorare şi a rentabilităţii firmei cu ajutorul formulei:
CA Re CA Re D
Rf Rd
Ae CA Ae CA Cpr
Asupra ratei rentabilităţii financiare acţionează indirect:
viteza de rotaţie a activului economic CA/Ae;
rata rentabilităţii comerciale Re/CA;
diferenţa dintre rata rentabilităţii economice şi rata
dobânzii;
gradul de îndatorare al firmei numit şi ,,braţul levierului
financiar D/Cpr.
Prin indicatorii utilizaţi se poate determina modul cum
aceştia influenţează structura financiară a firmei în cazul datorării
unei rentabilităţi financiare prin mărimile pe care le prezintă
indicatorii de risc financiar. Aceasta este necesar pentru a stabili
elasticitatea firmei în raport cu condiţiile de piaţă.
Pentru a spori rentabilitatea financiară a întreprinderii sunt
necesare măsuri care să urmărească accelerarea vitezei de rotaţie a
activelor, creşterea rentabilităţii comerciale, sporirea rentabilităţii

122
economice şi pe această bază a ecartului faţă de rata dobânzii,
optimizarea structurii capitalului bazat pe efectul de levier financiar a
îndatorării.

2.1.3.5. Riscul de faliment

Analiza riscului de faliment prin metodele clasice (analiza

lichiditate-exigibilitate, analiza funcţională, analiza prin rate, analiza
dinamică) oferă informaţii parţiale şi în general o apreciere asupra
unei situaţii trecute. Deoarece rezultatele financiare se degradează
rapid în timp se impune utilizarea unor metode care să permită o
evaluare globală a riscului de faliment şi care să fie instrument de
previziune a acestuia.
Mai mulţi cercetători şi organisme financiare internaţionale
au fost preocupaţi de elaborarea unei metode de predicţie a riscului
de faliment, denumită metoda scorurilor, pornind de la o grupare de
rate restrâns corelate cu starea de sănătate sau de slăbiciune a
întreprinderilor.
Metoda scorurilor se bazează pe tehnicile statice ale analizei
discriminante a caracteristicilor financiare şi constituie un
instrument complementar analizei tradiţionale.
Analiza discriminantă se bazează pe probabilitatea de
apartenenţă la o clasă a populaţiei, în funcţie de elementele
cunoscute.
Aplicarea metodei scorurilor presupune gruparea unei
întreprinderi într-o anumită categorie în funcţie de valoarea unui
indicator discriminant alcătuit ca o combinaţie liniară de ,,n rate
ponderate cu un coeficient de importanţă a ratei ,, :

n
D j RJ
j 1
unde:
D = indicatorul discriminant (scor);
α = coeficientul de importanţă;
Rj= rata j;

123
n = numărul ratelor.

Discriminantul sau funcţia scor cum mai este denumit, se

construieşte printr-un procedeu iterativ pas cu pas.
Pe un eşantion reprezentativ alcătuit în mod egal din
întreprinderi cu funcţionare normală şi întreprinderi cu dificultăţi
financiare se studiază un set de rate reţinându-se acelea care servesc
cel mai bine la discriminarea celor două grupuri.
Ratele selecţionate sunt independente între ele în raport cu
funcţia scor deoarece un anumit grad de corelaţie între ele, ar
conduce la înregistrarea în funcţia scor a unor influenţe repetate ale
aceluiaşi fenomen economico-financiar.
Indiferent de modelul funcţiei scor se va regăsi în aproape
toate rata referitoare la fondul de rulment net global, la îndatorare, la
solvabilitate pe termen surt, la cheltuieli financiare, la cheltuieli de
personal
În teoria economică au fost elaborate o serie de modele bazate
pe metoda scorurilor, dintre care, cele mai utilizate sunt: modelul
Altman, modelul Centralei Bilanţurilor din cadrul Băncii Franţei,
modelul Conan Holder, etc.
Unul dintre primele modele a fost elaborat în Statele Unite de
profesorul E.I.Altman, în anul 1968 şi este alcătuit pe baza a cinci
rate ponderate după cum urmează:

Z = r1 0.6r2 1.2r3 1.4r4 3.3r5

cifra de afaceri
r1
activ total

capitaliza re bursiera
r2
total datorii

activ circulant
r3
activ total

124
 profit reinvestit
r4
activ total

profit brut
r5
activ brut

Capitalizarea bursieră reprezintă valoare de piaţă a capitalului

subscris şi vărsat. Pentru întreprinderile necotate la bursă, acest
indicator poate fi înlocuit cu valoarea capitalurilor proprii.
Unii analişti economici propun alţi indicatori pentru
construcţia ratelor respective. În locul activului circulant utilizează
fondul de rulment net global, iar în locul profitului brut propun
utilizarea excedentului brut din exploatare.
În funcţie de valorile funcţiei scor întreprinderile pot fi
clasificate astfel:
Z 1,8 - întreprinderea este insolvabilă şi falimentul este
iminent;
1,8 Z 3 – starea întreprinderii este dificilă, cu performanţe
vizibil diminuate, însă adoptarea de măsuri corespunzătoare pot
conduce la relansarea activităţii;
Z 3 – întreprinderea este solvabilă, băncile şi partenerii de
afaceri pot avea încredere în viabilitatea acestuia.
Modelul J. Conan şi M. Holder a fost realizat în anul 1978 cu
scopul imediat de a analiza degradarea întreprinderilor mici şi
mijlocii din Franţa în perioada 1970-1975.
Pe un eşantion reprezentativ format din 190 de întreprinderi
(jumătate falimentare) autorii au testat un număr de 31 de rate cărora
li s-a studiat distribuţia şi corelaţia.
Modelul se aplică întreprinderilor industriale cu un număr de
10 până la 500 de salariaţi şi se bazează pe analiza lichiditate-
exigibilitate.
Modelul este alcătuit pe baza a cinci variabile:

Z 16r1 22r2 24r3 10r4 87r5

125
 Variabila r1 semnifică rata lichidităţii rapide şi se determină
astfel:

active circulante stocuri creante disponibilitati

r1
datorii pe termen scurt datorii pe termen scurt

Variabila r2 reflectă stabilitatea financiară a firmei şi se

măsoară în felul următor:

capital permanent
r2
pasiv total

Variabila r3 reprezintă ponderea rezultatului brut al

exploatării la nivelul valorii adăugate:

excedentul brut de exp loatare

r3
valoarea adaugata

Variabila r4 arată contribuţia cheltuielilor cu personalul la

crearea valorii adăugate:
cheltuieli cu personalul
r4
valoarea adaugata

Variabila r5 exprimă gradul de finanţare a vânzărilor din surse

împrumutate şi se calculează astfel:

cheltuieli financiare
r5
cifra de afaceri

Aportul funcţiei în perfecţionarea metodologiei de analiză a

riscului de faliment este adus în principal prin regula de luare a
deciziei privind încadrarea întreprinderilor într-o anumită clasă de
risc. Regula de decizie propusă de J. Conan şi M. Holder este un

126
tabel care evidenţiază probabilitatea de faliment a unei firme în
funcţie de valoarea discriminantului (tabelul 2.4).

Regula de decizie J. Conan şi M. Holder

Tabelul 2.4
Scor Z Probabilitatea de faliment Starea întreprinderii
Negativ 80% Situaţie nefavorabilă
0 - 1,5 75 - 80%
1,5 - 4 70 - 75%
4 - 8,5 50 - 70% Situaţie incertă
8,5 - 9 35%
9 -10 30% Situaţie favorabilă
10 - 13 25%
13 - 16 15%
Z 16 Sub 15% Situaţie excelentă

Modelul Centralei bilanţurilor din cadrul Băncii Franţei

are la bază o funcţie scor cu opt variabile şi o constantă.

100 Z = 0,706r1+1,048r2+5,221r3+2,003r4-0,689r5-0,824r6-
- 1,167r7 - 1,255 r8 - 85,544

Sold mediu clienti

r1 = 360
Cifra de afaceri
Investitii corporale
r2
Valoarea adaugata

Excedentul brut de exp loatare

r3
Cifra de afaceri fara TVA

Capital permanent
r4
Capital investit

127
 Sold mediu furnizori
r5 360
Cumparari de marfuri (cu TVA)

Capacitatea de autofinantare
r6 Datorii totale

Valoarea adaugata1 Valoarea adaugata0

r7
Valoarea adaugata0

Cheltuieli financiare
r8
Excedentul brut de exp loatare

Întrucât anumite rate nu pot fi determinate din cauza unui

numitor nul, iar altele înregistrează o valoare prea mare, antrenând un
rezultat incorect al funcţiei pentru fiecare rată s-a stabilit un interval
de încredere, în afara căreia valoarea ratei se reduce la o valoare de
referinţă pe baza unui anumit procedeu.
Pe baza valorii înregistrată de funcţia scor întreprinderile pot
fi grupate în următoarele zone de risc:
- zonă cu risc ridicat (70 – 100%), în situaţia în care Z - 0,25;
- zonă de incertitudine (45 –70%), în cazul în care – 0,25 Z 0,125;
- zona favorabilă (10 – 45%), în situaţia în care Z 0,125.
Diagnosticul stării de faliment a unei întreprinderi implică şi
analiza altor cauze care au afectat activitatea acesteia25:
- modul de recuperare al debitorilor;
- modul de finanţare al investiţiilor şi dacă în acest proces se -
- folosesc şi finanţări pe termen scurt;
- sporirea stocurilor;
- retragerea împrumuturilor şi cauzele acestor retrageri;
- plata forţată a unor creditori pentru a păstra nivelul
aprovizionării şi a încrederii în firmă;
speculaţiile financiare;
25
Steve Robinson – Management financiar, Editura Teora, Bucureşti, 1998
128
 - politicile de preţ neeconomice.
Analiza riscului poate fi completată cu anumite aspecte
nefinanciare ce caracterizează activitatea firmei.

2.1.4. Finanţarea investiţiilor

Adoptarea deciziei de investiţii pune cu necesitate problema

posibilităţilor de finanţare pe care le are întreprinderea. Finanţarea
investiţiilor se realizează din surse interne, prin autofinanţare, sau din
surse externe.
Sursele interne de finanţare, în ordinea afectării lor pentru
plata investiţiilor sunt:
- fondul surselor proprii de finanţare neconsumat la sfârşitul
perioadei precedente;
- amortizarea activelor imobilizate din perioada de realizare a
investiţiilor;
- alte sume interne de finanţare: sume din valorificarea
materialelor şi pieselor de schimb rezultate din casarea imobilizărilor
corporale după deducerea cheltuielilor efective cu lichidarea aces-
tora; sume din vânzarea activelor: (ateliere, secţii, fabrici, depozite,
magazine care pot funcţiona independent după deducerea valorii
contabile nete a acestora); sume din vânzarea mijloacelor fixe dis-
ponibile (din operaţii de dezinvestire);
- sume repartizate din profitul net pentru dezvoltare.
Sursele externe de finanţare a investiţiilor sunt:
- creşterea capitalului social prin emisiune suplimentară de
acţiuni;
- creditul obligatar;
- creditul bancar;
- finanţări din partea grupului;
- alocaţii de la buget sau din fondurile speciale de investiţii
(fonduri pentru modernizarea punctelor de control la vamă, fonduri
pentru modernizarea drumurilor şi podurilor, a sistemului energetic).
Corelarea deciziei de investiţii şi a celei de finanţare se reali-
zează prin intermediul planului de finanţare a investiţiilor care
compară investiţiile indispensabile creării, menţinerii sau dezvoltării
întreprinderii cu sursele de care dispune sau pe care le poate atrage în
circuit.
Fundamentarea planurilor de investiţii şi de finanţare a
investiţiilor presupune parcurgerea următoarelor etape:

129
 - analiza structurii financiare actuale a întreprinderii, adică a
raportului între capitalurile împrumutate şi cele proprii şi a costului
fiecărei din aceste componente;
- stabilirea planului de investiţii cu eşalonarea în timp a
realizării obiectivelor de investiţii;
- evaluarea capacităţii de autofinanţare şi compararea
sumelor afectate pentru autofinanţare cu nevoile de investiţii ale
întreprinderii;
- fundamentarea planului de finanţare a investiţiilor cu releva-
rea şi a celorlalte surse care concură la realizarea investiţiilor.
Întrucât, de regulă, obiectivele de investiţii presupun plasa-
mente însemnate şi timp îndelungat de realizare, planurile de inves-
tiţii şi implicit cele de finanţare se întocmesc pe orizonturi de timp
mai mari, de regulă pînă la cinci ani cu actualizare anuală a inves-
tiţiilor rămase de realizat şi surselor de finanţare necesare. De aceea,
în activitatea de planificare a investiţiilor şi finanţării acestora se
utilizează ca instrumente atât planul de finanţare a investiţiilor cât şi
bugetul anual al activităţii generale, ca anexă a bugetului de
venituri şi cheltuieli, între care există, însă, asemănări dar şi diferenţe
certe.
Planul de finanţare a investiţiilor întocmindu-se pentru o
perioadă mai mare de timp este un document mai mult orientativ
întrucât cuprinde prognoze cu un grad probabil de realizare pe când
bugetul activităţii de investiţii ca parte a bugetului anual de venituri
şi cheltuieli referindu-se la perioada imediat următoare conţine
informaţii cu un grad de realizare ridicat având un caracter normativ
cu sarcini imperative de realizare pentru atingerea obiectivului
strategic al întreprinderii. De asemenea, planul de finanţare a inves-
tiţiilor conţinând orientări este un document mai mult la dispoziţia
întreprinderii pe când bugetul este transmis ca obiectiv de realizare
compartimentelor care concură la realizarea lui, fiind un etalon de
comparaţie în acţiunea de control a îndeplinirii sarcinilor.
Planul de finanţare al investiţiilor se întocmeşte pe total
obiectiv de investiţii cu defalcare anuală şi cuprinde două părţi:
investiţii de realizat şi surse de finanţare.
În prima parte, investiţiile de realizat se prevăd pe grupe de
investiţii după natura lor:
- investiţii în imobilizări necorporale (achiziţionarea de
brevete, licenţe de fabricaţie, cheltuieli de cercetare ştiinţifică,
achiziţionarea de programe informatice);
- investiţii în imobilizări corporale (terenuri şi mijloace fixe
eventual precizat şi scopul : înlocuire sau dezvoltare);
130
 - investiţii în imobilizări financiare (titluri de participare sau
creanţe legate de participaţiuni);
- investiţii în acoperirea nevoii suplimentare de fond de
rulment datorată în special creşterii stocurilor de materii prime,
materiale consumabile, producţie neterminată şi produse finite ca
urmare a măririi capacităţilor de producţie prin investiţii.
În cea de-a doua parte, se prevăd sursele de finanţare a
investiţiilor programate mai întâi cele interne şi apoi cele externe
astfel:
- sume din autofinanţare netă şi brută, respectiv sumele
alocate din profitul net şi cele provenind din amortismente şi alte
surse rezultate din circuitul intern al întreprinderii;
- sume din emisiunea suplimentară de acţiuni;
- sume din emisiunea de obligaţiuni;
- finanţări din partea grupului;
- eventuale subvenţii;
- credite bancare.
Planurile de finanţare aferente obiectivelor complexe de
investiţii, cu durată de realizare pe mai mulţi ani, se actualizează
anual în funcţie de ceea ce s-a finalizat şi ceea ce urmează a se
realiza în următorii ani.
Planul de finanţare este suportul de bază al deciziei de inves-
tiţii, întrucât chiar dacă pe total exista un echilibru între nevoia de
resurse de finanţare si posibilităţile de acoperire financiară, la nivel
de an pot exista dezechilibre. Astfel, dacă diferenţa între nevoi şi
resurse este mică întreprinderea poate angaja un credit pe termen
scurt, rambursabil în intervalele de timp următoare pe seama
resurselor pentru investiţii care se creează (amortismente şi profit).
Dacă întreprinderea însă nu mai are posibilitatea să se împrumute pe
termen scurt pentru asigurarea echilibrului, costul creditului fiind
ridicat sau gradul de îndatorare nu-i mai permite contractarea de noi
credite, atunci se procedează la analiza în structură a investiţiilor
programate şi la renunţarea la acele obiective care pot fi realizate şi
într-un interval mai îndepărtat de timp.
Sarcina financiară anuală pentru finanţarea investiţiilor se
fundamentează prin intermediul bugetului activităţii generale, ca
parte a bugetului de venituri şi cheltuieli al întreprinderii.
Prin bugetul activităţii generale se stabilesc, mai întâi, sursele
de finanţare a investiţiei grupate astfel:
surse proprii;
alocaţii de la buget;
credite bancare interne sau/şi externe;
131
 alte surse.
Apoi, se stabilesc cheltuielile pentru investiţii grupate în:
investiţii, inclusiv investiţii în curs la finele anului;
rambursări de credite aferente creditelor pentru investiţii,
interne sau/şi externe.

2.2. Amortizarea activelor imobilizate

În bilanţul contabil al întreprinderii, activele imobilizate, ca
rezultantă a procesului de investire sunt reflectate la valoarea
contabilă netă determinată ca o diferenţă, în funcţie de următoarele
elemente:
- suma brută a activelor imobilizate, stabilită în funcţie de
costul investiţiilor;
- suma amortismentelor datorită deprecierii în timp a activelor
imobilizate.
Amortismentele apar, aşadar, ca o micşorare a valorii bunu-
rilor destinate să servească activitatea întreprinderii o perioadă de
timp mai îndelungată (mai mare de un an) şi care se consumă treptat.

2.2.1. Temeiul, conţinutul, destinaţia

şi rolul amortizării activelor imobilizate
Particularitatea rotaţiei activelor imobilizate constă în aceea
că ele participă la mai multe cicluri de producţie, pe perioada mai
multor ani şi, în mod treptat, îşi transferă o parte din valoarea lor
asupra noilor utilităţi create cu acestea, ca urmare a uzurii lor.
Temeiul economic sau baza amortizării activelor imobilizate
o constituie aşadar uzura acestora.
Uzura este un proces complex, concretizat în scăderea
treptată a utilităţii activelor imobilizate, fie ca urmare a utilizării sau
neutilizării, fie ca urmare a apariţiei de active imobilizate mai ieftine,
sau cu parametrii tehnico-funcţionali superiori. În legătură cu
procesul uzurii activelor imobilizate, trebuie făcute două clarificări:
a) Fiind un proces de depreciere a activelor imobilizate
datorat utilizării sau timpului, ori apariţiei de noi active imobilizate
mai convenabile din punct de vedere economic, uzura nu afectează
întreaga masă a activelor imobilizate, ci numai pe cele supuse
deprecierii.
Astfel, din categoria imobilizărilor necorporale, nu se
supune procesului de uzură şi, implicit, de amortizare, fondul
comercial (de comerţ) al întreprinderii, deoarece nu se concretizează
132
în elemente de patrimoniu, ci în elemente nemateriale, dar care
concură la menţinerea sau dezvoltarea potenţialului întreprinderii:
clientela, vadul comercial, debuşeele, reputaţia conducerii. Din
categoria imobilizărilor corporale, nu se uzează terenurile, deoarece
potenţialul lor de reproducere este considerat infinit. De asemenea,
nu se supun uzurii şi amortizării toate imobilizările financiare,
eventualele subvalori înregistrate la valorificarea acestora influenţând
direct rezultatul final al întreprinderii. Rezultă că, uzura este
caracteristică în principal mijloacelor fixe: clădiri, construcţii
speciale, maşini, utilaje, aparate de măsură, mijloace de transport,
etc., care constituie ponderea imobilizărilor în întreprinderile
industriale, de construcţii, transport, comerţ, ş.a.m.d.
b) Uzura activelor imobilizate îmbracă două laturi: uzura
fizică sau materială ca urmare a utilizării sau a timpului şi uzura
morală, ca urmare a perimării datorită evoluţiei tehnicii şi creşterii
productivităţii muncii în ramurile economice producătoare de active
imobilizate, respectiv apariţiei de mijloace fixe superioare funcţional
sau realizării aceloraşi tipuri, dar la preţuri mai mici.
Uzura fizică reprezintă baza materială a pierderii valorii
mijloacelor fixe, fiind determinată de intensitatea folosirii acestora în
produsele de fabricaţie precum şi de acţiunea unor factori naturali.
Intensitatea cu care se produce uzura fizică este o rezultantă a unui
complex de factori, şi anume: gradul de solicitare al mijloacelor fixe,
modul de păstrare şi folosire a acestora, condiţiile concrete existente
în diferite ramuri economice. Determinarea ritmului şi uzurii fizice
nu constituie o dificultate aparte pentru întreprinderile româneşti,
deoarece legiuitorul a prevăzut posibilitatea deducerii legale a
amortismentului ca şi cheltuială de exploatare în funcţie de gradul de
utilizare al acestora, iar condiţiile de mediu specifice: umed, coroziv,
s-au avut în vedere în stabilirea duratei de folosinţă a mijloacelor
fixe.
Asupra mijloacelor fixe, însă, acţionează şi uzura morală şi,
ca atare, proporţiile şi ritmul pierderii şi al transmiterii valorii lor în
produsele de fabricaţie sunt mai mari şi, de aceea, trebuie să fie
reflectate în procesul de amortizare. Uzura morală, în fapt, nu modi-
fică mărimea fondului de amortizare care se alimentează succesiv, ci
scurtează duratele de funcţionare a mijloacelor fixe.
Uzura, fie fizică sau morală, determină pierderea treptată a valorii
mijloacelor fixe, în timp ce forma lor fizică specifică rămâne, în general,
neschimbată până la scoaterea lor din funcţiune datorită efectuării
regulate a reparaţiilor capitale. Are loc, aşadar, o separare în timp între
reproducerea valorii mijloacelor fixe şi reproducţia valorii de

133
întrebuinţare, particularitate care stă la baza procesului obiectiv al
amortizării lor.
Noţiunea de amortizare poate fi folosită cu mai multe
înţelesuri. Astfel, în sens larg, ea este o "reducere ireversibilă,
repartizată pe o perioadă determinată a sumei anumitor posturi de
bilanţ"26. Astfel, prin această exprimare este înţeleasă amortizarea
unui împrumut, respectiv stingerea treptată a împrumutului pe calea
rambursării sumei împrumutate pe perioada de timp convenită în
contractul de credit sau amortizarea activelor imobilizate, respectiv
recuperarea treptată a valorii acestora prin introducerea în costurile
produselor sau serviciilor realizate şi în încasarea preţului sau
tarifului acestora.
Această definiţie delimitează noţiunile de "amortizare" şi
"provizion". În timp ce amortizarea este reducerea ireversibilă
datorată deprecierii, provizionul este reducerea valorii unui element
de activ (stocuri de materii prime, produse finite, creanţe faţă de
clienţi) datorate unor cauze care nu pot fi judecate ca ireversibile
(creşteri de preţuri, creşteri ale cursului de schimb valutar). Totodată,
amortizarea este caracteristică atât unor elemente de activ (imo-
bilizări necorporale şi corporale sau chiar obiecte de inventar) cât şi
unor elemente de pasiv (împrumuturile contractate) pe când provizi-
oanele se constituie numai pentru elementele de activ.
La rândul ei, amortizarea activelor poate fi abordată diferit.
Astfel, potrivit aceluiaşi autor, pot fi desprinse trei concepţii de
amortizare: juridico - contabilă, economică şi financiară27.
În abordarea juridico-contabilă, amortizarea este procesul de
depreciere a activelor imobilizate. Este vorba deci de amortizarea -
depreciere. În această concepţie, amortizarea este un proces de
corecţie a valorii activelor imobilizate ca urmare a deprecierii
suferite în cursul timpului. Deci, amortizarea este procesul prin care
se comensurează ritmul şi amploarea uzurii fizice şi morale a
imobilizărilor necorporale şi corporale în scopul stabilirii valorii
reale a acestora, scopul principal fiind asigurarea sincerităţii datelor
din bilanţ faţă de creditori şi terţi. În această abordare, amortizarea
are un caracter pasiv, ea constatând pierderea de valoare suferită de
active, ca urmare a trecerii timpului. Dar, în acelaşi timp, amortizarea
are şi un caracter obligatoriu, pentru a reflecta creditorilor şi terţilor
întreprinderii gradul de uzură al activelor imobilizate. Aceasta are o
tentă relativă, pentru că, dacă în funcţie de gradul de uzură şi
valoarea de înlocuire se poate stabili valoarea de piaţă a celor mai

26
Depallens, G., Op. cit., pag.47
27
Depallens, G., Op. cit., pag.49
134
multe active imobilizate, există o serie de imobile a căror valoare
creşte cu timpul. Este vorba de anumite monumente arhitectonice cu
folosire comercială (ex. clădirile unor hoteluri realizate în anumite
stiluri arhitectonice caracteristice perioadelor anterioare).
În abordarea economică, amortizarea este procesul de
repartizare a consumului de capital pe o perioadă dată. Este vorba,
deci, de amortizarea - repartiţie. În această concepţie, amortizarea
este considerată ca un procedeu care permite repartizarea costului
unei investiţii pe durata estimată de exploatare a ei. Se pune, deci,
accent pe cheltuielile de exploatare care trebuie să fie grevate, în
fiecare exerciţiu, cu o cotă parte din valoarea activelor imobilizate
utilizate în procesul economic. Însă, trebuie remarcat faptul că
sarcina corespunzătoare amortizării care influenţează cheltuielile de
exploatare este de o natură diferită faţă de alte elemente ale acestora,
aceasta neînsemnând, practic, o plată cum este cazul materiilor
prime, consumurilor energetice, cheltuielilor cu salariile care intră în
componenţa costurilor de fabricaţie.
În abordarea financiară, amortizarea este o tehnică de
reînnoire a imobilizărilor. Este vorba, deci, de amortizare - reînnoire.
Amortizarea are ca obiectiv crearea surselor de care are nevoie
întreprinderea pentru a-şi menţine capacitatea de producţie, respectiv
pentru a asigura reînnoirea identică a activelor imobilizate. Însă,
această aptitudine a amortizării este dovedită doar dacă întreprin-
derea desfăşoară o activitate rentabilă, pentru că amortizarea, ca
atare, nu este creatoare de resurse. Mai mult, amortizarea permite
reproducţia simplă (identică) a activelor imobilizate numai dacă
preţurile rămân stabile o perioadă de timp îndelungată, lucru greu de
realizat într-o economie de piaţă sensibilă la toate influenţele externe:
crize energetice, modificări ale puterilor de cumpărare ale mone-
delor, tendinţa de creştere a salariilor, etc.
Reiese, deci, că amortizarea este un proces complex de cuan-
tificare a uzurii fizice şi morale şi de exprimare a unei anumite
politici financiare a perioadei respective, care cuprinde un ansamblu
de operaţiuni ce constau în:
- stabilirea amortismentului fiecărui exerciţiu;
- înregistrarea lui în costurile de fabricaţie;
- recuperarea din încasarea preţului sau tarifului produsului
sau serviciului;
- afectarea lui pe destinaţia legală.
Dacă, de regulă, amortizarea încearcă să comensureze cât mai
exact ritmul şi amploarea uzurii activelor imobilizate, în anumite
perioade sau cazuri ritmul şi mărimea amortizării pot să difere de
cele ale uzurii, ea fiind şi un instrument al politicii financiare a
135
statului şi, respectiv, agentului economic de finanţare a reproducţiei
activelor imobilizate.
Temeiul legal al amortizării practicate de agenţii economici
români în această perioadă este legea nr. 15/1994 privind amortizarea
capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale care în art. 1
prevede că "agenţii economici care imobilizează capital în active
corporale şi necorporale supuse deprecierii prin utilizare sau în timp,
vor calcula, înregistra în contabilitate şi recupera uzura fizică şi
morală a acestora, pentru refacerea capitalului angajat. Aceste opera-
ţiuni sunt denumite generic amortizarea capitalului imobilizat".
La rândul său, amortismentul poate fi definit ca fiind suma
de resurse băneşti ce trebuie recuperată din încasările rezultate de
pe urma realizării producţiei în fiecare exerciţiu, în concordanţă cu
ritmul uzurii fizice şi morale în cadrul duratelor normale de
funcţionare ale activelor imobilizate.
Notând cu:
Va = valoarea amortizabilă a activului imobilizat;
D = durata normală de funcţionare a acestuia;
Ai =amortismentul din anul "i";
A = amortismentul anual.
devine evident faptul că:
D
Va Ai (1)
i 1
Va A D (2)
Relaţia (2) este valabilă numai în cazul sistemului de
amortizare liniar, deoarece numai în această situaţie amortismentul
este acelaşi în fiecare an.
Analiza celor două relaţii nu trebuie să conducă la concluzia
că amortismentul s-ar acumula pe toată durata de funcţionare a
activului imobilizat în scopul finanţării înlocuirii lui. Amortismentul
nu se acumulează ci se utilizează pe măsura obţinerii lui pentru
finanţarea investiţiilor în curs de realizare. De aceea, din punct de
vedere al practicii financiare, nu se poate vorbi de un "fond de
amortizare" în sensul financiar al noţiunii de fond, respectiv de
acumulare treptată de resurse băneşti în scopul realizării unui
obiectiv.
Destinaţia amortismentului, ca sursă de constituire a fondului
surselor proprii pentru finanţarea investiţiilor este expres prevăzută în
lege în art. 22. Dacă, însă, agentul economic nu are prevăzută
realizarea de investiţii în anul curent, amortismentul poate fi folosit
pentru finanţarea activităţii de exploatare sau achiziţionarea unui
portofoliu de active financiare în vederea realizării de venituri
136
financiare, însă cu obligaţia ca la finele exerciţiului să reconstituie
sumele respective.
În elaborarea şi aplicarea politicii de amortizare, se are în
vedere faptul că pe planul intereselor, amortismentul prezintă un
dublu caracter contradictoriu. El este, în acelaşi timp, atât un
element important al cheltuielilor de exploatare, cât şi o resursă de
finanţare a investiţiilor, ipostaze care se contrazic în fiecare moment
al vieţii economice. Astfel, în ipostaza de element al costurilor, atât
interesele microeconomice, cât şi cele ale macrosistemului reclamă
reducerea lui. Dimpotrivă, atunci când este analizat în ipostaza de
resursă de finanţare ambele categorii de interese reclamă majorarea
lui.
Instituirea amortizării ca modalitate de recuperare treptată a
valorii de intrare a mijloacelor fixe a avut loc în ideea iniţială a
asigurării resurselor necesare finanţării înlocuirii mijloacelor fixe
uzate, care urmau a fi scoase din funcţiune. Practica economică a
demonstrat, însă, că amortismentul serveşte nu numai finanţării
reproducţiei simple a mijloacelor fixe, respectiv înlocuirii identice, ci
şi reproducţiei lărgite, concluzie ce poate fi argumentată pe două
planuri.
Asigurarea funcţionării mecanismului financiar al întreprin-
derii impune necesitatea amortizării valorii de intrare a mijloacelor
fixe, care rămâne aceeaşi pe toată durata funcţionării mijlocului fix,
dacă nu intervin reevaluări reglementare. Pe durata amortizării, însă,
progresul tehnic determină o modificare a valorii de înlocuire, în
sensul reducerii acesteia ca urmare a creşterii productivităţii muncii
în ramurile producătoare de mijloace fixe. În consecinţă, până în
momentul înlocuirii, se recuperează o sumă mai mare decât cea
necesară înlocuirii identice. Ca atare, pe seama diferenţei, se poate
finanţa înlocuirea mijloacelor fixe casate cu altele cu parametrii
tehnici şi randamente mai mari. Aceasta este, de fapt, prima
împrejurare care permite utilizarea amortismentului ca sursă de
finanţare a reproducţiei lărgite a mijloacelor fixe.
A doua împrejurare este dată de modul în care este utilizat
amortismentul. Faptul că amortismentul nu este o rezervă statică, el
nu se acumulează nici măcar pe durata unui an, ci se foloseşte pe
măsura obţinerii lui pentru finanţarea investiţiilor. Deci, pe seama
amortismentului aferent mijloacelor fixe în funcţiune, se finanţează
crearea altor mijloace fixe care vor funcţiona în paralel cu primele,
mărind capacitatea de producţie. Creşterea volumului fizic al
capitalului fix pe seama amortismentului este cunoscută în literatura
de specialitate sub denumirea de "efectul multiplicator al amorti-
zării" sau "efectul Lohmann - Ruchti". Prezentarea efectului multipli-
137
cator al amortizării trebuie făcută distinct pentru perioada de stabili-
tate a preţurilor şi de inflaţie28.
a) în perioadele cu preţuri stabile se are în vedere ipoteza că
întreprinderea înregistrează o cerere permanentă pentru produsele
sale şi că ea reinvesteşte permanent fondurile băneşti obţinute pe
seama amortizării în echipamente de acelaşi fel şi cu acelaşi preţ.
b) în perioadele de inflaţie se are în vedere rata inflaţiei, care
face ca sumele recuperate prin amortizare în funcţie de valoarea
iniţială (de intrare) a utilajelor să nu mai asigure nici măcar
reproducţia simplă, cu atât mai mult dezvoltarea întreprinderii.
2.2.1.1. Baza teoretica si caracterul stiintific al amortizarii
Dacă uzura, în ambele forme, reprezintă procesul de pierdere
treptată a valorii de întrebuinţare şi respectiv, a valorii activelor
materiale imobilizate, amortizarea reprezintă procesul de reconsti-
tuire a valorii activelor uzate, prin creearea treptată a unui fond de
amortizare pe seama cotelor de amortizare incluse în preţul de cost
al producţiei şi recuperate odată cu vânzarea produselor.
În procesul folosirii activelor imobilizate materiale, partea din
valoarea acestora care se recuperează prin intermediul vânzării
producţiei creşte continuu, constituindu-se în fondul de amortizare,
iar partea care ramâne “fixată“ scade mereu până în momentul
scoaterii lor din funcţiune. Fondul de amortizare se formează, aşadar,
în timp, corespunzător perioadei de funcţionare a activelor imobili-
zate, urmând ca abia după constituirea lui integrală (ca regulă
generală) să fie folosit pentru achiziţionarea sau construirea altor
active imobilizate care să înlocuiasca pe cele vechi, scoase din uz.
Acestă diviziune în timp între producţia valorii de întrebuinţare
formează baza teoretică a constituirii fondului de amortizare.
Caracterul ştiinţific al amortizării. Rolul pe care-l are amor-
tizarea în procesul reproducţiei poate fi indeplinit numai respectand
unele conditii, printre care: evaluarea corectă, realistă a mijloacelor
de muncă, normele de amortizare să ţină seama atât de uzura fizică,
cât şi de cea morală, volumul fondului de amortizare să permită
recuperarea tuturor cheltuielilor pentru înlocuirea activelor imobi-
lizate.
Evaluarea realistă a activelor imobilizate constituie o condiţie
esenţială pentru stabilirea corectă a amortizării. Supraevaluarea sau
subevaluarea acestora conduce la constituirea nejustificată a unui

28
Opriţescu M., Sichigea N., Drăcea M., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura
Dova, Craiova, 1996, pag.105
138
fond de amortizare mai mare sau mai mic faţă de nevile de înlocuire
a mijloacelor de muncă, ceea ce se răsfrânge asupra cheltuielilor şi a
profitului, denaturând mărimea lor reală.
Pentru ca fondul de amortizare să corespundă realmente
necesităţilor de înlocuire a activelor imobilizate trebuie acordată
atenţia cuvenită valorii la care se calculează amortizarea. Dacă în
perioada de la introducerea activelor imobilizate şi până la scoaterea
lor din uz, nu se modifică valoarea acestora, este normal să se
calculeze fondul de amortizare asupra valorii iniţiale (de achiziţie); în
acelaşi fel se pune problema dacă în cursul anului nu intervin
modificări în volumul activelor imobilizate, fondul de amortizare
calculându-se asupra valorii existente în intreprindere la începutul
anului. Dacă în cursul perioadei de funcţionare respectiv, în cursului
unui an se produc schimbări în volumul activelor imobilizate (intrări
sau ieşiri) se va amortiza valoarea medie, ţinându-se seama deci, de
mişcările survenite în cursul anului.
Constituind o însemnată sursă proprie pentru autofinanţarea
investiţiilor, fondul de amortizare trebuie determinat ştiinţific încât
amortizarea să corespundă atât procesului obiectiv de uzare fizică şi
morală, cât şi necesităţilor de constituire a fondurilor necesare
înlocuirii activelor imobilizate materiale uzate.
Imprimarea unui ritm prea accelerat de amortizare conduce la
încărcarea excesivă a costurilor, micşorarea profitului şi subevaluarea
celorlalţi indicatori de eficienţă, putând să se ajungă la situaţia
anormală în care deşi fondul de amortizare este constituit integral,
activele imobilizate mai prezintă, încă, posibilităţi de funcţionare. Şi
dimpotrivă, aplicarea unui ritm de amortizare prea lent comparativ cu
procesul uzării fizice şi morale poate conduce la situaţia în care, la un
moment dat, activele imobilizate trebuie scoase din funcţiune, nemai-
prezentând caracteristici de întrebuinţare, fără să se fi constituit
integral fondul de amortizare. Aceasta din urmă alternativă are
consecinte neavenite întrucât, diminuând ireal costurile se denatu-
rează indicatorii de eficienţă economică, supraevaluându-i.
2.2.1.2 Corelaţii între politica de investiţii şi politica de amortizare
Amortizarea, ca element al costurilor de producţie, reduce
baza impozabilă şi deci micşoreaza impozitul pe profit datorat
statului, concomitent cu crearea surselor necesare înlocuirii activelor
materiale imobilizate. Din acest punct de vedere toate întreprinderile
sunt profund interesate să-şi amortizeze activele imobilizate. Deşi
este o sursă principală pentru înlocuire, amortizarea are o influenţă
neutră asupra autofinanţării: dacă se constituie fond de amortizare,
139
cresc costurile, se micşorează beneficiile şi posibilitatea folosirii
acestora pentru autofinanţare; dacă nu se constituie fond de amor-
tizare, creşte volumul beneficiilor şi posibilitatea folosirii lor pentru
autofinanţare. Sursele de autofinanţare sunt aceleaşi, ca volum,
indiferent că iau forma beneficiilor sau fondului de amortizare.
În schimb, politica de amortizare, modul de calcul şi metoda
de amortizare utilizată pot avea o influenţă hotărâtoare pentru
politica de investiţii a întreprinderii.
Intreprinderile aleg metode de amortizare în funcţie de
politica financiară pe care o promovează, de volumul resurselor pe
care doreşte, să le constituie pentru invesţii într-un an sau altul.
Metoda de amortizare utilizată la un moment dat, nu este ireversibilă;
se poate trece la alt sistem de amortizare, se poate întrerupe sau
înceta amortizarea. In cazul încetării amortizării cresc fluxurile
negative reprezentând plăţi în contul impozitului pe profit, scăzând
corespunzător fluxurile de investiţii. O astfel de politică de amor-
tizare se poate aplica atunci când întreprinderea nu are prevăzute
obiective de investiţii de finanţat sau când doreşte să prezinte în faţa
acţionarilor o rentabilitate mai mare a activelor sale.
Dimpotrivă, în cazul că întreprinderea doreşte să constituie
fonduri masive pentru investiţii în prima parte a intervalului de
exploatare, poate aplica metoda regresivă de amortizare care ceează
avantajul unei scăderi a fiscalităţii, crescând sursele de autofinanţare.
Metoda regresivă de amortizare mai creează şi avantajul ca în
perioade inflaţioniste, impozitele sunt plătite de întreprindere în
moneda depreciată.
Dacă amortizarea este subevaluată, scad costurile, creşte
beneficiul şi rata rentăbilităţii estompând eventuale pierderi, se fac
distribuiri de dividente necuvenite, valoarea activelor materiale imo-
bilizate apare supraevaluată, dar fondul de amortizare devine insu-
ficient pentru înlocuire.
Dacă, amortizarea este supraevaluată, cresc costurile, scade
beneficiul şi rata rentabilităţii în mod ireal, este afectată repartiţia
dividendelor şi volumul impozitelor către stat în schimb se formează
un fond de amortizare mare care, dacă nu este corelată cu necesităţi
crescute de investiţii , poate sta neutilizat.
Prin urmare politica de amortizare promovată de întreprindere
trebuie concepută ca o linie strategică menită să servească scopurilor
imediate sau mai îndepărtate de creşterea economică.
2.2.2. Sisteme de amortizare utilizate în economia contemporană
2.2.2.1. Elementele sistemului de amortizare
140
 "Amploarea şi ritmul uzurii fizice şi morale, precum şi
parametri fundamentali ai politicii financiare promovate, se oglindesc
în nivelul şi modul de asociere a unor elemente esenţiale, care în
ansamblul lor formează sistemul de amortizare"29.
Elementele definitorii ale oricărui sistem de amortizare în
funcţie de care se previzionează şi calculează efectiv amortismentul
sunt: valorile de amortizat, duratele de serviciu (de funcţionare) şi
normele de amortizare. Existenţa mai multor sisteme de amortizare
este determinată de reglementările diferite ale modului de determi-
nare a acestor elemente, graţie politicii financiare promovate de
autorităţile publice şi private specifice diferitelor grupe de state şi
etape de dezvoltare economico-sociale.
a) Valorile de amortizat reprezintă baza sistemului de
amortizare, pentru că în funcţie de modul lor de estimare se produc
implicaţii atât în ceea ce priveşte nivelul costurilor de producţie sau
comercializare, cât şi în ceea ce priveşte asigurarea echilibrului dintre
reproducţia activelor imobilizate în forma valorică, pe de o parte, şi
reproducţia lor fizică (materială), pe de altă parte. În funcţie de
reglementarea diferită, valoarea de amortizat poate fi:
- valoarea de intrare (contabilă) a activului imobilizat;
- valoarea de intrare diminuată cu valoarea reziduală estimată;
- valoarea de intrare majorată cu valoarea reparaţiilor capi-
tale, în situaţia în care amortizarea este sursă de finanţare şi a
acestora;
- valoarea contabilă netă (rămasă neamortizată).
În etapa actuală, în România, în funcţie de metoda de
amortizare folosită, valoarea de amortizat este dată de valoarea de
intrare sau valoarea contabilă netă a mijlocului fix.
Valoarea de intrare a mijlocului fix poate fi:
- costul de achiziţie (valoarea de achiziţie) pentru bunurile
procurate cu titlu oneros. Costul de achiziţie este egal cu preţul de
cumpărare, taxele nerecuperabile, cheltuielile de transport – aprovi-
zionare şi alte cheltuieli accesorii necesare pentru punerea în stare de
utilitate sau intrarea în gestiune a bunului respectiv. În cazul mijloa-
celor fixe, costul iniţial include şi costurile estimate pentru
demontarea şi mutarea activului, respectiv costurile de restaurare a
amplasamentului la sfârşitul duratei de viaţă a acestuia. Aceste
costuri se reflectă prin constituirea unui provizion corespunzător;
- costul de producţie pentru mijloacele fixe produse sau
construite de întreprindere;

29
Opriţescu M., Sichigea N., Drăcea M., Op.cit, pag.110
141
 - valoarea de utilitate stabilită în funcţie de preţul pieţei,
starea şi amplasarea bunurilor obţinute cu titlu gratuit;
- valoarea de aport convenită de părţi, determinată prin
expertiză, adică stabilită în funcţie de preţul pieţei, utilitate, stare şi
amplasare, pentru mijloacele fixe intrate cu ocazia asocierii sau fuzi-
unii, conform statutului şi contractului de societate.
De regulă, mijloacele fixe trebuie să figureze la această
valoare pe toată durata existenţei lor în întreprindere. Însă, activitatea
economică este supusă unei permanente evoluţii, atât datorită acţiunii
progresului tehnic, modificării modului de organizare a proceselor de
muncă, cât şi procesului inflaţionist. În consecinţă, se modifică şi
valoarea de înlocuire a mijloacelor fixe, fapt care determină şi
reevaluarea lor periodică. Valoarea de înlocuire a mijlocului fix este
dată de suma cheltuielilor necesare pentru înlocuirea unui mijloc fix
uzat cu unul nou, identic.
Prin reevaluarea mijloacelor fixe se înţelege operaţiunea de
stabilire a valorii actuale a fiecărui mijloc fix existent în patrimoniul
întreprinderii. Valoarea actuală se determină în funcţie de preţul
pieţei pentru mijloacele fixe similare noi şi gradul de uzură al
mijlocului fix la data reevaluării.
Valoarea contabilă netă este partea din valoarea de intrare a
mijlocului încă neamortizată la un moment dat. Ea se foloseşte în
următoarele situaţii:
- în calcularea amortismentului prin unele metode accelerate
de amortizare;
- în stabilirea sumei de recuperat pe seama cheltuielilor de
exploatare, sumă nedeductibilă în calculul profitului impozabil,
pentru mijloacele fixe casate înainte de scadenţă;
- la întocmirea bilanţului contabil; în activ, activele imo-
bilizate se înscriu numai la valoarea neamortizată;
- în calcularea indicatorilor de eficienţă ai utilizării mijloa-
celor fixe, aceasta exprimându-se atât în funcţie de valoarea de
intrare, cât şi în funcţie de valoarea contabilă netă.
În legătură cu valorile de amortizat, în practica financiară se
utilizează şi următoarele noţiuni: valoare reziduală şi valoare medie
anuală.
Valoarea reziduală este dată de suma ce se recuperează din
lichidarea mijlocului fix prin valorificarea materialelor şi pieselor de
schimb rezultate din dezmembrare, demolare, etc. Dacă la expirarea
duratei de serviciu, mijlocul fix este valorificat ca atare, atunci
valoarea reziduală este dată de preţul de vânzare a acestuia. În ţările
în care de ea se ţine seama în stabilirea valorii de amortizat, valoarea
reziduală este stabilită în cotă procentuală din valoarea de intrare a
142
mijlocului fix, cotă stabilită în funcţie de observaţiile statistice pe
intervale de timp suficient de sugestive prin raportarea sumei nete din
valorificare la valoarea de intrare a mijlocului fix.
Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe este utilizată în
activitatea de previzionare a amortismentului, atunci când se aplică
sistemul liniar sau proporţional de amortizare. Ea desemnează volu-
mul mediu anual al mijloacelor fixe programate a fi în funcţiune,
evaluate la valorile de intrare corespunzătoare. Recurgerea la calculul
valorii medii anuale a mijloacelor fixe, este impusă de următoarele
împrejurări:
- normele de amortizare sunt mărimi medii anuale;
- masa mijloacelor fixe supuse amortizării este o mărime
variabilă în cursul exerciţiului, ca urmare a multiplelor intrări şi ieşiri
de mijloace fixe în şi din starea de amortizabilitate. Prin ieşirea din
starea de amortizabilitate, potrivit legislaţiei actuale, se înţelege de
regulă, expirarea duratei de funcţionare a mijlocului fix şi, doar prin
excepţie, casarea unor mijloace fixe înaintea expirării duratelor
normale de funcţionare.
Valoarea medie anuală (Vma) se determină astfel:
Vma = V0 + Vmi - Vme ,
în care:
V0 = valoarea de intrare a mijloacelor fixe existente la începutul
anului;
Vmi = valoarea medie a intrărilor de mijloace fixe în funcţiune în
cursul anului;
Vme = valoarea medie a ieşirilor de mijloace fixe din funcţiune în
cursul anului.
La rândul ei, valoarea medie a intrărilor şi respectiv ieşirilor
de mijloace fixe, se calculează cu ajutorul relaţiilor:
n
Vii lf i
Vmi
i 1 12
şi
n
Vii lnf i
Vme
i 1 12
în care:
Vii = valoarea de intrare a mijloacelor fixe intrate, respectiv
scoase din funcţiune;
lfi = numărul lunilor de funcţionare în timpul anului pentru
mijlocul fix "i";
lnfi = numărul lunilor de nefuncţionare în timpul anului pentru
mijlocul fix "i".

143
 Se consideră luni de funcţionare sau nefuncţionare, intervalul
care începe cu luna următoare celei în care a avut loc intrarea,
respectiv ieşirea mijlocului fix şi până la finele anului. În practica
altor ţări (de pildă Franţa), intervalul de funcţionare sau nefuncţi-
onare se măsoară în zile calendaristice, începând cu ziua punerii sau
scoaterii mijlocului fix din funcţiune.
b) Duratele de serviciu (funcţionare) reprezintă cel de-al
doilea element esenţial al sistemului de amortizare, pentru că
întinderea influenţează mărimea amortismentului anual. Unii autori30,
fac distincţie între durata de funcţionare care poate fi mai scurtă sau
mai lungă şi durata de amortizare cea avută în vedere de legiuitor
pentru calculul normelor de amortizare. Afirmaţia este cu atât mai
pertinentă, dacă se are în vedere faptul că legislaţia unor ţări prevede
pentru anumite categorii de mijloace fixe posibilitatea amortizării lor
într-un singur an, pe motive de simplificare a evidenţei (cazul
Germaniei pentru mijloacele fixe sub un anumit plafon valoric) sau
pentru crearea surselor necesare reîmprospătării la intervale scurte de
timp a utilajelor din ramurile cu noutăţile tehnologice cele mai
frecvente (de ex., cazul Franţei în intervale de timp limitate pentru
utilaje necesare cercetării ştiinţifice, luptei contra poluării atmos-
ferice, vehiculelor electrice). În ceea ce ne priveşte, vom continua să
le numim durate de serviciu (funcţionare), deoarece îndeplinesc un
dublu rol. Ele servesc, în primul rând, ca durate de amortizare, pe
intervalul cărora trebuie recuperate valorile de intrare ale mijloacelor
fixe. În consecinţă, în funcţie de ele, se determină amortismentul
anual, care constituie o parte apreciabilă a resurselor anuale de
finanţare a investiţiilor şi, în acelaşi timp, un element considerabil al
costurilor de producţie. În al doilea rând, necesitatea stabilirii
duratelor de funcţionare are un caracter obiectiv, deoarece în funcţie
de ele se previzionează nivelul viitor al producţiei mijloacelor fixe,
cererea de astfel de bunuri fiind influenţată, în mod direct, de
necesitatea înlocuirii mijloacelor fixe uzate, necesitate care apare la
expirarea duratelor de serviciu ale mijloacelor fixe existente.
În raport de durata de viaţă a mijloacelor fixe, cât şi de modul
de folosire a acestora, literatura de specialitate distinge mai multe
categorii de durate de serviciu31 ale acestora, astfel:
- durata de serviciu tehnică sau durata fizică de exploa-
tare, ce reprezintă durata potenţială totală de serviciu a unei maşini,
utilaj, clădiri, etc. În aprecierea duratei fizice de exploatare, nu se ia
în considerare influenţa uzurii morale, neconcordanţa, deci, cu

30
Giurgiu, A., Op. cit., pag.94
31
Opriţescu M., Sichigea N., Drăcea M., Op.cit, pag.114
144
progresul tehnic şi a altor factori imprevizibili care pot scurta durata
de utilizare. În principiu, această durată poate fi nedeterminată în
timp, datorită efectului reparaţiilor capitale ce se aplică periodic
utilajului;
- durata economică de exploatare sau perioada în care
mijlocul fix este capabil să aducă proprietarului profit. Această
durată este mai mică decât durata de serviciu tehnică, fie datorită
uzurii morale, fie datorită neconcordanţei cu noile condiţii de
producţie apărute între timp;
- durata de serviciu optimă, este intervalul de timp în care
folosirea utilajului are o eficienţă maximă, adică raportul între
rezultatele utile care se obţin cu un mijloc fix şi cheltuielile
ocazionate de utilizare a lui, este maximă;
- durata de serviciu admisibilă, este intervalul de timp
dintre momentul punerii lui în funcţiune şi cel în care producţia care
se obţine cu mijlocul fix nu mai conţine profit, datorită menţinerii lui
în funcţiune. Această durată apare atunci când agentul economic nu
are resurse suficiente pentru înlocuirea lui la expirarea duratei de
serviciu optime.
În multe ţări cu economie de piaţă dezvoltată, întreprinzătorul
are dreptul de a-şi stabili el însuşi durata de serviciu a mijlocului fix
şi, din acest punct de vedere, este evident că încearcă să-şi
programeze exploatarea utilajului pe durata de serviciu optimă, când
efectele obţinute din exploatarea lui sunt maxime.
Duratele de serviciu, în România, se stabilesc prin hotărâre de
guvern (H.G. nr. 964/1998 privind aprobarea clasificaţiei şi a dura-
telor normale de funcţionare a mijloacelor fixe). În stabilirea acestor
durate, pentru grupa 1 "Construcţii" s-au avut în vedere durate dife-
renţiate pentru construcţiile cu mediu agresiv (alimentară, materiale
de construcţii, metalurgică, siderurgică şi chimică), iar pentru grupa 2
"Echipamente tehnologice" care lucrează în condiţii speciale de
mediu, duratele s-au diferenţiat astfel:
 mediu neutru sau uşor coroziv pentru activele din industria
chimică, în general;
 mediu puternic coroziv pentru activele din industria
chimică utilizate la producţia de acid clorhidric, oxid de azot, bioxid
şi trioxid de sulf, acid sulfuric, acid fosforic, negru de fum, fosfaţi
etc.).
Conform art. 11 din hotărârea de guvern mai sus menţionată,
dacă pe parcursul vieţii activului, agentul economic constată că
durata de funcţionare normală, conform catalogului, nu este

145
adecvată, atunci aceasta se va putea corecta, la sfârşit de an, pe baza
unei analize pertinente, cu aprobarea consiliului de administraţie32.
Astfel, durata de funcţionare normală se poate prelungi, cu
până la 20% faţă de durata prevăzută în catalog, ca urmare a
efectuării unor cheltuieli ulterioare privind activul, care au condus la
îmbunătăţirea parametrilor de funcţionare faţă de valorile iniţiale, sau
ca urmare a unei politici eficiente de întreţinere şi de reparaţii,
adoptată de agentul economic, care poate asigura o durată mai mare
de funcţionare rentabilă, cu venituri mai mari decât cheltuielile de
exploatare.
De asemenea, durata de funcţionare normală se poate reduce
cu până la 20% faţă de durata prevăzută în catalog, dacă schimbările
tehnologice sau schimbările în structura pieţei impun acest lucru.
Pentru determinarea duratei optime de serviciu este necesară
elaborarea criteriilor modelului optimizant, care pot fi:
- criteriul beneficiului (profitului), care se pretează pentru
mijloacele fixe care participă, în mod direct, la obţinerea produsului
sau serviciului destinat vânzării. Potrivit acestui criteriu, se consideră
că un mijloc fix este eficient a se utiliza atâta timp cât profitul mediu
pe unitatea de producţie sau de timp de funcţionare obţinut cu el este
maxim;
- criteriul cheltuielilor, potrivit căruia, durata optimă de
funcţionare este egală cu perioada de timp în care folosirea
mijlocului fix permite obţinerea de produse şi servicii cu un volum
mediu minim de cheltuieli. În categoria cheltuielilor legate de
folosirea mijlocului fix se cuprind valoarea de intrare a mijlocului
fix, cheltuielile de întreţinere şi reparaţii, consumuri energetice, etc.
Şi în cazul unui criteriu şi al celuilalt, se procedează la
reprezentarea grafică a evoluţiei profitului mediu şi respectiv a
cheltuielilor medii în intervalul aproximat de funcţionare alegându-se
momentul în care curba înregistrează momentul maxim în cazul
criteriului profitului, sau nivelul minim în cazul criteriului
cheltuielilor.
Determinarea duratelor de funcţionare este o activitate extrem
de laborioasă şi cu un înalt grad de dificultate, atât datorită enormei
varietăţi a mijloacelor fixe, cât şi numărului mare al agenţilor
economici care le folosesc în condiţii variate de mediu (normal,
umed, coroziv). De aceea, duratele de funcţionare trebuie să ia în
considerare procesul obiectiv al uzurii fizice şi morale a mijloacelor
fixe, precum şi obiectivele esenţiale ale politicii financiare promo-

32
Sichigea, N., Drăcea, M., Berceanu, D., Ciurezu, T., Gestiunea financiară a
întreprinderii, Editura Universitaria, Craiova, 2000, pag.86
146
vate în fiecare perioadă. Aceasta deoarece, în multe ţări cu economie
de piaţă, duratele de funcţionare se stabilesc centralizat, de către stat,
având un caracter orientativ (cazul S.U.A.) sau obligatoriu (cazul
Franţei). În fundamentarea duratelor de funcţionare care să răspundă
acestor cerinţe, se utilizează variate modele statistico-matematice,
între care mai frecvent, metoda coeficienţilor cheltuielilor specifice şi
teoria jocurilor.
Potrivit metodei coeficienţilor cheltuielilor specifice33,
durata de funcţionare a mijlocului fix, aproximativ apreciată de la
început pe baza observaţiilor statistice anterioare la mijloace fixe cu
caracteristici apropiate, se împarte pe cicluri de reparaţii capitale. Pe
fiecare ciclu se determină atât efortul ocazionat de producerea şi
menţinerea mijlocului fix în funcţionare, cât şi efectul obţinut din
exploatarea acestuia. Pentru început, se ia în considerare numai
influenţa uzurii fizice, iar într-o a doua fază, pe cea a uzurii morale.
Efortul de procurare a mijlocului fix este dat de preţul de
achiziţie sau de realizare şi toate cheltuielile legate de transport,
montaj şi punere în funcţiune, respectiv de valoarea lui de intrare,
(V0). Efortul de menţinere în funcţiune este mai diversificat şi
cuprinde două categorii de cheltuieli: cheltuielile cu reparaţiile
capitale (K), care se fac la intervale mai mari de timp, şi cheltuielile
cu întreţinerea, reviziile tehnice, cheltuielile cu reparaţiile curente
(K'), care se efectuează mai frecvent. Şi unele şi celelalte au o
evoluţie specifică pe durata de viaţă a mijlocului fix. În prima
perioadă de funcţionare, asemenea cheltuieli sunt constante de la un
ciclu de reparaţii la altul, pentru ca, în cea de-a doua parte a
funcţionării, să înregistreze o creştere pe măsura săvârşirii ciclurilor
de reparaţii. Astfel:
K1 = K2 = K3 ..... Ky .......< Kn
şi, respectiv,
K'1 = K'2 = K'3 .... K'y ......< K'n
în care:
1,2.......n sunt ciclurile de reparaţii capitale ce se aplică mijlocului
fix.
Această evoluţie a cheltuielilor ne impune ca la aprecierea
efortului pentru ciclurile viitoare să luăm în considerare anumite
ritmuri de creştere, stabilite pe baza practicii, r1 şi respectiv r2 .
Totodată, stabilirea duratei de serviciu, se face la un moment
dat, şi, de aceea, trebuie să se ţină seama de faptul că evoluţia
cheltuielilor se face tot mai îndepărtat în timp şi o sumă bănească
cheltuită în viitor, nu este egală cu aceeaşi sumă cheltuită în prezent,

33
Giurgiu, A., Op. cit., pag. 94-96
147
punându-se problema actualizării cheltuielilor viitoare cu ajutorul
factorului de actualizare stabilit în tabele matematice potrivit relaţiei:
1
Fa i
1 d
în care:
d = rata dobânzii bancare
i = numărul de ani în viitor în care se efectuează reparaţiile.
Efectul obţinut din funcţionarea mijlocului fix este dat de
volumul producţiei ce se obţine în intervalul dintre două reparaţii
capitale (Q). Evoluţia volumului producţiei pe cicluri de reparaţii
capitale este oarecum inversă evoluţiei cheltuielilor cu reparaţiile:
după o scurtă perioadă de creştere, până la atingerea parametrilor
proiectaţi ai utilajului, urmează o perioadă mai mare, în care el se
menţine aproximativ constant, pentru ca în cea de-a doua perioadă de
viaţă, urmând principiul legii randamentelor descrescânde în timp, să
se înregistreze un declin al volumului producţiei, de la un ciclu la
altul, ca urmare a învechirii mijlocului fix, reducerii siguranţei în
funcţionare, ce presupune opriri dese pentru reglaje şi creşterii
perioadelor de timp când utilajul se află în reparaţii, astfel:
Q1 < Q2 = Q3 = Q4......... Qy >.........> Qn
Asemenea evoluţie impune ca la aprecierea randamentelor
viitoare să luăm în considerare un ritm de scădere a randamentului
stabilit tot pe baza practicii, r3.
Pentru fiecare interval dintre două reparaţii capitale, se
calculează un coeficient al cheltuielilor specifice, potrivit relaţiei:
i i
n 1 r n 1 r
Vo K 1 K' 2
i 1 1 d i 1 1 d
C
i i
n 1
Q
i 1 1 r
3
Aşezând coeficienţii în ordinea ciclurilor de reparaţii, se
obţine un şir de coeficienţi ai cheltuielilor specifice, din analiza
cărora se poate distinge momentul în care coeficientul ciclului
următor Cy+1 este mai mare decât cel al ciclului dinaintea
acestuia Cy , respectiv Cy+1 > Cy , Cy fiind momentul pentru care se
stabileşte durata de funcţionare a mijlocului fix.
Indiferent de faptul că acţionează numai uzura fizică sau şi
uzura morală, pierderea de valoare de către un mijloc fix este aceeaşi
pentru simplul motiv că este limitată la propria sa valoare.

