Tema 2: Structura financiară a întreprinderii

1. Esenţa şi structura mecanismului financiar

2. Capitalul întreprinderii: concept şi forme de manifestare ale acestuia
3. Structura financiară a întreprinderii. Căi de optimizare a structuriifinanciare a
întreprinderii
4. Levierul financiar. Efectul de levier financiar

1.Esenţa şi structura mecanismului financiar

Mecanismul financiar al întreprinderii este sistemul de dirijare a finanţelor, destinat pentru

organizarea interacţiunii dintre relaţiile financiare şi fondurile monetare cu scopul influenţării efective a
rezultatelor finale a întreprinderii.
Prin mecanism financiar al întreprinderii înţelegem metode, pîrghii, instrumente şi proceduri de
colectare şi gestionare a capitalurilor.
1) metodele financiare – arată influenţa relaţiilor financiare asupra procesului
economic.Metodele financiare cuprind: planificarea; prognozarea; investirea; creditarea; autofinanţarea;
sistemul de decontări; impozitarea; stimularea materială; asigurarea; arenda; leasing; formarea
fondurilor; etc.
2) pârghiile financiare – reprezintă un instrument de natură economică sau financiară, cu
ajutorul cărora întreprinderea acţionează asupra realizării sarcinilor propuse.
Pârghiile financiare sunt: profitul; venitul; decontări de amortisment; sancţiuni financiare;
preţurile; plata de arendă; dividende; procentul la profit; fonduri economice specializate; depozite;
investiţii; cotarea la bursă a cursurilor valutare; formele de decontări; tipurile de credit.
3) înzestrarea cu acte de drept şi normative. Funcţionarea mecanismului financiar presupune
în mod obiectiv existenţa unui cadru reglementar cu privire la organizarea şi efectuarea operaţiunilor
economice. Reglementările de acest fel au ca scop să asigure un cadru unitar de ordin tehnic obligator
de respectat de către participanţii la fluxurile financiare monetare.
Înzestrarea cu legi (cadrul juridic) include: legile; decretele prezidenţiale; hotărârile
guvernului; dispoziţiile şi scrisorile ministerelor; statutul persoanelor juridice.
4) Cadrul instituţional – reprezintă acea componentă a mecanismului financiar care se implică
în activitatea financiară a întreprinderii în modul cel mai direct, îndeplinind atribuţii privitoare la
desfăşurarea operaţiunilor economice, începând de la derularea şi încheind cu controlul executării
acestora.
Cadrul instituţional cuprinde totalitatea instituţiilor care au dreptul de control, verificare,
audit, etc. asupra activităţii întreprinderii:
Centrul Naţional Anticorupţie (CNA), IF Stat, Curtea de conturi, etc.
5)Înzestrarea cu informaţie. Această componentă este caracterizată prin prezentarea
informaţiilor cu caracter financiar.
Înzestrarea cu informaţie este informaţia de tot tipul: rapoarte financiare, anuare statistice,
buletine trimestriale, informaţii bancare, etc.
Aceste mecanisme au o importanţă deosebită în organizarea şi conducerea activităţii financiare
şi se pun în mişcare prin tehnici specifice, particulare ce se utilizează în procesul de naştere şi derulare
a fluxurilor şi ciclurilor financiare, capitalurilor în constituirea şi utilizarea surplusului monetar, în
formarea şi acoperirea necesarului global de finanţare a întreprinderii.
Orice schimb implică două mişcări de sens contrar: una generată de transfer de bunuri şi servicii, iar
alta generată de transfer de bani. Cantitatea de bunuri şi monedă transferate într-o anumită perioadă
între agenţii economici se numeşte flux. Fluxurile pot fi:
  reale sau fizice (de bunuri şi servicii)
 financiare (monedă)
Cantitatea de bunuri sau monedă existente la un moment dat reprezintă un stoc. Relaţiile dintre
fluxuri şi stocuri stau la baza mecanismului financiar. Fluxurile financiare pot fi:
1. Fluxuri financiare de contrapartidă – se caracterizează prin înlocuirea imediată a unui activ real
cu monedă sau invers;
2. Fluxuri financiare decalate – apar în cazul în care fluxurilor fizice nu le corespund imediat nişte
fluxuri financiare, astfel că echilibrul stocurilor este rupt şi se restabileşte prin apariţia unui
activ financiar.
3. Fluxuri financiare multiple – pentru a compensa efectele decalajelor dintre fluxurile fizice şi
cele financiare întreprinderea poate schimba creanţa pe monedă apelînd la un terţ şi care este un
intermediar financiar.
4. Fluxuri financiare autonome – se degajă din operaţiunile financiare privind acordarea sau
primirea de împrumuturi, cînd au loc transferuri de monedă de la o persoană la alta. Aceste
fluxuri dau naştere la active financiare, creanţe şi datorii.
Un ciclu financiar poate fi definit ca un ansamblu de operaţiuni şi proceduri care intervin din
momentul transformării monedei în bunuri şi servicii pînă la cel în care se recuperează.
Activitatea întreprinderii trebuie să se desfăşoare în aşa fel încât să se poată obţine nu numai
recuperarea volumului iniţial de monedă ci şi un surplus.
Într-o întreprindere apar 3 cicluri financiare principale:
 ciclul de investiţie – amortizare
 ciclul operaţional
 ciclul operaţiunilor financiare
Ciclul de investiţie – amortizare caracterizează procesul de formare a activelor pe TL. Prin
investiţii se creează un capital de producţie de la care întreprinderea aşteaptă nişte venituri în mai multe
perioade succesive. Investiţia este o cheltuială imediată care se materializează în transformarea
monedei în active fizice ce au o durată îndelungată de funcţionare. O dată creat capitalul de producţie
începe să se deprecieze fizic şi moral. Suma de bani iniţială se recuperează în mod progresiv, în timp ce
valoarea activului din bilanţ se micşorează cu valoarea uzurii. La sfîrşitul perioadei de serviciu a
capitalului productiv va trebui să existe o echivalenţă a fluxurilor.
Ciclul operaţional cuprinde:
 achiziţia de bunuri şi servicii
 transformarea acestora în produse finite
 vînzarea lor
Acest proces trebuie să funcţioneze continuu spre a se asigura o folosire optimă a muncii şi
capitalului de producţie.
În fazele ciclului operaţional capitalul îmbracă diferite forme, circulînd şi transformîndu-se în
mod permanent. Fluxurilor reale le corespund o serie de fluxuri financiare, creanţe, datorii.
Ciclul operaţiunilor financiare priveşte operaţiunile procedurile de acordare sau luare de împrumut
precum şi operaţiunile privind mărirea sau diminuarea capitalului propriu. Toate operaţiunile de
acordare sau luare de împrumut dau naştere la fluxuri financiare, adică la intrări şi ieşiri de monedă.
 2. Capitalul întreprinderii: concept şi forme de manifestare ale acestuia

