Management Financiar

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE CONSTANŢA

PROGRAM DE STUDII: MANAGEMENT
MANAGEMENT FINANCIAR
– Suport de curs –
Lector univ.dr. TRANDAFIR ADINA
2019
Management Financiar – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
CUPRINS
INTRODUCERE .............................................................................................................................................................. 5
CAPITOLUL 1. INTRODUCERE ÎN MANAGEMENT FINANCIAR...................................................................... 6
1.1. Conceptul de management financiar ........................................................................................................................ 6
1.2. Obiectivele managementului financiar .................................................................................................................... 6
1.3. Abordări ale managementului financiar ................................................................................................................... 9
1.4. Funcțiile managementului financiar ...................................................................................................................... 10
1.5. Funcțiile managerului financiar ............................................................................................................................. 13
1.6. Importanța managementului financiar ................................................................................................................... 14
CAPITOLUL 2 COMPONENTELE MANAGEMENTULUI FINANCIAR ............................................................ 16
2.1. Aspecte generale .................................................................................................................................................... 16
2.2. Planificarea financiară ........................................................................................................................................... 16
2.3. Fluxurile şi cicluri financiare ................................................................................................................................. 17
CAPITOLUL 3. PRINCIPIILE ANALIZEI FINANCIARE ..................................................................................... 19
3.1. Aspecte generale .................................................................................................................................................... 19
3.2. Analiza financiară pe baza informației contabile ................................................................................................... 19
3.3. Principalii indicatori economico-financiari ........................................................................................................... 21
CAPITOLUL 4. CAPITALURILE INTREPRINDERII ............................................................................................ 27
4.1.Definirea şi structura capitalurilor întreprinderii .................................................................................................... 27
4.2. Capitalurile proprii ale intreprinderii ..................................................................................................................... 27
4.3. Capitalurile împrumutate ....................................................................................................................................... 28
4.4. Piaţa capitalurilor ................................................................................................................................................... 28
4.5. Costul capitalurilor ................................................................................................................................................ 29
CAPITOLUL 5. ECHILIBRUL FINANCIAR ............................................................................................................ 31
5.1. Conținutul economic și importanța echilibrului financiar ..................................................................................... 31
5.2.Analiza echilibrului financiar ................................................................................................................................. 31
5.3. Indicatorii echilibrului financiar ............................................................................................................................ 33
CAPITOLUL 6. ANALIZA FINANCIARA A BILANTULUI CONTABIL ............................................................ 35
6.1.Componentele de bază ale bilanţului contabil ........................................................................................................ 35
6.2. Analiza financiara a bilantului contabil ................................................................................................................. 35
6.2.1. Analiza lichidităţii ......................................................................................................................................... 35
6.2.2. Analiza structurii capitalului ........................................................................................................................ 36
6.2.3. Analiza profitabilităţii ................................................................................................................................... 37
6.3. Conceptul de factor restrictiv ................................................................................................................................. 38
6.4. Analiza riscului ...................................................................................................................................................... 38
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................................................ 45
4
INTRODUCERE
Obiectivele cursului
Cursul de Management financiar îşi propune drept obiectiv principal să prezinte rolul pe
care managementul financiar il are la nivelul unei entitati economice, precum si descrierea
modalitatilor de finantare a activitatii unei intreprinderi, evidentierea structurii si analiza capitalurilor
intreprinderii, a deciziei de investitii si evaluarea patrimoniului firmei.
De asemenea, cursul mai urmărește și o serie de alte obiective, precum:
 Obiective cognitive ce urmăresc dezvoltarea gândirii specifice, familiarizarea viitorului
specialist cu noțiunile fundamentale din domeniul managementului financiar; cunoasterea
instrumentelor utilizate pentru masurarea rezultatelor financiare ale firmei, precum si a
modalitatilor de finantare a activitatii acesteia; cunoasterea mecanismelor, ciclurilor si
fluxurilor financiare; înțelegerea managementului financiar prin prisma principiilor esentiale.
 Obiective procedurale: identificarea unor situații concrete de aplicare a indicatorilor
echilibrului financiar, identificarea principalelor dificultăți determinate de întreaga activitate
financiară la nivel firmei, capacitatea de opera cu indicatorii specifici domeniului financiar.
 Obiective atitudinale ce constau în capacitatea de a aplica si de a respecta principiile, normele
şi valorile eticii profesionale specifice activității financiare, precum și în formarea
deprinderilor de utilizare a instrumentelor de analiză financiară și planificare la nivelul
microeconomic.
Informațiile și datele cuprinse în acest suport de curs au ca scop exclusiv prezentarea unor
cunoștințe existente, servind procesului didactic. Acest material nu constituie o lucrare de cercetare
științifică și nu revendică originalitatea.
5
CAPITOLUL 1. INTRODUCERE ÎN MANAGEMENT FINANCIAR
1.1. Conceptul de management financiar

Orice afacere are nevoie de finanțare pentru a-și îndeplini cerințele în lumea economică.
Orice fel de activitate de afaceri depinde de finanțare. Prin urmare, este numit ca o salvare a
organizației de afaceri. În lumea modernă, toate activitățile sunt preocupați de activitățile
economice și foarte special, pentru a câștiga profit prin orice risc sau activități.
Un concept important în managementul financiar se referă la finanțare.
În literatura de specialitate, întâlnim multe definiții ale conceptului de finanțare a afacerii.
Astfel, finanțarea afacerilor este acea activitate care se referă la achiziționarea și conversia
fondurilor de capital pentru satisfacerea nevoilor financiare și a obiectivelor generale ale unei
entități economice. La modul general, finanțarea afacerilor poate fi definită ca fiind activitatea de
planificare, creștere, control și administrare a fondurilor utilizate în cadrul unei entități economice.
Referindu-ne la managementul financiar, acesta este, în primul rând, parte integrantă a
managementului general al unei firme. Este preocupat de îndatoririle managerilor financiari din
firma de afaceri.
Managementul financiar poate fi definit ca o funcţiune a cărui scop constă în asigurarea
permanentă a întreprinderii cu fondurile necesare, înregistrarea şi evidenţa cantitativ-valorică a
resurselor materiale şi financiare precum şi controlul cu privire la rentabilitatea operaţiunilor
angajate cu aceste fonduri.
Cea mai populară și acceptabilă definiție a managementului financiar, este aceea că
managementul financiar se ocupă de procurarea fondurilor și de utilizarea eficientă a acestora în
cadrul unei afaceri.
În literatura de specialitate întâlnim și alte definiții ale managementului financiar, precum:
 Management financiar reprezintă aplicarea principiilor manageriale generale în
domeniul luării deciziilor financiare
 Managementul financiar este un domeniu de luare a deciziilor financiare, care
armonizează motivele individuale și obiectivele întreprinderii.
 Managementul financiar este activitatea operațională a unei întreprinderi care este
responsabilă pentru obținerea și utilizarea efectivă a fondurilor necesare operațiunilor
eficiente.
Astfel, Managementul Financiar se ocupă în principal de gestionarea eficientă a fondurilor
în afaceri. Cu alte cuvinte, managementul financiar practicat în cadrul unei entități economice poate
fi numit ca finanțele întreprinderii sau finanțe corporative.
Pentru realizarea unui management financiar eficient, într-o economie de piaţă, sunt
necesare:
 asigurarea unei autonomii financiare a întreprinderii care presupune realizarea pe criterii
economice reale a procesului de procurare a fondurilor;
 aşezarea pe noi baze a relaţiilor întreprinderii cu piaţa financiară internă şi internaţională.
1.2. Obiectivele managementului financiar

Procurarea și utilizarea eficientă a fondurilor conduc la o utilizare adecvată a acestora în
cadrul entității economice.
6
Prin urmare, managerul financiar trebuie să determine obiectivele de bază ale gestiunii
financiare.
La modul general, obiectivele managementului financiar urmăresc în esenţă realizarea
obiectivelor fundamentale ale întreprinderii şi constau în principal în:
 maximizarea profitului şi
 maximizarea valorii întreprinderii (a averii acţionarilor).
Managementul financiar trebuie să caute investiţiile creatoare de bogăţie şi să reţină acele
investiţii şi mijloace financiare care permit obţinerea valorii maxime a întreprinderii.
Obiectivele
managementului
financiar
Maximizarea
profitului
Maximizarea valorii
întreprinderii
Fig. 1.1. Obiectivele managementului financiar

Însă, discuțiile legate de obiectivul fundamental al managementului financiar al companiei
poartă concomitent amprenta momentului istoric al dezvoltării teoriei respective și a perspectivei
indivizilor care abordează această temă. Astfel, se pot identifica drept abordări principale succesive
în tratarea acestui aspect:
 maximizarea profitului,
 maximizarea fluxului de trezorerie,
 maximizarea averii proprietarilor și
 armonizarea intereselor principalilor stakeholderi (acționari, manageri, salariați,
creditori, furnizori, clienți, oficialități publice, organe de control fiscal etc.).
Evoluția în timp a obiectivului managementului financiar poate fi redată schematizat astfel:
7
Maximizarea profitului
Maximizarea fluxului de numerar
Maximizarea averii proprietarilor Armonizarea intereselor

principalilor stakeholderi
Fig. 1.2. Evoluția în timp a obiectivelor managementului financiar
Maximizarea profitului
Scopul principal al oricărui tip de activitate economică este maximizarea profitului. Orice
afacere funcționează în principal în scopul obținerii de profit. Profitul este o tehnică de măsurare
pentru a înțelege eficiența unei afaceri. Maximizarea profitului este abordarea tradițională și
îngustă, care vizează, căile de creștere maximă a profitului. Maximizarea profitului este definită de
următoarele caracteristici importante:
 Maximizarea profitului este, de asemenea, numită maximizarea încasărilor pe acțiune. Aceasta
duce la maximizarea activității entității economice pentru maximizarea profitului.
 Obiectivul final al oricărei afaceri este obținerea de profit, prin urmare, ea ia în considerare toate
căile posibile de a crește rentabilitatea activității.
 Profitul este parametrul de măsurare a eficienței activității economice. Cu alte cuvinte, arată
întreaga situație a afacerii
 Setarea ca obiectiv maximizarea profitului contribuie la reducerea riscului unei afaceri.
Următoarele argumente vin în sprijinul obiectivelor de maximizare a profitului ca interes
principal al unei afaceri:
 Obiectivul principal este obținerea de profit.
 Profitul este parametrul de măsurare al eficienței unei activități.
 Profitul reduce riscul.
 Profitul este principala sursă de finanțare.
 Profitabilitatea răspunde și nevoilor sociale.
Următoarele puncte importante sunt împotriva obiectivelor de maximizare a profitului:
 Maximizarea profitului poate duce la exploatarea lucrătorilor și a consumatorilor.
 Maximizarea profitului creează practici imorale cum ar fi corupția, practica comercială
neloială etc.
 Obiectivele de maximizare a profitului conduc la inegalități între părțile interesate, cum
ar fi clienții, furnizorii, oficialități publice etc.
Setarea ca obiectiv maximizarea profitului prezintă anumite dezavantaje:
8
 Este vag: în acest obiectiv, profitul nu este definit precis sau corect.
 Acesta ignoră valoarea în timp a banilor: Maximizarea profitului nu ia în
considerare valoarea în timp a banului sau valoarea actuală netă a intrării de
numerar. Aceasta conduce la anumite diferențe între fluxul real de numerar și fluxul
net de numerar prezent într-o anumită perioadă.
Abordarea pe baza câștigurilor viitoare reprezintă soluția cea mai utilizată în rândul
profesioniștilor în finanțe. Ipoteza de bază în acest caz este că investitorul evaluează în primul rând
o afacere prin suma încasărilor nete de plăți pe care le va genera aceasta. Având în vedere și
principiul valorii actuale a banilor, obiectivul său devine de maximizare a sumei cash flow-urilor
actualizate.
 Ignoră riscul: Maximizarea profitului nu ia în considerare riscul riscurile, care pot fi
interne sau externe și care vor afecta funcționarea generală a afacerii.
Maximizarea averii acționarilor
Maximizarea averii este una dintre abordările moderne, care implică cele mai recente
inovații și îmbunătățiri în domeniu afacerilor. Termenul de avere face referire la averea acționarilor
sau bogăția persoanelor care sunt implicate în afacerea respectivă.
Maximizarea averii este, de asemenea, cunoscută sub numele de maximizarea valorii sau
maximizarea valorii nete prezente. Acest obiectiv este un concept universal acceptat în domeniul
afacerilor.
Argumente favorabile pentru maximizarea averii
 Creșterea averii acționarilor este superioară maximizării profitului, deoarece scopul
principal al afacerii în cadrul acestui concept este de a îmbunătăți valoarea sau averea
acționarilor.
 Maximizarea averii ia în considerare compararea valorii cu costul asociat afacerii. Valoarea
totală detectată din costul total suportat pentru operațiunea comercială.
 Maximizarea averii acționarilor ia în considerare atât timpul cât și riscul
 oferă o alocare eficientă a resurselor.
 Asigură interesul economic al societății
Argumente nefavorabile pentru maximizarea averii acționarilor
 Conduce la ideea normativă despre afaceri, care este posibil să nu fie potrivită pentru
activitățile curente.
 Se referă indirect la maximizarea profitului
 Creează controverse privind gestionarea proprietății.
 Doar partea administrativă are parte de anumite beneficii din maximizarea averii acționarilor
 Scopul final al obiectivelor de maximizare a bogăției este maximizarea profitului.
 Maximizarea avuerii acționarilor poate fi activată numai cu ajutorul unei poziții profitabile
entității economice.
1.3. Abordări ale managementului financiar