148
Deosebirile între cele două tipuri de uzură constau, însă, în ritmul
pierderii şi în aceste condiţii, uzura totală este mai mare.
Acest fapt impune ca la stabilirea duratelor de serviciu ale
mijlocului fix să se ţină seama şi de efectul uzurii morale.
Uzura morală se manifestă atât sub forma modificării valorii
de înlocuire, în sensul reducerii ei, cât şi sub forma apariţiei unor
mijloace fixe cu randamente sporite. Se pot stabili, astfel, ritmurile
corespunzătoare: ritmul reducerii valorii de înlocuire, r4, şi ritmul de
creştere a randamentului mijloacelor fixe viitoare, perceput ca ritm
de scădere a randamentului mijloacelor fixe prezent, r5 .
Se stabilesc pentru fiecare ciclu de reparaţii, noi coeficienţi ai
cheltuielilor specifice, pe baza următoarei relaţii de calcul:
i i i
1 n 1 r n 1 r
Vo K 1 K' 2
1 r i 1 1 d i 1 1 d
4
C
i i i
n 1 1
Q
i 1 1 r 1 r
3 5
În mod evident, prin aşezarea lor în serie se obţine o altă
durată de serviciu, mai scurtă decât prima.
c) Normele de amortizare
Orice sistem de amortizare se caracterizează prin norme de
amortizare determinate printr-o metodologie proprie. În general,
însă, normele de amortizare sunt norme analitice determinate pe
fiecare mijloc fix sau grupă omogenă de mijloace fixe în parte care
au aceiaşi durată de funcţionare, sau normă unică, stabilită ca o
normă medie pentru ansamblul mijloacelor fixe ale întreprinderii.
Norma de amortizare, în principiu, poate fi definită ca fiind
mărimea amortizării exprimate în procente faţă de valoarea de intrare
a mijloacelor fixe. Întrucât în sistemul nostru de amortizare duratele
normale corespund regimului liniar sau proporţional de amortizare,
norma de amortizare este funcţie invers proporţională cu durata
normală de funcţionare. Există atâtea norme analitice de amortizare
câte durate normale diferite sunt legiferate.
Astfel, relaţia de calcul a normei de amortizare analitice
corespunzătoare sistemului proporţional este:
Vi
N a = Dn 100 1 100
Vi Dn
în care:
Na = norma de amortizare;
Vi = valoarea de intrare a mijlocului fix;
149
Dn = durata normală de funcţionare mijlocului fix.
În activitatea de programare a amortismentului, pentru raţiuni
de simplificare, sau în aprecierea amortismentului necesar în
stabilirea altor indicatori economico-financiari (costuri, valoare
adăugată brută), se utilizează şi norma unică de amortizare sau
cota medie anuală de amortizare, care se poate calcula prin una din
relaţiile:
6
A
y 1 y
Cma 6 100
Vma
y 1 y
sau
n
Na f
i 1 i i
Cma
100
în care:
Cma = cota medie anuală de amortizare;
Ay = amortismentul anual pe grupe de mijloace fixe conform
clasificaţiei la nivel naţional, determinat pe baza cotelor analitice de
amortizare;
Vmay = valoarea medie anuală pe grupe de mijloace fixe;
Nai = normele analitice pe grupe omogene de mijloace fixe;
fi = ponderea valorii fiecărei grupe omogene în totalul
mijloacelor fixe.
Între normele analitice şi cota medie anuală există o serie de
deosebiri şi anume:
- nivelul normelor analitice de amortizare este prevăzut prin
acte normative (anexă la Normele metodologice de aplicare a
Legii nr.15/1994 aprobate prin Ordinul Ministerului Finanţelor
nr.746/9.06.1994), în timp ce cota medie anuală se stabileşte în
funcţie de situaţia concretă (structura activelor imobilizate) din
fiecare întreprindere;
- utilizarea normelor analitice este obligatorie pentru toţi
agenţii economici care deţin acelaşi gen de mijloace fixe şi le
exploatează în condiţii similare, în timp ce utilizarea cotei medii
anuale se mărgineşte la nevoile de analiză economică ale întreprin-
derii respective;
- normele analitice rămân valabile pe toată durata de aplicare
a actului legislativ care le reglementează, în timp ce cotele medii
anuale sunt valabile pentru anul respectiv, sau cel mult pentru câţiva

150
ani dacă nu intervin modificări în structura materială şi valorică a
mijloacelor fixe.
Normele de amortizare specifice celorlalte sisteme de
amortizare le vom prezenta în paragraful următor cu ocazia
evidenţierii specificităţii fiecăruia.
2.2.2.2. Tipuri de sisteme (regimuri) de amortizare posibile
În funcţie de modul de asociere şi calcul a diferitelor
elemente, se obţin diferite variante ale sistemului de amortizare.
Principalele criterii de ordonare sunt fie baza de calcul a normelor de
amortizare, fie ritmul amortizării.
În funcţie de primul criteriu, sistemele de amortizare se
împart în:
sisteme temporale;
sisteme funcţionale.
Sistemele temporale se bazează pe premisa că orice mijloc
fix se uzează într-o anumită perioadă de timp, indiferent de
intensitatea utilizării lui. Drept urmare, valoarea sa de intrare trebuie
recuperată într-un interval de timp bine determinat din punct de
vedere economic. La noi, în aproape toate ramurile economice se
practică astfel de sisteme.
Sistemele funcţionale de amortizare se bazează pe intensi-
tatea uzurii care, la rândul ei, este în funcţie de intensitatea utilizării
mijloacelor fixe, exprimată prin volumul de activitate la efectuarea
căruia acestea participă.
Volumul de activitate se măsoară în anumite unităţi fizice,
asupra cărora se repartizează valorile de intrare ale mijloacelor fixe
supuse amortizării. Astfel de sisteme s-au practicat în amortizarea
mijloacelor de transport auto în care norma de amortizare se
determină în funcţie de norma de parcurs până la casare, exprimată în
Km, iar amortizarea anuală în funcţie de parcursul anual exprimat în
Km echivalenţi, Km fizici corectaţi cu coeficienţii privind starea
drumurilor şi încărcarea la capacitate a mijlocului de transport. De
asemenea, a fost practicat până în 1994 la amortizarea mijloacelor
de transport aerian pentru călători în care norma de amortizare se
calcula în funcţie de durata de serviciu exprimată în ore de zbor şi
parcursul anual mediu în ore de zbor. Totodată, sistemul funcţional
de amortizare s-a practicat şi se practică şi actualmente pentru
amortizarea clădirilor şi construcţiilor speciale ale minelor, salinelor
cu extracţie în soluţie prin sonde, carierelor, exploatărilor pentru
substanţe minerale solide, a căror durată de folosire este limitată de
durata rezervelor şi care nu pot primi alte utilizări după epuizarea
151
acestora precum şi a investiţiilor pentru descoperită. Pentru aceste
domenii, amortizarea se calculează pe unitatea de produs, norma de
amortizare şi amortismentul anual, calculându-se pe baza următoa-
relor relaţii:
Vi
Na (lei/t);
Re
A Na Q
în care:
Na = norma de amortizare exprimată în lei/tonă;
Vi = valoarea de intrare a mijloacelor fixe;
Re = rezerva exploatabilă exprimată în tone;
A = amortismentul anual;
Q = cantitatea efectivă în tone extrasă anual.
Dacă clădirile sau construcţiile speciale deservesc mai multe
mine în determinarea normei de amortizare se au în vedere rezervele
exploatabile ale tuturor minelor deservite, iar în calculul amortis-
mentului anual se iau în considerare cantităţile efective extrase de
fiecare dintre mine.
Conform reglementărilor actuale, amortizarea pe unitatea de
produs se recalculează:
- din cinci în cinci ani la mine, cariere şi la cheltuielile de
investiţii pentru descopertă;
- din zece în zece ani la saline.
În funcţie de cel de-al doilea criteriu, ritmul amortizării,
sistemele de amortizare se împart în:
 sisteme proporţionale (liniare);
 sisteme accelerate (degresive, regresive);
 sisteme progresive.
Sistemul proporţional (liniar) de amortizare presupune
stabilirea de amortismente anuale egale pe toată durata de serviciu a
mijlocului fix, ca urmare a faptului că atât valoarea de amortizat cât
şi norma de amortizare sunt constante. El prezintă unele avantaje şi
anume:
- comportă un calcul relativ simplu al amortismentului;
- asigură o anumită constanţă a costurilor de producţie,
datorită influenţei anuale cu aceeaşi sumă;
- permite centralizarea pe ramuri şi chiar la nivel de economie
a valorilor de intrare, amortismentelor cumulate si valorilor contabile
nete, ceea ce oferă posibilitatea aprecierii gradului de uzură al
mijloacelor fixe din economie.

152
 Sistemul prezintă, însă, şi dezavantajul înregistrării unor
pierderi mari provocate de uzura morală în cazul în care durata de
serviciu a mijlocului fix nu este bine dimensionată.
Însă, amortizarea liniară este larg practicată, sub diverse
variante şi în combinaţie şi cu alte metode, în ţări cu economie
dezvoltată precum SUA, Italia, Germania, Franţa.
Sistemele accelerate (degresive, regresive) de amortizare
presupun determinarea unui amortisment anual descrescător pe
durata de funcţionare a mijlocului fix. Ele presupun recuperarea
valorii de intrare a mijlocului fix în proporţie însemnată în prima
parte a duratei de serviciu a mijlocului fix. Sistemelor accelerate li se
mai spune şi regresive sau degresive pentru că asigurarea
amortismentelor anuale descrescătoare presupune fie descreşterea
valorii de amortizat, fie descreşterea normelor anuale de amortizare.
În funcţie de variabilitatea unuia sau altuia din elementele
menţionate se cunosc două variante principale ale sistemului
accelerat:
- sistemul cu valoare de amortizat regresivă şi normă
constantă;
- sistemul cu valoare de amortizat constantă şi norme de
amortizare regresive.
Prima variantă se bazează pe faptul că una şi aceeaşi normă
de amortizare se aplică în fiecare an la o valoare de amortizat
descrescătoare, care este valoarea contabilă netă a mijlocului fix.
Norma de amortizare se stabileşte conform relaţiei:
Vr
Na 1 n 100
Vi
în care:
Vr = valoarea reziduală a mijlocului fix;
Vi = valoarea de intrare a mijlocului fix;
n = durata normală de funcţionare, exprimată în ani.
Cea de-a doua variantă, presupune aplicarea la aceeaşi
valoare de amortizat, valoarea de intrare a mijlocului fix, a unor
norme de amortizare descrescătoare stabilite cu ajutorul relaţiei:
d x
i
Na 100
i Nd
în care:
d = durata normală de funcţionare;
xi = numărul de ani scurşi până în momentul calculării normei;

153
Nd = suma aritmetică a numerelor ce compun durata de
amortizare.
Sub diverse variante, amortizarea accelerată se aplică în toate
ţările cu economie de piaţă dezvoltată.
Metoda prezintă avantaje atât pentru întreprinzător cît şi
pentru stat.
Pentru întreprinzător, amortizarea accelerată:
- determină reducerea profitului, deci şi a impozitului pe
profit datorat statului;
- reduce riscul provocat de uzura morală întrucât la apariţia
acesteia, mijlocul fix este în proporţie ridicată amortizat;
- creează rezerve ascunse, în sensul că în întreprindere se află
o parte destul de mare de mijloace fixe care, deşi complet amortizate,
funcţionează, în continuare, şi care nu mai produc influenţe prin
amortizare asupra costului produsului;
- creează o sursă de finanţare pentru dezvoltarea întreprinderii
la care aceasta nu plăteşte dobândă.
Statul, prin accelerarea ritmului amortizării, încurajează
investiţiile în întreprinderi, ceea ce conduce la reducerea şomajului.
Sistemele progresive de amortizare presupun stabilirea de
amortismente crescătoare, pe măsura înaintării în durata de serviciu a
mijlocului fix. Amortismentul se stabileşte prin aplicarea în fiecare
an la valoarea de amortizat constantă, respectiv valoarea de intrare a
mijlocului fix, a unei norme de amortizare crescătoare stabilite astfel:
d
Na i 100
i

Nd
în care:
di = anul pentru care se calculează norma.
Dacă metoda are o argumentare logică, în sensul că
amortismentele cresc permanent pe măsură ce utilajul se uzează, din
punct de vedere economic realizează o repartiţie neuniformă a
cheltuielilor legate de exploatarea mijlocului fix, în sensul că, spre
sfârşitul intervalului de funcţionare, când cheltuielile de întreţinere şi
reparaţii sunt mari şi amortismentele sunt din ce în ce mai mari. Din
acest punct de vedere, sistemul accelerat realizează cea mai bună
repartiţie, în sensul că, primii ani când amortismentele sunt mari,
cheltuielile de întreţinere şi reparaţii sunt mici, iar spre sfârşitul
intervalului de funcţionare când cheltuielile de întreţinere şi reparaţii
sunt mari, amortismentele sunt mici. Din punct de vedere teoretic,
sistemul ar putea fi aplicat până la atingerea parametrilor proiectaţi
ai mijlocului fix, după care să fie folosit sistemul accelerat, dar, de
regulă, contabilitatea interzice modificarea metodelor în timpul
154
funcţionării, pentru a nu denatura comparabilitatea datelor cu
perioadele anterioare.
2.2.2.3 Regimuri de amortizare utilizate în România
Amortizarea activelor imobilizate se realizează în mod diferit,
după cum este vorba de imobilizări necorporale sau imobilizări
corporale.
Imobilizările necorporale se amortizează astfel:
- cheltuielile de constituire şi cheltuielile de cercetare -
dezvoltare se amortizează într-o perioadă de cel mult 5 ani;
- brevetele, licenţele, know-how-ul, mărcile de fabrică şi de
comerţ subscrise ca aport sau achiziţionate se amortizează pe durata
prevăzută pentru utilizarea lor de către deţinător;
- programele informatice create sau achiziţionate se
amortizează în funcţie de durata probabilă de utilizare care însă, nu
poate depăşi 5 ani.
Imobilizările corporale se amortizează astfel:
- terenurile, lacurile, bălţile şi iazurile nu se supun
amortizării, ci numai investiţiile (amenajările) efectuate pe acestea;
- mijloacele fixe, prin utilizarea unuia din următoarele
regimuri: amortizarea liniară, amortizarea degresivă sau amortizarea
accelerată.
a) Amortizarea liniară se aplică, cu preponderenţă, în toate
ramurile economice, în funcţie de duratele şi normele de amortizare
analitică reglementate. Calculul amortizării anuale (A) şi al normei
liniare de amortizare (Nl), se face astfel:
A Vi N l
1
Nl 100
D
în care:
Vi = valoarea de intrare a mijlocului fix;
D = durata normală de funcţionare.
b) Amortizarea degresivă este o variantă a sistemului
accelerat cu normă constantă şi valoare de amortizat descrescătoare.
Aplicarea metodei presupune parcurgerea următoarelor etape:
- se determină norma de amortizare degresivă(Nd) prin
multiplicarea normei liniare cu coeficientul prevăzut de lege (c):
Nd Nl c
Pentru multiplicare sunt prevăzuţi următorii coeficienţi:
 1,5 pentru mijloacele fixe cu durata 2-5 ani;
 2,0 pentru mijloacele fixe cu durata 5-10 ani;
155
  2,5 pentru mijloacele fixe cu durata >10 ani.
- se determină amortismentul anual prin aplicarea normei de
amortizare la valoarea contabilă netă (rămasă neamortizată) până în
anul de funcţionare în care amortizarea anuală rezultată este egală
sau mai mică decât amortizarea anuală determinată prin raportul între
valoarea rămasă de recuperat la numărul de ani de funcţionare rămas.
Din acel moment, şi până la expirarea duratei normale se trece la
amortizarea liniară prin raportarea valorii rămase de recuperat la
numărul de ani de funcţionare rămaşi.
Amortizarea degresivă, în România, se aplică diferenţiat în
funcţie de data intrării mijlocului fix în patrimoniul întreprinderii.
Pentru mijloacele fixe existente în întreprinderi înaintea aplicării legii
amortizării (1 ianuarie 1994) calculul amortismentului se face
conform principiului enunţat anterior. Pentru mijloacele fixe intrate
după această dată, amortizarea degresivă reflectă şi uzura morală prin
norma aplicată astfel că durata de recuperare a valorii de amortizat
este mai mică decât durata normală stabilită de legiuitor.
c) Amortizarea accelerată constă în includerea, în primul an
de funcţionare, în cheltuielile de exploatare a unei amortizări anuale
de 50% din valoarea de intrare a mijlocului fix. În anii următori,
amortismentele anuale se calculează după regimul liniar, prin
raportarea valorii rămase de amortizat la numărul de ani de utilizare
rămaşi. Utilizarea regimului de amortizare accelerată este hotărâtă de
către Adunarea Generală a Acţionarilor, iar de această decizie este
înştiinţat organul teritorial al Ministerului Finanţelor Publice.
2.2.3. Programarea amortismentului anual
şi repartizarea lui pe trimestre
Necesitatea programării amortismentului este determinată de
acţiunea următorilor factori:
- fiind o importantă sursă de finanţare a investiţiilor, nu este
posibilă programarea investiţiilor fără a se cunoaşte suma resurselor
disponibile pentru finanţarea lor;
- fiind şi o componentă a cheltuielilor de exploatare, nu este
posibilă elaborarea programului costurilor fără aprecierea prealabilă
a tuturor elementelor sale şi, deci, şi a nivelului amortismentului;
- cerinţa stabilirii unor mărimi de control, de comandă în
funcţie de care să se verifice pe parcurs funcţionarea mecanismului
financiar al întreprinderii între care pot fi enumerate şi "amortismen-
tul orar", "amortismentul la 1000 lei cifră de afaceri", "amortismentul
la 1000 lei valoare adăugată" etc.

156
 În procesul programării amortismentului, pot fi utilizate două
metode:
metoda analitică;
metoda sintetică (globală).
a) Metoda analitică de programare se bazează pe utilizarea
normelor analitice de amortizare şi presupune într-o primă fază
operaţiuni prealabile de ordonare a mijloacelor fixe. Mijloacele fixe
împărţite pe cele şase grupe prevăzute de clasificaţia la nivel naţional
sunt ordonate în cadrul fiecărei grupe pe categorii omogene în funcţie
de durata lor normală de utilizare. Se obţine, astfel, un şir de
categorii de mijloace fixe, ordonate mai întâi după grupa celei cărei îi
aparţin (y) şi apoi, în cadrul fiecărei grupe, după durata normală de
funcţionare (i).
Prin metoda analitică, amortismentul se determină separat în
funcţie de regimul de amortizare elaborându-se programul de
amortizare liniară (P.A.L.), programul de amortizare degresivă
(P.A.D.) şi programul de amortizare accelerată (P.A.A.). În cadrul
fiecărui program de amortizare se stabileşte amortizarea aferentă
mijloacelor fixe în funcţie în anul respectiv, amortizarea de recuperat
la mijloacele fixe scoase din funcţiune şi casate înainte de
amortizarea lor integrală şi amortizarea aferentă clădirilor şi
construcţiilor speciale cu durata de utilizare limitată de durata de
exploatare a rezervelor, astfel:34
- amortizarea aferentă mijloacelor fixe în funcţiune se
determină cu ajutorul următoarelor relaţii de calcul:
6
Atf Ay (1)
y 1
n
Ay AS (2)
s 1
r p Vi j lf j q Vi j l nf j
AS Vo j Nas (3)
j 1 j 1 12 j 1 12
în care:
Atf = amortizarea totală anuală aferentă mijloacelor fixe în
funcţiune în anul programării;
Ay = amortizarea pe grupe de mijloace fixe conform clasificaţiei
naţionale;
AS = amortizarea pe categorii omogene de mijloace fixe în cadrul
fiecărei grupe;
34
Sichigea, N., Drăcea, M., Berceanu, D., Ciurezu, T., Gestiunea financiară a
întreprinderii, Editura Universitaria, Craiova, 2000, pag.98
157
r = numărul de mijloace fixe din cadrul categoriei omogene de
mijloace fixe existente în funcţiune la începutul anului;
Nas = norma de amortizare aferentă categoriei omogene de
mijloace fixe;
p = numărul mijloacelor fixe intrate în funcţiune;
q = numărul mijloacelor fixe ieşite din funcţiune.
Prin însumarea amortismentului pe categorii se obţine
amortismentul pe grupe şi, în final, amortismentul pe întreprindere.
- amortizarea de recuperat la mijloacele fixe scoase din
funcţiune şi casate înainte de amortizarea lor integrală ţine seama de
valoarea contabilă netă (rămasă neamortizată) a mijlocului fix casat
înainte de scadenţă şi sumele rezultate în urma valorificării
materialelor şi pieselor de schimb din casare. Diferenţa rămasă
neacoperită se include în cheltuielile de exploatare, fiind cheltuială
nedeductibilă din punct de vedere fiscal în calculul profitului
impozabil al anului respectiv. Dacă diferenţa este mare şi ar influenţa
hotărâtor rezultatele finale din anul casării, fiind practic o pierdere
pentru întreprindere, ea este eşalonată şi pe exerciţiile următoare
până în momentul în care ar fi expirat durata normală fără, însă, a
depăşi cinci ani.
Valoarea de recuperat în anul scoaterii din funcţiune, pentru
mijlocul fix "j", se determină astfel:
Dc j
Vi j Vi j
Sv j
Dn j
Vr j
lj
Lj
în care:
Vij = valoarea de intrare a mijlocului fix "j" casat înainte de
termen;
Dcj = durata de funcţionare consumată pentru mijlocul fix "j",
exprimată în ani;
Dnj = durata normală de funcţionare pentru mijlocul fix "j",
exprimată în ani;
Svj = sume din valorificarea materialelor şi pieselor de schimb
rezultate din casare;
Lj = numărul total al lunilor de recuperat;
lj = numărul lunilor de recuperare în anul programării.
Presupunând că sunt scoase din funcţiune şi casate înainte de
amortizarea lor integrală m astfel de mijloace fixe, prin însumare se
obţine valoarea de recuperat totală (Vrt):
m
Vrt Vrj
j 1

158
 În mod analog, se procedează şi atunci când valoarea de
intrare a mijlocului fix nu a fost recuperată integral prin amortizare în
cadrul duratelor normale de utilizare, ca urmare a unui grad redus de
utilizare a mijloacelor fixe.
- amortizarea aferentă clădirilor şi construcţiilor speciale
minelor, carierelor, exploatărilor de minerale solide a căror durată de
utilizare este limitată doar la durata de exploatare a rezervelor
(Ac), se determină în funcţie de norma de amortizare în lei/tonă şi
cantitatea exploatabilă în anul programării.
Prin recapitularea şi însumarea celor trei tipuri de amortis-
mente, se determină amortismentul anual programat:
A = Atf + Vrt + Ac
b) Metoda sintetică (globală) se aplică doar la agenţii
economici la care structura fizică, pe grupe, a mijloacelor fixe nu
suferă schimbări semnificative de la un an la altul.
Este o metodă operativă de calcul ce ia în calcul cota medie de
amortizare (norma unică) din anul precedent şi valoarea medie anuală
a mijloacelor fixe din anul de plan astfel:
At1 Vma1 Cmao
în care:
At1 = amortizarea totală programată pentru anul de referinţă;
Vma1 = valoarea medie anuală a mijloacelor fixe în anul
programării amortismentului;
Cmao = cota medie de amortizare din anul de bază.
În condiţiile extinderii utilizării tehnicii electronice de calcul,
metoda sintetică este tot mai puţin folosită, întreprinderile calculând
pe baza metodei analitice cota medie de amortizare mai mult pentru
necesităţi de analiză.
Amortismentul anual previzionat se repartizează pe
trimestre în funcţie de valoarea medie a mijloacelor fixe prevăzute a
fi în funcţiune în fiecare trimestru. La fel, repartizarea pe trimestre a
valorii de recuperat pentru mijloacele fixe casate înainte de termen
trebuie să ţină seama de trimestrul în care are loc casarea şi
intervalul pe trimestre rămas pentru recuperare.
Repartizarea amortismentului total anual pe trimestre se poate
face pe baza următoarei relaţii de calcul, în care k simbolizează
trimestrul:
n
1 r p Vi j lf j lf jk q Vi j lnf j lnf jk
Ak Vo j N as
s 1 4 j 1 j 1 12 lf j j 1 12 lnf j

159
 Dc j
Vi j Vi j Sv j
m Dn j , k=I, II, III, IV
l jk
j 1 Lj
în care:
Nas = norma analitică de amortizare a categoriei omogene "s";
n = numărul de categorii omogene;
lfjk = numărul lunilor de funcţionare ale mijlocului fix "j" în trim.
k;
lnfjk = numărul lunilor de nefuncţionare ale mijlocului fix "j" în
trim. k;
p = numărul mijloacelor fixe intrate în funcţiune în trimestrul k;
q = numărul mijloacelor fixe ieşite din funcţiune în trimestrul k;
ljk = numărul lunilor din trimestrul "k" în care se face
recuperarea;
k = trimestrul pentru care se face repartizarea.
Aşa cum reiese şi din formulă, repartizarea amortismentului
pe trimestre presupune parcurgerea mai multor etape succesive:
- într-o primă etapă, se face abstracţie de intrările sau ieşirile
de mijloace fixe previzionate pentru anul respectiv şi se calculează
amortismentul anual aferent mijloacelor fixe în funcţiune la începutul
anului şi se împarte, în mod egal, pe cele patru trimestre;
- în etapa a doua, se calculează amortismentul anual şi lunar
aferent fiecărei intrări de mijloace fixe şi în funcţie de numărul
lunilor de funcţionare în trimestrul respectiv, amortismentul trimes-
trial. Prin însumare, se determină amortismentul aferent tuturor
intrărilor care se adaugă la suma calculată în prima etapă;
- în etapa a treia, se calculează amortismentul anual şi lunar
aferent fiecărei ieşiri de mijloace fixe şi, în funcţie de numărul lunilor
de nefuncţionare în trimestrul respectiv, amortismentul trimestrial.
Prin însumare, se determină amortismentul trimestrial aferent tuturor
ieşirilor care se deduce din suma calculată după primele două etape;
- dacă este cazul, în cea de-a patra etapă, se determină şi
amortismentul trimestrial de recuperat, în funcţie de nivelul lunar al
acestuia şi numărul lunilor de nefuncţionare în trimestrul respectiv,
sumă care se adaugă la cea rezultată după primele trei etape.
În acest fel, se obţine amortismentul previzionat pe fiecare
trimestru.
În ceea ce priveşte calculul amortismentului efectiv, acesta
se determină lunar în funcţie de norma de amortizare şi valoarea
mijloacelor fixe la sfârşitul lunii precedente.
Amortizarea se calculează de la data punerii în funcţiune a
acestora şi până la recuperarea integrală a valorii de intrare.
160
 2.3. Finanţarea reparaţiilor capitale
Cerinţele gestiunii financiare obligă întreprinderile să menţină
mijloacele fixe într-o stare de funcţionare cât mai apropiată de starea
iniţială. În acest scop, ele efectuează reparaţii capitale, considerate
ca un ansamblu de lucrări aplicate asupra elementelor structurale
principale ale mijloacelor fixe, la intervale mai mari de timp,
stabilite prin normative tehnice. Comparativ cu reparaţiile curente şi
cu reviziile periodice care constau în supravegherea permanentă şi
sistematică a mijloacelor fixe şi întreţinerea acestora de funcţionare,
reparaţiile capitale presupun înlocuirea unor subansamble principale
uzate, asigurând funcţionarea acestora pe toată durata de funcţionare.
Necesitatea efectuării reparaţiilor capitale are caracter
obiectiv. Ea este determinată de faptul că diferitele subansamble ale
mijloacelor fixe sunt solicitate în mod inegal, sunt supuse, în mod
diferit, eforturilor mecanice, şi, în consecinţă, se uzează într-un grad
diferit. De asemenea, asupra diferitelor părţi componente ale
mijloacelor fixe acţionează, în mod diferenţiat, factorii atmosferici,
chimici. Mai mult, nu trebuie neglijate tehnicile constructive ale
acestora, calitatea şi compoziţia materialelor din care sunt fabricate.
Pe lângă faptul că reparaţiile capitale readuc mijloacele fixe
într-o stare de funcţionare apropiată de cea iniţială, în multe cazuri,
cu ocazia efectuării lor, are loc şi modernizarea, în special, la maşini
şi utilaje, pentru a le face comparabile cu tipurile noi, mai
performante, apărute între timp. Se urmăreşte, aşadar, ridicarea
randamentelor, reducerea consumurilor energetice şi de materii prime
şi îmbunătăţirea calităţii produselor realizate.
Programarea reparaţiilor capitale, una din componentele
importante ale programării economice, se realizează atât sub aspect
fizic cât şi sub aspect financiar.
Prin programarea fizică se concretizează categoriile de
mijloace fixe care îndeplinesc condiţiile necesare pentru a li se
efectua reparaţiile capitale, repartizarea pe trimestre a reparaţiilor,
termenele de scoatere din funcţiune a mijloacelor fixe supuse repara-
ţiilor, materialele, piesele de schimb şi forţa de muncă necesare
pentru efectuarea reparaţiilor. Totodată, programarea reparaţiilor, sub
aspect fizic, necesită elaborarea unei secţiuni distincte a progra-
mului tehnic, care are în vedere următoarele elemente:
 ciclurile de funcţionare ale mijloacelor fixe exprimate în
normative de timp (ani sau ore de funcţionare) sau de spaţiu (km.
parcurşi), considerate de la data punerii în funcţiune şi până la

161
efectuarea primei reparaţii capitale, sau între două reparaţi capitale
consecutive;
 normativele valorice, apreciate ca rapoarte procentuale între
costul previzionat al reparaţiilor capitale şi valoarea de înlocuire a
mijloacelor fixe.
Programarea reparaţiilor capitale sub aspect financiar
precizează resursele şi cheltuielile pentru efectuarea reparaţiilor,
defalcate pe categorii de mijloace fixe, acţiuni de reparaţii şi tri-
mestre, în strânsă concordanţă cu modalităţile de finanţare adoptate.
Sub aspect valoric, reparaţiile capitale se programează cu
ajutorul bugetului de venituri şi cheltuieli, în cadrul secţiunii bugetul
activităţii de producţie. De-a lungul timpului, modalităţile de
finanţare a lucrărilor de reparaţii capitale au cunoscut modificări
radicale de la o etapă la alta. Astfel, o bună perioadă de timp,
finanţarea reparaţiilor capitale s-a constituit pe seama amortizării
mijloacelor fixe. În această situaţie, norma de amortizare conţine şi
cota parte a reparaţiilor capitale şi se calculează astfel:
Vi Rk
Dn
Na 100
Vi
în care:
Vi = valoarea de intrare a mijlocului fix;
Rk = valoarea reparaţiilor capitale pe durata de funcţionare a
mijlocului fix;
Dn = durata normală de funcţionare a mijlocului fix.
În sistemul actual, finanţarea reparaţiilor capitale se reali-
zează pe seama activelor circulante, prin includerea lor, sub forma
cotelor medii lunare, în cheltuielile de exploatare ale anului în care
are loc reparaţia capitală. Dacă, însă, valoarea reparaţiilor capitale
este foarte mare şi ar influenţa prea pregnant rezultatul exerciţiului şi,
deci, rentabilitatea aşteptată de acţionari, finanţarea efectuării
reparaţiilor capitale se realizează parţial, prin includerea cotei parte
în costurile anului de referinţă, iar diferenţa din credite rambursabile,
în exerciţiile viitoare, până la efectuarea unei noi reparaţii capitale,
tot prin introducerea eşalonată în costurile exerciţiilor respective.
Dacă, însă, odată cu efectuarea reparaţiei capitale se
realizează şi modernizarea mijlocului fix, respectiv creşterea randa-
mentului lui pentru a-l apropia de parametrii tipurilor de utilaje sau
maşini noi, proiectate şi realizate după achiziţionarea şi punerea în
funcţiune a mijlocului fix la care se efectuează reparaţia, moder-
nizarea, se finanţează pe seama investiţiilor şi măreşte valoarea

162
mijlocului fix de care se va ţine seama la calculul amortismentului în
perioada rămasă pentru mijlocul fix. Modalităţile de decontare a
reparaţiilor capitale se organizează în mod diferit, după cum acestea
se efectuează în regie proprie, sau pentru operaţiuni mai complicate
şi de precizie (reparaţii la poduri rulante, macarale, cazane sub
presiune etc.) ce determină siguranţa în funcţionare a utilajelor
respective, prin întreprinderi specializate.

2.4 Evaluarea şi reevaluarea capitalului fix şi

implicaţiile lor în gestiunea întreprinderilor

Bunurile - capital care constituie conţinutul capitalului fix

sunt supuse operaţiunilor de evaluare în două momente:
- la intrarea în patrimoniu;
- pe parcursul funcţionării lor, pentru stabilirea valorii reale a
întreprinderii.
La intrarea în patrimoniu,elementele constitutive ale
capitalului fix se evaluează la următoarele valori:
- la preţul de achiziţie, inclusiv cheltuielile de transport, mon-
taj şi punere în funcţiune pentru mijloacele fixe procurate pe
bază de contracte şi comenzi de la furnizori interni;
- la valoarea de vamă (preţul extern în valută transformat în
lei la cursul zilei de intrare în vamă) plus taxele vamale,
comisioanele de vamă şi alte cheltuieli legale percepute în
vamă, pentru mijloace fixe procurate din import;
- la costul realizat pentru mijloacele fixe realizate prin autou-
tilare, în întreprindere;
- la valoarea de aport, stabilită de comun acord între asociaţi,
în limita unor preţuri comparabile pe piaţă, pentru
mijloacele fixe intrate în întreprindere ca aport de capital
social în natură;
- la valoarea stabilită în funcţie de preţurile produselor simi-
lare şi gradul de uzură pentru-bunurile capital primite cu
titlu gratuit;
- la preţul (cursul) bursei pentru cumpărările de imobilizări
financiare (participaţiuni, obligaţiuni etc);

163
 - la preţul de achiziţie sau costul de realizare pentru cumpă-
rările de brevete, licenţe, mărci de fabrică, know-how,
programe informatice etc.
În funcţie de această valoare, numită valoare de intrare, se
evidenţiază mijloacele fixe pe toată durata existenţei lor în
întreprindere, valoarea în funcţie de care se determină cota parte ce
se transferă în preţurile produselor şi serviciilor obţinute prin
contribuţia mijlocului fix sub forma amortizării. De aceea, stabilirea
unei valori reale are implicaţii duble în gestiunea întreprinderii:
- contribuie la stabilirea unei valori corecte a patrimoniului
întreprinderii ce interesează în mod înalt pe acţionari, creditori, dar şi
utilă în eventualitatea unor operaţiuni de vânzare, comasare, fuziune,
scindare etc; diferenţele înregistrate din aceste operaţiuni faţă de
valoarea reală a patrimoniului constituie plus-valori sau sub-valori,
respectiv profit şi surse viitoare de finanţare sau pierdere;
- contribuie la reconstituirea disponibilităţilor băneşti, prin
amortizare, necesare înlocuirii mijloacelor fixe uzate; în situaţia în
care este realizată o supraevaluare, are loc o încărcare a costurilor şi
implicit scăderea profitului şi slaba cointeresare a acţionarilor, iar în
cazul subevaluării, înregistrarea de profituri fictive, distribuiri de
dividende fictive, imposibilitatea reconstituirii patrimoniului, deci o
decapitalizare a întreprinderii.
Valoarea de înlocuire sau de origine reprezintă nivelul
cheltuielilor de investiţii în active fixe, inclusiv cele cu transportul,
montarea şi punerea în funcţiune, efectuate de întreprindere în
momentul procurării.
Dar în condiţii de instabilitate economică caracterizată prin
inflaţie şi deprecierea monedei, valoarea de intrare nu mai poate fi
baza unor operaţiuni financiare reale şi atunci se impune revizuirea
acesteia prin procesul de reevaluare.
Pe parcursul funcţionării capitalului fix, modificarea valorii
de intrare se realizează în două situaţii:
- de evaluator, în procesul de stabilire a valorii întreprinderii;
- de întreprindere, cu ocazia proceselor de reevaluare ce au loc
la nivel naţional pentru înregistrarea unei amortizări reale.
Astfel, în procesul de evaluare, în contextul pieţei, din punct
de vedere economic se stabileşte o valoare tehnică (sau valoare de
întrebuinţare), obţinută de la valoarea de înlocuire diminuată cu gra-

164
dul de uzură fizică estimat şi o valoare comercială (pentru afaceri),
aceasta reflectând cererea pieţei, necesităţile procesului de producţie,
gradul de utilizare a mijlocului fix, performanţele acestuia (uzura
morală).
În procesul de reevaluare se stabileşte, conform unor
reglementări legale, din punct de vedere scriptic, valoarea rămasă
actualizată a mijlocului fix, pornind de la valoarea de înlocuire şi
gradul de uzură scriptic înregistrat la data reevaluării. Valoarea de
înlocuire, reproducţie sau actualizată este dată de totalitatea cheltu-
ielilor care s-ar efectua de către o întreprindere pentru înlocuirea
activelor fixe cu active identice sau echivalente; aceasta valoare se
stabileşte ori de câte ori este necesară reevaluarea activelor fixe.
În evaluarea activelor imobilizate, implicit a mijloacelor fixe,
pot fi utilizate în funcţie de obiectivele acţiunii şi pe baza
informaţională disponibilă, mai multe tipuri de valori:
- valoarea de piaţă pentru terenuri, clădiri în exploatare,
maşini, utilaje, instalaţii în stare bună de funcţionare;
- valoarea de reconstrucţie, cuprinzând suma costurilor
necesare realizării unui mijloc fix nou, identic cu cel evaluat, pe baza
tehnologiilor actuale dar respectând principiile tehnologice utilizate
iniţial; costul va reflecta valoarea materiilor prime şi materialelor
consumabile, a salariilor în condiţiile fiscalităţii la data evaluării.
Această valoare se utilizează pentru clădirile nefolosite sau cu grad
redus de utilizare;
- valoarea actualizată pe baza indicilor de evaluare aferentă
perioadei de la punerea în funcţiune şi până la data evaluării şi a
gradului de uzură. Este utilizată pentru clădirile şi echipamentele
învechite, depreciate;
- valoarea obţinută prin capitalizarea unui venit net actual pe
o perioadă lungă de timp (33 sau 99 ani), interval de exploatare
pentru una, respectiv trei generaţii. Se foloseşte de regula pentru
evaluarea terenurilor cu destinaţie agricolă. În mod analog, pe
diverse intervale de timp, considerate normale de utilizare, se poate
determina şi valoarea clădirilor cu destinaţie comercială.
În general, în prevederile metodologice, mijloacele fixe au
fost împărţite în trei categorii: mijloace fixe neamortizate integral,
mijloace fixe amortizate care se folosesc în continuare şi mijloace
fixe amortizate ce urmează a se casa.

165
 În reevaluarea sau evaluarea pentru vânzare, s-au folosit în
principal metode patrimoniale, care stabilesc valoarea patrimoniului
prin însumarea algebrică a activelor, creanţelor şi datoriilor (acestea
din urmă se deduc) şi mai puţin metode ce stabilesc valoarea pe bază
de randament sau metode combinate întrucât rezultatele obţinute,
respectiv profitul, în perioadele anterioare, sunt nerelevante datorită
distorsiunii preţurilor şi scutirilor de unele obligaţii faţă de buget.
Reevaluarea activelor fixe este necesară nu numai ca urmare
a modificărilor care au loc în nivelul preţurilor, ci şi a utilizării
activelor fixe în alt regim decât în cel stabilit iniţial (normal), a
discordanţei care apare între amortizare şi uzură. Reevaluarea are la
bază preţurile existente în momentul în care are loc această
operaţiune, având ca scop stabilirea unei valori de inventar
actualizate a activelor fixe, ceea ce creează un cadru probabil pentru
analiza şi controlul amortizării, pentru formarea şi urmărirea
costurilor, a stabilităţii şi a resurselor financiare necesare înlocuirii
insrumentelor de muncă etc.
Între tehnicile de reevaluare menţionăm:
valoarea de intrare corectată cu un indice de preţuri specific
familiei de bunuri căreia îi aparţine elementul de active fixe;
valoarea de intrare corectată cu indicele care exprimă
variaţiile nivelului general al preţurilor.
Metodele de evaluare patrimonială sunt însă specifice pentru
echipamente şi pentru clădiri. Pentru determinarea valorii rămase
actualizate sunt parcurse iterativ mai multe operaţii preliminare
referitoare la:
- inventarierea şi constatarea stării fizice a mijlocului fix
(diagnosticul tehnic);
- constatarea apartenenţei (dreptului de proprietate) a
mijlocului fix (diagnosticul juridic);
- stabilirea valorii actuale prin metode specifice a mijlocului
fix.
Pentru mijloace fixe, valoarea rămasă actualizată se
stabileşte în funcţie de valoarea de înlocuire şi gradul de uzură a
mijlocului fix.
Activele fixe sunt înscrise în bilanţ (evidenţă) la costul real de
cumpărare (când provin din afară) sau la costul real de producţie
(când provin din interiorul întreprinderii), cost ce reprezintă, aşa cum

166
s-a arătat, valoarea iniţială sau de origine. Această valoare poate fi
modificată prin tehnicile de reevaluare şi actualizare.
Valoarea iniţială sau de origine este exprimată în unităţi
monetare care corespund sumei la care s-au obţinut activele fixe. Ori,
după cum se ştie, moneda se depreciază şi antrenează inconvenienţe
din punctul de vedere al evaluării activelor fixe, în sensul că acestea
nu pot fi comparate între ele; datele de procurare ale activelor fixe
fiind diferite, unităţile monetare reprezentând valoarea acestora sunt
şi ele diferite, iar amortizările sunt şi ele subevaluate, ceea ce
îngreunează calculele de rentabilitate şi altele. Se poate spune că
aceleaşi active fixe procurate la date diferite au preţuri diferite, valori
de inventar diferite şi amortizări diferite.
Determinarea valorii de înlocuire pentru echipamente, se
poate realiza prin una sau compararea rezultatelor a două sau mai
multe metode, din următoarele:
- metoda preţului pieţei, dacă există o piaţă a mijloacelor
fixe. Este metoda care asigură cea mai bună evaluare a activului
întreprinderii, urmând ca valoarea întreprinderii să rezulte în funcţie
de utilitate şi modul de participare a fiecărui mijloc fix la obţinerea
rezultatului final al întreprinderii;
- metoda identificării cu un produs similar care are stabilit
preţ actual pe piaţă;
- metoda asimilării mijlocului fix existent de evaluat cu un
echipament cu parametrii tehnico-funcţionali apropiaţi;
- metoda corelării presupune stabilirea valorii de înlocuire a
utilajului de evaluat în funcţie de preţul unui utilaj nou, pe baza
raportului a doi sau mai mulţi parametrii de bază conform următoarei
formule:
P C0
Vi = 1 ,
C1
în care:
Vi = valoarea de înlocuire pentru utilajul existent în patrimoniu;
P1 = preţul actual al utilajului cu care se face corelarea;
C0 = parametrul sau parametrii de bază ai utilajului existent în
patrimoniu;
C1 = parametrul sau parametrii de bază ai utilajului nou cu care se
face corelarea

167
 Dacă preţul utilajului este invers proporţional cu caracte-
risticile tehnico-funcţionale, formula se modifică astfel:
P C1
Vi = 1
C0
- metoda indicilor, stabileşte valoarea de înlocuire prin multi-
plicarea valorii de intrare cu indicele de actualizare stabilit pe produs
sau grupe de produse. Rezultatele conţin o doză de aproximativitate
având în vedere şi modul de exactitate (ca mărimi medii pe un
interval lung de timp) a indicilor calculaţi de Comisia Naţională de
Statistică sau Inspectoratul de preţuri din cadrul Ministerului
Finanţelor. Pentru mijloacele fixe existente care au provenit din
import, valoarea de înlocuire se stabileşte în funcţie de valoarea din
evidenţă şi raportul între cursul de schimb la data evaluării şi cursul
de schimb la data achiziţionării acestora din import.
Cel de-al doilea element în determinarea valorii rămase
actualizate este stabilirea gradului de uzură al mijlocului fix. Gradul
de uzură se determină atât ca: grad de uzură scriptică, cât şi grad de
uzură fizică.
Gradul de uzură scriptică este considerat cu rezultate
satisfăcătoare dacă durata de utilizare este bine apreciată, în cazul
utilizarii regimului liniar de uzură. În acest caz gradul de uzură
scriptică (GUs) se determină potrivit relaţiei:
A
GUs = C 100 ,
Vi
în care:
AC = amortizarea cumulată, calculată de la punerea mijlocului fix în
funcţiune;
Vi = valoarea de intrare a mijlocului fix.
În acest caz gradul de uzură exprimă, în fapt, gradul de
recuperare a investiţiei pentru procurarea mijlocului fix, el neavând
legatură cu ansamblul de factori care determină uzura fizică a mijlo-
cului fix: condiţiile mediului de exploatare, intensitatea exploatării,
modul de întreţinere şi exploatare sau uzura morală: performanţe
tehnice, productivitate, poluarea mediului, în comparaţie cu tipurile
apărute ulterior pe piaţă.
Gradul de uzură fizică (GUf) se determină potrivit relaţiei:

168
 DC
GUf = 100
DU e
sau
DC
GUf = 100
DC DRe
în care:
Dc = durata de serviciu consumată;
DUe = durata de utilizare estimată;
DRe = durata ramasă estimată de utilizare.
În acest caz gradul de uzură exprimă în fapt starea reală a
mijlocului fix, întrucât durata ramasă estimată de funcţionare a
utilajului şi implicit durata de utilizare estimată sunt apreciate ca
intervalul de timp în care mijlocul fix poate fi utilizat într-o activitate
în condiţii de siguranţă, cu cheltuieli de funcţionare acceptabile care
să permită deţinătorului mijlocului fix să obtină rezultate favorabile.
Dacă durata de utilizare sau durata normală în condiţiile ţării noastre
este stabilită prin acte normative, durata de utilizare estimată este
apreciată pe parcursul utilizării mijlocului fix de comisii formate din
specialişti în domeniul tehnic şi economic.
Pentru clădiri, evaluarea se face de asemenea în funcţie de
valoarea de înlocuire şi gradul de uzură, determinate însă de o
manieră diferită de către evaluator.
Determinarea valorii de înlocuire a clădirilor se face prin una
din următoarele metode:
- metoda preţului pieţii , în special pentru construcţiile care
au caracter de locuit;
- costul de reconstrucţie , fundamentat pe documentaţia
tehnică, calculul de deviz, pe baza preţurilor de piaţă ale materialelor
de construcţii, manoperei şi celorlalte cheltuieli la data evaluării şi a
fiscalităţii în vigoare la această dată;
- metoda indicilor de evaluare a valorii de intrare a clădirii,
în funcţie de influenţa inflaţiei în intervalul de la punerea în
exploatare a clădirii şi până la evaluare, sau a indicilor de regresie
pornind de la preţul clădirilor noi care au aceleaşi caracteristici
constructive;
- metoda preţurilor-barem de construcţie;

169
 - metoda capitalizării uzufructului, dreptului de folosinţă,
este folosită în special pentru clădirile cu destinaţie comercială, de
birouri. Valoarea clădirii se stabileşte în funcţie de venitul net
rezultat din închiriere şi rate de capitalizare a sectorului imobiliar pe
un interval determinat de timp.
Venitul net anual (VNA) se determină astfel:
VNA = VTA – CTA,
în care:
VTA = venitul total anual rezultat din cumularea chiriei lunare;
CTA = cheltuieli totale anuale care sunt în sarcina proprietarului
(amortizarea clădirii, impozitul pe clădiri, cheltuielile de asigurare,
cheltuielile de reparaţii curente şi capitale etc.)
Valoarea imobilului (VI) se determină apoi prin actualizarea
venitului net anual, după relaţia:
n
VNAi
VI = i
,
i 1 1 c
în care:
c = rata de capitalizare (rata rentabilităţii fără risc, adică rata dobânzii
la CEC ca bancă cu garanţia statului sau rata medie a rentabilităţii pe
piaţa financiară);
n = numărul de ani pentru care se face actualizarea, respectiv durata
rămasă estimată de exploatare a clădirii.
Deşi este metoda care ar putea să exprime cel mai corect
valoarea clădirii, considerăm că rezultatul ei în condiţiile actuale din
ţara noastră poate să nu fie cel real datorită deficienţelor înregistrate
în evaluarea venitului net anual: sistem de amortizare bazat pe durata
în multe cazuri nereale, neobligativitatea sistemului de asigurări la
clădirile industriale şi comerciale, chirii stabilite în multe cazuri nu
pe considerente strict economice etc.
Determinarea gradului de uzură a construcţiilor este o
operaţiune mai complexă având în vedere aprecierea unor durate
rămase diferite pe elementele structurale ale construcţiei: fundaţii,
zidărie, acoperiş, instalaţii electrice, termice şi sanitare etc.
Astfel, în funcţie de valoarea de înlocuire a fiecărui element
structural şi valoarea rămasă de amortizat în funcţie de durata de
exploatare rămasă estimată, se determină un grad mediu de uzură
global (GUg) al construcţiei, astfel:

170
 n n
ViS Vra S
GUg = S 1 S 1
,
n
100
ViS
S 1
în care:
Vis = valoarea de înlocuire determinată prin una din metodele
prezentate pe fiecare element structural “s”;
Vras = valoarea rămasă de amortizat pe fiecare element structural al
construcţiei.
Evaluarea celorlalte componente ale capitalului fix se
realizează în funcţie de cursurile zilei în momentul evaluării pentru
mobilizările financiare, indicele de creştere a preţurilor şi salariilor
pentru munca de cercetare în cazul realizărilor ştiinţifice proprii, sau
preţurile pieţei pentru licenţe, tehnologii, soft-uri provenite din afara
întreprinderii.
Prin însumarea valorilor stabilite în procesul de evaluare sau
reevaluare pentru fiecare element al capitalului fix, se determină
valoarea imobilizărilor corectată (VIC), după următoarea relaţie:
n
VIC = ViS 1 GU fs + T + IN + IF,
S 1
unde:
Vis = valoarea de înlocuire pentru utilaje, construcţii;
GUfs = gradul de uzură fizică pentru fiecare utilaj, construcţie;
T = valoarea terenurilor;
IN = valoarea imobilizărilor necorporale;
IF = valoarea imobilizărilor financiare.
După stabilirea şi a valorii capitalului circulant corectate, prin
însumarea celor două componente se obţine activul net corectat ce
intră în determinarea valorii întreprinderii.
Realizarea corespunzătoare a operaţiunilor de evaluarea şi
reevaluare pe parcursul exploatării capitalului fix, considerăm că
are următoarele implicaţii în gestiunea întreprinderii:
- reevaluarea mijloacelor fixe, dispusă prin hotărâri de ordin
administrativ pentru întreprinderile la care statul este acţionar, sau cu
caracter de recomandare pentru agenţii economici cu capital privat –
se soldează cu creşterea capitalului social al întreprinderii. Capitalul
social fiind un indiciu al forţei întreprinderii, această creştere se
repercutează pozitiv la întreprinderile cotate la bursă, sau este unul
171
din elementele care determină această cotare, fiind cunoscut că
admiterea la bursă se face pentru întreprinderile care au un anumit
nivel al capitalului social. Dar creşterea capitalului social prin
reevaluare se răsfrânge fie prin creşterea numărului acţiunilor (suma
aferentă reevaluării se împarte la valoarea nominală a unei acţiuni
existente şi se determină numărul de acţiuni noi care se repartizează
proporţional cu cota deţinută la capitalul social înainte de reevaluarea
vechilor acţionari), fie prin creşterea valorii nominale a acţiunilor
existente (suma din reevaluare se împarte la numărul de acţiuni
existente şi se determină suma care măreşte valoarea nominală a
acţiunilor). Si într-un caz şi în celălalt se produc consecinţe pentru
întreprindere.
Creşterea numărului acţiunilor determină mărirea ofertei de
acţiuni pe piaţa financiară şi conduce la scăderea cursului acestora.
De asemenea, se pot produce schimbări în ierarhia grupurilor de
acţionari principali care asigură administrarea şi conducerea
întreprinderii, dacă acţionarii fără pondere procedează la vânzarea
acţiunilor.
În cazul creşterii valorii nominale a acţiunii, se produce
micşorarea dividendului pe acţiune, indiciu nefavorabil pe piaţa
financiară.
Însă creşterea capitalului social modifică şi gradul de
îndatorare al întreprinderii şi este un indiciu favorabil pentru
creditarea viitoare a întreprinderii;
- reevaluarea mijloacelor fixe conduce, în intervalul din
durata de funcţionare rămas, la creşterea volumului amortismentelor,
ceea ce este o premisă pentru asigurarea disponibilităţilor băneşti
necesare înlocuirii mijloacelor fixe uzate şi menţinerii astfel a
potenţialului de producţie al întreprinderii;
- reevaluarea mijloacelor fixe este o operaţiune extrem de
laborioasă, ce presupune atragerea unui număr mare de specialişti,
experţi tehnici, economici şi tehnică de realizare şi ca atare este
costisitoare;
- evaluarea pe parcurs a patrimoniului şi implicit a capitalului
fix, în vederea stabilirii valorii întreprinderii, prezintă în primul rând
importanţă pentru acţionarii proprii, pentru a aprecia dacă bogăţia lor
creşte şi a se convinge dacă capitalurile lor sunt administrate şi
gospodărite corespunzător;

172
 - evaluarea în vederea stabilirii valorii înreprinderii este un
reper în comparaţiile necesare care trebuie să se efectueze cu
întreprinderile de aceeaşi talie şi specific, pentru a se stabili locul pe
care aceasta îl ocupă în sectorul sau ramura de activitate;
- în condiţiile mobilităţii deosebite a vieţii economice, când
întreprinderile se unesc sau se despart, aprecierea în permanenţă a
valorii prin evaluare este un imperativ al existenţei lor.

173
 CAPITOLUL 3
GESTIUNEA FINANCIARĂ
PE TERMEN SCURT
3.1. Conţinutul, trăsăturile şi particularităţile
rotaţiei activelor circulante
Desfăşurarea oricărei activităţi economice necesită utilizarea
nu numai a maşinilor, utilajelor, clădirilor şi a altor instrumente, ci şi
asigurarea materiilor prime şi materialelor necesare, sculelor,
dispozitivelor, verificatoarelor, a stocurilor de semifabricate şi
producţie neterminată în diferite stadii, în vederea desfăşurării
continue a activităţii, precum şi obţinerea şi stocarea pe anumite
intervale de timp a produselor finite pentru realizarea ritmicităţii
livrărilor către beneficiari. Totodată, în urma livrării produselor
finite, întreprinderea înregistrează, în mod normal, creanţe faţă de
clienţi, sau este beneficiara unor titluri de credit încasabile la termen
sau scontabile la băncile comerciale. De asemenea, în urma activităţii
economico - financiare desfăşurate, întreprinderea, în mod normal,
înregistrează în conturile sale disponibilităţi băneşti necesare reluării
activităţii sale şi onorării obligaţiilor faţă de stat.
Dar, procurarea materiilor prime, materialelor şi a resurselor
energetice necesare, plata salariilor datorate pentru munca prestată,
precum şi efectuarea celorlalte cheltuieli legate de procesul de
fabricaţie şi realizare a produselor, preced momentul încasării
preţului acestora de la clienţi. Drept urmare, întreprinderea are
nevoie de o sumă determinată de resurse băneşti pe seama cărora să-
şi poată constitui stocurile de valori materiale pentru producţie şi să
acopere toate cheltuielile de producţie, depozitare, livrare până în
momentul încasării preţului sau tarifului produselor vândute,
lucrărilor executate, serviciilor prestate. Aceste sume băneşti sunt
plasate, deci, în stocuri de valori materiale pentru producţie, în
stocuri de semifabricate şi producţie neterminată (în curs de
fabricaţie), în stocuri de produse finite în depozit, în stocuri de
produse finite expediate clienţilor şi staţionează în aceste forme,
intervale de timp determinate. Pe măsura încasării preţului
produselor expediate, întreprinderea recuperează capitalurile băneşti
avansate pe care le reavansează într-un nou proces economic, adică
îşi reconstituie stocurile de valori materiale pentru producţie,
lansează noi comenzi în fabricaţie şi, deci, efectuează noi cheltuieli

174
de prelucrare, expediază alte loturi de produse către beneficiari.
Această parte a capitalurilor băneşti utilizată în întreprindere
formează conţinutul activelor circulante ale acesteia.
Reiese, deci, că activele circulante sunt capitaluri băneşti
constituite prin diverse modalităţi în scopul finanţării activităţii
curente de producţie.
Activele circulante se individualizează prin următoarele
trăsături caracteristice:
- sunt capitaluri băneşti a căror necesitate este impusă de
asigurarea continuităţii fabricaţiei şi a căror mărime este influenţată
de parametrii proceselor de aprovizionare, producţie, desfacere;
- spre deosebire de altă parte a capitalului întreprinderii
(fondul surselor proprii, fondul de participare la profit, alte fonduri
proprii ale întreprinderii), activele circulante nu se consumă, nu
dispar după momentul efectuării cheltuielilor, ci se metamorfozează
dintr-o formă materială în alta şi rămân în permanenţă în circuit cel
puţin la nivelul iniţial determinat;
- forma de utilizare a activelor circulante o constituie
avansarea (plăţile din contul curent) şi recuperarea (încasările în
contul curent), apreciate ca acte ce se repetă necontenit până în
momentul încetării activităţii întreprinderii;
- reprezintă o parte considerabilă a avuţiei naţionale plasată
pe termen scurt în vederea folosirii ei cât mai eficient. Din acest
punct de vedere, activele circulante se aseamănă cu activele
imobilizate, dar spre deosebire de acestea din urmă, durata
plasamentului este mai scurtă, încadrându-se într-un ciclu economic.
După cum am văzut, ca fonduri băneşti destinate finanţării
activităţii curente (de exploatare), activele circulante se folosesc prin
avansări şi recuperări repetate. Pornind de la faza iniţială de
disponibilităţi băneşti, ele se transformă prin intermediul decontărilor
cu furnizorii în stocuri de valori materiale pentru producţie. În
această stare, ele sunt numai potenţial productive. Prin consumul
treptat al stocurilor şi plata salariilor şi a celorlalte cheltuieli de
producţie, activele circulante trec în procesul creării de noi valori
materiale şi se regăsesc la sfârşitul fiecărui interval de timp (zi, lună,
trimestru) sub forma stocurilor de producţie nedeterminată. Pe
măsura finisării produselor, activele circulante trec în sfera circulaţiei
sub forma stocurilor de produse finite. Prin livrare beneficiarilor,
activele circulante trec în starea de produse expediate (creanţe asupra
clienţilor), iar în urma încasării contravalorii acestora, activele
circulante se întorc în forma iniţială de disponibilităţi băneşti pentru a
fi avansate într-un nou ciclu economic.

175
 Efectuarea neîntreruptă a circuitelor în concordanţă cu
caracterul continuu al proceselor de producţie, determină fenomenul
de rotaţie a activelor circulante caracterizat ca un lanţ de fenomene
globale. în cadrul fiecărui circuit nu există pauze într-unul sau altul
din momentele lui. Activele circulante nu trec în totalitate şi în
acelaşi timp din forma bănească în forma productivă şi de aici în
forma marfă spre a ajunge în totalitate şi în acelaşi moment din nou
în forma de disponibilităţi băneşti. Nu există în nici un fel situaţia în
care activele circulante să fie în totalitate într-o singură formă pentru
ca celelalte să fie vide. în permanenţă se lansează comenzi în
fabricaţie, se consumă stocuri de valori materiale, dar se şi recon-
stituie stocurile, se finisează produsele, se livrează beneficiuarilor,
dar în acelaşi timp se şi reconstituie stocurile în magazie pentru
asigurarea ritmicităţii livrărilor.
Reiese că circuitul activelor circulante constă dintr-un şir
infinit de circuite care se suprapun parţial, circuitul totalului activelor
circulante rezultând ca o mărime medie pe un interval dat de timp, de
regulă un trimestru sau un an. Ca urmare a rotaţiei neîntrerupte, suma
activelor circulante utilizate se află concomitent în toate formele sale
funcţionale, determinate de condiţiile şi amploarea proceselor de
aprovizionare, producţie şi desfacere. Ca o consecinţă a acestui fapt,
activele circulante prezintă inevitabil o anumită structură ce poate fi
stabilită pe baza soldurilor din activul bilanţului întreprinderii.
Structura activelor circulante este influenţată de o serie de
factori externi (particularităţile ramurii de activitate în care se
încadrează întreprinderea) şi interni (modul de organizare a proce-
selor de aprovizionare, producţie şi desfacere). Astfel, întreprinderile
industriale prelucrătoare au în structura activelor circulante stocuri
de materii prime, producţie neterminată şi produse finite, elemente
care lipsesc în întreprinderile prestatoare de servicii, de exemplu în
transporturi, acestea din urmă având cel mult stocuri de combustibil,
lubrifianţi şi materiale de întreţinere şi reparaţii. Sau, în întreprin-
derile cu specific comercial, ponderea în activele circulante o
reprezintă stocurile de marfă şi ambalaje, lipsind stocuri de materii
prime sau producţie neterminată, produse finite.
În mod practic, activele circulante se concretizează în diferite
forme materiale, ce se află într-o strânsă condiţionare reciprocă ca
urmare a transformării permanente din una în cealaltă.
Astfel, în sfera producţiei, activele sunt avansate în
următoarele stări (forme) materiale:
- stocuri de materii prime;

176
 - stocuri de materiale consumabile (carburanţi şi lubrifianţi,
obiecte de inventar, echipament de lucru şi protecţie, piese de
schimb);
- stocuri de semifabricate;
- stocuri de producţie neterminată;
- soldul cheltuielilor anticipate.
În sfera circulaţiei, activele circulante se concretizează în
următoarele stări:
- stocuri de produse în magazie;
- stocuri de produse expediate, neîncasate (creanţe faţă de
terţi);
- stocuri de mărfuri şi ambalaje;
- creanţe din decontări neîncheiate;
- soldul disponibilităţilor băneşti (în cont şi casierie).
Activele circulante în sfera producţiei au un caracter complex
şi eterogen. Ele cuprind în structura lor, în primul rând, stocurile
pentru producţie care sunt numai potenţial productive. Simpla
acumulare de stocuri de materii prime şi materiale consumabile nu
reprezintă, în sine, un indiciu al forţei productive a activelor
circulante. Obiectele de inventar, echipamentul de lucru, piesele de
schimb, sunt, de fapt, nu obiect al muncii ca materiile prime şi
materiale, ci mijloace de muncă de natura mijloacelor fixe. Datorită
acestui fapt, ar trebui ca ele să fie considerate mijloace fixe şi nu
active circulante. Însă, datorită faptului că asemenea active sunt
extrem de numeroase şi, în general, de valori mici, s-a apreciat că
practica financiară ar fi mult uşurată dacă toate mijloacele de muncă
cu valoarea sub cea prevăzută de lege sau cu durata de folosinţă de
până la un an s-ar procura nu pe seama fondurilor de investiţii, ci pe
seama fondurilor destinate activităţii curente de producţie. În
asemenea condiţii, obiectele de inventar, echipamentul de lucru şi
piesele de schimb au devenit elemente ale activelor circulante.
Stocurile de producţie neterminată cumulează fondurile bă-
neşti avansate pentru prelucrare (valoarea materiilor prime şi mate-
rialelor consumabile trecute în producţie), salariile plătite şi toate
celelalte cheltuieli băneşti determinate de procesul de fabricaţie
(amortismentul, valoarea reparaţiilor, uzura obiectelor de inventar,
etc.).
Activele circulante din sfera circulaţiei se materializează în
stocurile de produse finite în depozit, în soldurile de produse
expediate şi în disponibilităţile băneşti în cont şi în numerar.
Ca urmare a deficienţelor ce survin fie în procesul realizării,
fie în fazele anterioare ale gestiunii stocurilor sau plăţii drepturilor de
personal, ori pe planul decontărilor cu bugetul statului, activele
177
circulante mai staţionează, adeseori, în diferite debite. Asemenea
creanţe asupra terţilor, care nu provin din desfăşurarea normală a
circuitului activelor circulante reprezintă un plasament total
ineficient care îngreunează situaţia financiară a întreprinderii.
3.2. Gestiunea activelor circulante

3.2.1. Managementul stocurilor

Politica de aprovizionare este responsabilă de optimizarea

performanţelor unei întreprinderi. Responsabilului cu aprovizionarea
îi revine sarcina de a asigura în permanenţă resurse materiale,
produse sau mărfuri necesare desfăşurării unei activităţi continue.
Stocurile reprezintă cantităţi de resurse materiale, produse
sau mărfuri acumulate în depozitele de aprovizionare ale unităţilor
economice într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o
perioadă de timp determinată, în vederea unei utilizări ulterioare
şi/sau a comercializării.
Stocul este o rezervă de material destinat să satisfacă cererea
beneficiarilor, aceştia identificându-se, după caz, fie unei clientele,
fie unui serviciu de fabricaţie ( stocuri de materii prime sau
semifabricate), fie unui serviciu de întreţinere (articole de consum
curent sau piese de schimb), fie unui serviciu de după vânzare (piese
detaşate).
Stocurile deţinute de o firmă sunt formate din:
- stocuri de materii prime – mărimea acestora este
dependentă de producţia planificată, de gradul de eficienţă
a realizării aprovizionării şi producţiei, de caracterul
sezonier al vânzărilor, de relaţia cu furnizorii;
- stocuri de produse în curs de execuţie – mărimea acestora
este determinată de intervalul de timp necesar realizării
procesului complet de producţie (în care stocul de produse
respectiv este parte integrantă), astfel optimizarea acestei
categorii de stocuri se poate înfăptui prin scăderea duratei
ciclului de producţie, respectiv de comercializare;
- stocuri de produse finite – sunt influenţate de volumul
producţiei şi de ritmul vânzărilor.

178
 Managementul stocurilor presupune cunoaşterea valorii totale
a stocurilor, care se determină prin însumarea stocului de lucru (în
funcţie de volumul producţiei şi de cifra de afaceri) cu stocul de
siguranţă (necesar dacă aprovizionările se realizează cu întârziere
sau în situaţia în care cererea este mai mare decât cea previzionată)
Ca proces economic complex, managementul stocurilor are o
sferă largă de cuprindere, aceasta incluzând atât probleme de
conducere, dimensionare, optimizare a amplasării stocurilor în
teritoriu, de repartizare a lor pe deţinători, de formare şi evidenţă a
acestora, cât şi probleme de recepţie, de depozitare şi păstrare, de
urmărire şi control, de redistribuire şi mod de utilizare.

