Universitatea Hyperion

Management financiar
- note de curs -

Lector univ.dr. Ana-Maria Grigore

 Motto

“Cel ce vrea sa dea sfaturi in probleme

financiare trebuie sa cunoasca
RESURSELE CETATII, natura si marimea
lor, pentru a adauga pe cele ce lipsesc
si a mari pe cele neindestulatoare;
de asemenea, trebuie sa cunoasca
CHELTUIELILE CETATII, pentru a
suprima pe cele inutile si a micsora pe
cele excesive”
Aristotel
 Capitolul 1
1
Elemente de baza in managementul financiar al firmei

1.1  Definirea managementului financiar

In conditiile economiei de piata, eficienta unei intreprinderi depinde

intr-o proportie covarsitoare de capacitatea managerilor de a intelege si
aplica principiile, metodele si tehnicile moderne de management. Calitatea
actului de management este o conditie vitala pentru ca firmele sa obtina
avantaje competitive si sa reziste in mecanismele concurentiale. Afirmatia
anterioara este cu atat mai importanta cu cat, in ultimii ani, s-a demonstrat ca
factorul principal al falimentului unei intreprinderi il reprezinta incompetenta
managerilor si greselile de conducere datorate unor erori in materie
decizionala. Intr-o analiza structurala, acest factor detine o pondere de 60%
fiind urmat la mare distanta de evolutia nefavorabila a pietei (cu o pondere
de 20%), fenomene naturale, incendii, calamitati, cutremure(cu o pondere de
10%) si alte cauze (10%). Avand in vedere ca falimentul apare ca urmare a
imposibilitatii intreprinderii de a-si onora obligatiile de plata si este determinat
de lipsa de lichiditati, putem afirma ca managementul activitatii financiare este
una din cauzele majore ale succesului sau esecului unei intreprinderi.

Latura financiara se regaseste in toate componentele activitatii

Management Financiar | 3
 Elemente de baza in managementul financiar al firmei

manageriale, adica:

- in toate functiile managementului – previziune, organizare,

coordonare, antrenare si control;
- in toate elementele sistemului de managemet – sistemul
organizatoric, sistemul informational, sistemul decizional, sistemul
metodelor si tehnicilor de management etc. De asemenea in intreaga
structurare si materializare practica a functiilor firmei (cercetare-
dezvoltare, de productie, comerciala, de personal si financiar-contabila),
elementele de natura financiara (resurse necesare si consumate – cost
– profit) reprezinta parametrii esentiali pentru alegerea oricarei variante
de decizie.

Fiecare decizie luata de managerii firmei are si implicatii financiare

importante, acestia confruntandu-se zilnic cu o problematica financiara
complexa cum se poate desprinde din urmatoarele exemple:

• Va fi profitabila o investitie oarecare?

• De unde vor fi procurate fondurile necesare pentru finantarea
investitiilor?
• Cum ar trebui sa fie utilizate sau distribuite profiturile?
• Care este politica optima a dividentelor?
• Cum ar trebui echilibrate riscul si profitul.

Indiferent de marimea si forma de proprietate a intreprinderii,

managementul financiar isi asuma in cea mai mare parte raspunderea pentru
politica financiara adoptata la nivel microeconomic, care urmeaza a se aplica in
vederea atingerii obiectivelor urmarite. Din acest motiv, multitudinea definitiilor
intalnite in literatura de specialitate identifica managementul financiar cu
domeniul care se ocupa cu fundamentarea deciziilor financiare la nivelul
intreprinderii. Iata cateva definitii ale managementului financiar:

Managementul financiar reprezinta un ansamblu de principii, metode, tehnici,

instrumente si actiuni prin intermediul carora se fundamenteaza deciziile
financiare in contextul realizarii unor obiective organizationale, formulate
printr-o strategie de firma1.

Managementul financiar se poate defini ca un subsistem al managementului

general al firmei, avand ca scop asigurarea resurselor financiare necesare,
alocarea si utilizarea lor profitabila, cresterea valorii firmei, dezvoltarea,
consolidarea si siguranta patrimoniului acesteia, indeplinind un rol activ,

1
Mihaela Onofrei, Management financiar, Editura C.H. Beck, 2006

Management Financiar | 4
 Elemente de baza in managementul financiar al firmei

pornind de la resursele financiare mobilizate in stabilirea obiectivelor strategice

si tactice ale firmei si in controlul si evaluarea indeplinirii acestora1.

Managementul financiar consta in totalitatea principiilor, metodelor, tehnicilor

si sfaturilor ce il pot ajuta pe orice individ care isi propune cresterea averii
personale prin intermediul unei firme sa-si atinga acest scop2.

Rolul managementului financiar este de a crea un cadru de actiune

favorabil, in care urmeaza sa se stabileasca conexiunile firesti dintre obiectivele
financiare ale firmei, valoarea de piata a acesteia, mijloacele si instrumentele
folosite pentru masurarea performantelor sale financiare. Aceasta triada este
absolut necesara deoarece, o data ce obiectivele firmei au fost identificate,
definite si evaluate, performantele obtinute la nivel microeconomic trebuie
monitorizate si analizate.
In vederea indeplinirii functiilor specifice managementului financiar,
este necesar ca intreprinderea sa detina personal calificat in posturi ce
reclama competente decizionale. Nu se poate sustine ca numai personalul de
specialitate din cadrul compartimentului financiar al firmei realizeaza actiuni
specifice managementului financiar. Prin implicatiile de natura financiara pe
care le exercita, orice actiune din domeniul tehnic, comercial, aprovizionare,
resurse umane etc. face ca diferiti decidenti de diferite profesii, din diferite
centre de responsabilitate, sa se implice in acelasi timp in infaptuirea
managementului financiar eficient. Avantajele unui management financiar
eficient sunt urmatoarele:

• Controlul mai usor al fluxurilor de venituri si cheltuieli;

• Adoptarea in cunostinta de cauza a deciziilor financiare importante
pentru viitorul intreprinderii;
• Furnizarea catre investitorii potentiali, in orice moment, de
informatii despre planurile financiare ale intreprinderii;
• Intocmirea de rapoarte si analize financiare profesionste, bine
fondate, care iau in considerare variabilele interne si externe ale
intreprinderii;
• Cresterea gradului de profitabilitate al afacerii;

1
I. Bogdan, Management financiar, Editura Universitara, 2005
2
V. Dragota, Anamaria Ciobanu, Laura Obreja, Mihaela Dragota, Management financiar,
Editura Economica, 2003

Management Financiar | 5
 Elemente de baza in managementul financiar al firmei

1.2  Functiile managementului financiar

Functiile managementului financiar, ca segmente care prelungesc si

completeaza functiile managementului general al firmei, sunt:

• Previziunea financiara
• Organizarea financiara
• Coordonarea financiara
• Antrenarea pentru realizarea obiectivelor financiare ale firmei
• Controlul si evaluarea atingerii obiectivelor si performantelor

Previziunea financiara

Previziunea financiara este o componenta a previziunii generale a firmei.