Prin structura financiară a unei întreprinderi se înţelege un raport existent între finanţările sale
pe TS şi finanţările pe TL şi TM. Fiecare firmă îşi stabileşte o structură obiectivă a capitalului care
constă din anumite proporţii de capital propriu, capital împrumutat pe TL şi capital împrumutat pe TS.
Capitalul este un stoc de valori care, intrate în circuitul economic, pot genera venituri posesorilor lor.
Capitalul poate fi clasificat conform următoarelor criterii:
După apartinenţă:
 capital propriu
 capital împrumutat
După scopul de întrebuinţare:
 capital de producţie, caracterizează mijloacele întreprinderii investite în active operaţionale
 capital speculativ, caracterizează acea parte a capitalului care se întrebuinţează în procesul
efectuării operaţiunilor speculative financiare
 capital dat cu împrumut
După formele de investire, capitalul poate fi:
 în formă materială
 în formă nematerială
 în formă bănească
După durata de utilizare:
 capitaluri permanente
 capital propriu
 capital împrumutat pe TL
 capitaluri pe TS
Capitalul propriu este caracterizat de următoarele avantaje:
1. simplicitatea atragerii
2. capacitatea mare de generare a profitului, deoarece nu e nevoie de achita dobînzi
3. asigurarea stabilităţii financiare, a solvabilităţii şi micşorării riscului de faliment.
Pe lîngă calităţile pozitive finanţarea prin capitalul propriu mai are şi neajunsuri , ca:
1. costul capitalului propriu este mai mare decît costul capitalului împrumutat
2. posibilitatea neîntrebuinţată de creştere a coeficientului rentabilităţii capitalului propriu din
contul atragerii capitalului împrumutat.
3. Întreprinderea care foloseşte numai capital propriu are o stabilitate financiară mai mare însă
limitează ritmul dezvoltării sale şi nu foloseşte posibilităţile financiare de creştere a profitului
din capitalul investiţiilor.
Capitalul împrumutat se caracterizează prin următoarele avantaje:
1. asigurarea creşterii potenţialului financiar;
2. cost mai mic în comparaţie cu cel al capitalului propriu;
3. autoposibilitatea de a genera creşterea rentabilităţii.
În acelaşi timp întrebuinţarea capitalului împrumutat are şi neajunsuri ca:
 creşterea riscului şi pierderea solvabilităţii;
 dependenţa mare a costului capitalului împrumutat de conjunctura pieţii;
 procedura complicată de atragere.
Întreprinderea ce foloseşte capital împrumutat are un potenţial financiar mai mic, însă este
supusă unui risc de faliment la fel de mare.
 3.Structura financiară a întreprinderii. Căi de optimizare a structuriifinanciare a
întreprinderii
Prin structura financiară se înţelege raportul existent între finanţările pe termen scurt şi cele pe
termen lung, precum şi raportul dintre resursele financiare proprii ale întreprinderii şi cele atrase. În
majoritatea cazurilor întreprinderile nu se finanţează în proporţie de 100% din fondurile proprii ci
apelează concomitent şi la finanţări externe. Selectarea mijloacelor de finanţare internă reprezintă un
aspect principal al politicii financiare a întreprinderii. Astfel, un loc deosebit în finanţările externe ale
întreprinderii revine creditelor de trezorărie şi ponderii lor faţă de capitalul permanent.
Capitalul permanent se compune din fonduri proprii ale întreprinderii şi din împrumuturi pe termen
lung şi mijlociu şi acoperă activele pe termen lung şi o parte a stocurilor de active curente sub denumirea
de fond de rulment.
Structura financiară optimă reflectă acea situaţie în care capitalurile întreprinderii sunt utilizate
pentru a obţine rezultate maxime. Resursele de trezorărie sunt formate din credite bancare pe termen
scurt precum şi din credite comerciale.
Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă o decizie importantă de politică financiară:
dacă acoperirea financiară prin obligaţiuni pe termen scurt poate să dezvolte sau să reducă volumul
activităţii, finanţarea cu capitaluri permanente este mai puţin costisitoare şi deci mai avantajoasă.
Structura financiară nu depinde însă numai de întreprindere, de obiectivele sale, de creşterea economică,
de rentabilitate sau de riscurile pe care şi le asumă, ea este influenţată şi adesea determinată de acţionari,
de bănci sau de alţi creditori, de stat cât şi de conjunctura economico-financiară: situaţia pieţei
financiare, oscilaţiile ratei dobânzii, devalorizării monetare, şi alţi factori.
Structura financiară a întreprinderii se poate alege după mai multe criterii:
 Criteriul rentabilităţii – atât capitalul propriu cât şi cel împrumutat implică anumite costuri.
Diferenţa fundamentală dintre costul capitalului propriu şi cel al capitalului împrumutat constă în faptul
că fondurile proprii pot fi restituite numai în cazul când întreprinderea obţine profit, în timp ce capitalul
împrumutat trebuie să fie restituit indiferent de rezultatul întreprinderii.
O întreprindere puternic îndatorată v-a avea sistematic cheltuieli financiare mari, ceea ce
micşorează posibilitatea de autofinanţare, prin urmare întreprinderea respectivă v-a trebui să recurgă la
noi credite pentru aşi acoperi nevoile de finanţare care la rândul lor vor contribui la creşterea cheltuielilor
financiare.
În aceste condiţii criteriul rentabilităţii este decisiv. Dacă întreprinderea este rentabilă, adică dacă
rata rentabilităţii este mai mare decât rata dobânzii la credite, este posibilă şi de dorit de a apela la
credite. În opoziţie cu alternativa de a aştepta să se formeze treptat fonduri proprii pentru finanţarea
activităţii.
 Criteriul destinaţiei resurselor – activele imobilizate care reprezintă nevoi cu caracter
permanent este logic să fie acoperite cu capital permanent, în timp ce activele circulante, formate în
principal din stocuri de mărfuri şi alte valori materiale, pot fi acoperite prin fondul de rulment dar şi prin
datorii curente formate din credite de trezorărie şi din obligaţiuni faţă de furnizori.
 FRN = capital permanent - active imobilizate
 FRN = active circulante – pasive curente
Structura financiară a unei întreprinderi se exprimă nu numai ca un raport între îndatorare şi capital
propriu, dar şi ca un raport între finanţări pe termen scurt şi cele pe termen lung.
 Criteriul capacităţii de îndatorare – dacă considerăm schematic că activul unei întreprinderi
este format din active imobilizate, stocuri de mărfuri şi alte valori materiale, soldul clienţilor şi alte
lichidităţi, iar pasivul format din capital permanent şi datorii pe termen scurt putem folosi ca instrumente
de analiză a structurii financiare următorii indicatori:
 1. Coeficientul de îndatorare globală:
*Datorii totale/total pasiv ≤ 2/3;
*Datorii totale/capital propriu ≤ 2.
2. Un alt indicator se obţine raportând unele elemente componente ale capitalului permanent
din pasivul bilanţului respectiv datorii pe termen mediu sau lung la capitalul propriu, obţinând
indicatorul numit coeficientul de îndatorare la termen:
*datorii la termen/capital propriu ≤ 1;
*datorii la termen/capital permanent ≤ 1/2.
Gradul de îndatorare mai mic decât limitele stabilite indică posibilităţile de îndatorare ale
întreprinderii. Capacitatea maximă de îndatorare a întreprinderii se poate determina conform relaţiei:
capacitatea maximă de îndatorare = 2*capitalul propriu
 Criteriul Costul mediul ponderat al capitalului (CMPC) – reprezintă un nivel minim
obligatoriu al rentabilităţii investiţiilor
n
CMPC   XiPi
i 1
, Wi*Ki + Wp*Kp
unde:
Xi ,Pi – surse de finanţare
Ki – costul capitalului împrumutat
Wi – ponderea activelor finanţate prin intermediul capitalului împrumutat;
Kp – costul capitalului propriu;
Wp – ponderea activelor finanţate prin intermediul capitalului propriu.