Problematica stocurilor ia în considerare câteva imperative de

interes major:
- Care este nivelul cererilor constante şi cel al cererilor
potenţiale?
- Ce influenţă au acestea asupra nivelului stocului de
materiale sau produse?
- Ce servicii trebuie asigurate pentru cumpărarea aducerea
şi stocarea materialelor sau pentru livrarea – vânzarea din
stocuri?
- Care trebuie să fie dimensiunea stocurilor?
- Poate fi suportat fenomenul de epuizare a stocurilor în
anumite perioade?
- Ce sistem de conducere-control al stocurilor trebuie
adoptat?
- Aprovizionarea trebuie să se realizeze în loturi de
materiale mari sau mici?
- Când vânzările de produse se abat de la previziuni, cum
trebuie ajustate stocurile?
- Cum programăm fabricaţia pentru a forma stocuri care să
asigure ritmicitatea?
- Care sunt variantele de răspuns la aceste întrebări în cazul
producţiei continue şi discontinue?

179
 Managementul stocurilor este important pentru35:
- asigurarea ritmică a vânzărilor şi evitarea pierderii de
vânzări şi chiar a încrederii cumpărătorilor;
- asigurarea cu materii prime şi materiale a producţiei şi
evitarea golurilor de producţie;
- meţinerea capacităţii de plată a întreprinderilor, un
management defectuos putând determina falimentul;
- performanţele întreprinderii, având în vedere relaţia
directă dintre cheltuielile aferente stocurilor şi profitul
întreprinderii;
- implicaţiile asupra ciclului de conversie asupra
numerarului, conversia stocului în lichidităţi fiind o
componentă importantă a acestui ciclu.

Cu toate că stocurile sunt considerate resurse neactive, este

necesar în mod obiectiv, să se recurgă la constituirea de stocuri (de
resurse materiale) bine dimensionate, pentru a se asigura ritmicitatea
producţiei materiale şi a consumului. Fără stocuri nu se pot utiliza
corespunzător capacităţile de producţie, prin urmare nu sunt
satisfăcute cerinţele beneficiarilor, nu se pot desfăşura o serie de
operaţii din sistemele aprovizionare şi desfacere cu cheltuieli
rezonabile.
Rolul determinant al stocurilor este evidenţiat de faptul că
acestea asigură certitudine, siguranţă şi garanţie în alimentarea
continuă a producţiei şi /sau în ritmicitatea desfacerii.

3.2.1.1. Aborbări ale noţiunii de stoc

Din punct de vedere al producţiei stocurile pot fi:

a) stocuri de materii prime şi materiale destinat consumului
unităţilor de producţie (stocul de producţie, stoc în
amonte);
b) stocuri de produse finite, destinate livrării către
beneficiari; (stocul de desfacere, stoc în aval);

35
M. Petcu - Analiza economico-financiară a întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti,
2003
180
 c) stocuri destinate asigurării funcţionării continue a unor
maşini sau a unor linii de fabricaţie (stocul
interoperaţional).
Ponderea cea mai mare o deţine stocul de producţie.
Din punct de vedere al rolului jucat pe plan economic
stocurile pot fi:
a) stocuri cu rol de regulator au ca rol reglarea fluxurilor de
intrare şi de ieşire ale produselor între două stadii
succesive ale procesului tehnologic;
b) stocuri cu rol strategic sunt formate din piese sau din
subansamble folosite de serviciul de întreţinere, necesare
înlocuirii rapide a lor în caz de avarie la instalaţiile vitale
ale întreprinderii;
c) stocuri speculative sunt mai puţin legate de activitatea
agenţilor economici şi se referă în general la produse şi
materiale rare, a căror valoare nu este fluctuantă.
Din punct de vedere al modului de gestionare există:
a) stocuri cu gestiune normală;
b) stocuri cu “afectare directă” (comandate special pentru
o anume comandă);
c) stocuri “fără gestiune” (din magaziile intermediare, cu o
supraveghere globală);
d) stocuri de produse consumabile;
După participarea la procesul de circulaţie a mărfurilor,
stocurile se grupează astfel:
a) stoc activ (stoc curent) exprimat prin cantitatea de
mărfuri atrasă, consumată în procesul de vânzare şi care a
asigurat continuitatea desfacerilor;
b) stocul pasiv, prin opoziţie este reprezentat de cantitatea
rămasă după vânzare (echivalentul stocului de siguranţă).
Natura pasivă este formală, reprezintă doar o stare.
Stocul se reînnoieşte în permanenţă. Marfa pasivă devine
activă în următorul proces sau ciclu economic. Nerealizarea acestei
metamorfoze denotă reducerea vânzărilor la acel produs. Atenta
gestionare a stocurilor ia în consideraţie asemenea fenomene, caută
să le prevină şi să iniţieze acţiuni de lichidare a mărfurilor greu
vandabile (ex: iniţierea unor campanii publicitare, reduceri de preţ).
181
 În funcţie de nivelul atins de stocuri în procesul permanent
de reînnoire, stocurile se grupează în:
a) stoc minim;
Stocul minim reprezintă, după mai multe accepţiuni:
- cantitatea cea mai mică, exclusiv nulă, întâlnită de-a
lungul evoluţiei dimensiunii stocului;
- cantitatea de mărfuri existentă în momentul primirii unei
comenzi, trebuie să fie mai mare decât zero, situaţie ce ar
exclude problema stocării;
- însumarea stocului de siguraţă cu stocul de recepţie şi
stocul de condiţionare.
Stocul minim este aşadar, limita inferioară pe care o atinge
stocul fără a periclita continuitatea desfacerilor.

b) stoc de siguranţă;
Stocul de siguranţă este format din cantitatea de mărfuri
necesară prevenirii rupturii de stoc (lipsei stocului) datorită
neritmicităţii livrărilor de la furnizor, sporirii neaşteptate a cererii, a
desfacerilor medii zilnice şi creşterii complexităţii sortimentale a
ofertei. Acest stoc are deci drept destinaţie acoperirea într-o anumită
proporţie a cererilor excepţionale, ce depăşesc pe cele normale într-o
perioadă dată şi prevenirea rupturii de stoc.
c) stoc de recepţie;
Stocul de recepţie depinde de durata recepţiei şi are o mărime
determinată de cantitatea mărfurilor ce urmează a fi recepţionate şi a
celor care sunt în proces de recepţie.
d) stoc de condiţionare;
e) stoc de alertă;
Stocul de alertă (alarmă) are rolul de a declanşa, atunci când
s-au atins limitele sale, o nouă aprovizionare (lansare de comenzi).
f) stoc maxim;
Stocul maxim are la rândul lui mai multe accepţiuni :
- cantitatea de mărfuri existentă după efectuarea
aprovizionării (nivel de reaprovizionare);
- nivelul cel mai ridicat al stocurilor;
- cantitatea de mărfuri rezultată din însumarea stocului
minim cu mărimea lotului optim de aprovizionare.
182
 g) stoc mediu;
Stocul mediu este în esenţă un indicator rezultat din diverse
calcule statistico-matematice.
Totdeauna dimensiunea lui se referă la un interval de timp, la
o perioadă. Mărimea stocului mediu se poate exprima în unităţi
cantitative, valorice sau temporale. De o mare importanţă în cadrul
politicii de aprovizionare cu mărfuri şi de organizare a activităţii sunt
următorii indicatori relativi: rata stocului mediu, stocul mediu zile
rulaj, rata stocului, stocul zile rulaj, viteza de circulaţie a mărfurilor
şi numărul de rotaţii ale stocului mediu.
Din punct de vedere al motivaţiei constituirii, stocurile pot fi:
a) stocuri sezoniere;
b) stocuri curente.
După rolul deţinut în procesul de gestionare a stocurilor
curente, se pot grupa în stocuri iniţiale şi finale.
Din punct de vedere al caracteristicilor formării şi destinaţiei
stocurile pot fi:
a) stoc curent;
b) stoc de siguranţă;
c) stoc de pregătire sau de condiţionare;
d) stoc pentru transport intern;
e) stoc de iarnă.

3.2.1.2. Obiective şi rezultate ale managementului stocurilor

Având în vedere particularităţile diferitelor procese de

stocare, activitatea de conducere a acestora are unele trăsături
comune; de exemplu, orice proces de stocare necesită prevederea
desfăşurării lui şi a condiţiilor în care urmează a se efectua.
Formarea stocurilor este predeterminată de o anumită
comandă, iar desfăşurarea procesului de stocare poate avea loc în
baza organizării sale raţionale. Realizarea în condiţii de eficienţă
economică maximă şi de utilitate impune o coordonare permanentă a
procesului de stocare şi un control sistematic al modului de derulare
al acestuia.
Obiectivele principale ale conducerii proceselor de stocare
pot fi sintetizate astfel:
183
 - asigurarea unor stocuri minim necesare, asortate, care să
asigure desfăşurarea normală a activităţii economico-
productive a agenţilor economici prin alimentarea continuă
a punctelor de consum şi în condiţiile unor cheltuieli cât
mai mici;
- prevenirea formării de stocuri supranormative, cu mişcare
lentă sau fără mişcare şi valorificarea operativă a celor
existente (devenite disponibile);
- asigurarea unor condiţii de depozitare-păstrare
corespunzătoare în vederea prevenirii degradãrilor de
materiale existente în stocuri;
- folosirea unui sistem informaţional simplu, operativ,
eficient, util şi cuprinzător care să evidenţieze în orice
moment starea procesului de stocare;
- aplicarea unor metode eficiente de urmărire şi control care
să permită menţinerea stocului în anumite limite, să
prevină imobilizările neraţionale.
Soluţionarea oricărei probleme de stoc trebuie să conducă la
obţinerea răspunsului pentru următoarele două chestiuni (şi care
constituie de fapt obiectivele principale ale gestiunii):
1)determinarea mărimii optime a comenzii de aprovizionare;
2)determinarea momentului (sau frecvenţei) optim de
aprovizionare.
Desigur, pentru unele probleme particulare (de exemplu cele
statice) este suficient un singur răspuns şi anume la prima problemă.
Mărimea optimă a stocurilor este cea care minimizează
cheltuielile totale cu formarea structurilor concomitent cu
maximizarea rentabilităţii activităţii de exploatare.
Unul dintre modele de optimizare a stocurilor este modelul
Whilson-Whitin, care proneşte de la următoarele considerente:
costul total pentru formarea stocului este este alcătuit din
cheltuielile cu aprovizionarea şi cheltuielile de depozitare:

Ct = Ca + Cd
unde:
Ct = costul total;

184
Ca = costul aprovizionării;
Cd = costul depozitării.
- se presupune că mărimea cheltuielilor totale cu pregătirea
comenzilor într-un exerciţiu financiar va fi mai mică, dacă
mărimea comenzilor va fi mai mare, iar la nivelul fiecărei
comenzi se poate stabili un cost unitar fix (ca);
- dimensiunea cheltuielilor de depozitare variază în funcţie
de mărimea stocurilor şi sunt ocazionate de transportul,
manipularea depozitarea, degradarea sau deteriorarea
stocurilor;
- stocurile sunt epuizabile fie prin consum, fie prin vânzare,
astfel cheltuielile de depozitare sunt o medie a
cheltuielilor din prima zi a constituirii stocului şi a celor
din ultima zi de existenţă, iar costul de depozitare pe
unitatea de stoc (cd) să fie corectat cu un coeficient egal
cu 1/2.
Operaţiile de optimizare trebuie să preceadă definitivarea
relaţiilor contractuale spre a se asigura o gestiune ştiinţifică şi
eficientă a stocurilor.
Pentru stabilirea stocului optim la materii şi materiale trebuie
să se găsească o soluţie matematică între:
reîntregirea stocurilor la intervale lungi, soluţie care
conduce la scăderea cheltuielilor de transport
aprovizionare, dar şi la o creştere a blocării de fonduri şi a
cheltuielilor de păstrare şi depozitare;
reînnoirea frecventă a stocurilor, soluţie ce are ca efect
creşterea cheltuielilor de transport-aprovizionare, dar şi o
reducere a blocării de fonduri şi a cheltuielilor de
păstrare-depozitare.
Creşterea eficienţei stocurilor reclamă stabilirea nivelului
optim al stocului.
N S pa
Ct ca cd
S 2
unde:
N = necesarul anual din materialul produs sau marfă aprovizionată;
S = mărimea stocului;
185
 c a = costul fix pentru pregătirea unei noi aprovizionări;
pa = preţul unitar de aprovizionare;
c d = costul de depozitare pe unitatea de stoc.
Minimul costului total se obţine în punctul în care derivata
întâi a costului total în raport cu mărimea stocului este echivalentă cu
zero:
N 1 pa
Ct , ca cd
S2 2
N 1 pa
ca cd 0
S2 2
N 1 pa
ca cd
S2 2
2 N ca
S2
pa cd

2 N ca
S
pa cd

Alături de acest indicator, se mai pot stabili şi alţi indicatori

de gestiune optimă a stocurilor:
Numărul de comenzi de aprovizionare (Nrc):

N
N rc
S

Intervalul între două aprovizionări:

S T
i
N

unde:
T = intervalul de timp luat în considerare, exprimat în zile.
186
 Se realizează următoarele deziderate:
reducerea frecvenţei fenomenului de rupere a stocului şi
prin aceasta satisfacerea în mai bune condiţii a cererii către
beneficiari;
reducerea cheltuielilor de depozitare;
mărirea vitezei de rotaţie a fondurilor circulante ale
agenţilor economici;
reducerea imobilizărilor de fonduri băneşti;
reducerea unor riscuri inerente oricărui proces de stocare;
obţinerea de economii la nivelul cheltuielilor generale ale
întreprinderii (de exemplu, la produsele cu o durată de
depozitare a stocului de materii prime mai mare decât
durata ciclului de fabricaţie);
descoperirea şi valorificarea rezervelor interne etc.
În literatura de specialitate, alte abordări în domeniul
managementului
stocurilor a scos în relief zece obiective (zece zerouri) care trebuie
urmărite pentru atingerea unei eficienţe corespunzătoare36:
- zero erori - sistemul informaţional, metodele şi tehnicile
riguroase de evaluare, managementul trebuie să asigure
eliminarea erorilor în domeniul stocurilor. Nivelul
vânzărilor şi un volum al bunurilor comandate pentru
desfacere apreciate în mod eronat, pot cauza falimentul
întreprinderilor, mai ales în situaţia în care s-a recurs
pentru aceasta la resurse externe;
- zero regrete – organizarea unui sistem de licitaţii care să
asigure întreprinderii procurarea celor mai bune produse
din punct de vedere calitativ, la preţurile cele mai
avantajoase şi cu facilităţi cât mai substanţiale, ceea ce va
îmbunătăţii rata marjelor proprii;
- zero defecte - acest obiectiv impune prezenţa unui sistem
de control al calităţii, atât pentru produsele cumpărate, cât
şi pentru produsele fabricate de întreprindere, în vederea
asigurării unui nivel constant al calităţii, evitării unor
36
M. Petcu - Analiza economico-financiară a întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti,
2003
187
 pierderi, cât şi păstrarea unei imagini favorabile a
întreprinderii;
- zero pierderi - asigurarea unor fluxuri regulate şi
continue, perfect corelate cu nevoile producţiei şi
vânzării, fără să se ajungă la rupturi de stoc, dar şi fără
cheltuieli suplimentare aferente suprastocării, este un
obiectiv de importanţă maximă în ceea ce priveşte
eficienţa întreprinderii;
- zero diferenţe între previziuni şi realizări – obiectivele
sistemelor de procurare sunt măsurabile, iar respectarea
programărilor, elaborate pe baza nivelurilor preconizate
ale vânzărilor şi ale producţiei, reprezintă o modalitate de
evitare a pierderilor;
- zero litigii - evitarea unor cheltuieli se pot realiza prin
existenţa unor bune relaţii cu furnizorii, distribuitorii,
respectiv cumpărătorii;
- zero incompetenţă – existenţa unui personal cu pregătire
de specialitate cu privire la achiziţia de mărfuri,
caracteristicile produselor şi operaţiilor la care sunt
supuse, a metodelor de procedură şi de gestionare a
stocurilor;
- zero furturi – păstrarea stocurilor în condiţii de siguranţă,
utilizarea unor proceduri corecte de urmărire şi asigurare
a produselor care să evite existenţa unor astfel de cazuri;
- zero stoc - presupune o politică a minimizării stocului
paralel cu maximizarea vânzărilor şi a producţiei, în
condiţiile rupturilor de stoc asigură întreprinderii o
gestiune eficientă în materie;
- zero costuri – acest obiectiv vizează minimizarea
costurilor legate de stocuri, în condiţiile în care toate
celelalte obiective au fost realizate.
Managementul stocurilor reclamă stabilirea de legături directe
şi de durată cu furnizorii şi alegerea acestora după criteriul distanţei,
stabilirea şi urmărirea unor grafice de aprovizionare, lichidarea
întârzierilor în aprovizionare, reducerea cheltuielilor de transport-
aprovizionare, reducerea blocărilor de monedă în stocuri inutile,
îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare şi manipulare a resurselor,
188
reducerea pierderilor în timpul transportului şi depozitării, reducerea
cheltuielilor cu expansiunea şi gospodărirea depozitelor.

3.2.1.3. Elementele principale ale unui proces de stocare

Stabilirea politicii de gestiune a stocurilor este nemijlocit

legată de cunoaşterea elementelor prin care se caracterizează
procesele de stocare şi care determină nivelul de formare al
stocurilor.
Elementele principale ale unui proces de stocare sunt: cererea
de consum, costurile, cantitatea de reaprovizionat, lotul, parametrii
temporali, gradul de prelucrare a produselor.
Cererea de consum este un element de bază în funcţie de care
se determină nivelul şi ritmul ieşirilor, volumul şi ritmul necesar
pentru intrări şi nivelul stocului.
Cererea de consum reprezintă numărul de produse solicitate în
unitatea de timp. Acest număr nu coincide întotdeauna cu cantitatea
vândută deoarece unele cereri pot rămâne nesatisfăcute datorită
deficitului în stoc sau întârzierilor în livrare. Evident, dacă cererea
poate fi satisfăcută în întregime, ea reprezintă cantitatea vândută.
După natura ei, cererea poate fi:
a) determinată - cererea pentru o perioadă este cunoscută şi
poate fi constantă pentru toate perioadele sau variabilă pentru diferite
perioade;
b) probabilistă - cererea este de mărime sau frecvenţă
necunoscute, dar previzibile şi reprezentată printr-o repartiţie de
probabilitate dată.
Caracteristicile şi tipul cererii se stabilesc pe bază de
observaţii, prin studii asupra perioadelor trecute.
Stabilirea caracteristicilor şi tipului de cerere pe baza
observaţiilor, prin studii asupra perioadelor trecute, nu este
satisfăcătoare, din cel puţin două motive:
- presupunând că şi în viitor cererea ar urma aceeaşi
repartiţie de probabilitate ca în perioadele trecute,
parametrii ei nu se menţin întotdeauna;
- se exclude posibilitatea influenţei unor fluctuaţii sezoniere
asupra cererii.
189
 Cererea probabilistă poate fi stabilă din punct de vedere
statistic sau nestabilă din punct de vedere statistic (sezonieră).
c) necunoscută - cererea pentru care nu dispunem nici de
datele necesare stabilirii unei repartiţii de probabilitate (de exemplu
produsele noi).
Costurile reprezintă cheltuielile ce trebuie efectuate pentru
derularea procesului de aprovizionare-stocare (respectiv cele cu
comandarea, contractarea, transportul, depozitarea, stocarea
materialelor etc.).
În calculul stocurilor se au în vedere:
a) Costurile de stocare care cuprind suma cheltuielilor ce
trebuie efectuate pe timpul staţionării resurselor materiale în stoc şi
anume:
- cheltuieli cu primirea-recepţia;
- cheltuieli de transport intern;
- cheltuieli de manipulare, care cuprind costul forţei de
muncă nece-sare pentru deplasarea stocurilor, a
macaralelor, cărucioarelor, elevatoarelor şi a celorlalte
utilaje necesare în acest scop;
- cheltuieli de depozitare propriu-zisă: chiria spaţiului de
depozitare sau amortizările, în cazul unui spaţiu propriu;
- cheltuieli de conservare;
- cheltuieli cu paza;
- cheltuieli de evidenţă care apar datorită faptului că
stocurile sunt practic inutilizabile fără o evidenţă bine
pusă la punct, care să ne spună dacă produsul necesar se
găseşte sau nu în stoc;
- cheltuieli administrative;
- impozite şi asigurări;
- cheltuieli datorate deprecierii, deteriorării, uzurii morale
care sunt caracteristice pentru produsele “la modă” sau
pentru cele care se modifică chimic în timpul stocării
(alimente, de exemplu); la care se adaugă costul
capitalului investit. Acest cost reprezintă un anumit
procent din capitalul investit, însă determinarea cifrei
exacte necesită o analiză atentă. Procentul exact depinde,
în primul rând de alte utilizări ce se pot găsi pentru
190
 capitalul ”imobilizat” în stocuri.
Capitalul investit în stoc este neproductiv, costul său este dat
de mărimea beneficiului ce s-ar putea obţine dacă acest capital ar fi
fost investit într-un mod productiv sau de dobânda ce trebuie plătită
dacă ar fi fost împrumutat.
Costul stocării depinde de mărimea stocului şi durata stocării.
Aceste cheltuieli se pot grupa după cum urmează:
cheltuieli constante pentru durata totală a procesului de
gestiune (amortismentul clădirii, cheltuieli pentru
întreţinerea depozitului, iluminat, încălzit etc.);
cheltuieli variabile proporţionale cu cantitatea depozitată
şi cu durata depozitării (deci cu stocul mediu), exprimate
prin dobânda pentru fondurile imobilizate în stoc;
cheltuieli variabile neproporţionale cu mărimea lotului
(salarii ale forţei de muncă, pierderi datorate uzurii reale şi
demodării, cheltuieli pentru chirie etc.) şi cu durata de
stocare.
De asemenea, intervin cheltuielile pentru surplus de stoc,
atunci când, după satisfacerea cererii, rămâne o anumită cantitate
nevândută (de exemplu, desfacerea unor articole de sezon). În
modelele dinamice unde se lansează mai multe comenzi în timpul
unui sezon, penalizarea pentru surplus se ataşează numai ultimei
comenzi nedesfăcute complet.
b) Costul de penurie sau costul ruperii stocului este definit
atunci când volumul cererii depăşeşte stocul existent. Referitor la
acest stoc, există trei situaţii. Prima apare atunci când stocul (de
materii prime sau semifabricate) este nul la primirea comenzii şi
firma se reaprovizionează de urgenţă pentru a produce cantităţile
solicitate.
Componentele cheltuielilor de penurie sunt, în acest caz,
următoarele:
cheltuieli suplimentare pentru satisfacerea cererii în
condiţii neobişnuite;
penalizări primite de către firmă din partea beneficiarului,
dacă termenele de livrare prevăzute în contracte nu se
respectă;

191
 cheltuieli suplimentare pentru manipulare, ambalare,
expediţie etc.
A doua situaţie are loc atunci când desfacerea nu se poate
realiza (pierderea beneficiarului) din cauza nelivrării imediate a unui
articol. Estimarea cheltuielilor de penurie este aici destul de dificilă
şi adesea imposibilă.
A treia, şi cea mai dificilă situaţie, apare atunci când firma
este în lipsă de materii prime (sau piese de schimb) ce afectează
întregul proces de producţie, cu toate consecinţele sale, reflectate în
penalizări şi uneori chiar în costul producţiei care ar fi rezultat în
timpul stagnării.
c) Cheltuieli datorate variaţiilor ritmului de producţie. Din
această categorie fac parte:
- cheltuielile fixe legate de creşterea ritmului de
producţie, de la nivelul zero, la un anumit nivel dat,
dacă este vorba de achiziţii (cheltuielile
administrative legate de lansarea comenzilor);
- cheltuieli de lansare care includ toate cheltuielile care
se fac cu: întocmirea comenzii, trimiterea acesteia la
furnizor, pregătirea livrării unei partizi de materiale,
cheltuieli de transport a lotului, deplasării la furnizori,
telefoane, poştă etc.. De obicei, aceste cheltuieli sunt
fixe pentru o comandă;
- cheltuieli legate de angajarea şi instruirea unui
personal suplimentar sau de concediere a unor
salariaţi.
d) Preţul de achiziţie sau cheltuielile directe de producţie.
Dacă se acordă anumite reduceri de preţ în funcţie de mărimea
comenzii, preţurile pe unitatea de produs pot depinde de cantitatea
achiziţionată, Cheltuielile de producţie pe unitatea de produs pot fi şi
ele mai scăzute, datorită unei eficienţe superioare a muncitorilor şi
maşinilor într-o producţie de serie mare.
Alţi autori grupează costurile aferente stocurilor astfel37:
- costuri de deţinere (holding costs) – costuri aferente
capitalului imobilizat, depozitării, deteriorării fizice,

37
V. Dragotă – Management financiar, Vol I, Editura Economică, Bucureşti, 2003
192
 uzurii morale, asigurării furtului;
- costuri de comandă (ordering costs) – cuprind ansamblul
costurilor ce apar la realizarea unei comenzi (telefon,
transport);
- costuri aferente lipsei de stocuri (shortage costs) –
pierderea unei comenzi de livrări de produse, costul
suplimentar aferent aprovizionărilor în regim de urgenţă a
unor stocuri la preţuri mai mari;
- preţul stocurilor – preţul unitar sau costul direct unitar,
care poate înregistra modificări dacă furnizorul oferă
discount pentru aprovizionările în cantităţi mari.
Cantitatea de reaprovizionat reprezintă necesarul de
aprovizionat care se stabileşte în funcţie de necesarul pentru consum
pentru întreaga perioadă de gestiune.
Cantitatea de aprovizionat (cantitatea intrată în stoc) poate fi
din producţia proprie sau obţinută prin alte mijloace şi se poate
referii la fiecare resursă separat sau la ansamblul lor.
Această cantitate este condiţionată de capacităţile de
depozitare.
Lotul reprezintă cantitatea de aprovizionat la anumite
intervale în cadrul perioadei de gestiune stabilită (trimestru,
semestru, an) şi este dependentă de caracterul cererii.
Parametrii temporali, specifici dinamicii proceselor de
stocare. sunt:
- perioada de gestiune - determină orizontul procesului de
gestiune (de obicei se consideră a fi un an);
- intervalul de timp între două aprovizionări consecutive;
- durata de reaprovizionare - timpul ce se scurge din
momentul
calendaristic la care s-a emis comanda de reaprovizionare
până
la sosirea în întreprindere a cantităţii de reaprovizionat;
- momentul calendaristic la care se emit comenzile de
reaprovizionare (data de reaprovizionare);
- coeficientul de actualizare.
Dacă în modelele probabiliste folosirea tuturor parametrilor
temporali este obligatorie, unii dintre ei (de exemplu, durata de
193
reaprovizionare sau data de reaprovizionare) nu prezintă nici o
importanţă în modelele deterministe. De asemenea, durata de
aprovizionare poate fi o constantă sau o variabilă aleatoare,
determinând cheltuielile de penurie, în baza legăturii pe care o are cu
volumul şi frecvenţa cererii,.
Gradul de prelucrare a produselor Comenzile pot fi
satisfăcute rapid, în măsura în care bunurile păstrate se află într-un
stadiu avansat de finisare, însă cheltuielile de stocare vor fi mai mici.
Cu cât produsele sunt mai puţin finisate (cazul limită îl constituie
materia primă), cu atât sunt mai mici cheltuielile de stocare, dar
timpul necesar pentru livrarea unei comenzi este mai mare. Erorile de
previziune tind să crească pe măsură ce gradul de prelucrare a
produselor este mai avansat. Pentru a reduce influenţa factorilor
nefavorabili este necesar să crească şi stocul tampon. Numărul
tipurilor de produse ce trebuie stocate creşte rapid, pe măsură ce
gradul de finisare este mai avansat.
Variabilele care influenţează stocurile sunt de două feluri:
- variabile controlabile: cantitatea intrată în stoc, frecvenţa
sau momentul achiziţiilor, gradul de prelucrare a
produselor;
- variabile necontrolabile: costurile, cererea, durata de
reaprovizionare, cantitatea livrată.

3.2.1.4. Gestiunea diferenţiată a stocurilor după modelul ABC

Gestiunea economică a stocurilor presupune un volum mare

de informaţii întrucât întreprinderile folosesc un număr important de
sorto-tipo-dimensiuni de materiale pentru o gamă largă de produse şi
destinaţii de utilizare, iar sursele de aprovizionare sunt foarte diferite.
Sistemul ABC este un sistem de gestiune diferenţiată care
prezintă interes practic, grupând materialele care se aprovizionează şi
se stochează de fiecare unitate economică în trei grupe. Valoarea
stocului mediu este un criteriu de grupare care răspunde cel mai bine
scopului urmărit de către fiecare întreprindere, deoarece are în vedere
formarea unui volum de mijloace circulante şi stocuri de resurse
materiale cât mai mici. Pe această cale se asigură o viteză de rotaţie
accelerată.
194
 Metoda A.B.C. este un procedeu rapid pentru analiza
aprovizionării şi gestiunii economice a materialelor. Această analiză
clasifică mărfurile achiziţionate în funcţie de valorile de
aprovizionare ale acestora şi de ponderea achiziţiilor. Prin aceasta pot
fi văzute punctele de plecare pentru realizarea unei politici raţionale a
achiziţiilor şi pot fi simplificate procedeele de comandă, până la
numărul de salariaţi folosiţi în depozite.
Factorul esenţial în folosirea metodei A.B.C. constă în
alegerea unui criteriu corespunzător pe baza căruia se efectuează
împărţirea materialelor în cele trei grupe A, B, C. Un asemenea
criteriu poate fi valoarea de consum a materialului dat, în timpul
stabilit, valoarea specială a materialului cu privire la folosirea lui în
producţie, provenienţa din import etc.
După ce s-a ales criteriul şi a fost efectuată împărţirea zonelor,
metoda A.B.C. poate fi utilizată în diferite domenii ale gestiunii
stocurilor:
Metoda ABC permite o gestiune selectivă a stocurilor.
Stocurile tampon ale articolelor de valoare ridicată sunt
menţinute la un nivel destul de mic. Aceste articole trebuie să fie
supuse unui control de gestiune foarte strâns din partea personalului
aprovizionării (articolele de mare valoare sunt adesea gospodărite cu
ajutorul unui sistem de reaprovizionare periodică şi dacă intervalele
sunt suficient de frecvente, un stoc tampon este mai puţin necesar).
Această metodă dă o atenţie mai mică articolelor de valoare
mică, a căror epuizare se evită prin asigurarea unor stocuri tampon.
Cu ajutorul metodei ABC se pot reduce investiţiile în stocuri,
micşorând în acelaşi timp riscurile de epuizare.
Din analiza structurii materiale a unităţilor economice rezultă
că valoarea mare în stoc este deţinută de un număr relativ mic de
materiale, care nu numai că influenţează direct volumul de mijloace
circulante atras, dar joacă şi rolul principal în desfăşurarea procesului
de fabricaţie.
Stocurile sunt împărţite în trei zone:
- zona A: sunt cuprinse articolele cu valoare mare
reprezentând cantitativ 10 % din stoc şi 60 % valoric;
- zona B: include articole reprezentând 30 % atât cantitativ
195
 cât şi valoric;
- zona C: sunt cuprinse articole ce reprezintă cantitativ 60
% din stoc şi valoric 10 %.

CLASA PONDEREA NUMERICĂ PONDEREA

VALORICĂ
A 10 60
B 30 30
C 60 10
Fiecare grupă trebuie abordată diferenţiat, atât din punct de
vedere a metodologiei de stabilire a stocurilor cât şi din punct de
vedere al conducerii şi desfăşurării procesului de stocare.
Metoda ABC oferă atât o politică diferită pentru articolele din
categoria mai scumpă, cât şi utilizarea unor metode de gospodărire
diferită.
Clasa A include puţine articole, astfel încât se poate controla
zilnic nivelul stocurilor, pentru a observa variaţia cererii şi a
supraveghea de aproape respectarea termenelor de către furnizori. Se
înlocuieşte o parte din stocul tampon de articole scumpe printr-un
control al gestiunii mai strâns. Reducere apreciabilă a investiţiilor în
stocuri face ca această decizie să fie eficientă.
Se poate apela la, modele economico-matematice exigente,
care să aibă în vedere elementele concrete care condiţionează nivelul
stocurilor şi să asigure constituirea lor la dimensiuni cât mai reduse,
determinând creşterea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante la
maxim.
Pentru materialele din clasa B se poate adopta o politică
intermediară, exercitând un oarecare control, dar baza rămâne tot
stocul tampon, spre deosebire de politica dusă pentru categoria A. La
articolele mai ieftine este mai eficient să se suporte sarcina stocurilor,
decât să se plătească salariile personalului care ar fi indispensabil
pentru mărirea controlului.
Pentru articolele din categoria C se pot uzita procedee mai
puţin exigente (chiar cu caracter statistic) şi au în vedere factorii cu

196
acţiune hotărâtoare în optimizarea proceselor de stocare (cheltuielile
de transport, sursa de provenienţă etc.).

Viabilitatea unui sistem de gestiune a stocurilor este

determinată, în general, de felul în care acesta răspunde unor cerinţe de
bază, cum ar fi:

gradul ridicat de utilitate practică;

adaptabilitatea la utilizarea mijloacelor electronice de
calcul;
supleţea şi operaţionalitatea în derularea şi adaptarea
proceselor de stocare;
aria de cuprindere mare;
concordanţa cu fenomenele reale ale procesului de formare
şi consum a stocurilor;
reducerea la minim a imobilizărilor de resurse materiale şi
creşterea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante ale
agenţilor economici;
cheltuielile de conducere, organizare şi desfăşurare a
proceselor de stocare cât mai mici.

Stabilirea politicii de gestiune a stocurilor de materiale,

diferenţiat pe categorii, se realizează prin parcurgerea următoarelor
etape de lucru:
- Elaborarea nomenclatorului pe grupe şi sortimente de
materiale care urmează a fi aprovizionate şi stocate în
depozitele întreprinderii.
- Analiza şi gruparea structurii materiale din nomenclator
pe zone de importanţă, în funcţie de criteriile alese.
- Determinarea metodelor şi modelelor economico-
matematice pentru dimensionarea stocurilor pe grupe şi
în cadrul acestora pe tipuri concrete de materiale.
- Dimensionarea stocurilor pe elemente şi pe total.
- Determinarea politicii de conducere, coordonare,
urmărire şi control a procesului de formare şi consum a
stocurilor.
197
 3.2.1.5. Determinarea necesarului de finanţare a ciclului de
exploatare

Volumul stocurilor trebuie stabilit pe baza unor criterii

întemeiate din punct de vedere ştiinţific, deoarece numai pe această
cale se asigură desfăşurarea ritmică a ciclului de exploatare şi
evitarea blocării de resurse inutile şi costisitoare.
În practica de fundamentare a necesarului de finanţare a
ciclului de exploatare se uzitează următoarele categorii de metode,
bazate pe costurile de exploatare sau pe cifra de afaceri:
metode analitice;
metode sintetice.
Determinarea necesarului de finanţare a ciclului de
exploatare, pe
baza costurilor exploatării, este justificată de faptul că nevoia de
capitaluri, pentru procurarea şi deţinerea activelor circulante, este
determinată de cheltuielile de achiziţie, manipulare şi transport al
materialelor de fabricaţie şi livrare a produselor etc38.
Dimensiunea soldurilor bilanţiere ale activelor circulante va
evidenţia rezultatul preocupării întreprinderii pentru reducerea
cheltuielilor de exploatare şi pentru sporirea rentabilităţii.
Determinarea necesarului de finanţare a ciclului de
exploatare, pe baza cifrei de afaceri, este motivată de nevoia
recuperării operative a capitalurilor avansate pentru procurarea şi
deţinerea stocurilor de active circulante39.

Metode analitice bazate pe costurile de exploatare

Se utilizează în fundamentarea riguroasă a necesarului de
finanţare a ciclului de exploatare la înfiinţarea întreprinderii sau la
restructurarea acesteia (fuzionări, extinderi, desprinderi) sau pentru
corectarea rezultatelor obţinute prin metoda sintetică.
Metode analitice bazate pe costurile de exploatare pornesc de
la elementele de cheltuieli ce caracterizează fiecare fază a ciclului de

38
I. Stancu - Finanţe, Teoria pieţelor financiare, Finanţele întreprinderilor, Analiza şi
gestiunea financiară; Editura Economică, Bucureşti, 1997
39
Idem 1
198
exploatare şi de la intervalul de timp între două aprovizionări
consecutive ale stocurilor exploatării.
Se utilizează pentru determinarea necesarului de finanţat pe
fiecare element semnificativ de material sau produs.
Necesarul de finanţat mediu anual pentru fiecare tip de
materiale semnificative se determină potrivit următoarei relaţii:

N pa
N am (i / 2 s c t r )
360

N am = necesarul mediu anual de finanţat de materiale;

N = necesarul anual din materialul semnificativ;
pa = preţul mediu unitar de aprovizionare;
i = intervalul mediu între două aprovizionări,
s = intervalul pentru stocul de siguranţă;
c = intervalul pentru stocul de condiţionare;
t r = timpul pentru transportul interior.
Pentru fiecare produs semnificativ în curs de fabricaţie
necesarul mediu anual de finanţat ( N ap ), se calculează sub forma
relaţiei:

Q Cuz
N ap k D
360
în care:
Cuz = costul de uzură unitar antecalculat;
D = durata unei rotaţii în anul de bază;
k = coeficientul de corectare specific ritmului de avansare
a cheltuielilor de fabricaţie (cuprins între 0,5 - 1).

Necesarul mediu anual de finanţat, pentru fiecare produs

semnificativ finit este dependent de producţia fizică, de costul
complet unitar antecalculat şi de durata de staţionare în magazie a
produselor finite:

199
 Q Cuc
N pf d
360

unde:
N pf = necesarul mediu anual de finanţat produse finite;
Q = producţia fizică;
Cuc = costul complet unitar antecalculat;
d = durata de staţionare în magazie a produselor finite.

Pentru producţia expediată, necesarul mediu anual de finanţat

se stabileşte în funcţie de producţia exprimată în costuri şi de durata
medie de încasare a clienţilor, potrivit relaţiei:

Q c
N pc dc
360

unde:
N pc = necesarul mediu de finanţare a producţiei expediate;
Q = producţia anuală;
c = costul complet;
dc = durata medie de încasare a clienţilor

Metode analitice bazate pe cifra de afaceri

Aceste metode pornesc de la relaţia de proporţionalitate dintre
necesarul de finanţare a ciclului de exploatare şi cifra de afaceri a
perioadei de gestiune considerată.
Necesarul trimestrial se determină astfel:

Ca
Nectrim Rc
90

în care:
Nectrim = necesarul trimestrial de finanţat determinat pe
fiecare din elementele semnificative prezentate mai sus;

200
Ca = cifra de afaceri trimestrială previzionată;
Rc = rata cinetică (durata de rotaţie a activelor circulante
în raport cu cifra de afaceri).
Necesarul de finanţare trimestrial se stabileşte pe fiecare
categorie de stoc, în funcţie de ratele cinetice specifice şi determinate
anterior pe baza execuţiei financiare din anul precedent.

Metode sintetice
Metodele sintetice se folosesc pentru determinarea
necesarului de finanţat pe total mijloace circulante, după relaţia:

Q Cuc
Nectrim Dr k
90

în care:
Nectrim = necesarul trimestrial de finanţat pe total active
circulante;
Q = producţia fizică trimestrială;
Cuc = costul unitar complet antecalculat;
k = coeficientul prognozat de accelerare a rotaţiei
activelor circulante;
Dr = durata unei rotaţii din perioada anterioară,
determinată după relaţia:

Sac
Dr 360
Qmf

în care:
Sac = soldul unitar al activelor circulante din anul
precedent;
Qmf = producţia marfă fabricată în anul precedent.

201
 3.2.2. Generalităţi privind optimizarea
stocurilor de active circulante
Activele circulante reprezintă alături de activele imobilizate,
condiţia financiară esenţială a asigurării continue şi în cadrul para-
metrilor prestabiliţi a programului de producţie. Deşi în industrie,
comparativ cu activele imobilizate, ponderea lor în totalul capita-
lurilor utilizate este mai mică, datorită vitezei de rotaţie relativ
accelerate precum şi multitudinii de forme materiale pe care le îm-
bracă în cursul circuitului lor, activele circulante deţin un rol esenţial
în buna funcţionare a mecanismului financiar al întreprinderii. De
aceea, se pune cu necesitate problema evaluării lor corecte.
Necesitatea evaluării (dimensionării stocurilor) are un caracter
obiectiv şi decurge din dubla ipostază pe care o îmbracă activele
circulante: capitaluri băneşti necesare finanţării activităţii de exploatare şi
stocuri de valori materiale, producţie neterminată, produse finite pentru
formarea cărora se avansează capitalurile băneşti. În ipostaza de resursă,
suma activelor circulante este limitată, pe când nevoile de capitaluri
cerute de activităţile economice sunt mai mari. De aceea, se pune
problema selectării nevoilor strict necesare desfăşurării continue a
activităţii, ceea ce, în fapt, constituie obiectul procesului de evaluare a
necesarului de active circulante. Totodată, întrucât toţi factorii procesului
economic sunt supuşi activităţii de programare şi activele circulante ca
factor corelat, se supun acestui proces.
Evaluarea activelor circulante îmbracă două mari forme, în
funcţie de momentul efectuării ei.
Astfel, necesităţile de active circulante cu caracter de
permanenţă pe toată durata anului şi previzibile încă de la începutul
anului, se evaluează prin determinarea necesarului financiar de active
circulante sau necesarului de fond de rulment.
Necesităţile cu caracter temporar apărute pe parcursul
exerciţiului se dimensionează pe feluri de active circulante şi se evaluează
prin metode specifice activităţii bancare întrucât, cel mai adesea,
acoperirea financiară se realizează prin credite bancare.
Având în vedere că necesităţile de active circulante cu caracter de
permanenţă deţin ponderea în totalul capitalurilor băneşti utilizate de
întreprindere, reiese că necesarul financiar de active circulante deţine
locul central în procesul evaluării activelor circulante.
Necesarul financiar este definit ca limita până la care se pot plasa
capitalurile băneşti, în condiţiile date ale proceselor de aprovizionare,
producţie şi desfacere, în diferitele stocuri de valori de exploatare pentru
asigurarea continuităţii proceselor economice.

202
 Determinarea necesarului financiar se poate realiza prin două
metode: metoda analitică şi metoda sintetică (globală).
Metoda analitică constă în determinarea necesarului financiar pe
fiecare fel de valoare pentru exploatare: stocuri de materii prime şi
materiale consumabile, stocuri de producţie neterminată, stocuri de
produse finite şi, în final, prin însumarea acestora, determinarea nece-
sarului de fond de rulment pe total întreprindere. Evident, având în vedere
numărul mare al produselor introduse în fabricaţie şi numărul şi mai mare
al valorilor materiale pentru realizarea lor, metoda analitică implică un
volum mare de muncă şi un timp de execuţie îndelungat.
Metoda sintetică, porneşte de la premisa că în doi ani consecutivi
nu pot să apară modificări structurale esenţiale în economia întreprinderii
şi se bazează pe luarea în considerare a unui singur factor de cauzalitate,
şi anume al evoluţiei producţiei exerciţiului. În esenţa sa, metoda sintetică
constă în reflectarea în calcule a corelaţiei strânse dintre variaţia
necesităţilor de active circulante şi variaţia volumului producţiei. Prin
această metodă, nevoia de fond de rulment se determină direct pe total
active circulante şi presupune un volum redus de operaţiuni, ceea ce-i şi
conferă calificativul de metodă operativă.
Prin valori materiale pentru exploatare se înţeleg stocurile de
materii prime, stocurile de obiecte de inventar, echipament de lucru şi de
protecţie, stocurile de piese de schimb şi semifabricate necesare
producţiei.
Prima formă de materializare a activelor circulante o reprezintă
stocurile de materii prime şi materiale consumabile. O mare parte a
capitalurilor se plasează, în mod obiectiv, în stocuri de valori materiale
pentru producţie şi comercializare, întrucât, în extrem de puţine cazuri,
este rentabilă aprovizionarea consumului zilnic spre a evita formarea
stocurilor (ex: numai ceea ce se aprovizionează prin cablu sau conductă:
energie electrică, energie termică, apa, gaze naturale, etc. nu necesită
stocare). Constituirea stocurilor se face pe considerente economice (nu
este rentabilă cheltuiala cu transportul pentru a se asigura numai
consumul zilnic) sau din motive de siguranţă, tehnologice sau de sezon
(neonorarea în termen a comenzilor şi contractelor de furnizori, operaţiuni
de condiţionare prealabilă înainte de a fi introduse în circuit, produse
sezoniere, în special, de produse agricole).
Suma capitalurilor băneşti necesare pentru formarea stocurilor
este în funcţie de mărimea stocurilor, fără însă a fi egală cu expresia
acestora.
De aceea, prima fază în determinarea necesarului financiar pentru
stocurile de materii prime şi materiale consumabile (carburanţi,
lubrifianţi, piese de schimb exceptând obiectele de inventar, echipamentul
de lucru şi protecţie şi piesele) o reprezintă dimensionarea stocurilor.
203
 În legătură cu gestiunea stocurilor, se utilizează două noţiuni:
stoc de securitate;
stoc maxim.
Stocul de securitate este cantitatea de materii prime şi materiale
stocate, suficientă pentru a satisface cererea de consum în orice moment,
fără a se înregistra întreruperi în procesul de fabricaţie. Nivelul stocului de
siguranţă poate fi constant dacă aprovizionările sunt regulate, sau
fluctuant în situaţia în care acestea sunt sezoniere.
Stocul maxim. Din raţiuni de siguranţă stocurile deţinute de
întreprindere trebuie să fie mai ridicate pe cât posibil, deci peste nivelul
stocului de securitate pentru a preveni orice incident în aprovizionarea şi
obţinerea ritmică a producţiei.
Însă, volumul stocurilor este limitat de două restricţii:
- o restricţie financiară, orice creştere de stoc peste nivelul
stocului de securitate dacă întreprinderea are deschisă o linie de credit
bancară antrenează şi creşterea volumului creditului angajat care
angrenează şi cheltuielile financiare suplimentare: dobânzi, comisioane
sau alte cheltuieli bancare. Dacă întreprinderea are un excedent de
trezorerie, ea îşi finanţează creşterea de stoc pe cont propriu, fără
cheltuieli financiare, dar pierde ocazia de a-şi plasa lichidităţile sub altă
formă pe piaţa financiară şi de a le utiliza cu randament sporit;
- o restricţie fizică, deoarece întreprinderea conservă stocul său
înainte de a fi consumat şi cheltuielile de depozitare sunt în funcţie de
cantitatea stocată.
Stocul maxim are un comportament complex şi îndeplineşte mai
multe funcţii, printre care: asigură continuitatea fabricaţiei pe intervalul
dintre două aprovizionări consecutive. Frecvenţa reaprovizionărilor nu
coincide cu frecvenţa consumului şi în consecinţă se constituie un stoc
care asigură nevoile curente ale exploatării, respectiv stocul curent (Sc);
constituirea unei rezerve pe seama căreia să se asigure continuitatea
fabricaţiei şi în cazurile în care furnizorii nu îşi respectă obligaţiile
contractuale sau anumite cauze obiective (ruperi de drumuri, căi ferate
datorită inundaţiilor sau alunecărilor de teren) fac imposibilă
aprovizionarea normală: se constituie deci şi un stoc de siguranţă (Ss);
Alte tipuri de stocuri ce se constituie la dispoziţia anumitor
întreprinderii sunt: stocul de condiţionare (Scd), stocul de transport
interior (Sti) şi stocul de iarnă (Si).
Mărimea stocului maxim (Smax) este dată de relaţia:
Smax= Sc + Ss + Scd + Sti + Si
Datorită faptului că întreprinderile nu pot consuma stocul de
siguranţă şi cel de condiţionare decât în anumite condiţii, suma lor
reprezintă stocul minim (Smin):
Smin= Ss + Scd
204
 În dimensionarea corectă a necesarului financiar pentru stocurile
de materii prime o importanţă deosebită o are optimizarea nivelului
stocului curent ca cea mai mobilă componentă a stocului maxim de
materii prime. Optimizarea stocului presupune determinarea acelui nivel
de stoc pentru care cheltuielile de stocare şi cele de emitere a comenzilor
şi aprovizionare să fie minime.
Costurile de stocare (depozitare) cuprind următoarele elemente:
- amortismentul sau chiria pentru clădirea depozitului;
- cheltuielile cu personalul manipulant (salarii, asigurări şi
protecţie socială);
- cheltuieli de întreţinere (materiale de întreţinere);
- cheltuieli de electricitate;
- cheltuieli de asigurare (prime de asigurare);
- cheltuieli de evidenţă şi inventariere.
Aceste cheltuieli sunt, în mod normal, fixe, deşi anumite elemente
variază în funcţie de mărimea stocului. Astfel, dacă din raţiuni tehnice sau
comerciale întreprinderea îşi dublează stocurile, ea riscă să-şi dubleze şi
cheltuielile de stocare. Întreprinderea trebuie să închirieze două depozite
în loc de unul, trebuie să-şi dubleze şi personalul manipulant, să mărească
cheltuielile de electricitate, asigurări, etc. În consecinţă, se poate admite
ideea că cheltuielile de stocare trebuie evaluate într-un procent din
valoarea stocurilor, stabilit pe bază de date statistice din anii precedenţi.
La costurile de stocare se adaugă cheltuielile administrative
determinate de funcţionarea ciclului de aprovizionare, respectiv costul de
emitere a comenzilor care cuprinde următoarele elemente de cheltuieli:
- salariile serviciului aprovizionare şi cele de asigurări şi protecţie
socială;
- cheltuieli cu deplasări (diurne, transport, cazare);
- cheltuieli administrative de emitere a comenzilor (PTT, fax,
imprimate, rechizite, etc.);
- cheltuieli de recepţie a materialului.
Costul unei comenzi poate fi astfel ridicat. Funcţia obiectiv, de
optimizare este următoarea:
F: (costul de emitere a comenzilor + costul de stocare)
→ minim
Cei doi parametrii ai funcţiei obiectiv evoluează în sens invers.
Astfel, cu cât numărul de comenzi este mai mare şi costul de emitere este
ridicat, dar volumul stocului este mic şi, în consecinţă, şi costul de stocare
scade. Este necesară determinarea punctului în care se minimizează
simultan şi costul de stocare şi costul de emitere a comenzilor.
Modelul de optimizare aplicat este cunoscut sub numele de
metoda Wilson.
Dacă se notează cu:
205
X = numărul de comenzi optime anuale;
C = consumul anual valoric de materii prime;
b = costul de emitere a unei comenzi;
p = cota cheltuielilor de stocare;
Y1 = costul de emitere a comenzilor;
Y2 = costul de stocare;
S = stocul mediu.
F: (Y1 + Y2) minim
Y1 b x
Y2 S p
C
0
x C
S
2 2x
C
Deci: Y2 p
2x
şi
C p
F: bx min im
2x
Punctul de extrem (de minim) se obţine prin anularea primei derivate:
C p
bx 0
2x
C p
b 0
2
2x
C p
b
2
2x
2
2bx C p
2 C p
x
2b
C p
x
2b
Reprezentarea grafică a funcţiei de optimizare are în vedere faptul
că costurilor de emitere a comenzilor sunt reprezentate de o dreaptă cu
punctul de plecare din origine, iar curba costurilor de stocare este o
hiperbolă echilateră, astfel (fig.3.1):

206
 Co
stu
l

y1 + y2 = bx + cp
2x
y1 = bx

cp
y2 = 2x

0 Optim Nr.de comenzi

Fig.3.1. Metoda Wilson

3.2.3. Dimensionarea stocurilor de valori

de exploatare prin metoda sintetică (globală)
Prin însumarea necesarelor financiare pe elemente (materii
prime şi materiale consumabile, producţie neterminată, produse
finite) determinate prin metoda analitică se determină necesarul anual
şi pe trimestre pe total valori de exploatare.
Determinarea necesarului financiar direct pe total valori de
exploatare se realizează, mai simplu, la întreprinderile aflate deja în
funcţiune şi la care este stabilită o corelaţie între volumul de
activitate şi volumul de active circulante utilizate pentru acesta, prin
metoda sintetică sau globală.
În principiu, prin metoda sintetică se ia în considerare doar un
singur factor de influenţă, şi anume evoluţia producţiei exerciţiului
sau cifrei de afaceri în doi ani consecutivi şi, numai dacă este cazul,
influenţele determinate de modificările intervenite în condiţiile de
aprovizionare, producţie şi desfacere.
Baza de calcul o constituie costul complet al producţiei
exerciţiului, cost pentru acoperirea căruia întreprinderea avansează
active circulante.
Operatorul utilizat pentru calculul necesarului financiar şi
care trebuie să exprime într-o formă sintetică condiţiile de utilizarea a
activelor circulante în anul anterior este viteza de rotaţie a acestora
exprimată, fie sub forma coeficientului de rotaţie, fie sub forma
duratei în zile a unei rotaţii.

207
 Pentru determinarea necesarului financiar prin metoda
globală trebuie parcurse următoarele etape:
1) - se determină viteza de rotaţie în zile, din anul de bază
Vz o după următoarea relaţie de calcul:

N T (360)
Vz o o
PE
o
în care:
N0 = necesarul financiar de active circulante din anul de bază;
PEo = producţia exerciţiului exprimată în cost complet din anul de
bază.
2) - se corectează viteza de rotaţie din anul de bază cu
modificările previzibile în anul de plan în condiţiile de aprovizionare,
producţie şi desfacere, conform relaţiei:
n
Vz c Vz c
o o i 1 i
în care:
Vz o c = viteza de rotaţie din anul de bază corectată;
ci = corecţiile exprimate în zile ce se aplică vitezei de rotaţie
realizate în anul de bază.
Aceste corecţii pot fi:
a) influenţa generată de înlocuirea unor materiale:
(n n ) T
c 1 o
1 PE
o
în care:
n1 = necesarul financiar pentru materialul ce se utilizează în anul
curent;
n0 = necesarul financiar al materialului înlocuit, utilizat în anul de
bază.
b) influenţa eliminării stocurilor fără mişcare înregistrate în
anul de bază:
mo T
c2
PE o
în care:
mo = stocul mediu al materialelor fără mişcare în anul de bază.
În cadrul acestei influenţe, trebuie făcută o menţiune specială,
şi anume aceea că eliminarea stocurilor fără mişcare influenţează,
208
întotdeauna, viteza de rotaţie în sensul accelerării ei. Prin urmare,
chiar dacă din calcul se va obţine totdeauna o valoare pozitivă, c2 se
va lua în calculul lui vz0c cu semnul minus.
c) influenţa înlocuirii unui produs în fabricaţie cu altul nou.
Înlocuirea unui produs influenţează în două direcţii:
- influenţa datorată modificării necesarului financiar de
materiale ca urmare a înlocuirii produsului:
(n n )T
' 1 o
c
3 PE
o
în care:
n1 = necesarul financiar aferent materialelor pentru fabricarea noului
produs;
n0 = necesarul financiar aferent materialelor necesare în fabricarea
produsului înlocuit.
- influenţa modificării valorii producţiei exerciţiului ca
urmare a înlocuirii:
N T N T
c3 o o
PE (V V ) PE
o 1 o o
în care:
V1 = valoarea producţiei exerciţiului la noul produs;
V0 = valoarea producţiei exerciţiului la produsul înlocuit.
d) influenţa modificării condiţiilor de aprovizionare la unul
din materialele folosite:
(i1 i0 ) p
c4
100
în care:
i1 = intervalul de aprovizionare în anul de plan;
i0 = intervalul de aprovizionare în anul de bază;
p = ponderea necesarului financiar al materialului respectiv în totalul
necesarului financiar pentru materii prime şi materiale.
e) influenţa modificării ciclului de fabricaţie la un produs ca
urmare a schimbării tehnologiei:
( d1 d 0) p
c5
100
în care:
d1 = durata ciclului de fabricaţie după introducerea noii tehnologii;
d 0 = durata ciclului de fabricaţie înaintea schimbării tehnologiei;
209
p = ponderea necesarului financiar pentru producţie neterminată la
produsul la care se schimbă tehnologia în totalul necesarului
financiar pentru producţia neterminată.
3) Se determină necesarul financiar anual al valorilor de
exploatare în anul curent conform relaţiei:
PE1
N Vz c
1 360 o
în care:
PE1 = producţia exerciţiului în cost complet programată pentru anul
curent.
4) Se diferenţiază necesarul financiar anual pe trimestre în
funcţie de variaţia producţiei exerciţiului pe trimestre faţă de media
trimestrială:
PE1k
N N , k = I, II, III, IV.
k PE 1k 1
5) Se defalcă necesarul financiar anual şi pe trimestre pe
elemente de valori materiale (stocuri de materii prime, stocuri de
obiecte de inventar, echipament de lucru şi protecţie, stocuri de piese
de schimb, stocuri de producţie neterminată, stocuri de produse
finite) în funcţie de structura activelor circulante din bilanţul anului
de bază.
3.2.4. Optimul investirii în stocuri
Ponderea mare a stocurilor în totalul mijloacelor circulante
implică necesitatea folosirii raţionale, eficiente a acestora care să se
reflecteze pozitiv în rezultatele financiare.
Modul în care se desfăşoară rotaţia stocurilor are o mare
însemnătate pentru economia fiecărei societăţi comerciale; cu cât se
realizează o viteză de rotaţie mai accelerată, cu atât întreprinderea îşi
va putea rezolva sarcinile economice propusecu un volum mai redus
de active circulante, va apela la credite într-o măsură mai mică şi deci
va plăti un cuantum mai redus de dobânzi.
Viteza de rotaţie a activelor circulante şi, prin urmare, şi a
stocurilor reprezintă un indicator calitativ al activităţii unităţilor
economice exprimând eficienţa folosirii acestora; ea se exprimă prin
intermediul a doi indicatori : viteza de rotaţie în zile sau durata în zile
a unui circuit şi coeficientul vitezei de rotaţie sau numărul de circuite
pe care le parcurg mijloacele circulante într-o perioadă de timp (de
obicei, de un an).