Managementul firmei trebuie sa asigure „traducerea” oricarui obiectiv strategic
si, pana la urma a oricarei decizii tactice in venituri si cheltuieli (si, evident, in
profit), in incasari si plati. Fara indoiala, pentru dezvoltarea si afirmarea firmei
sunt necesare obiective indraznete, dar, in acelasi timp, ele trebuie sa fie si
realiste. Or, oricat de tentante ar parea unele obiective propuse de manageri,
daca nu li se pot asigura resursele financiare necesare realizarii si nu duc la un
profit acceptabil pentru toti „actorii” care au interese in firma si la cresterea
valorii firmei, ele devin nerealizabile sau hazardante, intrucat eforturile pe care
le angajeaza nu se justifica.
Previziunea financiara are doua componente distincte:

• Pe de o parte, in prima faza este o prelungire si o concretizare a

previziunii de ansamblu a firmei, prelungire care reprezinta, in fapt,
cuantificarea in resurse financiare necesare realizarii programelor firmei:
produse, servicii, stocuri, investitii, cercetare, rezerve de risc etc.,
toate cuantificate si evaluate cu ajutorul indicatorilor de sinteza (si de
performanta): cifra de afaceri – costuri – profit; incasari, imprumuturi,
plati etc.
• Pe de alta parte, sarcina specialistului in previziunea financiara
abia acum incepe sa se manifeste, prin aceea ca el trebuie sa propuna
selectia obiectivelor in functie de sursele de finantare (proprii, ale
firmei, si/sau imprumutate) alegere care, prin abilitatea sa, poate aduce
avantaje considerabile pe planul profitabilitatii activitatii firmei, in mod
deosebit prin:

- asigurarea finantarii obiectivelor cele mai performante ca profit si

piata;
- apelarea la sursele de finantare cele mai ieftine;
- valorificarea profitabila, temporara a resurselor financiare proprii
disponibile (cumparari de actiuni si de alte titluri de valoare sau prin

Management Financiar | 6
 Elemente de baza in managementul financiar al firmei

alte plasamente);
- programarea utilizarii cu eficienta maxima a resurselor financiare
proprii si imprumutate, apeland la metode de analiza si control
adecvate.

Organizarea financiara

In cadrul acestei functii sunt incluse activitatile necesare indeplinirii

obiectivelor financiare ale firmei, asezarea lor, ca sarcini pe salariati si structuri
organizatorice si statuarea tuturor acestora intr-un cadru precis conturat de
luare si urmarire a deciziilor.
Din aceasta perspectiva, in cadrul firmelor sunt doua categorii de structuri
organizatorice:

- structuri cu atributii de baza de alta natura decat cea financiara,

atributiile financiare revenindu-le complementar (ex.: compartimentul
de marketing, compartimentul de resurse umane, compartimentul de
productie);
- structuri cu atributii de baza de natura financiara, carora
sarcinile tehnice si tehnologice ale firmei le revin complementar (ex.:
compartimentul financiar, compartimentul contabilitate etc.).

Desigur, in conceperea acestor structuri, modul in care sunt asezate

atributiile cu caracter financiar este diferit, insa, indiferent din ce grupa
fac parte, ele nu pot fi concepute si nu pot functiona rupte de problematica
financiara, mai cu seama, de finalitatea acesteia- profitul. De exemplu, postul,
ca element primar al structurii organizatorice nu trebuie sa fie conceput ca
scop in sine, ci ca o necesitate derivata din contributia pe care trebuie sa o
aduca, intr-un fel sau altul, la rezultatul final al firmei – profitul.

Coordonarea financiara

Functia de coordonare cuprinde activitatile prin care se armonizeaza

deciziile si actiunile personalului firmei si ale subsistemelor sale, in cadrul
previziunii si a sistemului organizatoric adoptate.
Calitatea coordonarii depinde, nemijlocit si determinant , de calitatea
comunicarii - forma concreta prin care se realizeaza coordonarea unui grup
de oameni la toate nivelurile structurilor firmei – care, la randul ei, este
conditionata de calitatea actului managerial in ansamblu. Comunicarea este,
in primul rand, un transfer de informatii, transfer care trebuie sa aiba aceleasi
conotatii atat la emitent, cat si la destinatar.
Dar atat informatia, cat si comunicarea costa, iar costul se justifica numai
daca are efect, - adica daca aduce profit. Din pacate, acest aspect esential
scapa atentiei managerilor. Foarte rar se poate vedea „tradusa” o decizie in
acest domeniu in costuri, venituri si profit.

Management Financiar | 7
 Elemente de baza in managementul financiar al firmei

Specialistii in finante si management trebuie sa caute acele mijloace de

comunicare care sunt cele mai directe, mai simple (nu simplism), mai suple, pe
care sa le impuna realitatea, necesitatile practice, nu fantezia unor manageri,
si nu in ultimul rand, sa li se poata proba eficienta (costul crearii si vehicularii
informatiilor si avantajele finale – profitul). Comunicarea financiara trebuie
dezbracata de orice formalism gratuit si costisitor, pentru ca altfel, dintr-un
instrument eficace de management devine o frana.

Antrenarea financiara

Aceasta functie a managementului se refera la activitatile prin care

se determina personalul firmei sa realizeze obiectivele fixate, in conditiile
de eficienta stabilite. Esenta, motorul actiunilor de antrenare il formeaza
motivarea personalului, adica impletirea armonioasa a intereselor firmei cu cele
ale personalului.
In ceea ce-i priveste pe manageri si, in general, pe cei care urmeaza sa
ocupe anumite posturi sau functii in cadrul firmelor, motivatia trebuie sa fie si
mai puternica, sa fie corespunzatoare raspunderilor si riscurilor pe care acestia
urmeaza sa si le asume. Altfel, de ce sa si le asume?
Aceste aspecte sunt mai presante, cu rezonante mai puternice in zona
financiara a procesului managerial. Riscul de a dispune asupra modului de
constituire si utilizare a capitalurilor este major si cel mai usor si simplu
cuantificabil. Acest risc poate fi diminuat si incadrat intre limite rezonabile,
acceptabile, insa acest lucru impune decidentului ca, in cadrul insusirii „artei”
manageriale, sa stapaneasca managementul financiar, si mai cu seama cultura
economica si legislatia economico-financiara.