Eficienţa capitalului întreprinderii depinde în mare măsură de structura acesteia, dar mai ales de
raportul dintre sursele proprii şi cele împrumutate precum şi de o serie de factori, cum ar fi:
 Stabilitatea vânzărilor – întreprinderile care au vânzări stabile şi o profitabilitate înaltă pot
alege o structură financiară ce se bazează atât pe resurse proprii cât şi pe cele împrumutate.
Întreprinderea poate să se abţină de la împrumuturi, deoarece profiturile acumulate îi permit finanţarea
activităţii, însă în caz de necesitate poate să apeleze şi la împrumuturi pentru lărgirea activităţii,
modernizarea procesului de producţie, însă întreprinderea trebuie să ţină cont în permanenţă de mărimea
surselor împrumutate, astfel ca mărimea profitului obţinut în urma investiţiei date să poată acoperi atât
suma împrumutului cât şi dobânda aferentă acestuia.
 Strategia dezvoltării întreprinderii – întreprinderile care recurg la schimbări profunde impuse
în modificarea sortimentului de producţie sau reînnoirea acestuia, intrarea pe noi pieţe de desfacere, pot
apela la împrumuturi în opoziţie cu situaţia de a emite noi acţiuni, pentru a nu împărţi profiturile viitoare
cu noii acţionari.
 Profitabilitatea – întreprinderile care au o rentabilitate sporită, dispun de o capacitate crescută
de autofinanţare. Strategia între ei trebuie să fie orientată spre finanţarea externă şi majorarea
dividendelor plătite acţionarilor, ceea ce va duce la creşterea valorii de piaţă a societăţii comerciale cu
efecte benefice privind atragerea investiţiilor.