210
 Viteza de rotaţie în zile (V) se determină ca un raport în
care la numărător înscriem produsul dintre stocul mediu (S) şi
numărul de zile din an sau trimestru (T), iar la numitor, volumul
cifrei de afaceri (CA) anual sau pe trimestre.
V=SxT
CA
Aceleaşi rezultate se obţin raportând perioada de timp (T), an
sau trimestru, la coeficientul vitezei de rotaţie sau numărul de
circuite (NC), în cazul că se cunoaşte acest din urmă indicator.
T
V
NC

Coeficientul vitezei de rotaţie sau numărul de circuite pe

care le parcurg activele circulante într-o perioadă de timp (NC) se
calculează, fie ca raport între cifra de afaceri (CA) şi stocul mediu
(S), fie ca raport între perioada de timp (T) şi viteza de rotaţie în zile
(V).
CA T
NC NC
S V
În vederea obţinerii acestor indicatori, unităţile economice
calculează, în prealabil, stocurile medii după următoarele formule:
SI SF S TR
Str= S AN
2 4
în care:
Str = stocul mediu trimestrial
S I = stocul iniţial al trimestrului
S F =stocul final trimestrial
San = stocul mediu anual
Viteza de rotaţie este un indicator mediu, care exprimă
mişcarea întregului stoc de mărfuri de care dispune întreprinderea. În
aceste condiţii, de fapt, viteza calculată este media vitezelor de
rotaţie ale diferitelor categorii de stocuri şi, ca orice indicator mediu,
poate ascunde abateri în plus sau în minus ale elementelor
componente. De aceea, este necesar a se analiza cu atenţie atât viteza
volumului total al stocurilor pe întreprindere, cât şi viteza pe diferite
grupe de stocuri, pentru a se interveni pe linia impulsionării cifrei de
afaceri şi reducerii stocurilor cu mişcare lentă sau fără mişcare.
În afara influenţei pozitive pe care o are asupra profitului şi
ratei rentabilităţii, accelerarea vitezei de rotaţie poate avea drept
consecinţe eliberări relative sau absolute de active circulante.
211
Eliberarea absolută are loc atunci când întreprinderea accelerând
viteza de rotaţie, reuşeşte să-şi îndeplinească sarcinile de desfaceri cu
un volum mai redus de active circulante; fondurile eliberate se pot
utiliza de întreprindere în alte scopuri, conform necesităţilor
reclamate de activitatea de bună gestionare. Eliberarea relativă a
activelor circulante are loc în condiţiile când se realizează o creştere
a volumului cifrei de afaceri cu un volum constant de active
circulante, sau când se realizează o creştere a cifrei de afaceri într-un
ritm mai accelerat decât creşterea volumului activelor circulante.
Separat de indicatorii vitezei de rotaţie, optimul investirii în
active circulante se mai poate urmări şi prin intermediul altor
indicatori, cum ar fi: volumul cifrei de afaceri la 1000 lei stocuri sau
volumul profiturilor la 1000 lei stocuri. Primul indicator exprimă
eficienţa mai ales sub aspectul cantitativ, în timp ce la al doilea
exprimă eficienţa sub aspect calitativ.
Ca problemă deosebit de importantă pentru optimul investirii
în stocuri o constituie structura şi calitatea acestora, posibilitatea
vânzării şi transformării lor rapide în bani, adică gradul de
lichiditate al stocurilor40 de mărfuri, ambalaje şi alte active. Cum o
parte însemnată a activelor circulante este acoperită prin credite
bancare pe termen scurt, întreprinderea este pusă în situaţia de a face
faţă în orice moment angajamentelor asumate faţă de bănci; or
aceasta nu se poate realiza decât în măsura în care poate să-şi desfacă
operativ stocurile achiziţionate. În eventualitatea că întreprinderea nu
realizează cifra de afaceri prevăzută şi nu-şi poate onora la timp
obligaţiile asumate faţă de terţi (bănci, furnizori, alţi operatori) ea
intră în incapacitate de plată şi poate fi pusă în stare de lichidare
judiciară chiar dacă , în general, lucrează rentabil şi este solvabilă.
Rezultă interesul întreprinderilor de a studia atent situaţia
lichidităţii, comparând gradul de lichiditate a activelor cu gradul de
exigibilitate a datoriilor. În practică pot fi utilizaţi diverşi indicatori,
cum ar fi:
Gradul de lichiditate generală = Total active circulante .
Total datorii pe termen scurt
Un indicator expresiv din punct de vedere al lichidităţii se
poate obţine şi prin diferenţa factorilor cuprinşi în raportul de mai
sus:
Total active circulante –Datorii pe termen scurt = Fondul de rulment

40
Sighigea N., Popescu L. - Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Sitech,
Craiova, 2003
212
 Cu cât fondul de rulment este mai mare, cu atât mai scăzute
vor fi datoriile pe termen scurt în totalul activelor circulante; pentru
întreprinderi, în anumite conjuncturi economice, este avantajos şi mai
sigur să-şi acopere o parte cât mai mare prin capital permanent, decât
prin credite pe termen scurt.
3.2.5. Fondul de rulment si politica fondului de rulment
3.2.4.1 Fondul de rulment
În sectorul privat finanţarea activelor circulante se face pe
seama fondului de rulment, a creditelor furnizor şi a creditelor
bancare pe termen scurt. De la caz la caz, ponderea poate s-o ţină
unul sau altul din elementele menţionate.
Fondul de rulment este un concept mult utilizat în analiza
financiară. El serveşte pentru a măsura condiţiile echilibrului
financiar care rezultă din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe
termen scurt si exigibilitatea pasivelor pe termen scurt. La o anumită
dată, fondul de rulment reprezintă exedentul activelor pe termen
scurt. Pentru unele întreprinderi fondul de rulment desemneaza
fondul de casă, suma disponibilă pentru asigurarea continuităţii
plăţilor curente.
Fondul de rulment este, totodată şi un indicator de lichiditate:
cu cât fondul de rulment este mai mare, cu atât mai mici vor fi
datoriile pe termen scurt pentru finanţarea activelor circulante.
Estimat în valoare absolută, fondul de rulment are o semnificaţie
economică mai redusă; de aceea este folosit adesea exprimat în
mărime relativă în raport cu (vânzările) cifra de afaceri:
Fond de rulment x 360 = Ponderea fondului de rulment
Cifra de afaceri în cifra de afaceri
În mărimea absolută fondul de rulment se determină în două
variante: fie ca diferenţă între capital permanent şi imobilizări nete,
fie ca diferenţă între active circulante şi resurse de trezorerie.
Fondul Capital permanent - Active imobilizate
de rulment Active circulante - Resurse de trezorerie
Ambele modalităţi de calcul conduc la acelaşi rezultat, cu de-
osebire că prima metodă creează posibilitatea aprecierii modalităţii
de finanţare a investiţiilor, în timp ce a doua metodă creează posibi-
litatea aprecierii echilibrului financiar pe termen scurt.
213
 După cum se observă şi din schema de bilanţ de mai
sus, din punct de vedere al conţinutului sau fondul de rulment poate
fi de patru feluri: brut, net, propriu şi străin.
A BILANT P
C P - AI
Active Capital FRN- Datorii
imobilizate permanent la termen
Fond de FRP
Ai CP
rulment brut
CP - Ai
FRN
Active Ac - Rt
circulante Resurse de
Ac trezorerie
Rt
FRS FRN - FRP

Fondul de rulment brut (FRB) se mai numeşte fond de

rulment total sau economic şi desemnează toate elementele de activ
circulante susceptibile de a fi transformate în bani într-un termen mai
mic decât un an, adică să se reânnoiască, să efectueze cel puţin o
rotaţie, un rulment. Fondul de rulment brut ca ansamblu al
elementelor de activ caracterizate prin lichidităţi pe termen mai mic
de un an se compune din stocuri diverse, creanţe clienţi, avansuri
acordate furnizorilor, disponibilităţi băneşti în casă, în cont, în
carnete de cecuri eliberate.
Fondul de rulment net (FRN) sau permanent prezintă cea
mai mare însemnatate din punct de vedere operaţional şi sub aspectul
analizei economice. FRN reprezină partea din capitalul permanent
care poate fi utilizată pentru finanţarea activelor circulante, adică
excedentul de capital permanent faţă de activele imobilizate sau
excedentul activelor circulante cu lichidităţi pe termen mai mic de un
an, faţă de datoriile cu exigibilitate mai mică de un an.
FRN se calculează deci în două variante:
FRN
Capital permanent - Active imobilizate
Active circulante - Datorii pe termen scurt
Fondul de rulment propriu (FRP) defineşte excedentul
capitalului propriu faţă de activele imobilizate şi semnifică
autonomia de care dispune o întreprindere în materie de finanţare a
investiţiilor. FRP se calculează în două moduri:
FRP
Capital propriu - Active imobilizate
214
 FRN - Datorii la termen
Fondul de rulment strain (FRS) se poate interpreta ca fiind
egal cu datoriile la termen sau cu diferenţă dintre fondul de rulment
net şi fondul de rulment propriu.
FRS
Capital permanent - Capital propriu (Datorii la termen)
Fond de rulment net - Fond de rulment propriu
3.2.4.2. Corelaţii ale fondului de rulment net
În activele circulante (Ac), resursele de trezorerie (Rt) şi
fondul de rulment net (FRN) există posibilitatea unei triple corelaţii
dintre care să rezulte fond de rulment net pozitiv, neutru sau negativ,
dupa cum urmeaza:
AC = Rt FRN = 0 Fond de rulment net neutru
AC> Rt FRN > 0 Fond de rulment net pozitiv
AC< Rt FRN < 0 Fond de rulment net negativ

a) În cazul fondului de rulment net neutru (AC = Rt FRN = 0)

solvabilitatea pe termen scurt pare asigurată, însă riscul diferit al
elementelor de activ sau de pasiv face ca acest echilibru (AC =
Rt) să fie fragil.
A Bilant P

Ai CPCP AC = Rt FRN = 0
Fond de rulment net neutru
Ac Rt

Realizarea viitoare a lichidităţii elementelor de activ poate fi

compromisă uşor din cauze diverse: stocuri ce nu se pot vinde din
cauza unei conjucturi nefavorabile din cauza supraevaluării
anticipate a cererii, din cauze fortuite, de forţă majoră etc.
Aceleaşi greutăţi pot apărea şi în ceea ce priveşte recuperarea
unor creanţe - clienti producându-se ilichidităţi din cauza
dificultăţilor de trezorerie ale debitorilor.
Aspecte nedorite se pot produce şi în ceea ce priveşte
datoriile pe termen scurt. Creditorii pot face intervenţii pentru
accelerarea termenelor de plată în cazul unor greutăţi de echilibru
215
financiar, nefiind de acord în nici un caz cu prelungirea unor
scadenţe.
Orice dereglare care se produce în raport cu lichiditatea a
activelor sau cu exigibilitatea anticipată a pasivelor poate afecta
echilibrul fragil stabilit prin FRN=0.
Având în vedere asimetria riscurilor ce decurg din estimarea
anticipată a lichidităţii elementelor de activ şi exigibilitatii
elementelor de pasiv, este necesară formarea unor "lichidităţi
suplimentare"41 care să joace rolul de marjă de siguranţă şi care să
apere echilibrul financiar al întreprinderii pentru cazuri de nerealizare
a activelor circulante.
b) În cazul fondului de rulment net pozitiv (AC > Rt FRN > 0)
se constata un excedent potential de lichiditate pe termen scurt,
fata de exigibilitatile potentiale pe termen scurt.
A Bilant P
Ai CPCP AC > Rt FRN > 0
Fond de rulment net pozitiv

Ac ////////////
/// Rt

O astfel de situaţie poate fi rezultatul unei corelări favorabile

în termeni de lichiditate, ceea ce înseamnă că întreprinderea este în
măsură să facă faţă tuturor scadenţelor pe termen scurt şi să dispună
încă de un stoc tampon de lichidităţi destinate să anihileze eventuali
factori nefavorabili privitor la vânzarea activelor în viitor sau la
onorarea datoriilor pe termen scurt.
c) În cazul fondului de rulment net negativ (AC < Rt FRN < 0),
lichidităţile potenţiale nu acoperă exigibilităţile potenţiale, ceea
ce înseamnă dificultăţi previzibile sub aspectul echilibrului
financiar pe termen scurt.

41
Berceanu D. - Decizii financiare ale firmei, Ed. Universitaria, Craiova, 2001

216
 A Bilant P
Ai CP
AC < Rt FRN < 0
Fond de rulment net negativ
Rt Excedent de datorii pe termen
Ac scurt

Recapitulând cele trei corelaţii ale fondului de rulment net

putem aprecia că:
un fond de rulment net pozitiv reprezintă un semn favorabil
privind solvabilitatea şi echilibrul financiar al întreprinderii;
un fond de rulment net neutru compară o solvabilitate fragilă care
se poate dezechilibra oricând;
un fond de rulment net negativ reprezintă dificultăţi financiare
previzibile pe linia solvabilităţii, ceea ce impune o ameliorare
substanţială de finanţare.
Aceste concluzii sunt valabile în condiţiile când viteza de
rotaţie a activelor este identică sau foarte apropiată de cea a pasivelor
şi când aceste anticipări rămân nemodificate. Dacă însa activele
circulante se rotesc mai repede decât datoriile pe termen scurt,
respectiv mediu de realizare a activelor circulante este mai redus
decât al datoriilor pe termen scurt, întreprinderea realizează
lichidităţi mai repede decât ritmul datoriilor pe termen scurt,
rezultând că este posibila realizarea unui echilibru financiar chiar în
condiţiile unui fond de rulment net negativ.
La prima vedere fondul de rulment negativ indica o situaţie
nefavorabilă sub aspectul echilibrului financiar, dar dacă se are în
vedere gradul de lichiditate a activelor circulante şi gradul de
exigibilitate a datoriilor pe termen scurt, lucrurile se pot schimba.
Concluzie. Calcularea fondului de rulment net nu permite
aprecieri realiste decât dacă se ia în considerare gradul de lichiditate
al activelor circulante si gradul de exigibilitate a datoriilor pe termen
scurt. Exista întreprinderi cu fond de rulment net negativ care
manifestî o vitalitate reală şi solvabilitate permanentă, după cum pot
exista întreprinderi cu fond de rulment net pozitiv care, practic, se
dovedesc fară capacitate de plată.
3.2.4.3. Politica fondului de rulment
Ciclul de exploatare implică nevoi de active circulante cu
caracter permanent,dar şi cu caracter temporar. In aceste condiţii
pentru întreprinderi este oportun să acopere nevoile permanente cu
217
fond de rulment, iar nevoile temporare cu credite pe termen scurt.
Intervenţia creditului pe termen scurt reglează operativ nevoile de
finanţat cu sursele acoperitoare, evitând apariţia excedentului de
surse sau a deficitului.
În ceea ce priveste fondul de rulment, constituirea si nivelul
acestuia ocazionează posibilitatea aplicării a trei linii strategice din
partea întreprinderilor, cu implicaţii diferite.
O primî strategie ce poate fi aplicată de întreprinderi este de
a-şi constitui un fond de rulment care să acopere nevoile medii de
active circulante.
În conformitate cu aceasta strategie, în perioada de vârf de
activitate se apelează la credite pe termen scurt , iar în perioada de
gol de activitate apare excedent de lichiditaţi în fond de rulment care
să poată fi utilizat pentru diverse plasamente pe termen scurt. Se
poate aprecia că o politică prudentă a fondului de rulment.
O altă linie strategica ce poate fi adoptată de întreprinderi este
de a-şi constitui un fond de rulment deasupra oricărei oscilaţii
trimestriale a necesarului de active circulante.
Este o politică conservatoare a fondului de rulment, ce se
caracterizează prin renunţarea totală la credit pe termen scurt si
realizeaza permanent de excedent de lichidităţi pe seama fondului de
rulment, care ar putea fi utilizate pentru acoperirea oricărei creşteri
neaşteptate a activelor circulante. Pentru rentabilitatea generală a
întreprinderii devine imperios necesar să se găsească plasamente pe
termen scurt pentru fructificarea lichidităţilor.
Cea de a treia strategie ce poate fi adoptată de întreprinderi
constă în formarea unui fond de rulment constant inferior oscilaţiilor
activelor circulante în cursul anului.
În această situaţie întreprinderea este nevoită să apeleze
permanent la credite de trezorerie, ceea ce ridică nivelul costurilor.
Se poate aprecia că o politică riscantă a fondului de rulment intrucât
întreprinderea depinde de deciziile băncii cu privire la nivelul
creditelor si nivelul dobânzii. Totuşi, dacă nivelul rentabilităţii
întreprinderii este mai mare decât nivelul dobânzii această politică a
fondului de rulment este acceptabilă întrucât apare efectul pozitiv de
îndatorare.

3.2.4.4. Interpretarea fondului de rulment net

I. În funcţie de mărimea celor două mase bilanţiere din partea

de sus a bilanţului financiar, pot fi puse în evidenţă următoarele trei
situaţii.
218
 1. Capitaluri permanente > Active imobilizate FRN > 0

Fondul de rulment este pozitiv, capitalurile permanente

asigură finanţarea integrală a activelor imobilizate, excedentul fiind
utilizat pentru
acoperirea financiară a unei părţi din activele circulante.

2. Capitaluri permanente < Active imobilizate FRN < 0

Fondul de rulment negativ denotă o stare de dezechilibru

financiar, care trebuie analizată în funcţie de specificul activităţii
desfăşurată de întreprindere. Această situaţie reflectă nerespectarea
principiului de finanţare, potrivit căruia nevoile permanente sunt
finanţate din resurse permanente, deoarece o parte din resursele
temporare este utilizată pentru finanţarea unor nevoi permanente.
Din punct de vedere al solvabilităţii, întreprinderea se află în
imposibilitatea de a rambursa datoriile pe termen scurt.

3. Capitaluri permanente = Active imobilizate FRN = 0

În activitatea practică este puţin probabil să se întâlnească o

asemenea situaţie, însă ea denotă un echilibru perfect între cele două
mase bilanţiere.
II. Între activele circulante, ca lichidităţi potenţiale (încasarea
creanţelor, păstrarea unor disponibilităţi) şi exigibilitatea datoriilor pe
termen scurt pot exista următoarele situaţii:

1. Active circulante > Datorii pe termen scurt FRN > 0

Reprezentarea reflectă existenţa unui excedent de lichidităţi

potenţiale pe termen scurt faţă de exigibilităţile potenţiale aferente
aceleaşi perioade.
Situaţia se apreciază favorabil, deoarece activele circulante
transformabile în lichidităţi pe termen scurt permit nu numai
rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt ci şi degajarea unor
lichidităţi excedentare.

219
 2. Active circulante < Datorii pe termen scurt FRN < 0

Este o situaţie anormală, gravă. Firma are dificultăţi

financiare serioase, un semn al riscului de faliment, nu se mai poate
face nici o plată.
Există posibilitatea de redresare dacă se pot renegocia,
convenabil scadenţele împrumuturilor şi dacă se accelerează viteza
de rotaţie a activelor circulante, pentru a se crea lichidităţi.

3. Active circulante = Datorii pe termen scurt FRN = 0

Solvabilitatea pe termen scurt pare a fi în siguranţă, dar acest

echilibru este fragil, el poate fi compromis de orice dereglare în
realizarea creanţelor. Fondul de rulment permanent nul, constituie
un semn de alarmă şi atrage atenţia asupra fragilităţii echilibrului
financiar al întreprinderii.
În aceste condiţii creditorii devin circumspecţi asupra
capacităţii întreprinderii de a-şi onora obligaţiile de plată devenite
scadente.

3.2.4.5. Necesarul de fond de rulment

Ţinând seama de echilibrul care trebuie să existe între nevoile

temporare şi resursele temporare, bilanţul patrimonial scoate în
evidenţă un indicator de echlibru financiar denumit necesarul de fond
de rulment.
Necesităţile de finantare a producţiei, a cilului de exploatare
sunt acoperite în cea mai mare parte din surse temporare
corespunzătoare (datorii exploatare: furnizori, creditori etc.).
Necesarul de fond de rulment (NFR) se determină ca
diferenţă între alocările ciclice (active circulante cu excepţia
lichidităţilor: stocuri şi creanţe) şi sursele ciclice (datoriile pe termen
scurt: datorii de exploatare şi credite de trezorerie).

NFR = ALOCĂRI CICLICE - SURSE CICLICE

220
 Necesarul de fond de rulment se mai poate determina
separând elementele legate de exploatare de cele din afara
exploatării.

NFR = NFRE + NFRAE

Elementele strict legate de exploatare înglobează stocurile,

creanţele, avansurile de la clienţi, datoriile faţă de furnizori, alte
decontări şi permit să se stabilească necesarul de fond de rulment
pentru exploatare (NFRE):

NRFE = Stocuri + Creanţe - Avansuri - Furnizori - Alte decontări

Necesarul de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE)

se poate determina potrivit relaţiei:

NFRAE = UAE – RAE

unde:
UAE = utilizări în afara exploatării;
RAE = resurse în afara exploatării.
Elementele din afara exploatării cuprind resursele care
exprimă obligaţii faţă de stat, faţă de acţionari pentru plata
dividendelor, faţă de salariaţi pentru salarii şi participare la profit şi
faţă de alţi creditori.
În cazul în care acest indicator este pozitiv, există un surplus
de nevoi temporare ciclice în raport cu sursele temporare ciclice
posibile de mobilizat. Situaţia poate fi considerată normală, cu
condiţia ca ea să fie rezultatul unei politici de investiţii privind
creşterea stocurilor şi creanţelor. Necesarul de fond de rulment poate
ilustra o discrepanţă între lichiditatea stocurilor şi a creanţelor şi
exigibilitatea datoriilor de exploatare.
Dacă indicatorul de echilibru financiar înregistrează semnul
minus, atunci există un surplus de surse temporare ciclice în raport cu
nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante.
O atare situaţie poate fi interpretată ca fiind pozitivă, dacă
este rezultatul accelerării vitezei de rotaţie a activelor circulante şi al
221
angajării de datorii cu scadenţe pe termene mai lungi, adică s-au
urgentat încasările şi s-au relaxat plăţile.
Nevoia de rulment negativă evidenţiază o situaţei
nefavorabilă, dacă ea este consecinţa unei întreruperi temporare în
aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor sau în activitatea de producţie.
Necesarul de fond de rulment determinat potrivit
metodologiei de mai sus are un caracter static. Din acest motiv se
recomandă completarea analizei patrimoniale cu un studiu dinamic
care reflectă nevoile normative ale ciclului de exploatere
determinate în funcţie de cifra de afaceri, durata stocurilor fizice şi
financiare, intensitatea fluxurilor operaţiilor şi structura costurilor de
producţie. Corelarea volumului de activitate cu mărimea nevoi de
fond de rulment conferă acesteia, din urmă, un caracter dinamic.

Finanţarea activelor circulante

3.2.5.1. Dimensionarea nevoii de fond rulment
Dimensionarea prin metoda analitică sau sintetică a stocurilor
de valori de exploatare necesare desfăşurării continue a activităţii
curente, de exploatare a întreprinderii, în condiţii de utilizare
judicioasă a capitalurilor băneşti constituite din surse interne sau din
afară, este o etapă hotărâtoare în aprecierea necesarului de capitaluri
pentru ciclul de exploatare (NFRE).
Însă, NFRE are în vedere în cadrul activelor de exploatare nu
numai plasamentele de capitaluri în stocuri ci şi în alte elemente de
active circulante. Astfel, o parte a capitalurilor este imobilizată în
creanţe faţă de terţi evidenţiate fie în contul "Clienţi", pe bază de
facturi de expediere a produselor sau de executare a lucrărilor,
prestare a serviciilor, fie în efecte comerciale de primit, respectiv
efecte comerciale acceptate de întreprindere, titluri care reflectă
politica de credit comercial acordat de întreprindere. Dacă, creanţele
faţă de debitorii întreprinderii sunt, în general, imobilizări ineficiente
de capital, fiind expresia pagubelor şi daunelor aduse întreprinderii, o
parte a lor pot avea un oarecare caracter de permanenţă. Astfel de
debite provin din echipamentul de lucru, cota parte de suportabilitate
cuvenită salariaţilor fiind virată, de regulă, în rate, pe un anumit
interval de timp. De asemenea, întreprinderea înregistrează imobili-
zări de capitaluri în cursul perioadei (lunii) şi din decontări
neîncheiate cu bugetul statului. Este vorba, în principal, de taxa pe

222
valoarea adăugată deductibilă înregistrată în facturile de aprovi-
zionare a materiilor prime şi materialelor consumabile de la furnizori.
Totodată, NFRE ia în calcul şi pasivele de exploatare,
reflectate în datorii minime şi permanente (stabile) ale întreprinderii
faţă de terţi (alţi agenţi economici, salariaţii proprii, bugetul statului
şi bugetul asigurărilor sociale) amânate la plată faţă de momentul
datorării, datorită sistemului de decontare a plăţilor practicat în
economie sau a termenelor fixe de plată legiferate prin acte
normative adoptate de puterea legislativă sau executivă a ţării. În
mod concret, pasivele stabile provin din modul de plată a salariilor,
asigurărilor şi protecţiei sociale aferente, a impozitului pe profit şi
taxei pe valoarea adăugată colectată în facturile de expediere a
produselor sau a facturilor de lucrări şi servicii prestate clienţilor, a
decontărilor prin plăţi planificate pentru consumurile de energie
electrică, energie termică, apă, gaze naturale când aceste consumuri
sunt însemnate, toate aceste datorii fiind cu termene fixe de plată
stabilite prin convenţii, contracte sau acte normative.
De asemenea, pasivele stabile provin şi din obligaţii cu termene
aleatoare de plată, şi anume: datorii faţă de furnizori pentru apro-
vizionări, din modul de preliminare a fondurilor pentru plata concediilor
de odihnă la întreprinderile cu producţie sezonieră, în special, din modul
de preliminare în costuri a fondurilor pentru efectuarea reparaţiilor
capitale sau din modul de primire şi cheltuire a garanţiilor pentru
efectuarea reparaţiilor la bunurile de folosinţă îndelungată în perioada de
garanţie în contul furnizorului. Dacă întreprinderea utilizează titlurile de
credit pentru plata obligaţiilor faţă de furnizori, pasivele stabile din
aprovizionări reflectă creditul comercial primit de întreprindere.
În funcţie de caracterul termenelor de plată a obligaţiilor, fixe
sau întâmplătore, determinarea pasivelor stabile se face prin două
metode:
- pasive stabile determinate prin metoda soldurilor zilnice;
- pasive stabile determinate direct pe elemente de datorii.
Deci, nevoia de fond de rulment de exploatare, NFRE se
determină, astfel:
NFRE=Ae-Pe
în care:
Ae = active de exploatare, respectiv plasamentele de
capitaluri în stocuri de materii prime, producţie neterminată, produse
finite precum şi în creanţe faţă de terţi (creditul comercial acordat
clienţilor, TVA deductibilă);
Pe = pasive de exploatare (pasive stabile).
Determinarea NFRE se poate face fie direct în formă valorică
sau în zile din cifra de afaceri.
223
 Determinarea NFRE în formă valorică, de pildă, se poate
realiza într-un model simplificat în care plasamentele se efectuează în
stocuri şi creanţe iar obligaţiile se concretizează în datorii faţă de
furnizori, salariaţi, bugetul asigurărilor sociale şi bugetul statului
pentru TVA, conform modelului din tabelul 3.1.
Tabelul 3.1.Calculul valoric al NFRE
Active Pasive
Elementul de calcul de exploatare de exploatare
1.Stocuri:
C
-materii prime: m1
D ;
360 S m
0 X
2.Creanţe: X
C 360
l
PV 1,19 0
1 z'
z' ; z' o PV 1,19
360 0

sau * X
* durata în zile a creditului
comercial acordat convenită pentru
anul curent
C
3. TVA deductibilă: m1 0,19 25 (ter-
12 30
men de regularizare lunar la data de
25 luna următoare)
X
PV
4. TVA colectată: 0 ,19 (ter- 1 25

12 30
men de regularizare lunar la data de
25 luna următoare)
F 360 X
0
C 1,19 z"
5. Furnizori: m1
z ; z" 0 C
m0
1,19
360
*
* durata în zile a creditului
comercial primit convenitã pentru X
anul curent
FS
1
6. Salarii: 0 ,5 (dacă salariile se
12
plătesc chenzinal) X
224
7. Asigurări si protectie socială:
FS c
1
X
12
TOTAL X X
NFRE=Ae-Pe

Notă:
C , C = consumul de materii prime în anul curent şi respectiv în
m1 m0
anul de bază;
D = durata medie de stocare a materiilor prime în anul de bază;
S m
0
S m = stocul mediu de materii prime în anul de bază;
0
PE , PE = producţia exerciţiului în cost complet în anul curent
1C 0C
şi respectiv în anul de bază;
D = durata medie de stocare a produselor finite în anul de bază;
S p
0
S p = stocul mediu de produse finite în anul de bază;
0
PV , PV 1,19 = producţia vândută în preţ de vânzare fără şi
1 1
respectiv PV , PV 1,19 cu TVA în anul curent şi anul de bază;
0 0
z ' = durata de rotaţie a clienţilor; nr. mediu de zile de acordare credit
comercial clienţilor;
C l = soldul mediu al clienţilor în anul de bază;
0
z " = durata de rotaţie a furnizorilor; nr. mediu de zile de primire a
creditului comercial de la furnizori;
F = soldul mediu al furnizorilor în anul de bază;
0
FS
1 = fondul de salarii lunar;
12
c = cota de asigurări şi protecţie socială în funcţie de grupa de
ramuri în care se încadrează întreprinderea.
Determinarea NFRE în zile din cifra de afaceri se poate realiza
într-un model simplificat, considerând plasamentele şi obligaţiile
aceleaşi ca în modelul valoric, conform tabelului 3.2.

225
 Tabelul 3.2. Calculul NFRE în zile din cifra de afaceri
Elementul de calcul Nr. zile Semn
din CA algebric
1. Stocuri:
- materii prime: D S m Cm1 ; CA PV
0 CA
1
X +
CA
- produse: D
S p
1C
X +
0 CA
1

'
2. Creante: z 1,19 X +
0

3. TVA deductibilă: 25 zile C

m1
0 ,19
X +
CA
1

CA 0 ,19
4. TVA colectată: 25 zile 1
X -
CA
1
C 1,19
"
5. Furnizori: z
m1
0 CA
1
FS
X -
6. Salarii: 15 zile 1
CA
1
7. Asigurări si protecţie socială: X -
FS c
30 zile 1
CA
1
X -
NFRE calculată în zile din cifra de n zile din CA
afaceri
NFRE calculată valoric din cifra de m lei
afaceri = n CA 1

Notă:
CA 1C , CA 1 = cifra de afaceri previzionată pentru anul de plan
exprimată în costuri şi în preţ de vânzare fără TVA.
Celelalte notaţii sunt explicitate în nota la tabelul 3.1.
Odată ce s-a stabilit o corelaţie între NFRE şi CA, pentru
exerciţiile viitoare dacă nu intervin modificări structurale esenţiale în
conţinutul cifrei de afaceri, nevoia de fond de rulment din exploatare
va reprezenta cota procentuală din cifra de afaceri sau se determină
în funcţie de cifra de afaceri zilnică previzionată şi nevoia de fond de
rulment în zile din cifra de afaceri.

226
 În afara nevoii de fond de exploatare, nevoia de fond de
rulment globală (NFRG) mai cuprinde şi nevoia de fond de rulment
aferentă activităţii financiare şi activităţilor excepţionale sau nevoia
de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE).
Deci:
NFRG = NFRE + NFRAE
După stabilirea nevoii de fond de rulment globală se urmă-
reşte acoperire financiară a acesteia cu capitaluri băneşti din circuitul
intern al întreprinderii sau provenite din afara întreprinderii.
3.2.5.2. Sursele de finanţare a necesarului de active circulante
Nevoia de fond de rulment se finanţează pe seama mai multor
surse, care se pot grupa, în raport cu patrimoniul întreprinderii, astfel:
- surse endogene, existente în mecanismul financiar al
întreprinderii;
- surse exogene, din afară, în completarea celor interne.
Din sursele interne de finanţare fac parte:
- fondul de rulment;
- sumele afectate din profitul net finanţării activelor circu-
lante;
- alte surse şi anume sumele aferente unor fonduri proprii şi
dividende constituite din profitul net până la consumarea pe
destinaţia corespunzătoare.
Din sursele externe de finanţare fac parte:
- creditele bancare pe termen scurt;
- creditele pe bonuri de trezorerie sau bonuri de casă;
- subvenţiile de la buget pentru regii autonome;
- credite sau sume primite de la grupul de întreprinderi din
care face parte întreprinderea;
- alte surse (avansuri de la clienţi pentru realizarea de
produse, sumele de care beneficiază întreprinderea ca înlesniri sau
scutiri de impozite, prime pentru export).
A. Fondul de rulment - sursă de finanţare a nevoii
permanente de active circulante
Nevoia de fond de rulment se determină ca o diferenţă între
activele de exploatare ce reprezintă imobilizarea capitalurilor băneşti
în diferitele categorii de stocuri, creanţe şi decontări neîncheiate cu
bugetul statului şi pasivele de exploatare ce reprezintă datorii ale
întreprinderii amânate, în mod obiectiv, la plată. Fiecărui element de
activ îi este asociat un grad de lichiditate şi fiecărui element de pasiv
îi este asociat un grad de exigibilitate. Asigurarea echilibrului
227
financiar presupune realizarea concordanţei între lichiditatea activu-
lui şi exigibilitatea pasivului. În realitate, verificarea globală a acestei
concordanţe este greu de controlat, datorită faptului că modificările
de echilibru sunt continue, datoriile şi creanţele întreprinderii
transformându-se permanent. De aceea, în practică, se procedează la
compararea elementelor bilanţiere al căror grad de lichiditate sau de
exigibilitate este mai scăzut. Se consideră că activele imobilizate a
căror durată de existenţă în întreprindere este mai mare (de un an) şi
care au un grad de lichiditate scăzut trebuie să fie finanţate din
resurse stabile, pe termen lung, care au, deci, un grad de exigibilitate
redus.
B. Creditul bancar - mijloc operativ de finanţare a nevoii
complementare de fond de rulment
Prin compararea nevoii de fond de rulment cu fondul de
rulment al întreprinderii rezultă trezoreria care poate fi pozitivă sau
negativă.
Trezoreria pozitivă se concretizează în excedent de resurse,
fondul de rulment este superior nevoii de fond de rulment. În acest
caz, disponibilităţile băneşti rezultate vor fi plasate pe piaţa finan-
ciară, urmărindu-se un randament cât mai ridicat al plasamentului.
Trezoreria negativă se concretizează în deficit de resurse,
nevoia de fond de rulment este superioară fondului de rulment net. În
acest caz, întreprinderea caută surse de acoperire, enunţate chiar la
începutul paragrafului, o posibilitate operativă de finanţare a defici-
tului fiind creditul bancar pe termen scurt.
Rambursarea acestor credite nu este bazată pe rentabilitatea
viitoare a întreprinderii, cum este cazul creditelor pe termen mediu şi
lung din care se finanţează activele imobilizate, ci pe dispariţia
cauzei care a determinat nevoia de finanţare. De pildă, dacă creditul
este acordat pentru constituirea unui stoc temporar de materii prime
aduse din import în cantităţi care asigură necesarul de consum pe o
perioadă mai îndelungată, datorită optimizării cheltuielii de transport,
rambursarea este posibilă după încorporarea acestora în produse
finite şi valorificarea acestora la clienţi.
Creditele bancare pe termen scurt diferă prin obiect,
modalităţi de acordare, garantare, rambursare, durată şi cost, existând
mai multe tipuri de credite.
Astfel, în Franţa, agenţii economici pot beneficia de urmă-
toarele tipuri de credite pe termen scurt42:
- credite pentru finanţarea exporturilor;

42
Depallens, G., Jobard, J.P. Op. cit., pag.650
228
 - credite generate de nevoia participării întreprinderii la
comenzile publice;
- credite aşezate pe creanţe comerciale pe termen scurt: credit
de scont, credit de mobilizare a creanţelor comerciale, finanţarea prin
borderou;
- credite motivate de nevoia de finanţare a activului circulant:
facilităţi de casă, descoperire de cont (fără garanţie), credite releu,
credit de trezorerie sau credit global de exploatare, avansuri în
devize, credite de stocaj prin warrant;
- credite documentare;
- credite oferite de Societăţile de Affacturage (Factoring),
societăţi care realizează transferul de creanţe comerciale de la
titularul lor la un organism care asigură reacoperirea lor.
În România, agenţii economici pot beneficia de următoarele
tipuri de credite pe termen scurt:43
creanţe comerciale (creditul de scont şi operaţiunile asimi-
late; factoringul; alte creanţe comerciale);
credite de trezorerie (creditul global de exploatare; credi-
tele pentru finanţarea stocurilor; creditele garantate cu valori finan-
ciare; creditele acordate importatorilor; alte credite de trezorerie);
credite pentru export (credite garantate cu creanţe asupra
străinătăţii; credite furnizori; credite comerciale acordate nereziden-
ţilor; alte credite de trezorerie).
Ponderea în finanţarea nevoii suplimentare de către bănci o
reprezintă creditele de trezorerie.
Creditele de trezorerie se acordă de către bănci pentru
finanţarea nevoii globale de fond de rulment, fără a avea un obiect
nominalizat, în contul curent.
Creditele de trezorerie se acordă pe baza planului de trezo-
rerie care se întocmeşte şi se depune trimestrial la banca finanţatoare
asigurând reactualizarea creditelor acordate în trimestrul anterior, în
funcţie de nevoile trimestrului pentru care se elaborează.
Creditele de trezorerie se determină ca o diferenţă între
activul corectat din situaţia patrimoniului trimestrului anterior, plus
cheltuielile pentru realizarea producţiei contractate în trimestrul
pentru care se întocmeşte planul, preluate din bugetul de venituri şi
cheltuieli, pe de o parte, şi totalul pasivului din aceeaşi situaţie plus
încasările programate a se realiza în cursul trimestrului, preluate din
bugetul de venituri şi cheltuieli, pe de altă parte. Activul se
corectează cu activele circulante necreditabile stabilite de inspector

43
Berceanu, D., Politicile financiare ale firmei, Editura Universitaria, Craiova, 2001, pag.
284-288
229
cu ocazia verificării garanţiei creditelor (stocuri de materii prime fără
mişcare, degradate, dezasortate, desperechiate, stocuri de producţie
neterminată din comenzi sistate, stocuri de produse finite fără
desfacere). De asemenea, din activ se deduc stocurile şi cheltuielile
creditate special, şi, în contrapartidă, din pasiv se deduc creditele
acordate special.
Evident, deficitul de trezorerie care necesită credite de
trezorerie apare atunci când activele şi cheltuielile sunt mai mari
decât pasivele şi încasările programate. În situaţia inversă se deter-
mină un excedent de trezorerie final care conduce la rambursarea
creditelor acordate anterior.
Acordarea creditelor bancare şi nivelul dobânzii negociat cu
banca se realizează în funcţie de bonitatea financiară a agentului
economic. Astfel, bonitatea este verificată de organele bancare din
surse directe de informare (bilanţ contabil sau situaţii trimestriale ale
indicatorilor financiari şi patrimoniului, balanţă de verificare, cont de
profit şi pierdere) sau, în mod indirect, prin informări la partenerii de
afaceri ai întreprinderii în privinţa regularităţii onorării obligaţiilor.
De asemenea, întreprinderea trebuie să ataşeze la planul de
trezorerie trimestrial şi modul de calcul al coeficienţilor care carac-
terizează bonitatea financiară, şi anume:
- coeficientul lichidităţii patrimoniale, de fapt coeficientul
capacităţii de plată;
- coeficientul solvabilităţii patrimoniale;
- coeficientul rentabilităţii.
Modul de determinare a acestor coeficienţi va fi prezentat în
capitolele referitoare la echilibrul financiar şi rentabilitatea
întreprinderii.
3.2.6. Eficienţa utilizării activelor circulante
3.2.6.1. Conţinutul şi indicatorii de exprimare
a eficienţei utilizării activelor circulante
Capitalurile băneşti ale întreprinderii, imobilizate în diversele
elemente de active circulante, trebuie să asigure un randament
superior celui fără risc pe piaţa financiară pentru că altfel investitorii
sunt tentaţi să nu-şi plaseze disponibilităţi băneşti în activităţi
productive şi comerciale. Capitalurile ce reprezintă conţinutul
activelor circulante se află într-o continuă mişcare, transformare, din
forma de bani în stocuri de valori materiale pentru producţie, în
producţie în curs de fabricaţie, în produse finite şi prin valorificarea
acestora din nou în forma de disponibilităţi băneşti care se avansează
230
într-un nou circuit. În cadrul procesului de rotaţie, activele circulante
sunt folosite eficient atâta timp cât transformarea este continuă,
neîntreruptă. Dacă ele staţionează mai mult într-o formă sau alta,
rotaţia este stânjenită şi pentru realizarea volumului de activitate
propus este necesară atragerea în circuit de capitaluri suplimentare.
Deci, creşterea eficienţei utilizării activelor circulante
corespunde accelerării vitezei cu care capitalurile parcurg stadiile
circuitului, respectiv rapidităţii cu care se realizează rotaţia. Cu cât
mai accelerată este viteza de rotaţie, cu atât mai mult într-o perioadă
dată se poate obţine un volum sporit de activitate, adică cu aceeaşi
sumă de active circulante se pot desfăşura mai multe procese
economice şi se poate obţine un volum sporit de produse sau de
comercializare.
Eficienţa utilizării activelor circulante se poate aprecia cu
trei categorii de indicatori:
- indicatorii vitezei de rotaţie;
- indicatorii rentabilităţii utilizării activelor circulante;
- indicatorii intensităţii utilizării activelor circulante.
1) Indicatorii vitezei de rotaţie utilizaţi în previziune şi
analiză sunt:
- coeficientul vitezei de rotaţie ( Kvr );
- durata în zile a unei rotaţii ( Vz );
a) Coeficientul vitezei de rotaţie se stabileşte ca un raport
între volumul de activitate şi suma medie a activelor circulante
prevăzute a se utiliza, adică:
CA PE
Kvr nr. rotaţii,
AC
în care :
CA (PE) = cifra de afaceri sau producţia exerciţiului, după caz;
AC = suma medie a activelor circulante.
Coeficientul exprimă câte circuite trebuie să efectueze sau a
efectuat un volum dat de active circulante pentru a se obţine sau a
realiza un anumit volum de producţie sau cifră de afaceri într-o
perioadă dată. Cu cât este mai mare numărul de circuite efectuat, cu
atât este necesar un volum de active circulante mai mic pentru
realizarea volumului de producţie scontat.
b) Durata în zile a unei rotaţii sau viteza de rotaţie în zile
este inversul coeficientului de rotaţie pe un interval de timp şi se
determină astfel:
T AC T
Vz
Kvr CA PE

231
în care:
T = numărul de zile al perioadei pentru care se efectuează
calculul (trimestru sau an).
Orice creştere a coeficientului de rotaţie atrage după sine
reducerea corespunzătoare a duratei de rotaţie şi orice scădere a
coeficientului de rotaţie echivalează cu creşterea duratei în zile a unei
rotaţii. De aceea, când este vorba de viteza de rotaţie, fenomenul
pozitiv se exprimă prin noţiunea de accelerare şi nu de creştere, iar
fenomenul negativ prin noţiunea de încetinire. Accelerarea vitezei de
rotaţie presupune creşterea coeficientului de rotaţie şi reducerea
duratei în zile a unei rotaţii, iar prin încetinirea vitezei de rotaţie se
înţelege scăderea coeficientului de rotaţie şi creşterea corespun-
zătoare a duratei în zile a unui circuit.
Indicatorii vitezei de rotaţie se fundamentează în bugetul de
venituri şi cheltuieli şi se determină în realizări pe baza bilanţului
contabil, constituind instrumente semnificative ale analizei
financiare.
2) Indicatorii rentabilităţii utilizării activelor circulante
exprimă capacitatea activelor circulante de a crea profit. Ei se
determină cu ajutorul următoarelor relaţii:
Pb( n)
R ( AC ) 100
AC

Pb ( n )
R ( kvr )
Kvr
R( AC) = rentabilitatea activelor circulante prevăzute a se utiliza sau
utilizate;
Pb(n) = profitul brut sau net;
R(kvr ) = rentabilitatea pe un circuit a activelor circulante.
Primul indicator exprimă procentual rentabilitatea volumului
mediu al activelor circulante, iar cel de-al doilea, suma rezultatelor
finale pe un circuit.
3) Indicatorii intensităţii utilizării activelor circulante
exprimă relaţia între volumul de activitate realizat şi volumul de
active circulante folosit şi se calculează cu ajutorul următoarelor
relaţii :
AC
AC /1000leiPE 1000
PE

AC
AC /1000leiCA 1000
CA
în care:
232
AC /1000leiPE = active circulante la 1.000 lei producţie exerciţiu;
AC /1000leiCA = active circulante la 1.000 lei cifră de afaceri.
Comparaţiile care se fac între indicatorii de intensitate din
perioade diferite, reliefează, în mod direct, aspectele legate de
folosirea raţională sau neraţională a activelor circulante reflectată în
eliberări de capitaluri din circuit sau în imobilizări de capitaluri în
circuit.
3.2.6.2. Efectele variaţiei vitezei de rotaţie.
Căile de accelerare a vitezei de rotaţie a activelor circulante
Viteza de rotaţie, ca expresie a nivelului eficienţei cu care
sunt utilizate activele circulante, se poate accelera sau încetini sub
influenţa a doi factori determinanţi:
- modificarea valorii producţiei exerciţiului de la un an la
altul;
- modificarea sumei medii a activelor circulante utilizate.
Variaţia vitezei de rotaţie de la un exerciţiu la altul, precum şi
influenţa factorilor de variaţie, se determină astfel:
Vz Vz 1 Vzo
Dacă Vz < 0 o accelerare a vitezei de rotaţie faţă de anul de
bază;
Dacă Vz > 0 o încetinire a vitezei de rotaţie faţă de anul de
bază.
Influenţele factorilor:
1) influenţa producţiei exerciţiului:
( PE ) ACO T ACO T
Vz
PE 1 PEo
2) influenţa sumei medii a activelor circulante:
( AC ) AC 1 T ACO T
Vz
PE 1 PE 1
în care:
Vz = modificarea (variaţia) vitezei de rotaţie în anul curent faţă de
anul de bază;
Vz 1 = viteza de rotaţie în zile prevăzută sau realizată în anul curent;
Vzo = viteza de rotaţie realizată în anul de bază;
( PE )
Vz = influenţa modificării volumului de activitate asupra
variaţiei vitezei de rotaţie;
Vz ( AC) = influenţa modificării sumei activelor circulante asupra
variaţiei vitezei de rotaţie.
Se observă că:
233
 PE , AC
Vz Vz
Până în acest moment, s-a studiat influenţa pe care variaţia
volumului de activitate şi variaţia sumei medii a activelor circulante
o are asupra variaţiei vitezei de rotaţie.
În practica financiară, este valabilă şi reciproca, în sensul că
modificarea vitezei de rotaţie exercită, la rândul ei, o anumită
influenţă asupra sumei medii a activelor circulante. De acest din
urmă aspect ne vom ocupa în continuare.
Astfel, în cazul accelerării vitezei de rotaţie, consecinţa este o
eliberare de active circulante (E), în timp ce în cazul încetinirii
vitezei de rotaţie, consecinţa este o imobilizare suplimentară a
capitalului (I).
În funcţie de elementele luate în calcul, eliberările sau
imobilizările pot să fie de trei feluri şi anume:
a) Eliberarea sau imobilizarea absolută, determinată ca o
diferenţă între activele circulante prevăzute sau utilizate în anul
curent şi activele circulante utilizate în anul de bază:
E ( I ) a AC1 ACo ,
Dacă AC1 ACo < 0 o eliberare absolută, Ea;
Dacă AC1 ACo > 0 o imobilizare absolută, Ia.
Eliberarea absolută de active circulante se concretizează în
creşterea disponibilităţilor băneşti în cont sau în rambursarea unei
părţi din creditele bancare angajate în perioada anterioară.
Imobilizarea absolută de active circulante se concretizează în
sporirea volumului creditelor nerambursate la scadenţă.
b) Eliberarea sau imobilizarea relativă, determinată ca o
diferenţă între activele circulante utilizate în anul de bază şi activele
circulante care s-ar utiliza în anul curent dacă s-ar menţine neschim-
bată viteza de rotaţie în zile din anul de bază:
PE 1
E I ACo Vzo
r T
Eliberarea relativă exprimă volumul suplimentar de produc-
ţie, asigurat cu aceeaşi sumă de active circulante, iar imobilizarea
relativă - volumul nerealizat al producţiei deşi s-a utilizat suma
programată a activelor circulante.
c) Eliberarea sau imobilizarea totală se determină ca o
sumă a eliberărilor sau imobilizărilor absolute şi relative, astfel:
PE 1
E I AC 1 ACO ACO Vzo
t T

234
 PE 1 PE 1 PE 1
Vz 1 ACO ACO Vzo (Vz 1 Vzo )
T T T
sau:
PE 1
E ( I ) t = AC 1 Vzo
T
PE 1
Dacă AC 1 Vzo < 0 o eliberare totală, Et;
T
PE 1
Dacă AC 1 Vzo >0 o imobilizare totală, It.
T
Eliberarea sau imobilizarea totală compară volumul de active
circulante utilizate efectiv cu cel pe care ar fi trebuit să-l utilizeze
dacă menţinea neschimbată viteza de rotaţie din anul de bază.
Viteza de rotaţie a activelor circulante poate fi accelerată fie
prin sporirea volumului fizic al producţiei în condiţiile reducerii
costurilor de realizare, fie prin reducerea sumei medii a activelor
circulante atrase în circuit.
Sporirea volumului fizic în condiţiile unei cereri în creştere se
poate obţine prin sporirea eficienţei utilizării activelor imobilizate, şi,
în special, a mijloacelor fixe, îmbunătăţirea condiţiilor de organizare
a procesului de muncă şi creşterea productivităţii muncii. Reducerea
costurilor producţiei se poate realiza prin economisirea resurselor
materiale şi energetice, prin reproiectarea produselor şi introducerea
unor tehnologii noi de fabricaţie care să realizeze randamente
superioare.
La rândul ei, reducerea sumei medii activelor circulante
utilizate în circuit se poate realiza în toate fazele rotaţiei.
Astfel, în faza de aprovizionare şi stocare a valorilor
materiale pentru producţie, reducerea stocurilor se realizează prin
optimizarea nivelului lor, respectiv prin minimizarea costurilor de
emitere a comenzilor şi a costurilor de stocare.
În faza producţiei, reducerea sumei activelor circulante în
circuit se realizează prin raţionalizarea desfăşurării în timp a
operaţiunilor, respectiv prin reducerea duratei ciclului de fabricaţie,
prin lotizarea comenzilor şi eliminarea rebuturilor.
În faza comercializării, micşorarea sumei activelor circulante
se realizează prin accelerarea operaţiunilor de sortare, ambalare,
formare a loturilor comerciale, expediere şi urmărire a încasărilor de
la beneficiari.

3.3. Gestiunea trezoreriei

235
 3.3.1. Natura şi conţinutul trezoreriei întreprinderii
În mod obişnuit, trezoreria reprezintă un ansamblu de operaţii
financiare efectuate de către stat în vederea procurării şi cheltuirii
mijloacelor băneşti care-i sunt necesare pentru îndeplinirea funcţiilor
sale. Prin urmare, prin trezorerie se efectuează încasările şi plăţile
bugetare, se ţine contabilitatea acestor operaţiuni, se gestionează
disponibilităţile bugetului, se completează disponibilităţile pentru
efectuarea cheltuielilor, lansându-se împrumuturi publice prin emiterea
şi vânzarea bonurilor de tezaur sau a unor împrumuturi interne ori
externe pentru acoperirea deficitului bugetar.
Termenul de trezorerie provine din limba franceză de la
cuvântul "trésorerie", care înseamnă tezaur, visterie, semnificând şi
locul unde se păstrează şi respectiv se administrează tezaurul, metalele
preţioase şi alte valori ale statului.
La nivel microeconomic, trezoreria presupune un ansamblu
de operaţiuni financiare prin care se asigură capitalurile necesare
desfăşurării activităţii de investiţii, de exploatare, financiare şi
sociale a întreprinderii, gestionarea eficientă a acestor capitaluri şi
întreprinderea de acţiuni pentru selectarea şi negocierea creditelor de
acoperire a deficitului de trezorerie, sau de plasament corespunzător
excedentului de trezorerie. Mai exact, trezoreria rezultă din ansam-
blul fluxurilor antrenate prin operaţiunile ciclurilor de exploatare şi
în afara exploatării (operaţiuni de investiţii, operaţiuni financiare pe
piaţa capitalurilor şi operaţiuni excepţionale) conform figurii
3.2.44:

44
Jobard,J.P., Navatte,P., Raimbourg, Ph., Finance, Edition Dalloz, Paris, 1994, pag. 234
236
 Plata salarii, asigurări
şi protecţie socială

Ciclul operaţiunilor de
(+) (-) (-)

exploatare
Íncasări Plată lucrări şi servicii
din vânzări efectuate de terţi
(-)
Plata furnizori

TREZORERIE

(+) (-)
Încasări de Plata de cheltuieli
venituri
financiare financiare
Ciclul operaţiunilor în afara

(-)
Încasări din (+) Plata achiziţiei de
vânzarea de active imobilizate
imobilizări
exploatării

şi active
(-)
(+) Rambursarea de
Contracte credite
de noi
împrumuturi
(-)
(+) Plata de
Creşterea dividende
capitalului
social (-)

Plata impozitelor

Fig.3.2. Trezoreria, rezultanta tuturor fluxurilor

Ciclul operaţiunilor de investiţii se desfăşoară pe baza unor
decizii strategice: decizia de investiţii, care urmăreşte menţinerea şi,
mai apoi, modernizarea, dezvoltarea şi diversificarea capacităţilor de
producţie şi decizia de finanţare, care asigură, cu nominalizare precisă,
sursele interne şi externe de acoperire financiară, în ordinea unor
priorităţi economice (folosirea sumelor din circuitul întreprinderii,
respectiv disponibilităţile din perioadele anterioare, amortizarea, sumele
din operaţiuni de dezinvestire; partea din profitul net destinată
capitalizării; sporirea capitalului social; în completare, recurgerea la
împrumuturi). De aceea, gestiunea trezoreriei se restrânge până la urmă
în administrarea fondurilor pe termen scurt, care să asigure
solvabilitatea întreprinderii în cele mai bune condiţii. Acest obiectiv
tradiţional al trezoreriei întreprinderii, care îi permite acesteia să îşi
237
onoreze zilnic angajamentele faţă de terţi, este denumit obiectivul de
lichiditate al întreprinderii, sau gestiunea riscului de lichiditate. Dar
factori recenţi care influenţează întreaga gestiune financiară a
întreprinderii, respectiv: multiplicarea posibilităţilor de asigurare a
capitalurilor necesare finanţării nevoii generale a întreprinderii prin
dezvoltarea rapidă a pieţei financiare şi amploarea schimburilor
internaţionale, au încredinţat trezoreriei întreprinderii alte obiective şi
anume: gestiunea riscului de dobândă şi gestiunea riscului de curs
de schimb.
Obiectivul trezoreriei întreprinderii constă în determinarea
stocului monetar de care întreprinderea are nevoie pentru a face faţă
diverselor sale plăţi pe durata unei perioade şi de a cerceta maniera în
care acest stoc poate fi constituit.
Nivelul stocului monetar este rezultatul a două categorii de
fluxuri: fluxurile intrărilor de bani în circuit sau ale aprovizionărilor
de bani şi fluxurile ieşirilor de bani din circuit sau ale scurgerilor de
bani. Fiecare din aceste variabile se caracterizează printr-o cantitate
de unităţi monetare şi printr-un moment de realizare.
Determinarea stocului monetar necesar este mai greu de atins
pentru că variabilele, încasări şi plăţi sunt prin definiţie anticipative,
privesc perioadele viitoare şi, în absenţa unei sincronizări, pot să
existe atât momente de realizare, cât şi momente de nerealizare.
Însă, trezoreria trebuie să realizeze nu doar previziunea diferitelor
fluxuri de trezorerie, dar să fie şi o sursă de profit pentru
întreprindere, în sensul că trebuie să asigure contractarea de credite la
cel mai mic cost şi să fructifice excedentul de trezorerie cu cel mai
bun randament.
Pornind de la aceste obiective, gestiunea trezoreriei realizează
următoarele cerinţe:
 - previzionarea naturii fluxurilor de intrare şi ieşire;
 - definirea legăturilor de cauzalitate între factorii constitutivi
ai stocului monetar;
 - anticiparea cunoaşterii situaţiei financiare la un moment dat
şi căutarea remediilor dezechilibrului;
 căutarea celor mai bune echilibre de funcţionare eficientă a
trezoreriei acţionând pe următoarele căi:
urgentarea recuperării creanţelor;
încheierea unor contracte de creditare de tip revolving;
amânarea achiziţionării anumitor active imobilizate dacă
nu au caracter de urgenţă;
optimizarea randamentului plasării eventualelor
excedente;

238
 exercitarea unui control continuu asupra gestiunii
fluxurilor.
Trezoreria poate fi organizată într-un compartiment (serviciu)
distinct al direcţiei financiare dacă întreprinderea este de proporţii
mari. Acest resort are legături importante cu piaţa monetară şi
financiară, preocupându-se de asigurarea lichidităţilor întreprinderii,
valorificarea eficientă a excedentelor, evaluarea surselor de finanţare,
elaborarea şi urmărirea bugetelor şi planurilor de trezorerie.
Importanţa gestiunii trezoreriei este legată de însăşi necesi-
tatea asigurării capacităţii de plată a întreprinderii, care este un
veritabil obiectiv de urmărit în condiţiile acţiunii legii falimentului în
economie. Existenţa numerarului şi efectelor de trezorerie reprezintă
una dintre formele cele mai importante de capital. Lipsa de numerar,
chiar în condiţiile în care întreprinderea dispune de alte valori
materiale, o pune în situaţii neplăcute faţă de creditori, furnizori sau
chiar în declararea stării de încetare a plăţilor. Chiar dacă
întreprinderea este rentabilă, are profit, ea se poate găsi în situaţia de
a nu avea capacitatea de a-şi achita obligaţiile la un moment dat, dacă
nu dispune de numerar sau de alte active lichide ca urmare a
efectuării unor investiţii exagerate, menţinerii unor stocuri mai mari
şi nerealizării de încasări ritmice de la clienţi.
Dacă numerarul este lichiditatea propriu-zisă, activele lichide
sunt active transformabile în mijloace de plată de o manieră
cvasiinstantanee, fără pierdere de valoare în raport cu valoarea lor
nominală, la preţul lor de achiziţie sau la preţul de piaţă.
O trezorerie insuficientă poate genera dificultăţi importante şi
anume:
- întreprinderea care are greutăţi în plata furnizorilor săi riscă
să piardă încrederea acestora. Furnizorii impun atunci condiţii de
plată mai severe, care agravează şi mai mult situaţia întreprinderii;
- băncile pot finanţa nevoia de trezorerie a întreprinderii, dar
trebuie avute în vedere următoarele:
dacă cererea de credite creşte sistematic, băncile
devin susceptibile şi vor căuta să reducă autorizările de credite
sau chiar să întrerupă acordarea de noi credite;
creditul este un procedeu costisitor, atrăgând după sine
dobânzi, comisioane, speze şi alte cheltuieli, care cresc odată cu slăbirea
capacităţii de finanţare proprie a întreprinderii şi cu apelarea la credite
în volum din ce în ce mai însemnat.
Rezultă, deci, că, gestiunea trezoreriei este rodul unui proces
decizional în interiorul întreprinderii şi în reţeaua de relaţii cu
partenerii externi şi, în special, cu băncile.

239
 Noţiunea de trezorerie poate fi înţeleasă în termeni de flux,
corespunzând încasărilor sau plăţilor pe timpul unei perioade, sau în
termeni de stoc, reprezentând situaţia trezoreriei la un moment dat. În
ceea ce priveşte trezoreria, relaţia care leagă fluxurile cu stocul este:
Situaţia trezoreriei la începutul perioadei
+ încasările perioadei
- plăţile perioadei _______________
= situaţia trezoreriei la finele perioadei
Definirea trezoreriei constă, în fapt, în a preciza elementele
conţinute în situaţia trezoreriei.
Având în vedere aria de cuprindere, pot fi socotite patru
mari concepţii cu privire la noţiunea de trezorerie, conţinutul fiind
din ce în ce mai cuprinzător: totalul valorilor de casă, active lichide,
trezoreria netă şi trezoreria potenţială.
1) Definirea trezoreriei prin totalul valorilor de casă este o
definiţie îngustă. În practică, de altfel, trebuie să se realizeze şi o
distincţie între acestea. Totalul valorilor de casă poate fi definit ca
ansamblul mijloacelor de plată deţinute de întreprindere şi care sunt
disponibile cvasiimediat.
Totalul valorilor de casă include, în principal:
- sumele din casierie în lei şi în devize;
- conturi la bănci în lei şi în devize, la vedere (soldul debitor
pentru întreprindere sau creditor pentru bancă);
- acreditive deschise;
- cecuri şi efecte comerciale de încasat;
- efecte comerciale remise spre scontare;
- sume în curs de decontare;
- alte valori (timbre, bilete de odihnă şi tratament, tichete şi
bilete de trezorerie).
În optica gestiunii trezoreriei, trezorierul întreprinderii are ca
obiectiv reducerea, pe cât posibil, la un nivel minim a soldului
totalului valorilor de casă, întrucât ele sunt considerate "active
leneşe" pentru că nu aduc nimic, sau în cazul conturilor bancare la
vedere, dobânda acordată de bancă este mai mică în raport cu cea
acordată în cazul constituirii de depozite la termen. De aceea, teoria
financiară a stabilit obiectivul "trezoreriei zero".
2) Definirea trezoreriei prin active lichide presupune luarea
în calcul nu doar a mijloacelor de plată cvasiimediată, dar şi a
ansamblului plasamentelor corespunzând unei trezorerii excedentare.
Activele lichide cuprind, deci, disponibilităţile băneşti sau
lichidităţile şi diferitele titluri de plasament deţinute de întreprindere:

240
 valorile mobiliare de plasament (acţiuni, obligaţiuni,
certificate de investiţii etc.);
bonurile de casă sau biletele de trezorerie emise pentru
credite pe termen scurt de alte întreprinderi;
depozitele bancare la termen.
În această arie de cuprindere, se regăseşte concepţia anglo-
saxonă a noţiunii de trezorerie, în care "cash" sau "cash echivalent"
cuprinde încasările de trezorerie şi plasamentele trezoreriei
excedentare.
3) Definirea trezoreriei prin accepţiunea de trezorerie netă
lărgeşte sfera de cuprindere faţă de accepţiunile anterioare. Ea este
utilizată de adepţii analizei funcţionale a bilanţului, în care trezoreria
netă rezultă ca o diferenţă între fondul de rulment şi nevoia de fond de
rulment, astfel:
TN = FR - NFR
În fond, trezoreria netă reprezintă diferenţa între activele de
exploatare şi pasivele de exploatare (NFR) comparată cu suma
capitalurilor permanente disponibile după finanţarea activelor
imobilizate (FR). Trezoreria netă poate fi pozitivă, nulă sau negativă.
De asemenea, trezoreria netă este dată de diferenţa între
valorile de trezorerie active şi pasive. Valorile de trezorerie active
cuprind disponibilităţile băneşti, veniturile din plasamentul trezoreriei
excedentare şi, în special, a valorilor mobiliare de plasament şi a
titlurilor de credit negociabile pe piaţa financiară. Valorile de
trezorerie pasive corespund diferitelor tipuri de credite la care a
recurs întreprinderea pentru a-şi finanţa nevoia de fond de rulment.
Este vorba de soldul creditor al conturilor bancare pentru creditele
acordate în conturi curente, efectele comerciale scontate neajunse la
scadenţă şi care nu mai figurează în bilanţ, biletele de trezorerie
subscrise de întreprindere, obligaţiunile cauţionate, respectiv depuse
ca garanţie pentru un împrumut.
Ca atare, trezoreria netă poate fi definită în termeni de
utilizări şi resurse pe baza bilanţului, determinată astfel:
Valori de trezorerie active
- Valori de trezorerie pasive
= Trezorerie netă
În practica altor ţări, trezoreria netă este judecată în termeni
de variaţii ale utilizărilor şi resurselor şi, în acest caz, se determină
pe baza tabloului de finanţare (cazul Franţei).
4) Definirea trezoreriei prin accepţiunea de trezorerie
potenţială rezultă ca o diferenţă între suma activelor de trezorerie şi
capacităţile neutilizate la creditele bancare convenite pe termen scurt,
241
mediu sau lung, pe de o parte, şi ansamblul resurselor de trezorerie,
pe de altă parte. Trezoreria este, astfel, tratată ca un activ condiţionat,
iar preocuparea principală a trezorierului întreprinderii nu este doar
lichiditatea de zi cu zi, ci ea devine un element de planificare
financiară. Astfel, în cazul unei trezorerii excedentare, se poate
acţiona pentru accelerarea plăţilor faţă de furnizori, pentru a bene-
ficia de reducerea dobânzilor convenite în efectele comerciale de
plătit, crescând, astfel, nevoia de fond de rulment şi diminuând
trezoreria. De asemenea, capacitatea de îndatorare neutilizată în cazul
liniilor de credit aprobate întreprinderii îi poate permite obţinerea de
finanţări noi în caz de nevoie.
Oricare ar fi sfera de cuprindere, procesul decizional al
gestiunii trezoreriei se desfăşoară în trei etape:
- previzionarea fluxurilor monetare, care permite determi-
narea nevoilor de trezorerie sau a excedentelor de trezorerie;
- alegerea mijloacelor de acoperire a dezechilibrului şi plasare
a excedentelor;
- controlul trezoreriei.
a) Previziunile de trezorerie
Eficienţa deciziilor luate de trezorierul întreprinderii depinde
de calitatea informaţiilor şi previziunilor de care dispune, referitoare
la fluxurile de trezorerie. Pentru a lua decizii optime de plasament
sau de finanţare a nevoii de trezorerie, el trebuie să urmărească nu
numai evoluţia trezoreriei de pe o zi pe alta, dar să stabilească şi
previziuni referitoare la încasările şi plăţile întreprinderii.
În cea mai mare parte, fluxurile monetare au, prin origine,
contrapartidă în fluxuri reale, determinate de achiziţii de valori
materiale pentru producţie sau vânzările de produse, ori bunuri
provenite din angajamente (împrumuturi, creanţe).
Fluxurile monetare pot fi simultane sau decalate în raport cu
fluxurile reale.
În previziunile de trezorerie, ca de altfel în toate previziunile,
trebuie stabilit orizontul si pasul previziunii.
Orizontul este perioada de timp pe care se face previziunea.
În ceea ce priveşte previziunile de trezorerie, acestea, din
punct de vedere al planificării propriu-zise, pot fi pe perioade anuale
sau multianuale de trei sau cinci ani. Acestea fac obiectul bugetului
de venituri şi cheltuieli şi respectiv planului de finanţare.
Pe plan operativ, previziunile de trezorerie sunt stabilite lună
de lună pe un orizont anual sau, uneori, semestrial.
Având în vedere necesitatea asigurării permanente a capaci-
tăţii de plată, pe un orizont de timp restrâns, previziunile de
242
trezorerie se elaborează în funcţie de durata circuitului bancar stabili-
tă prin regulamentele bancare pentru operaţiunile de încasări şi plăţi,
în funcţie de instrumentele utilizate, pe intervale cuprinse între o
săptămână şi o lună.
Pasul previziunii este intervalul de timp care separă
stabilirea sau revizuirea a două previziuni succesive.
În cazul bugetului de venituri şi cheltuieli, previziunile de
trezorerie, ca anexă a acestuia, trebuie actualizate trimestrial, întrucât
valorile anuale au o defalcare trimestrială.
Dacă este vorba de un plan de finanţare întocmit pentru
obiective complexe de investiţii, pasul previziunii este anul, respectiv
prevederile acestuia se actualizează anual.
În cazul bugetului de trezorerie propriu-zis, cu orizont de
previziune anual, pasul previziunii este luna şi, în funcţie de soldul
trezoreriei înregistrat la finele fiecărei luni, se actualizează previ-
ziunile următoare.
În cazul previziunilor de trezorerie pe termen scurt, pasul
previziunii este ziua, iar revizuirea se realizează, de asemenea, zilnic.
Evident, această situaţie se pretează la întreprinderile de talie
mare, care au un volum mare de operaţiuni de trezorerie zilnice.
Baza informaţională o constituie bugetul vânzărilor, bugetul
cumpărărilor (aprovizionării), clauzele contractuale referitoare la
vânzări şi aprovizionări, procedeele statistice de apreciere a modului
de plată şi încasare şi schimburile de informaţii cu băncile, realizate
nu numai prin intermediul extraselor de cont zilnice emise de bancă,
ci şi prin înştiinţarea întreprinderii despre instrucţiunile apărute în
sistemul bancar, de comunicările interbancare facilitate de progresul
recent realizat în perfecţionarea sistemului informaţional bancar şi de
mijloacele moderne de transmisie.
b) Alegerea mijloacelor de acoperire a dezechilibrului şi de
plasare a excedentului
Prin bugetul de trezorerie, instrumentul prin care se realizează
previziunea fluxurilor monetare, se reflectă nivelul şi, uneori,
momentul efectuării diverselor plăţi şi încasări pentru a pune în
evidenţă dezechilibrele.
Dacă nevoile sunt prevăzute în cuantum suficient şi în avans,
trezorierul are timpul de a alege şi a negocia cea mai bună acoperire.
Pentru aceasta, el trebuie să cunoască cu exactitate tipurile de con-
diţii care sunt legate de creditul acordat de bancă. În afara cunoaşterii
permanente a nivelului ratelor dobânzilor aplicate de diversele bănci
comerciale pentru a o alege pe cea mai avantajoasă la care să îşi
deschidă cont (se ştie că întreprinderea poate să aibă deschise conturi
la mai multe bănci), trezorierul trebuie să cunoască şi celelalte con-
243
diţii bancare (comisioane, speze, alte condiţii bancare), care, de fapt,
măresc nivelul real al ratei dobânzii, respectiv al costului creditului.
În caz de excedent de trezorerie, trezorierul trebuie să
cunoască facilităţile pieţei financiare şi bancare, pentru a alege
instrumentul care realizează cel mai bun randament pentru între-
prindere. Evident, un rol important are şi opţiunea pentru diversifi-
carea instrumentelor de plasament pentru a se putea compensa riscul
ridicat al unor plasamente.
În îndeplinirea obiectivului acestei etape, un rol important îl
are aspectul extern al gestiunii trezoreriei, ce constă în relaţiile cu
băncile, clienţii, furnizorii şi piaţa financiară.
Negocierea angajamentelor cu băncile are drept scop
îmbunătăţirea condiţiilor bancare, respectiv, aşa cum am arătat, mini-
mizarea costului creditelor bancare. Aceste relaţii sunt fundamentate
pe structura financiară existentă a întreprinderii, respectiv raportul
între capitalurile împrumutate şi cele proprii şi pe echilibrul finan-
ciar, care determină o trezorerie potenţială a acesteia. O trezorerie
potenţială ridicată este o garanţie de solvabilitate pentru întreprin-
dere, care se reflectă în condiţii bancare preferenţiale, mai ales, în
condiţiile în care întreprinderea este cu serviciul datoriei la timp,
adică, îşi rambursează conform graficului ratele şi plăteşte regulat
dobânda.
De asemenea, prin intermediul gestiunii trezoreriei sunt
conduse şi relaţiile cu clienţii şi furnizorii, în scopul vânzării pentru
realizarea unor încasări anticipate, vizând reducerea deficitului de
trezorerie sau în scopul selectării furnizorilor după condiţiile de plată
cerute de aceştia.
Opţiunea pentru diversele forme de plasament se face numai
printr-o urmărire atentă a evoluţiilor la bursele de valori sau pe piaţa
financiară secundară în tot cursul anului şi nu în momentele în care
întreprinderea deţine o trezorerie pozitivă.
c) Controlul trezoreriei
Este ultima fază a tuturor deciziilor de gestiune. Analiza
abaterilor între previziuni şi realizări contribuie la ameliorarea
previziunilor şi intervenţia promptă pentru redresarea situaţiilor
nefavorabile. Instrumentul controlului este planul de trezorerie
glisant, care înregistrează încasările şi plăţile lunii, pe săptămână sau
pe decadă, actualizate sistematic cu schimbările care se produc sau
cu influenţa evenimentelor conjuncturale.
Sursele de informare pentru construcţia acestui instrument
sunt reprezentate de comenzile, livrările sau facturările retratate, în
funcţie de condiţiile de plată acordate sau obţinute. Natura extracon-
244
tabilă a acestor informaţii cere instituirea unui sistem informaţional
care să lege serviciul de trezorerie cu serviciile de urmărire a
producţiei, comercial şi de marketing. Evident, aceste informaţii nu
pot să facă abstracţie de cele provenite din analiza analitică a
conturilor de clienţi şi de furnizori, grupate pe scadenţe, în funcţie şi
de modul de respectare a termenului de plată.
Totodată, controlul trezoreriei trebuie să evalueze şi costul
erorilor de echilibrare, al supra sau submobilizărilor, respectiv
controlul performanţelor trezoreriei. Pentru aceasta, întreprinderile
franceze analizează evoluţia soldurilor zilnice ale conturilor lor
curente deschise la băncile cu care se colaborează şi se construieşte
un cont fictiv, care însumează algebric soldurile zilnice ale conturilor
curente.
Astfel, dacă se notează cu:
Sd = suma soldurilor debitoare ale conturilor curente cursul perioadei;
Sc = suma soldurilor creditoare ale conturilor curente în cursul perioadei;
Sd = suma soldurilor debitoare ale contului fictiv în cursul perioadei;
Sc = suma soldurilor creditoare ale contului fictiv în cursul perioadei;
d = rata anuală a dobânzii aferentă creditului descoperit de cont;
dm = rata anuală a dobânzii aferentă celui mai bun credit;
dv = rata anuală a dobânzii la vedere aferentă disponibilităţilor băneşti în
cont;
r = rata medie anuală a plasamentelor pe piaţa financiară;
Cmd = comisionul maximei descoperiri la liniile de credit descoperit de
cont;
Cmd = comisionul maximei descoperiri la contul fictiv, se pot determina
următorii indicatorii de performanţă ai trezoreriei:
Sc Sc d
1) Eroarea de echilibrare = Cmd Cmd
360 100
Este determinată de existenţa simultană a soldurilor debitoare
neremunerate sau insuficient remunerate la o bancă şi soldurilor
creditoare purtătoare de dobândă la alte bănci. Ea antrenează costuri
cu dobânzile aferente sumei care ar fi putut fi convertită prin
existenţa soldurilor debitoare.
Sd r dv
2) Eroarea de supramobilizare =
360 100
Corespunde existenţei soldurilor debitoare neremunerate, după
eliminarea erorilor de arbitraj. Se evaluează în funcţie de costul
creditului neutilizat.
Sc d dm
3) Eroarea de submobilizare = Cmd
360 100

245
 Se produce când întreprinderea recurge la o linie de credit în
loc de a folosi alte credite sau mijloace de finanţare mai puţin
costisitoare.
Totodată, se poate calcula cu aproximaţie costul gestiunii
trezoreriei în raport cu gestiunea zero, ţinând cont de:
- lipsa de câştig determinată de existenţa soldurilor debitoare
neremunerate (la noi remunerarea se face cu dobânda la vedere mult
mai mică decât cea la termen).
Aceasta se evaluează astfel:
Sd r
360 100
în care:
r = rata randamentului mediu al plasamentelor;
- economiile pe care le-ar putea realiza utilizând un credit mai
puţin scump decât linia de credit.
Acestea se calculează astfel:
Sc d i r
360 100

3.3.2. Elaborarea planurilor de trezorerie

Elaborarea planurilor de trezorerie necesită asocierea unui
sistem de retratare cu un sistem de previziune.
Pentru a stabili bugetul de trezorerie pe an şi planurile pe
termene mai scurte, trebuie un număr mare de informaţii, deoarece
aceste planuri au ca obiect ansamblul de previziuni de încasări şi
plăţi.
Previziunile de încasări şi plăţi se bazează fie pe operaţiuni
deja angajate (împrumuturi, vânzări) care au rolul de a integra
informaţii trecute, fie pe prevederi provenind de la alte secţiuni de
program ale activităţii întreprinderii.
Astfel, bugetul de trezorerie porneşte de la bugetul
activităţii de investiţii, de aprovizionare, de desfacere, având rolul de
a converti informaţiile din aceste secţiuni în fluxuri de încasări şi
plăţi lunare.
Întocmirea planurilor de trezorerie se bazează pe informaţii
din contabilitate ca sursa cea mai sigură şi mai precisă, dar se are în
vedere faptul că aceste informaţii sunt tardive în raport cu timpul
real, rapiditatea informaţiei fiind indispensabilă responsabilului cu
trezoreria. De asemenea, se are în vedere faptul că în contabilitate
cheltuielile şi veniturile sunt reflectate în flux real şi nu în flux
financiar, neţinând cont de decalajul existent între acestea.