Controlul si evaluarea financiara

Controlul si evaluarea inchid un ciclu al procesului managerial si

pregatesc fundamentarea si demararea ciclului urmator. Prin realizarea acestei
functii se cuantifica finalitatea modului de realizare a celorlalte atribute ale
actului managerial(previziunea, organizarea, coordonarea si antrenarea), iar
prin compararea rezultatelor obtinute cu parametrii prestabiliti se cuantifica
abaterile si se stabilesc cauzele care le-au determinat, punctele forte si slabe
ale firmei, precum si masurile care se impun pentru indreptarea lucrurilor,
prevenirea repetarii fenomenelor negative si pentru stimularea extinderii ariei
de manifestare a efectelor fenomenelor pozitive aparute.
Aceasta functie are deci valoarea ei teoretica si practica in toate
activitatile manageriale, insa, atunci cand este vorba de utilizarea fondurilor
financiare, importanta ei, a modului in care este conceputa si realizata,
imbraca aspecte cu totul deosebite.
In legatura cu rolul si sarcinile controlului, subliniem necesitatea ca acesta
sa elucideze toate problemele care tin de corectitudinea gestiunii economico-
financiare ale firmei, sub toate aspectele ei si mai cu seama:

Management Financiar | 8
 Elemente de baza in managementul financiar al firmei

- constituirea, repartizarea si utilizarea fondurilor;

- modul de intocmire si realizare a bugetelor firmei;
- politica si gestiunea stocurilor;
- gestiunea ciclului de exploatare;
- gestiunea clientilor;
- procesul investitional;
- evaluarea riscului;

1.3  Decizia financiara

Pentru a-si indeplini misiunea la nivel microeconomic, managerul financiar

se bazeaza pe un ansamblu diversificat de decizii financiare. Acestea reprezinta
produsul final al procesului de conducere infaptuit in planul actiunilor financiare
ale intreprinderii si se iau in functie de situatiile concrete care apar in planul
vietii cotidiene. Decizia financiara necesita un efort de gandire din partea
managerilor cu astfel de responsabilitati, pentru a alege cea mai buna varianta
de actiune din mai multe variante posibile.
Decizia financiara, asemanator celorlalte tipuri de decizii din unitatea
economica (economice, tehnice, organizatorice), este rezultatul unui proces
decizional complex, care cuprinde etapele de cunoastere a realitatii financiare,
sub forma fenomenului si actiunilor financiare cerute de activitatile economice
si sociale din intreprindere si din economie, precum si etapele de insusire a
solutiei optime, care va constitui continutul deciziei si se va realiza in contextul
procesului de executie a programului economic si financiar al unitatii in cauza.
Pentru a se asigura o eficienta maxima, deciziile financiare trebuie sa
satisfaca urmatoarele cerinte:

• sa fie fundamentate stiintific;

• sa fie adoptate de persoanele care au competenta/imputernicirea
legala in acest sens;
• sa fie formulate clar si concis pentru a putea fi bine receptionate;
• sa fie luate si transmise in timp util.

Clasificarea deciziilor financiare poate fi facuta dupa mai multe criterii,
criterii care pun in evidenta cele mai reprezentative decizii financiare ale
intreprinderii, astfel:

a) dupa natura obiectivelor urmarite (orizontul de timp vizat), se disting

trei categorii de decizii financiare: decizii strategice, decizii tactice, decizii
operationale

Management Financiar | 9
 Elemente de baza in managementul financiar al firmei

Numarul
Tipul deciziei
Incidenta informatiilor Luarea deciziei
financiare
necesare
Strategica Termen lung Ridicat Lenta
Tactica Termen mediu Limitat Lenta
Operationala Termen scurt Limitat Rapida

Deciziile strategice se raporteaza la angajarea unor obiective de

mare amploare, avand un continut complex si un rol determinant in evolutia
intreprinderii. Ele stabilesc coordonatele majore ale strategiei financiare
promovate pe termen lung. In unele opinii se considera ca de aceste decizii
depinde supravietuirea intreprinderii. Este vorba, de exemplu, de o investitie
costisitoare sau de o extindere prin achizitia unei alte societati. Luarea unei
asemenea decizii cere o analiza completa a intreprinderii si a mediului sau
pentru limitarea riscului, procesul decizional fiind in acest caz unul lung.
Deciziile tactice sunt subordonate deciziilor strategice, reprezentand
continuarea logica a acestora, pe care le vor detalia si segmenta. Ele sunt mai
numeroase, dar mai simple prin continut si mai precis conturate. Este vorba,
de exemplu, de intocmirea bugetelor sau de politica de aprovizionare. Aceste
decizii cer informatii limitate, dar care raman importante.
Deciziile operationale sunt cele mai numeroase. Este vorba de
rezolvarea unei probleme de oprire a productiei, ca urmare a defectarii unui
utilaj sau a unor disfunctionalitati in aprovizionare, care a generat o ruptura
de stocuri, contractarea si rambursarea de credite pe termen scurt. Asemenea
decizii solicita un numar redus de informatii, dar au o importanta deosebita,
intrucat rapiditatea cu care se adopta depind de eficacitatea si productivitatea
intreprinderii.

b) dupa natura activitatilor care genereaza fluxurile financiare, deciziile

financiare sunt de trei tipuri:

• decizii de investitii, cu influenta directa asupra structurii activelor

intreprinderii, deci asupra gradului lor de lichiditate;
• deciziii de finantare care determina structura pasivului si exercita
modificari in gradul de exigibilitate al pasivelor si in costul capitalului;
• decizii de repartizare a profitului care influenteaza modalitatile
de repartizare a dividendelor, exercitand implicatii directe adupra
investitiilor si autofinantarii.