Abordarea managementului financiar măsoară scopul gestiunii financiare în diverse
domenii, care includ partea esențială a finanțării. Gestiunea financiară nu este un domeniu
revoluționar, ci unul evolutiv. Conceptul și domeniul de aplicare al gestiunii financiare au suferit
9
modificări de la o perioadă la alta ce au inclus diverse inovații. Din punct de vedere teoretic,
abordarea managementului financiar poate fi în general împărțită în două părți importante.
ABORDĂRI ALE
MF
ABORDAREA ABORDAREA
TRADIȚIONALĂ MODERNĂ
Fig. 1.3. Abordări ale managementului financiar
Abordarea tradițională se referă la stadiul inițial al managementului financiar, care a fost

aplicat în perioada 1920-1950. Această abordare se bazează pe experiența anterioară și metodele
tradițional acceptate. În abordarea tradiționale managementul financiar avea ca preocupare
principală creșterea fondurilor pentru entitatea economică. Abordarea tradițională constă în
următoarele preocupări în ceea ce privește managementul financiar:
- Procurarea fondurilor de la organismul de creditare.
- Procurarea fondurilor prin diverse instrumente financiare.
- Identificarea diferitelor surse de fonduri.
În abordarea modernă, perioada de după 1950, managementul financiar a avut în centrul
preocupărilor sale utilizarea eficientă a fondurilor, mai degrabă decât obținerea fondurilor.
1.4. Funcțiile managementului financiar
Subliniind importanţa managementului ca resursă a dezvoltării, literatura de specialitate

evidenţiază rolul progresului în conducere, stabilind faptul că progresul social este o funcţie
dependentă de muncă, pregătirea personalului, fonduri şi dotări, progresul în conducere şi alţi
factori.
Managementul românesc, ca şi cel internaţional, în majoritate recunosc ca funcții:
 previziunea;
 organizarea;
 coordonarea;
 antrenarea;
 control evaluarea.
1. Previziunea constă în ansamblul proceselor de muncă prin care se determină principalele
obiective ale firmei, resursele şi principalele mijloace pentru realizarea lor.
Previziunea este cea care determină obiectivele firmei.
Previziunea financiară este o componentă a previziunii generale a întreprinderii,
completează şi concretizează politica financiară.
Politica şi previziunea financiară au caracteristici distincte, astfel ele sunt inconfundabile şi
nesubstituibile.
Managementul firmei trebuie să transpună orice obiectiv strategic, chiar deciziile tactice în
venituri şi cheltuieli, încasări şi plăţi.
10
Previziunea financiară este o activitate complexă şi laborioasă. Totodată, este o profesie prin
care specialistul realizează o sinteză a întregii activităţi de previziune a firmei şi o ierarhizare a
obiectivelor în funcţie de resurse şi de profitul potenţial.
Previziunea financiară cuprinde:
 prognoze financiare;
 politici financiare;
 strategii financiare;
 planuri financiare;
 bugete de venituri şi cheltuieli etc.
Previziunea financiară este o prelungire şi o concretizare a previziunii de ansamblu a
întreprinderii şi asigură cu ajutorul indicatorilor de sinteză (cifra de afaceri, cost, profit, încasări,
plăţi etc.), o cuantificare în resurse financiare;
Specialistul în previziunea financiară trebuie să propună o selectarea a obiectivelor în
funcţie de sursele de finanţare. În funcţie de abilitatea specialistului pot fi antrenate avantaje pe
planul profitabilităţii activităţii firmei, prin:
 asigurarea finanţărilor obiectivelor cele mai performante ca profit şi piaţă;
 utilizarea celor mai ieftine resurse de finanţare;
 valorificarea profitabilă, temporară disponibilităţilor;
 utilizarea resurselor financiare proprii pe baza metodelor de analiză şi control corespunzătoare.
Previziunea financiară nu este o reflectare pasivă a celorlalte activităţi ale întreprinderii, ci
este un instrument de promovare a eficienţei utilizării resurselor financiare, a rentabilităţii,
lichidităţii, echilibrelor financiare şi de ţinere sub control al riscului de firmă.
2. Organizarea desemnează ansamblul proceselor de management prin care se stabilesc şi
se delimitează procesele de muncă fizică şi intelectuală, precum şi componentele lor. Cuprinde atât
organizarea de ansamblu a întreprinderii, cât şi organizarea principalelor sale componente.
Organizarea determină structurarea resurselor, structura organizatorică, structura funcţională,
sistemul informaţional.
Organizarea financiară cuprinde ansamblul activităţilor necesare îndeplinirii obiectivelor
financiare ale firmei, locul pe care îl ocupă, ca responsabilităţi, pe salariaţi, structuri organizatorice
şi statuarea acestora într-un cadru precis conturat de luare şi de urmărire a deciziilor.
Prin intermediul acestui atribut se armonizează resursele necesare desfăşurării în bune
condiţii a activităţii şi se stabilesc raporturi optime între obiective şi resurse.
În domeniul financiar se realizează activităţile de cea mai mare importanţă pentru
întreprindere, pentru acţionari, clienţi, ca de exemplu :
 bugetul firmei;
 bilanţul contabil;
 contul de profit şi pierdere;
 evaluarea firmei;
 stabilirea preţurilor şi tarifelor;
 asigurarea capacităţii de plată a întreprinderii;
 organizarea şi exercitarea controlului şi auditului financiar,
 relaţiile întreprinderii cu bugetul public naţional;
11
 relaţiile întreprinderii cu acţionarii, băncile, piaţa financiară etc.

3. Coordonarea constă în ansamblul proceselor de muncă prin care se armonizează deciziile
şi acţiunile personalului firmei şi ale subsistemelor sale în cadrul previziunilor şi sistemului
organizatoric fiind de fapt o organizare în dinamică.
Activităţile care formează funcţia de coordonare se divid în:
 activităţi de coordonare bilaterală;
 activităţi de coordonare multilaterală.
Pentru asigurarea unei coordonări eficiente este necesară existenţa unei comunicări adecvate
la toate nivelurile managementului firmei.
Coordonarea şi comunicarea, în domeniul financiar, trebuie să fie controlabile şi controlate.
Din acest motiv, sistemul de comunicaţii impune o construcţie care să permită o funcţionare corectă
a feed-back –ului, indispensabil oricărui proces managerial.
4. Antrenarea încorporează ansamblul proceselor de muncă prin care se determină
personalul firmei să contribuie la stabilirea şi realizarea obiectivelor.
Antrenarea determină implicarea operaţională şi efectivă a resurselor firmei în realizarea
obiectivelor.
Motivarea personalului, împletirea armonioasă a intereselor firmei cu interesele personalului
(angajaţi, acţionari etc)constituie motorul acţiunilor de antrenare.
Scopul antrenării are un caracter operaţional, iar fundamentul său îl reprezinta motivarea,
adică corelarea satisfacerii necesităţilor şi intereselor personalului cu realizarea obiectivelor şi
sarcinilor stabilite.
Pentru o antrenare eficientă este necesar ca procesul motivării să fie complex, diferenţiat şi
gratuat.
Calitatea antrenării condiţionează concretizarea eficientă a funcţiilor de previziune,
organizare şi coordonare.
5. Control evaluarea este definită ca ansamblul proceselor prin care performanţele firmei,
subsistemelor şi componentelor acesteia sunt măsurate şi comparate cu obiectivele stabilite iniţial în
vederea eliminării diferenţelor constatate şi integrării abaterilor pozitive.
Controlul şi evaluarea asigură finalitatea unui ciclu al procesului managerial şi reprezintă
rampa de lansare a ciclului următor.
Control - evaluarea determină evaluarea rezultatelor, vizează controlul preventiv şi analiza
cauză-efect.
Prin valoarea lui teoretică şi practică, acest atribut asigură evaluarea întreprinderii pe
ansamblu şi pe elemente componente.
Procesul de control - evaluare cuprinde măsurarea realizărilor, compararea lor cu nivelul
stabilit iniţial, determinarea cauzelor generatoare de abateri şi efectuarea corecturilor ce se impun.
Prin urmare, aceast atribut are un caracter preventiv şi corectiv.
Analiza funcţiilor de conducere evidenţiază o serie de caracteristici ale acestora:
 sunt specifice în ansamblul lor cadrelor de conducere cu mentiunea faptului că un conducător
face parte atât din echipa de conducere, cât şi din cea de executie;
 au caracter general - aplicându-se la toate întreprinderile, indiferent de profil;
 au conţinut şi forme de manifestare diferite în funcţie de nivelul ierarhic;
12
 se realizează într-o pondere diferită în funcţie de nivelul ierarhic şi de autonomia unităţii

respective;
 se aplică într-o concepţie de sistem care se referă la interdepen-denţa lor şi la legatura unităţii cu
alţi parteneri de afaceri.
Analizată în ansamblu, evoluţia procesului de management percepută ca rezultantă a
evoluţiilor funcţiilor componente este ciclică, ondulatorie iar intensităţile maxime corespund
încheierii şi începerii principalelor subdiviziuni temporare folosite în previzionarea activităţii
firmei.
1.5. Funcțiile managerului financiar
Funcțiunea financiară este una din funcțiunile principale ale unei entități economice, care
implică un proces permanent și continuu în cadrul afacerii. Această funcșiune este una dintre
funcțiile interdependente care abordează funcția de personal, funcția de marketing, funcția de
producție și activitățile de cercetare și dezvoltare ale afacerii.
Înainte de anul 1950, rolul principal al funcţiunii financiare era de a căuta şi de a obţine
fonduri . După anul 1950, atenţia a fost orientată spre utilizarea eficientă a fondurilor.
Funcţia financiară a întreprinderii poate fi definită ca ansamblul activităţilor de asigurare şi
repartizare şi utilizare raţională a mijloacelor financiare necesare desfăşurării continue şi rentabile a
activităţii, precum şi de analiză şi control a rezultatelor obţinute. Această funcţie asigură
funcţionarea sistemului întreprinderii în condiţii eficiente, controlând intrările şi ieşirile din sistem,
precum şi reglarea corespunzătoare a activităţii întreprinderii.
Se poate afirma că funcţiunea financiară are un puternic caracter de sinteză, control şi
corecţie.
Scopul funcţiunii financiare este de a apăra şi consolida patrimoniul şi autonomia financiară
a întreprinderii.
Managerul financiar este una dintre persoanele cheie în cadrul unei entități economice.
Acesta trebuie să aibă cunoștințe complete în domeniul contabilității, finanțelor, economiei și
managementului. Poziția sa este extrem de critică și analitică pentru a rezolva diferite probleme
legate de finanțe.
Managerul financiar îndeplinește următoarele funcții importante:
1. Prognozarea necesităților financiare. Este principala funcție a managerului financiar. El
este responsabil pentru a estima necesarul de resurse financiare a entității economice. El ar trebui să
estimeze, dimensiunea fondurilor ca să achiziționeze activele fixe și să previzioneze cantitatea
necesară pentru a satisface cerințele în ceea ce privește capitalul de lucru în viitor.
2. Dobândirea capitalului necesar. După ce a decis care este dimensiunea fondurilor
financiare necesare, managerul financiar trebuie să se concentreze asupra mobilizării finanțării și a
surselor.
3. Decizia de investiții. Managerul financiar trebuie să selecteze cu atenție cele mai bune
alternative de investiții și să ia în considerare venitul rezonabil și stabil din investiție. El trebuie să
fie familiarizat cu domeniul tehnicilor de bugetare a capitalului pentru a determina utilizarea
eficientă a investiției. Managerul financiar trebuie să se concentreze asupra principiilor de
siguranță, lichiditate și rentabilitate, investind în capital.
4. Gestiunea lichidităților. În zilele noastre, gestionarea lichidităților joacă un rol major în
domeniul finanțelor, deoarece gestionarea adecvată a acestora nu este esențială numai pentru
utilizarea eficientă a lor, ci ajută și la îndeplinirea poziției de lichiditate pe termen scurt a afacerii.
13
5. Interacțiunea cu alte departamente. Managerul financiar se ocupă de diferite

departamente funcționale, cum ar fi marketing, producție, personal, cercetare, dezvoltare etc.
Managerul financiar trebuie să aibă cunoștințe solide nu numai în domeniul financiar, ci și în alte
domenii. Trebuie să mențină o relație bună cu toate departamentele funcționale ale entității.
1.6. Importanța managementului financiar

Componenta financiară în cadrul unei afaceri este o componentă vitală a organizației. Ea
trebuie să îndeplinească cerința de preocupare de afaceri. Fiecare entitate juridică trebuie să mențină
o sumă adecvată care să finanțeze buna funcționare a afacerii și, de asemenea, să aibă capacitatea de
a menține afacerea la un nivel la care să-i permită să-și atingă obiectivul pentru care a fost
înființată. Scopul afacerii poate fi realizat numai cu ajutorul unui management eficient al finanțelor.
Nu poate fi neglijată importanța finanțării în niciun moment și în nicio situație.
Managementul financiar are un rol important în următoarele:
1. Planificare financiară.
Gestiunea financiară ajută la determinarea necesităților financiare a entității economice și
realizează planificarea financiară a acesteia. Planificarea financiară reprezintă o parte importantă a
oricărei afaceri, care contribuie la promovarea unei întreprinderi.
2. Procurarea resurselor.
Gestiunea financiară implică achiziționarea de fonduri necesare pentru o afacere. Obținerea
fondurilor necesare joacă un rol important în gestiunea financiară, care implică o posibilă sursă de
finanțare la un cost minim.
3. Utilizarea corespunzătoare a fondurilor
Utilizarea și alocarea corectă a fondurilor conduc la îmbunătățirea eficienței operaționale a
afacerii. Atunci când managerul financiar utilizează fondurile în mod corespunzător, acestea pot
reduce costul capitalului și pot crește valoarea firmei.
4. Decizia financiară
Gestiunea financiară ajută la luarea unei decizii financiare solide în cadrul firmei. Decizia
financiară va afecta întreaga activitate a acesteia, deoarece există o relație directă cu diferite
departamente, cum ar fi marketingul, personal, de producție etc.
5. Îmbunătățirea profitabilității
Profitabilitatea unei afaceri depinde doar de eficiența și utilizarea corectă a fondurilor de
către aceasta. Gestiunea financiară contribuie la îmbunătățirea poziției de rentabilitate a afacerii cu
ajutorul unor dispozitive puternice de control financiar, cum ar fi controlul bugetar, analiza
raportului și analiza profitului pe volumul costurilor.
6. Creșterea valorii firmei
Gestiunea financiară este foarte importantă în domeniul creșterii averii investitorilor și a
afacerii. Scopul final al oricărei afaceri - atingerea maximului de profit conduc la maximizarea
averiii atât a investitorilor, cât și a firmei.
7. Încurajarea economisirii
Economiile sunt posibile numai atunci când afacerea are un nivel fe profitabilitate mai mare
și maximizează averea. Gestionarea financiară eficientă ajută la promovarea și mobilizarea
economiilor individuale și corporative.
Întrebări de autoevaluare
1. Ce reprezintă finanțarea afacerii?
2. Definiți conceptul de management financiar.
3. Care sunt definițiile întâlnite în literatura de specialitate pentru management financiar?
4. Care sunt obiectivele managementului financiar?
5. Prezentați maximizarea profitului ca obiectiv al managementului financiar.
6. Care sunt dezavantajele maximizării profitului?
14
7. Prezentați maximizarea averii acționarilor ca obiectiv al managementului financiar

8. Care sunt dezavantajele maximizării averii acționarilor?
9. Care sunt abordările managementului financiar?
10. Care sunt funcțiile managementului financiar?
11. Prezentați funcțiile managementului financiar.
12. Enumerați funcțiile managerului financiar.
13. Prezentați funcțiile managerului financiar.
14. Care sunt rolurile managementului financiar în cadrul firmei?
15
CAPITOLUL 2 COMPONENTELE MANAGEMENTULUI FINANCIAR