246
 Totodată, la baza elaborării planurilor de trezorerie stau
studii statistice, utile pentru determinarea previziunilor de flux cu
caracter de repetabilitate, în special, pentru încasările din vânzări.
Cunoscând cifra afacerilor previzionale din bugetul vânzărilor se pot
stabili încasările din vânzare în funcţie de media încasărilor din
intervalul precedent faţă de vânzările din luna respectivă şi în lunile
următoare.
În afara acestor informaţii, pentru responsabilul cu gestiunea
trezoreriei o importanţă deosebită o prezintă cunoaşterea structurii
vânzărilor (către agenţi economici ai statului, clienţi privaţi sau
export) deoarece, în funcţie de aceasta există şi posibilităţi de
încasare foarte diferite.
Totodată, în elaborarea planurilor de trezorerie, o importanţă
deosebită o are sistemul de comunicaţii cu băncile, care trebuie să
fie rapid şi să faciliteze actualizarea previziunilor de zi cu zi pentru a
se lua deciziile corespunzătoare. Banca oferă informaţii certe cu
privire la datele exacte ale unor viramente, cu timpul necesar pentru
operarea diferitelor instrumente de decontare, respectiv duratele
circuitelor bancare.
Pe baza unui sistem fiabil de informaţii se pot stabili, în
principal, următoarele tipuri de planuri de trezorerie:
planul anual (bugetul de trezorerie);
planuri intermediare (3 până la 6 luni);
previziuni zilnice.
Bugetul de trezorerie reflectă fluxurile de numerar cu
reflectare lunară şi cumulată a deficitului sau excedentului după
relaţia:
S t Vt I t TPt Pt RI t
în care:
St = stocul de numerar al perioadei t ;
Vt = veniturile perioadei t ;
It = împrumuturile perioadei t ;
TPt = titlurile de plasament în perioada t ;
Pt = plăţile perioadei t ;
RI t = rambursările de împrumuturi în perioada t ;
Această egalitate are la bază modul de tratare a compoziţiei
optimale a stocului monetar al perioadei, adică a nivelului împru-
muturilor, titlurilor de plasament, plăţilor, rambursărilor de credite,
astfel încât, costul stocului monetar să fie minim.
Bugetul de trezorerie urmăreşte stabilirea stocului separat
pentru activitatea de exploatare, activitatea din afara exploatării şi

247
total activitate pe fiecare lună a anului. El oferă informaţii cu privire
la acele luni cu probleme în ceea ce priveşte necesităţile de trezorerie
sau care se soldează cu excedente, dând astfel posibilitatea alegerii
din timp a celor mai economicoase moduri de acoperire sau respectiv
a celor mai bune tipuri de plasament.
În general, structura bugetului anual de trezorerie se
prezintă conform modelului din tabelul 3.3.
Construcţia bugetului anual de trezorerie are la bază
proiectarea contului previzional de profit şi pierdere.
În practica financiară românească, ca anexă a bugetului de
venituri şi cheltuieli al întreprinderii, se elaborează de regiile auto-
nome şi societăţile comerciale cu capital de stat, bugetul activităţii de
trezorerie (determinarea cash-flow), cu defalcare trimestrială, al cărui
scop este stabilirea unei sinteze a resurselor proprii, grupate în
funcţie de provenienţă.
Tabelul 3.3.
Modelul bugetului anual de trezorerie
Specificaţii Luna
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
1. Soldul iniţial al trezoreriei
2. Încasări din exploatare (+)
- încasări din producţia vândută
- încasări din vânzarea de mărfuri
- subvenţii din exploatare
- alte venituri din exploatare
3. Plăţi pentru exploatare (-)
- costul cumpărărilor de mărfuri
- achiziţii materii prime, materiale
consumabile, lucrări şi servicii
executate de terţi
- cheltuieli cu personalul
- impozite şi taxe
- alte cheltuieli de exploatare
4. Soldul din activitatea
de exploatare (2-3)
5. Încasări în afara exploatării
(+)
- venituri financiare (dobânzi, di-
vidende de încasat din titluri de
portofoliu)
- creşterea capitalului social în
248
 numerar
- creşterea creditelor pe termen
lung
- subvenţii pentru investiţii
- sume din vânzări de active, mij-
loace fixe sau valorificări din
casare
- alte încasări
6. Plăţi în afara exploatării (-)
- cheltuieli financiare (dobânzi,
comisioane, prime de emisiune,
obligaţiuni)
- rambursare credite pe termen
lung
- investiţii
- impozit pe profit
- dividende
- alte plăţi
7. Soldul activităţii în afara
exploatării (5-6)
8. Soldul trezoreriei la finele
lunii (1+4+7)
- excedent (+)
- deficit (-)

Modelul bugetului activităţii de trezorerie se prezintă ca în

tabelul 3.4. Astfel, mai întâi se determină profitul sau pierderea
activităţii, apoi se determină fluxul de numerar pentru activitatea de
exploatare, de investiţii şi financiară, iar, în final, disponibilităţile
băneşti la sfârşitul perioadei.
Tabelul 3.4.
Bugetul activităţii de trezorerie (determinarea cash - flow)
Exerciţiu financiar
Nr. Curent
Specificaţie Precedent
rd. (realizat, din care
Preliminat) Total Tr Tr Tr Tr
I II III IV

249
 + Cifra de afaceri 01
+ Producţia stocată + 02
+ Producţia imobilizată 03
+ Subvenţii de exploatare 04
+ Alte venituri din exploatare şi
provizioane = 05
= Total venituri din exploatare 06
+ Cheltuieli privind mărfurile, materiile
prime şi materialele consumabile 07
+ Energie, combustibil etc. 08
+ Salarii directe 09
+ Alte cheltuieli directe 10
- = Total cheltuieli variabile 11
= Marja brută (Venit din exploatare
-Cheltuieli variabile) 12
+ Cheltuieli fixe cu forţa de muncă 13
+ Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate 14
+ Amortizări şi provizioane 15
+ Alte cheltuieli fixe 16
- = Total cheltuieli fixe 17
= Rezultatul din exploatare (+/-) 18
+ Venituri financiare 19
- Cheltuieli financiare 20
+ = Rezultaul financiar (+/-) 21
+ Venituri excepţionale 22
- Cheltuieli excepţionale 23
+ = Rezultatul excepţional (+/-) 24
= Rezultatul brut al exerciţiului
(+/-) 25
- Impozit pe profit 26
= Rezultatul net al exerciţiului
(+/-) 27
Flux de numerar 28
+ Profit sau pierdere 29
+ Amortizare inclusă în costuri 30
- Variaţia stocurilor (+/-) 31
- Variaţia creanţelor (+/-) 32
+ Variaţia furnizorilor şi 33
clienţilor creditori (+/-) 34
- Variaţia altor elemente de activ(+/-) 35
+ Variaţia altor pasive (+/-) 36

250
= Flux de numerar din activitatea
de exploatare (A) 37
+ Sume din vânzarea activelor şi
mijloacelor fixe 38
- Achiziţii de imobilizări corporale
- Cheltuieli pentru imobilizări corporale şi
necorporale executate în regie proprie 39
+ =Flux de numerar din activitatea
de investiţii (B) 40
+ Variaţia împrumuturilor (+/-), 41
din care:
+ credite pe termen scurt de primit 42
- restituiri de credite pe termen scurt 43
+ credite pe termen mediu şi lung de
primit 44
- restituiri de credite pe termen
mediu şi lung 45
+ Subvenţii primite pentru investiţii 46
+ Dividende de plătit 47
+ =Flux de numerar din activitatea
financiară (C) 48
+ Disponibilităţi băneşti la începutul
perioadei 49
+ Flux de numerar net (A+B+C) 50
= Disponibilităţi băneşti la sfârşitul
perioadei 51

Planurile intermediare de trezorerie se întocmesc, de regulă,

pe trei sau şase luni şi urmăresc actualizarea bugetului şi luarea
deciziilor corespunzătoare, ele fiind nişte bugete glisante. În practica
financiară de la noi, un astfel de plan este numit chiar planul de
trezorerie, care se întocmeşte trimestrial cu defalcare lunară şi pe baza
căruia se obţin creditele de trezorerie, a căror tehnică a fost prezentată
într-un subcapitol precedent.
Previziunile zilnice de trezorerie: previziunile realizate prin
bugetul anual al trezoreriei ca şi în planurile intermediare, contribuie
la aprecierea stării de echilibru financiar a întreprinderii, fără a oferi
informaţii cu privire la trezoreria reflectată în conturile bancare.
Proiectarea evoluţiei soldurilor conturilor bancare se realizează prin
intermediul previziunilor zilnice de trezorerie care ţine cont de
decalajele între fluxurile reale şi fluxurile monetare determinate de
circuitul bancar. Disciplina bancară obligă întreprinderile la respec-
tarea orei de casă, respectiv a orei până la care se primesc docu-
mentele în cursul zilei.
După această oră se consideră documente ale zilei următoare.
Decontarea documentelor de plăţi înaintate băncii se face diferit,
după nivelul sumei şi instrumentul de decontare utilizat. Astfel,
251
plăţile de mică valoare (în prezent, sub 500 milioane lei) şi decon-
tările prin cecuri, indiferent de valoarea lor, se realizează prin
intermediul compensării multilaterale a plăţilor interbancare fără
numerar pe suport de hârtie, compensare care presupune un meca-
nism specific. Astfel, în funcţie de ziua de compensare, de instru-
mentul de decontare (ordin de plată, cec) şi locul de destinaţie al
plăţii (părţile au conturi curente la bănci diferite în reşedinţa de judeţ,
la bănci în acelaşi judeţ, la bănci diferite şi în judeţe diferite), sunt
stabilite prin regulamentul bancar al compensărilor, termene decalate
de efectuarea debitării contului plătitorului şi creditării contului
beneficiarului, respectiv datei efective a operării în extrasele de cont
ale părţilor.
În mod concret, în România, numărul de zile al circuitului
bancar stabilit conform regulamentului privind compensarea
multilaterală a plăţilor interbancare fără numerar pe suport de hârtie,
al Băncii Naţionale se prezintă astfel:

Felul ciclului CEC ORDIN DE PLATĂ

bancar
A B C A B C
Local c-1 c-1 c c-1 c-1 c
Intrajudeţean c-2 c-1 c sau c-1 c-1 c-1 c sau c+1
Interjudeţean c-3 c-1 c+1 c-2 c-2 c sau c+1
1*
Interjudeţean c-4 c-1 c+1 c-1 c-1 c+1 sau c+2
2**
Interjudeţean c-6 c-1 c+1 c-3 c-3 c+1
3***
*
clienţii au conturi la bănci în judeţe diferite ce aparţin de societăţi ban-
care diferite, banca iniţiatoare dispune de unitate bancară în judeţul de destinaţie;
**
cazul precedent, dar banca destinatară dispune de unitate bancară în
judeţul de iniţiere;
***
bănci în judeţe diferite, aparţinând de societăţi bancare diferite, nici
una nedis-punând de unitate în judeţul celălalt;
A = data depunerii la banca iniţiatoare faţă de data compensării (c);
B = data debitării contului clientului plătitor;
C = data creditării contului clientului beneficiar.

În afara cunoaşterii decalajului determinat de circuitul bancar,

în elaborarea previziunilor zilnice de trezorerie, trebuie să se aibă în
vedere frecvenţa operaţiunilor care determină fluxuri monetare şi ca-
racterul plăţii. Astfel, fluxurile de intrare şi ieşire de trezorerie pot fi:

252
 fluxuri de valori relativ constante şi la termene fixe;
fluxuri de valori variabile şi la termene aleatorii;
Din prima categorie, de regulă, fac parte, ca fluxuri de ieşire,
plata cheltuielilor cu personalul (salarii, CAS, contribuţia de 5 %
pentru şomaj, contribuţia de 2 % la fondul special de sănătate, 1 %
la fondul de risc şi accident), plata unor impozite şi taxe (impozitul
pe profit, impozitul pe clădiri, impozitul şi taxa pe terenuri),
rambursări de credite şi plata dobânzilor aferente, sau ca fluxuri de
intrare, sumele provenite din dobânzi la depozite, din chirii, locaţii
de gestiune etc., toate fluxuri cu o frecvenţă lunară redusă.
În cea de-a doua categorie, se cuprind fluxurile monetare
provenite din încasări pe vânzarea producţiei sau plăţi pentru
aprovizionările de la furnizori. Acestea au o frecvenţă foarte mare,
iar nivelul sumelor este diferit după cum aprovizionările sau livrările
sunt ritmice sau nu. În ceea ce priveşte momentul realizării fluxului
monetar acesta poate fi apreciat cu mai mare sau mai mică exactitate
ţinând cont de durata circuitului bancar şi de modul de efectuare a
plăţii: imediat sau amânat în cazul în care întreprinderea acordă
credit comercial clienţilor prin intermediul titlurilor de credit sau
primeşte credit comercial de la furnizori. În cazul decontărilor
amânate, exactitatea previziunii este ridicată, deoarece se cunoaşte şi
mărimea fluxului monetar şi data scadenţei, urmând să fie influenţată
de durata circuitului bancar. În cazul decontărilor imediate,
exactitatea previziunilor depinde foarte mult de ritmicitatea realizării
aprovizionărilor sau a producţiei, mai exact de respectarea clauzelor
contractuale dar şi de durata transportului, în acest caz operându-se
pe bază de informaţii din contracte dar şi din evoluţiile statistice ale
perioadelor anterioare.
Prin dispunerea pe fiecare zi lucrătoare a perioadei (săptă-
mână, decadă, lună), în funcţie de termenele de efectuare a tuturor
plăţilor şi încasărilor, se stabileşte soldul zilnic care poate fi pozitiv
sau negativ.
Obiectivul urmărit prin previziunea zilnică a trezoreriei este
evitarea incapacităţii de plată cu consecinţele ei şi determinarea unui
nivel minim de trezorerie care să asigure efectuarea eventuală a
plăţilor urgente şi neprevăzute, minim de trezorerie rezultat din
următoarea corelaţie:
Izi > Pzi
în care:
Izi = încasări zilnice;
Pzi = plăţi zilnice.
Necesitatea determinării minimului de trezorerie este impusă
de obiectivul "trezoreriei zero", analiza previziunilor zilnice de
253
trezorerie fiind şi un instrument de control în ceea ce priveşte
derularea contractelor cu furnizorii şi clienţii, respectarea obligaţiilor
de plată faţă de salariaţi, bugete, permiţând, astfel, adoptarea unor
decizii operative de corecţie a influenţelor conjuncturale care apar.

3.3.3. Optimizarea gestiunii fluxurilor de trezorerie

Performanţele gestiunii trezoreriei nu se măsoară doar în

funcţie de nivelul dobânzii plătite pentru împrumuturi sau primite
pentru plasarea excedentelor de disponibilităţi băneşti.
Preocuparea trezorierului trebuie să fie optimizarea gestiunii
fluxurilor; el trebuie să aleagă instrumentele de plată adecvate, să
împrumute la cea mai bună dobândă, să obţină plasamentele cele mai
remunerate, să realizeze un arbitraj între diferitele mijloace de
finanţare sau între liniile de credit şi plasamente.
Obiectivul de atins este acela al trezoreriei zero, conform
căreia întreprinderea trebuie să-şi onoreze prompt toate angaja-
mentele şi să-şi plaseze operativ disponibilităţile, astfel încât, soldul
conturilor curente să fie minim. Aceasta presupune ca sumele
excedentare să facă obiectul unor plasamente sistematice.
Justificarea trezoreriei zero este reflectată prin intermediul
costurilor de oportunitate. Remunerarea soldurilor de disponibilităţi
în conturi curente fiind nesemnificativă, atrage o lipsă de câştig, deci
un cost de oportunitate egal cu diferenţa faţă de remunerarea ce ar fi
adus-o plasamentul acelui excedent, de exemplu, într-un depozit pe
termen de o lună dacă s-ar fi menţinut în acest interval. Totodată,
costul creditelor este de regulă mai mare decât al altor mijloace de
finanţare pe piaţa financiară şi reprezintă, deci, un cost explicit
pentru întreprindere. În acelaşi timp, costul real al creditului diferă în
raport cu dobânda nominală, întrucât în calcul sunt luate toate
cheltuielile legate de credit, deci, inclusiv comisioanele şi numărul de
zile real de creditare de care beneficiază întreprinderea faţă de
numărul de zile înscris în contractul de credit.
Evident, costul creditelor este diferit în funcţie de tipul
creditului, care presupune un mecanism specific de contractare şi
comisioane şi alte cheltuieli diferite.
Creditele de care beneficiază agenţii economici sunt, în
general, de două tipuri:
credite obiectiv sau specializate pe tipuri de operaţiuni;
sunt credite cu destinaţie precisă (prefinanţarea comenzilor,
mobilizarea de creanţe comerciale sau credite pentru stocuri cu
destinaţie speciale) şi a căror urmărire se face pe obiectul specificat;
254
 credite globale de finanţare care vizează finanţarea
întregii activităţi de exploatare.
Având în vedere natura creditării, creditele pe termen scurt
sunt:
credite de finanţare a stocurilor;
credite pe creanţe faţă de clienţi;
credite de finanţare a trezoreriei.
În cazul existenţei deficitului de trezorerie, întreprinderea,
pentru a-şi asigura capacitatea de plată, apelează la credite de
trezorerie care reprezintă nevoile de acoperire rezultate ca urmare a
decalajului între plăţile şi încasările din exploatare, concretizate în
insuficienţa fondului de rulment. Importanţa lor depinde, în mod
direct, de durata ciclurilor de fabricaţie şi stocare. Amplitudinea
variaţiei depinde de natura şi sezonalitatea activităţii, de ritmicitatea
intrărilor şi ieşirilor de fonduri, precum şi de unele fenomene
accidentale. Creditul de trezorerie îmbracă mai multe forme.
Creditul "prin casă" sau "în numerar", asigură
disponibilităţile băneşti, în cont, pentru un anumit timp şi pentru o
sumă determinată, fiind un instrument operativ de creditare ce
asigură trezoreriei o elasticitate funcţională. Este folosit, în special
pentru a face faţă, pe o perioadă foarte scurtă, furnizorilor,
personalului şi impozitelor şi taxelor. Această formă a creditului de
trezorerie îmbracă accente de credit personal, deoarece are la bază un
coeficient de risc înalt, deoarece este influenţat de factori interni şi
externi, uneori acoperind o activitate defectuoasă reflectată în vânzări
în pierdere, insolvabilitatea clienţilor sau chiar creşteri nejustificate
ale salariilor în corelaţie cu nivelul productivităţii muncii din
întreprindere. Totodată, acest tip de credit poate fi uşor deturnat de
clientul său, fiind folosit în alt scop decât îl reprezintă obiectul său.
Un alt credit de trezorerie este creditul prin "bilet la ordin".
În situaţia în care deficitele de trezorerie se cronicizează, întreprin-
derile pot să-şi constituie disponibilităţi băneşti prin scontarea
efectelor lor comerciale. În acest caz, banca va efectua o analiză
atentă şi aprofundată a clientului său în ceea ce priveşte solvabili-
tatea, calitatea gestiunii, calitatea managementului, perspectiva
cererii de produse, situaţia financiară actuală şi previzională a
acestuia, titularii avalului efectelor comerciale de scontat.
Alt tip de credit de trezorerie este creditul pentru nevoi de
campanie sau nevoi temporare, pentru producţie sezonieră sau cu
ciclu lung de fabricaţie. Acest fel de credit se poate acorda "prin
casă", "prin bilet la ordin" sau "prin warant".

255
 Creditul pentru nevoi temporare prin casă constă în stabilirea
unei limite, în funcţie de care banca acordă sau întrerupe creditarea.
În cazul creditului pentru nevoi temporare prin warant se
asigură disponibilităţi băneşti pentru finanţarea curentă a stocurilor,
în special, de materii prime şi semifabricate, stocuri care băncilor li
se par justificate de necesităţile strict productive sau comerciale.
Astfel, mărfurile importate sunt depozitate în antrepozite sau
stocuri administrate de stat, pe perioada depozitării nefiind plătite taxe
vamale. Este cazul materiilor prime, cerealelor aduse în cantităţi im-
portante. Pentru mărfurile depozitate se eliberează o recipisă warant,
un document dublu conţinând aceleaşi date, recipisa confirmând
dreptul de proprietate, iar warantul fiind actul de gaj pe care firma care
a depozitat mărfurile poate să-l transmită prin andosare unei bănci sau
unei firme care-i acordă împrumutul, warantul andosat garantând
restituirea creditului. De obicei, împrumutul se ridică numai la un
procent din valoarea mărfurilor depozitate.
Este o tehnică sigură de creditare, depozitarul neeliberând
mărfurile decât după întrunirea celor două părţi: recipisa şi warantul
răscumpărat.
Legislaţia din ţară prevede, în afara creditului de trezorerie
acordat prin contul de disponibil în funcţie de suma convenită prin
planul de trezorerie, şi posibilitatea contractării altor credite: pe stocuri
cu destinaţie specială, pe stocuri de materiale şi produse agricole,
prezentate cu ocazia finanţării activelor circulante şi care se acordă în
conturi speciale de împrumut.
În afara creditelor bancare, întreprinderea poate contracta şi
împrumuturi publice obţinute prin lansarea de obligaţiuni şi alte valori
de trezorerie. Modul de obţinere a împrumuturilor obligatare a fost
prezentat cu ocazia modalităţilor de constituire a capitalului
întreprinderii, ele fiind, în special, utilizate pentru finanţarea nevoilor
pe termen mediu şi lung.
Pentru nevoile temporare de trezorerie sau pentru rambur-
sarea unui împrumut pe termen scurt, producător de dobândă, între-
prinderea poate emite bonuri de trezorerie sau bonuri de casă, adică
hârtii de valoare care cuprind angajamentul emitentului de a plăti o
anumită sumă.
Soldul fluxurilor de trezorerie la anumite momente poate fi şi
excedentar, excedentul menţinându-se un interval de timp când el
trebuie să fie fructificat cu o rentabilitate superioară dobânzii la
vedere oferită de bancă. Pentru aceasta, întreprinderea poate să
efectueze următoarele operaţii:

256
 constituirea de depozite pe termen scurt cu dobândă
ridicată;
cumpărarea de titluri de participare la capitalul social al
altor societăţi comerciale. Aceasta presupune o investiţie pe termen
lung sub forma acţiunilor sau părţilor sociale pentru care societatea
comercială primeşte dividende;
acordarea pe termen lung altor societăţi comerciale prin
cumpărarea de obligaţiuni sau altor titluri de valoare pe termen lung;
cumpărarea de acţiuni mobiliare de plasament, cotate sau
necotate, de la alte societăţi comerciale fie pentru obţinerea de
dividende, fie pentru revânzare;
acordarea de împrumuturi pe termen scurt altor societăţi
comerciale pentru obţinerea de dobândă;
cumpărarea certificatelor sau titlurilor instituţiilor
financiare specializate (la noi, societăţile sau fondurile financiare de
investiţii; în Franţa SICAV, respectiv acţiuni la societatea de
investire a capitalului variabil).
Plasarea excedentului de trezorerie se diversifică mereu prin
noi instrumente, prin dezvoltarea pieţei financiare şi îmbogăţirea
legislaţiei corespunzătoare, pentru funcţionarea ei normală.

3.3.4 Previziunea încasărilor şi plăţilor

Elaborarea bugetului de trezorerie se bazează pe întocmirea

unui scadenţar previzional al încasărilor şi plăţilor exerciţiului viitor.
Majoritatea întreprinderilor care elaborează o previziune a fluxurilor
lunare acoperă, în general, o perioadă de 12 luni în viitor. Această
primă serie de previziuni pe termen scurt poate fi completată cu o a
doua serie de previziuni lunare pe termen foarte scurt. Acestea vin să
anticipeze poziţia trezoreriei pentru fiecare zi, săptămână sau decadă,
pe o perioadă de la una la trei luni.
Elaborarea acestor previziuni întâmpină două obstacole
majore:
O primă serie de obstacole priveşte dificultăţile inerente
tututor previziunilor de gestiune.
Într-adevăr, previziunea socio-economică nu este o ştiinţă
exactă şi nici o metodă, oricât de riguroasă ar fi, nu conferă o
garanţie absolută în cea ce priveşte precizia. De asemenea,
responsabilii întreprinderii, care caută să anticipeze evoluţia viitoare
a activităţii, pot comite erori de previziune.

257
 În materie de gestiune, efortul previzional este afectat de o
dublă incertitudine. Pe de o parte, evoluţia mediului socio-economic,
care influenţează activităţile fiecărei întreprinderi ridică probleme
complexe de anticipare. Dacă variabilele conjuncturii economice pot
lăsa loc unui effort de modelare, variabilele sociale, politice şi
culturale pot rezerva surprize celui care elaborează previziunea. Pe
de altă parte, chiar atunci când evoluţiile globale din mediul socio-
economic pot fi corect anticipate, aprecierea impactului acestora
asupra fiecărei întreprinderi rămâne deosebit de delicată.
Deşi se pot comite erori, la nivelul întreprinderii se elaborează
previziuni, se fac eforturi de anticipare cu ocazia lansării unei
investiţii, a unui nou produs, a unei campanii publicitare etc. aceste
demersuri previzionale, sortite inexactităţii, pot să pară zadarnice
dacă se consideră că obiectivul lor constă în anticipaţii exacte asupra
activităţii viitoare a întreprinderii. Dar obiectivele lor reale sunt
altele. Previziunile de gestiune au, în primul rând, scopul de a-i
conduce pe responsabilii întreprinderii la un efort de reflecţie critică
şi de vigilenţă în pregătirea oricărui proiect. Apoi, ele urmăresc să se
pună la punct unele mijloace de acoperire şi să se pregătească
declanşarea reacţiilor de adaptare în cazul în care evoluţiile efective
ar fi foarte diferite de evoluţiile previzionate. În ce priveşte
trezoreria, programele informatice de gestiune permit să se efectueze
simulări corespunzătoare realizării diferitelor ipoteze. Astfel, se pot
aprecia implicaţiile financiare ale diferitelor scenarii pentru a se lua
măsurile necesare.
Dificultăţi tehnice specifice previziunii trezoreriei, care se
alătură dificultăţilor generale întâmpinate în previziunea de gestiune.
Gestiunea trezoreriei caută să acţioneze asupra decalajelor de
plăţi, favorabile sau nefavorabile, antrenate de operaţiunile realizate
de întreprindere. Previziunea acestor decalaje constituie una dintre
problemele tehnice esenţiale pe care trebuie să o depăşească
trezorierul.
Previziunea fluxurilor monetare se bazează pe clasificarea
acestora în:
- plăţi şi încasări;
- fluxuri legate de activitatea de exploatare şi fluxuri ce
privesc alte operaţiuni efectuate de întreprindere.
Aplicarea concomitentă a celor două criterii de clasificare
permite sa se o obţină o structură de ansamblu a bugetului de
trezorerie.

258
 Domeniul de Natura fluxurilor de trezorerie
activitate Încasări (+) Plăţi (-)
Operaţii de Încasări din operaţii de Plăţi pentru operaţiile din
exploatare exploatare: exploatare:
- vânzări - aprovizionări
- cheltuieli cu personalul
- impozite şi taxe
Operaţii în afara Încasări din operaţii în Plăţi privind operaţiile în
exploatării afara exploatării: afara exploatării:
- creşteri de capital - investiţii
- împrumuturi - rambursări de
- cesiuni de active împrumuturi
Clasificarea fluxurilor previzionale de trezorerie
3.3.4.1 Previziunea încasărilor şi plăţilor de exploatare
Fluxurile de exploatare sunt legate de operaţiile privind
activitatea de aprovizionare, producţie, vânzare.
Încasările sunt, în principal, generate de vânzările de mărfuri,
de servicii şi produse finite. Aceste fluxuri ridică două probleme de
previziune. În primul rând, previziunea vânzărilor necesită studii
comerciale; graţie cunoaşterii clienţilor şi pieţelor, compartimentul
comercial poate face previziuni asupra cantităţii vândute şi preţului.
În general, aceste previziuni se fondează pe o extrapolare a
realizărilor din perioada anterioară, ele prezintă o fiabilitate satisfă-
cătoare pentru toate activităţile care cunosc o evoluţie regulată; în
schimb, aceste previziuni sunt precare atunci când se fac pentru
vânzări susceptibile de a fi afectate de fluctuaţii importante datorate
mediului sau unei iniţiative a întreprinderii.
În al doilea rând, decalajele datorate termenelor de plată
acordate clienţilor trebuie, de asemenea, să fie luate în calcul. Ori,
aceste termene fac obiectul practicilor din domeniul de activitate al
întreprinderii sau reprezintă practici proprii întreprinderii. Ele pot să
facă obiectul unei previziuni fiabile. În aceste condiţii, se poate
stabili relaţia :
Vânzările din luna I
- credite acordate clienţilor în luna i
+ recuperarea creditelor acordate clienţilor în cursul lunilor
precedente
= Încasări din vânzări în luna I
Plăţile privind exploatarea sunt determinate numai de
cheltuielile monetare. Ele corespund, spre exemplu, cumpărărilor de
mărfuri, de materii prime, materiale, cheltuielilor cu personalul,
259
impozitelor şi taxelor legate de operaţiunile de vânzare, serviciilor
prestate de terţi. În schimb, unele cheltuieli de exploatare nu duc la
efectuarea de plăţi, ci la o evaluare contabilă a costurilor cores-
punzătoare deprecierii elementelor de activ sau la anticiparea unui
risc; acestea nu vor fi luate ăn calcul la elaborarea bugetului de
trezorerie.
Previziunea cheltuielilor plătibile de exploatare se bazează pe
cunoaşterea practicilor comerciale, tehnice, sociale ale întreprinderii.
Ea necesită, de asemenea, informaţii asupra comportamentului
partenerilor externi şi asupra evoluţiilor posibile.
Previziunile privind costul consumurilor intermediare necesi-
tă anticipaţii asupra preţurilor pe anumite pieţe şi asupra atitudinii
furnizorilor faţă de acestea. Anunţarea unui calendar de creştere a
preţurilor de către furnizorii de energie electrică sau de către
transportatori constituie o practică excepţională. În schimb, preţurile
materiilor prime negociate pe pieţe volatile ilustrează dificultăţile
unor asemenea previziuni45.
Previziunea evoluţiei pe termen scurt a cheltuielilor salariale
se poate fonda pe indicatori privind numărul salariaţilor şi calificarea
acestora. Totuşi, salariile pun probleme de anticipare delicate datorită
tensiunilor sociale, conflictelor de muncă, adesea imprevizibile.
Plăţile legate de cheltuielile de exploatare trebuie să fie
prevăzute pe baza termenelor de plată de care întreprinderea poate
beneficia, eventual, de la furnizorii săi, de la stat.
3.3.4.2 Previziunea încasărilor şi plăţilor în afara exploatării
Operaţiunile în afara exploatării corespund operaţiunilor de
investiţii, de plasament, de finanţare, altor operaţiuni excepţionale
generatoare de profit sau pierderi.
Plăţile pentru investiţii rezultă din deciziile luate de
întreprindere şi fac, de regulă, obiectul unei anumite pregătiri
anterioare, care-i determină pe responsabili să elaboreze un calendar
pe termen mediu.
Cesiunile de active realizate în vederea obţinerii de resurse
vor permite finanţarea unor proiecte noi (investiţii, achiziţii de
întreprinderi etc.) sau redresarea unei trezorerii în dificultate.
Cesiunile ridică, totuşi, probleme de evaluare. Suma ce se va încasa
din vânzarea activelor poate fi, uneori, prevăzută prin referinţă la
preţurile de piaţă semnificative, cum ar fi cazul cesiunilor de imobile,

45
Sichigea, N., Popescu, L., Berceanu, D., Vişinescu, S. - Gestiune Financiară a
Întreprinderii, Ed. Sitech, Craiova, 2003
260
de acţiuni. Chiar dacă există o piaţă de referinţă, volatilitatea
preţurilor poate rezerva surprize favorabile sau nefavorabile pentru
întreprindere. Atunci când nu există o piaţă sau când aceasta este
foarte limitată, previziunile referitoare la încasările din cesiuni de
active sunt afectate de o reală fragilitate.
Numeroase evenimente excepţionale, generatoare de încasări
şi plăţi, ridică probleme de previziune aproape de nerezolvat,
neputând fi incluse, într-un mod fiabil, în bugetul de trezorerie. În
acest caz, experienţa responsabililor întreprinderii poate furniza o
estimare intuitivă sau statistică referitoare la unele câştiguri sau
pierderi excepţionale.

3.4. Managementul clienţilor

Clientela este elementul relevant pentru valorificarea

produselor, deoarece ea este expresia cererii efective ce se manifestă
la un moment dat pe piaţă.
Managementul clienţilor trebuie să găsească răspuns la
întrebările 46:
- Care sunt condiţiile contractuale cu clienţii?
- Care este intervalul de timp stabilit contractual între
momentul livrării produselor şi momentul încasării efective?
- Este convenabilă acordarea unui discount pentru plăţi
promte sau în avans?
- Care este valoarea maximă a creditului pe care firma este
dispusă să-l acorde fiecărui client?
- Cum ar trebui ţinută evidenţa creditelor şi a încasărilor?
Clienţii reprezintă creanţe ale întreprinderi, rezultate din
livrarea de bunuri şi /sau prestarea de servicii, care au o anumită
scadenţă de încasare.
Între clienţii unei întreprinderi se înscriu:
salariaţii întreprinderii;
clienţii întreprinderii (clienţii din exterior);
acţionarii întreprinderii (proprietarii);
furnizorii întreprinderii;
organele locale ale puterii de stat;
46
M. Petcu- Analiza economico-financiară a întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti,
2003
261
 organizaţiile neguvernamentale;
organizaţiile politice;
presa locală şi centrală;
agenţii petru protecţia mediului;
consultanţii pe probleme de calitate şi management.
În practică, clienţii pot fi încasaţi ,,la vedere" (pe loc, odată cu
vânzarea bunurilor), imediat după livrare, la un interval de timp 3-5
zile (are loc o încasare fără numerar în contul bancar) sau ,,la
termen" (un anumit termen de la livrare convenit de comun acord
între cei doi agenţi economici).
În funcţie de modul de respectare al scadenţelor clienţii pot fi
grupaţi astfel:
- clienţi solvabili cei care efectuează plăţile la termen;
- clienţi întârziaţi care nu efectuează plăţile la scadenţele
convenite;
- clienţi insolvabili cei care nu mai pot fi încasaţi.
Managementul clienţilor reprezintă ansamblul metodelor şi
tehnicilor, instrumentelor şi acţiunilor întreprinse în vederea
utilizării cât mai eficiente a capitalurilor imobilizate în credite
comerciale.
Creditele comerciale au o accepţiune mai largă decât cea a
clienţilor şi sunt formate din47:
- credite vânzător reprezentate de vânzările de mărfuri pe
credit (întreprinderea apare în două ipostaze: cea de împrumutat prin
creditele furnizor şi cea de împrumutător pentru creditele clienţi);
- creditele cumpărător reprezentate de plăţile în avans (în
această situaţie întrepinderea se poate regăsi fie ca beneficiară a
avansurilor plătite de către clienţii săi pentru fabricaţia produselor,
fie ca plătitor de avansuri pentru plătitorii săi de echipamente sau
materiale).
Obiectivele managementului clienţilor se pot axa fie pe
reducerea volumului clienţilor, respectiv reducerea capitalurilor
alocate acoperirii soldului clienţilor şi implicit restrângerea finanţării

47
I. Stancu - Finanţe, Teoria pieţelor financiare, Finanţele întreprinderilor, Analiza şi
gestiunea financiară; Editura Economică, Bucureşti, 1997
262
acestor active circulante, fie pe o prelungire a perioadei de acordare a
creditelor clienţi.
Creditele clienţi sunt o investiţie de capital a întreprinderii,
care poate aduce acesteia o anumită rentabilitate.
Pornind de la această caracteristică se pot evidenţia
componentele esenţiale ale manegementului clienţilor:
investiţia de capital pentru constituirea soldului de credite
clienţi.
Creditul acordat unui singur client reprezintă o alocare de
fonduri pe termen scurt, iar creditele acordate tuturor clienţilor apar a
o alocare permanentă de capitaluri ale întreprinderii, reprezentând o
investiţie care trebuie finanţată în mod continuu. Dimensiunea
acestei investiţii se poate stabili prin intermediul următoarei relaţii:

Cifra de afaceri Durata de acordare a creditului

Credite clienti
360

rentabilitatea aferentă vânzărilor suplimentare obţinute

prin creşterea duratei creditelor clienţi
Creşterea cererii de produse pe piaţă, prin prelungirea duratei
de viaţă a creditelor clienţi va antrena o rentabilitate aferentă
vânzărilor suplimentare, care va justifica o astfel de politică.
costul marginal al creşterii investiţiei de capital în credite
clienţi
Acest cost poate fi cuantificat în funcţie de sursele de
finanţare ale investiţiei ( surse proprii sau surse împrumutate).
riscurile de insolvabilitate ale clienţilor
profitul marginal net
Profitul marginal net este dat de rentabilitatea vânzărilor
suplimentare mai puţin costul creşterii creditelor clienţi şi riscul
insolvabilităţii clienţilor.
Alegerea, urmărirea şi controlul clienţilor necesită un proces
continuu de informare. Informaţiile despre clienţi pot fi obţinute prin
diverse modalităţi:
- studiile şi observaţiile proprii;
- istoricul relaţiilor cu clientul respectiv;
263
 - mass-media publicitate;
- informaţii furnizate de către bănci, prin consultarea
fişierelor cu clienţii (70% din informaţii sunt furnizate de
către bănci);
- informaţii obţinute de la organisme specializate (registrul
comercial, registrul de protestări la plata cambiilor,
registrul de amanetare a fondurilor comerciale, registrul
ipotecilor şi cadastrul, registrul întârzierilor la plata
impozitelor de stat etc.).
Pentru urmărirea şi controlul clienţilor, pe lângă procedurile
uzuale la care recurge întreprinderea, se poate utiliza, metoda ABC
de urmărire a clienţilor.

Metoda ABC presupune clasificarea clienţilor în trei categorii

astfel:
- zona A în care sunt incluşi clienţii cei mai importanţi ai
întreprinderii, reprezentând aproximativ 60% din soldul
total al clienţilor şi circa 10% din numărul său;
- zona B: reprezentată de clienţii importanţi ai întreprinderii,
care grupează circa 30% din numărul total de clienţi din
portofoliu şi aproximativ 30%
- zona C: în care sunt incluşi clienţii de mică importanţă,
grupează aproximativ 60% din volumul acestora şi circa
10% din volumul soldului clienţilor.
Un grup de clienţi este important dacă condiţiile următoare
prevalează:
- grupul este concentrat sau achiziţionează o parte însemnată
în raport de produse în raport cu cifra de afaceri a
vânzătorului;
- produsele cumpărate deţin o pondere mare în cadrul
costurilor respectivului client;
- produsele achiziţionate din sectorul furnizor au un grad
redus de diferenţiere sau sunt normalizate;
- costurile de transfer cu care s-ar putea confrunta clienţii
sunt reduse;
- grupurile de clienţi înregistrează profituri minime;

264
 - clienţii reprezintă un pericol considerabil de integrare în
amonte.

De asemenea, managementului clienţilor vizează

determinarea duratei medii de încasare a clienţilor, a duratei medii de
încasare pe diferite categorii de clienţi şi compararea acestora, în
vederea adoptării unor măsuri de reglementare a relaţiilor cu clienţii,
în situaţia în care s-ar depăşi anumite limite ale duratei medii.
Calculul duratei medii de încasare a unui client se determină
cu ajutorul relaţiei:

Soldul mediu al clientului X 360

Durata medie d e incasare a clientului
Cifra de afaceri realizata de clientul X

În prezent atenţia managerilor se concentrează tot mai mult

pe relaţiile cu clienţii şi pe dezvoltarea acestora în scopul
maximizării duratei de viaţă a unui client (în relaţia sa cu firma) şi nu
atât pe obţinerea unor profituri pe termen scurt.

3.4.1. Managementul furnizorilor

Furnizorii se analizează prin tabloul relaţiilor tradiţionale, a

facilităţilor oferite, amplasării teritoriale, calităţii, preţului, unicităţii.
Agentul economic este interesat de dependenţa sa de anumiţi
furnizori şi de consecinţele acestei dependenţe, de stabilirea gradului
de integrare a activităţii sale, de estimarea implicaţiilor pe care le-ar
avea întreruperea relaţiilor contractuale de către anumiţi furnizori.
Un grup de furnizori este puternic dacă prevalează
următoarele condiţii:
- grupul de furnizori este dominat de câteva firme şi este mai
concentrat decât sectorul căruia vinde;
- furnizorii nu trebuie să lupte contra unor produse de
sustituţie pentru sectorul client;
- sectorul client nu este important pentru grupul de furnizori;
- produsul livrat de către furnizori este un mijloc important de
producţie pentru client.

265
 Managementul furnizorilor urmăreşte răspunsul la
următoarele întrebări:
- Care sunt condiţiile contractuale cu furnizorii?
- Care este intevalul de timp stabilit contractual între
momentul cumpărării materiilor prime, materialelor,
mărfurilor şi momentul plăţii efective?
- Este mai avantajoasă plata anticipată?

Întreprinderea, pentru a-şi derula în mod corespunzător

activitatea, trebuie să achiziţioneze materii prime, materiale, mărfuri.
Plata acestora se realizează la momentul cumpărării sau ulterior, în
situaţia în care întreprinderea parteneră oferă credit comercial.
Mărimea postului furnizor se determină sub forma unui
produs între valoarea cumpărărilor şi perioada medie de plată.
Perioada medie de plată se stabileşte în funcţie de politica de
creditare comercială a firmei furnizoare. Plata ulterioară a
cumpărărilor de materii prime, materiale, mărfuri echivalează cu
obţinerea unui credit pe termen scurt, fără dobândă, fiind o sursă care
permite realizarea unei investiţii nete în capitalul de lucru la valori
scăzute.
Prelungirea perioadei de plată nu reprezintă un scop în sine.
În cazul în care se poate beneficia de o reducere, nerealizarea plăţii la
respectivul termen echivalează cu atragerea de resurse temporare
costisitoare , decizia privind termenul de plată realizându-se în
funcţie de avntajul comparativ al costurilor şi beneficiilor aferente:
costul pierderii discountului prin nerealizarea plăţii la
termen de stabileşte potrivit relaţiei:

D T
:
1 D 360

T Pc Pcd
unde:
D = discount (exprimat procentual);
T = mişcarea perioadei de plată necesară pentru a beneficia de
discount;
266
Pc = perioada de creditare;
Pcd = perioada de creditare cu discount.

beneficiul pierderii discountului este dat de rentabilitatea

obţinută prin fructificarea sumei care s-ar fi plătit în
perioada de creditare cu discount.

267
 CAPITOLUL 4
REZULTATELE FINALE
ALE ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII

4.1. Rentabilitatea întreprinderii

Rentabilitatea unei activităţi reprezintă capacitatea acesteia
de a produce venituri care să acopere cheltuielile antrenate de
activitatea în cauza şi să conducă la obţinerea de venit net,
indiferent de formele pe care acesta le îmbracă. În acest sens,
rentabilitatea ca latură financiară a activităţii economice, reprezintă
un deosebit de important criteriu pus la baza deciziilor economice ce
se adoptă la nivel micro si chiar macroeconomic. Chiar dacă, în
cazuri de excepţie, rentabilitatea nu se constituie ca funcţie obiectiv
al modelului de dezvoltare şi funcţionare al întreprinderii, acest rol
jucându-l maximizarea volumului de utilităţi ce trebuie create, ea
este o foarte importantă restricţie, în sensul că societatea nu poate
accepta satisfacerea nevoilor din ce în ce mai diverse în condiţiile
diminuării venitului net ce se creează. Economiile ce rezultă de pe
urma creşterii productivităţii muncii trebuie să se reflecte în sporuri
de venit net ce se utilizează pentru dezvoltarea sub multiple aspecte,
a societăţii în ansamblu.
Sfera de cuprindere, respectiv modalităţile de exprimare a
rentabilităţii, se apreciază în mod diferit funcţie de nivelul de organizare
al economiei. Pornind de la formula generală de exprimare a eficienţei
economice, ca un raport între efectele obţinute şi eforturile depuse, chiar
în cadrul unui anumit nivel de organizare a economiei (micro sau
macroeconomic) se pot deosebi mai mulţi indicatori de caracterizare a
acesteia, în funcţie de elementele ce se iau în considerare atât în
cuantificarea efectului cât şi a efortului. Astfel, la nivel microeconomic, în
caracterizarea eficienţei, ca efect poate fi avut în vedere valoarea
adăugată, cash-flow-ul net sau profitul, în timp ce latura efort poate fi
apreciată prin prisma capitalurilor avansate în circuit, a capitalurilor
consumate sau a veniturilor degajate din circuit.
Rentabilitatea, ca formă a eficienţei economice, este
caracterizată la nivel microeconomic prin intermediul ratei
rentabilităţii. În funcţie de elementele de calcul utilizate se poate
vorbi de mai multe categorii de rate ale rentabilităţii, între care cele
mai utilizate sunt:
268
 rata rentabilităţii capitalurilor avansate R av , determinată după
formula:
Pb n
Rav 100
A
în care:
Pb n = profitul brut (respectiv net) obţinut;
A = activul economic sau capitalul investit, adică valoarea
medie a activelor imobilizate şi valoarea medie a activelor circulante
avansate.
Dacă la numărător se ia în calcul rezultatul net din exploatare,
indicatorul calculat este rata rentabilităţii economice:
 rata rentabilităţii resurselor consumate R c , determinată după
formula:
Pb n
Rc 100
Ct
în care:
Ct = cheltuieli totale;
 rata rentabilităţii veniturilor R v , determinată astfel:
Pb n
Rv 100
CA
în care:
CA = cifra de afaceri.
 rata rentabilităţii financiare R f , determinată astfel:
Pn
Rf 100
Cp
în care:
Pn = profitul net obţinut;
Cp = capital propriu.
Se poate calcula, în acelaşi timp, un indicator de rentabilitate pe
acţiune R a , care să exprime profitul net aferent fiecărei acţiuni,
conform relaţiei:
Pn
Ra
Na
în care:
Na = numărul de acţiuni.

269
 Creşterea rentabilităţii constituie o necesitate obiectivă, vitală
pentru însăşi existenţa întreprinderii în condiţiile economiei de piaţă. Atât
ridicarea gradului de înzestrare tehnică a întreprinderii, cât şi îmbunătăţirea
condiţiilor de desfăşurare a activităţii productive implică obţinerea unui
volum sporit de venit net, pe seama căruia să se satisfacă nevoile
reproducţiei lărgite şi, în acelaşi timp, să se asigure un nivel corespunzător
al calităţii vieţii.
Mărimea şi dinamica ratei rentabilităţii sunt influenţate de o
multitudine de factori care sintetizează direct sau indirect, tot ceea ce se
întâmplă (bine sau rău) într-o unitate economică, inclusiv influenţa
mediului economic în care ea acţionează şi la care trebuie să se adapteze.
Pornind de la modul de calcul al ratei rentabilităţii constatăm că un
factor important de sporire a acesteia îl reprezintă creşterea masei
profitului, cu care se află într-o relaţie de directă proporţionalitate. Aceasta,
la rândul ei, este influenţată de o serie de factori cum sunt:
- volumul fizic, structura şi calitatea producţiei, care acţionează
asupra masei profitului atât separat cât şi în unitatea lor.
Când celelalte elemente rămân neschimbate, masa profitului este
direct proporţională cu volumul fizic al producţiei. La un anumit volum
fizic şi o anumită calitate a producţiei, schimbarea structurii sortimentului
în favoarea produselor cu rentabilitate sporită determină o creştere a masei
profitului. Ridicarea calităţii produselor fabricate permite practicarea unor
preţuri mai ridicate conducând la sporirea masei profitului;
- preţul de vânzare al producţiei are influenţă directă asupra masei
profitului, stabilită ca diferenţa între preţ şi cost.
- costul de producţie care, în condiţiile economiei de piaţa şi al
sporirii concurenţei, este elementul asupra căruia trebuie să se acţioneze în
sensul găsirii modalităţilor de reducere, ceea ce echivalează cu sporirea
masei profitului şi a ratei rentabilităţii.
Între cele mai importante direcţii de acţiune în vederea reducerii
costurilor de fabricaţie mai semnificative sunt: creşterea productivităţii
muncii prin încorporarea progresului tehnic şi îmbunătăţirea tehnologiilor
de fabricaţie, ridicarea calificării personalului, îmbunătăţirea organizării
muncii; reducerea consumurilor specifice de materii prime, materiale,
energie; reducerea pierderilor pe durata transporturilor şi depozitării;
modernizarea fluxurilor interne şi a aprovizionării locurilor de muncă;
reproiectarea şi înnoirea sortimentelor de fabricaţie; îmbunătăţirea gradului
de utilizare a maşinilor şi utilajelor, respectiv creşterea randamentului orar
al acestora; accelerarea vitezei de rotaţie a activelor circulante; perfec-
ţionarea metodelor de conducere şi gestionare a întreprinderilor.

270
 4.2. Formele şi evaluarea rezultatelor finale
4.2.1. Conţinutul şi formele rezultatelor finale
Conform cerinţelor gestiunii financiare, fiecare întreprindere
este obligată nu numai să acopere toate cheltuielile din venituri, ci să
obţină şi un anumit venit net, cât mai mare posibil, pe seama căruia
să asigure autofinanţarea propriei dezvoltări, îndeplinirea funcţiei
sociale, cointeresarea salariaţilor şi să participe la formarea
fondurilor centralizate ale statului destinate finanţării nevoilor
generale ale societăţii.
În orice societate, venitul net ca expresie bănească a
plusprodusului este o rezultantă firească a nivelului productivităţii
muncii, a înzestrării tehnice a muncii, a modalităţilor de organizare a
producţiei şi a muncii, într-un cuvânt a forţei productive a muncii.
Datorită unor multiple împrejurări cum ar fi organizarea economiei pe
unităţi productive, legăturile specifice dintre macro şi microsistem,
modalităţile de dimensionare şi evidenţiere a costurilor, particularităţile
sistemului de preţuri etc., valoarea nou creată în întreprindere se
manifestă sub diferite forme, aşa cum reiese din tabelul 4.1.
Având în vedere faptul că valoarea adăugată creată în
întreprindere este o rezultantă a aportului muncii vii, pe de o parte, şi a
capitalului fix, pe de altă parte, ea se manifestă sub două forme şi
anume, valoare adăugată brută şi valoare adăugată netă, diferenţierea
fiind dată de amortizarea activelor imobilizate.
Dacă din valoarea adăugată sunt deduse salariile negociate
brute, sporurile de orice fel, compensaţiile şi alte drepturi de
personal, precum şi eventuala parte din valoarea nou creată, cedată
de întreprindere sub formă de dobândă posesorilor de capital de
împrumut se obţine venitul net realizat de întreprindere. O parte a
venitului net este preluată sub diferite forme la bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale sau alte fonduri cu destinaţie specială
(fondul pentru acordarea ajutorului de şomaj, fondul special pentru
sănătate, fondul pentru dezvoltarea şi modernizarea sistemului
energetic, fondul pentru întreţinere şi modernizarea drumurilor
publice, etc.)
Profitul brut rămas după deducerea din venitul net a acestor
prelevări este supus impozitării, iar ceea ce rămâne după plata
impozitului pe profit este profitul net ale cărui destinaţii vor face
obiectul unui alt subcapitol.