Decizia de investitii poate fi considerata una dintre cele mai importante

decizii luate de catre managerii financiari, daca nu chiar cea mai importanta.
De corecta fundamentare a deciziei de investitii depind afirmarea in mediul
de afaceri a intreprinderii si cresterea cotei sale de piata. Decizia de investitii
abordeaza problematica alocarii capitalului pentru active fizice sau active
financiare; locul central revine activelor imobilizate, dobandite ca rezultat al
investitiilor de capital. Prin aceasta decizie, resursele banesti de care dispune

Management Financiar | 10
 Elemente de baza in managementul financiar al firmei

intreprinderea sunt alocate eficient pentru achizitionarea, construirea,

modernizarea activelor fixe si acumularea de stocuri materiale in volumul si
structura adecvata functionarii ei la parametrii cat mai inalti. De asemenea,
lichiditatile disponibile se pot plasa respectand cerintele eficientei pe piata de
capital pentru achizitionarea de active financiare.
Datorita progresului tehnic, in afara deciziilor de investitie, in
intreprindere, la anumite perioade, pot fi adoptate si decizii de dezinvestire.
Deciziile de dezinvestire sunt adoptate atunci cand unele parti din activul
intreprinderii, constituite din imobilizari, in special, devenite disponibile prin
inlocuirea acestora cu altele mai moderne sau prin modificarea structurii
sortimentale a productiei, sunt scoase la vanzare sau sunt pur si simplu casate
atunci cand se constata o uzura morala avansata. Motivatia care sta la baza
adoptarii deciziilor de dezinvestire este aceeasi ca la deciziile de investire,
respectiv sporirea patrimoniului intreprinderii.
Decizia de finantare urmareste alegerea structurii de finantare a
activului intreprinderii, respectiv sursele de procurare a capitalurilor necesare.
In cadrul sau se opteaza asupra proportiilor ce revin capitalului propriu,
respectiv capitalului imprumutat. Trebuie luata in considerare si posibilitatea
atragerii temporare a unor resurse banesti ce apartin altor persoane (fizice,
juridice, stat) cu care intreprinderea intretine relatii financiare. In acest
context, se opteaza asupra limitelor emisiunii de actiuni si ale distribuirii
profitului pentru autofinantare pe de o parte si ale celor ale indatorarii, pe de
alta parte.
La randul sau, decizia de repartizare a profitului marcheaza finalitatea
procesului de management financiar si consta firesc in distribuirea de dividende.
Aceasta decizie se concretizeaza, in esenta, prin optiunile intreprinderii intre
reinvestirea partiala sau integrala a profitului net si/sau distribuirea acestui
profit sub forma de dividende catre actionari.

Intre deciziile de investitii si cele de finantare ia nastere o

interconditionare in sensul ca optiunea pentru investitii determina nivelul
capitalurilor si necesitatea identificarii surselor de acoperire, dar si nivelul
surselor de finantare existente intr-o intreprindere influenteaza decisiv
adoptarea deciziei de investitie. Deciziile financiare la nivel microeconomic si
modul lor de interferenta pot fi reprezentate sub forma unui circuit financiar,
asa cum rezulta din figura urmatoare:

Management Financiar | 11
 Elemente de baza in managementul financiar al firmei

Decizia de investiţii Decizia de finanţare

Activ imobilizat 2a Investiţii Decizii 1 Finanţare Capitaluri

financiare 4b proprii
2b Cedare
Operaţiuni de Reinvestire
investiţii Active Acţionari
4a
Activ de Remunerare Datorii
exploatare 3 Flux de salariaţi şi financiare
Conducători
Operaţiuni de lichidităţi de rambursarea Creditori
exploatare exploatare creanţelor financiari
Dividende
Structura de finanţare
Portofoliu de active (Decizia privind
Operaţiuni de finanţare
dividendele)

Figura nr. 1

Conform figurii nr. 1 circuitul financiar rezultat prin executia intr-o

maniera concreta a celor trei decizii financiare de baza ale intreprinderii
(investitii, finantare, dividende) presupune derularea urmatoarelor faze:

• intr-o prima faza (1), agentii economici care dispun de lichiditati

acorda intreprinderilor fondurile necesare realizarii operatiunilor de
investitii. Astfel, apare o confruntare intre cererea de lichiditati a
intreprinderiii si oferta de lichiditati a detinatorilor de capitaluri. Ca
urmare, intreprinderea emite titluri (active financiare) care sunt fie titluri
de proprietate (actiuni), fie titluri de creanta. Operatiunile de colectare a
capitalurilor constituie operatiuni de finantare (finantare externa);
• in faza a doua (2), conducatorii intreprinderii aloca fondurile
procurate in achizitionarea de active, decizie care genereaza fluxuri
de investitii. Activele achizitionate constau fie in active industriale sau
comerciale, fie in active financiare emise de alte intreprinderi sau
institutii financiare. Intreprinderea poate ulterior sa cedeze activele
achizitionate si primeste, in contrapartida, un flux de lichiditati; acesta
este un flux de dezinvestire (2b);
• investitia in active industriale si comerciale este efectuata in
vederea realizarii ulterioare de fluxuri de lichiditati (3) provenind
din operatiunile de exploatare (aprovizionare, productie, desfacere),
care implica achizitia sau crearea de active de exploatare (stocuri,
creante, clienti etc.). Aceste active sunt finantate partial prin creditul
obtinut de la furnizori. Fluxurile de lichiditati rezultate din operatiunile
de exploatare sunt completate de fluxurile determinate de activele
financiare (titluri de participare, titluri de plasament);
• fluxurile de lichiditati din exploatare, majorate eventual cu fluxurile
determinate de activele financiare si de operatiunile de dezinvestire si
diminuate de prelevarile fiscale, pot fi utilizate in trei directii:
- rambursarea creditelor si plata dobanzii (4a);
- plata dividendelor catre actionari (4a);

Management Financiar | 12
 Elemente de baza in managementul financiar al firmei

- reinvestirea in intreprindere (4b).

Operatiile de remunerare (sub forma de dobanda) si de rambursare tin de

categoria operatiilor de finantare, intrucat ele rezulta din deciziile de colectare
de capitaluri. Operatia de reinvestire a fluxurilor constituie, in acelasi timp, o
operatie de finantare (finantare interna sau autofinantare).

1.4  Stakeholederii firmei si impactul acestora asupra

managementului financiar

In literatura de specialitate anglo-saxona, categoriile de participanti

implicati in fundamentarea deciziilor financiare ale intreprinderii se numesc
stakeholderi. Termenul a fost preluat ca atare in vocabularul de afaceri
romanesc recent si reprezinta persoane sau grupuri de persoane care au
interese importante in functionarea si performantele unei organizatii si pe care
o poate influenta de o maniera semnificativa.
Principalii stakeholderi ai firmei sunt: actionarii, managerii, salariatii,
furnizorii, clientii, bancile, administratia locala, comunitatea locala.