2.1. Aspecte generale
Managementul financiar se ocupă de toate aspectele referitoare la modul în care îşi

utilizează o firmă resursele financiare în scopul maximizării profitului pe termen lung.
Managementul financiar cuprinde următoarele activităţi:
A - Planificarea financiară, care previzionează performanţa întreprinderii în termeni
financiari, pentru a oferi o evaluare generală a modului cum evoluează aceasta şi a furniza o bază
pentru luarea deciziilor de natură financiară şi pentru a procura resursele financiare necesare
activităţii.
B - Contabilitatea financiară, care clarifică, înregistrează şi interpretează în monedă
tranzacţiile şi orice operaţiune de natură financiară. Contabilitatea financiară implică înregis-trarea
şi actualizarea tranzacţiilor (înregistrarea contabilă), întocmirea bilanţurilor contabile şi a conturilui
de profit şi pierdere. Aceste situaţii contabile întocmite de firmă vor fi auditate pentru a asigura că
ele reprezintă “o redare reală şi corectă” a performanţelor şi a situaţiei sale financiare. Dar pe lângă
respectarea legislaţiei şi regulilor contabile există şi un alt scop pentru contabilii firmelor, acela de a
realiza o “contabilitate creativă” în dorinţa de a prezenta terţilor (mediului de afaceri, investitorilor)
o imagine pozitivă a întreprinderii.
C - Analiza financiară, care analizează performanţele întreprinderii în termeni de analiză a
variaţiei, analiză cost-volum-profit, analiza mixului de vânzări, analiza riscului, analiza cost-
beneficii şi analiza cost-eficacitate.
D - Contabilitatea internă de gestiune, care calculează costurile de producţie, furnizează
elementele de bază pentru alocarea cheltuielilor de produse şi procese de producţie, pregăteşte şi
controlează bugetele financiare şi se ocupă în special de contabilitatea cheltuielilor generale.
Contabilitatea internă de gestiune furnizează datele pentru analiza financiară, pentru întocmirea
bugetului şi pentru evaluarea capitalului.
E - Evaluarea capitalului şi întocmirea bugetului, selectează şi planifică investiţiile pe baza
rentabilităţii estimate a fi obţinute de pe urma realizării lor. Tehnicile de evaluare a capitalului
cuprind rata medie a rentabilităţii, rambursarea şi actualizarea cash-flow-ului (fluxurilor de
numerar).
2.2. Planificarea financiară
Planificarea financiară este procesul de previzionare a performanţelor unei firme, care oferă
o măsură a modului cum evoluează aceasta şi a furnizează o bază pentru luarea deciziilor referitoare
la viitoarele necesităţi de finanţare şi la ratele de creştere şi profitabilitate necesare, pentru a face
faţă aşteptărilor acţionarilor şi mediului de afaceri.
Activităţi de planificare financiară
Principalele activităţi de planificare financiară sunt:
 Previzionarea profitului – previzionarea nivelurilor viitoare ale profitului, cheltuielilor de
desfacere şi a celor generale.
 Previzionarea cash-flow-ului – previzionarea fluxurilor de numerar care intră şi ies din
firmă şi a soldului contului bancar curent.
 Planificarea fiscală – previzionarea incidenţei impozitului pe profitul societăţii, asupra
câştigurilor din capital, a taxei pe valoarea adăugată (măsura în care întreprinderea este pe
16
ansamblul activităţii plătitor net sau primitor net) şi plăţilor către sistemul naţional de
asigurări.
 Bugetarea pe termen lung – pregătirea capitalului pe termen lung şi a bugetelor financiare
care indică ce fonduri vor fi necesare în viitor.
 Procurarea resurselor financiare – a decizii pe baza proiecţiilor financiare şi bugetelor
volumul capitalului şi lichidităţilor necesare în viitor şi efectuarea paşilor necesari pentru
procurarea resurselor financiare şi asigurarea fluxurilor de numerar.
 Planificarea profitului şi a dividendelor – planificarea atingerii unei rate de profit şi plăţii de
dividende, prin realizarea unei valori ale câştigului pe acţiune şi ale coeficientului de
capitalizare a rezultatelor care să satisfacă partenerii, mediul de afaceri şi investitorii
existenţi.
 Planificarea strategică – furnizează baza de date generale şi raţionale pentru planurile
strategice ale între-prinderii în termeni de profit, creştere, achiziţii, diversificare, investiţii
externe şi planificarea portofoliului.
2.3. Fluxurile şi cicluri financiare
Activitatea entității economice se desfăşoara într-un mediu deosebit de complex, care

impune cunoaşterea acestuia şi a relaţiilor care guvernează schimburile reciproce dintre participanţii
direcţi sau indirecţi la activitatea acesteia.
În economia de piaţă, schimburile de activităţi (de mărfuri, de capital, de titluri, etc.) dintre
agenţii economici, reprezintă condiţia de viaţă a întreprinderii deoarece resursele sunt rare şi
limitate. Cantităţile de bunuri sau monedă transferate într-o anumită perioadă între agentii
economici se numeşte flux. Acestea se desfăşoară prin intermediul factorului monetar.
Orice schimb implică două fluxuri compensatorii:
 un flux real de bunuri şi servicii;
 un flux financiar.
Fluxurile reale de bunuri şi servicii constau în bunurile de natură materială care au loc între
două înreprinderi, iar fluxurile financiare sunt o contrapartidă a fluxurilor reale şi reflectă evaluarea
în expresie monetară a acestora. La rândul lor fluxurile financiare pot fi: de contrapartidă, decalate
(întârziate), multiple şi autonome.
În cadrul activităţilor sale curente, o întreprindere efectuează operaţiuni repetitive a căror
reluare e definită prin noţiunea de ciclu de exploatare.
Ciclul de exploatare (aprovizionare-producţie-stocare-vânzare) cuprinde atât un flux fizic
(de produse finite, respectiv mărfuri),c ât şi un flux financiar (intrare şi ieşire de monedă).
Pentru o întreprindere cu activitate de producţie, acest ciclu de exploatare comportă trei
etape fundamentale care se derulează de fiecare dată când întreprinderea lansează în producţie o
nouă comandă.
Aprovizionare Producţie Distribuţie
Pentru o întreprindere cu activitate de comerţ, care achiziţionează mărfuri pentru a le

revinde ca atare, fără ale transforma, ciclul comportă două etape fundamentale:
17
Aprovizionare Distribuţie
Conţinutul etapelor ciclului de exploatare:

- etapa de aprovizionare în care se procură materiile prime, materialele, etc. necesare
desfăşurării activităţii, îmbrăcând forma materială a stocurilor fizice;
- etapa de producţie corespunde procesului de transformare a stocurilor fizice, în producţie în
curs de fabricaţie şi respectiv în produse finite;
- etapa de distribuţie presupune ca întreprinderea să asigure, pe de o parte, finanţarea pe
perioada cât produsele finite sunt în stoc, iar pe de altă parte, să dispună de sursele
financiare necesare angajării unor cheltuieli de comercializare până în momentul vânzării
respectivelor produse finite.
Vânzarea în numerar permite compensarea fluxurilor reale de ieşire cu fluxurile monetare de
intrare. Dacă vânzarea se face pe credit, decalajul între cele două fluxuri, dă naştere apariţiei
creanţelor asupra clienţilor. Încasarea creanţelor echivalează cu stingerea debitelor.
Ciclul de investiţii cuprinde ansamblul deciziilor luate pe linia achiziţionării unor active care
rămân la dispoziţia întreprinderii o perioadă îndelungată de timp. Durata depinde de caracteristicile
tehnologice ale activităţii, de performanţele tehnice şi de politica de investiţii a întreprinderii.
Ciclul de finanţare cuprinde ansamblul operaţiunilor ce au loc între întreprindere şi
proprietarii de capital (acţionari şi creditori) şi permite ca întreprinderea să facă faţă decalajului
dintre fluxurile monetare de intrare şi ieşire generate de ciclul de exploatare.
1. Ce activități cuprinde managementul financiar?
2. Prezentați activitățile managementului financiar.
3. Care sunt activitățile de planificare financiară?
4. Prezentați activitățile de planificare financiară
5. Care sunt fluxurile compensatorii implicate în orice schimb?
6. În ce constau fluxurile reale de bunuri și servicii?
7. În ce constau fluxurile financiare?
8. Care sunt etapele ciclului de exploatare?
9. Ce cuprinde ciclul de investiții?
10. Ce cuprinde ciclul de finanțare?
18
CAPITOLUL 3. PRINCIPIILE ANALIZEI FINANCIARE
3.1. Aspecte generale

Analiza financiară are menirea de a oferi celorlalte științe economice, în special celor ce
tratează probleme de fundamentare a deciziilor legate de societatea comercială, o caracterizare cât
mai pertinentă a situației cu care aceasta se confruntă. Fără a identifica punctele forte, punctele
slabe, riscurile și oportunitățile este imposibil să se realizeze o fundamentare a unei strategii viabile
a entității economice, bază pentru implementarea măsurilor operaționale.
Analiza financiară, a apărut din necesităţi practice, la sfârşitul secolului al XIX-lea, când
bancherii solicitau informaţii pentru evaluarea şi aprecierea garanţiilor societăţilor care doreau să
efectueze un împrumut.
La început aceste informaţii se refereau la o analiză sumară a solvabilităţii şi la verificarea
anumitor echilibre financiare, odată cu dezvoltarea şi diversificarea agenţilor economici precum şi
ca urmare a creşterii rolului băncilor şi instituţiilor financiare în economie, complexitatea analizei
financiare creşte.
Analiza financiară este activitatea de diagnosticare a stării de performanţă financiară a
întreprinderii la încheierea exerciţiului. Ea îşi propune să stabilească punctele tari şi punctele slabe
ale gestiunii financiare, în vederea fundamentării unei noi strategii de menţinere şi dezvoltare într-
un mediu concurenţial.
Analiza financiară reprezintă un ansamblu de concepte, tehnici şi instrumente care asigură
tratarea informaţiilor interne şi externe, în vederea formulării unor aprecieri pertinente referitoare la
situaţia unui agent economic, la nivelul şi calitatea performanţelor sale, la gradul de risc într-un
mediu concurenţial extrem de dinamic.
Într-o accepţie sintetică, analiza presupune reperarea simptomelor, a disfuncţionalităţilor
unei firme, cercetarea şi analiza faptelor şi responsabilităţilor, identificarea cauzelor
disfuncţionalităţilor, elaborarea unor programe de acţiune prin a căror aplicare practică se asigură
redresarea sau ameliorarea performanţelor.
Utilizatorii informaţiilor furnizate de analiză se împart în două categorii, şi anume:
- utilizatori interni (managerii firmei);
- utilizatori externi (creditorii firmei, investitorii, partenerii comerciali, clienţii, furnizorii,
statul).
3.2. Analiza financiară pe baza informației contabile
În funcție de scopul analizei, aceasta poate fi realizată pe baza documentelor contabile sau
pe baza datelor de piață.
Analiza pe baza documentelor contabile utilizează drept sursă de informații contabilitatea
întreprinderii, pe baza celor mai recente înregistrări. Informațiile de intrare în acest tip de analiză
sunt valorile contabile.
Analiza statică a echilibrului financiar, pe baza bilanţului contabil, constituie o componentă
tradiţională a analizei financiare. Ea furnizează răspunsuri cu privire la următoarele probleme
considerate a fi esenţiale pentru aprecierea condiţiilor echilibrului financiar:
- structura patrimoniului şi evoluţia sa în timp;
- corelaţia lichiditate-solvabilitate;
- gradul de adecvare al compoziţiei resurselor întreprinderii la utilizările pe care acesta le
finanţează.
Bilanţul financiar stă la baza analizei lichiditate-solvabilitate. Acest tip de bilanţ este stabilit
19
plecând de la bilanţul patrimonial, prin gruparea posturilor de activ în ordinea crescătoare a

lichidităţii, iar a posturilor de pasiv în ordinea crescătoare a exigibilităţii.
Structura activului după criteriul lichidităţii grupează posturile de activ în două grupe:
- active imobilizate;
- active circulante.
Activele imobilizate cuprind:
- imobilizări necorporale de natura cheltuielilor de cercetare și a tuturor imobilizărilor
necorporale, care nu pot fi transformate în lichidități decât în condiții excepționale;
- imobilizări corporale materializate în clădiri, terenuri, etc., în care este situat sediul
întreprinderii, precum și construcțiile speciale și echipamentele specializate, care nu pot fi
valorificate pe piață decât prin vânzarea întregului ansamblu tehnologic funcțional sau prin
valorificare drept materiale recuperabile;
- imobilizile corporale de tipul activelor fixe utilizate efectiv în procesul de producție
(strunguri, combine, etc.), care pot fi valorificate mai ușor, dar numai în situații
excepționale;
- alte elemente de active imobilizate, mai ușor transformabile în lichidități, precum și
obiectele de inventar cu durate de viață mai mari de un an;
- imobilizările financiare (titluri financiare, în principiu deținute de întreprinderea
analizată la capitalul social al altor întreprinderi în scopul deținerii controlului sau pentru
perioade mari de timp, în concordanță cu strategia companiei), dar la care s-ar putea renunța
imediat în caz de necesitate.
Active circulante sunt mai lichide decât activele imobilizate, putând fi rapid transformate în
monedă. Gradul de lichiditate este variabil în funcţie de diversitatea lor:
- stocuri materiale de produse în curs şi de produse finite;
- creanţele din activitatea curentă (din exploatare) cuprind livrările e produse şi servicii în
curs de încasare şi efectele de comerţ;
- alte creanţe pe termen scurt (avansuri pe termen scurt acordate filialelor);
- valorile mobiliare de plasament (active monetare şi financiare) cu un grad ridicat de
lichiditate;
- conturi de regularizare de activ (cheltuieli anticipate);
- disponibilităţile băneşti se referă la ansamblul mijloacelor de plată în conturile bancare
şi în casă având cel mai ridicat grad de lichiditate.
Structura pasivului, după criteriul exigibilităţii, grupează posturile de pasiv în două mari
categorii:
- capitalurile proprii;
- datoriile.
Capitalurile proprii au o exigibilitate nulă, întrucât capitalul este definitiv la dispoziţia
întreprinderii, pe toată durata ei de viaţă.
Analiza datoriilor, în funcţie de gradul de exigibilitate, are o importanţă majoră în evaluarea
riscului financiar pe care îl implică îndatorarea întreprinderii. Gruparea datoriilor se face în funcţie
de scadenţa obligaţiilor şi sunt:
- datorii financiare (pe termen lung şi mediu);
- datorii de exploatare (pe termen scurt).
În sinteză, bilanţul financiar cuprinde două părţi, cu o strânsă
corespondenţă a elementelor componente de activ cu cele de pasiv:
- partea de sus pentru reflectarea echilibrului financiar pe termen lung, cu imobilizări în
activ (Ai) cărora le corespund capitalurile permanente C p în pasiv;
- partea de jos pentru reflectarea echilibrului financiar pe termen scurt, cu activele
circulante ( Ac) şi disponibilităţi băneşti (Db) în activ, în corespondenţă cu datorii de
exploatare (Dex) şi credite de trezorerie (Ct) în pasiv.
20
Activ Pasiv
Ai Cp
Ac Dex
Db Ct
Figura 3.1 Sinteza bilanţului financiar
Bilanţul financiar în expresie algebrică se reflectă prin următoarele relaţii:

A = Ai + Ac + Db
P = Cp + Dex + Ct
Menţinerea echilibrului financiar al întreprinderii presupune respectarea următoarelor două

principii:
- nevoile permanente de alocare a fondurilor băneşti se vor acoperi din capitalurile
permanente (capitaluri proprii);
- nevoile ciclice (temporare) se vor acoperii din surse ciclice (temporare). Abaterea de la
disciplina financiară va determina o situaţie financiară critică.
3.3. Principalii indicatori economico-financiari
Fondul de rulment (capitalul de lucru)

Fondul de rulment poate fi definit ca reprezentând ansamblul resurselor necesare pentru
finanţarea activităţii curente de producţie a întreprinderii.
Noţiunea de fond de rulment poate avea mai multe formulări, însă două dintre ele prezintă
interes deosebit şi merită reţinute drept concepte fundamentale ale analizei financiare.
Fondul de rulment net sau permanent (FRN). Noţiunea de fond de rulment net poate fi
definită prin două formulări echivalente, exprimând fie o abordare a părţii de sus a bilanţului, fie o
abordare a părţii de jos a bilanţului.
Prima formulare a fondului de rulment net pe baza părţii de sus a bilanţului se determină ca
diferenţă între capitalul permanent şi activele imobilizate după relaţia:
FRN = Cp - Ai
unde:
C p - capital permanent;
Ai - active imobilizate.
A doua formulare a fondului de rulment net pe baza părţii de jos a bilanţului se determină ca
diferenţă între activele circulante şi datorii pe termen scurt după relaţia:
FRN = Ac – Dts
unde:
Ac - active circulante;
Dts - datorii pe termen scurt.
Interpretarea fondului de rulment net

21
I. În funcţie de mărimea celor două mase bilanţiere din partea de sus a bilanţului financiar,
pot fi puse în evidenţă următoarele trei situaţii.
1. Capitaluri permanente > Active imobilizate FRN > 0
Fondul de rulment este pozitiv, capitalurile permanente asigură finanţarea integrală a

activelor imobilizate, excedentul fiind utilizat pentru
acoperirea financiară a unei părţi din activele circulante.
2. Capitaluri permanente < Active imobilizate FRN < 0
Fondul de rulment negativ denotă o stare de dezechilibru financiar, care trebuie analizată în
funcţie de specificul activităţii desfăşurată de întreprindere. Această situaţie reflectă nerespectarea
principiului de finanţare, potrivit căruia nevoile permanente sunt finanţate din resurse permanente,
deoarece o parte din resursele temporare este utilizată pentru finanţarea unor nevoi permanente.
Din punct de vedere al solvabilităţii, întreprinderea se află în imposibilitatea de a rambursa
datoriile pe termen scurt.
3. Capitaluri permanente = Active imobilizate FRN = 0
În activitatea practică este puţin probabil să se întâlnească o asemenea situaţie, însă ea

denotă un echilibru perfect între cele două mase bilanţiere.
II. Între activele circulante, ca lichidităţi potenţiale (încasarea creanţelor, păstrarea unor
disponibilităţi) şi exigibilitatea datoriilor pe termen scurt pot exista următoarele situaţii:
1. Active circulante > Datorii pe termen scurt FRN > 0
Reprezentarea reflectă existenţa unui excedent de lichidităţi potenţiale pe termen scurt faţă
de exigibilităţile potenţiale aferente aceleaşi perioade.
Situaţia se apreciază favorabil, deoarece activele circulante transformabile în lichidităţi pe
termen scurt permit nu numai rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt ci şi degajarea unor
lichidităţi excedentare.
2. Active circulante < Datorii pe termen scurt FRN < 0
Este o situaţie anormală, gravă. Firma are dificultăţi financiare serioase, un semn al riscului
de faliment, nu se mai poate face nici o plată.
Există posibilitatea de redresare dacă se pot renegocia, convenabil scadenţele
împrumuturilor şi dacă se accelerează viteza de rotaţie a activelor circulante, pentru a se crea
lichidităţi.
3. Active circulante = Datorii pe termen scurt FRN = 0
Solvabilitatea pe termen scurt pare a fi în siguranţă, dar acest echilibru este fragil, el poate fi
compromis de orice dereglare în realizarea creanţelor. Fondul de rulment permanent nul, constituie
un semn de alarmă şi atrage atenţia asupra fragilităţii echilibrului financiar al întreprinderii.
În aceste condiţii creditorii devin circumspecţi asupra capacităţii întreprinderii de a-şi onora
obligaţiile de plată devenite scadente.
Necesarul de fond de rulment (NFR)
22
Ţinând seama de echilibrul care trebuie să existe între nevoile temporare şi resursele
temporare, bilanţul patrimonial scoate în evidenţă un indicator de echlibru financiar denumit
necesarul de fond de rulment.
Necesităţile de finantare a producţiei, a cilului de exploatare sunt acoperite în cea mai mare
parte din surse temporare corespunzătoare (datorii exploatare: furnizori, creditori etc.).
Necesarul de fond de rulment (NFR) se determină ca diferenţă între alocările ciclice (active
circulante cu excepţia lichidităţilor: stocuri şi creanţe) şi sursele ciclice (datoriile pe termen scurt:
datorii de exploatare şi credite de trezorerie).
NFR = ALOCĂRI CICLICE - SURSE CICLICE
În cazul în care acest indicator este pozitiv, există un surplus de nevoi temporare ciclice în
raport cu sursele temporare ciclice posibile de mobilizat. Situaţia poate fi considerată normală, cu
condiţia ca ea să fie rezultatul unei politici de investiţii privind creşterea stocurilor şi creanţelor.
Necesarul de fond de rulment poate ilustra o discrepanţă între lichiditatea stocurilor şi a creanţelor
şi exigibilitatea datoriilor de exploatare.
Nevoia de rulment negativă evidenţiază o situaţei nefavorabilă, dacă ea este consecinţa unei
întreruperi temporare în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor sau în activitatea de producţie.
Trezoreria netă (TN)
Trezoreria reprezintă tabloul disponibilităţilor monetare şi a plasamantelor pe termen surt,

apărute din evoluţia curentă a încasărilor şi plăţilor, respectiv a plasării excedentului monetar.
Trezoreria determină ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment:
T = FRN – NFR
unde:
T = trezoreria;
FRN = fond de rulment permanent; NFR = necesarul de fond de rulment.
Trezoreria este expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţi echilibrate şi
eficiente.
Active imobilizate Capitaluri permanente

Ai Cp
Active circulante Datorii de exploatare
Ac Dex
Disponibilități bănești Credite de trezorerie
Db Crt
FRN = Ac – Ai
NFR = Ac – Dex
T = Db - Crt
Ai + Ac + Db = Cp + Dex + Crt
Ac + Db- Dex – Crt = Cp- Ai
(Ac - Dex) + (Db- Crt) = Cp - Ai
NFR + T = FRN
23
FRN - NFR - T= 0
T = FRN – NFR
Această ultimă egalitate este definită de către unii analişti ecuaţia financiară a bilanţului,
trezoreria fiind indicatorul care asigură echilibrul între resursele şi utilizările bilanţiere.
Trezoreria se mai poate determina şi ca diferenţă între disponibilităţile băneşti inclusiv
plasamente şi împrumuturile pe termen scurt:
T = Db – Its
unde:
T = trezoreria;
Db = disponibilităţile băneşti inclusiv plasamente;
Its = credite curente + soldul creditor al băncii.
Diferenţa pozitivă dintre fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment evidenţiază

existenţa disponibilităţilor băneşti, în conturi bancare şi în casă, iar trezoreria este pozitivă. Această
diferenţă favorabilă se regăseşte într-o îmbogăţire a trezoreriei, întrucât existenţa lichidităţilor
permite rambursarea datoriilor financiare pe termen scurt, cât şi efectuarea diverselor plasamente
eficiente şi în deplină siguranţă pe piaţa monetară şi/sau de capital. Se poate vorbi chiar de o
autonomie financiară pe termen scurt.
Nu întotdeauna o trezorerie pozitivă reflectă o situaţie favorabilă, existenţa pe termen lung a
disponibilităţilor băneşti poate reprezenta o insuficientă utilizare a lor.
Trezoreria pozitivă (FR>NFR) poate fi reprezentată astfel:
Necesarul de fond de rulment

Fond de rulment
Trezoreria pozitivă
Fig 1 Reprezentarea trezoreriei pozitive
Trezoreria negativă (FR<NFR) relevă un dezechilibru financiar la încheierea exerciţiului

contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Ea poate fi
reprezentată astfel:
Fond de rulment
Necesarul de fond de rulment
Trezoreria negativa
Fig 2 Reprezentarea trezoreriei negative
Situaţia netă (SN)

Pornind de la abordarea juridică a bilanţului, numeroşi analişti financiari utilizează
conceptul de situaţie netă, estimând contabil valoarea drepturilor pe care le deţin proprietarii aupra
întreprinderii. Situaţia netă a întreprinderii se determină pornind de la elementele componente ale
activului (bunuri deţinute de întreprindere şi creanţe) şi ale pasivului bilanţier (capitaluri proprii şi
datorii).
SITUAŢIA NETĂ = ACTIV TOTAL - DATORII TOTALE
Situaţia netă poate fi considerată un indicator primar sau preliminar efectuării unei analize
financiare, având capacitatea de a reflecta modul de gestionare al întreprinderii.
Indicatorul situaţie netă exprimă valoarea activului realizabil la un moment dat. Proprietarii,
acţionarii şi creditorii sunt interesaţi să cunoască situaţia netă a unei întreprinderi. Pe de o parte
acţionarii şi proprietarii întreprinderii vor să cunoască valoarea pe care o deţin, iar pe de altă parte
24
creditorii vor să cunoască activul realizabil care constituie gajul creanţelor lor. Situaţia netă
ilustrează sumele ce revin asociaţilor sau acţionarilor în caz de lichidare.
Situaţia netă pozitivă şi crescătoare evidenţiază o gestiune economică sănătoasă ca rezultat
al reinvestirii unei părţi din profitul net şi a altor elemente de capital. Creşterea situaţiei nete
evidenţiază realizarea unuia dintre obiectivele întreprinderii, şi anume maximizarea valorii acesteia.
Situaţia netă negativă reflectă o situaţie prefalimentară, consecinţă a incheierii cu pierderi a
exerciţiilor financiare precedente.
Fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria netă, situaţia netă sunt elemente
de management financiar minimale care trebuie să facă parte din informaţiile pe care managerii le
primesc periodic, mai ales că implicaţiile acestor evoluţii pot fi negative.
Formularul de buget conţine un număr de 16 indicatori economico-financiari. În funcţie de

domeniul de activitate agenţii economici pot calcula anumiţi indicatori specifici. Pe baza acestor
indicatori se programează, urmăreşte şi analizează activitatea economico-financiară a agenţilor
economici.
Agenţii economici au obligativitatea calculării unui număr minim de 16 indicatori (şi după
caz, indicatori suplimentari, potrivit specificului activităţii), după cum urmează:
1. Pragul de rentabilitate – reflectă nivelul cifrei de afaceri (volumul total al încasărilor) pentru
care profitul este egal cu zero.
Costuri fixe (mii lei)
Prag de rentabilitate = ----------------------------------------
Preţul de livrare - Costuri variabile
unitar (lei/U.M.) unitare (lei/U.M.)
2. Lichiditatea globală (generală) reflectă posibilitatea competenţelor patrimoniale curente de a se

transforma într-un termen scurt în lichidităţi pentru a satisface obligaţiile de plată exigibile.
Se apreciază o lichiditate globală favorabilă atunci când are o mărime supraunitară (între 2 –
2,5):
Active circulante
Lichiditate globală = ---------------------------
Datorii curente
3. Lichiditatea redusă (intermediară):

Active circulante – Stocuri
Lichiditatea redusă = ------------------------------------
Datorii curente
Lichiditatea redusă trebuie să tindă spre o mărime unitară (între 0,5/1).
4. Lichiditatea imediată:
Trezorerie
(casa, dispoziţii bancare şi plasamente de
scurtă durată)
Lichiditatea imediată = ------------------------------------------------
Datorii pe termen scurt
5. Rata rentabilităţii economice măsoară eficienţa mijloacelor materiale şi financiare alocate:

Profitul exploatării
Rata economică = ------------------------
Total active
Rata rentabilităţii economice trebuie să fie superioară ratei inflaţiei; trebuie să permită
reînnoirea şi creşterea activelor într-o perioadă cât mai scurtă.
25
6. Solvabilitatea patrimonială reprezintă gradul în care unităţile patrimoniale pot face faţă
obligaţiilor de plată:
Capitalul propriu
Solvabilitatea patrimonială = ---------------------- x 100
Total pasiv
7. Gradul de îndatorare arată limita până la care agentul economic este finanţat din alte surse decât
fondurile proprii:
Plăţi exigibile
Gradul de îndatorare = --------------------- x 100
Total activ
8. Rata profitului:
Profit brut
Rata profitului = --------------------- x 100
Cifra de afaceri
9. Perioada de recuperare a creanţelor:

Debitori + Facturi de încasat
Perioada de recuperare = --------------------------------- x 365 zile
a creanţelor Cifra de afaceri
10. Perioada de rambursare a datoriilor:

Obligaţii
Perioada de rambursare a datoriilor =------------------- x 365 zile
Cifra de afaceri
11. Productivitatea muncii:

Cifra de afaceri
Productivitatea muncii = ---------------------------
Număr total personal
12. Ponderea salariilor în costuri:

Salarii directe
Ponderea salariilor în costuri = -------------------------------- (%)
Costuri directe de producţie
1. Ce este analiza financiară?
2. Care sunt categoriilor de utilizatori a informațiilor furnizate de analiza financiară?
3. Cum se realizează analiza financiară în funcție de scopurile acesteia?
4. Cum se face analiza financiară pe baza documentelor contabile?
5. Cum se face analiza financiară pe baza bilanțului?
6. Cum este structurat activul după criteriul lichidității?
7. Prezentaţi structura activelor imobilizate și a celor circulante.
8. Care este structura pasivului după criteriul exigibilității?
9. Cum se reflectă bilanțul financiar în expresie algebrică?
10. Care sunt principalii indicatori economico-financiari?
26
CAPITOLUL 4. CAPITALURILE INTREPRINDERII
4.1.Definirea şi structura capitalurilor întreprinderii
Capitalul este o categorie economică care exprimă totalitatea resurselor materiale care prin
asociere cu factorii de producţie participă la realizarea de noi bunuri economice, cu scopul de a
obţine profit.
Din punct de vedere financiar-contabil capitalurile reprezintă componente ale pasivului
patrimonial şi se structurează astfel:
1. Capitaluri proprii, care cuprind:
- Capital social care este constituit din valoarea nominală a activelor sau părţilor sociale şi este de
valoarea aportului în natură sau numerar, rezervele încorporate în capital şi profitul repartizat pentru
majorarea capitalului social.
- Fondurile proprii sunt constituite din amortizări şi din profiturile realizate şi
sunt caracterizate în: fondurile de dezvoltare, fonduri de participare la profit, repartizarea
din profit la fondul de dezvoltare, alte fonduri.
2. Capitalurile împrumutate cuprind: împrumuturi pe termen lung > 5 ani, împrumuturi pe termen
mediu > 1 an şi împrumuturi pe termen scurt < 1 an.
Din punct de vedere al gestiunii financiare se grupează în:
- destinate finanţării activelor fixe (împrumuturi pe termen mediu şi lung)
- destinate finanţării activelor circulante (împru-muturi pe termen scurt).
Se adaugă şi capitaluri permanente, adică capitalul propriu plus împrumuturi pe termen
mediu sau lung.
4.2. Capitalurile proprii ale intreprinderii
Capitalurile proprii sunt constituite din :