271
 Tabelul 4.1.
Formele de manifestare a valorii nou create în întreprindere
P
R
O
F Profit net
V V I
A A T
L L
O O B
A A V R
R R E U Impozit pe profit
E E N T
A A I I Taxa pe valoarea adăugată
T M
U P Accizele
A A L O Taxa pentru folosirea terenurilor proprietate
D D Z de stat; impozitul pe terenuri
Ă Ă I
U U T Impozitul pe clădiri
G G E
A A Taxa asupra mijloacelor de transport
T T T
Ă Ă A Alte impozite şi taxe
X Contribuţia întreprinderii la fondul
N E Asigurărilor sociale de stat
B N E
R E T C Contribuţia întreprinderii la constituirea
U T O Fondului special pentru sănătate
T Ă N
Ă T Contribuţia întreprinderii pentru
R constituirea fondului de şomaj
I
B
U Contribuţia întreprinderii la constituirea
Ţ altor fonduri cu destinaţie specială
I
I
Dobânzile plătite la împrumuturi
Salarii brute şi alte drepturi de personal
Amortizarea activelor

Asupra conţinutului şi sensurilor termenului de profit

considerăm necesare unele precizări, având în vedere originea şi
accepţiunile ulterioare date acestui termen. Originea sa este latină şi
provine de la verbul "proficere" care înseamnă a progresa, a da
rezultate, căpătând, ulterior, semnificaţia de a aduce profit. În
vorbirea curentă, accepţiunile acestui termen sunt multiple şi, uneori,

272
contradictorii dar ele pot fi sintetizate în trei modalităţi majore de a
concepe profitul.
O primă accepţiune este cea legislativă şi statistică conform
căreia profitul reprezintă diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile
ocazionate de activitatea unui agent economic. El semnifică, deci,
avantajul bănesc realizat dintr-o activitate economică şi constituie
obiectivul tuturor activităţilor lucrative dintr-o economie de piaţă. În
structura sa au fost identificate două componente:
- profitul legitim sau legal - realizat în contextul respectării
prevederilor legale privind reflectarea tuturor veniturilor şi cheltu-
ielilor agentului economic şi a metodologiei de calcul a profitului;
- profitul nelegitim sau nelegal - realizat prin încălcarea,
deliberată sau nu, a legalităţii, prin neînregistrarea tuturor veniturilor
realizate, majorarea artificială a cheltuielilor, sustragerea de la plata
unor impozite sau taxe, etc., cu riscul de a fi descoperiţi şi de a
suporta rigorile legii.
Autorii unor lucrări economice de prestigiu printre care P.
Heyne, L.Atkinson, J.Craven au exprimat opinii conform cărora, în
determinarea profitului trebuie avut în vedere costul total, de opţiune
sau de oportunitate, şi nu costul aşa cum rezultă el din reglementările
în vigoare. Se face astfel trimitere la o serie de cheltuieli care se fac
pentru bunul mers al activităţii firmei dar nu se reflectă în costul
activităţii conform normelor legale, cum ar fi munca depusă de
proprietari în cadrul firmei şi pentru care nu întocmesc forme de
plată sau sumele cuvenite drept chirii pentru clădirile proprii utilizate
în activitatea firmei, dar neîncasate ca atare.
Profitul rezultat ca diferenţă între venitul total şi costul de
oportunitate este, de regulă, mai mic decât profitul legal obţinut.
Acesta întrucât, autoritatea publică, preocupată să mărească materia
impozabilă şi să-şi asigure, implicit, un impozit pe profit mai mare,
nu admite în costuri decât anumite categorii de cheltuieli.
O a doua accepţiune întâlnită în literatura de specialitate este
cea de profit ca venit rezidual. Această modalitate de interpretare a
profitului nu o exclude pe cea prezentată anterior, ba chiar se bazează
pe ea. Promotorii acestei concepţii nu se opresc, însă, la a face
diferenţa dintre venituri şi costuri, ci adâncesc analiza examinând
sursele de provenienţă a profitului şi, în funcţie de acestea apreciază
dacă profitul se cuvine sau nu agentului economic care a realizat
activitatea lucrativă. Ei acceptă ca fiind profit cuvenit firmei, profitul
legitim realizat ca urmare a progreselor economice şi tehnice
realizate în cadrul acesteia, a înnoirii producţiei şi organizării
superioare a activităţii economice; profitul realizat ca efect al
competenţei manageriale concretizată în asumarea şi depăşirea riscu-
273
rilor pe care o anumită activitate economică le presupune, precum şi
profitul realizat ca urmare a economisirii celorlalte eforturi depuse de
firmă şi care conduce la minimizarea costurilor activităţii şi, implicit,
sporirii profitului.
Este, în schimb, considerat ca nelegitim profitul obţinut fără
eforturi concrete din partea firmei, cum ar fi câştigurile datorate unei
poziţii mai avantajoase faţă de piaţă, profitul nelegitim de monopol
realizat prin stabilirea de preţuri scăzute la cumpărări şi ridicate la
vânzări, precum şi profiturile realizate prin neefectuarea unor
cheltuieli privind protecţia mediului ambiant sau repararea altor
daune, cheltuieli ce sunt lăsate pe seama colectivităţilor locale sau a
societăţii în ansamblu.
Făcând deci diferenţa dintre venituri şi cheltuieli şi scăzând
apoi profiturile considerate ca necuvenite se obţine profitul legal
cuvenit sau rezidual.
În fine, o a treia accepţiune dată noţiunii de profit este aceea
de remuneraţie implicită a factorilor de producţie. Adepţii acestui
punct de vedere (Schumpeter, Allais, Pareto, Walras) pornesc de
acolo de unde s-au oprit susţinătorii teoriei profitului ca venit
rezidual, întrebându-se de unde provine şi cui i se datorează acest
profit. Este evident că el este fie rezultatul unui aport al muncii, fie al
introducerii progresului tehnic, fie al depăşirii riscurilor prin
pricepere, organizare, conducere, etc. Se ajunge, astfel, la o descom-
punere a profitului rezidual în funcţie de aportul factorilor care au
contribuit la realizarea sa şi la ideea inexistenţei profitului ci a unor
venituri ce reprezintă salarii, dobânzi sau rentă, printre susţinătorii ei
aflându-se doi deţinători ai Premiului Nobel pentru economie - Paul
Samuelson şi William Nordhaus.
Făcând abstracţie de diferitele accepţiuni date noţiunii de
profit de către teoreticieni, pentru agenţii economici în acţiune este
esenţială accepţiunea oficial - legislativă în funcţie de care se orien-
tează şi dezvoltă nu numai unităţile economice ci şi societatea în
ansamblul ei.
4.2.2. Determinarea profitului
Conform reglementărilor în vigoare, profitul contabil se
determină ca diferenţa între veniturile totale realizate şi cheltuielile
totale efectuate în cursul exerciţiului financiar.
În veniturile totale se includ:
a) veniturile din exploatare, respectiv din vânzări de produse,
mărfuri, servicii prestate, lucrări executate, din producţia stocată şi
producţia de imobilizări, din subvenţii de exploatare, etc;
274
 b) veniturile financiare, adică veniturile din participaţii, titluri
de plasament, diferenţe de curs valutar, dobânzi şi alte venituri
financiare;
c) veniturile excepţionale, respectiv din operaţiuni de gestiune
(amenzi, penalităţi, despăgubiri), din operaţiuni de capital şi alte
venituri excepţionale.
În cheltuielile totale, aferente veniturilor realizate, se includ:
a) cheltuielile de exploatare, adică cele privind materiile
prime, materialele, costul mărfurilor, cheltuielile cu lucrările şi
serviciile executate de terţi, cheltuielile de personal, cheltuielile
privind impozite, taxe, contribuţii, alte cheltuieli de exploatare;
b) cheltuielile financiare, adică cheltuielile legate de titlurile
de plasament cedate, diferenţe nefavorabile de curs valutar, dobânzile
plătite la creditele angajate, pierderile de creanţe legate de
participaţiuni şi alte cheltuieli financiare;
c) cheltuielile excepţionale, respectiv cheltuielile privind
operaţiuni de capital (adică valoarea neamortizată a activelor
imobilizate vândute sau casate) şi cheltuielile privind operaţiunile de
gestiune (adică valoarea amenzilor, penalităţilor şi despăgubirilor
plătite de întreprindere, valoarea debitelor prescrise sau a debitelor
insolvabile, pierderile din calamităţi şi valoarea donaţiilor acordate
de întreprindere).
Conform acestei modalităţi, ca diferenţă între veniturile totale
şi cheltuielile totale, se determină rezultatul exerciţiului, respectiv
profitul contabil dacă rezultatul este favorabil, în execuţie la toţi
agenţii economici, indiferent de caracterul proprietăţii asupra
capitalului social.
Deci, rezultatul exerciţiului se determină pe feluri de activităţi
astfel:
1) se determină rezultatul din exploatare ( R e ):
R e Ve Ce (1)
în care:
Ve = venituri din exploatare;
Ce = cheltuieli din exploatare.
Ve CA SPS PI AVe , (2)
în care:
CA = cifra de afaceri;
SPS = soldul producţiei stocate (dacă este creditor în calcul se ia
cu semnul +, dacă este debitor cu semnul -);
275
PI = producţia imobilizată (utilizată pentru nevoile proprii ale
întreprinderii);
AVe = alte venituri din exploatare;
CA VVM PV , (3)
în care:
VVM = venituri din vânzarea mărfurilor;
PV = producţia vândută.
În funcţie de destinaţiile producţiei, se poate calcula producţia
exerciţiului PE astfel:
PE PV SPS PI (4)
Ce CMV CPE (5)
în care:
CMV = costul mărfurilor vândute;
CPE = costul total al producţiei exerciţiului;
CPE CM LSPT CP ITV A AC (6)
e
în care:
CM = cheltuielile materiale (materii prime şi materiale consu-
mabile; combustibil, energie, apă; alte cheltuieli materiale);
LSPT = lucrări şi servicii prestate de terţi;
CP = cheltuieli cu personalul (salarii; asigurări şi protecţie
socială);
ITV = impozite, taxe, vărsăminte asimilate, cu excepţia impozi-
tului pe profit;
A = amortizarea activelor imobilizate;
AC e = alte cheltuieli de exploatare.
2) Se determină rezultatul financiar R f :
Rf Vf Cf (7)
în care:
Vf = venituri financiare;
Cf = cheltuieli financiare.
I) Prin însumarea rezultatului din exploatare şi a rezultatului
financiar se determină rezultatul curent al exerciţiului R c :
R R R (8)
c e f
3) Se determină rezultatul excepţional al exerciţiului R ex :
R ex Vex Cex (9)

276
în care:
Vex = venituri excepţionale;
Cex = cheltuieli excepţionale.
II) Prin însumarea rezultatului curent şi a rezultatului
excepţional se determină rezultatul brut al exerciţiului ( RBE ):
RBE R c R ex (10)
sau:
RBE = VT - CT (11)
în care:
VT = venituri totale ( VT V V V );
e f ex
CT = cheltuieli totale exceptând impozitul pe profit
( CT Ce Cf Cex )

4.2.3. Profitul contabil - profitul impozabil.

Impozitul pe profit

Definirea categoriilor de profit contabil şi profit impozabil

porneşte de la realitatea că nu în toate cazurile principiile contabile,
subordonate reflectării exacte a fenomenelor şi proceselor economice
ce au loc în întreprindere, sunt convergente cu principiile impunerii
fiscale, ceea ce face ca între rezultatul contabil şi cel fiscal să apară
diferenţe de ordin cantitativ: rezultatul contabil reprezintă suma
globală a profitului (sau eventual pierderii) exerciţiului financiar, în
timp ce, rezultatul fiscal reprezintă profitul impozabil (sau pierderea
fiscală) a exerciţiului, stabilită conform regulilor fiscale şi în funcţie
de care se calculează volumul impozitelor exigibile (sau rambur-
sabile, după caz).
Profitul fiscal, se determină în funcţie de profitul contabil sau
rezultatul brut al exerciţiului, cheltuielile nedeductibile şi deducerile
fiscale, astfel:
PF RBE CN D
în care:
PF = profitul fiscal;
CN = cheltuielile nedeductibile;
D = deducerile fiscale.
În categoria cheltuielilor nedeductibile sunt incluse:
- cheltuielile cu impozitul pe profit datorat în ţară şi impozitul
aferent venitului realizat în străinătate;

277
 - amenzile, confiscările, majorările de întârziere şi penalităţile
datorate către autorităţi române sau străine;
- cheltuielile de reclamă şi publicitate, neefectuate pe bază de
contracte scrise;
- cheltuielile de protocol care depăşesc limita prevăzută de
lege (2% aplicată asupra diferenţei rezultate dintre totalul veniturilor
şi cheltuielilor aferente, inclusiv accizele, mai puţin cheltuielile cu
impozitul pe profit şi cheltuielile de protocol înregistrate în cursul
anului);
- cheltuielile de sponsorizare ce depăşesc prevederile legale;
- sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea rezervelor
şi provizioanelor peste limita legală;
- cheltuielile cu diurna care depăşesc limitele legale stabilite
pentru instituţiile publice;
- cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor constatate
lipsă din gestiune sau degradate şi neimputabile, inclusiv taxa pe
valoarea adăugată aferentă acestora;
Deducerile fiscale se referă la:
- diferenţele favorabile de valoare a titlurilor de participare
înregistrate ca urmare a încorporării rezervelor, a beneficiilor sau a
primelor de emisiune ori prin compensarea unor creanţe la societatea
la care se deţin participaţiile;
- dividendele primite de către o persoană juridică română de
la o altă persoană juridică română sau străină;
- veniturile, respectiv cheltuielile, rezultate din anularea dato-
riilor sau din încasarea creanţelor, după caz, ca urmare a transferului
de acţiuni sau de părţi sociale de la FPS, conform convenţiilor;
- rambursările de cheltuieli nedeductibile precum şi veniturile
rezultate din anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat
deducere sau veniturile realizate din stornarea ori recuperarea unor
cheltuieli nedeductibile.
Impozitul se calculează prin aplicarea cotelor prevăzute de
lege asupra profitului impozabil.
Cota legală de impozit pe profit este de 16% aplicata la
diferenta dintre venituri si cheltuielile deductibile.
Pentru agenţii economici cu activitate specifică se aplică cote
de impozit pe profit diferite, astfel:
- în cazul BNR, cota de impozit pe profit este de 80% şi se
aplică asupra veniturilor rămase după scăderea cheltuielilor
deductibile şi a fondului de rezervă, potrivit legii;

278
 - orice majorare a capitalului social efectuată prin încorpo-
rarea rezervelor, precum şi a profiturilor, cu excepţia rezervelor
legale şi a diferenţelor favorabile din reevaluarea patrimoniului, se
impozitează cu o cotă de 10%.
De asemenea, în cazul microîntreprinderilor48, impozitul se
calculează prin aplicarea cotei de 3% asupra sumei totale a venitu-
rilor trimestriale, respectiv veniturile evidenţiate în creditul conturilor
din clasa a 7-a "Conturi de venituri", cu excepţia celor înregistrate în
conturile 711. "Venituri din producţia stocată", 722. "Venituri din
producţia de imobilizări corporale" şi 781. "Venituri din provizioane
privind activitatea de exploatare", deoarece acestea nu reprezintă
venituri efective, ci au rolul de echilibrare a unor cheltuieli efectuate.
Menţionăm că o persoană juridică pentru a intra în categoria
microîntreprinderilor, trebuie să îndeplinească cumulativ la 31
decembrie a anului precedent, următoarele condiţii:
 este producătoare de bunuri materiale, prestează servicii
sau/şi desfăşoară activitate de comerţ;
 are până la 9 salariaţi;
 a realizat venituri reprezentând echivalentul în lei de până
la 100.000 euro inclusiv;
 are capital integral privat.

4.2.3.1 Relaţia contabilitate – fiscalitate

Apariţia impozitelor în sarcina întreprinderilor a fost generată

e nevoile de bani ale statului şi a generat, la rândul ei, necesitatea
introducerii unor criterii cât mai riguroase pentru stabilirea bazei de
impunere. Astfel, a fost lansată contabilităţii o nouă comandă socială.
Prin bilanţ şi contul de profit şi pierdere contabilitatea este în măsură
să prezinte „toate cantităţile patrimoniale producătoare de venit ca si
toate veniturile produse”. Apare astfel un nou utilizator al informaţiei
contabile şi contabilitatea trebuie să-şi adapteze, într-o măsură,
instrumentele de lucru astfel încât să răspundă acestor noi cerinţe.
Este nevoie ca părţile care intervin în calcul şi prelevarea impozitului
„să aibă cunoştinţe bune despre contabilitate, drept şi politică econo-
mică pentru rezolvarea cazurilor nenumărate la care nu este de ajuns
politica economică pentru rezolvarea cazurilor nenumărate la care nu
este de ajuns aprecierea agentului impunător sau chestiunea de fapt,

48
Vezi Ordonanţa Guvernului nr 24/26.07.2001 privind impunerea microîntreprinderilor şi
Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1880/28.09.2001
279
judecat prin criteriul unui funcţionar zelos sau al unui contribuabil
perspicace”.
Contribuabilul reprezintă o sursă privilegiată de informaţii
pentru organe fiscale, majoritatea obligaţiilor fiscale fiind stabilite pe
baza datelor de contabilitate. S-a încercat şi se încearcă, de multe ori,
să se stabilească o relaţie de ordine între fiscalitate şi contabilitate,
adică să se precizeze cine influenţează mai mult pe cine. Se pot
identifica, din luările de poziţie ale diferiţilor autori români şi străini,
următoarele scenarii:
Contabilitatea este influenţată de fiscalitate, cu diferite
grade de intervenţie;
Contabilitatea este independentă de contabilitate (cele două
sunt „deconectate”);
Contabilitatea influenţează fiscalitatea.
În toate cazurile un lucru este cert: există o interdependenţă
între contabilitate şi fiscalitate. De altfel, se apreciază că această
interdependenţă este hotărâtoare în gestiunea fiscală a întreprinderii,
chiar în condiţiile incompatibilităţii unor reguli din cele două laturi
ale gestiunii întreprinderii. Dacă privim contabilitatea ca pe un
instrument destinat obţinerii de informaţii pure si obiective, atunci
putem accepta că intervenţia fiscalităţii în procedurile contabile este
inacceptabilă. Fiscul ar trebui să accepte fără împotrivire „realitatea”
contabilă în ceea ce priveşte stabilirea sarcinilor fiscale ale întreprin-
derii. Dar contabilitatea nu este perfectă şi, aşa cum de exemplu
analiştii financiari retratează documentele contabile de sinteză pentru
a obţine informaţii pe care ei le consideră pertinente, şi fiscul îşi
propune ca utilizator al acestor informaţii să le interpreteze în funcţie
de interesele proprii care nu coincid întotdeauna cu interesele între-
prinderii. Una din diferenţele dintre analişti, în exemplu nostru, şi fisc
este că retratările practicate de aceasta din urmă au influenţe directe
şi, de cele mai multe ori, imediate asupra trezoreriei întreprinderii.
Se invocă adeseori faptul că se impune contabilităţii supu-
nerea faţă de fiscalitate în ţări precum Franţa sau România ori
Germania. Afirmaţia poate fi susţinută, dar trebuie nuanţată. Astfel,
dacă se acceptă ideea că dreptul fiscal este autonom în raport cu cel
contabil, atunci analizând relaţia dintre cele două ramuri ale
dreptului, ajungem la concluzia că de fapt dreptul contabil impune
dreptului fiscal mai multe reguli decât aceasta din urmă celui dintâi.
Bineînţeles că situaţia trebuie nuanţată de la ţară la ţară şi, in cazul
particular în care normele specifice celor două ramuri sunt elaborate

280
de acelaşi organism (cum ar fi Ministerul Finanţelor din România),
interdependenţa este şi mai strânsă ca influenţele fiscului asupra
contabilităţii să pară şi mai evidente, uneori chiar intolerabile.
Influenţele contabilităţii asupra dreptului fiscal se explică
destul de simplu, aşa cum am văzut la începutul acestui paragraf, prin
aceea că, prin măsurarea materiei impozabile, fiscul a fost nevoit să
găsească reguli de evaluare, de delimitare, în timp, de amortizare etc.
Ar fi fost inutilă crearea de reguli proprii , în condiţiile în care
contabilitatea dispunea deja de proceduri consacrate şi folosite cu
succes în obţinerea de informaţii destinate terţilor. Astfel, în unele
ţări, mai ales cele influenţate de modelul german, un principiu
fundamental este că regulile şi principiile contabile se impun în
stabilirea rezultatului fiscal; fiscul îşi rezervă totuşi calitatea de a
impune punctual unele tratamente fiscale diferite de regulile conta-
bile (acestea vizează mai ales situaţiile în care contribuabilii ar fi
tentaţi să manipuleze rezultatul contabil astfel încât să plătească mai
puţin impozit). Acest principiu este numit principiul congruenţei
între contabilitate şi fiscalitate, în vederea simplificării sarcinii
administraţiei fiscale, pe de o parte, şi a uşurării sarcinii întreprinderii
la întocmirea declaraţiilor fiscale. Principiul înseamnă concret că:
Regulile de contabilitate şi evaluare aplicate în contabili-
tate sunt obligatorii şi din punct de vedere fiscal;
Există totuşi reguli fiscale specifice pentru unele elemente;
Avantajele fiscale de natura amortizărilor derogatorii sau a
rezervelor scutite de impozit sunt acordate cu condiţia înregistrării
lor în contabilitate.
Modelul german de relaţie dintre contabilitate şi fiscalitate se
regăseşte, cu nuanţe particulare, şi în alte ţări precum Elveţia, ţările
scandinave , într-o anumită măsură Belgia şi Franţa şi chiar Japonia.
Cu toate acestea, atunci când se descrie contabilitatea şi fiscalitatea
din aceste ţări, se apreciază că fiscalitatea este cea care se impune
cele mai multe reguli în relaţia ei cu contabilitatea. Şi în România
legăturile dintre contabilitate şi fiscalitate pot fi încadrate în modelul
caracterizat prin principiul descris mai sus, în sensul că fiscul
împrumută multe reguli din contabilitate, chiar dacă punctele particu-
lare tratate distinct sunt numeroase; în ceea ce priveşte ajutoarele
fiscale acordate întreprinderii, înregistrarea lor în contabilitate este
subînţeleasă (cu riscul de a apela la artificii mai mult sau mai puţin
principiale pentru a găsi o formulă acceptabilă de înregistrare).
Revenind la caracterizarea principiului citat mai sus, Haller ne arată

281
că, în Germania, aplicarea lui se concretizează şi printr-o prudenţă
excesivă a evaluărilor şi prelucrărilor contabile , prudenţă acceptată
de cele mai multe ori de fisc (şi aici diferenţa dintre germani şi noi
este netă), dar care face încă principiul să fie contestat, mai ales după
adoptarea directivei a patra europene. Contestarea principiului se face
în numele imaginii fidele, dar fără prea mare succes deoarece el este
bine ancorat în comportamentul întreprinderilor, mai ales că are drept
consecinţă (datorită gradului mare de prudenţă contabilă acceptată)
reducerea bazei impozabile şi a impozitului pe profit. Se ajunge astfel
ca acest obiectiv al gestiunii fiscale să fie determinant în alegerile
contabile, ceea ce-l face pe Haller să aprecieze că „pentru cele mai
multe întreprinderi (mai ales mici şi mijlocii), consideraţiile fiscale
primează în raport cu principiile contabile”.
La polul opus în ceea ce priveşte relaţia contabilitate –
fiscalitate se află un grup de ţări caracterizate prin ceea ce se numeşte
„deconectarea” contabilităţii de fiscalitate. Aceasta nu înseamnă că
nu există legături între cele doua, ci mai degrabă, că înregistrările în
contabilitate nu au de suferit de pe urma regulilor fiscale şi conse-
cinţele fiscale ale opţiunilor contabile sunt minime. Este cazul
Satelor Unite ale Americii şi, în general, al ţărilor încadrate în mode-
lul saxon. Şi aici însă, regulile de determinare a veniturilor sunt
identice şi calculul beneficiului impozabil se efectuează tot pe baza
rezultatului tot pe baza rezultatului contabil.
Principalele diferenţe dintre contabilitate şi fiscalitate (a căror
contabilizare nu este obligatorie, ca în cazul ţărilor prezentate în
grupul anterior) ţin de amortizarea imobilizărilor care se poate
efectua pe baze diferite în cele două serii de calcule. Această separare
netă dintre regula fiscală şi cea contabilă, cumulată cu lipsa de
consecinţe contabile ale alegerilor fiscale şi invers face ca între-
prinderile să-şi permită anumite libertăţi în materie de amortizare49.
De exemplu, în Marea Britanie, societăţile de distribuţie şi cele hote-
liere nu amortizează imobilele în contabilitate argumentând că aceste
bunuri, ca şi mobilierul, sunt bine întreţinute astfel încât valoarea lor
reziduală este în permanenţă mai mare decât costul istoric.
În acelaşi timp, deconectarea contabilităţii de fiscalitate face
ca şi principiul prudenţei să se aplice cu mai mică intensitate, astfel
încât, de exemplu, volumul provizioanelor constituite va fi mai mic.
Este clar că, în situaţia ipotetică în care comparăm conturile anuale a
două întreprinderi absolut identice situate fiecare în ţări din grupurile
49
Fiscalitate şi contabilitate în cadrul firmei – C. Istrate, Ed. Polirom 1999, pag.110
282
de mai sus, vom constata diferenţele semnificative atât în ceea ce
priveşte rezultatul, cât şi raportul capitaluri proprii/datorii, nivelul
provizioanelor pentru depreciere sau pentru riscuri şi cheltuieli ori
valoarea contabilă netă a imobilizărilor, fără a mai vorbi de impozite
amânate. Aceste diferenţe sunt datorate, în primul rând, referinţelor
contabile, cu norme distincte, dar si particularităţilor în legătură cu
relaţiile contabile – fiscalitate precum şi tradiţiilor ori normelor
juridice distincte.
Chiar dacă fiscalitatea impune unele reguli şi proceduri, ea
oferă uneori, aşa cum arată mai sus, posibilitatea de a alege dintre
mai multe variante. Acest sistem de opţiuni poate fi exploatat de
între-prinderi, în funcţie de obiectivele din diferite perioade. Astfel, o
întreprindere cotată la bursă (mai ales în spaţiul anglo-saxon), o
întreprindere asupra căreia planează riscul de lichidare sau care
doreşte să-şi cosmetizeze conturile în vederea obţinerii mai uşoare a
unor credite de la bancă (mai ales în spaţiul românesc) are interes să
declare cât mai mult profit. Interesul întreprinderii anglo-saxone de
a-şi „umfla” beneficiul, în ciuda prejudiciului fiscal, derivă din faptul
că investitorii o judecă de cele mai multe ori tocmai în funcţie de
profitul contabil declarat. Într-o astfel de situaţie, opţiunile contabile
şi eventual fiscale vor merge în direcţia diminuării cheltuielilor şi a
măririi veniturilor. Din aceste motive mute firme britanice nu
amortizează fondul comercial sau înregistrează în contabilitate o
amortizare a imobilizărilor corporale mai mică decât cea luată în
calculul rezultatului fiscal.
Nu trebuie să privim mereu fiscalitatea dintr-un punct de
vedere negativ; prin reglementările fiscale se acordă adeseori
avantaje condiţionale, în unele state (aşa cum am văzut) tocmai de
înregistrarea lor în contabilitate. În aceste condiţii rezultă uneori o
atitudine ambiguă a contabililor şi a întreprinzătorilor care „se lasă
seduşi de jongleriile fiscului şi ajung să nu mai gândească decât în
termeni de avantaje fiscale”.
Imixtiunea dreptului fiscal în domeniul contabilităţii ar trebui
să fie din ce în ce mai puţin manifestă, mai ales în condiţiile în care
dreptul contabil încearcă să se dezvolte ca o ramură distinctă a
dreptului, odată cu apariţia unei legi a contabilităţii. Însă, atâta timp
cât normele contabile şi fiscale vor fi stabilite (în România) de
acelaşi organism (Ministerul Finanţelor Publice) şi cât Fiscul este
reticent la soluţiile propuse de contabili, este evident că la atingerea
obiectivelor contabilităţii nu se poate ajunge decât prin filtrul fiscal,
care poate denatura sensul informaţiei contabile.
283
 În acest context, conturile anuale riscă să fie poluate fiscal şi
apare interesantă retratarea lor, astfel încât să se prezinte, pe lângă
bilanţul contabil aşa cum este, un bilanţ contabil aşa cum ar trebui să
fie chiar un bilanţ fiscal. În bilanţul contabil actual, suntem la inter-
secţia unor reguli fiscale şi contabila, ceea ce poate conduce la jumă-
tăţi de măsură dăunătoare informaţiei contabile (nivelul profitului,
valoarea netă contabilă a elementelor de activ care se depreciază,
provizioanele pentru cheltuieli). Se poate spune că în acest bilanţ
fidelitatea informaţiei contabile este sacrificată, într-o anumită măsu-
ră şi cu bună ştiinţă, economiei fiscale. De asemenea, se poate
accepta ideea că o relaţie strânsă între contabilitate si fiscalitate
dăunează chiar şi analizei documentelor fiscale.
Diferenţa dintre dreptul fiscal şi cel contabil se poate explica
prin diferenţele de finalitate între aceste două discipline: în timp ce
una are ca obiectiv stabilirea bazelor de calcul pentru impozite, grija
celeilalte este de a stabili reguli care să se adapteze cât mai bine
funcţiilor contabilităţii (înregistrarea cronologică şi sistematică, con-
trolul şi prelucrarea datelor şi mai ales, furnizarea de informaţii
terţilor). Punerea în evidenţă în paralel a informaţiei contabile ar
prezenta interes din perspectiva măsurării efectelor uneori nefavo-
rabile pe care „conectarea” poate să le aibă nu numai asupra calităţii
informaţiei contabile, ci şi asupra substanţei întreprinderii. „Fiscul, în
dorinţa de a culege cât mai multe fructe, afirma în 1923 Alexandru
Sorescu, nu s-ar sfii să taie complet arborele producător de fructe,
care este contribuabilul”
Comportamentul fiscului poate fi justificat, în parte, şi de
modul în care contribuabilii înţeleg să participe la acoperirea chel-
tuielilor publice, astfel încât „necazurile” întreprinderilor pe linie
fiscală pot deveni din: „neştiinţa principiilor de contabilitate din
partea fiscului, uşurinţa înregistrărilor din partea contribuabilului,
interesul din partea contribuabilului – câteodată independente la fie-
care din ei, adeseori în deplină complcitate la toţi”.

4.2.3.2 Principii contabile şi reguli fiscale

Dacă încercăm din nou o paralelă între regulile contabile si

cele fiscale, observăm că există între ele şi divergenţe, pe lângă
numeroasele elemente comune la care fac apel. Manifestarea cea mai
concretă a acestui fapt este dată de diferenţele care există, de regulă,
între rezultatul contabil şi cel fiscal. În legătură cu alt impozit,
remarcăm că există cazuri în care părţi de TVA afectează cheltuielile
284
întreprinderii situaţie contrară regulii de neutralitate a acestui impozit
în raport cu rezultatul (este vorba de ceea ce se numeşte remanenţa
TVA). Pentru identificarea acestor diferenţe, analiza modului în care
respectarea principiilor contabile este influenţată de considerente
fiscale poate fi semnificativă.
În dorinţa de aliniere la referenţialul contabil european, nor-
malizatorii români au reţinut, în mod explicit, principiile contabile
prevăzute în Directiva a patra europeană: principiul prudenţei, prin-
cipiul permanenţei metodelor, principiul continuităţii activităţilor,
principiul independenţei exerciţiilor, principiul intangibilităţii bilan-
ţului de deschidere al unui exerciţiu şi principiul necompensării. Pe
lângă principiile definite explicit, din reglementările contabile se des-
prind şi altele, printre care principiul costului istoric. De asemenea,
putem invoca şi prezenţa discretă a principiului importanţei relative.
Pe acesta din urmă îl putem interpreta în sensul că o muncă de
contabilitate se efectuează numai dacă informaţia care rezultă este
semnificativă în raport cu obiectul de imagine fidelă (şi mai ales dacă
valoarea acestei informaţii depăşeşte costul obţinerii ei). O aplicare a
importanţei relative o reprezintă, de exemplu, funcţionarea contului
4428 „TVA neexigibilă” care poate primi în debit taxa neexigibilă
aferentă cumpărătorilor (care este o creanţă) şi, în credit, taxa neexi-
gibilă aferentă vânzărilor (care este o datorie) şi taxa inclusă în preţul
de vânzare cu amănuntul al mărfurilor din stoc când evaluarea lor se
face la acest nivel. Această soluţie este acceptată datorită semnifi-
caţiei reduse a urmăririi separate a diferitelor categorii de taxă
neexigibilă. Raţionamentul se aplică şi altor conturi „bifuncţionale”
şi ale căror depuneri încep, de multe ori, cu „Alte creanţe şi
datorii…”. Ar fi însă de dorit ca‚ în reglementările contabile să se
precizeze în mod explicit această opţiune.

4.2.4. Repartizarea profitului net

Componentele rezultatelor finale brute au destinaţii exacte şi

termene de satisfacere precizate prin acte normative.
Rezultatele finale aferente unor venituri nete ale statului se
virează la termenele de efectuare a plăţilor respective la buget. Este
cazul taxei pentru folosirea terenurilor proprietate de stat, a impozi-
tului pe terenuri, impozitului pe clădiri, taxei asupra mijloacelor de
transport, altor impozite şi taxe percepute de stat de la agenţii
economici.

285
 De asemenea, contribuţia întreprinderilor la formarea fondu-
rilor bugetului asigurărilor sociale de stat şi a altor fonduri speciale
(contribuţia pentru asigurări sociale, contribuţia întreprinderilor
pentru constituirea fondului special de sănătate, contribuţia întreprin-
derii pentru formarea fondului de şomaj) se varsă odată cu plata
chenzinei a II-a.
În ceea ce priveşte profitul, acesta are prin destinaţiile sale un
caracter polifactorial. El asigură îndeplinirea tuturor funcţiilor atribu-
ite întreprinderii, fixându-i locul acesteia în cadrul complexului
economic naţional şi pieţei şi, în acelaşi timp, contribuie la satisfa-
cerea intereselor financiare generale ale societăţii. De aceea, într-o
anumită măsură, repartizarea profitului reprezintă esenţa politicii
financiare la nivel microeconomic. Repartizarea profitului trebuie să
răspundă unor foarte variate nevoi micro şi macroeconomice,
financiare şi nonfinanciare. Modul de repartizare a profitului trebuie
să se constituie într-o importantă pârghie financiară menită să stimu-
leze creşterea şi dezvoltarea întreprinderii, creşterea productivităţii
muncii şi ridicarea nivelului calitativ al produselor şi serviciilor
realizate.
În contextul economiei de piaţă, funcţiile profitului ar putea
căpăta următoarele direcţii:
 participă prin impozitul pe profit, la formarea fondurilor
bugetului statului;
 asigură îndeplinirea funcţiei productive şi de cercetare-dez-
voltare a întreprinderii prin autofinanţare (capitalizarea profitului);
 asigură îndeplinirea funcţiei sociale a întreprinderii;
 asigură cointeresarea acţionarilor şi salariaţilor proprii.
Dacă proporţia participării întreprinderii la formarea venitu-
rilor bugetului este stabilită prin act normativ, proporţiile distribuirii
şi capitalizării profitului sunt efectul strategiei financiare a întreprin-
derii întărită şi de hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor. De
aceea, ele sunt ridicate la rangul de politici financiare (politica de
dividend, politica de autofinanţare).
La societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile
comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la
regiile autonome proporţiile distribuirii profitului net sunt hotărâte
prin acte normative50.

50
vezi O.G.nr.64/30.08.2001 privind repartizarea profitului la societăţile naţionale,
companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat,
precum şi la regiile autonome
286
 Profitul net supus repartizării se obţine prin deducerea din
rezultatul brut al exerciţiului sau profitul contabil a impozitului pe
profit determinat prin aplicarea cotei legale la profitul impozabil al
cărui mod de determinare a fost prezentat mai înainte.
Deci:
PN RBE IP
în care:
PN = profitul net (rezultatul net al exerciţiului);
RBE = rezultatul brut al exerciţiului;
IP = impozitul pe profit.
Profitul net este reflectat de soldul creditor al contului 121
Profit şi pierdere.
Astfel, începând cu exerciţiul financiar al anului 2001, la
persoanele juridice menţionate anterior, profitul net se repartizează
pe următoarele destinaţii, dacă prin legi speciale nu se prevede altfel:
rezerve legale;
acoperirea pierderilor contabile din anii precedenţi;
alte rezerve;
alte repartizări prevăzute de lege;
până la 10% pentru participarea salariaţilor la profit;
minimum 50% vărsăminte la bugetul de stat sau local, în
cazul regiilor autonome, ori dividende în cazul societăţilor naţionale,
companiilor naţionale şi societăţilor comerciale cu capital integral
sau majoritar de stat;
profitul nerepartizat pe destinaţiile prevăzute anterior se
repartizează la alte rezerve şi constituie sursă proprie de finanţare.
Repartizarea pe destinaţii a profitului net se face parţial în
timpul exerciţiului, urmând ca repartizarea definitivă pe destinaţii să
se efectueze la sfârşitul anului în funcţie de nivelul realizat.

4.3. Programarea profitului întreprinderii

Necesitatea programării (previzionării) profitului întreprin-

derii este impusă de următoarele împrejurări:
- profitul are destinaţii bine precizate, fiind sursa principală
atât a autofinanţării şi altor fonduri proprii ale întreprinderii cât şi a
fondurilor bugetului de stat. Atât fondurile proprii destinate propriei
dezvoltări sau exercitării funcţiei sociale a întreprinderii cât şi fondul
bugetar de stat satisfac necesităţi vitale ale economiei şi societăţii şi,
ca atare se programează în detaliu (sursă, structură, destinaţii), fapt
287
care impune programarea probabilă a rezultatelor finale şi, în special,
a profitului;
- prin programarea profitului se realizează legătura între
programarea volumului fizic al producţiei, programarea costurilor
producţiei şi politica de preţuri a întreprinderii;
- profitul, pe lângă funcţiile lui rezultate din prevederile
actelor normative, joacă în întreprindere un rol deosebit de important
şi anume acela de mărime de comandă, respectiv de criteriu de
desfăşurare a activităţilor structurilor organizatorice, compartimen-
telor funcţionale şi întreprinderii în ansamblu. Diferenţele care apar
în sistemul întreprinderii între ieşirile efective, reprezentate de
rezultatul exerciţiului efectiv şi cele de comandă, reprezentate de
profitul previzionat determină desfăşurarea unei analize detaliate
asupra cauzelor nerealizării sau depăşirii nivelului programat, analiză
care determină modificări în modul de funcţionare a mecanismului
financiar al întreprinderii;
- previzionarea profitului şi a destinaţiilor lui este impusă şi
de necesitatea asigurării echilibrului financiar al întreprinderii
întrucât profitul dă naştere la fluxuri băneşti în ambele sensuri, prin
obţinere şi destinaţii.
Programarea profitului se poate realiza prin două metode:
- metoda directă, stabilindu-se profitul pe produs sau grupă
de produse şi pe total cifră de afaceri;
-metoda indirectă (metoda raportării la perioada de bază)
stabilindu-se profitul pe total întreprindere cu evidenţierea influenţei
factorilor de variaţie a profitului.

4.3.1. Programarea profitului prin metoda directă

Metoda directă constă dintr-un ansamblu de operaţiuni care se

concretizează în :
- dimensionarea profitului pe fiecare produs sau grupă de
produse în parte din structura programului de fabricaţie se face ţinând
cont numai de condiţiile anului pentru care se stabileşte (cantităţi,
preţuri, costuri), fără vreo legătură cu condiţiile anului anterior;
- determinarea profitului se realizează pe două niveluri: ca
profit potenţial, aferent producţiei marfă (producţie vândută plus
stocurile de produse finite destinate vânzării în afară) şi ca profit real
aferent producţiei vândute (cifrei de afaceri).
Prin metoda directă se determină rezultatul din exploatare
(profit sau pierdere), urmând ca pentru determinarea rezultatului
288
exerciţiului să se aibă în vedere şi rezultatele activităţilor din afara
exploatării (activitatea financiară, excepţională).
Calculul previzional al profitului prin metoda directă se
realizează prin următoarele relaţii:
n
R q p C (1)
p 1i 1i 1i
i 1
n
R S p C (2)
S oi oi oi
o i 1
n
R S p C (3)
S1 1i 1i 1i
i 1
R R Rs Rs (4)
r p o 1
în care:
Rp = rezultatul potenţial al exerciţiului aferent producţiei
realizate şi vândute în anul de referinţă;
RS = rezultatul aferent stocurilor iniţiale de produse finite;
o
RS = rezultatul aferent stocurilor finale de produse finite;
1
Rr = rezultatul real al exerciţiului;
q1i = cantităţile din produsul i prevăzute în programul de
fabricaţie pentru anul de referinţă;
p1i = preţul produsului i, negociat în contractele cu beneficiarii;
C1i = costul unitar complet previzionat pentru produsul i;
Soi = stocuri din produsul i la începutul anului;
S1i = stocurile din produsul i la sfârşitul anului;
p oi = preţul de vânzare al stocului iniţial la produsul i;
Coi = costul unitar realizat în anul de bază al produsului i în stoc
la începutul anului.
Dacă în preţul de vânzare sunt cuprinse accize, atunci
rezultatul real al exerciţiului se diminuează în fiecare etapă de
determinare a lui cu valoarea accizelor.

289
 4.3.2. Programarea profitului prin metoda indirectă

Metoda indirectă de previzionare a profitului se foloseşte

pentru dimensionarea profitului aferent producţiei comparabile,
respectiv pentru acea parte sortimentală a producţiei care s-a realizat
şi în anul de bază. Pentru produsele noi, introduse în fabricaţie în
anul de referinţă, determinarea profitului se face numai prin metoda
directă, în funcţie de preţurile previzionate aferente acestei producţii.
Metoda indirectă de previzionare a producţiei scoate în
evidenţă influenţa factorilor de modificare a profitului în anul de
referinţă: modificarea volumului producţiei, schimbarea structurii
producţiei, influenţa modificării costurilor unitare şi preţurilor faţă de
anul de bază şi, dacă este cazul, modificarea cotelor de accize
cuprinse în preţ.
În esenţă, metoda indirectă dimensionează profitul pentru
anul de referinţă prin corectarea rezultatelor obţinute în anul de bază
cu influenţele acţiunii factorilor de determinare .
Pentru dimensionarea nivelului profitului sunt parcurse
următoarele etape:
a) Se determină nivelul rentabilităţii şi profitului realizat în
anul de bază pe produse şi pe total întreprindere astfel:
P q p q c (1)
io io io io io
P
r io 100 (2)
io q p
io io
n n
P q p q c (3)
o io io io io
i 1 i 1
P
R o 100 (4)
o q p
io io
în care:
P = profitul realizat în anul de bază la produsul i;
io
q = cantităţile din produsul i vândute în anul de bază;
io
p = preţul de vânzare al produsului i în anul de bază;
io
c = costul complet unitar al produsului i realizat în anul de bază;
io
r = rentabilitatea realizată în anul de bază la produsul i;
io

290
P = profitul total brut realizat în anul de bază;
o
n
q p = cifra de afaceri realizată în anul de bază exprimată în
io io
i 1
preţ;
n
q c = cifra de afaceri realizată în anul de bază exprimată în
io io
i 1
cost complet;
R = rentabilitatea medie realizată pe întreprindere în anul de
o
bază (rata rentabilităţii veniturilor);
b) Se determină variaţia rezultatului exerciţiului (profit sau
pierdere) în anul de referinţă faţă de anul de bază ca urmare a
variaţiei volumului producţiei vândute:
n n
q p R q p R
i1 io o io io o
i 1 i 1
P (5)
1 100 100
în care:
P1 = modificarea profitului în anul de referinţă;
c) Se determină variaţia rezultatului exerciţiului în anul de
referinţă faţă de anul de bază ca urmare a modificării structurii
producţiei:
- se determină, în primul rând, influenţa asupra rentabilităţii
medii ca urmare a modificării structurii producţiei în anul de
referinţă;
n
f r
( f) i1 io
R i 1 R (6)
o n o
f
i1
i 1
în care:
f = ponderea valorică a produsului i în totalul producţiei
i1
prevăzute a se realiza în anul de referinţă;
- se determină, în al doilea rând, influenţa asupra rezultatului
exerciţiului ca urmare a modificării structurii producţiei

291
 n
q p R( f )
i1 i1 o
i 1
P (7)
1 100
d) Se determină influenţa modificării costurilor unitare în
anul de referinţă, ca urmare a măsurilor de organizare a procesului
de muncă sau modificării tehnologiei de fabricaţie.
n
q p
i1 i1
P i 1 C , (8)
1 1000 i1
în care:
C = modificarea costurilor unitare la 1000 lei cifră de afaceri
i1
pentru produsul i;
e) Se determină influenţa modificării preţurilor de vânzare ca
urmare a tendinţei înregistrate pe piaţă sau în funcţie de nivelul
preţurilor negociate în contractele sau comenzile de vânzare
încheiate pentru anul de referinţă, tendinţă exprimată procentual,
astfel:
n
q p
i1 io
i 1
P p (9)
1 100 i1
în care:
p = modificarea procentuală a preţurilor unitare în anul de
i1
referinţă faţă de anul de bază;
f) Se determină profitul prevăzut pentru anul de referinţă, în
funcţie de profitul realizat în anul de bază şi modificările survenite în
anul de plan, calculate anterior:
P P P (10)
1 o 1

4.3.3. Contul de profit şi pierdere

Contul de profit şi pierdere sau contul de rezultate este parte

integrată a bilanţului contabil al întreprinderii.
Contul de rezultate reflectă fluxurile de venituri şi cheltuieli
de gestiune de la începutul până la încheierea exerciţiului.

292
 Contul de profit şi pierdere se prezintă sub forma unei liste, în
partea sa superioară fiind prezentate elementele veniturilor din
exploatare urmate de elementele cheltuielilor de exploatare,
rezultatul activităţii de exploatare, veniturile şi cheltuielile financiare,
rezultatul financiar, continuând cu veniturile şi cheltuielile
excepţionale şi alţi indicatori de rezultate, pentru ca în final să
prezinte rezultatul net al exerciţiului.
Cheltuielile de gestiune cuprind ansamblul elementelor de
costuri suportate de întreprindere în cursul exerciţiului: consumuri de
materii prime, cheltuieli de personal, amortizări şi provizioane
calculate în cursul exerciţiului, valoarea contabilă a elementelor de
activ cedate, distruse sau dispărute.
Veniturile de gestiune cuprind valoarea tuturor actelor de
îmbogăţire a întreprinderii, legate sau nu de activitatea sa normală
sau curentă. Cea mai mare parte a veniturilor o constituie cifra de
afaceri realizată de întreprindere cu terţi, pe parcursul desfăşurării
activităţii sale normale sau curente. În categoria veniturilor se includ:
vânzările (facturate clienţilor), creşterea stocurilor de producţie în
curs (neterminată) şi a stocurilor de produse finite, reluări asupra
amortizărilor şi provizioanelor, dobânzile (asupra plasamentelor),
subvenţii repartizate etc.

Interpretarea contabilă şi cea financiară a veniturilor şi

cheltuielilor impune câteva precizări:

 vânzare de produs finit, din punct de vedere al

contabilităţii reprezintă un venit, chiar dacă această
creanţă va fi încasată mai târziu sau în exerciţiul următor.
Încasarea unei creanţe constituită în exerciţiul precedent
nu va genera un nou venit.
 Un consum de energie reprezintă un cost pentru
întreprindere chiar dacă furnizorul va fi achitat până la
sfârşitul exerciţiului. Plata furnizorului, în următorul
exerciţiu, nu va determina o nouă cheltuială pentru acest
exerciţiu, ci va reprezenta doar plata unei datorii.
 Amortizarea anuală a imobilizărilor se include în
cheltuielile de exploatare, dar nu au o influenţă asupra
293
 trezoreriei, decât în situaţia în care într-o zi se impune
înlocuirea unei maşini complet amortizate, iar pentru
aceasta se va efectua o plată.
 Provizioanele constituite se vor include în cheltuieli şi
vor micşora rezultatul exerciţiului, fără a influenţa
trezoreria. Dacă riscurile devin efective atunci va avea
loc o plată. Dacă riscul este în totalitate acoperit,
provizionul se va înregistra într-un cont de venituri şi va
majora rezultatul exerciţiului, însă nu va consecinţe
asupra trezoreriei, cu excepţia unor aspecte care intră sub
incidenţă fiscală.

Cheltuieli Venituri
II. Cheltuieli pentru exploatare I. Venituri din exploatare
Cheltuieli privind mărfurile Venituri din vânzarea mărfurilor (01)
Cheltuieli materiale Producţia vândută (02)
Cheltuieli cu lucrări şi servicii Cifra de afaceri (01+02)
executate de terţi Venituri din producţia stocată (03)
Cheltuieli cu impozite, taxe şi Venituri din producţia de
vărsăminte asimilate imobilizări (04)
Cheltuieli cu personalul Producţia exerciţiului (02+03+04)
Alte cheltuieli de exploatare Venituri din subvenţii de exploatare
Cheltuieli cu amortizările şi Alte venituri din exploatare
provizionanele Venituri din provizioane privind
activitatea de exploatare
A Rezultatul din exploatare (I-II)
IV Cheltuieli financiare III Venituiri financiare
Pierderi din creanţe legate de participaţii Venituri din participaţii, alte
Cheltuieli privind titlurile de plasament imobilizări financiare şi creanţe
cedate imobilizate
Cheltuieli din diferenţe de curs valutar Venituri din titluri de plasament
Cheltuieli privind dobânzile Venituri din diferenţe de curs valutar
Alte cheltuieli financiare Venituiri din dobânzi
Cheltuieli cu amortizările şi Alte venituri financiare
provizioanele Venituri din provizioane
B Rezultatul financiar (III-IV)
C Rezultatul curent al exerciţiului (I+III-II-IV)

294
 VI. Cheltuieli excepţionale privind: V. Venituri excepţionale privind:
Operaţiile de gestiune Operaţii de gestiune
Operaţiile de capital Operaţii de capital
Amortizări şi provizioane Provizioane

D. Rezultatul excepţional (V-VI)

VIII. Cheltuieli totale VIII. Venituri totale (I+III+V)
(II+IV+V)
E. Rezultatul brut al exerciţiului (VII-VIII)
IX Impozit pe profit
F. Rezultatul net al exrciţiului(E-IX)

Multor manageri le este greu să înţeleagă şi să intrepreteze

informaţiile contabile. Ca prim pas în analiza performanţei din trecut
este bine să se studieze conturile pe ultimii trei ani, iar informaţiile
selectate să fie organizate într-o formă standard.
Pentru a răspunde la întrebarea - ,,Ce profit şi ce pierderi
înregistrează întreprinderea ? , managerul financiar ttrebuie ia în
considerare următoarea structură a contului de profit şi pierdere:

I.
- profitul brut de exploatare;
- profitul net de exploatare;
- profitul anului financiar.

II.
- surplusul brut creat de întreprindere;
- politici privind amortizarea, plata dobânzii, impozitul pe
profit.

III.
- cheltuieli;
- venituri.

IV.
- cheltuieli pe funcţiuni (costul vânzărilor, costul de
distribuţie);

295
 - cheltuieli pe natură (costul aciziţionării bunurilor materiale,
costul personalului, provizioane şi amortizare).

Conţinutul informaţional al contului de profit şi pierdere

permite aprecierea performanţelor întreprinderii, prin soldurile
intermediare de gestiune, capacitatea de autofinanţare, riscul
economic, etc.

4.4. Analiza marjelor de acumulare (soldurilor intermediare de

gestiune)

Viaţa întreprinderii reprezintă o înlănţuire continuă de

operaţiuni (achiziţii, vânzări, plăţi, etc.) care influenţează contul de
rezultate. Fiecare dintre aceste operaţiuni degajă un surplus financiar,
surplus care va fi reinvestit în alte operaţiuni pentru a obţine un
excedent de rentabilitate final, rezultatul net.
Pe baza contului de rezultate se poate determina o serie de
indicatori valorici privind volumul şi rentabilitatea activităţii
întreprinderii. Construcţia în trepte a indicatorilor, pornind de la cel
mai cuprinzător (producţia exerciţiului + marja comercială) şi
încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al exerciţiului), a sugerat
denumirea de cascadă a soldurilor intermediare de gestiune. Fiecare
sold intermediar reflectă rezultatul gestiunii financiare, pe treapta
respectivă de acumulare.

4.4.1. Marja comercială

Este principalul indicator de apreciere a performanţelor unei

activităţi comerciale, permiţând determinarea pragului de
rentabilitate sau punctului critic al unei activităţi comerciale51.
Se calculează ca diferenţa dintre veniturile realizate din
vânzarea mărfurilor şi costul de aprovizionare al mărfurilor vândute.

Mc Vm Cm
51
G. Vintilă - Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2000
296
unde:
M c marja comercială;
Vm venituri din vânzarea mărfurilor;
Cm costul de aprovizionare al mărfurilor vândute.
Această marjă măsoară surplusul de valoare obţinută peste
costul mărfurilor vândute şi reflectă poziţionarea întreprinderii pe
piaţa sa ţinând cont de:
- natura produselor;
- formarea preţului de vânzare;
- intensitatea concurenţei.
Rata marjei comerciale RMc este utilă pentru analiza
comparativă a rezultatelor unor întreprinderi aparţinând aceluiaşi
sector sau pentru comparaţii intersectoriale.

Mc
RMc 100
CA
sau

Mc
RMc
Cm

Evoluţia marjei trebuie urmărită atent deoarece scăderea ei

are mai multe consecinţe, şi anume:
- înrăutăţirea conjuncturii economice;
- apariţia noilor concurenţi;
- creşterea costului de aprovizionare.

4.4.2. Producţia exerciţiului

Producţia exerciţiului Qe reprezintă totalitatea bunurilor şi

serviciilor produse de o întreprindere pe o perioadă de un an.

297
 Ca expresie a activităţii globale a întreprinderii, acest
indicator cuprinde următoarelor elemente:
- producţia vândută, care însumează bunurile şi serviciile
facturate la preţ de vânzare Pv ;
- producţia stocată, a cărei valoare pozitivă indică creşterea
stocului final, a riscului de nevandabilitate Ps ;
- producţia imobilizată, destinată nevoilor proprii firmei Pi .

Qe Pv Ps Pi
Producţia exerciţiului este un indicator inevitabil, dar ambigu,
întrucât este constituit din elemente foarte eterogene: unele sunt
evaluate la preţ de vânzare (producţia vândută), iar altele, la cost de
producţie (producţia stocată şi producţia imobilizată), ceea ce
afectează comparabilitatea52.

4.4.3. Valoarea adăugată

Valoarea adăugată este un indicator sintetic care exprimă

valoarea nou creată de activitatea productivă a întreprinderilor într-o
anumită perioadă de timp.
Valoarea adăugată exprimă creşterea de valoare rezultată din
utilizarea factorilor de producţie, îndeosebi a factorilor muncă şi
capital, peste valoarea materialelor, subansamblelor, energiei,
serviciilor cumpărate de întreprindere de la terţi. Ea reprezintă
bogăţia creată prin valorificarea resurselor tehnice, umane şi
financiare ale firmei peste valoarea consumurilor intermediare
provenite de la terţi.

IN PUT
CONVERSIE VALUE
VALUE
(resurse)

52
Mărgulescu D., Mărgulescu S., Căruntu C., Analiza economico-financiară a
întreprinderii, Editura Hermes, Bucureşti, 1999
298
 Valoarea adăugată prezintă următoarea structură:
- cheltuieli cu personalul;
- cheltuieli cu managementul (rente, deprecieri, taxe şi
impozite, alte cheltuieli);
- profit net.
Pentru determinarea mărimii valorii adăugate se pot folosi
două metode:
- metoda sustractivă (valoare adăugată creată);
- metoda aditivă (valoare adăugată repartizată).
În abordarea sustractivă, valoarea adăugată apare ca
diferenţă între producţia exerciţiului şi consumurile intermediare
necesare realizării ei.
VA Qe Cm
unde:
VA valoarea adăugată;
Qe producţia exerciţiului;
Cm consumuri intermediare (cumpărări de la terţi).
În cazul firmelor care desfăşoară şi activitate de comerţ,
valoarea adăugată cuprinde şi marja comercială:

VA Qe Cm Mc

În accepţiunea aditivă valoare adăugată asigură remunerarea

participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea economică a
întreprinderii:
- personalul, prin salarii, indemnizaţii, premii şi cheltuieli
sociale;
- statul, prin impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
- creditorii, prin dobânzi, dividende şi comisioane plătite;
- acţionarii, prin dividende încasate;
- întreprinderea, prin capacitatea de autofinanţare.

VA S Am Db I Pn

299
sau

VA S I Db Af Dv
unde:
S salarii;
Am amortizarea anuală;
Db dobânzi plătite;
I impozite şi taxe;
Pn profit net;
A f autofinanţarea;
Dv dividende.
Valoarea adăugată este un instrument de analiză foarte util,
mai ales pentru întreprinderile industriale. Acest indicator permite
măsurarea gradului de integrare a întreprinderii (dacă a asimilat
filiera de fabricaţie şi distribuţie a produselor sale) şi de măsurare a
contribuţiei fiecărui factor la crearea bogăţiei.

4.4.4. Excedentul brut al exploatării

Excedentul brut al exploatării (EBE), exprimă acumularea

brută din activitatea de exploatare, ştiind că amortizarea şi
provizioanele sunt doar cheltuieli calculate, nu şi plătite. De aceea,
până la solicitarea lor (pentru investiţii, riscuri sau cheltuieli),
amortizarea şi provizioanele calculate se regăsesc în acumulările
băneşti ale întreprinderii53.

Acest indicator se determină după relaţia:

E.B.E VA Se It Ch p
unde:
VA valoarea adăugată;
53
I. Stancu- Finanţe, Teoria pieţelor financiare, Finanţele întreprinderilor, Analiza şi
gestiunea financiară; Editura Economică, Bucureşti, 1997
300
S e subvenţii de exploatare;
I t impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
Ch p cheltuieli de personal.

Principala destinaţie a excedentului brut al exploatării este să

acopere nevoile de finanţare care se impun pentru:
- plata cheltuielilor financiare;
- plata dividendelor;
- plata impozitelor;
- rambursarea datoriilor;
- asigurarea creşterii întreprinderii.

301
 CAPITOLUL 5

ECHILIBRUL FINANCIAR
AL ÎNTREPRINDERII
5.1. Conţinutul echilibrului financiar al întreprinderii
Având în vedere faptul că o cerinţă fundamentală a asigurării
şi menţinerii funcţionalităţii normale a mecanismului întreprinderii o
reprezintă existenţa echilibrului financiar, apare justificată necesita-
tea, în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, de a găsi mijloacele
şi modalităţile cele mai adecvate pentru a caracteriza calitatea
activităţii financiare şi prin prisma modului în care se realizează acest
deziderat, atât în ipostaze de program, cât şi în execuţie. Aceasta, în
contextul în care, prin legislaţia care statuează tranziţia la economia
de piaţă, se stabileşte ca obiectiv de bază al activităţii financiare din
întreprinderi asigurarea şi menţinerea echilibrului financiar.
Echilibrul financiar al întreprinderii este o componentă a
echilibrului financiar macroeconomic. Dar faptul că este o componentă
dependentă de echilibrul financiar macroeconomic, nu înseamnă că
echilibrul financiar microeconomic nu are trăsături proprii, reguli proprii
de stabilire şi menţinere. Ţinând seama de aceste precizări, echilibrul
financiar al întreprinderii poate fi definit ca fiind acea stare de
corespondenţă permanentă între volumul nevoilor de resurse
pentru asigurarea desfăşurării normale a activităţii, pe de o parte,
şi posibilităţile de procurare a acestora, pe de altă parte.
Echilibrul financiar microeconomic este determinat de modul
în care întreprinderea asigură utilizarea fondurilor atrase în
patrimoniu, dar, în acelaşi timp, este condiţionat şi de macrosistem.
Macrosistemul fixează prin legiferarea sistemului de finanţare şi
creditare a economiei naţionale, posibilităţile normale, deci legale, de
procurare a fondurilor.
Aşa cum s-a menţionat, prin realizarea echilibrului financiar,
întreprinderile urmăresc asigurarea unei corespondenţe permanente
între necesităţile de resurse financiare, pe de o parte, şi resursele fi-
nanciare existente sau posibile, pe de altă parte. Deoarece necesităţile
de resurse financiare, reclamate de desfăşurarea normală a activităţii,
sunt structurate în funcţie de diferite categorii de prioritate, rezultă că
şi echilibrul financiar al întreprinderii se manifestă ca un echilibru
structural ce reflectă o stare, prin definiţie fiind, deci, un echilibru

302
static. Aspectul structural al echilibrului financiar este determinat
tocmai de structura gestiunii financiare a întreprinderii, ce cuprinde
elemente care privesc activitatea desfăşurată de întreprindere în
legătură cu formarea, sporirea sau diminuarea fondurilor, obţinerea şi
repartizarea pe destinaţiile legale a rezultatelor financiare.
Deoarece gestiunea financiară a întreprinderii funcţionează ca
un mecanism, între elementele sale stabilindu-se şi manifestându-se o
multitudine de conexiuni, inclusiv în ceea ce priveşte utilizarea
diferitelor tipuri de fonduri, apare posibilitatea şi, în acelaşi timp,
necesitatea, ca echilibrul financiar să fie abordat şi sub aspect
dinamic sau funcţional.
5.2. Formele concrete de manifestare a echilibrului financiar:
solvabilitatea, capacitatea de plată şi lichiditatea
Echilibrul financiar static se prefigurează cu ajutorul
bugetului de venituri şi cheltuieli, prin care, pe trimestre, se
realizează egalitatea dintre necesităţile de resurse financiare şi
existentul de resurse, în limita unui nivel prestabilit pentru fiecare
fond în parte. Aceasta presupune, de fapt, dimensionarea fondurilor
băneşti necesare desfăşurării în condiţii normale a activităţii de
producţie, cu luarea în considerare a criteriilor de eficienţă şi a
tuturor obligaţiilor impuse de macrosistem. Din acest punct de
vedere, se poate afirma că, aceasta trebuie să constituie problematica
de bază a activităţii financiare desfăşurată în întreprinderi. În faza
de elaborare a bugetului de venituri şi cheltuieli, activităţii finan-
ciare îi revine sarcina dimensionării necesarului de fonduri, în
condiţiile respectării cerinţelor de echilibru financiar structural, în
timp ce, în execuţie, îi revine sarcina, deosebit de importantă, a asi-
gurării fondurilor în cuantumul prestabilit, a angajării lor în circuitul
economic şi utilizării lor în conformitate cu criteriile de eficienţă
cerute. Realizarea acestor deziderate, pe lângă faptul că asigură
funcţionalitatea mecanismului întreprinderii, permite acesteia satisfa-
cerea tuturor obligaţiilor asumate pe seama fondurilor existente în
circuitul economic.
Forma concretă de manifestare a echilibrului static al între-
prinderii este solvabilitatea, care reflectă capacitatea acesteia de a
face faţă tuturor obligaţiilor asumate prin contracte sau care i s-au
impus în virtutea legii, pe seama fondurilor existente în circuitul său
economic. Deci, solvabilitatea reprezintă expresia "calităţii" activită-
ţii financiare desfăşurate într-o perioadă dată de gestiune în legătură
cu asigurarea şi utilizarea fondurilor băneşti ale întreprinderii.