Acţionari majoritari Acţionari minoritari Salariaţi Clienţi

ÎNTREPRINDERE
- Consiliul de administraţie
- Adunarea generală a acţionarilor

Guvern / Societate
Furnizori Creditori Comunitate
civilă

Figura nr. 2

In cadrul firmei in functie de modul specific de organizare si de alte

particularitati, se manifesta un set de particularitati specifice intre stakeholderi.
Analiza acestor relatii ne confirma ca acestea sunt departe de o stare de
armonie. Exista bineinteles si obiective comune tuturor agentilor cum ar fi, de
exemplu, cresterea cifrei de afaceri, care-i avantajeaza pe toti stakeholderii.
Cu tot farmecul pe care-l prezenta firma in care toti actioneaza in consens
pentru cresterea bunastarii actionarilor, acest model este mult prea departe
de realitate pentru a fi acceptat. Firma reprezinta un instrument prin care se
poate asigura satisfacerea intereselor a numerosi stakeholderi, dar nu fara o

Management Financiar | 13
 Elemente de baza in managementul financiar al firmei

veritabila “tocmeala” prezenta in intreaga istorie a acesteia.

Astfel, spre exemplificare, putem aminti o serie de decizii absolut

rationale din anumite puncte de vedere si care nu pot starni decat sentimente
de ostilitate din altele:

a) actionarii doresc o crestere a dividendelor distribuite pentru a-si

recupera cat mai rapid investitia si pentru a obtine o rentabilitate personala
cat mai ridicata. In aceste conditii salariile, inclusiv al managerului, ar trebui
reduse, iar fondurile orientate spre investitii ar trebui limitate la nivelul care sa
asigure o crestere a dividendelor. Aceasta decizie poate implica reactii adverse
din partea salariatilor, materializate in cresterea absenteismului, dezinteresului
fata de firma;
b) atat salariatii, cat si managerii urmaresc propria bunastare in
activitatea pe care o desfasoara si mai putin imbunatatirea nivelului de viata al
actionarilor. In aceste conditii, in cazul in care actionarii nu asigura un control
eficient al modului in care angajatii lor isi indeplinesc sarcinile, pot constata
in termen scurt ca nu mai exista acumulari de capital si bunuri in patrimoniu.
Practic, avutia lor poate fi risipita si dispare chiar obiectul controlului;
c) la randul lor, furnizorii urmaresc incasarea cat mai rapida a
contravalorii materiilor prime sau serviciilor prestate si incasarea unui pret cat
mai ridicat, in conditiile depunerii unui efort minim. Atat timp cat firma nu ia
nicio atitudine, ei vor fi tentati sa continue activitatea in aceleasi conditii. O
reactie violenta a firmei, de rupere a relatiilor contractuale cu acestia, poate
genera insa dificultati pana la gasirea unor furnizori inlocuitori, motiv pentru
care aceasta decizie trebuie luata la momentul oportun.
d) proprietarii si managerii au tendinta de a-si asuma un risc ridicat
comparativ cu alti agenti, mult mai prudenti prin natura activitatii desfasurate
(de exemplu bancile). Fenomenul este usor explicabil daca ne gandim ca,
din castigul total ce revine actionarilor si creditorilor, prioritate au creditorii.
Astfel cheltuielile cu dobanzile si ratele scadente la credite se platesc inaintea
dividendelor.

1.5  Structura financiara a intreprinderii

Care este raportul optim dintre datorii si capitalurile proprii la nivelul unei
firme? Cu alte cuvinte, cat de mult se poate indatora o firma sau, mai bine
spus, care ar fi nivelul datoriilor astfel incat valoarea firmei sa fie maxima?
Problema identificarii unui raport optim intre datoriile si capitalurile proprii ale
unei firme a reprezentat si inca reprezinta o tema predilecta a dezbaterilor din
sedintele consiliilor de administratie ale firmelor.
Structura financiara a intreprinderii reflecta compozitia capitalurilor
acesteia. Capitalurile intreprinderii pot fi proprii si imprumutate, cu mentiunea
ca primele se obtin in special prin autofinantare si aportul actionarilor, iar
ultimele au izvorul in credite pe termen scurt, mediu si lung. Capitalurile

Management Financiar | 14
 Elemente de baza in managementul financiar al firmei

proprii, impreuna cu fondurile imprumutate pe termen lung si mediu, alcatuiesc

capitalul permanent. Stabilirea unei structuri financiare este o decizie care tine
de politica financiara. Este, in primul rand vorba de a decide cum trebuie facuta
repartizarea finantarii intre creditele pe termen scurt si capitalurile permanente.
In al doilea rand, in cadrul capitalului permanent se pune aceeasi problema
a proportiei care trebuie stabilita intre fondurile proprii si cele imprumutate
pe termen mediu si lung. Activele fixe trebuie sa fie finantate prin capitaluri
permanente deoarece reprezinta o nevoie stabila pe o perioada indelungata.
Este foarte hazardant sa se finanteze achizitionarea de active fixe din resursele
financiare exigibile pe termen scurt.

prin fonduri
proprii

1. Autofinantare prin:
- profit net reinvestit
- amortizare
2. Cresteri de capital prin:
- aporturi in numerar si natura
Modalitati de - incorporarea rezervelor
finantare - conversiunea datoriilor

prin angajamente
la termen

1. imprumuturi obligatare
2. imprumuturi de la institutii financiare
3. credite bancare
4. leasing (credit ball)

Figura nr. 3

Importanta structurii financiare decurge in special din influenta

imprumuturilor asupra asigurarii autonomiei intreprinderii si din riscul financiar
generat de contractarea de datorii.
Structura financiara a intreprinderii reclama o analiza temeinica, in care
scop firmele si organismele care acorda credite calculeaza anumite rate de
indatorare, care permit sa se examineze compozitia sau repartitia capitalurilor.
Dintre acestea mentionam:

a) rata de indatorare la termen, care se calculeaza astfel:

Management Financiar | 15
 Elemente de baza in managementul financiar al firmei

Din nivelul acestei rate se deduce daca o intreprindere poate sau nu sa

mai contracteze datorii, cunoscand ca fondurile proprii trebuie sa fie suficiente
in raport cu cele imprumutate, adica ultimele sa nu depaseasca capitalurile
proprii.

b) rata de autonomie financiara

Cu cat aceasta rata este mai redusa cu atat intreprinderea depinde mai
putin de creantierii sai.

c) rata de indatorare totala

Unii specialisti sunt de parere ca aceasta rata trebuie sa fie mai mica
decat 2/3.