1. Contribuţiile externe cuprind:
a) Contribuţia proprietarilor sub forma de aport la constituirea capitalului social şi pentru care va
primi un anumit număr de acţiuni sau părţi sociale.
Acţiunea reprezintă un titlu de participare, de coproprietate care dă dreptul la dividende.
Pentru întreprinderile cotate la bursă, aceste acţiuni pot fi vândute, prin negociere, în funcţie de
cereri şi o ofertă, la un curs ce poate fluctua peste sau sub valoarea nominală, în funcţie de
rezultatele întreprinderii.
Acţiunile pot fi:
- ordinare (comune) sunt cele destinate conducerii, au drept de vot şi îşi asumă riscul în caz de
pierderi sau lichidare.
- preferate, care conferă o serie de avantaje cum ar fi: stabilirea nivelului dividendelor la emiterea
acţiunilor, răscumpărarea de către o societate a acestor acţiuni, prioritate la rambursarea fondurilor
în caz de lichiditare.
Acţiunile se mai pot clasifica în:
- acţiuni la purtător – fără nume, pot fi transmisibile altor persoane.
- acţiuni nominative – nu pot fi transmise decât prin înregistrarea transferului în registrul
întreprinderii, au înscris numele proprietarului.
b) Contribuţia statului sau unor organisme specializate care se materializează prin acordarea unor
prime sau subvenţii nerambursabile şi fonduri proprii cu titlu temporar sau permanent. Cu ajutorul
acestor contribuţii se sprijină întreprinderea aflată în dificultate şi pentru a asigura dezvoltarea şi
rentabilitatea întreprinderii.
2. Contribuţii interne (din interiorul întreprinderii) prin care se realizează procesul de autofinanţare.
a) Creşterea capitalului este determinată de următoarele cerinţe:
27
- asigurarea resurselor pentru dezvoltarea întreprinderii pentru investiţii şi modernizări.

- creşterea patrimoniului economic al întreprinderii prin absorbţia totală sau parţială a unei
întreprinderii.
- mărirea credibilităţii întreprinderii în relaţiile cu terţii prin creşterea garanţiei juridice a acesteia.
- ameliorarea situaţiei financiare a întreprinderii (cu acordul posesorilor de creanţă).
Creşterea capitalului se poate realiza prin aporturi noi la capital, încorporarea rezervelor în
capital şi conversia angajamentelor financiare în acţiuni.
b) Reducerea capitalului se realizează în următoarele situaţii: acoperirea pierderilor acumulate pe
mai mulţi ani, restrângerea volumului activităţii întreprinderii şi restrângerea sumei capitalului, prin
rambursarea unei părţi în aporturi şi anularea părţii de capital sau adoptarea cifrei de capital la
situaţia netă.
Modalităţile practice de reducere a capitalului sunt următoarele: reducerea valorii nominale a
acţiunilor sau a părţii sociale, răscumpărarea de către acţionari sau părţilor sociale şi anularea
acestora.
În toate cazurile decizia de creştere sau reducere a capitalului aparţine Adunării Generale a
Acţionarilor.
4.3. Capitalurile împrumutate
Capitalurile împrumutate cuprind următoarele categorii de împrumuturi pe termen lung,

împrumuturi pe termen mediu şi împrumuturi pe termen scurt.
1 - Împrumuturile pe termen lung se acordă pentru o durată de peste 5 ani, acoperă
elementele durabile ale patrimoniului şi se grupează în: împrumut de la bănci, împrumut de la stat,
împrumut de la organismele publice specializate şi împrumut obligatar prin emise de titluri
negociabile (obligaţiuni).
Obligaţiunile îmbracă următoarele forme:
a. obligaţiuni simple – cele cu o rată fixă a dobânzii
b. obligaţiuni indexate – preţul de rambursare şi dobânda se indexează cu un indice ce are legătură
directă cu activitatea întreprinderii;
c. obligaţiuni participante – dau dreptul la o dobândă fixă, la care se adaugă o dobândă
suplimentară indexată în funcţie de beneficiile întreprinderii;
d. împrumuturi obligatorii colective – sunt acordate unui grup de întreprinderi de către anumite
instituţii financiare create special;
e. obligaţiuni convertibile în acţiuni;
f. euro – obligaţiuni – sunt distribuite în străinătatea în devize de care beneficiază societăţile
multinaţionale şi sunt plasate prin intermediul unor grupări bancare internaţionale.
2 - Împrumuturile pe termen mediu se acordă pe o durată de 5 ani, acoperă nevoile
financiare pentru procurarea unor elemente de imobilizări. Îndatorarea întreprinderii prin aceste
împrumuturi nu trebuie să depăşească fondurile proprii, iar garanţia lor este dată de rentabilităţi
viitoare a ale întreprinderii.
3 - Împrumuturile pe termen scurt se acordă pentru o perioadă de până la 1 an, sunt utilizate
pentru ciclul de exploatare, adică pentru procurarea de active circulante şi cuprind creditele
furnizărilor, creditele bancare, diferite creanţe.
4.4. Piaţa capitalurilor
Piaţa capitalurilor este acea piaţă care oferă posibilitatea întreprinderii de a-şi procura
resursele necesare din afară, prin confruntarea ofertei cu cerea de monedă.
Piaţa capitalurilor cuprinde piaţa financiară şi piaţa monetară.
1. Piaţa financiară mijloceşte legătura dintre deţinătorii de disponibilităţi care caută plasamente de
durată a acestora şi unităţile economice care asigură o îmbunătăţire îndelungată a disponibilităţilor
28
şi cuprinde totalitatea ofertelor şi cerinţelor de fonduri, pentru subscripţii la capitalul social prin
acţiuni şi subscripţii la capitalul împrumutat prin obligaţiuni.
La rândul ei piaţa financiară cuprinde două pieţe complementare:
a) piaţa primară pe care se emit titluri (acţiuni şi obligaţiuni) pentru colectarea de fonduri pe
termen lung.
b) piaţa secundară reprezintă bursa de valori, adică locul unde se negociază şi se schimbă acţiunile
şi obligaţiunile emise de întreprindere.
2. Piaţa monetară asigură finanţarea exterioară pe termen scurt asigurând fondurile necesare
întreprinderilor pentru finanţarea activităţilor de exploatare şi este reprezentată de bănci şi alte
instituţii financiare care acordă credite pe termen scurt.
Pe piaţa de capital apar următoarele categorii de agenţi:
a) Acţionarii care sunt deţinătorii de titluri de proprietate asupra întreprinderii.
b) Managerii sunt agenţi mandataţi de acţionari şi au ca obiectiv principal utilizarea resurselor
pentru a obţine profit.
c) Împrumutătorii percep şi încasează dobânzile conform contractului şi sunt supuşi la trei tipuri de:
variaţia ratei dobânzii, variaţia preţurilor, pierderea puterii de cumpărare, riscul de nerecuperare sau
de faliment.
d) Statul intervine prin fiscalitate: taxe de înregistrare, impozit pe profit, taxa pe valoare adăugată,
impozit pe salarii, etc. statul intervine asupra de capital care se face fie direct pe pieţele de capital,
fie prin interpunerea intermediului financiar.
4.5. Costul capitalurilor
Costul capitalului reprezintă rata randamentului minim obţinut de aducătorii de capital în

măsură să garanteze acestora un câştig comparabil celui pe care l-ar putea obţine pe piaţa de capital
cu acelaşi risc.
Dacă pentru întreprindere costul capitalului reprezintă un efort financiar de remunerare a
capitalului procurat, pentru aducătorii de capital, acesta este egal cu rentabilitatea cerută pentru a
consimţi să-şi plaseze disponibilităţile (lichidităţile).
Costul capitalului poate fi studiat sub două aspecte:
a) costul explicit – reprezintă sumele suportate de întreprindere pentru remunerarea acţionarilor
(dividende) şi a creanţelor (care îşi plasează lichidităţile), formând fluxuri monetare de ieşire.
b) costul implicit – constă în surse care se formează în întreprindere şi se utilizează pe loc (fond de
amortizare, profit, fond de rezervă, etc.), dar acestea nu creează fluxuri financiare.
Costul capitalului mai poate fi analizat sub alte trei aspecte şi anume:
a) Costul capitalului împrumutat care se măsoară în principal prin dobânzi, iar suma dobânzilor
reprezintă costurile capitalului împrumutat.
Dobânda se exprimă în:
- sumă absolută şi depinde, în acest caz, de mărimea capitalului împrumutat, durata plasamentului
şi rata dobânzii;
- procente, sub formă de rată a dobânzii şi reprezintă venitul aferent unei sume de 100 lei plasată pe
o perioadă de un an.
Dobânda poate fi:
- simplă – care nu este generatoare de alte dobânzi şi se calculează după relaţia:
D = Ci x t x r / 100 ,
unde:
Ci = capitalul împrumutat
t = durata plasamentului
r = rata dobânzii
- compusă – care dă naştere în continuare la alte dobânzi, fiind adăugate la capitalul împrumutat şi
se calculează după relaţia:
29
D = Ci x r / 100 ,
unde:
Ci = capitalul împrumutat care în primul an este cel iniţial, iar în anii următori se majorează
proporţional cu dobânda de la sfârşitul perioadei precedente (capitalizarea dobânzii);
r = rata dobânzii.
b) Costul capitalului propriu care se măsoară în principal prin dividende, iar suma dividendelor
reprezintă costul capitalului propriu. Dividendele reflectă rentabilitatea maximă pe care o pot atinge
capitalurile proprii pentru a-i mulţumi pe vechii acţionari şi a atrage alţi acţionari. Costul
capitalurilor angajate de acţionari se determină cu relaţia:
profitul net (cel cuvenit acţionarilor)
= ----------------------------------------------------
capitaluri proprii
c) Costul total al capitalului este alcătuit din costul capitalului împrumutat şi costul capitalului
propriu.
1. Definiți capitalul.
2. Ce cuprinde capitalul propriu?
3. Ce cuprinde capitalul împrumutat?
4. Prezentați structura contribuțiilor externe.
5. Prezentați structura contribuțiilor interne.
6. Când se realizează creșterea de capital? Dar reducerea acestuia?
7. Care este structura capitalului împrumutat?
8. Definiți piața de capital.
9. Ce agenți apar pe piața de capital?
10. Ce este costul capitalului?
11. Care sunt aspectele sub care poate fi analizat costul capitalului?
12. Cum se măsoara costul capitaluluiîmprumutat? Dar al celui propriu și al celui total?
30
CAPITOLUL 5. ECHILIBRUL FINANCIAR

5.1. Conținutul economic și importanța echilibrului financiar
Echilibrul evocă, în general, ideea de armonie între diferitele elemente ale unui sistem, ceea
ce în domeniul financiar se traduce prin armonizarea resurselor cu nevoile. Astfel, echilibrul
financiar este o formă de manifestare a echilibrului economic şi reflectă asigurarea resurselor pe de
o parte şi respectarea obligaţiilor de plată pe de altă parte.
Echilibrul financiar se realizează atunci când se recuperează integral mijloacele consumate,
respectiv atunci când veniturile sunt egale cu cheltuielile şi necesită o sincronizare între ritmul
cheltuielilor de aprovizionare şi producţie şi cel al încasărilor din activitatea de exploatare şi
vânzării producţiei. Existenţa echilibrului financiar reprezintă o dovadă că procesul de producţie şi
de circulaţie din întreprindere se desfăşoară în condiţii normale.
Ecuaţia care stă la baza echilibrului financiar şi exprimă un ansamblu de corelaţii care se
formează în procesul de rotaţie a capitalului este:
Cf + Of = Fpr + Fc,
unde:
Cf = cheltuieli de producţie şi pentru formarea şi dezvoltarea fondurilor de producţie;
Of = obligaţii financiare faţă de terţi (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele
locale, băncile, furnizorii, alţi creditori etc.);
Fpr = fonduri din rezultate proprii;
Fc = fonduri din surse financiare centralizate..
Pentru analiza echilibrului financiar se utilizează o serie de instrumente şi anume:
- Bugetul de venituri şi cheltuieli;
- Bilanţul contabil cu anexele lui;
- Graficul de încasări şi plăţi previzionate (pentru sincronizarea în mod operativ a încasărilor cu
plăţile).
5.2.Analiza echilibrului financiar
Noţiunea de echilibru financiar poate fi analizată în funcţie de două concepţii de elaborare a