303
 Dacă în faza de programare este surprinsă prin bugetul de
venituri şi cheltuieli, în execuţie ea poate fi apreciată numai la finele
perioadei de gestiune, pe baza informaţiilor cuprinse în bilanţul
contabil.
Pentru cuantificarea, la un moment, a stării de solvabilitate a
întreprinderii, este necesară utilizarea, în practica financiară, a unui
indicator adecvat. Un asemenea indicator ar putea fi coeficientul
solvabilităţii, construit sub formă relativă, potrivit relaţiei:
C
C s 100
sb E C
pc s
în care:
Csb = coeficientul solvabilităţii;
Cs = capital social;
Epc = elemente patrimoniale constituite din credite.
Nivelul coeficientului solvabilităţii poate fi unitar sau subuni-
tar. Starea de solvabilitate este dată de nivelul unitar, în timp ce
nivelul subunitar al coeficientului reflectă o depreciere de diferite
grade a solvabilităţii întreprinderii şi odată cu aceasta, a echilibrului
financiar.
La rândul său, echilibrul financiar dinamic se manifestă, în
mod concret, prin intermediul capacităţii de plată şi al lichidităţii.
Capacitatea de plată reflectă capacitatea întreprinderii de a
onora la termen obligaţiile devenite scadente, pe seama disponibi-
lităţilor proprii şi împrumutate. Asigurarea şi menţinerea capacităţii de
plată sunt hotărâtoare pentru realizarea funcţionalităţii mecanismului
financiar al întreprinderii.
Prin definiţie, capacitatea de plată reflectă o stare de moment,
caracterizarea ei fiind posibil de realizat cu ajutorul unui indicator
denumit indicatorul capacităţii de plată, construit ca o mărime
relativă potrivit relaţiei:
D S T E
C mb i cn a 100
cp C D
ts
în care:
C = coeficientul capacităţii de plată;
cp
D = disponibilităţi şi alte mijloace băneşti;
mb
S = sume de încasat;
i
T = titluri de credit negociabile;
cn
E = elemente de activ;
a
304
 C = credite şi datorii pe termen scurt.
D
ts
Nivelul coeficientului operativ al capacităţii de plată, astfel
calculat, trebuie să fie unitar, pentru a reflecta existenţa unui
echilibru desăvârşit între disponibilităţile existente şi plăţile scadente
ale fiecărui moment t.
Nivelul subunitar al coeficientului, înregistrat, în mod repetat,
pe durata unei perioade de timp date, reflectă o depreciere a
capacităţii de plată, respectiv a succesiunii de situaţii în care unitatea
nu a fost capabilă să-şi onoreze în întregime plăţile scadente, datorită
lipsei de disponibilităţi. Lipsa de disponibilităţi se poate atribui
perturbaţiilor ce au loc în circuitul fondurilor şi reflectă o deteriorare
a echilibrului financiar dinamic, cu implicaţii posibile şi asupra
echilibrului financiar static. Nivelul supraunitar repetat al coeficien-
tului capacităţii de plată, deşi reflectă o situaţie "foarte bună" a
întreprinderii, în legătură cu onorarea plăţilor scadente, totuşi, relevă
şi unele aspecte negative ce ţin de supraevaluarea fondurilor cu
prilejul elaborării bugetului de venituri şi cheltuieli.
Pentru a caracteriza pe un interval de timp dat, starea medie a
capacităţii de plată şi legat de aceasta, calitatea activităţii desfăşurate,
se poate calcula un coeficient mediu al capacităţii de plată, ca o
medie aritmetică simplă a nivelurilor individuale înregistrate în
fiecare moment, folosind relaţia:
n
Ccp
t
C t 1
cp n
în care:
C = coeficientul mediu al capacităţii de plată;
cp
Ccp = nivelul individual al coeficientului operativ al capacităţii de
t
plată, înregistrat în fiecare moment "t" al intervalului de timp supus
analizei;
n = numărul momentelor de referinţă "t", înregistrate în
intervalul studiat.
Urmărindu-se în evoluţie, abaterile nivelului individual al
coeficienţilor operativi ai capacităţii de plată faţă de nivelul
înregistrat de coeficientul mediu, se poate constata dispersia stărilor
de moment faţă de medie, aceasta servind nemijlocit analizei asupra
modului în care s-au desfăşurat încasările şi plăţile în perioada
supusă studiului. O astfel de analiză poate pune în evidenţă factorii

305
care au influenţat asupra capacităţii de plată şi implicit, asupra
echilibrului financiar, oferind informaţii utile procesului decizional.
Orice întreprindere îşi poate asigura capacitatea de plată, deci
echilibrul financiar dinamic, numai cu îndeplinirea concomitentă a
două condiţii de bază. În primul rând, ea trebuie să-şi asigure
solvabilitatea, deci echilibrul static, iar, în al doilea rând, activul
patrimoniului său să prezinte o lichiditate corespunzătoare. În acest
context, lichiditatea apare ca un factor determinant al capacităţii în
condiţiile în care solvabilitatea este, în principiu, asigurată. Ea
realizează, de fapt, conexiunea dintre echilibrul static şi cel dinamic,
pe parcursul derulării proceselor economice.
În genere, prin lichiditatea financiară a întreprinderii se
înţelege capacitatea acesteia de a-şi transforma activele ce-i compun
patrimoniul în disponibilităţi băneşti, pe măsura săvârşirii normale a
rotaţiei fondurilor. Ea se înscrie ca o rezultantă calitativă a activităţii
economico-financiare depuse şi poate servi drept mijloc de carac-
terizare a calităţii gestionării fondurilor, pe de o parte, iar, pe de altă
parte, fiind legată de echilibrul financiar dinamic permite controlul
evoluţiei acestuia. Lichiditatea întreprinderii caracterizează acea stare
dată de disponibilităţile băneşti, pe măsura rotaţiei fondurilor sale,
deci a resurselor necesare reluării continue a procesului de producţie.
Aceasta, deoarece în virtutea circuitului lor obiectiv, fondurile trec
succesiv prin formele lor funcţionale, astfel încât, ele revin la forma
de bani într-un interval mai scurt sau mai lung de timp. Acest
fenomen, privit sub aspectul rapidităţii cu care se realizează rotaţia
fondurilor, este caracterizat prin viteza de rotaţie, în timp ce, sub
aspectul ponderii fondurilor ce revin zilnic la forma bani, este relevat
de starea de lichiditate. De aici, concluzia că de lichiditatea
întreprinderii nu se poate face abstracţie, atunci când este necesar să
se caracterizeze potenţialul financiar, calitatea activităţii financiare,
în general, asigurarea şi menţinerea echilibrului financiar, în special.
Lichiditatea, la rândul său, este determinată, în mod nemij-
locit, de structura elementelor de active circulante, respectiv de
gradul de lichiditate a fiecărui element de activ în parte. Structura
activului reflectă nevoile impuse de desfăşurarea procesului de
producţie şi de ea se ţine seama atunci când prin bugetul de venituri
şi cheltuieli, se dimensionează necesităţile de resurse financiare.
Stabilindu-şi prin buget o anumită structură a nevoilor, întreprinderea
îşi determină o lichiditate programată. În execuţie, orice schimbare a
structurii elementelor de activ, în raport cu structura programată,
atrage după sine o modificare a lichidităţii întreprinderii. Deprecierea
lichidităţii, faţă de nivelul prestabilit, determină şi deteriorarea
capacităţii de plată. Aceasta se manifestă prin lipsa de mijloace
306
băneşti necesare onorării obligaţiilor devenite scadente şi, deci, a
resurselor financiare utile reluării procesului de producţie. În condi-
ţiile deprecierii lichidităţii, restabilirea capacităţii de plată, pentru
moment, se poate realiza numai prin atragerea în circuit a unor
resurse financiare suplimentare, de regulă, a unor credite bancare, cu
scopul creării posibilităţilor de plată viitoare.
Cuantificarea nivelului lichidităţii se poare realiza cu ajutorul
unui indicator, construit ca o mărime relativă, respectiv a coefici-
entului lichidităţii, potrivit relaţiei:
1
C 100
l
D f
ai ai
în care:
D = viteza, în zile, a elementelor de active circulante, în
ai
perioada de gestiune i;
f = ponderea fiecărui element de activ în totalul activelor
ai
circulante în perioada de gestiune i.
Coeficientul lichidităţii astfel construit ne arată care este
ponderea din activul gestionat de întreprindere ce, în medie, revine
zilnic la forma de bani, pe durata unei perioade date de gestiune.
Nivelul acestui coeficient tinde spre 1, pe măsură ce lichiditatea
întreprinderii creşte, şi spre 0, atunci când aceasta scade. Utilizarea
acestei relaţii de calcul în determinarea nivelului lichidităţii permite
punerea în evidenţă a influenţei pe care o exercită structura activului,
pe de o parte, iar, pe de altă, parte viteza de rotaţie a activelor
circulante.
5.3. Modalităţi de abordare a echilibrului
financiar microeconomic
Sursa informaţională ce stă la baza analizei echilibrului
financiar microeconomic o constituie bilanţul ca document sintetic,
reprezentativ şi sugestiv al activităţii totale a întreprinderii. Deşi
oferă informaţii extrem de diverse cu privire la resursele de care
întreprinderea dispune şi modul de utilizare a lor, bilanţul contabil nu
permite direct stabilirea unui diagnostic financiar, ci presupune
anumite retratări şi regrupări ale unor posturi sau conturi în raport cu
obiectivele urmărite de analiză şi de concepţiile analistului despre
noţiunea de echilibru financiar.
În teoria şi practica financiară s-au conturat în timp două
abordări ale noţiunii de echilibru financiar:

307
 - o abordare lichidativă ce decurge din analiza statică a
activităţii întreprinderii şi care privilegiază noţiunea de fond de
rulment;
- o abordare funcţională ce decurge din analiza în dinamică a
activităţii întreprinderii şi care aduce, în prim plan, noţiunea de
nevoie de fond de rulment.
Diferenţa între cele două abordări este redată de scopul
analizei, şi anume, surprinderea echilibrului financiar prin prisma
patrimonială a solvabilităţii la un moment dat, sau prin evoluţia
ciclurilor de exploatare.
Pornind de la bilanţul contabil, în funcţie de modalitatea de
abordare a echilibrului financiar, se construieşte un bilanţ financiar
care poate fi:
- bilanţul lichidităţii;
- bilanţul funcţional.
1) Bilanţul lichidităţii este construit conform opticii
creditorilor (bănci sau alţi agenţi economici) că activele întreprinderii
pot să asigure rambursarea datoriilor contractate.
În această optică, activele sunt clasificate după rapiditatea
transformării lor în monedă, iar pasivele după exigibilitatea
crescândă a resurselor. Trebuie remarcat că, în mare, bilanţul contabil
este construit conform acestei optici. Elementul de demarcaţie atât în
ceea ce priveşte lichiditatea cât şi exigibilitatea este anul. Astfel,
capitalul întreprinderii este împărţit în 3 categorii:
- capitalul propriu, resursele cele mai puţin exigibile;
- datorii pe termen mediu şi lung, cu scadenţă mai mare de un
an;
- datorii pe termen scurt, cu scadenţă sub un an.
Activul bilanţului este, la rândul lui, împărţit pe:
- active durabile, activele imobilizate cu durată de existenţă în
întreprindere de peste un an;
- activele de exploatare, activele circulante, cu durata de
rotaţie de sub un an.
Retratările posturilor bilanţiere care trebuie operate sunt
următoarele:
a) în activ:
- din imobilizările necorporale trebuie excluse non-valorile
cum este cazul cheltuielilor de constituire a societăţii, precum şi a
cheltuielilor de cercetare-dezvoltare nematerializate în licenţe,
brevete sau în produse noi şi tehnologii cu cerere solvabilă şi care
reprezintă, în fapt, active fictive; în contrapartidă, capitalurile proprii
şi asimilate vor fi diminuate în aceeaşi măsură;

308
 - din imobilizările financiare, împrumuturile acordate care
mai au scadenţă mai mică de un an sunt reclasate în activul circulant;
- din activele circulante, creanţele ce conţin fracţiuni mai mari
de un an trebuie transferate în activul imobilizat;
- din cheltuielile efectuate în avans trebuie menţinute în
activele circulante numai cele care privesc exerciţiul financiar curent,
celelalte urmând a fi trecute în activul imobilizat;
- diferenţele de conversie-activ (diferenţele nefavorabile din
scăderea cursului aferent datoriilor în valută) trebuie eliminate ca
active fictive; în contrapartidă, se elimină şi eventualele provizioane
pentru pierderi care figurează în pasiv.
b) în pasiv:
- din capitalurile proprii se exclude partea din profit destinată
distribuirii sub formă de dividende sau stimulente care se include la
datorii pe termen scurt; aceasta, întrucât, în concepţia lichidativă ele
sunt plăţi care trebuie să fie efectuate;
- provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli se tratează dife-
renţiat şi anume:
- dacă sunt justificate, se vor transfera în categoria
datoriilor pe termen scurt sau lung după cum riscul sau cheltuiala vor
fi atinse în mai puţin sau mai mult de un an;
- dacă sunt fără obiect real, urmând a se transfera în
venituri, se vor include în capitalurile proprii după ce au fost dimi-
nuate cu impozitul pe profit aferent, care se reflectă în categoria
datoriilor pe termen scurt;
- datoriile se grupează în datorii pe termen scurt sau pe
termen mediu şi lung în funcţie de scadenţă (mai mică sau mai mare
de un an);
- veniturile în avans se tratează sintetic ca şi cheltuielile
efectuate în avans: dacă se referă la exerciţiul următor se includ în
datorii pe termen scurt iar dacă privesc exerciţiile viitoare se includ
în datorii pe termen mediu şi lung;
- diferenţele de conversie pasiv (diferenţele favorabile
aferente creşterii cursului creanţelor în valută sau scăderii cursului
datoriilor în valută), dacă sunt probabile a se realiza, se includ în
categoria capitalurilor proprii pentru suma lor diminuată cu impozitul
latent.
Pe baza bilanţului - lichiditate, astfel construit, putem deter-
mina un fond de rulment lichiditate (FRl) prin două modalităţi de
calcul:
FRl = Cp - AIn
FRl = ACc - Dts
în care:
309
Cp = capitaluri permanente (capitaluri proprii şi datorii pe termen
mediu şi lung);
AIn = active imobilizate nete (active imobilizate brute minus
amortizarea);
ACc = active circulante corijate;
Dts = datorii pe termen scurt.
Analiza prezentată comportă două observaţii:
- deşi se porneşte de la premisa opririi exploatării şi lichidarea
societăţii, nu se au în vedere eventualele plus sau sub-valori ce ar
rezulta din procesul de lichidare, lucru care ar fi posibil dacă s-ar
deţine informaţiile necesare;
- în bilanţul lichiditate, nu apare distinct trezoreria.
Scopul analizei - lichiditate este, aşadar, examinarea solvabi-
lităţii întreprinderii, analiza vizând înainte de toate riscul creditorilor
întreprinderii. Solvabilitatea este pusă în evidenţă de existenţa unui
fond de rulment pozitiv întrucât:
- solvabilitatea pe termen scurt este asigurată, activele sub un
an fiind superioare datoriilor sub un an;
- permite a se face faţă unei eventuale deteriorări a rotaţiei
activelor şi pasivelor mai mici de un an.
- este o prezumţie de trezorerie uşoară permiţând să se
absoarbă întârzierile în încasarea creanţelor pe termen scurt sau
accelerarea datoriilor pe termen scurt.
Analiza - lichiditate prezintă totuşi anumite limite, astfel:
- nu pune în evidenţă nivelul optim al fondului de rulment;
- se plasează într-o optică lichidativă ceea ce nu este
caracteristic majorităţii întreprinderilor.
2) Bilanţul funcţional răspunde intereselor unor categorii
mai largi de destinatari: investitori, acţionari, conducători, furnizori,
personal. El situează întreprinderea într-un context de continuitate a
exploatării şi nu de lichidare de unde termenul de "funcţional", şi
scoate în evidenţă faptul că nu este suficient de a finanţa activele
imobilizate cu capitaluri permanente şi de a avea astfel un fond de
rulment pozitiv, ci trebuie, de asemenea, să se asigure finanţarea
nevoii generate de exploatare, ca o veritabilă investiţie. În această
abordare, mărimea fondului de rulment are o importanţă relativă
deoarece echilibrul financiar este definit prin relaţia acestuia cu
nevoia de finanţare a exploatării, respectiv nevoia de fond de
rulment.
Această concepţie antrenează, deci:
- o nouă definiţie a trezoreriei în termeni de utilizări-resurse,
în loc de încasări-plăţi. Trezoreria este diferenţa între resursele
avansate şi nevoile de resurse antrenate de activitate;
310
 - o nouă percepţie a bilanţului, astfel:
Utilizări Resurse
Nevoia de fond de rulment Fond de rulment
Trezoreria netă pozitivă Trezoreria netă negativă
- o nouă abordare a echilibrului financiar, astfel:
T = FR - NFR
în care:
T = trezoreria;
FR = fond de rulment;
NFR = nevoia de fond de rulment.
Abordarea funcţională se bazează pe teoria ciclurilor, un
ciclu definindu-se ca o secvenţă de operaţiuni având o anumită
regularitate şi corespunzând unei funcţiuni a întreprinderii. Se disting
astfel: ciclul operaţiunilor de investiţii, ciclul operaţiunilor curente
(de exploatare) şi ciclul operaţiunilor de trezorerie. Rezultă, deci, că
bilanţul funcţional regrupează posturile bilanţiere în raport cu aceste
cicluri evidenţiind pentru fiecare utilizările, resursele şi indicatorii
astfel:

Ciclul Utilizări Resurse Indicatori

Capitaluri proprii
Investiţii Imobilizări brute (inclusiv FR
autofinanţarea)
Datorii pe termen
mediu şi lung
Exploatare Active circulante Datorii din exploatare NFR
brute
Trezoreria Disponibilităţi Credite bancare T
curente

Transpunerea bilanţului contabil într-un bilanţ funcţional

presupune următoarele retratări:
- posturile de active sunt luate cu valorile lor brute şi, în
contrapartidă, în pasiv la capitalurile proprii sunt adăugate amortis-
mentele şi provizioanele pentru depreciere. În acest fel, imobilizările
reflectă investiţiile efectuate;
- activele fictive concretizate în capital subscris şi nevărsat
sau în cheltuieli înregistrate în avans sunt eliminate din activ şi, în
contrapartidă, deduse din capitalurile proprii;
- diferenţele de conversie sunt anulate, toate operaţiunile în
devize fiind reflectate la valoarea în funcţie de cursul istoric;

311
 - dividendele de plată nu micşorează capitalurile proprii deoa-
rece în accepţiunea funcţională ele sunt obligaţii ce pot fi amânate;
- nu se face nici o categorisire a activelor şi pasivelor după
criteriul mai mici sau mai mari de un an.
Bilanţul funcţional se compune din următoarele mase:
1. utilizări durabile resurse stabile;
2. active circulante brute de exploatare pasive circulante
de exploatare;
3. active financiare şi excepţionale pasive financiare şi
exepţionale;
4. trezorerie pozitivă trezorerie negativă.
Prin compararea lor rezultă:
Resurse stabile - Utilizări durabile = FRNG
Active circulante brute de exploatare - Pasive circulante de exploatare = NFRE
Active financiare şi excepţionale - Pasive financiare şi excepţionale = NFRAE
NFRG = NFRE + NFRAE
T = FRNG - NFRG
în care:
FRNG = fondul de rulment net global;
NFRE = nevoia de fond de rulment de exploatare;
NFRAE = nevoia de fond de rulment în afara exploatării;
NFRG = nevoia de fond de rulment globală;
T = trezoreria.
Analiza funcţională situează în centrul preocupărilor
finanţarea NFR şi apreciază echilibrul financiar prin prisma situaţiei
de trezorerie. Într-un bilanţ funcţional, utilizările sunt reprezentate de
capitalul investit concretizat în active imobilizate brute şi NFRE.
Echilibrul financiar este respectat atunci când resursele stabile
acoperă imobilizările brute şi NFRE. Se poate atunci calcula marja
de securitate (MS) ca o diferenţă între resursele stabile şi activele
imobilizate brute plus nevoia de fond de rulment, sau:
MS = FRNG - NFRE
Pentru a fi completă, analiza echilibrului financiar trebuie
continuată prin calcularea şi interpretarea şi a altor instrumente,
respectiv a diverselor categorii de rate.
Astfel, pe baza bilanţului - lichiditate se determină ratele
lichidităţii (generală, imediată) şi rata autonomiei financiare, iar pe
baza bilanţului funcţional, ratele de dezechilibru (trezoreria în zile
din cifra de afaceri, marja de securitate în zile din cifra de afaceri,
creditele bancare în zile din cifra de afaceri, raportul procentual între
fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment sau între credite
312
bancare şi nevoia de fond de rulment) şi ratele de rotaţie (nevoia de
fond de rulment de exploatare în zile din cifra de afaceri, durata
creditului comercial acordat clienţilor, durata creditului comercial
primit de la furnizori, ratele rotaţiei stocurilor de materii prime,
produse finite, etc.).
Întrucât, activele imobilizate sunt finanţate din capitaluri
permanente, problema echilibrului financiar al întreprinderii se
reduce, până la urmă, la asigurarea concordanţei între fondul de
rulment şi nevoia de fond de rulment.
Un interes aparte, însă, îl prezintă cunoaşterea stării finan-
ciare, respectiv a excedentului de resurse sau a dezechilibrului pe
parcursul perioadei.
Pentru aceasta vom reprezenta grafic situaţia unei întreprin-
deri a cărei cifră de afaceri creşte regulat, creştere care poate fi reală
sau, într-un anumit grad, fictivă dacă avem în vedere procesul
inflaţionist (fig.5.1).
FRN
NFR
y5=CA

C y4

y3
F y2

y4
D y1
A
y1 G

B
0
1 t

Fig.5.1. Analiza pe baza bilanţului lichiditate

în care:
y1 = FRN la sfârşitul anului precedent;
y2 = FRN = nevoia de fond de rulment medie;
y3 = NFR;
y4 = FRN în cursul perioadei ;
y5 = CA.
Se constată, deci, că nevoia de fond de rulment medie creşte
în acelaşi ritm cu cifra de afaceri în situaţia utilizării normale a
activelor circulante.
313
 Fondul de rulment determinat ca diferenţă între capitalurile
permanente şi activele imobilizate la valoarea contabilă netă va
creşte într-un ritm superior cifrei de afaceri şi nevoii de fond de
rulment medii, deoarece o parte din profitul net realizat în cursul
perioadei nu este repartizat pe destinaţii, repartizare care se face
numai la sfârşitul perioadei.
La încheierea exerciţiului, punctul B, societatea distribuie
dividende acţionarilor ceea ce explică căderea FR.
Să analizăm situaţia financiară în cursul timpului:
- în punctul 0, începutul exerciţiului, echilibrul financiar este
asigurat pentru că FR este egal cu NFR (punctul A);
- de la 0 la B, FR creşte mai repede decât NFR, datorită
creşterii capacităţii de autofinanţare (pe seama amortismentului şi
profitului). Întreprinderea cunoaşte, deci, o creştere echilibrată pentru
că dreapta FR este totdeauna deasupra dreptei NFR. Întreprinderea
este, deci, suprafinanţată.
- în punctul B, întreprinderea distribuie dividende. Această
distribuire se ridică la nivelul exprimat de dreapta CD. Se constată că
dreapta FR este sub dreapta NFR. Întreprinderea este pe viitor în
dezechilibru financiar. Dacă fondul de rulment va continua să crească
mai repede decât CA şi, în consecinţă, mai repede decât NFR,
dreapta y4 va tăia apoi, va depăşi dreapta y2 şi întreprinderea va fi
din nou în echilibru. Se constată, totuşi, că la sfârşitul perioadei nu
tot profitul a fost distribuit şi o parte este capitalizat şi atunci şi
dreapta FR static urcă de la nivelul G la nivelul D. Distribuirea
maximă luată în considerare pentru a nu fi niciodată în dezechilibru
este CF.
Întrucât aşa cum au fost distribuite dividendele, FR este
insuficient, întreprinderea trebuie să-şi crească masa capitalurilor
permanente fie prin emiterea de noi acţiuni, fie prin împrumuturi pe
termen lung. Soluţia imediată este angajarea de credite de trezorerie.
5.4. Căile de asigurare a echilibrului financiar
Prima condiţie pentru asigurarea unei eficienţe ridicate în
folosirea fondurilor şi, implicit, pentru realizarea echilibrului financiar
este dimensionarea lor corectă, în raport cu nevoile reale ale producţiei
şi circulaţiei. Supraevaluarea necesarului de fonduri conduce la apariţia
unor imobilizări certe şi condiţii pentru risipă şi cheltuirea neecono-
micoasă a resurselor, iar subevaluarea poate influenţa negativ continui-
tatea circuitului şi capacităţii de plată a întreprinderii. Este vorba, în
primul rând, de dimensionarea corectă a capacităţilor de producţie şi
apelarea la noi investiţii numai când, prin mai buna utilizare a mijloacelor
314
fixe existente, nu se poate realiza sporul de producţie previzionat. În al
doilea rând, este vorba de evaluarea corectă a necesarului de active
circulante, în condiţiile accelerării rotaţiei acestora. O deosebită impor-
tanţă o are, în acest sens, dimensionarea corectă a costurilor, îmbunătă-
ţirea normelor de consum şi reducerea perioadei de imobilizare a
fondurilor - în diferitele stadii ale rotaţiei lor. Raţiunile de ordin financiar
trebuie să declanşeze acţiuni pe linia optimizării stocurilor pentru produc-
ţie, a modernizării proceselor tehnologice în vederea scurtării duratei
acestora şi a reducerii costurilor de fabricaţie, a obţinerii la timp şi a
livrării ritmice, potrivit obligaţiilor asumate, a unor produse finite de
calitate corespunzătoare, a încasării la timp a creanţelor şi a onorării la
scadenţă a plăţilor exigibile. Prin declanşarea acestor acţiuni se asigură,
încă din faza de evaluare a necesarului de fonduri, o accelerare a rotaţiei
acestora şi prin aceasta, o eficienţă ridicată în utilizarea lor.
O a doua condiţie, cel puţin la fel de importantă pentru
asigurarea echilibrului financiar este şi preocuparea pentru conduce-
rea operativă a activităţii financiare astfel încât cheltuielile să se
încadreze în limitele prestabilite iar veniturile previzionate să fie
încasate la timp. Pentru ca această cerinţă să fie satisfăcută este necesar
ca întreprinderea să acţioneze în următoarele direcţii: asigurarea unei
corelări judicioase a programului de aprovizionare cu cel de producţie;
raţionalizarea relaţiilor cu furnizorii şi cărăuşii, astfel încât să fie
asigurată o aprovizionare ritmică şi în condiţiile cerute de consumul
curent; asigurarea unor condiţii corespunzătoare de depozitare pentru
înlăturarea fenomenelor de degradare a valorilor materiale; realizarea
integrală a programului de producţie; reducerea ciclului de fabricaţie;
funcţionarea continuă şi la întreaga capacitate a utilajelor şi instalaţiilor;
asigurarea unor livrări ritmice, în baza termenelor convenite cu
beneficiarii; organizarea corespunzătoare a procesului de formalizare a
livrărilor; alegerea unor forme şi instrumente de decontare care să
asigure încasarea în timp util a livrărilor; eliminarea cauzelor genera-
toare de refuzuri de plată.
5.5 Indicatori financiari
Avantajul analizei cu ajutorul indicatorilor financiari este acela
al reducerii datelor iniţiale şi al obţinerii de informaţii dense pe baza
cărora să fie posibilă pregătirea variabilelor decizionale.
Indicatorii prezentaţi sub formă de rapoarte şi calculaţi pe baza
informaţiilor contabile şi financiare permit formularea de concluzii
privind starea economico-financiară a întreprinderii; cu ajutorul lor
se poate exprima soliditatea financiară, modul de gestionare a capita-
lurilor, lichiditatea şi solvabilitatea, randamentul activului, starea de
315
echilibru sau de deezechilibru financiar, rentabilitatea economică şi
financiară, etc.
Comparând valorile standard ale indicatorilor cu cele rezultate
din calcule, pe baza datelor reale, se poate forma o imagine asupra
poziţiei economico-financiare a întreprinderii, în cadrul industriei din
care face parte.
Întrucât numărul rapoartelor ce pot fi contruite este foarte mare,
analistul trebuie să selecteze doar indicatorii cei mai relevanţi pentru
obiectivele urmărite.
Dintre indicatorii cei mai frecvent utilizaţi pot fi amintiţi:
1. Lichiditatea – este indicatorul care exprimă posibilitatea
întreprinderii de a face faţă obligaţiilor pe termen scurt. Ea se
determină prin compararea activelor circulante aflate la dispoziţia
întreprinderii şi cu datoriile pe termen scurt:
Active circulante
Lp = —————————— 100[%]
Datorii pe termen scurt

Acest raport procentual arată în ce măsură datoriile pe termen

scurt pot fi acoperite prin activele circulante. Se consideră că
lichiditatea patrimonială este bună dacă valoare rezultată este mai
mare de 100%. Dacă valoarea este mai mică de 100% atunci situaţia
sa devine riscantă, iar întreprinderea poate fi pusă în situaţia de a nu
putea face faţă obligaţiilor scadente din resurse proprii, fiind obligată
să apeleze la creditele de trezorerie.
De remarcat că, dacă valoarea lichiditaăţii depăşeşte cu mult
limita maximă, atunci întreprinderea s-ar putea afla în situaţia de a
avea disponibilităţi neutilizate, ceea ce ar putea cauza pierderi în
termenii costului de oportunitate.
Lichiditatea imediată se determină eliminând din totalul active-
lor circulante valoarea stocurilor (care au un gred mai mare de
imobilitate). Ea arată capacitatea întreprinderii de a-şi acoperii
datoriile pe termen scurt din creanţe şi disponibilităţi:
Active circulante - stocuri
Li = —————————————— 100[%]
Datorii exigibile pe termen scurt

Se consideră că lichiditatea imediată este bună dacă depăşeşte

60%.

316
 2. Solvabilitatea (S) este indicatorul care reflectă în ce măsură
întreprinderea poate acoperii cu ajutorul capitalului social obligaţiile
sale pe termen mediu şi lung, inclusiv obligaţiile faţă de acţionari:
Capital social
S = ———————————————————— 100[%]
Capital social + datorii pe termen mediu şi lung
Dacă valoarea raportului este mai mică decât 30%, atunci între-
prinderea este insolvabilă, dacă valoarea se situează în intervalul
30-40%, sitiaţia este una alarmantă, iar dacă valoarea este mai mare
de 60%, atunci şi îndatorarea întreprinderii este redusă.
Solvabilitatea oferă indicii, în special creditorilor pe termen
mediu şi lung asupra structurii financiare. Dacă valoarea
indicatorului depăşeşte 60%, înseamnă că finanţarea se face
covârşitor din surse proprii, iar întreprinderea prezintă credibi-
litate putând apela la resurse externe în scopul extinderii3.
3. Rotaţia activelor (Ra) arată relaţia dintre volumul vânzări-
lor anuale şi volumul activelor utilizate în acest scop (sau altfel, arată
calitatea activelor, capacitatea acestora de a genera venituri):
Vânzări
Ra = ———————
Active totale
Indicatorul arată un randament bun dacă este mai mare de 1,40,
o situaţie satisfăcătoare dacă este cuprins între 1,20-1,40, o situaţie
slabă dacă este cuprins între 1-1,20 şi exprimă pericol dacă are o
valoare mai mică de 1.
4. Marja profitului (Mp)
Profit brut
Mp = —————— 100[%]
Vânzări
Acest indicator arată retabilitatea vănzărilor şi are o valoare
bună dacă depăşeşte 15%. Dacă valoarea sa este cuprinsă între 0-15%
atunci situaţia întreprinderii este precară.
5. Rentabilitatea activelor (ra):
Profit brut
ra = ——————100[%]
Active totale
Indicatorul arată capacitatea activelor de a genera profit şi
rezultă din combinarea indicatorilor (3) şi (4)
Profit brut Profit brut Vânzări

317
 Ra= —————— = —————— X ——————
Active totale Active totale Vânzări
6. Rotaţia capitalului (Rc) arată eficienţa cu care sunt investite
capitalurile.
Active total
Rc
Capital investit
7. Împreună cu rentabilitatea activelor, acest indicator contri-
buie la calculul rentabilităţii capitalurilor (rcp):
Profit brut Profit Brut Active totale
Rcp = ——————— = ——————— X ———————
Capital investit Active totale Capital investit

Rentabilitatea capitalului se compară cu rata inflaţiei. Situaţia

este bună dacă rcp este superioară ratei inflaţiei.
8. Rentabilitatea capitalului propriu/sau rentabilitatea finan-
ciară (rf)
Profit brut
rf = ———————100[%]
Capital propriu
Acest indicator este analizat de către creditor şi este apreciat
ca bun dacă are o valoare mai mare decât rata dobânzii de pe piaţă,
precum şi de către acţionari, care evaluează eficienţa cu care au fost
utilizate fondurile.
Calculul poate rezulta şi înmulţind rentabilitatea capitalurilor
investite cu proporţia capitalurilor investite în ansamblul capitaluri
proprii.
Profit brut Profit Brut Capital investit
rf = ———————— = ——————— X ———————
Capitalul propriu Capital investit Capital propriu

9. Viteza de rotaţie a stocurilor (Vs)

Vânzări
Vs = —————
Stocuri

Arată capacitatea stocurilor de a genera venituri, respectiv de

a-şi recupera valoarea din vânzări.
Valoarea indicatorului este bună dacă este mai mare de 6 şi se
află într-o situaţie alararmantă dacă este mai mică de 2. În acest ultim

318
caz stocurile nu se rotesc suficient de repede (riscă să fie imobilizate)
pentru a permite refacerea lichidităţiilor în condiţii optime.
10. Perioada de încasare a creanţelor (Pmc)
Sold brut „clienţi”
Pmc = ——————————— x 30
Vânzări lunare pe credit
Reflectă întârzierea în încasarea mărfurilor.
11. Perioada medie de plată a datoriilor către furnizori
(Pmf).
Sold brut „furnizori”
Pmf = ————————— x 30
Cumpărări lunare

Arată creditele furnizor şi întârzierea plăţii. Ca şi indicatorul

precedent şi acesta influenţează trezoreria întreprinderii.
12. Îndatorarea la termen (Ît).
Datorii financiare
Ît = —————————
Capital propriu

Dacă indicatorul ia valori mai mici decât 1 situaţia este

apreciată ca fiind bună, dacă însă depăşeşte acest nivel există ş i
pericolul de pierdere a autonomiei financiare.
13. Echilibrul financiar (Ef)
Fond de rulment
Ef = ————————————
Necesar de fond de rulment

Arată abilitatea întreprinderii de a degaja resursele necesare

desfăşurării continue a activităţii. Dacă valoarea este mai mare decât
1 situaţia este bună, dacă este cuprinsă în intervalul 0,20 – 1 situaţia
este alarmantă, iar dacă este mai mică de 0,20 întreprinderea se află
într-o stare de dezechilibru.
Numărul indicatorilor care pot fi construiţi nu este epuizat. În
funcţie de natura activităţii şi de interesele analistului ei pot fi
adaptaţi şi perfecţionaţi.
5.6. Diagnosticul economico - financiar

319
 5.6.1. Rolul diagnosticului economico-financiar în
evaluarea întreprinderii
Diagnosticul economico-financiar are ca obiectiv esenţial
studiul static şi dinamic al activităţii desfăşurate de întreprindere,
care să permită expertului să-şi exprime o opinie asupra rezultatelor
obţinute, a echilibrelor financiare referitoare la sursele de finanţare şi
destinaţiile acestora, precum şi în legătură cu randamentul capitalului
investit.
Acest diagnostic se realizează pe baza datelor cuprinse în
situaţiile financiare de sinteză, întocmite în conformitate cu regle-
mentările contabile în vigoare.
Bilanţul contabil, ca document oficial de gestiune, trebuie să
asigure imaginea fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a
rezultatelor şi situaţiei financiare.
În activitatea practică este recomandabil ca diagnosticul
economico-financiar şi aplicarea metodelor de evaluare bazate pe
profit sau flux de disponibilităţi (cash-flow), ce necesită proiecţii
economico-financiare, să fie realizate de acelaşi specialist sau grup
de specialişti, tocmai pentru a asigura convergenţa celor două mari
componente ale procesului de evaluare: diagnostic şi evaluare
propriu-zisă.
Fiecare firmă de consultanţă îşi construieşte propria metodo-
logie de realizare a evaluării afacerilor, în general, şi a diagnos-
ticului economico-financiar, în special.
În continuare nu ne propunem să dezvoltăm propriu-zis o
metodologie de diagnostic economico-financiar, ci doar să oferim
puncte de vedere cu privire la zonele de interes ce pot fi abordate în
cadrul raportului de evaluare.
5.6.2. Diagnosticul financiar - patrimonial
5.6.2.1. Diagnosticul patrimoniului net
Patrimoniul net se determină ca diferenţă între activele totale
şi datoriile totale, reflectând activele firmei negrevate de datorii la un
moment dat. În esenţă, patrimoniul net reprezintă averea întreprin-
derii la o anumită dată (are un caracter static).
În activitatea de evaluare a unei firme, cunoaşterea evoluţiei
patrimoniului net prezintă importanţă în alegerea metodelor de evalu-
are, precum şi în ceea ce priveşte determinarea unor elemente
necesare aplicării diferitelor metode de evaluare.
Creşterea valorii activelor circulante trebuie apreciată diferit
în raport cu elementele care au determinat-o. De exemplu, sporirea
320
valorii creanţelor în lei are o influenţă negativă asupra valorii
economice a întreprinderii, întrucât acestea rămân la valoarea lor
contabilă de înregistrare. Creşterea stocului de produse finite are, de
asemenea, influenţă nefavorabilă asupra valorii întreprinderii pentru
că, odată cu trecerea timpului, valoarea actuală a produselor finite
este mai mică decât cea înregistrată, iar actualizarea preţurilor de
vânzare le poate face nevandabile.
Mărirea disponibilităţilor poate semnifica o accelerare a vite-
zei de rotaţie a activelor circulante, situaţie care conduce la o
amplificare a capacităţii de plată şi la posibilitatea onorării la timp a
obligaţiilor întreprinderii.
Stocul de producţie în curs, de execuţie trebuie apreciat în
funcţie de posibilităţile de valorificare în activitatea viitoare, stabilită
prin diagnosticul tehnic (în cadrul acestui capitol al diagnosticului
firmei se precizează care este valoarea stocurilor de materiale care nu
mai pot fi utilizate în activitatea de producţie, precum şi eventualele
comenzi sistate şi care urmează a avea o altă destinaţie).
Patrimoniul net este finanţat pe seama următoarelor surse:
capital social;
rezerve;
fonduri proprii;
rezultatul nerepartizat (profit nerepartizat/pierdere
neacoperită);
subvenţii pentru investiţii şi diferenţe din reevaluare;
provizioane reglementate.
Primele patru surse formează ceea ce în literatura de specia-
litate poartă denumirea de „situaţie netă".
Referitor la structura surselor de finanţare a patrimoniului net,
se poate remarca faptul că ponderea capitalului social scade în
condiţiile unei evoluţii normale a activităţii firmei (capitalul social ca
sumă absolută menţinându-se) şi creşte ponderea rezervelor (până la
o anumită limită pentru rezervele legale) şi a fondurilor proprii.
5.6.2.2. Diagnosticul capacităţii de autofinanţare
Capacitatea de autofinanţare (CAF) este formată din ansam-
blul surselor interne de finanţare generate de activitatea întreprin-
derii, surse necesare pentru a se autofinanţa şi pentru a asigura
capacitatea de a distribui dividende acţionarilor. Rolul principal al
CAF este de a permite întreprinderii să menţină şi să dezvolte
potenţialul tehnico-productiv, să remunereze acţionarii şi să asigure
rambursarea împrumuturilor.

321
 CAF reprezintă în esenţă fluxul potenţial de, lichidităţi aferent
întregii activităţi a firmei, fiind diferenţa dintre veniturile monetare
totale (care presupun încasări) şi cheltuielile monetare totale (care
presupun plăţi). Diferenţa dintre CAF şi profitul net este determinată
de veniturile şi cheltuielile firmei care nu presupun încasări, respectiv
plăţi (exemplu de cheltuieli, care nu presupun plăţi: provizioanele,
amortizarea; în ceea ce priveşte veniturile, reluările de provizioane
nu reprezintă încasări).
CAF se poate stabili în două moduri, respectiv prin metoda
aditivă şi prin metoda diferenţei.
Metoda aditivă. Potrivit acestei metode, CAF se calculează
adăugând la excedentul brut al exploatări alte venituri monetare şi
scăzând alte cheltuieli monetare. Relaţia de calcul a CAF, potrivit
metodei aditive, este următoarea:
CAF = Excedentul (deficitul) brut al exploatării
+ Alte venituri din exploatare
+ Venituri financiare (cu excepţia celor din provizioane)
+ Venituri extraordinare (cu excepţia celor privind
amortizările şi provizioanele)
- Cheltuieli financiare (cu excepţia celor privind amortizările
şi provizioanele)
- Cheltuieli extraordinare (cu excepţia valorii contabile nete
a activelor cedate şi a cheltuielilor extraordinare privind
amortizările şi provizioanele)
- Impozit pe profit
Excedentul (deficitul) brut al exploatării, simbolizat EBE,
reprezintă fluxul potenţial de lichidităţi aferent exploatării, respectiv
diferenţa dintre veniturile monetare şi cheltuielile monetare ale
ciclului de exploatare.
EBE = Valoarea adăugată + Subvenţii pentru exploatare - Impozite,
taxe şi vărsăminte asimilate - Cheltuieli cu personalul
Metoda diferenţei. Pe baza acestei metode, CAF se stabileşte
astfel:
CAF = Rezultatul exerciţiului (profit sau pierdere)
+ Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele (din exploatare,
financiare şi extraordinare)
- Venituri din provizioane (din exploatare, financiare)
+ Valoarea netă contabilă a activelor cedate
- Venituri din vânzarea de active
- Subvenţii pentru investiţii virate la venituri
Pentru întreprindere este important rezultatul exerciţiului, sub
formă de profit net, dar şi suma totală care se află la dispoziţia ei la
sfârşitul perioadei, deoarece anumite categorii de cheltuieli, care se
322
scad pentru a se ajunge la rezultatul exerciţiului, rămân în cadrul
firmei. Este cazul amortizării, provizioanelor şi a valorii contabile a
elementelor de activ cedate, care servesc pentru menţinerea potenţia-
lului productiv al întreprinderii. Firma poate să degaje o anumită
capacitate de autofinanţare, chiar şi în situaţia în care înregistrează un
rezultat al exerciţiului negativ (pierdere), în acest caz, CAF va fi
inferioară sumei amortizării şi provizioanelor şi va fi dificilă auto-
finanţarea minimă a întreprinderii.
În esenţă, CAF este un indicator al independenţei financiare a
întreprinderii, reflectând un flux de disponibilităţi potenţial sau real
(pentru că se transformă treptat în disponibilităţi, pe măsura încasă-
rilor efective) care depinde, pe de o parte, de rentabilitatea întreprin-
derii, iar pe de altă parte de politica de investiţii şi de metodele de
amortizare a activelor imobilizate.
Pe baza CAF se pot stabili unii indicatori utili în aprecierea
situaţiei financiar-patrimoniale a întreprinderii şi anume:
Gradul de finanţare a investiţiilor (Gfi):
CAF
G fi * 100
Investii anuale
Indicatorul reflectă în ce proporţie întreprinderea îşi poate
finanţa investiţiile pe seama CAF, în cazul în care întreaga sumă ar fi
alocată în acest scop.
Capacitatea potenţială de rambursare a datoriilor
financiare (Crd):
Datorii Financiare
C rd * 100
CAF
Acest indicator reflectă numărul de anuităţi care pot fi
necesare rambursării datoriilor financiare.
Rata de acoperire a excedentului brut din exploatare
(Ra):
CAF
Ra
EBE
Indicatorul reflectă participarea fluxului potenţial de
lichidităţi din activitatea de exploatare la formarea fluxului total de
disponibilităţi al întreprinderii (de exemplu, dacă raportul este sub-
unitar rezultă că suma cheltuielilor monetare de natură financiară este
mai mare decât veniturile financiare monetare, o asemenea situaţie
înregistrându-se frecvent în practică atunci când costurile financiare

323
cu dobânzile sunt mai mari decât veniturile financiare, iar firma este
obligată la plata unor amenzi şi penalităţi).
Rata de acoperire a rezultatului exerciţiului
CAF
RE
Re zultatul exercitiul ui
Situaţia normală este atunci când raportul este supraunitar
pentru că, în mod normal, cheltuielile cu amortizarea şi provizioanele
sunt mai mari decât veniturile din provizioane.
Complementar indicatorului CAF se poate determina capa-
citatea de autofinanţare netă (CAFN) sau autofinanţarea. CAFN
reflectă suma care rămâne la dispoziţia întreprinderii pentru finan-
ţarea activităţii sale după deducerea sumei dividendelor distribuită în
acel exerciţiu financiar.
CAFN = CAF - Dividende distribuite
CAFN poate fi minimă, de menţinere sau de dezvoltare.
CAFN minimă cuprinde numai suma amortizării; ţinând
seama şi de inflaţie, această sumă nu-i este suficientă întreprinderii
pentru înlocuirea mijloacelor de producţie amortizate.
CAFN de menţinere cuprinde suma amortizării şi suma
echivalentă creşterii preţurilor activelor fixe, ceea ce va permite
înlocuirea celor amortizate integral cu altele noi.
CAFN de dezvoltare se are în vedere pentru firmele care doresc
să-şi sporească volumul de activitate. În acest caz, pe lângă auto-
finanţarea de menţinere este necesară o sumă suplimentară care să
permită punerea în funcţiune de noi active fixe, cu performanţe
superioare, sumă care ar putea fi acoperită din profitul net al
întreprinderii şi din noi aporturi ale acţionarilor.
5.6.2.3. Diagnosticul corelaţiei creanţe – obligaţii
Pentru activitatea financiară a firmei este importantă cunoaş-
terea evoluţiei corelaţiei dintre creanţe şi obligaţii, întrucât aceasta
influenţează în mod direct capacitatea de plată.
În ceea ce priveşte noţiunile utilizate, creanţele reprezintă
anumite drepturi băneşti, realizabile la diferite termene. Formarea lor
este în legătură directă cu rotaţia capitalului, cu momentele parcurse
în procesul schimbării formei acestuia. Apariţia creanţelor este deter-
minată, în principal, de relaţiile care se formează între firmă, în
calitate de furnizor, şi clienţii săi.
Opusul creanţelor îl reprezintă obligaţiile sau datoriile firmei
către terţi, formate în cadrul relaţiilor acesteia cu furnizorii, acţio-
narii, salariaţii, bugetul statului etc.
324
 Întrucât în literatura de specialitate şi în practica economică
se folosesc mai multe noţiuni, propunem următoarea terminologie:
- obligaţii, în care să se includă datoriile firmei către terţe
persoane fizice şi juridice, inclusiv obligaţiile fiscale;
- datorii curente, care să cuprindă obligaţiile, împrumuturile
pe termen scurt şi ratele scadente pentru împrumuturile pe termen
mediu şi lung;
- datorii totale, respectiv datoriile curente şi împrumuturile
pe termen mediu şi lung.
O asemenea precizare este importantă pentru calcularea unor
indicatori prin care se caracterizează starea financiară a firmei.
Întreprinderea poate contracta un împrumut pentru producţie, deci o
sursă de finanţare care poate fi utilizată pentru stingerea unei obli-
gaţii, dar care devine la rândul ei obligaţie la termenul de rambursare.
În cadrul diagnosticului se cercetează, în primul rând, evolu-
ţia creanţelor şi obligaţiilor, în raport cu cifra de afaceri, pentru a
pune în evidenţă raportul dintre imobilizarea capitalului firmei şi
folosirea surselor atrase.
Asemenea aspecte pot fi puse în evidenţă şi cu ajutorul
indicatorilor:
Durata de imobilizare a creanţelor (Di):
Sd T
Di
Rd sau CA
în care:
Sd = soldul mediu debitor al creanţelor;
Rd = rulajul debitor al conturilor de creanţe;
CA = cifra de afaceri;
T = perioada de timp considerată.
În practică se foloseşte de regulă cifra de afaceri, datorită
faptului că bilanţul nu furnizează informaţii referitoare la rulajul
conturilor.
Durata de folosire a surselor atrase (Df):
Sc T
Df
Rc sau CA
în care:
Sc = soldul mediu creditor al conturilor de obligaţii;
Rc = rulajul creditor al conturilor respective.
Cunoaşterea acestor aspecte este absolut necesară în practica
evaluării pentru a se putea determina capitalul permanent necesar
exploatării. Evaluatorul va trebui să aprecieze şi să motiveze evoluţia
probabilă a acestor indicatori, ce vor fi utilizaţi ulterior.

325
 Pentru evaluarea întreprinderii, creanţele şi obligaţiile trebuie
analizate în raport cu vechimea lor. Intervalele utilizate sunt diferite,
dar în mod normal considerăm că acestea pot fi grupate în:
- creanţe / obligaţii până la 30 de zile;
- creanţe / obligaţii între 30 şi 90 de zile;
- creanţe / obligaţii între 90 de zile şi un an;
- creanţe / obligaţii peste l an.
5.6.2.4. Diagnosticul pe baza ratelor de echilibru
economico-financiar
Echilibrul financiar al firmei reprezintă un sistem de corelaţii
prin care se stabilesc anumite proporţionalităţi în cadrul şi între
diferite fluxuri financiare. El reprezintă o premisă, dar şi o consecinţă
a desfăşurării normale a activităţii firmei, în conformitate cu obiectul
de activitate.
Ca premisă, trebuie avute în vedere corelaţiile obiective dintre
necesităţile de resurse materiale (în sens general) şi posibilităţile de
finanţare. De modul în, care sunt utilizate şi valorificate aceste
resurse depinde asigurarea echilibrului economico-financiar sau
dereglarea acestuia. Evident, pentru fiecare corelaţie şi flux financiar
există indicatori specifici, care au fost utilizaţi în cadrul acestui
diagnostic.
Pentru exprimarea sintetică a multiplelor corelaţii implicate
de echilibrul financiar, literatura de specialitate oferă o mulţime de
indicatori (uneori calculaţi în mod diferit sau cu diverse denumiri). În
practică se utilizează cu precădere, următorii indicatori:
Rata autonomiei financiare:
Capital propriu
Raf
Capital propriu Capital imprumutat
Rata de finanţare a stocurilor:
Fond de rulment
R fss
Stocuri
Rata de finanţare a activelor circulante:
Fond de rulment
R fac
Active circulante
Rata de finanţare a necesarului de fond de rulment:
Fond de rulment
R fNFR
NFR
Rata de autofinanţare a activelor:
326
 Capital propriu
Raa
Active fixe Active circulante

Rata datoriilor:
Rd = 1- Rata de autofinanţare a activelor
5.6.3. Diagnosticul rentabilităţii
În teoria şi practica evaluării, diagnosticul rentabilităţii
prezintă o deosebită importanţă, întrucât oferă informaţii asupra
situaţiei trecute şi prezente, realizând premise utile pentru
prefigurarea viitorului afacerii care formează obiectul evaluării.
Cumpărătorul potenţial al unei firme, cel care investeşte,
doreşte nu numai să recupereze suma avansată, dar şi să obţină un
profit superior unui plasament fără risc. Cu cât o afacere este mai
rentabilă, cu atât valoarea rentabilităţii este absolut necesară pentru
aplicarea metodelor de evaluare bazate pe randament, indiferent de
modul de exprimare a acestuia (profit net, dividend pe acţiune, flux
de disponibilităţi etc.). În activitatea de evaluare a întreprinderii,
diagnosticul rentabilităţii poate fi structurat în forme diferite, care să
valorifice cât mai bine informaţia furnizată de sistemul contabil.
Principala sursă de informare în realizarea diagnosticului
rentabilităţii o reprezintă „Contul de profit şi pierdere" care arată
modul în care s-a atins o anumită stare, un anumit rezultat, care au
fost fluxurile de venituri şi cheltuieli. Legea contabilităţii nr.82/1991
şi Ordinul M.F.P nr. 94/2001 precizează modul de structurare a
veniturilor şi cheltuielilor, precum şi reflectarea contabilă a acestora.
Se recomandă ca diagnosticul rentabilităţii să cuprindă
probleme privind situaţia generală a rezultatelor, analiza factorială,
analiza pe baza ratelor de rentabilitate, determinarea punctului critic
şi a intervalului de siguranţă.

5.6.3.1. Situaţia generală a rezultatului pe baza

contului de profit şi pierdere

Prezentarea situaţiei generale a rezultatului vizează, în

special, două aspecte importante pentru operaţiunea de evaluare,
respectiv evoluţia profitului şi modul de formare. Primul dintre
aspecte este necesar pentru aprecierea „trendului", iar al doilea în
formularea unor judecăţi de valoare asupra activităţilor desfăşurate

327
de firmă în trecut şi posibilităţile existente pentru perioada de
previziune (prognoză).
Informaţiile furnizate de contul de profit şi pierdere pot fi
structurate astfel:
Nr. INDICATORI Anul N-2 Anul N-1 Anul N
crt.
1. Vânzări (cifra de afaceri)
2. Subvenţii
3. Alte venituri
4. Total venituri din exploatare
5. Chltuieli variabile aferente veniturilor
6. Marja brută de exploatare (4 – 5)
7. Cheltuieli fixe
8. Rezultatul exploatării (6 – 7)
9. Rezultatul financiar
10. Rezultatul extraordinar
11. Rezultatul înainte de impozitare (8+9+10)
12. Impozitul pe profit
13. Profitul net (11-12)
Pe baza acestor date se formulează concluzii cu privire la:
- dinamica rezultatului total şi din exploatare;
- modul de formare a rezultatului;
- explicarea modificării rezultatului prin componentele sale.
Întrucât datele sunt exprimate în preţurile curente ale
perioadei, pentru aprecierea cât mai corectă a situaţiei se recomandă
şi folosirea preţurilor comparabile.
Asemenea elemente sunt necesare pentru estimarea
rezultatelor în perioada de prognoză.
5.6.3.2. Diagnosticul factorial al rezultatului exploatării
În operaţiunea de evaluare, diagnosticul factorial al rezulta-
tului din exploatare este necesar pentru a explica care au fost
principalii factori care au contribuit la modificarea acestuia de la o
perioadă la alta. Cunoscându-se aceste elemente, ele pot fi valo-
rificate de echipa de evaluare în stabilirea rezultatului probabil pentru
perioada de prognoză.
Literatura de specialitate recomandă mai multe modele.
Astfel, un model cu aplicabilitate generală, indiferent de profilul de
activitate al firmei, este:
Ch
RE V 1
V

328
în care:
RE = rezultatul exploatării;
V = venituri din exploatare;
Ch = cheltuieli aferente veniturilor din exploatare.
Considerăm că acest model poate fi folosit în general, dar se
recomandă cu precădere în cazul unităţilor comerciale, prestări de
servicii, turism sau firme care utilizează mijloace fixe închiriate.
Modificarea rezultatului faţă de perioada precedentă se explică prin:
1) Influenţa sumei veniturilor din exploatare:
Ch0 Ch0
V1 1 V0 1
V0 V0
2) Influenţa rezultatului la l leu venituri (sau a cheltuielilor la
l leu venituri):
Ch1 Ch0
V1 1 V1 1
V1 V0
În baza diagnosticului, echipa de evaluare va alege şi aplica
soluţia pe care o consideră fezabilă pentru perioada de prognoză,
respectiv sporirea veniturilor cu menţinerea relativ constantă a ratei
rentabilităţii sau o combinaţie a posibilităţilor existente.
Pentru societăţile comerciale cu profil industrial, diagnosticul
rezultatului (profitului P) aferent producţiei vândute poate fi realizat
pe, baza modelului:
P= qp qc
în care:
q = cantitatea vândută;
p = preţul de vânzare (fără T.V.A.);
c = costul pe unitatea de produs.
După cum se apreciază în lucrările de specialitate, factorii
direcţi care influenţează rezultatul din exploatare sunt analizaţi cu
ajutorul următoarelor relaţii de calcul:
influenţa cantităţii vândute (volumului producţiei) = P0 Iq – P0
influenţa structurii producţiei vândute =
q1 p0 q1c0 P0 I q
influenţa costului pe unitatea de produs =
q1c1 q1c0
influenţa preţului de vânzare = q1 p1 q1 p0
Iq reprezintă indicele producţiei vândute stabilit pe baza
relaţiei:

329
 q1 p 0
Iq
q0 p0
Pentru aplicarea acestei metodologii este necesar ca
informaţiile furnizate de contul de profit şi pierdere să fie completate
cu doi indicatori:
- producţia vândută (sau cifra de afaceri) recalculată
q1 p0 , respectiv cantitatea vândută din perioada curentă exprima-
tă în preţurile de vânzare din baza de comparaţie;
- cheltuielile aferente producţiei vândute recalculate
q1c0 , respectiv cantitatea vândută din perioada curentă exprimată
în costurile din baza de comparaţie;
În urma acestor calcule pot fi formulate concluzii cu privire
la:
- politica preţurilor de vânzare în condiţiile unei rate a
inflaţiei date, în ce măsură aceasta poate fi continuată şi în perioada
de prognoză şi care va fi efectul asupra vânzărilor;
- evoluţia volumului vânzărilor, ritmul acestora şi informaţiile
necesare pentru prognoza acestuia;
- orientarea întreprinderii spre produse sau grupe de produse
în raport de rentabilitatea acestora. Folosirea factorului de structură
trebuie practicată cu prudenţă întrucât modificarea raportului cerere-
ofertă poate influenţa substanţial rentabilitatea unor produse;
- evoluţia costurilor, care prezintă o deosebită importanţă în
stabilirea competitivităţii produselor.
În urma acestei analize, echipa de evaluare îşi poate forma o
imagine asupra rezultatelor obţinute în activitatea de bază a între-
prinderii şi, cunoscând domeniul, îşi formulează opţiunile, pentru
perioada prognozată.
În cazul întreprinderilor care dispun de o bază materială
proprie, pentru a pune în valoare potenţialul acesteia, diagnosticul
rezultatului din exploatare se poate efectua cu ajutorul unor modele
multiplicative. Un asemenea model este următorul:
Mf Qe V RE
RE N
N Mf Qe V
în care:
N = numărul de salariaţi (personal);
Mf/N = înzestrarea tehnică (se poate lua în calcul şi valoarea
mijloacelor fixe închiriate);
Qe/Mf = randamentul mijloacelor fixe stabilit pe baza
producţiei exerciţiului;
V/Qe = gradul de valorificare a producţiei exerciţiului;
330
 RE/V = rentabilitatea veniturilor din exploatare.
Modificarea rezultatului exploatării faţă de perioada prece-
dentă se explică prin influenţa factorilor, respectiv pe baza metodo-
logiei prezentate în literatura de specialitate.
Asemenea calcule permit formularea unor concluzii utile
evaluatorului pentru activitatea practică, cu privire la:
- influenţa numărului de personal, în condiţiile în care
întreprinderea se află într-un proces de restructurare şi se impune o
redimensionare a necesarului de personal;
- investiţiile puse în funcţiune, precum şi influenţa lor asupra
productivităţii muncii şi implicit asupra volumului de activitate;
- evoluţia cheltuielilor la l leu venituri din exploatare şi efec-
tul lor asupra profitului;
- modificarea gradului de valorificare a producţiei exerciţiului
şi cauzele care au generat-o.
În previzionarea veniturilor în corelaţie cu capacitatea de
producţie şi cererea, trebuie luată în considerare şi sporirea vânzărilor
pe seama reducerii producţiei stocate. De asemenea, este necesar să
fie avute în vedere şi investiţiile care urmează a fi efectuate, precum
şi randamentul prevăzut al acestora.
Pentru întreprinderile comerciale, diagnosticul rezultatului din
exploatare poate fi realizat cu ajutorul unor modele specifice, ca de
exemplu:
CA C N
RE
100
în care:
C = cota medie de adaos comercial
N = nivelul mediu al cheltuielilor de circulaţie
5.6.3.3. Diagnosticul factorial al profitului brut
înaintea impozitării al întreprinderii
Metodele de evaluare pe bază de randament operează cu
profitul total al întreprinderii, şi nu numai cu cel din exploatare. În
acelaşi timp, activitatea de exploatare poate fi complexă, în ea se pot
regăsi mai multe ramuri de activitate. Or, pentru previzionarea
profitului este necesar să se cunoască nivelul de rentabilitate pe
sectoare de activitate, precum şi contribuţia acestora la formarea
rezultatului total al întreprinderii.
Pentru o astfel de analiză sunt necesare date suplimentare care
pot fi obţinute din contabilitatea financiara şi de gestiune.
Modelul de analiză este:
331
 P = Vt x R
în care:
P = profitul înaintea impozitării;
Vt = venitul total;
R = rata rentabilităţii veniturilor totale,
sau:
P Vi Ri
în care:
Vi = veniturile pe categorii de activităţi;
Ri = rata rentabilităţii veniturilor pe categorii de activităţi.
Modificarea rezultatului total faţă de anul precedent se
explică prin influenţa:
sumei veniturilor:
Vt1 x R0 - Vt0 x R0;
structurii veniturilor pe activităţi:
Vt1 x R' – Vt1 x R0;
ratei rentabilităţii veniturilor pe categorii de activităţi:
Vt1 x R1 – Vt1 x R';
Notă: R' reprezintă rata rentabilităţii veniturilor, recalculată în
funcţie de structura din perioada curentă şi rata rentabilităţii pe
activităţi din baza de comparaţie.
Prin compararea rezultatelor întreprinderii cu cele medii pe
ramură sau la alte societăţi comerciale, evaluatorul va aprecia în ce
măsură, în viitor, mai poate fi aplicată o asemenea strategie.
5.6.3.4. Pragul de rentabilitate şi intervalul de siguranţă
Cunoaşterea pragului de rentabilitate şi a intervalului de
siguranţă este utilă în activitatea practică de evaluare, întrucât se pot
face judecăţi corespunzătoare asupra comportamentului firmei în
cazul modificării unor variabile care influenţează mecanismul de
funcţionare al acesteia.
Potrivit metodologiei oferite de literatura de specialitate, pragul de
rentabilitate, respectiv cifra de afaceri minimă care asigură în cazul
iniţierii unei afaceri recuperarea cheltuielilor, este dată de suma
cheltuielilor variabile şi fixe sau folosindu-se relaţia:
F
Q
qcv
1
Total cheltuieli
în care:
Q = cifra de afaceri minimă;
F = suma cheltuielilor fixe;

332
 qcv = cheltuielile variabile.
Pentru o afacere în derulare se foloseşte relaţia:
F
Q
qcv
1
CA
CA= Cifra de afaceri efectiv realizata
CAPITOLUL 6
GESTIUNEA BUGETARĂ A ÎNTREPRINDERII
6.1. Necesitatea, rolul şi funcţiile bugetului întreprinderii
Activitatea întreprinderilor s-a desfăşurat şi se desfăşoară în
cadrul relaţiei de echilibru dintre venituri şi cheltuieli. Instrumentul
financiar prin care se previzionează veniturile şi cheltuielile
întreprinderii, rezultatul exerciţiului şi echilibrul financiar al acesteia
pe an şi trimestre este bugetul de venituri şi cheltuieli. În viaţa
economică occidentală, preocuparea pentru bugetarea oricărei acţiuni
şi activităţi capătă o importanţă deosebită deoarece managementul
prin bugete este principalul instrument de conducere şi organizare al
întreprinderii. Prin buget se alocă resursele necesare fiecărei
activităţi, se evaluează nivelul cheltuielilor acesteia şi se controlează
modul de gestionare a lor, atribuindu-se competenţe şi responsa-
bilităţi pe toate nivelurile ierarhice. Gestiunea bugetară este, astfel,
principalul instrument de previziune şi control al întregii activi-
tăţi a întreprinderii.
La început, bugetul a pătruns în teorie şi practică ca
instrument de evaluare a veniturilor şi de limitare a cheltuielilor
necesare obţinerii acestor venituri sau de dimensionare a cheltuielilor
care urmează să fie acoperite din veniturile previzionate. Ulterior, ca
metodă de management, bugetul dă expresie atributelor conducerii
privind previzionarea, organizarea şi coordonarea activităţilor şi
structurilor întreprinderii pentru realizarea obiectivului financiar de
bază al întreprinderii şi anume maximizarea valorii sale. Realizarea
acestui obiectiv presupune pentru acele activităţi din întreprindere
creatoare de valoare nouă, creşterea profitului, iar pentru cele admi-
nistrative şi sociale - economisirea resurselor alocate.
Luat în considerare ca instrument de previzionare
financiară, bugetul este folosit pentru a dimensiona, în termeni
financiari şi în condiţii de eficienţă economică, alocarea şi utilizarea
resurselor întreprinderii. Pe baza lui se evaluează pe perioada de
333
gestiune, obiectivele de realizat şi cheltuielile necesare pentru înfăp-
tuirea lor, veniturile de obţinut sau resursele financiare alocate. Tot
prin buget se stabilesc competenţele şi responsabilităţile cu privire la
gospodărirea resurselor. În procesul de realizare a veniturilor şi de
efectuare a cheltuielilor, bugetul reprezintă un instrument de
analiză şi control, implicit de asigurare a echilibrului financiar.
Complementar activităţii de bugetare, este organizată contabilitatea
prin care se urmăreşte şi se controlează în ce măsură realizările
efective corespund cu cele previzionate şi pe această bază se
fundamentează decizia de corecţie. În felul acesta prin buget, ca
instrument de conducere, se realizează integrarea activităţilor de
previzionare, control şi urmărire a cheltuielilor, veniturilor şi rezul-
tatelor exerciţiului.
O trăsătură distinctă a bugetului este şi aceea că pe baza lui se
asigură coerenţa activităţilor şi structurilor organizatorice ale între-
prinderii pe linia creşterii rentabilităţii şi economisirii resurselor.
Analizat din acest punct de vedere, bugetul leagă, pe plan financiar,
verigile componente ale întreprinderii în vederea gospodăririi
eficiente a resurselor materiale şi băneşti, respectiv a obţinerii de
rezultate favorabile cât mai mari. Această capacitate a bugetului se
întemeiază pe faptul că orice prevedere înscrisă în programul de
producţie, sau obiectiv angajat de către aceste verigi, inclusiv de
întreprindere, în ansamblul său, trebuie să asigure nivelul de eficienţă
dimensionat prin buget. Totodată, din punct de vedere metodologic,
prin natura şi forma de exprimare a indicatorilor financiari, bugetul
permite reflectarea sintetică a tuturor fenomenelor şi proceselor
economice, oricât de variate ar fi acestea.
Modalitatea prin care bugetul realizează coerenţa activităţilor
şi structurilor organizatorice din cadrul întreprinderii, este aceea a
descentralizării. Fiecare activitate, sau, după caz, structură organiza-
torică a întreprinderii, este considerată un centru de venituri şi chel-
tuieli sau un centru de gestiune, la nivelul căruia se evaluează pe o
anumită perioadă obiectivele financiare, se alocă resursele necesare
şi se organizează controlul.
De asemenea, întreprinderea, în ansamblul său, reprezintă un
centru de venituri şi cheltuieli, care intră în relaţii economico-
financiare cu mediul înconjurător, economico-social. Fiecare centru
de venituri şi cheltuieli este investit cu autoritatea şi responsabilitatea
necesare gestiunii resurselor, în vederea îndeplinirii obiectivelor ce
revin din bugetul general al întreprinderii. De fapt, factorul care a
impulsionat utilizarea bugetului ca instrument de conducere, l-a
constituit necesitatea creşterii rentabilităţii diverselor activităţi sau
structuri organizatorice în condiţiile sporirii complexităţii procesului
334
de obţinere a profitului. Ori, prin bugetarea activităţii centrelor de
venituri şi cheltuieli se previzionează, se coordonează şi se contro-
lează mişcarea tuturor variabilelor structurale ale întreprinderii, în
vederea potenţării contribuţiei lor la creşterea rentabilităţii şi la
economisirea resurselor alocate.
În concluzie, bugetul de venituri şi cheltuieli, în calitatea sa
de instrument al conducerii activităţii economico-financiare, asigură
realizarea următoarelor deziderate54:
- integrarea activităţilor de previzionare, evidenţă şi control
privind cheltuielile, veniturile şi rezultatul exerciţiului;
- descentralizarea procesului de conducere prin împărţirea
activităţii întreprinderii pe centre interne de venituri şi cheltuieli;
- investirea fiecărui centru cu autoritate şi responsabilitate în
gestiunea resurselor alocate pentru realizarea obiectivului de efici-
enţă ce i-a fost defalcat;
- abordarea activităţii fiecărui centru prin prisma relaţiei
dintre venituri şi cheltuieli şi, pe această bază, antrenarea lui în
creşterea rentabilităţii întreprinderii sau în economisirea resurselor.
În acest scop, bugetul de venituri şi cheltuieli îndeplineşte
următoarele funcţii:
- funcţia de previzionare a activităţilor financiare;
- funcţia de control a execuţiei financiare;
- funcţia de asigurare a echilibrului financiar al întreprinderii.
Funcţia de previziune a bugetului are la bază faptul că el
reprezintă instrumentul cu ajutorul căruia se previzionează nivelurile
de resurse şi cheltuieli pentru toate activităţile economico-sociale ce
se desfăşoară în întreprindere. Prin buget se dimensionează venitu-
rile, cheltuielile şi rezultatul activităţii curente, resursele şi chel-
tuielile activităţii de investiţii, celelalte resurse şi cheltuieli ale
întreprinderii precum şi corelaţiile cu bugetul statului şi băncile
finanţatoare.
Funcţia de control a bugetului se manifestă în procesul de
execuţie financiară, când se angajează şi se efectuează cheltuielile, se
obţin veniturile ca rezultate ale propriei activităţi, se constituie capita-
lurile din resurse interne sau externe şi se alocă pe destinaţii. În această
calitate, bugetul dă expresie organizatorică funcţiei de control a
finanţelor şi se intercondiţionează cu controlul financiar preventiv şi
ulterior privind angajarea şi cheltuirea fondurilor materiale şi băneşti.
Prin funcţia de control, bugetul se transformă într-o pârghie cu caracter
operant de întărire a ordinii în folosirea fondurilor de care dispun

54
Opriţescu M., Sichigea N., Drăcea M., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura
Dova, Craiova, 1996, pag.321
335
întreprinderile, în sporirea răspunderii din partea celor investiţi cu
autoritate de a angaja cheltuielile pe seama patrimoniului.
Funcţia de control a bugetului se exercită şi prin urmărirea şi
analiza modului de execuţie a acestuia, prin care se asigură cunoaş-
terea modului de îndeplinire a sarcinilor bugetare asumate, determi-
narea abaterilor de la indicatorii financiari programaţi, identificarea
cauzelor care le-au determinat, stabilirea măsurilor de luat, precum şi
a compartimentelor ce trebuie să acţioneze pentru îmbunătăţirea
activităţii financiare a întreprinderii. Totodată, manifestarea funcţiei
de control este condiţionată de existenţa unui sistem informaţional
prin care să se analizeze trimestrial modul de execuţie a bugetului pe
perioada expirată şi să se fundamenteze deciziile de corecţie care se
impun.
În funcţia sa de instrument al asigurării echilibrului
financiar, bugetul este folosit în dirijarea şi controlul relaţiilor
balanţiere dintre venituri şi cheltuieli. Aceste relaţii trebuie prevăzute
şi realizate prin buget, atât din punct de vedere dimensional pe total
venituri şi cheltuieli la nivel de întreprindere, cât şi structural pe
fiecare activitate economico-socială sau pe verigi organizatorice. În
strânsă legătură cu echilibrul financiar, prin intermediul bugetului,
este dirijat şi asigurat şi echilibrul bănesc, de trezorerie, ca parte
componentă a bugetului. De altfel, echilibrul financiar trebuie astfel
controlat prin buget încât să existe o anumită sincronizare în timp
între ritmul asigurării întreprinderilor cu fonduri băneşti şi necesarul
pentru onorarea obligaţiilor lor de plată.
6.2. Tipuri de bugete
Cheltuielile şi veniturile dimensionate prin buget capătă
expresie organizatorică prin activitatea centrelor interne de gestiune
sau centrelor de responsabilitate. Aceste nuclee organizatorice repre-
zintă activităţi, locuri de producţie şi compartimente funcţionale care
ocazionează cheltuieli şi generează venituri, iar din punct de vedere
al conducerii sunt investite cu competenţe şi responsabilităţi privind
gestiunea resurselor. În principiu, pot fi considerate centre de
gestiune toate compartimentele structurale ale întreprinderii pentru
cere se poate determina o funcţiune, o activitate, un produs, o lucrare,
un obiectiv, un program, un proiect. De asemenea, şi întreprinderea
privită în ansamblu reprezintă un centru de gestiune.
În mod concret, în cadrul unei întreprinderi se pot întâlni
următoarele tipuri de centre de gestiune: centre de alocare; centre de
gestiune simplă; centre de gestiune mixtă; centre de gestiune
complexă; centre funcţionale.
336
 Centrele de alocare cuprind activităţile care prin natura lor
nu contribuie direct la obţinerea veniturilor întreprinderii, şi, implicit,
nici la crearea profitului. Cheltuielile lor sunt limitate la alocaţiile
bugetare, iar obiectivul financiar principal este economisirea resur-
selor şi păstrarea echilibrului între cheltuielile efective şi cele
dimensionate prin buget.
Centrele de gestiune simplă corespund activităţilor de
producţie sau funcţionale ale întreprinderii, care prin natura şi
destinaţia lor reprezintă trepte intermediare în obţinerea de venituri şi
profit. Ele se află în situaţia în care întreaga lor producţie sau
activitate se include în circulaţia internă, adică este destinată consu-
mului intern al întreprinderii. Cheltuielile acestor centre sunt, de
regulă, limitate la nivelul costurilor programate, iar obiectivul finan-
ciar este minimizarea acestor costuri.
Centrele de gestiune mixtă sunt create pentru acele activităţi
din întreprindere care prin natura şi destinaţia lor sunt menite să
contribuie, în mod direct, la realizarea profitului. În structura unor
asemenea centre se pot întâlni situaţii în care întreaga producţie este
destinată vânzării, sau cazuri în care o parte din producţie este
destinată vânzării, iar alta îşi continuă procesul de producţie în alte
centre. Pentru aceste centre se fixează sarcini cu privire la profit, atât
pentru producţia destinată vânzării, cât şi pentru cea care îşi continuă
procesul de producţie în cadrul altor centre. În această situaţie, toate
decontările privind consumul intern se fac la nivelul unor preţuri
interne de decontare sau la preţuri de vânzare stabilite.
Centrele de gestiune complexă corespund subdiviziunilor
organizatorice care realizează activităţi complexe cum ar fi:
promovarea şi gestionarea resurselor, lansarea de produse, legătura
cu piaţa, obiective de cercetare, de dezvoltare, etc. Aceste centre au
autonomie economico-financiară în cadrul întreprinderii din care fac
parte, concretizată în independenţă operativă, cont în bancă, relaţii
directe cu terţii. În această situaţie se pot afla fabricile, uzinele,
exploatările, etc. De asemenea, întreprinderea în ansamblul său poate
fi considerată un centru de gestiune complexă.
În sistemul de gestiune al unei întreprinderi se pot utiliza
diverse tipuri de bugete, diferenţiate în raport cu criteriul de
întocmire, obiectul activităţii bugetate şi perioada de timp la care se
referă.
În funcţie de criteriul de întocmire, bugetele pot fi:
- bugete de tip financiar;
- bugete de tip economic;
- bugete de tip bănesc.