 Impozitele – în cazul împrumuturilor, dobânda este o cheltuială deductibilă în scopuri fiscale,

astfel regimul fiscal încurajează utilizarea capitalului împrumutat.
 Condiţiile pieţei – a cărei influenţă se manifestă prin intermediul:
o Rata dobânzii – care poate modifica coraportul capitalului propriu la cel împrumutat;
o Condiţii de creditare (termen de acordare);
 o Variabilitatea preţului de intrare a factorilor de producţie – majoreazăriscul de
insolvabilitate a întreprinderii pe măsură ce diferenţa între preţ şi cost devine tot mai mică.

4. Levierul financiar. Efectul de levier financiar

Levierul financiar caracterizează întrebuinţarea mijloacelor împrumutate de către întreprindere,
fapt ce influenţează schimbarea coeficientului rentabilităţii capitalului propriu. Adică el reprezintă un
factor obiectiv, care apare odată cu apariţie mijloacelor împrumutate.
Indicatorul care reflectă nivelul profitului suplimentar la capitalul propriu în dependenţă de
volumul întrebuinţat de mijloace împrumutate se numeşte efectul de levier financiar(efectul de
îndatorare).
Efectul de levier financiar se calculează după formula:

ELF  Re c  Rdob  

CÎ
CP
Rec - rentabilitatea economică;
Rdob – rata dobânzii;
CÎ – capital împrumutat total; (datorii pe termen lung + datorii pe termen scurt);
CP – capital propriu.
Efectul de îndatorare – reprezintă rezultatul pozitiv sau negativ pe care îl obţine întreprinderea
ca urmare a utilizării creditului în calitate de capital.
Efectul de îndatorare se obţine comparând rentabilitatea economică a întreprinderii cu costul
capitalului împrumutat.
Dacă Re > rata dobânzii – efect de îndatorare pozitiv.
Dacă Re < rata dobânzii – efect de îndatorare negativ