Management Financiar | 16
 Capitolul 2
2
Managementul formarii capitalurilor firmei

2.1  De ce este necesar capitalul?

Capitalul este necesar pentru finantarea functionarii companiei. De

exemplu, cand se intemeiaza o firma de productie, desfasurarea activitatii
impune obtinerea unor spatii de productie si administrative, instalatii, utilaje
si mijloace de transport. Acestea pot fi cumparate sau inchiriate. In plus, sunt
necesare fonduri pentru finantarea productiei (incepand de la cumpararea de
materii prime si pana la vanzarea produselor finite catre un client extern),
pentru plata salariilor si pentru acoperirea cheltuielilor indirecte. Atunci
cand activele imobilizate initiale trebuie inlocuite, acest lucru antreneaza noi
cheltuieli. Acestea trebuie prevazute a fi recuperate in mod adecvat prin
intermediul amortizarii pe intreaga durata de viata a activului dar, in cazul
inflatiei, pot aparea deficite ce pot fi acoperite numai prin intermediul unor noi
injectii de capital. Capitalul poate fi necesar si pentru noi achizitii.
Rezulta ca premisa pentru pregatirea, demararea si sustinerea oricarei
activitati economice o formeaza banii, fondurile banesti, capitalurile.
Firesc, primul obiectiv al managementului general al firmei si al
managementului financiar nu putea fi altul decat formarea capitalurilor.

Management Financiar | 17
 Managementul formarii capitalurilor firmei

2.2  Clasificarea si definirea principalelor capitaluri ale

firmei

Pentru cunoasterea si stapanirea acestora, capitalurile se clasifica dupa

criterii multiple, in functie de scopul urmarit, dupa cum urmeaza:

• dupa modul in care participa la procesele economice, se consuma

si se inlocuiesc, capitalurile se clasifica in:
- capital fix;
- capital circulant;
• dupa continutul lor:
- capital economic;
- capital permanent;
- capital de lucru (fond de rulment);
• dupa forma de proprietate:
- capital propriu;
- capital imprumutat;
• dupa rolul si forma capitalului:
- capital productiv;
- capital financiar;

Capitalul fix este acea parte a capitalurilor firmei, formata din bunuri
de folosinta indelungata create in procesele economice anterioare cu scopul
de a produce cu ajutorul lor alte bunuri materiale si valori, elementele care
formeaza capitalul fix participand la mai multe cicluri economice, fara sa-
si schimbe forma fizica, se depreciaza si isi transmit treptat valoarea asupra
produselor si serviciilor la fabricarea carora au participat, se inlocuiesc dupa
mai multi ani de utlizare, atunci cand s-au uzat fizic si moral, pot functiona
independent si au o valoare mai mare decat cea stabilita prin actele normative
pentru obiectele de inventar.
Asupra capitalului circulant, facem doar remarca faptului ca, in
contrast cu activele fixe, activele circulante isi schimba forma fizica in decursul
acelui singur ciclu economic in care participa si se consuma integral.
Capitalul economic reprezinta totalitatea activului bilantului contabil al
firmei, fiind format din bunuri si valori, respectiv a pasivului bilantului firmei,
format din drepturi de proprietate si obligatii.
Capitalul propriu reprezinta diferenta dintre capitalul economic si
datoriile firmei.
Capitalul imprumutat este, ceea ce ii spune numele, capitalul altora,
pe care firma trebuie sa-l remunereze si ramburseze.
Capitalul permanent este format din capitalul propriu impreuna cu
imprumuturile pe termen mediu si cele pe termen lung.
Capitalul de lucru (fondul de rulment) reprezinta capitalul permanent
din care se scad imobilizarile.
Capitalul productiv este o notiune mai putin conturata si ar putea fi
considerat capitalul necesar derularii ciclului de exploatare. Capitalul productiv

Management Financiar | 18
 Managementul formarii capitalurilor firmei

se intalneste sub doua forme:

- capital real, numit si capital tangibil, format din bunuri materiale;
- capital uman, numit si capital intangibil;

2.3  Formarea capitalurilor firmei

Asa cum s-a vazut, toate activitatile economice, inainte de a se organiza

si demara, presupun bani, iar finalizarea lor are ratiune, se justifica numai daca
se incheie tot cu bani, dar mai multi, pentru a se relua activitatea pe un plan
cantitativ si calitativ superior.
Aceste realitati, a caror complexitate si implicatii nu manifesta tendinte
de simplificare sau ameliorare, dimpotriva, impun promovarea unei culturi
financiare adecvate, ca o conduita generala.
Pentru o mai buna intelegere, tratare si organizare a mangementului
financiar, sursele de formare a capitalurilor se impart in doua mari grupe:
- surse interne (autofinantarea);
- surse externe.

Sursele externe, la randul lor, pot fi grupate astfel:

- contributia proprietarilor;
- imprumuturi pe termen mediu si lung(obligatare si bancare);
- surse nerambursabile(din partea statului sub forma de subventii
sau din partea unor organisme financiare externe)

2.3.1  Formarea capitalurilor din surse interne

Sursa interna, in vorbirea curenta, este denumita autofinantare,

semnificand veniturile nete proprii destinate formarii capitalurilor.
Dimensiunea acestei surse deci depinde de capacitatea de autofinantare
a firmei (CAP).
Autofinantarea insa este abordata in literatura de specialitate in mai
multe modalitati de exprimare ca de pilda:

• autofinantarea globala sau bruta, semnificand diferenta dintre

venituri si cheltuieli (V-C);
• autofinantarea de mentinere, sau de supravietuire, adica aceea
destinata doar unei reproductii simple, fiind formata din amortizarea
pentru inlocuire si din profitul destinat mentinerii nivelului de dezvoltare
atins;
• autofinantarea de expansiune, adica aceea capabila sa finanteze
dezvoltarea firmei, ea numindu-se si autofinantare neta, fiind formata
din amortizarea si profitul care exced reproductia simpla si sunt
destinate majorarii patrimoniului;
• autofinantarea imediata, adica autofinantarea lichida, disponibila la

Management Financiar | 19
 Managementul formarii capitalurilor firmei

acea data;
• autofinantarea amanata, adica autofinantarea potentiala, care va
putea deveni realitate in viitor si in anumite conditii.