337
 Bugetul de tip financiar este specific relaţiilor de repartiţie a
resurselor financiare. În acest tip de buget, veniturile sunt dimen-
sionate în calitatea lor de fonduri alocate pentru finanţarea unor
cheltuieli limitate. Obiectivul urmărit este reducerea cheltuielilor în
vederea încadrării în nivelul de resurse prevăzut. Este cazul
bugetului acţiunilor sociale (bugetului activităţilor sociale), sau buge-
tului activităţii de investiţii. În acest tip de buget ieşirile sunt
reprezentate de cheltuieli iar intrările sub forma alocărilor de resurse.
Ieşirile, în principiu, sunt egale sau mai mici decât intrările de surse.
Bugetul de tip economic este specific activităţilor creatoare
de utilităţi, de valori noi, ce formează obiectul vânzării sau circulaţiei
interne, adică activităţilor productive. El dă expresie cheltuirii
resurselor în calitatea lor de efort care generează rezultate economice
sub formă de venituri proprii.
Obiectivul unui asemenea buget este minimizarea resurselor
cheltuite în vederea maximizării rezultatelor finale previzionate. În
cazul bugetului de tip economic se compară cheltuielile care cuprind
stocurile de active circulante la începutul perioadei, cheltuielile efec-
tuate în cursul perioadei privind aprovizionarea cu materii prime şi
materiale consumabile, plata salariilor, asigurări şi protecţie socială şi
alte cheltuieli determinate de procesul economic, precum şi rezultatul
exerciţiului cu veniturile, care cuprinde veniturile realizate în cursul
perioadei din vânzarea produselor sau mărfurilor, din executarea
lucrărilor, prestarea serviciilor sau din alte activităţi şi stocurile de
active circulante la sfârşitul perioadei.
Bugetul de tip bănesc (de trezorerie) este specific şi
dimensionează fluxurile băneşti ale întreprinderii; el se bazează pe
relaţia de echilibru între încasări şi plăţi. Obiectivul unui asemenea
tip de buget este asigurarea capacităţii de plată a agentului
economic. În situaţia în care plăţile sunt mai mari decât încasările,
diferenţa exprimă soldul creditelor bancare, iar în situaţia când plăţile
sunt mai mici decât încasările, diferenţa exprimă soldul disponi-
bilităţilor băneşti.
În mod simplificat, bugetul de tip bănesc cuprinde încasările
pe de o parte, formate din disponibilităţile băneşti în cont la începutul
perioadei, încasările în cursul perioadei, iar pe de altă parte plăţile,
care cuprind plăţile în cursul perioadei, soldul pasivelor (datoriilor) la
sfârşitul perioadei şi soldul disponibilităţilor băneşti la sfârşitul
perioadei.
În funcţie de obiectul activităţii bugetate, bugetele pot fi:
- bugete organizare;
- bugete pe activităţi.

338
 Bugetele organizare sunt acele tipuri de bugete în care
veniturile şi cheltuielile se fundamentează pe subdiviziunile organi-
zatorice ale agentului economic, inclusiv la nivel de agent economic.
Bugetele pe activităţi sunt acele tipuri de bugete în care
veniturile şi cheltuielile se evidenţiază pe activităţi: activitatea de
investiţii, activitatea de reparaţii, activitatea de cercetare, etc.
În raport cu factorul de timp, bugetele pot fi:
- bugete periodice;
- bugete continue (glisante).
Bugetele periodice privesc o anumită perioadă de gestiune,
de regulă, un an, cu defalcare în bugete trimestriale şi lunare.
Bugetele continue (glisante) au ca scop actualizarea cheltuielilor
şi veniturilor în raport cu realizările perioadei precedente şi necesităţile
perioadei următoare (lună, trimestru, an).
În funcţie de sfera de cuprindere, bugetele pot fi:
- bugete generale;
- bugete parţiale.
Bugetele generale caracterizează activitatea de ansamblu a
unui agent economic.
Bugetele parţiale sunt bugete proprii unor segmente ale
activităţii agentului economic. Ele pot fi întocmite pe subunităţi
organizatorice (uzine, exploatări, şantiere, fabrici, secţii) şi pe func-
ţiuni (activitatea de exploatare, activitatea de cercetare-dezvoltare,
activitatea de investiţii).
Întocmirea bugetelor pe subdiviziuni are menirea de a
dimensiona activitatea acestora în condiţii de eficienţă pentru a limita
cheltuielile de efectuat la resursele financiare alocate. Există, totuşi,
greutăţi în întocmirea bugetelor de venituri şi cheltuieli la nivel de
subdiviziuni organizatorice, datorită faptului că o serie de indicatori
economici şi financiari nu se pot urmări la nivel de secţii de
producţie de exemplu, ci numai la nivelul întreprinderii (producţia
exerciţiului, cifra de afaceri, profitul, etc.).
Pe funcţiuni, bugetul de venituri şi cheltuieli se poate întocmi
pentru:
- activitatea de exploatare şi care cuprinde bugetul activităţii
de aprovizionare, bugetul activităţii de producţie, bugetul activităţii
de desfacere (bugetul vânzărilor), bugetul activităţii generale de
conducere;
- activitatea de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică
şi introducerea progresului tehnic cu bugete de venituri şi chel-
tuieli pe obiective de cercetare, proiectare;
- activitatea de investiţii, cu bugete de venituri şi cheltuieli
pe fiecare obiect de investiţii;
339
 - bugetul general al acţiunilor social-culturale cu bugete pe
fiecare fel de acţiune: trimiteri la tratament balnear şi odihnă, creşă,
grădiniţă, dacă e cazul, cantine restaurant, cămine muncitoreşti,
dispensare medicale etc.

6.2.1. Bugetul - instrument de planificare

În prezent în multe din întreprinderi, bugetul, o dată întocmit,

rămâne încă un document pasiv. Activitatea de întocmire şi realizare
a documentului numit buget este esenţială, în munca finanţistului.
Bugetarea este o activitate continuă ce se derulează pe tot parcursul
anului şi în legătură cu toate domeniile şi procesele ce caracterizează
întreprinderea. Întreaga activitate a finanţistului poartă amprenta
exigenţelor bugetării, a restricţiilor cantitative şi calitative specifice
disciplinei financiare.
Sistemul bugetar al firmei este un instrument managerial în
scopul realizării celei mai profitabile exploatări. Bugetarea, ca o
metodă modernă de conducere, este într-o proporţie de peste 75%
relaţie interumană, deci nu este numai o meserie. Ea poate fi numită
şi instrumentul prin care se realizează o îmbunătăţire a coordonării
financiare. Conducerea trebuie să-şi planifice anticipat cheltuielile,
resursele, să-şi elimine deficienţele.
Sistemul bugetar al firmei este direct legat de bazele
procesului managerial: previziune, executare şi control.
Pe ansamblu, activitatea agenţilor economici (venituri,
cheltuieli, rezultate) este cuantificată în mod corespunzător, însă pe
compartimente şi produse, situaţia se prezintă în mod diferit, întrucât
nu sunt cunoscute rezultatele şi consecinţele fiecărei activităţi sau
compartiment în rezultatele generale ale întreprinderii. Pentru a
înlătura acest inconvenient a fost propusă, experimentată şi utilizată
metoda conducerii prin bugete, ca o metodă complementară a
conducerii prin obiective. Fiecărui obiectiv îi sunt asociate
cheltuielile admise a le înregistra şi veniturile pe care acesta le va
genera.
Metoda conducerii prin bugete poate fi definită ca o formă de
conducere a cărei orientare este determinată cu precădere de

340
rezultatele economico - financiare obţinute şi de strategia adoptată de
întreprindere.
Particularitatea acestei metode generale de management faţă
de celelalte metode de conducere constă în faptul că orice activitate
se exprimă şi se măsoară în etalon bănesc, astfel sunt ilustrate
cheltuielile ocazionate şi rerzultatele înregistrate de către fiecare
compartiment al întreprinderii.
Aplicarea metodei conducerii prin bugete impune respectarea
următoarelor cerinţe55:
zonarea întreprinderii în centre bugetare ;
fiecare centru bugetar trebuie defalcat în funcţie de
treptele ierarhice şi de compartimentele întreprinderii;
detaliile bugetelor trebuie să corespundă treptelor
ierarhice;
fiecare buget trebuie să aibă un singur responsabil
investit cu autoritatea necesară;
elementele bugetelor trebuie să fie astfel formulate încât
să existe posibilitatea identificării lor în conturile
contabile;
toate activităţile desfăşurate de către întreprindere trebuie
cuprinse în buget;
odată elaborate bugetele rămân valabile în măsura în care
pe intervalul respectiv de timp nu intervin modificări
privind condiţiile avute în vedere.
Bugetarea integrează planurile operaţionale pentru
exprimarea indicatorilor de lichiditate, indicatorilor de echilibru
financiar, a celor de gestiune şi rentabilitate, respectiv indicatorilor
fondului de rulment. Măsurarea finală a performanţelor economice
depinde de consecinţele financiare totale rezultate din cumulul
operaţiunilor.
Bugetul este un tablou sintetic care cuprinde, pe de o parte,
indicatorii caracteristici şi esenţiali ai activităţii pe care o desfăşoară
o întreprindere, iar pe de altă parte nivelul acestora fundamentat
pentru o perioadă viitoare, care stă la baza deciziilor curente şi

55
T. Hobeanu – Management, Editura Universitaria, Craiova, 2000
341
viitoare ale sistemului de management precum şi la evaluarea
acestuia. Pentru majoritatea firmelor, perioada de bugetare este de un
an, dar cu segmentarea pe trimestre, luni, săptămâni. Se mai foloseşte
şi metoda bugetelor alternative (diferite în funcţie de condiţiile de
producţie).
Bugetele sunt standarde prestabilite la care operaţiunile sunt
evaluate, comparate şi reglate prin exercitarea controlului. Ele permit
un anumit grad de flexibilitate şi de adaptibilitate, foarte necesare
pentru a fi în pas cu schimbarea rapidă a condiţiilor de desfăşurare a
afacerilor.
Bugetul mai poate fi privit ca un sistem de informaţii
manageriale. Teoria financiară a sintetizat numeroase tipuri de
bugete.
După procesul economic pe care îl bugetează există:
bugetul exploatării (producţiei);
bugetul activităţilor de consum.
În funcţie de fenomenele la care bugetele se împart în:
bugete financiare;
bugetul trezoreriei;
bugetele fluxurilor financiare externe.
Bugetele se grupează şi după perioada de timp avută în
vedere, astfel:
bugete anuale;
bugete trimestriale;
bugete multianuale.
Ţinând seama de amploarea activităţii reflectate, bugetele se
pot clasifica în:
bugetul întregii activităţi economice;
bugete pe centre de responsabilitate (aporvizionare,
desfacre, secţii de producţie, acţiuni sociale etc.) în
funcţie de scopul urmărit, de fenomenul ce urmează a fi
bugetat, de perioada de timp pentru care se întocmeşte
bugetul respectiv, de centrul de responsabilitate vizat.
Bugetele se mai pot grupa în bugete coordonatoare sau
principale şi bugete secundare.
Bugetele coordonatoare sunt:
342
 bugetul de venituri şi cheltuieli;
bugetul vânzărilor;
bugetul producţiei;
bugetul trezoreriei.
În bugetele secundaresunt incluse:
bugetul investiţiilor;
bugetul administraţiei;
bugetul publicităţii.
Obiectivele bugetului, ca instrument de planificare financiară,
urmăresc:
- orientarea întreprinderii în atingerea scopurilor pe care
aceasta şi le propune: rentabilitate, lichiditate, reducerea riscurilor,
penetrarea unor pieţe ţintă etc.;
- coordonarea eforturilor tuturor structurilor funcţionale ale
întreprinderii în vederea atingerii obiectivelor stabilite;
- controlul privind modul de realizare a bugetelor prin
compararea realizărilor cu prevederile acestora şi adoptarea unor
măsuri de corectare atunci când aceasta se impune.
Indiferent de amploarea activităţii care se supune bugetării,
operaţiunea respectivă presupune parcurgerea următoarelor etape:
- etapa premergătoare;
- etapa bugetării efective;
- etapa reglării bugetului.

Implicaţiile etapei premergătoare

Aplicarea eficientă a principiilor bugetării presupune
reorganizări în munca compartimentului financiar şi a celorlalte
compartimente din firmă. Compartimentul financiar trebuie să
dispună de un sistem informaţional operativ, în care partea de
software şi hardware să se afle în echitate, pentru a lucra în vederea
furnizării informaţiilor financiare care însoţesc evenimentele tehnice,
economice, sociale, ecologice din viaţa curentă a firmei.
Celelalte compartimente ale întreprinderii trebuie să-şi
însuşească exigenţele bugetării, să evidenţieze cât mai exact
cheltuielile şi contribuţiilor la realizarea profitului şi să dea

343
informaţii precise şi în mod operativ pentru fundamentarea deciziilor
financiare.
Bugetarea corectă a activităţii economice presupune
angajarea tuturor compartimentelor întreprinderii şi ale conducerii
într-o acţiune de reorganizare, restructurare, uneori şi de reprofilare
pentru a se încadra în restricţiile cantitative şi de eficienţă cerute de
repartiţia financiară, de deciziile financiare.
Partea cea mai grea a etapei premergătoare revine serviciului
financiar întrucât trebuie să motiveze factorii de conducere şi
personalul de execuţie, în vederea acceptării conducerii prin bugete şi
a modificărilor de comportament ce le implică.
Succesul acţiunilor din etapa premergătoare este cel care
transformă bugetarea dintr-o muncă birocratică într-un proces
managerial.
Bugetarea efectivă şi reglarea bugetului
Activităţile de consum şi de producţie şi fluxurile de fonduri
externe sunt transformate în informaţii financiare şi apoi în decizii
încorporabile în macheta bugetelor (bugetul general, al trezoreriei, al
centrelor de responsabilitate)56.
Pe parcursul realizării bugetelor se impune o cercetare
periodică a deciziilor economice şi a bugetelor întocmite, de regulă,
la începutul anului.
Abaterile de la indicatorii estimaţi sunt transformate în
implicaţii financiare, se caută fonduri în mod operativ, se adoptă şi se
realizează bugetele intermediare (decizii financiare privind
investiţiile, mijloacele circulante, cercetarea ştiinţifică, acţiunile
sociale, refacerea mediului).

6.2.2. Bugetul activităţii generale a întreprinderii

Bugetul activităţii generale cuprinde date referitoare la

veniturile, cheltuielile şi rezultatele preconizate a se realiza în anul
curent, comparativ cu cele realizate în anul precedent, precum şi alte

56
P. Bran – Relaţiile financiar-bancare ale societăţilor comerciale, Editor Tribuna
Economică, Bucureşti, 1994
344
date referitoare la profitul de repartizat, surse de finanţare a
investiţiilor, cheltuieli pentru investiţii şi alte date de fundamentare.
Bugetul activităţii generale a întreprinderii este documentul
sintetic de planificare a întreprinderii, reglementat de autorităţile
române, obligatoriu pentru sectorul aparţinând statului, dar
recomandabil a fi utilizat în activitatea desfăşurată de către agenţii
economici cu capital privat.
Bugetul activităţii generale a întreprinderii este un
centralizator sistemic.
Acesta este un tablou sintetic care, cuprinde, pe de o parte,
articolele bugetare, sub forma cea mai sistematică a acestora, iar pe
de altă parte valorile acestor articole prognozate pentru anul la care
se referă, cu desfacerea pe trimestre.
Articolele bugetare sunt grupate pe cele trei dimensiuni
principale urmărite în vederea atingerii obiectivului fundamental
stabilit, respectiv: venituri, cheltuieli şi rezultatul obţinut.

Sintetic elementele de venituri bugetate sunt:

Venituri din exploatare, detaliate pe cel puţin următoarele

elemente:
- venituri din vânzarea producţiei;
- subvenţii (detaliate pe produse şi activităţi);
- alte venituri (cu nominalizarea acestora).
Venituri financiare;
Venituri excepţionale.

Cheltuielile întreprinderii sunt structurate în bugetul activităţii

generale, astfel:
Cheltuieli de exploatare detaliate pe cel puţin următoarele
elemente:
- cheltuieli materiale;
- cheltuieli de personal;
- amortizări şi provizioane privind activitatea de
exploatare, etc;
Cheltuieli financiare;

345
 Cheltuieli excepţionale;
Rezerve legale;
Acoperirea pierderilor din anii precedenţi;
Impozitul pe profit.
Profitul este un element bugetar distinct şi se determină ca
diferenţă între veniturile şi cheltuielile totale.
Întocmirea acestui buget nu se poate realiza fără întocmirea în
prealabil, a altor bugete pe fiecarea segment al activităţii
întreprinderii, al naturii activităţii, etc.
Toate aceste bugete se bazează pe următoarele elemente:
nivelul indicatorilor bugetaţi;
mediul în care firma îşi desfăşoară activitatea;
studii de marketing;
concurenţa;
produsele, cantitatea şi calitatea acestora;
cota de de piaţă deţinută de întreprindere în sectorul său
de activitate;
segmentele de piaţă pe care intenţionează să penetreze;
nivelul tehnologic al proceselor de producţie, nivelul
dotărilor tehnice, precum şi necesităţile viitoare de dotare
şi investiţii.

6.2.3. Bugetul vânzărilor

În majoritatea firmelor, bugetul vânzărilor este primul pas în

întregul sistem bugetar. Bugetul vânzărilor reprezintă fundamentul
pentru activitatea firmei, nu numai cadru pentru previziunea
financiară. În funcţie de vânzări se reglează capacitatea de producţie,
aprovizionările, numărul şi structura personalului etc.
Bugetul vânzărilor este bugetul principal anual care stabileşte
parametrii tuturor celorlalte bugete anuale ale întreprinderii. El se
elaborează pe termen lung, anual şi în variante operaţionale.

346
 Strategia de Strategia de Strategia de Strategia de
piaţă produs preţ distribuţie

Bugetul
vânzărilor
Figura 6.1 Schema elaborării
r bugetului vânzărilor57

Elaborarea bugetului vânzărilor are în vedere următoarele etape:

efectuarea studiilor de marketing;
previziunea vânzărilor;
previziunea chletuielilor de desfacere;
definitivarea bugetului vânzărilor, aprobarea acestuia şi
defalcarea pe intervale operative de timp.
Efectuarea studiilor de marketing presupune evaluarea pieţei
potenţiale:
se cercetează pieţele, segmentele sau nişele de piaţă pe
care întreprinderea le are deja câştigate oferind produse
care satisfac aceste pieţe din punct de vedere calitativ,
cantitativ, sortimental;
se identifică pieţele potenţiale şi se evaluează acţiunile
promoţionale şi costurile necesare pătrunderii pe aceste
pieţe;
se testează noile produse, se studiază comportamentul
consumatorului faţă de produsele oferite;
se întreprind anchete, sondaje cu privire la gradul de
satisfacere al produselor oferite;
se analizează mediul extern în care acţionează
întreprinderea (concurenţa actuală, concurenţa potenţială,
calitatea şi preţul produselor oferite de concurenţă, starea
economiei, puterea de cumpărare, conjunctura
economică, etc);

57
M. Petcu- Analiza economico-financiară a întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti,
2003
347
 se studiază flexibilitatea capacităţii de producţie şi
posibilitatea de adaptabilitate a fabricaţiei în funcţie de
cerinţele pieţei, termenul de răspuns la ofertei, strategia
adoptată de către întreprindere şi flexibilitatea acesteia,
reţeaua de distribuţie, calitatea factorului uman şi tehnic
de care dispune întreprinderea, receptivitatea şi
adaptabilitatea echipei manageriale la noile schimbări
intervenite în mediul ambiant al întreprinderii.
Previziunea vânzărilor este una dintre cele mai importante
operaţii. Ea cuprinde ansamblul de studii şi de evaluări ale pieţei
potenţiale de desfacere, precum şi cota parte, pe care întreprinderea
urmăreşte să o menţină şi să o cucerească.
Cercetarea priveşte mediul intern, mediul extern, produsele
existente pe piaţă şi produsele noi.
Rezultatele unei cercetări iau forma unor estimări privind
volumul vânzărilor dezirabile şi posibile şi valoarea încasărilor
determinată prin intermediul preţului de vânzare unitar.
Previziunea vânzărilor presupune studii specializate de
marketing privind conjunctura economică, potenţialul de absorţie al
pieţei, starea concurenţială, etc.
Pentru produsele aflate în fabricaţie, ca şi cele existente pe
piaţă se pot utiliza tehnici de previziune a vânzărilor, ca de exemplu,
estimarea vânzărilor prin extrapolare.
Estimarea vânzărilor prin extrapolare se poate realiza prin
următoarele metode:
ajustarea printr-o funcţie matematică;
ajustarea exponenţială;
ajustarea după media mobilă.
Cele mai uzitate sunt ajustările printr-o funcţie matematică, în
funcţie de tendinţa observată, de forma unei drepte sau a unei curbe
exponenţiale.

z ax b
sau
z b ax

348
unde:
y = cifra vânzărilor;
x = variabila explicativă a vânzărilor (puterea de cumpărare, consum
de un anumit material, productivitate, etc.)
a, b = parametri ai dreptei.
Previziunea cheltuielilor presupune separarea cheltuielilor în
fixe şi variabile, în raport cu activitatea care le-a generat
Cheltuielile variabile (salariile distribuitorilor, comisioanele
reprezentanţilor comerciali) sunt proporţionale cu volumul
vânzărilor.
Previziunea lor se realizează pe baza relaţiei:

z mt
unde :
z = cheltuieli variabile;
m = coeficientul de proporţionalitate al cheltuielilor în raport cu
vânzările;
t = vânzările.
Cheltuielile semivariabile (salariile personalului comercial) se
determină în raport cu vânzările şi se corectează cu o constantă de
proproţionalitate (n) care redă nivelul lor atunci când vânzările ar
înregistra valoarea zero.

z mt n
Cheltuielile fixe rămân pe termen scurt constante în raport cu
vânzările. Ecuaţia reprezentativă este:

z n
Elaborarea bugetului vânzărilor
Previziunea vânzărilor trebuie să se facă interdependent cu
cea a cheltuielilor de desfacere.
Bugetul vânzărilor fluctuează în următoarele direcţii:
Bugetul vânzărilor dă o bază pentru bugetul de producţie
care reflectă folosirea materialelor, forţei de muncă şi a
facilităţilor. El reprezintă o cerinţă prestabilită pentru

349
 elaborarea bugetului de producţie, care la rândul lui
determină cerinţele de vânzare şi nivelurile de inventar
dorite.
După ce se estimează vânzările se obţine produsul care să
satisfacă cerinţele vânzărilor, următorul pas în procesul
bugetar necesitând un buget de cheltuieli cu vânzările.
Atât bugetul vânzărilor cât şi bugetul producţiei ,,se
scurg’’ direct în bugetul de cheltuieli cu vânzările, care
constă în diferite bugete precum publicitatea, vânzarea şi
alte cheltuieli cu vânzările.
Cifrele de vânzare anticipate determină conducerea
centrală şi
cerinţele executive, care se reflectă în bugetul general
administrativ.
Bugetul vânzărilor este de asemenea folosit pentru estimarea
surselor de venit care se reflectă în bugetul pe venit.

6.2.4. Bugetul producţiei

Dacă bugetul vânzărilor constituie previziunea scopului

activităţii întreprinderii, bugetul producţiei este principala previziune
a mijlocului de a atinge finalitatea mai sus scontată58.
Bugetul vânzărilor şi cel al producţiei se constituie ca bugete
principale. Ele sunt determinante pentru întocmirea celorlalte bugete
(de investiţii, de aprovizionare, de trezorerie).
Bugetul Bugetul Bugetul
vânzărilor cercetării- investiţiei
dezvoltării

Stocuri

Norme de Bugetul
consum producţiei
59
Figura 6.2 Schema elaborării
r bugetului producţiei

58
I. Stancu - Finanţe, Teoria pieţelor financiare, Finanţele întreprinderilor, Analiza şi
gestiunea financiară; Editura Economică, Bucureşti, 1997
350
 Elaborarea bugetului producţiei cuprinde următoarele etape:
previziunea cantităţilor de producţie de a se fabrica
(programul de producţie);
previziunea (antecalculaţia) costurilor de producţie;
defalcarea prevederilor bugetare pe intervale de timp mai
mici de un an şi pe fabrici, ateliere şi secţii de producţie.
Elaborarea programului de producţie presupune
armonizarea prevederilor bugetului vânzărilor cu capacitatea de
producţie a firmei, în condiţiile îndeplinirii prevederilor comerciale şi
a utilizării cât mai depline a capacităţii factorilor de producţie.
Previzionarea cantităţilor de produse a se realiza în perioada
pentru care s-a întocmit, trebuie să ia în considerare şi următoarele
aspecte:
capacitatea de producţie existentă şi eventualele creşteri
ale capacităţii, în perioada următoare;
posibilitatea procurării celorlalţi factori de producţie
necesari unei bune desfăşurări a activităţii întreprinderii
şi productivitatea (randamentul) acestora;
stocurile de produse existente la începutul şi cele
previzionate la sfârşitul perioadei;
alte elemente previzibile sau cunoscute.
Cantitatea de produse de fabricat se stabileşte în funcţie de
cantitatea prevăzută a se vinde şi de variaţia previzibilă a stocurilor
de produse în curs de fabricaţie şi de produse finite, la începutul şi la
sfârşitul perioadei:

Qf Qv Si Sf

unde:
Qf = cantitatea de produse de fabricat (în strucură
sortimentală);
Qv = cantitatea prevăzută a se vinde, conform bugetului
vânzărilor;

59
Idem 3
351
Si = cantitatea de produse aflate în stoc la începutul
perioadei;
Sf = cantitatea de produse prevăzută în stoc la sfârşitul
perioadei.

Datele privind stocurile inţiale sunt furnizate de contabilitate

(bilanţul la sfârşitul anului în curs), iar stocurile finale se
prognozează în funcţie de cifra de afaceri (CA1) planificată şi de
durata de rotaţie planificată a acestor stocuri (Dr1). Durata de rotaţie
planificată se calculează în raport de durata efectivă ajustată în
funcţie de previziunile anului de plan, în sensul scurtării sau
prelungirii acesteia.
Stocurile finale de producţie în curs de fabricaţie (SFpc) se
stabilesc astfel:

CA1 Dr1 pc
Sf pc
360
unde:

Soldul contului productia in curs

Dr1 pc 360
Cheltuieli de fabricatie
Cheltuieli materiale
2

Dr 1pc = durata de rotaţie planificată a stocurilor de

producţie în curs de fabricaţie.

Stocurile finale de produse finite (SFpf) sunt date de relaţia:

CA1 Dr1 pf
SF pf
360
unde:

352
 Soldul contului produse finite
Dr1 pf 360
Costul de productie

Dr 1pf = durata de rotaţie planificată a stocurilor de produse finite.

Pentru realizarea unei programări cât mai eficientă se impune

utilizarea unor tehnici de optimizare (programare liniară, metoda
PERT, teoria firelor de aşteptare, optimizarea stocurilor, etc).
Previziunea (antecalculaţia) costurilor de producţie este o
activitate laborioasă. Previziunea costurilor se realizează pe baza
unei antecalculaţii pentru fiecare produs şi pentru ansamblul
întreprinderii.
Odată stabilit programul de producţie se trece la identificarea
cheltuielilor directe de produs şi a celor indirecte, comune şi
generale.
Cheltuielile directe repartizate pe produse cuprind două
articole de calculaţie:
materiale directe (md) stabilite în funcţie de consumurile
specifice de materiale (cm) şi preţurile unitare de
aprovizionare (pa);
salarii directe (sd) calculate în raport de consumurile de
manoperă (cs) şi tarifele orare (th).
Cheltuielile indirecte, planificate indiferent de producţia
fizică se repartizează pe produse, prin intermediul unor chei
succesive de repartizare în raport cu un articol de cheltuieli directe
seminificative sau în raport cu o sumă de articole de calculaţie
reprezentative.
Stabilirea costului unitar complet presupune:
calculul cheltuielilor directe:

m du cm pa
s du cs th
Asigurări sociale = sd X 25%
Protectie socială = sd X 5%

353
 repartizarea cheltuielilor indirecte de producţie, utilizând
ca bază de repartizare salariile directe:

C ipu s du K1

unde:
Cipu= cheltuielilor indirecte de producţie (unitare)

Totalul cheltuieli lor indirecte de productie

K1
Salarii directe totale pe sec tii

determinarea costului unitar de producţie (Cpu):

C pu m du s du apsu cipu
unde:
apsu = asigurări şi protecţie socială pe unitatea de produs;
cipu = cheltuieli indirecte de producţie unitare.

repartizarea cheltuielilor generale de administraţie (Cga),

folosind ca bază de repartizare costul de producţie aferent
produselor fabricate:

C gau C pu K2
unde:
Total cheltuieli generale de ad min istratie
K2
Total cos t de productie

repartizarea cheltuielilor de desfacere (CD):

C du (C pu C gau ) K 3
unde:

354
 Total cheltuieli de desfacere
K3
Total cos t de productie c ga

determinarea costului unitar complet (Ccu):

C cu C pu C gau CDu

Pe baza rezultatelor antecalculaţiei costurilor se pot elabora

bugete derivate din bugetul producţiei:
bugetul materialelor consumate;
bugetul manoperei directe;
bugetul amortizărilor de utilaje direct afectabile;
bugetul cheltuielilor generale de producţie.

Definitivarea bugetului, aprobarea şi defalcarea

prevederilor bugetare pe intervale de timp mai mici de un an şi pe
fabrici, ateliere şi secţii de producţie presupune:
definitivarea bugetului producţiei prin armonizarea
tuturor factorilor* (factori tradiţionali - munca, pământul
şi capitalul, precum şi neofactori - managementul,
informaţia, abilitatea întreprinzătorului) care au contribuit
la întocmirea acestuia prin luarea în considerare a
elementelor cu cel mai înalt grad de predictibilitate;
prezentarea bugetului de producţie structurii decizionale
pentru analiză şi adoptarea deciziei corespunzătoare;
defalcarea bugetului producţiei pe fiecare structură
organizatorică, subunităţi sau departamente, pe perioade
operative de gestiune şi chiar pe produse.

*
A. Streinu – Dicţionar de economie, Editura Niculescu, Bucureşti, 2001
355
 6.3. Conţinutul bugetului de venituri
şi cheltuieli al întreprinderii
Bugetul de venituri şi cheltuieli, ca instrument operaţional de
management al întreprinderii trebuie să realizeze detalierea sarcinilor
şi responsabilităţilor prin descentralizare pe scară ierarhică până la
locul în care se fac cheltuielile sau se generează veniturile. Prin
coordonarea şi conlucrarea tuturor secţiunilor organizatorice şi acti-
vităţilor întreprinderii trebuie să se asigure obiectivul de bază stabilit
prin politica economico-financiară a acesteia.
Bugetul de venituri şi cheltuieli este apreciat, în primul rând,
ca un sistem complex şi corelat de indicatori economico-financiari
care au rolul fie de condiţii ale activităţii, când este vorba de
necesarul de resurse ce trebuie alocat, fie de valori de comandă a
utilizării condiţiilor, când este vorba de nivelul eficienţei scontate. În
al doilea rând, bugetul poate fi considerat ca un complex de acţiuni
care se concretizează într-un document final şi care exprimă eficienţa
activităţii generale a întreprinderii prin cumularea veniturilor, chel-
tuielilor şi rezultatelor exerciţiului de la toate subunităţile considerate
ca centre de responsabilitate. Ca atare, bugetul de venituri şi chel-
tuieli apare ca un sistem de anexe corelate, ce reflectă obiectivul
strategiei economico-financiare a întreprinderii.
Pentru regiile autonome, societăţile naţionale, companiile
naţionale şi societăţile comerciale cu capital de stat, precum şi
institutele naţionale de cercetare-dezvoltare care funcţionează în baza
O.G. nr.25/1995 privind reglementarea organizării şi finanţării
activităţii de cercetare-dezvoltare, aprobată şi modificată prin Legea
nr.51/1996, cu modificările ulterioare, precum şi pentru toţi agenţii
economici cu capital privat, Ministerul Finanţelor Publice a stabilit
formularele şi normele metodologice de întocmire a bugetului de
venituri şi cheltuieli, pentru a fi în concordanţă cu prevederile
sistemului de contabilitate aplicat.
Astfel, bugetul anual cu defalcare trimestrială cuprinde
următoarele formulare:
 Bugetul activităţii generale;
 Bugetul activităţii de trezorerie, respectiv determinarea
cash flow-ului;
 Împrumut garantat de stat;
 Principalii indicatori economici şi financiari.
Indicatorii anuali prevăzuţi în fiecare anexă fac comparaţia şi cu
nivelul previzionat pentru exerciţiul precedent.
Bugetul activităţii generale conţine date referitoare la veni-
turile, cheltuielile şi rezultatele preconizate să fie realizate în anul
356
curent, comparativ cu cele realizate/preliminate în anul precedent,
precum şi alte date referitoare la profitul de repartizat, surse de
finanţare a investiţiilor, cheltuieli pentru investiţii şi date de
fundamentare.
Veniturile totale sunt fundamentate pe trei categorii: din
exploatare, financiare şi excepţionale, cu reflectarea în veniturile din
exploatare a celor din activitatea de bază, din alte activităţi, din surse
bugetare şi din fonduri speciale.
Cheltuielile totale sunt, la rândul lor, fundamentate pe:
 cheltuieli pentru exploatare cu evidenţierea expresă a cheltu-
ielilor materiale, a cheltuielilor cu personalul, cheltuielilor privind
amortizarea şi provizioanele, cheltuielilor prevăzute de legea buge-
tului de stat, cheltuielilor de protocol, de reclamă şi publicitate, cu
sponsorizarea, cu tichetele de masă şi a altor cheltuieli;
 cheltuieli financiare;
 cheltuieli excepţionale.
Diferenţa între veniturile totale şi cheltuielile totale este
reprezentată de rezultatul brut al exerciţiului.
Separat sunt cuprinse fondul de rezervă, alte cheltuieli
deductibile stabilite potrivit legii, acoperirea pierderilor din anii
precedenţi, impozitul pe profit şi profitul de repartizat.
Sursele de finanţare a investiţiilor sunt evidenţiate pe surse
proprii, alocaţii de la buget, credite bancare (interne şi externe) şi alte
surse, iar cheltuielile pentru investiţii cuprind investiţiile (inclusiv
investiţii în curs la finele anului) precum şi rambursările de rate
aferente creditelor pentru investiţii (interne şi externe).
Componenta rezerve evidenţiază cele trei categorii de rezerve
prevăzute de legislaţia în vigoare: legale, statutare şi alte rezerve.
Bugetul activităţii de trezorerie reprezintă o sinteză a
resurselor proprii grupate în funcţie de provenienţă. Acest formular a
fost prezentat în cadrul subcapitolului "Gestiunea trezoreriei".
Formularul Împrumut garantat de stat se întocmeşte numai
de agenţii economici care au astfel de împrumuturi, stabilindu-se
soldul împrumutului la sfârşitul anului exprimat, şi în valută şi în lei,
pornind de la nivelul lui la începutul perioadei, împrumuturile
primite în cursul anului din care se deduc rambursările, dobânzile,
comisioanele şi spezele bancare plătite în cursul anului.
De asemenea, prin bugetul de venituri şi cheltuieli se
fundamentează şi principalii indicatori economico-financiari (vezi
anexa):
 indicatori de lichiditate;
 indicatori de echilibru financiar;
 indicatori de gestiune;
357
  indicatori de rentabilitate;
 indicatori ai fondului de rulment
Anexa
Principalii indicatori economico - financiari
I. Indicatori de lichiditate
1. Lichiditatea generală = Active circulante/Datorii curente
2. Lichiditatea imediată = (Active circulante-Stocuri)/Datorii curente
3. Rata solvabilităţii generale = Active totale/Datorii curente
II. Indicatori de echilibru financiar
1. Rata autonomiei financiare = Capital propriu/Capital permanent
2. Rata de fiananţare a = Fond de rulment/Stocuri
stocurilor = (Capital permanent - Active imobilizate)
/Stocuri
3. Rata datoriilor = Datorii totale/Active totale
4. Rata capitalului propriu = Capital propriu/Active imobilizate
faţă de activele imobilizate
5. Rata de rotaţie a obligaţiilor = Cifra de afaceri/Media datoriilor totale
(Viteza de rotaţie în zile) = 360/Rata de rotaţie a obligaţiilor)
III. Indicatori de gestiune
1. Rotaţia activelor circulante = Cifra de afaceri/Active circulante
(Viteza de rotaţie în zile = 360/Rotaţia activelor circulante)
2. Rotaţia activului total = Cifra de afaceri/Active totale
(viteza de rotaţie în zile = 360/Rotaţia activului total)
3. Durata medie de recuperare = Cifra de afaceri/Media creanţelot totale
a creanţelor
(Viteza de rotaţie în zile = 360/Durata medie de recuperare a
creanţelor)
IV. Indicatori de rentabilitate
1. Rata rentabilităţii = Profit brut/Capital permanent
economice
2. Rata rentabilităţii = Profit net/Capital propriu
financiare
3. Rata rentabilităţii resurselor = Profit net/Cheltuieli totale
consumate
4. Punctul critic al = Cheltuieli fixe totale/(1- (Cheltuieli variabile
rentabilităţii totale/Cheltuieli fixe totale + Cheltuieli
variabile totale))
5. Nivelul cifrei de afaceri = (Cheltuieli fixe totale + Profit minim aferent
aferent unui profit minim unui anumit volum al cifrei de afaceri)/(1-
Ponderea cheltuielilor variabile în cheltuieli
totale)
V. Indicatori ai fondului de rulment
1. Fondul de rulment total = Total active - Active imobilizate
2. Fondul de rulment = Capital propriu total + Împrumuturi şi datorii
permanent financiare (între 1-5 ani şi peste) - Total active
imobilizate
3. Fondul de rulment propriu = Capital propriu total - Total active
imobilizate

358
4. Necesar de finanţat = Fond de rulment permanent + Plăţi restante -
Fond de rulment propriu + Pierderi neacoperite
din exerciţiile financiare anterioare
5. Gradul de acoperire a acti- = Fond de rulment propriu/Fond de rulment
velor circulante cu capital total
propriu (%)
6. Necesarul de fond de = Stocuri + Creanţe + Active de regularizare
rulment - Datorii curente - Pasive de regularizare
7. Fondul de rulment net = Capital permenent - Active imobilizate
global
8. Trezoreria netă = Fond de rulment net global - Necesarul de
fond de rulment
9. Fluxul de lichidităţi (Cash = Trezorerie neta finala – Trezorerie nete
flow) initiala

6.4. Tabloul de bord al managerului întreprinderii

Planificarea financiară microeconomică se concretizează în
elaborarea planului de finanţare a investiţiilor, bugetului de venituri
şi cheltuieli şi bugetului de trezorerie, fiecare din aceste planuri
previzionând activitatea economico-financiară a întreprinderii sub un
aspect sau altul pe un orizont de timp definit.
Conducerea operativă a activităţii de ansamblu a întreprin-
derii presupune cunoaşterea evoluţiei parametrilor fiecărui sector de
activitate previzionat şi a modului de corelare a indicatorilor esenţiali
ce le caracterizează în vederea atingerii obiectivului politicii finan-
ciare a acesteia.
Unul din principalele instrumente moderne pe care ştiinţa
managementului îl pune la dispoziţia conducătorilor întreprinderilor
prin care se asigură informarea complexă şi operativă a acestora cu
privire la toate aspectele activităţii întreprinderii este tabloul de
bord. În paralel cu sistemul dărilor de seamă care se întocmesc la
anumite termene fixe (lunar, trimestrial, semestrial sau anual) şi care
realizează raportarea diverselor aspecte ale activităţii, tabloul de bord
elaborat şi completat zilnic sau la un interval de câteva zile cuprinde
o serie de indicatori în mărimi relative şi absolute care folosesc la
evaluarea, controlul şi reglarea curentă a activităţii întreprinderii. El
cuprinde principalele elemente informative necesare unui conducător
pentru adoptarea unor decizii de corecţie în funcţie de condiţiile ivite
pe parcursul desfăşurării procesului economico-social din între-
prindere.
Tabloul de bord poate fi conceput în funcţie de specificul
activităţii întreprinderii pentru orice cadru de conducere, indiferent de
nivelul ierarhic pe care este situat, însă, cel mai adesea, el este instru-
mentul de conducere al cadrelor din eşalonul superior şi, în special, al

359
managerului întreprinderii, comitetului de direcţie şi consiliului de
administraţie.
Pentru a răspunde cerinţelor unei conduceri moderne, tabloul
de bord trebuie să răspundă mai multor condiţii sau reguli:
- să cuprindă toate informaţiile necesare pentru realizarea
obiectivelor pe care le are de îndeplinit sistemul conducător.
Informaţiile se încorporează selectiv, nivelul de agregare crescând
odată cu nivelul ierarhic al conducătorului beneficiar;
- informaţiile consemnate în tablou trebuie să caracterizeze
activităţile în evoluţia lor, astfel încât din analiza acestora să rezulte
deciziile corective care se impun;
- informaţiile să fie redate într-o formă expresivă, astfel încât
sistemul conducător să fie avertizat asupra semnificaţiei lor pentru a
adopta deciziile cerute;
- tabloul de bord să poată fi completat operativ pentru ca
managerii să poată reacţiona prompt prin decizii şi acţiuni în
momentul oportun;
Informaţiile din tabloul de bord se prezintă într-o formă
sinoptică prestabilită, existând mai multe forme de prezentare:
- tabele de valori completate succesiv, de fapt cea mai
frecventă componentă a tabloului de bord, folosită, în special, pentru
indicatorii valorici ai activităţii: cifra de afaceri, profit brut, producţia
exerciţiului, etc;
- grafice, elaborate fie pe baza tabelelor de valori, sau
pentru caracterizarea altor aspecte ale activităţii: graficul
consumurilor energetice; graficul capacităţii la utilajul sau grupul de
utilaje principal; graficul evoluţiei productivităţii muncii sau
profitului. Graficele relevă sugestiv tendinţele evoluţiei putându-se
vedea corelaţiile care există între evoluţia diferiţilor indicatori;
- indici, calculaţi fie cu baza fixă, comparaţia realizându-se
cu realizările anului precedent, fie cu baza în lanţ, comparaţia
făcându-se succesiv cu realizările perioadelor încheiate din anul
curent;
- fişe combinate, alcătuite din reprezentare grafică şi un tabel
de valori pentru fiecare indicator important;
- abateri de la obiectivele, normele sau sarcinile stabilite,
modalitate foarte economicoasă şi sugestivă când economia traver-
sează o perioadă de stabilitate.
Din punct de vedere al suportului de prezentare, tabloul de
bord se poate prezenta astfel:
- mape cu tabele şi grafice unele completate zilnic iar altele
cu o anumită periodicitate;

360
 - registre în care se reliefează statistic evoluţia unor
indicatori şi, în special, în formă fizică: ex. producţia fizică pe
principalele produse sau grupe de produse;
- panouri cu grafice şi tabele de valori;
- foi de imprimantă editate de calculator;
- display-uri prin care se prezintă sistematic sau la cerere
anumite informaţii din tabloul de bord. Este forma cea mai rapidă şi
mai comodă care permite adoptarea deciziei în mod curent.
Practica economică a relevat că nu există modele de tablouri
de bord valabile pentru toţi agenţii economici deoarece conţinutul lor
este strâns legat de specificul activităţii acestora şi, în special, este
determinat de personalitatea managerului căruia i se adresează.
Însă, din punct de vedere al sferei de cuprindere a
informaţiilor, tablourile de bord pot fi:
- tablou de bord restrâns, care cuprinde un volum redus de
informaţii, dar cele mai expresive pentru activitatea întreprinderii.
Este modelul de lucru cel mai întâlnit, deoarece, o serie de indicatori
nici nu pot fi urmăriţi zilnic în evoluţie: profit, cheltuieli la 100 lei
cifră de exerciţiu sau producţie exerciţiu etc;
- tablou de bord complex, care asigură o informare
cuprinzătoare, referitoare la toate aspectele importante ale activităţii.
Deşi necesită un volum de muncă ridicat pentru actualizare curentă,
efortul este răsplătit prin calitatea deciziei ce se poate adopta.
Deşi există o diversitate de tablouri de bord, tabloul de bord
al managerului întreprinderii, ghidat pe execuţia bugetului de venituri
şi cheltuieli trebuie să cuprindă următorii indicatori:
- indicatori cu privire la capacitatea de plată (soldul
contului de disponibil comparat cu plafonul de credite dacă este
asigurată o linie de creditare; plăţile restante; creditele nerambursate
la scadenţă; ratele lichidităţii, rata îndatorării globale, rata autonomiei
financiare);
- indicatori de eficienţă (eficienţa utilizării mijloacelor fixe,
eficienţa utilizării activelor circulante, ratele rentabilităţii);
- indicatori valorici (cifra de afaceri, venituri totale, cheltu-
ieli totale, valoarea adăugată brută şi netă, profit contabil şi fiscal);
- indicatorii de efort (numărul personalului din care direct
productiv, fond de salarii, indicatori de utilizare ai fondului de timp
pentru personal şi pentru utilaje).
Indicatorii ce formează conţinutul tabloului de bord se pot
obţine operativ în cadrul sistemului informaţional organizat în
întreprindere, fără a necesita organizarea unor evidenţe speciale.
Astfel, prin analiza zilnică a extrasului de cont preluat de la
bancă, se pot obţine informaţiile pentru caracterizarea capacităţii de
361
plată. Prin centralizarea zilnică a notelor de predare a produselor
finite la magazie, se obţin informaţii cu privire la nivelul producţiei
exerciţiului. Prin evidenţe operative adecvate se urmăresc de către
compartimentul financiar facturile neîncasate în termen, valoarea
facturilor refuzate la plată şi motivele acestor refuzuri. Imobilizările
în stocuri fără mişcare de materii prime, producţie neterminată,
produse finite se determină periodic prin inventariere sau urmărirea
mobilităţii acestora. Prin măsurile operative de lichidare se realizează
creşterea vitezei de rotaţie a stocurilor cu efect în creşterea eficienţei
generale a activităţii.
Tabloul de bord realizând o informare complexă cu toate
elementele considerate esenţiale contribuie la disciplinarea muncii
conducătorilor şi a celor care-i informează, facilitează desfăşurarea
unei activităţi ritmice şi adoptarea la momentul oportun a deciziilor
ce se impun şi întăreşte controlul asupra modului de realizare a
obiectivelor propuse prin instrumentele de planificare financiară.

362
 CUPRINS

Capitolul 1
SFERA FINANŢELOR ÎNTREPRINDERII .............................................. 5
1.1. Întreprinderea şi ansamblul fluxurilor sale ...................................... 5
1.2. Conţinutul, funcţiile şi obiectivele finanţelor
Întreprinderii ....................................................................................... 14
1.3. Gestiunea financiară a întreprinderii ................................................ 27
1.4. Capitalul întreprinderii ....................................................................... 34
1.4.1. Structura capitalului întreprinderii ........................................... 34
1.4.1.1 Ratele structurii financiare ............................................... 40
1.4.2. Modalităţi de formare a capitalului .......................................... 41
1.4.2.1. Crearea capitalurilor proprii .......................................... 41
1.4.2.2. Îndatorarea ...................................................................... 49
1.4.2.2.1 Indatorarea pe termen mediu si lung ................... 50
1.4.2.2.2 Indatorarea pe termen scurt ................................. 60
1.4.2.3. Analiza si influenta dinamicii ratelor structurii
financiare ......................................................................... 61
1.4.2.3.1 Efectul de indatorare .......................................... 61
1.4.2.3.2 Rate de rentabilitate comerciala ......................... 62
1.4.2.3.3 Rate de rentabilitate economica ......................... 64
1.4.2.3.4 Rate de rentabilitate financiara .......................... 68
1.4.3. Rate de finanţare ....................................................................... 73
1.4.4. Formarea capitalurilor din surse externe ................................ 74
1.4.5. Finaţarea prin emisiunea de acţiuni ........................................ 75
1.4.6. Formarea capitalurilor firmei prin împrumuturi
obligatare ........................................................................................... 79
1.4.7. Formarea capitalurilor firmei prin împrumuturi
bancare pe termen mediu şi lung ....................................................... 81

Capitolul 2
GESTIUNEA FINANCIARĂ PE TERMEN LUNG .................................. 83
2.1. Dinamica si particularitatile investitiilor in Romania ...................... 83
2.1.1. Procesul investiţional şi documentaţia tehnico-
economică a investiţiilor ........................................................... 87
2.1.2. Decizia de investiţii .................................................................... 92
2.1.2.1. Decizia de investiţii în viitor cert .................................... 92
2.1.2.2. Decizia de investiţii în viitor incert şi
probabilistic ..................................................................... 104
2.1.3. Riscul şi gestiunea riscurilor întreprinderii ............................. 108
2.1.3.1. Riscul de exploatare ....................................................... 109
2.1.3.2. Analiza punctului critic ..................................................
2.1.3.3. Coeficientul efectului de pârghie a exploatării
(levierul exploatării)..................................................................... 114
2.1.3.4. Riscul financiar al întreprinderii .................................... 116
2.1.3.5. Riscul de faliment ......................................................... 123
2.1.4. Finanţarea investiţiilor ............................................................. 129
2.2. Amortizarea activelor imobilizate ...................................................... 132
363
 2.2.1. Temeiul, conţinutul, destinaţia şi rolul amortizării
activelor imobilizate ................................................................... 132
2.2.1.1 Baza teoretica si caracterul stiintific al
amortizarii ........................................................................ 138
2.2.1.2 Corelatii intre politica de investitii si politica
de amortizare ..................................................................... 139
2.2.2. Sisteme de amortizare utilizate în economia
contemporană ............................................................................. 140
2.2.2.1. Elementele sistemului de amortizare ................................ 140
2.2.2.2. Tipuri de sisteme (regimuri) de amortizare
posibile ............................................................................ 151
2.2.2.3. Regimuri de amortizare utilizate în România .. 155
2.2.3. Programarea amortismentului anual şi
repartizarea lui pe trimestre ...................................................... 156
2.3. Finanţarea reparaţiilor capitale ......................................................... 161
2.4. Evaluarea si reevaluarea capitalului fix şi implicaţiile
lor în gestiunea întreprinderilor .......................................................... 163
Capitolul 3
GESTIUNEA FINANCIARĂ PE TERMEN SCURT ................................ 174
3.1. Conţinutul, trăsăturile şi particularităţile rotaţiei
activelor circulante .............................................................................. 174
3.2. Gestiunea activelor circulante ............................................................ 178
3.2.1. Managementul stocurilor .......................................................... 178
3.2.1.1. Aborbări ale noţiunii de stoc ........................................ 180
3.2.1.2. Obiective şi rezultate ale managementului stocurilor... 183
3.2.1.3. Elementele principale ale unui proces de stocare........... 189
3.2.1.4. Gestiunea diferenţiată a stocurilor după
modelul ABC ................................................................................ 194
3.2.1.5. Determinarea necesarului de finanţare a
ciclului de exploatare................................................................... 198
3.2.2. Generalităţi privind optimizarea stocurilor de
active circulante ....................................................................... 202
3.2.3. Dimensionarea stocurilor de valori de exploatare
prin metoda sintetică (globală) ................................................. 207
3.2.4. Optimul investirii in stocuri ..................................................... 210
3.2.5. Fondul de rulment si politica fondului de rulment ................. 213
3.2.4.1 Fondul de rulment ........................................................... 213
3.2.4.2 Corelatii ale fondului de rulment net .............................. 215
3.2.4.3 Politica fondului de rulment ............................................ 217
3.2.4.4. Interpretarea fondului de rulment net ............................ 218
3.2.4.5. Necesarul de fond de rulment ......................................... 220
3.2.5. Finanţarea activelor circulante ................................................ 222
3.2.5.1. Dimensionarea nevoii de fond de rulment ..................... 222
3.2.5.2. Sursele de finanţare a necesarului de active
circulante ........................................................................ 227
3.2.6. Eficienţa utilizării activelor circulante .................................... 230
3.2.6.1. Conţinutul şi indicatorii de exprimare a
eficienţei utilizării activelor circulante .......................... 230
3.2.6.2. Efectele variaţiei vitezei de rotaţie. Căile de
364
 accelerare a vitezei de rotaţie a activelor 233
circulante ..........................................................................
3.3. Gestiunea trezoreriei ........................................................................... 236
3.3.1. Natura şi conţinutul trezoreriei întreprinderii ......................... 236
3.3.2. Elaborarea planurilor de trezorerie ......................................... 246
3.3.3. Optimizarea gestiunii fluxurilor de trezorerie ......................... 254
3.3.4. Previzionarea încasărilor şi plăţilor ......................................... 257
3.3.4.1 Previzionarea încasărilor şi plăţilor de
exploatare ......................................................................... 259
3.3.4.2 Previzionarea încasărilor şi plăţilor
în afara exploatării ............................................................ 260
3.4. Managementul clienţilor .............................................................. 261
3.4.1. Managementul furnizorilor ...................................................... 265

Capitolul 4
REZULTATELE FINALE ALE ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII
.......................................................................................................................... 268
4.1. Rentabilitatea întreprinderii ............................................................... 268
4.2. Formele şi evaluarea rezultatelor finale ............................................ 271
4.2.1. Conţinutul şi formele rezultatelor finale .................................. 271
4.2.2. Determinarea profitului ............................................................ 274
4.2.3. Profitul contabil - profitul impozabil.
Impozitul pe profit ..................................................................... 277
4.2.3.1 Relatia contabilitate-fiscalitate ......................................... 279
4.2.3.2 Principii contabile si reguli fiscale .................................... 284
4.2.4. Repartizarea profitului net ....................................................... 285
4.3. Programarea profitului întreprinderii ............................................... 287
4.3.1. Programarea profitului prin metoda directă ........................... 288
4.3.2. Programarea profitului prin metoda indirectă ........................ 290
4.3.3. Contul de profit şi pierdere ....................................................... 292
4.4. Analiza marjelor de acumulare 296
(soldurilor intermediare de gestiune) .....................................................
4.4.1. Marja comercială ...................................................................... 296
4.4.2. Producţia exerciţiului ................................................................ 297
4.4.3. Valoarea adăugată .................................................................... 298
4.4.4. Excedentul brut al exploatării ................................................. 300

Capitolul 5
ECHILIBRUL FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII .............................. 302
5.1. Conţinutul echilibrului financiar al întreprinderii .......................... 302
5.2. Formele concrete de manifestare a echilibrului financiar:
solvabilitatea, capacitatea de plată şi lichiditatea ............................ 303
5.3. Modalităţi de abordare a echilibrului financiar
microeconomic ..................................................................................... 307
5.4. Căile de asigurare a echilibrului financiar ........................................ 314
5.5. Indicatori financiari ............................................................................. 315
5.6 Diagnosticul economico-financiar ...................................................... 320
5.6.1 Rolul dignosticului economico-financiar in evaluarea
intreprinderii ......................................................................................... 320
5.6.2 Diagnosticul financiar patrimonial ............................................ 320

365
 5.6.2.1 Diagnostiul patrimoniului net .......................................... 320
5.6.2.2 Diagnosticul capacitatii de autofinantare ........................ 321
5.6.2.3 Diagnosticul corelatiei creante-obligatii ......................... 324
5.6.2.4 Diagnosticul pe baza ratelor de echilibru
economico-financiar ......................................................... 326
5.6.3 Diagnosticul rentabilitatii ........................................................... 327
5.6.3.1 Situatia generala a rezultatului pe baza
contului de profit si pierdere ............................................ 327
5.6.3.2 Diagnosticul factorial al rezultatului exploatarii ............. 328
5.6.3.3 Diagnosticul factorial al profitului brut inaintea
impozitarii intreprinderii ................................................... 331
5.6.3.4 Pragul de rentabilitate si intervalul de
siguranta ............................................................................ 332
Capitolul 6
GESTIUNEA BUGETARĂ A ÎNTREPRINDERII ................................... 333
6.1. Necesitatea, rolul şi funcţiile bugetului întreprinderii ..................... 333
6.2. Tipuri de bugete ................................................................................... 336
6.2.1. Bugetul - instrument de planificare ........................................... 340
6.2.2. Bugetul activităţii generale a întreprinderii .............................. 344
6.2.3. Bugetul vânzărilor ...................................................................... 346
6.2.4. Bugetul producţiei ...................................................................... 350
6.3. Conţinutul bugetului de venituri şi cheltuieli al
întreprinderii ........................................................................................ 356
6.4. Tabloul de bord al managerului întreprinderii ................................ 359

366