bilanţului: patrimonială şi funcţională.
1 - În concepţia analizei patrimoniale, întreprinderea apare ca o entitate juridico-economică ce
posedă un patrimoniu, inventariat în activul (bunuri, creanţe) şi pasivul bilanţului. Expresia cea mai
simplă a valorii patrimoniale a unei firme la data încheierii exerciţiului financiar o reprezintă activul
net contabil, respectiv capitalurile proprii, calculate ca diferenţă între activul total, exclusiv
elementele de activ fictiv, şi datoriile totale contractate, sau prin adăugarea la capitalul social a
rezultatelor sau rezervelor ce revin acţionarilor.
Analiza lichiditate - exigibilitate, numită în practica ţărilor occidentale analiză
patrimonială, prezintă avantajul că pune în evidenţă riscul de insolvabilitate al întreprinderii.
Acesta constă în incapacitatea întreprinderii de a-şi onora angajamentele asumate faţă de terţi.
Analiza lichiditate - exigibilitate se sprijină, pe de o parte, pe concepţia patrimonială a
întreprinderii, iar, pe de altă parte, pe criteriile de clasificare a posturilor bilanţiere. Datele necesare
analizei financiare patrimoniale sunt preluate din bilanţul financiar, pornind de la construcţia
acestuia, respectiv de la elementele conţinute în bilanţul contabil, elemente structurate după
criteriile de lichiditate - exigibilitate.
Elementele de activ sunt structurate în funcţie de creşterea gradului de lichiditate, începând
din partea de sus a activului bilanţier. Lichiditatea reprezintă aptitudinea unui activ de a se
transforma, fără termen, în monedă, dar şi fără pierdere de valoare. Astfel, în activ se vor înscrie
mai întâi elementele cele mai puţin lichide, respectiv imobilizările (necorporale, corporale,
31
financiare), numite şi nevoi sau întrebuinţări permanente datorită rotaţiei lente a capitalurilor
investite. Se înscriu apoi activele circulante, având un grad de lichiditate mult mai mare decât
imobilizările, motiv pentru care sunt şi nevoi sau întrebuinţări temporare.
Această grupare a posturilor de activ, presupune, nişte riscuri de clasament arbitrar legate
de:
- încadrarea imobilizărilor în afara exploatării în categoria nevoilor permanente, deşi în
realitate sunt elemente uşor vandabile şi în consecinţă mai lichide;
- încadrarea unor elemente mai puţin lichide în categoria stocurilor sau chiar a creanţelor (în
cazul creanţelor nesigure), deşi în realitate pot fi asimilate imobilizărilor etc.
Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate, (însuşirea
acestora de a deveni scadente la un anumit termen). Astfel, se vor înscrie în bilanţ mai întâi
capitalurile proprii, provenite de la asociaţi, cât şi din reinvestiri ale acumulărilor anterioare
(rezerve, profit nerepartizat), iar apoi capitalurile din surse publice (subvenţii, provizioane
reglementate şi alte fonduri). Practic, aceste resurse nu au o anumită scadenţă deci, nu sunt exigibile
(decât în situaţii extreme de faliment) şi de aceea pot fi numite şi resurse permanente sau
capitaluri permanente. Datoriile pe termen lung înscrise în categoria resurselor permanente sunt
împrumuturile pe termen lung şi mediu cu scadenţă mai mare de un an. Datoriile pe termen scurt
regrupează ansamblul datoriilor cu scadenţă mai mică de un an, numite şi resurse temporare.
Cele două părţi ale bilanţului financiar, cuprinzând elemente de activ în strânsă
corespondenţă cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung, partea de sus a
bilanţului, respectiv nevoile permanente (activul imobilizat net) şi capitalurile permanente
(capitalul social, rezervele, profitul net nerepartizat, provizioane pentru riscuri şi cheltuieli mai mari
de un an, datoriile pe termen lung, adică cu scadenţe mai mari de un an), iar partea de jos, respectiv
nevoile temporare (activul circulant net, creanţe-clienţi, titlurile de plasament, disponibilităţile) şi
resursele temporare (datorii pe termen scurt, deci cu scadenţe mai mici de un an, furnizori,
salariaţi, creditori diverşi, bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat şi de sănătate, bănci
etc.) surprinde echilibrul financiar pe termen scurt.
2 - Analiza funcţională presupune o grupare prealabilă a diferitelor operaţii realizate de agentul
economic în raport cu natura, destinaţia sau funcţia lor, de unde şi originea expresiei “analiză
funcţională”.
Analiza funcţională implică, pe de o parte, o nouă concepţie a întreprinderii, iar pe de altă
parte, un nou conţinut pentru analiza financiară. Prezentarea funcţională a bilanţului evidenţiază
aspectele financiare, structurale şi legăturile cu gestiunea previzională, adaptându-se mai bine
cerinţelor managerilor întreprinderii.
În centrul analizei funcţionale se situează funcţia de producţie, respectiv ciclul de producţie
sau de exploatare care are patru faze:
 faza de aprovizionare – achiziţionarea şi constituirea stocului fizic de materii prime şi
materiale;
 faza de fabricaţie – stocurile reale de materii prime şi materiale alimentează stocurile de
producţie în curs de fabricaţie, care în urma procesului de producţie se transformă în
semifabricate şi produse finite;
 faza de comercializare – fază în care întreprinderea trebuie să finanţeze stocajul produselor
finite, angajând şi cheltuieli de comercializare până la vânzarea acestora; deci fluxurile de
vânzări îşi au originea în stocurile de produse finite destinate comercializării;
 faza încasărilor din vânzări sau faza de încasare a creditelor - clienţi – Dacă vânzarea se
face în numerar, fluxurile reale de ieşire sunt compensate imediat printr-un flux monetar de
intrare. Dacă vânzarea se face pe credit, decalajul fluxurilor dă naştere unui stoc financiar
sub forma creanţelor asupra clienţilor. Acest stoc financiar poate fi considerat o “rezervă de
credit” şi durata sa de indisponibilitate creează o nevoie de finanţare până în momentul
încasării creanţei. În faza de încasare a creditelor-clienţi, banca poate facilita finanţarea
creditului clienţi, mobilizând sau răscumpărând creanţele asupra clienţilor (scontare,
mobilizarea creanţelor comerciale etc.).
32
5.3. Indicatorii echilibrului financiar
1. Lichiditatea patrimonială – exprimă posibilitatea întreprinderii de a acoperi toate obligaţiile pe

termen scurt din lichidităţile patrimoniale curente.
Acest indicator se exprimă în mai multe modalităţi:
a) Lichiditatea curentă – exprimă posibilitatea componentelor patrimoniului curent de a se
transforma într-un termen scurt în disponibilităţi băneşti pentru a se efectua plăţile exigibile.
Indicatorul cel mai favorabil pentru întreprindere este cuprins între 2-2,5.
b) Lichiditatea redusă (intermediară):
Un indicator bun pentru întreprindere este cel situat între 0,5-1.

c) Lichiditatea imediată (testul acid):
d) Lichiditatea la o anumită dată viitoare:
unde: - DB = disponibilităţi băneşti şi împrumutate

- I = încasări ce urmează a se rezolva până la sfârşitul datei analizate - C = credite sau alte
împrumuturi ce se pot obţine pe bază de contracte până la sfârşitul perioadei
- PE = plăţi exigibile în perioada analizată.
2. Solvabilitatea patrimonială – arată gradul în care întreprinderea poate face faţă obligaţiilor de
plată îndeosebi din surse proprii.
Acest indicator se calculează de asemenea în două variante, astfel:
a) Solvabilitate generală:
b) Solvabilitate imediată – mai este denumită şi capacitatea de plată a întreprinderii şi exprimă

mijloacele băneşti disponibile la un moment dat sau pe o perioadă scurtă de timp în raport cu
obligaţiile de plată exigibile în acelaşi interval de timp.
Se calculează cu relaţia:
unde:
Db = disponibilităţi băneşti (lichide şi potenţiale);
Ob = obligaţii băneşti curente.
3. Indicatori de rentabilitate – exprimă eficienţa unei întreprinderi în sensul capacităţii acestuia de

a produce profit.
Se calculează următorii indicatori de rentabilitate:
a) rata rentabilităţii economice – reflectă nivelul eficienţei mijloacelor materiale şi financiare
alocate ciclurilor de funcţionare.
b) rata profitului:
33
k) gradul de îndatorare – exprimă limita până la care întreprinderea este finanţată din alte surse
decât fondurile proprii.
şi gradul de îndatorare al întreprinderii.
4. Indicatori de risc - exprimă gradul în care întreprinderea poate acoperi cheltuielile cu dobânda
aferentă împrumuturilor.
5. Indicatorii de activitate (indicatori de gestiune) - furnizează informaţii cu privire la:

- viteza de intrare sau de ieşire a fluxurilor de numerar ale întreprinderii;
- capacitatea întreprinderii de a controla capitalul circulant şi activităţile sale comerciale de
bază;
- viteza de rotaţie a stocurilor (rulajul stocurilor) - aproximează de câte ori stocul a fost rulat
pe parcursul exerciţiului financiar.
6. Indicatori de profitabilitate - exprimă eficienţa întreprinderii în realizarea de profit din

resursele disponibile:
1. Cum se realizează echilibrul financiar?
2. Care este ecuația care stă la baza echilibrului financiar?
3. Care sunt instrumentele utilizate în analiza echilibrului financiar?
4. Prezentați analiza patrimonială.
5. Prezentați analiza funcțională.
6. Care sunt fazele ciclului de producție?
7. Prezentați indicatorii economico-financiari.
8. Care sunt indicatorii de lichiditate patrimonială?
34
CAPITOLUL 6. ANALIZA FINANCIARA A BILANTULUI CONTABIL

6.1.Componentele de bază ale bilanţului contabil
Analiza financiară a bilanţului contabil evaluează punctele tari şi cele slabe din punct de
vedere financiar ale companiei, în primul rând din punct de vedere al acţionarilor şi potenţialilor
investitori, dar şi ca parte a datoriei conducerii întreprinderii de a exercita o administrare
corespunzătoare a fondurilor investite în companie şi a bunurilor şi mijloacelor aflate în patrimoniul
ei.
Cele trei componente principale ale bilanţului contabil sunt:
 activul = ceea ce are întreprinderea în proprietate
 pasivele = ceea ce întreprinderea datorează; şi
 capitalul = investiţia asociaţilor / acţionarilor în firmă.
Secţiunea unu care cuprinde tabelul „BILANŢ“, cu soldurile la începutul şi sfârşitul anului
are următoarelor elemente:
A - Active imobilizate - formate din: imobilizări necorporale, imobilizări corporale şi imobilizări
financiare;
B - Active circulante - formate din: stocuri, creanţe, investiţii financiare pe termen scurt, casa şi
conturi la bănci;
C - Cheltuieli în avans,
D - datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un an;
E - Active circulante nete, respectiv datorii curente nete;
F - Total active minus datorii curente;
G - Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an;
H - provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;
I - Venituri în avans;
J - Capital şi rezerve.
Urmează secţiunea doi care cuprinde tabloul „CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERE“ din
care rezultă: cifra de afaceri, venituri şi cheltuieli rezultate din exploatare, financiare, extraordinare
şi totale. De asemenea, aici este cuantificat rezultatul brut şi net al exerciţiului financiar precum şi
impozitul aferent profitului realizat. În secţiunea trei „SITUAŢIA FLUXURILOR DE
TREZORERIE“ sunt prezentate fluxurile de numerar şi de finanţare la începutul şi sfârşitul
perioadei.
Aceste formulare sunt însoţite de zece note explicative la situaţiile financiare anuale
simplificate şi anume: Active imobilizate; provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; repartizarea
profitului; analiza rezultatului din exploatare; situaţia creanţelor şi datoriilor; principii, politici şi
metode contabile; acţiuni şi obligaţiuni; informaţii privind salariaţii, administratorii şi directorii;
exemple de calcul şi naliză a principalilor indicatori economico-financiari şi alte informaţii.
Notele explicative nu sunt limitative.
6.2. Analiza financiara a bilantului contabil

Analiza financiară bilanţului contabil se concentrează asupra a două probleme: lichiditatea
şi structura capitalului. Informaţiile reieşite din bilanţul contabil şi contul de profit şi pierdere oferă
de asemenea şi o serie de domenii importante de analiză.
6.2.1. Analiza lichidităţii
35
Analiza lichidităţii are ca obiectiv să stabilească dacă întreprinderea are destule resurse
băneşti pentru a face faţă datoriilor pe termen scurt. Indicatorii bilanţieri de bază folosiţi în analiza
lichidităţii sunt următorii:
1. Rata lichidităţii generale (Indicatorul capitalului circulant). Acesta face legătura între activele
circulante ale întreprinderii şi pasivele curente (datoriile pe termen scurt) şi se calculează:
Nu există o regulă referitoare la valoarea care ar trebui să aibă acest indicator, dar reiese clar
faptul dacă este mai mic decât 1 ar putea exista pericole deoarece lichidităţile sunt insuficiente
pentru a acoperi datoriile pe termen scurt. Totuşi, o valoare prea mare (de exemplu, mai mare decât
2) poate fi determinată de faptul că nivelul lichidităţilor sau al stocurilor este mai mare decât strictul
necesar şi în consecinţă acest lucru poate indica un management defectuos al necesarului de capital
circulant.
Indicatorul capitalului circulant este susceptibil a fi transformat prin “trucarea imaginii”,
ceea ce înseamnă manipularea capitalului circulant prin accelerarea sau întârzierea finalizării
tranzacţiilor aproape de încheierea anului.
2. Rata lichidităţii imediate (Testul acid, Testul rapid). Indicatorul capitalului circulant include
stocurile ca un element major şi acestea s-ar putea să nu fie rapid convertibile în bani dacă apare
necesitatea plăţii imediate a creditorilor. Testul rapid, după cum sugerează numele lui, se
concentrează asupra activelor curente (circulante) mai uşor transformabile în bani şi furnizează o
variantă de testare a lichidităţii mult mai strictă decât indicatorul capitalului circulant.
Testul acid se calculează astfel:
Încă o dată, nu există reguli rigide cu privire la ce valoare ar trebui să aibă acest indicator.
Dar nu trebuie să aibă valori sub 1 deoarece ar însemna că dacă toţi creditorii companiei ar cere
acesteia achitarea imediată a datoriilor nu ar exista suficiente lichidităţi pentru a face faţă
pretenţiilor acestora. Întreprinderea nu ar trece “testul acid” de a fi capabilă să-şi onoreze obligaţiile
pe termen scurt şi în consecinţă ar fi în pericol de a deveni insolvabilă. Gravitatea situaţiei ar
depinde de existenţa posibilităţilor de creditare sau facilităţilor de credit în descoperit de cont
(overdraft) de care dispune întreprinderea.
6.2.2. Analiza structurii capitalului
Analiza structurii capitalului examinează pe ansamblu, modalităţile pe care le utilizează