Aceasta sursa isi are substanta in cele doua zone aratate (zona profitului
si zona amortizarii).
Masa profitului, la randul sau, provine din volumul activitatii si nivelul
costurilor sau al cheltuielilor.
Amortizarea provine din volumul acesteia incorporat in cheltuieli, acesta
depinzand de volumul capitalului fix, de metoda de amortizare, de politica de
amortizare promovata de firma si de volumul scoaterii din uz a activelor fixe,
care, la randul lui, depinde de volumul si calitatea lucrarilor de modernizare,
reparatie, intretinere, de uzura morala, de schimbarea profilului de fabricatie.
Facem precizarea ca dintre toate sursele de formare a capitalurilor la
care poate apela o firma, singura sursa care le ofera la costuri care intra sub
controlul exclusiv al firmei este autofinantarea, deci sursele interne. Cu cat
ponderea acestor surse in totalul surselor de care formeaza capitalurile firmei
este mare, cu atat se poate reduce costul mediu al capitalului, creste profitul si
deci sansele de dezvoltare a firmei, concomitent cu reducerea riscului de firma.

2.3.2  Formarea capitalurilor firmei din surse externe

2.3.2.1  Contributia proprietarilor

La formarea firmei, fondatorii aduc o contributie minima de capital sub

forma de bani sau in natura. Aceasta contributie devine capitalul social al
firmei. In functie de tipologia firmelor din Romania, contributia poarta denumiri
diferite, iar cele mai utilizate sunt:
- actiuni, la societatile comerciale pe actiuni;
- parti sociale, la societatile comerciale cu raspundere limitata.

Emiterea de actiuni de catre societatile comerciale

Actiunea este un titlu de valoare, un titlu financiar, reprezentand o

parte din capitalul social al firmei, din patrimoniul firmei, din care cauza se
mai numeste si titlu de proprietate. In acelasi timp, actiunea este un mijloc de
atragere a capitalurilor disponibile, necesare firmei, de pe piata de capitaluri.
Interesul detinatorilor de capitaluri de a subscrie si varsa capitalurile la
o firma este, firesc, generat de avantajele ce li se ofera. Aceste avantaje, in
esenta, sunt doua:
- o remuneratie (dividend) mai mare decat daca ar plasa capitalurile
in alte zone ale economiei (banci, fonduri de investitii etc.)
- o putere pe care o pot dobandi prin actiunile cumparate, in

Management Financiar | 20
 Managementul formarii capitalurilor firmei

managementul firmei.

Cu referire la remuneratia mentionata, opereaza regula unanim

recunoscuta, si anume corelatia directa intre profitul obtenabil si riscul asumat.
Actiunile pot fi in principiu de doua tipuri, respectiv actiuni comune si
actiuni preferentiale. Intr-o viziune clasica, cele din prima categorie dau
dreptul de vot in adunarea generala a actionarilor, dar dividendele incasate
vor fi variabile, in functie de performantele financiare ale firmei emitente. In
acelasi timp, cele din cea de a doua categorie, chiar daca nu dau drept de
vot, garanteaza obtinerea unui dividend fix, indiferent de evolutia firmei. Nu
se poate afirma ca un anumit tip de actiune este preferabil celuilalt, optiunea
pentru unul sau altul fiind expresia atitudinii investitorului.
La momentul primei emisiuni, actiunile sunt evaluate la valoarea
nominala. Dupa momentul emisiunii, actiunile vor fi caracterizate si printr-un
pret de tranzactionare, care in cazul firmelor cotate, constituie cursul bursier.
Produsul dintre numarul de actiuni emise de o firma si valoarea lor nominala
reprezinta capitalul social al firmei:

Capital social = Nr. de actiuni emise x Valoarea nominala a unei actiuni

Produsul dintre cursul bursier inregistrat la un moment dat si numarul

de actiuni emise de firma si aflate in circulatie la acel moment reprezinta
capitalizarea bursiera a acestei firme, ce poate fi considerata o expresie a
valorii de piata a firmei:

Capitalizare bursiera = Numar de actiuni x Cursul bursier al unei

actiuni

In cazul in care firma decide cresterea nivelului de resurse de finantare

proprii, aceasta poate face apel la capitalurile disponibile de pe piata financiara
prin mai multe mijloace, unul dintre acestea fiind emisiunea de noi actiuni.
Conform legislatiei din Romania, emisiunea de noi actiuni se poate face numai
la un pret mai mare sau egal cu valoarea nominala. Pentru a fi atractive si
pentru a asigura procurarea de capitaluri cu sanse mari de reusita, actiunile
trebuie vandute in principiu la un pret de emisiune inferior cursului bursier
inregistrat de actiunile firmei inainte de operatia respectiva. Dat fiind faptul ca
pe piata sunt lansate actiuni evaluate la un pret mai mic decat cel al actiunilor
firmei aflate in circulatie, se considera ca pe piata se va forma un nou curs
bursier, denumit curs teoretic, determinat ca o medie aritmetica ponderata
a cursului bursier inregistrat de firma inainte de emisiune si a pretului de
emisiune a noilor actiuni.

Management Financiar | 21
 Managementul formarii capitalurilor firmei

unde:
Cbt = cursul bursier teoretic, dupa operatiunea de majorare a capitalului;
N = numarul de actiuni aflate in circulatie inainte de emisiune;
n = numarul de actiuni nou emise;
E = pretul de emisiune al noilor actiuni
V = cursul bursier al actiunilor inregistrat in ziua anterioara majorarii
capitalului

Se poate constata ca, urmare a emisiunii de noi actiuni, vechii actionari

ar inregistra o pierdere direct proportionala cu numarul de actiuni detinute,
data de diferenta dintre cursul bursier ce se inregistra inainte de operatie si cel
teoretic, rezultat dupa aceasta. Pentru a nu fi dezavantajati, vechii actionari
sunt despagubiti cu aceasta diferenta, multiplicata cu numarul vechi de actiuni
detinute. Aceasta despagubire poarta numele de drept de subscriere (ds),
calculat pentru o actiune, pe baza relatiei:

Un actionar ce poseda un numar de m actiuni va primi gratuit un numar

de m drepturi de subscriere. Pe seama acestora, vechii actionari au dreptul
preferential de a achizitiona noile actiuni emise de firma, la pretul de emisiune.
Pentru a realiza aceasta, el trebuie insa sa posede un numar de x drepturi de
subscriere, dat de raportul dintre numarul de actiuni vechi (N) si cel de actiuni
noi (n):

In afara aporturilor noi de capital, cresterea capitalului se poate realiza si

prin incorporarea rezervelor, operatiune care desi mareste capitalul, nu aduce
totusi resurse financiare noi, dar si prin conversia angajamentelor financiare in
actiuni.

2.3.2.2  Imprumuturi obligatare

Sunt denumite astfel, ca urmare a faptului ca atragerea unor capitaluri

disponibile necesare se face utilizand ca instrument obligatiunea.
Obligatiunea se defineste, in general, astfel:
• o hartie de valoare, un titlu financiar care se poate plasa pe piata
de capital si se poate negocia;
• este un titlu de creanta (fiind parte dintr-un imprumut, dintr-o
obligatie)

Management Financiar | 22
 Managementul formarii capitalurilor firmei

Comparativ cu actiunile, obligatiunile ofera un castig ce nu depinde

in principiu de rezultatele firmei, fiind din acest punct de vedere mult mai
sigure. In plus, in caz de faliment, cei dintai despagubiti sunt creditorii, deci
riscul obligatiunilor se dovedeste inca o data a fi mai redus decat cel asociat
obligatiunilor.

Obligatiunea se caracterizeaza prin:

• valoarea ei nominala (VN), care serveste drept baza de calcul a

dobanzii
• o rata de dobanda care, aplicata la valoarea ei nominala, da suma
cuponului, adica a dobanzilor ce se vor plati anual. Suma totala platita
intr-un an creditorului obligatar poarta numele de anuitate (At), definita
ca suma intre cuponul (dobanda anuala) – Ct si rata de rambursare
aferenta anului respectiv (t) – Rt.
At = Rt + Ct
• pretul de emisiune (PE) care poate fi mai mic decat valoarea
nominala, diferenta fiind numita prima de emisiune (pe) si se practica
pentru a le face mai atractive
pe = VN – PE
• pretul de rambursare (PR), care poate fi mai mare decat valoarea
nominala (diferenta numindu-se prima de rambursare - pr), aceasta
prima constituie un alt mijloc de atragere a investitorilor.
pr = PR - VN

2.3.2.3  Formarea capitalurilor firmei prin imprumuturi bancare pe

termen mediu si lung

Nivelul, structura si costul imprumuturilor bancare rezulta din negocierea

dintre solicitant (subiectul cererii de fonduri) si ofertant (societatea bancara).
Evident, procesul de negociere trebuie sa fie bine pregatit, cu calcule, cu
planuri de afaceri, cu demonstratii prin indicatori de performanta adecvati, prin
solicitare si oferte de garantii, prin oferte de niveluri de dobanzi, de comisioane,
de conditii de angajare si rambursare.
Platforma de lucru dintre cele doua categorii de competitori este planul
de afaceri. Un plan de afaceri, practic, proiecteaza o schimbare in gestiunea
celor doi parteneri, unul isi plaseaza resursele, cu toate riscurile si avantajele
unui asemenea demers, iar celalalt isi majoreaza datoriile, majorandu-
si riscul de indatorare, dar creandu-si sanse de dezvoltare. Cei doi parteneri
trebuie sa-si asigure solutiile de gestionare a riscului pe care si-l asuma
respectand codul etic al afacerii, care, in esenta, inseamna castigul reciproc.

Management Financiar | 23
 Managementul formarii capitalurilor firmei

2.3.2.4  Formarea capitalurilor firmei din surse externe

nerambursabile

Firmele pot primi, in unele situatii bine definite, fonduri nerambursabile,

pentru formarea capitalurilor proprii.
Fondurile nerambursabile provin in general din urmatoarele surse:
- din bugetul de stat (alocatii si subventii);
- de la institutii bancare sau financiare internationale;
- din sponsorizari sau din alte surse

Subventiile bugetare se solicita pe baza unei documentatii, din care

trebuie sa rezulte utilitatea unei activitati, care insa nu isi poate acoperi
cheltuielile din veniturile care se realizeaza. In utilizare, firma trebuie sa
respecte destinatia aprobata a subventiei, iar la finele perioadei de gestiune, sa
o justifice, prin decont.
Fondurile nerambursabile de la institutiile bancare sau financiare
internationale se pun la dispozitia firmelor pe baza de proiecte , actiunile fiind
coordonate si sprijinite de o institutie agreata de proprietarii sau administratorii
fondurilor respective. Respectarea destinatiei fondurilor, respectarea termenelor
aprobate si atingerea scopului pentru care au fost alocate se verifica de catre
organismele de specialitate ale finantatorilor.

2.4  Costul capitalurilor

Indiferent de natura lor, toate capitalurile au un cost, iar optimizarea

structurii capitalurilor dupa criteriul costurilor, a devenit deja, daca este bine
conceputa, organizata si derulata o activitate profitabila.
Costul capitalurilor provine, in esenta:
• din dividendele cuvenite detinatorilor de capitaluri, pentru
contributia acestora la formarea capitalurilor firmei;
• din dobanda cuvenita pentru imprumuturile obligatare, bancare si
a altor imprumuturi rambursabile.

Pentru stabilirea costului capitalurilor se utilizeaza tehnici consacrate, ca

de pilda:

1. pentru exprimarea costului capitalului propriu, exprimat ca rata, in

procente, se utilizeaza formula:

2. pentru calculul costurilui capitalurilor imprumutate pentru care se

plateste dobanda, formula generala de calcul este:

Management Financiar | 24
 Managementul formarii capitalurilor firmei

in care:
K = costul capitalului;
C = creditul;
t = timpul in care a fost acordat
r = rata anuala a dobanzii
P = perioada pentru care s-a calculat rata dobanzii imprumutului

Ex . de calcul pentru un credit acordat pe mai multe luni

Costul mediu al capitalului este o medie aritmetica ponderata intre

ponderile categoriilor de capitaluri si rata costlui fiecarei categorii in parte si se
calculeaza dupa formula

in care:
P = ponderea categoriei capitalului
r = rata costului fiecarei categorii

Exemplu:

Daca sa presupunem ca costul mediu al capitalurilor in strategia firmei era

de 55%, iar cel realizat, de 48%, rezulta ca numai din optimizarea structurii
capitalurilor, in favoarea celor cu un cost mai mic, firma a castigat 7% care,
provine exclusiv din politica financiara de firma in zona asigurarii capitalurilor
necesare, deci din zona managementului formarii si utilizarii capitalurilor.

Management Financiar | 25