întreprinderea în finanţarea operaţiilor sale. Companiile sunt de obicei finanţate parţial din fondurile
acţionarilor lor şi parţial de către bănci şi alţi creditori. Aceste două surse de finanţare sunt
denumite capitalul acţionarilor (capitalul social) şi respectiv datorii, iar relaţia dintre cele două
indică gradul de îndatorare al companiei.
Cu cât este mai mare proporţia datoriilor faţă de capitalul acţionarilor, cu atât este mai mare
gradul de îndatorare, ceea ce înseamnă că o companie este socotită foarte îndatorată atunci când are
un nivel foarte mare al capitalului împrumutat faţă de capitalul acţionarilor. Problema care ar putea
apare într-o astfel de situaţie este că cei care oferă capital de împrumutat au prioritate la recuperarea
capitalului faţă de acţionari, iar în perioade mai grele acţionarii ar putea să sufere din cauza aceasta.
Pe de altă parte, îndatorarea oferă posibilitatea previzionării unui nivel fix de dobândă de
plată în fiecare an, iar prioritatea pe care o au cei care oferă capital de împrumut faţă de acţionari în
cazul lichidării trebuie să reducă costul capitalului de împrumut faţă de capitalul furnizat de
acţionari. Situaţia gradului de îndatorare al unei firme poate fi estimată prin utilizarea următorilor
indicatori bilanţieri:
36
1. Raportul datorii pe termen lung – capitalul social. Acesta este indicatorul clasic al
gradului de îndatorare şi se calculează astfel:
2. Raportul datorii pe termen lung – finanţare pe termen lung. Acest raport calculează
cuantumul finanţării prin îndatorare ca proporţie a totalului finanţării pe termen astfel:
Implicaţiile acestui raport sunt similare cu acele ale raportului datorii pe termen lung –
capitalul acţionarilor. Cu atât mai mare este acest raport, cu atât este mai mare proporţia datoriilor
în structura de capital a companiei şi în consecinţă cu atât mai mare este valoarea dobânzilor care
vor trebui plătite.
Nu există ceea ce se poate numi un raport optim. Depinde de condiţiile existente. Dar o
firmă cu un nivel scăzut de risc în afaceri cu profituri operaţionale stabile poate avea capacitatea de
a suporta un grad de îndatorare mai mare decât o firmă a cărei profituri operaţionale au fluctuaţii
mari.
3. Raportul datorii totale – total active. Acest raport arată cât din activele totale ale întreprinderii
sunt finanţate din fonduri împrumutate, atât pe termen lung cât şi pe termen scurt. Se calculează
astfel:
Raportul datorii totale – total active confirmă faptul că, creditele bancare pe termen scurt şi
facilităţile de credit în descoperit de cont sunt deseori aproape automat reînnoibile şi sunt în
consecinţă efectiv o sursă de finanţare pe termen lung. Încă o dată, acest raport dă indicii asupra
măsurii în care vor trebui efectuate plăţi de dobânzi.
6.2.3. Analiza profitabilităţii
Analiza profitabilităţii clasifică, măsoară şi estimează performanţa întreprinderii în legătură

cu profiturile pe care le obţine raportate fie la investiţia acţionarilor sau capitalul utilizat în firmă,
fie la vânzări. Profitul (sau pierderea) poate fi definit(ă) ca venit minus cheltuieli. Alternativ,
profitul mai poate fi privit ca şi creşterea revendicărilor proprietarilor sau o creşterea a activelor
nete.
Scop:
Conform lui Peter Drucker, profitul serveşte trei scopuri:
1. Măsoară eficacitatea netă şi soliditatea efortului unei firme.
2. Este prima care acoperă costul rămânerii în afacere.
3. Asigură necesarul viitor de capital pentru inovare şi dezvoltare.
Profitabilitatea este principala ţintă şi cea mai bună măsură a eficienţei în competiţia pe
piaţă, iar analiza profitabilităţii ţinteşte să ofere datele pe baza cărora să se acţioneze în scopul
îmbunătăţirii performanţei întreprinderii.
Clasificare:
Există patru titluri sub care se clasifică profiturile:
37
1. Profitul brut – diferenţa dintre veniturile din vânzări şi costul bunurilor vândute. Acesta
mai poartă denumirea de marjă brută, mai ales în sectorul comerţului cu amănuntul.
2. Profitul operaţional sau comercial – profitul brut din care se scad costurile de marketing
şi de distribuţie precum şi costurile administrative şi cheltuielile de cercetare - dezvoltare.
3. Profitul impozabil – profitul operaţional plus venitul investit minus dobânzile de plată.
4. Profitul net – profitul impozabil minus impozitul pe profit.
Prezentarea profiturilor:
Informaţiile referitoare la profit provin din contul rezultatelor comerciale şi din contul de
profit şi pierdere.
Contul rezultatelor comerciale
Contul rezultatelor comerciale arată costul bunurilor produse, costul produselor vândute,
vânzările şi profitul brut, care este transferat în contul de profit şi pierdere.
Contul de profit şi pierdere
6.3. Conceptul de factor restrictiv
Analiza mix-ului vânzărilor poate fi utilizată atunci când apare un factor restrictiv sau o
constrângere.
Un factor restrictiv este un factor care poate să apară la un moment dat pe parcursul derulării
activităţii unei firme şi care, dacă nu este luat în considerare la momentul potrivit, poate diminua
volumul producţiei, respectiv al rezultatelor întreprinderii. Frecvent, un asemenea factor este
potenţialul vânzărilor, dar el poate fi şi o limitare a capacităţii de producţie a uzinei, a calificării
forţei de muncă sau pur şi simplu o limitare a spaţiului în care se desfăşoară respectiva activitate.
Conceptul de factor restrictiv are de a face cu o singură constrângere. Dacă, de exemplu,
constrângerea se referă la capacitatea de producţie a uzinei şi trebuie făcută o alegere în ceea ce
priveşte prioritatea pe care o anumită activitate o va avea înaintea alteia, contribuţia pe care o are
fiecare gen de activitate se va împărţi pe maşini-ore, iar activităţile se vor ordona în funcţie de
rezultatul împărţirii.
Dacă apar mai multe restricţii, constrângeri, se va apela la utilizarea unor tehnici de
programare liniară.
Avantaje
Analiza mix-ului vânzărilor ajută managerii să ia decizii în ceea ce priveşte realizarea unor
modificări în politica de producţie sau în politica de vânzări. Aceste decizii se iau pe baza
comparării contribuţiei la profit şi a costurilor fixe generate de diverse combinaţii ale produselor
fabricate şi mai ales vândute de către întreprindere, mai ales atunci când apar factori restrictivi.
6.4. Analiza riscului
Analiza riscului evaluează pericolul neîmplinirii previziunilor cu privire la rezultatele sau

rentabilitatea unei investiţii, cu atât riscul atribuit unui proiect de investiţii este mai mare, cu atât
cresc şansele ca proiectul să genereze pierderi. Rezultatele sunt în general exprimate ca valori
prezente nete, urmând calcularea cash-flow-ului discontat a probabilităţii apariţiei variaţiilor faţă de
valorile iniţial previzionate în ceea ce priveşte:
cererea, costurile, inflaţia şi cash-flow-urile.
Estimarea cash-flow-urilor se face atunci când evaluarea investiţiilor este subiectul unor
posibile erori de previziune, ca orice estimare. Erorile apar pentru că:
1. cererea nu este niciodată complet previzibilă, de aceea previzionarea fluxurilor de intrare de
numerar este incertă;
38
2. costurile, şi de aici fluxurile ieşirilor de numerar, sunt stabilite pentru fiecare perioadă de timp,
dar pot fi modificate de apariţia unor circumstanţe neprevăzute;
3. inflaţia nu poate fi previzionată cu exactitate, ea reduce valoarea banilor, în timp ce ratele
dobânzii cresc.
Cele mai utilizate tehnici în analiza riscului sunt:
1. estimările pe trei nivele;
2. valoarea aşteptată.
Estimarea pe trei nivele este o metodă “primitivă” de comparare a riscurilor. Este similară
analizei de sensibilitate, dar spre deosebire de alte tehnici de evaluare a riscului, nu încorporează
evaluarea probabilităţii variaţiilor factorilor de bază.
Se constituie trei cash-flow-uri previzionate: unul pentru variante optimistă (în care se
întâlnesc cele mai bune condiţii), unul pentru varianta pesimistă (în care se întâlnesc condiţii
nefavorabile) şi unul pentru varianta medie.
Distribuirea valorii adăugate

1. Partea alocată salariaţilor, care cuprinde salariile brute, contribuţiile la fondurile de asigurări şi
pensii, costurile complementare (concedii, asigurări de sănătate etc.), şi facilităţi asigurate
salariaţilor.
2. Plăţile către guvern, de regulă impozit pe profit, dar unele raportări include contribuţiile la
fondurile de asigurări, taxa pe valoare adăugată, taxe vamale, accize etc.
3. Partea alocată furnizorilor de capital pe termen lung – dobânda plătită şi de plată pentru credite,
dividendele plătite şi de plată către acţionari.
4. Măsura în care o parte din valoarea adăugată este reţinută în scopul dezvoltării viitoare a afacerii
şi întreţinerii activelor fixe. Unii susţin că amortismentul nu ar trebui inclus în această categorie, ci
ar trebui evidenţiată ca o deducere din valoarea adăugată brută în prima parte a declaraţiei.
Declaraţia privind valoarea adăugată nu adaugă nimic informaţiilor deja disponibile prin
contul de profit şi pierdere şi prin alte raportări financiar-contabile întocmite de companie. În
schimb, ea rearanjează informaţiile cu scopul de a pune în evidenţă faptul că o companie
funcţionează în scopul furnizării de beneficii unui grup de interese diferite – salariaţi, acţionari,
creditori, guvern – fiecare dintre aceştia având anumite drepturi care trebuie satisfăcute prin
exercitarea optimă a abilităţilor de management de către conducerea întreprinderii.
Pentru salariaţi în particular, declaraţia privind valoarea adăugată se concentrează asupra
contribuţiei lor şi este deseori exprimată sub forma valorii adăugate/salariat. Dar declaraţiile atrag
de asemenea atenţia salariaţilor şi nu numai asupra faptului că rezultatele adiţionale obţinute depind
de contribuţia acţionarilor şi creditorilor, care furnizează capitalul şi trebuie remuneraţi pentru riscul
pe care şi-l asumă. În cele din urmă, declaraţia indică destul de clar mărimea obligaţiilor pe care
companiile le au faţă de guvern cât şi către alte părţi interesate.
Managementul fluxului de numerar
Tabloul de finanţare este unul din instrumentele utilizate în analiza financiară în dinamic,
este un document financiar de sinteză cu caracter complementar, care explică variaţia patrimoniului.
Acesta permite surprinderea fluxurilor financiare din întreprindere care au avut loc în cursul
perioadei analizate fiind un instrument extrem de eficient în diagnosticarea financiară a unei
întreprinderi.
Scopul tabloului de finanţare este de a exprima formarea fondului de rulment şi relaţia
fondului de rulment cu soldul de trezorerie prin intermediul fluxurilor monetare (încasări şi plăţi).
Tabloul de finanţare se întocmeşte pe baza bilanţului contabil şi a contului de profit şi
pierdere încheiat pe două exerciţii financiare consecutive. Acesta se delimitează ca o „punte” între
bilanţul de deschidere şi bilanţul de închidere al unui exerciţiu.
Necesitatea utilizării tabloului de finanţare este determinată de faptul că acesta furnizează o
serie de informaţii utile privind evoluţia globală a trezoreriei, ceea ce permite utilizatorilor de
39
informaţii să evalueze capacitatea întreprinderii de a genera lichidităţi, sau, după caz, necesităţile în
materie de disponibilităţi. Este, deci, un instrument util atât pentru conducerea de societate care, pe
baza informaţiilor oferite de acest document, trebuie să se asigure că dispune de resurse financiare
suplimentare pentru realizarea investiţiilor prevăzute, iar dacă acestea sunt insuficiente, să poată
evalua din timp alte posibilităţi de procurare, cât şi pentru utilizatorii externi, fiind o formă de
satisfacere a cerinţelor informaţionale ale acestora. Tabloul de finanţare a îmbrăcat de-a lungul
timpului mai multe forme, dintre care doar două par a fi reţinut atenţia normalizatorilor şi
utilizatorilor:
- tabloul utilizărilor şi resurselor (de finanţare);
- tabloul fluxurilor de trezorerie.
Tabloul utilizărilor şi resurselor este orientat spre o analiză patrimonială a întreprinderii,
conturând o imagine de ansamblu asupra echilibrului financiar al acesteia. Acesta permite
explicarea variaţiei patrimoniului între bilanţul de deschidere şi bilanţul de închidere al unui
exerciţiu, elaborarea sa fiind fundamentată pe o distincţie ce trebuie efectuată între fluxurile
patrimoniale, fluxurile financiare şi fluxurile monetare.
Tabloul utilizărilor şi resurselor are ca obiect prezentarea fluxurile financiare, în timp ce
fluxurile monetare. Luate separat fac obiectul tabloului fluxurilor de trezorerie.
Caracteristicile principale ale tabloului utilizărilor şi resurselor se referă la:
 acesta este un instrument indispensabil de gestiune şi previziune;
 este un mijloc de realizare a diagnosticului întreprinderii; un instrument în diagnosticul

realizat de bănci asupra întreprinderii cliente, din punct de vedere al necesităţilor de
finanţare trecute, dar şi viitoare;
 este un mijloc de apreciere a gestiunii financiare a întreprinderii;
 este un mijloc de evaluare şi de interpretare a politicii întreprinderii de distribuire a

dividendelor;
 este un mijloc de reflectare a fluxurilor economice şi financiare din întreprindere şi de

evidenţiere a principalelor aspecte privind evoluţia şi perspectivele acesteia;
 este un document de informare pentru acţionari, personal şi alte categorii de terţi, etc.
Un model al tabloului utilizărilor şi resurselor se prezintă astfel:
UTILIZARI RESURSE INDICATO

RI
Utilizări stabile (pe termen mediu şi lung) Resurse stabile (pe termen mediu si lung) Δ
Creşterea de active imobilizate Cresterea capitalurilor permanente Δ FRN
Reducerea capitalurilor imobilizate Reducerea activelor imobilizate
Utilizări pentru exploatare Resurse pentru exploatare Δ NFR
Creşterea de active ciclice Creşterea de pasive ciclice
Reducerea de pasive ciclice Reducerea de active ciclice
Utilizări în afara exploatării Resurse în afara exploatării Δ
Creşterea de active circulante neciclice Creşterea de datorii pe termen scurt Δ NFRAE
Reducerea de datorii pe termen scurt neciclice
neciclice Reducerea de active circulante neciclice
Utilizări pentru trezorerie Resurse pentru trezorerie Δ
Creşterea de active pentru trezorerie Creşterea de datorii pe termen scurt pentru Δ TN
Reducerea de datorii pe termen scurt pentru trezorerie
trezorerie Reducerea de active pentru trezorerie
Tabloul utilizărilor şi resurselor
40
Se analizează, astfel, modul cum s-a realizat în dinamică echilibrul structural între
elementele stabile ale bilanţului (utilizări şi resurse stabile), precum şi modul cum s-a utilizat
fondul de rulment în asigurarea echilibrului funcţional între elementele ciclice ale bilanţului
(utilizări şi resurse ciclice) şi al echilibrului monetar între încasări şi plăţi.
Ecuaţia fundamentală este:
Δ TN = Δ FR – Δ NFR
Δ FR = Δ NRF + Δ TN
Pentru realizarea tabloului de finanţare se parcurg două etape. Prima fază se referă la
determinarea variaţiei fondului de rulment ca urmare a modificării structurii capitalurilor, iar cea
de-a doua etapă se referă la determinarea variaţiei trezoreriei nete ca urmare a modificării nevoii de
fond de rulment.
Tabloul de finanţare evidenţiază:
a. fluxurile de resurse financiare provenite din autofinanţare şi vânzări de active – fluxuri
interne şi aport de capital şi împrumuturi – fluxuri externe.
b. fluxuri de utilizare a resurselor financiare pentru: investiţii, pentru plata dividendelor,
pentru restituirea împrumuturilor şi a capitalurilor proprii, acolo unde este.
Analiza acestor fluxuri pe baza a două bilanţuri succesive conduce la următoarele constatări:
a. crearea unui flux de resurse atunci când:
- creşte un post de pasiv ca urmare a unui aport nou de capital sau a unor credite noi;
- scade un post de activ ca urmare a amortizării activelor fixe sau a vânzării unor active.
b. crearea unui flux de utilizare (alocare) atunci când:
- creşte un post de activ prin cumpărarea unor active fixe sau cumpărarea de stocuri de
materiale, materii prime etc.;
- scade un post de pasiv prin rambursarea unei datorii şi /sau plata unor dividende.
Cu toate avantajele pe care le oferă tabloul utilizărilor şi resurselor utilizatorii de informaţii
sunt tot mai interesaţi de aspectele de trezorerie, motiv pentru care tabloul de finanţare pierde teren
în favoarea tabloului fluxurilor de trezorerie, tablou care situează în centrul analizei financiar-
contabile trezoreria, în timp ce în cadrul tabloului utilizărilor şi resurselor acesta are doar un rol de
intermediar între fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment.
Trezoreria se modifică nu numai ca efect al cheltuielilor şi al veniturilor de gestiune, ci şi ca
efect a operaţiilor de capital, respectiv şi a variaţiei stocurilor de active şi a soldurilor de datorii la
sfârşitul perioadei faţă de începutul exerciţiului financiar.
Fluxurile de trezorerie desemnează totalitatea intrărilor şi ieşirilor de lichidităţi (fondurile
disponibile şi depozitele la vedere), precum şi a echivalentelor de lichidităţi (cvasilichidităţi), acele
plasamente pe termen foarte scurt, foarte lichide, convertibile cu uşurinţă într-o mărime determinată
de lichidităţi şi a căror valoare nu riscă să varieze în mod nesemnificativ.
Tabloul fluxurilor de trezorerie prezintă, deci, intrările şi ieşirile de fonduri ale activităţii
întreprinderii clasificate din punct de vedere funcţional:
- fluxuri de trezorerie ale activităţii de exploatare;
- fluxuri de trezorerie ale activităţii de investiţii;
- fluxuri de trezorerie ale activităţii de finanţare.
1. Fluxurile de trezorerie ale activităţii de exploatare se pot determina conform:

a. metodei directe, bazată pe informaţiile referitoare la încasări şi plăţi;
b. metodei indirecte, potrivit căreia rezultatul net este corectat cu:
- influenţa operaţiunilor care nu au caracter monetar;
- orice operaţiune de regularizare sau de reportare a încasărilor sau a plăţilor trecute

sau viitoare, presupuse de activitatea de exploatare;
41
- elementele de venituri sau de cheltuieli ce sunt asociate fluxurilor de trezorerie, care

vizează finanţarea sau investiţiile.
2. Fluxurile de trezorerie ale activităţii de investiţii reflectă plăţile ce se efcetuează cu

scopul achiziţionării de active ce sunt destinate să genereze venituri şi fluxuri de trezorerie viitoare,
fluxuri ce oferă informaţii privind maniera în care întreprinderea îşi asigură perenitatea şi chiar
creşterea sa.
3. Fluxurile de trezorerie ale activităţii de finanţare sunt generate de schimbările ce se
produc în structura şi mărimea capitalurilor proprii şi împrumutate ale întreprinderii, punând în
lumină posibilităţile viitoare ale investitorilor de capitaluri.
Tabloul fluxurilor de trezorerie se bazează pe o logică privind echilibrul financiar al
întreprinderii axată pe noţiunile de lichiditate şi solvabilitate, fiind utilizat pentru aprecierea
performanţelor înregistrate de societate şi a capacităţii acesteia de a genera lichidităţi pentru
realizarea de investiţii fără să facă apel la resurse externe de finanţare.
Dat fiind aceste considerente, precum şi necesitatea de aliniere la Standardele Internaţionale
de Contabilitate şi cerinţele Comunităţii Economice s-a introdus prin reglementare legală
obligativitatea întocmirii acestui document de către agenţii economici din ţara noastră.
Riscul în managementul financiar
Diagnosticul riscului urmăreşte:

- măsurarea variaţiei rezultatelor întreprinderii la modificarea poziţiei financiare, a structurii
capitalurilor proprii şi împrumutate;
- măsurarea variaţiei solvabilităţii întreprinderii, a capacităţii acesteia de a-şi achita, la
scadenţă, datoriile asumate faţă de terţi. În ansamblu activităţii sale, întreprinderea comportă trei
categorii de riscuri: riscul de exploatare sau riscul economic, riscul de finanţare sau de îndatorare şi
riscul de insolvabilitate.
Riscul economic
Riscul de exploatare sau riscul economic corespunde riscului aferent realizării unui venit sau
a unui rezultat estimat, fără a se ţine seama de modalitatea de finanţare utilizată de întreprindere
pentru obţinerea acestuia. Diagnosticul financiar complet nu se poate realiza decât în cuplul a două
elemente de analiză: rentabilitate-risc.
Un alt obiectiv în managementul financiar este și maximizarea rentabilităţii la un anumit
nivel de risc asumat. Riscul poate fi exprimat în mai multe forme:
a. variabilitatea profitului faţă de media rentabilităţii din ultimele exerciţii, iar măsura
riscului este dată de dispersie şi abaterea medie pătratică;
b. variabilitatea profitului în funcţie de volumul de activitate, adică cifra de afaceri care
este măsurată prin coeficientul de elasticitate calculat ca raport între variaţia profitului şi variaţia
cifrei de afaceri;
c. variabilitatea ratei rentabilităţii a întreprinderii.
În analiza financiară riscul se exprimă prin elasticitatea profitului şi poate fi analizat din
două puncte de vedere:
1. al intreprinderii animată de dorinţa creşterii patrimoniului şi a remunerării
corespunzătoare a factorilor de producţie;
2. al investitorilor financiari din afară, interesaţi în realizarea celui mai bun plasament în
condiţiile unei pieţe financiare cu mai multe sectoare de rentabilitate şi grade de risc diferite.
Riscul economic poate fi exprimat ca variabilitate a profitului în funcţie de cifra de afaceri şi
ca urmare a poziţiei activităţii întreprinderii faţă de punctul mort.
Variaţia profitului la variaţia cifrei de afaceri este exprimată prin coeficientul de elasticitate
42
sau efectul de levier.
Riscul financiar
Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub influenţa structurii
financiare a întreprinderii. Antrenarea capitalurilor împrumutate prin mărimea lor şi a cheltuielilor
financiare (dobânzi, comisioane) conduce la variabilitatea rezultatelor şi la o majorare a riscului
financiar.
Pentru minimizarea costurilor şi creşterea rentabilităţii trebuie să se asigure o structură
optimă între capitalurile proprii ăi cele împrumutate.
Analiza riscului financiar se poate face prin două modalităţi:
1. analiza riscului pe baza metodei pragului de rentabilitate (punctului mort PM):
PM = (cheltuieli fixe + dobânda) / (1 - cheltuieli variabile)
2. analiza riscului financiar pe baza efectului de levier financiar:

Analiza riscului financiar rezidă în efectul de levier financiar, care arată relaţia dintre
rentabilitatea economică, rentabilitatea financiară şi îndatorarea întreprinderii. În acest context
acţionarul suportă atât riscul economic, cât şi riscul financiar al întreprinderii, iar costul îndatorării
este sigur, în timp ce rentabilitatea economică este probabilă. Deci, evaluarea riscului financiar se
face cu ajutorul coeficientului de elasticitate al rentabilităţii financiare (E):
E=[Variaţia profitului curent (după deducerea dobânzii) /Profit curent] / [Variaţia CA / CA]
R.fin. = R.ec + ( Rec. - rata dobanzii ) x L
unde:
L = Datorii / Capitalul propriu
Între cele trei rate există următoarele corelaţii:
1. dacă rentabilitatea economică este mai mare decât rata dobânzii atunci rentabilitate
financiară este mai mare decât rentabilitatea economică;
2. dacă rentabilitatea economică este egală cu rata dobânzii atunci rentabilitate financiară
este egală cu rentabilitatea economică;
3. dacă rentabilitatea economică este mai mică decât rata dobânzii atunci rentabilitate
financiară este mai mică decât rentabilitatea economică.
Riscul de faliment (insolvabilitate)

Diagnosticul riscului de faliment constă în evaluarea capacităţii întreprinderii de a face faţă
angajamentelor asumate faţă de terţi, deci în evaluarea solvabilităţii întreprinderii.
Analiza riscului de faliment se realizează:
1. În manieră statică şi se bazează pe studiul bilanţului şi noţiunea de fond de rulment.
În funcţie de cele două concepţii de elaborare a bilanţului, analiza statică poate fi:
a. patrimonială;
b. funcţională.
Analiza statică patrimonială urmăreşte patrimoniul net al acţionarilor şi activul economic în
ansamblu ca o garanţie pentru creditori.
Principalele instrumente operaţionale, utilizate de analiza statică patrimonială sunt: fondul
de rulment, ratele de lichiditate (generală, redusă şi imediată), completate cu ratele îndatorării.
Analiza statică funcţională a riscului de faliment utilizează ca instrumente operaţionale:
nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă.
2. În manieră dinamică – permite diagnosticarea şi explicarea dezechilibrului financiar

evidenţiat prin analiza statică. Instrumentele operaţionale ale acestei analize sunt:
- excedentul trezoreriei de exploatare (ETE = EBE - Δ NFR);
43
-capacitatea de autofinanţare (CAF = EBE – chelt.fin.– imp. profit);

- autofinanţarea (A = CAF - Dividende);
- cash-flow-ul (CF) sau creşterea de trezorerie
Pornind de la aceşti indicatori, analiza riscului de faliment apelează la ratele şi indicatorii de
rambursare a datoriilor şi de autonomie financiară:
a. rata capacităţii de rambursare (Ra)
Ra = Datorii /CAF
b. rata autonomiei financiare (Rb)
Rb = CAF/ Rambursarea datoriei financiare stabile
c. excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) care poate exprima el însuşi capacitatea de
rambursare a datoriilor.
ETE = EBE - Δ NFR
Capacitatea de rambursare a datoriilor se asigură dacă excedentul trezoreriei de exploatare
minus impozitul pe profit este mai mare sau egal cu cheltuielile financiare plus rambursarea anuală
a datoriilor.
Întreprinderea este, deci, în permanenţă confruntată cu riscul. Luarea în consideraţie a
riscului la care sunt supuse întreprinderile justifică, de fapt, abordarea problematicii, atât de
complexă a diagnosticului financiar. De altfel, diagnosticul financiar, riscul şi solvabilitatea
întreprinderii conţin componente de natură economică, socială, financiară şi umană
1. Care sunt principalele componente ale bilanțului contabil?
2. Ce cuprinde fiecare secțiune a bilanțului?
3. Care este obiectivul analizei lichidității?
4. Care sunt indicatorii de analiză a lichidității?
5. Care sunt indicatorii de analiză a situației gradului de îndatorare?
6. Ce este profitabilitatea?
7. Ce este analiza profitabilității?
8. Care sunt scopurile profitului?
9. Ce este un factor restrictiv?
10. Ce este diagnosticul riscului?
11. Ce este riscul economic?
12. Ce este riscul financiar? Dar cel de faliment?
44
BIBLIOGRAFIE
1. Dragota V. (2012), Management financiar. Editia a doua. Volumul I - Diagnostic financiar
al companiei, Editura Economica, Bucuresti
2. Dragota V., Obreja Brasoveanu L, Dragota I. M. (2016), Management financiar. Editia a
doua. Vol. II - Management financiar strategic, Editura Economica, Bucuresti
3. Haiduc L.R. (2007), Managementul financiar - contabil al societatilor comerciale, Editura
FRM, Bucuresti
4. Iosif Gh.N. (2011), Analiza economico - financiara si restructurarea firmelor, Editura
Tribuna Economica, Bucuresti
5. Trandafir A., (2018), Management financiar, Suport de curs, Biblioteca USH, Constanța
45

Management Financiar

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Management Financiar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE CONSTANŢA

Lector univ.dr. TRANDAFIR ADINA

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE ÎN MANAGEMENT FINANCIAR

1.1. Conceptul de management financiar

1.2. Obiectivele managementului financiar

Fig. 1.1. Obiectivele managementului financiar

Maximizarea fluxului de numerar

Maximizarea averii proprietarilor Armonizarea intereselor

Fig. 1.2. Evoluția în timp a obiectivelor managementului financiar

1.3. Abordări ale managementului financiar

Fig. 1.3. Abordări ale managementului financiar

Abordarea tradițională se referă la stadiul inițial al managementului financiar, care a fost

1.4. Funcțiile managementului financiar

Subliniind importanţa managementului ca resursă a dezvoltării, literatura de specialitate

 relaţiile întreprinderii cu acţionarii, băncile, piaţa financiară etc.

 se realizează într-o pondere diferită în funcţie de nivelul ierarhic şi de autonomia unităţii

1.5. Funcțiile managerului financiar

5. Interacțiunea cu alte departamente. Managerul financiar se ocupă de diferite

1.6. Importanța managementului financiar

7. Prezentați maximizarea averii acționarilor ca obiectiv al managementului financiar

CAPITOLUL 2 COMPONENTELE MANAGEMENTULUI FINANCIAR

Managementul financiar se ocupă de toate aspectele referitoare la modul în care îşi

2.2. Planificarea financiară

2.3. Fluxurile şi cicluri financiare

Activitatea entității economice se desfăşoara într-un mediu deosebit de complex, care

Aprovizionare Producţie Distribuţie

Pentru o întreprindere cu activitate de comerţ, care achiziţionează mărfuri pentru a le

Conţinutul etapelor ciclului de exploatare:

CAPITOLUL 3. PRINCIPIILE ANALIZEI FINANCIARE

3.1. Aspecte generale

3.2. Analiza financiară pe baza informației contabile

plecând de la bilanţul patrimonial, prin gruparea posturilor de activ în ordinea crescătoare a

Figura 3.1 Sinteza bilanţului financiar

Bilanţul financiar în expresie algebrică se reflectă prin următoarele relaţii:

Menţinerea echilibrului financiar al întreprinderii presupune respectarea următoarelor două

3.3. Principalii indicatori economico-financiari

Fondul de rulment (capitalul de lucru)

Interpretarea fondului de rulment net

1. Capitaluri permanente > Active imobilizate FRN > 0

Fondul de rulment este pozitiv, capitalurile permanente asigură finanţarea integrală a

2. Capitaluri permanente < Active imobilizate FRN < 0

3. Capitaluri permanente = Active imobilizate FRN = 0

În activitatea practică este puţin probabil să se întâlnească o asemenea situaţie, însă ea

1. Active circulante > Datorii pe termen scurt FRN > 0

2. Active circulante < Datorii pe termen scurt FRN < 0

3. Active circulante = Datorii pe termen scurt FRN = 0

Necesarul de fond de rulment (NFR)

NFR = ALOCĂRI CICLICE - SURSE CICLICE

Trezoreria netă (TN)

Trezoreria reprezintă tabloul disponibilităţilor monetare şi a plasamantelor pe termen surt,

Active imobilizate Capitaluri permanente

Diferenţa pozitivă dintre fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment evidenţiază

Trezoreria pozitivă (FR>NFR) poate fi reprezentată astfel:

Necesarul de fond de rulment

Trezoreria negativă (FR<NFR) relevă un dezechilibru financiar la încheierea exerciţiului

Situaţia netă (SN)

SITUAŢIA NETĂ = ACTIV TOTAL - DATORII TOTALE

Formularul de buget conţine un număr de 16 indicatori economico-financiari. În funcţie de

2. Lichiditatea globală (generală) reflectă posibilitatea competenţelor patrimoniale curente de a se

3. Lichiditatea redusă (intermediară):

5. Rata rentabilităţii economice măsoară eficienţa mijloacelor materiale şi financiare alocate:

9. Perioada de recuperare a creanţelor: