Tema 1.

OBIECTUL ŞI METODA ANALIZEI ACTIVITĂŢII

ECONOMICE
1. Obiectul analizei activităţii economice.
2. Indicatorii analitici, clasificarea şi metodele de formare a lor.
3. Noţiune de factori în analiza economică şi clasificarea lor.
4. Rezervele interne şi clasificarea lor.

1. Obiectul analizei activităţii economice.

În scopul cunoaşterii fenomenelor, înţelegerii legăturilor cauzale, apare necesară analiza ca metodă de
cunoaştere bazată pe descompunerea sau desfacerea a unui întreg în elementele, laturile sau trăsăturile sale
componente, precum şi în factorii, cauzele şi condiţiile care le-au generat, respectiv influenţat, în scopul stabilirii
naturii, locului, rolului, importanţei, aportului şi necesităţii acestora în determinarea unei anumite stări, mărimi
ale întregului cercetat. Pentru a sesiza ceea ce este important şi caracteristic fenomenelor, proceselor este
necesară îmbinarea analizei cu corelativul ei sinteza.
Sinteza reprezintă acea operaţiune logică de reunire într-un singur tot unitar al elementelor, laturilor,
trăsăturilor, factorilor, cauzelor şi condiţiilor, izolate anterior prin operaţia de analiză, pentru formarea unei
imagini integrale asupra fenomenului respectiv şi a relevării manifestărilor esenţiale caracteristice acestui întreg.
Analiza şi sinteza, ca metode de cunoaştere, sunt folosite în cercetarea lucrurilor, fenomenelor şi proceselor din
lumea reală.
Analiza economică are un rol important în conducerea întreprinderii, în executarea tuturor atributelor sau
funcţiilor managementului (previziune, organizare, coordonare, comandă şi control), precum şi în realizarea
funcţiilor fundamentale ale agentului economic (cercetare-dezvoltare, funcţiile comercială, financiar-contabilă
şi de personal). De asemenea, analiza economică furnizează managerilor informaţiile necesare pentru
elaborarea prognozelor, pentru fundamentarea programelor de activitate curentă şi de perspectivă şi pentru
stabilirea strategiei şi tacticii de acţiune în viitor.
Prin urmare, analiza activităţii economice ca ştiinţă reprezintă o totalitate a ştiinţelor speciale, legate de
cercetarea tendinţelor dezvoltării unităților economice, fondarea ştiinţifică a planurilor de afaceri şi deciziilor de
gestiune, controlul asupra îndeplinirii lor, aprecierea performanţelor obţinute, relevarea rezervelor de creştere a
producţiei şi elaborarea măsurilor de mobilizare a lor.
Obiectul analizei economice îl constituie studierea indicatorilor activităţii economico-financiare a
unităţilor economice şi subdiviziunilor acestora, a factorilor, cauzelor şi condiţiilor care i-au determinat, precum
şi a rezervelor interne ale îmbunătăţirii lor pe baza unei utilizări raţionale şi cât mai eficiente a resurselor
(umane, tehnico-materiale şi financiare) în concordanţă cu necesitatea unei creşteri durabile şi a asigurării unei
rentabilităţi competitive.
La efectuarea analizei economice se studiază:
- îndeplinirea planurilor, a rezultatelor financiare şi a stării financiare;
- raţionalitatea şi eficienţa folosirii resurselor de care dispune întreprinderea; cauzele, ce determină
schimbarea rezultatelor obţinute;
- relevarea rezervelor interne şi folosirea lor în sporirea potenţialului economic al activităţii.
Obiectul analizei economice se realizează prin următoarele componente:
- indicatorii, prin intermediul cărora se caracterizează activitatea unităţii economice;
- factorii;
- rezervele interne;
- resursele şi nivelul de folosire a lor.

2. Indicatorii analitici, clasificarea şi metodele de formare a lor.

Baza ce caracterizează activitatea unităţilor economice şi, totodată, al realizării obiectivelor analizei
diagnostice îl constituie sistemul de indicatori.
Ca termen economic, indicatorul prezintă o caracteristică cantitativă, generalizată a fenomenelor,
proceselor social-economice în unitate cu determinarea calitativă.
Proprietatea caracteristică a indicatorilor economici o constituie capabilitatea de a reflecta obiectiv
caracteristicile cantitative şi calitative ale modului de producţie, de distribuire şi consumare, cât şi a le măsura. Ei
caracterizează existenţa resurselor şi gradul de utilizare şi schimbare a lor în dinamică.
Faptul că există o mulţime de indicatori face necesară clasificarea lor după diverse criterii:
 Conform conţinutului economic, indicatorii se împart în indicatori:
- calitativi;
1
 - cantitativi.
Indicatorii calitativi reflectă nivelul de utilizare a resurselor (productivitatea muncii, randamentul
mijloacelor fixe etc.)
Indicatorii cantitativi apreciază procesele şi fenomenele economice din punct de vedere cantitativ, reflectă
mărimile obiectelor analizate şi schimbările cantitative ce au loc în ele (volumul de vânzări, numărul de utilaje,
valoarea activelor etc). Schimbarea indicatorilor cantitativi, de regulă duce la schimbarea celor calitativi şi invers.
Spre exemplu, creşterea volumului de vânzări este însoţită de o reducere relativă a cheltuielilor operaţionale şi
mărirea profitului activităţii operaţionale.
 După modul de exprimare (reflectare) a fenomenelor, se deosebesc indicatori:
- absoluţi;
- relativi.
Indicatorii absoluţi se exprimă în valoare şi unităţi fizice (lei, tone, metri, litri, bucăţi etc.) sau prin
manoperă.
Indicatorii relativi se folosesc pentru a aprecia starea fenomenelor, structura, nivelul de dezvoltare. Ei arată
raportul unui indicator absolut către altul, care serveşte drept bază de comparaţie şi se exprimă în procente,
coeficienţi, indici.
Exemplu poate servi ponderea muncitorilor în numărul total de lucrători, ponderea mărfurilor alimentare în
volumul total de vânzări, ritmul de creştere a volumului de vânzări, rentabilitatea, indicele preţurilor etc.
Indicatorii absoluţi, în funcţie de unităţile de măsură în care sunt exprimaţi, se împart în:
- naturali;
- convenţional-naturali;
- valorici.
Indicatorii naturali sunt acei care caracterizează utilitatea lucrurilor, capacitatea lor de a satisface o
necesitate. Indicatorii naturali sunt aplicaţi în procesul de planificare, evidenţă şi analiză la toate unităţile
economice şi se exprimă prin diverse unităţi de măsură în funcţie de proprietăţile fizice ale produsului (m, km, t,
kg, bucăţi etc).
Indicatorii convenţional-naturali se aplică la planificarea şi analiza activităţii întreprinderilor ce produc un
sortiment variat de produse. La folosirea lor se alege una din cele mai importante proprietăţi de întrebuinţare a
produsului (borcane-convenţionale etc).
Indicatorii valorici. În unităţi valorice se exprimă volumul de vânzări, profitul, costul vînzărilor etc.
 După gradul de sintetizare, se deosebesc indicatori:
- simpli;
- compuşi.
Indicatorii simpli: producţia fabricată, numărul de salariaţi, valoarea mijloacelor fixe etc.
Indicatorii compuşi se formează atât în rezultatul raportului nu mai puţin decât a doi indicatori
simpli (productivitatea muncii, randamentul fondurilor, rentabilitatea etc), cât şi ca sumă a elementelor
componente (profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare).
 La cercetarea legăturilor cauză-rezultat, se deosebesc indicatori:
- factoriali;
- rezultativi.
Indicatorul care prezintă rezultatul influenţei unei sau mai multor cauze şi este privit ca obiectul cercetării,
în mersul studiului interdependenţelor, poartă denumirea de indicator rezultativ.
Indicatorii ce determină schimbarea indicatorului rezultativ şi apar în calitate de cauze ale acestor
schimbări sunt numiţi indicatori factoriali.
Fiecare din indicatorii examinaţi mai sus are un sens determinat şi o importanţă în analiză. Analiza
economică prevede o aplicare completă şi sistemică a acestor indicatori. Numai în astfel de condiţii este posibilă o
cercetare multilaterală şi obiectivă a activităţii economice a întreprinderii în ansamblu.

3. Noţiune de factori în analiza economică şi clasificarea lor.

Activitatea economică a întreprinderii este influenţată de acţiunea variată şi complexă a unor serii de
factori care provoacă schimbări ale sistemelor conduse. Pentru diagnosticarea cauzelor dereglării sistemului în
totalitatea lui este necesară cunoaşterea şi cuantificarea fiecărui factor în parte. Influenţa factorilor asupra
sistemului nu se manifestă în mod izolat, ci în corelaţia şi interacţiunea lor. Cunoaşterea în limita posibilităţilor şi
măsurarea acţiunii fiecărui factor asupra unui fenomen sau rezultat economic şi stabilirea posibilităţilor de
îmbunătăîţire a funcţionării întreprinderii ca sistem constituie una din particularitlţile obiectului analizei în raport
cu alte discipline economice.
În analiza economică, noţiunea de factori este folosită în două aspecte:
- ca forţă motrică, condiţie necesară pentru realizarea proceselor;
2
 - ca pricină, cauză care acţionează asupra acestor procese.
Prin urmare, în analiza economică factorii de influenţă reprezintă acele forţe motrice ce determină
apariţia şi modificarea unui rezultat economic.
Deoarece factorii sunt destul de variaţi, în analiza economică ei sunt clasificaţi după următoarele criterii:
 în funcţie de natura lor, factorii de influenţă pot fi:
- factori economici (resursele materiale, umane şi financiare ale agentului economic),
- factori tehnico-organizatorici (introducerea progresului tehnic sub toate formele sale,
perfecţionarea metodelor de organizare şi gestiune a producţiei şi muncii)
- factori social-politici (legaţi de natura relaţiilor de producţie şi de politica economică a statului).
 în funcţie de mediul din care provin şi acţionează factorii de influenţă asupra
rezultatelor activităţii întreprinderii, se disting:
- factori interni (endogeni),
- factori externi (exogeni)
în categoria celor interni intră factorii care îşi au izvorul acţiunii în interiorul întreprinderii şi depind de
sistemul organizatoric şi managerial, de specificul activităţii, precum şi de performanţele obţinute. în cadrul lor se
evidenţiază: factorii legaţi de forţa de muncă, de utilizarea ei eficientă; mijloacele de muncă şi obiectele
muncii, precum şi de modul de organizare a acestora în procesul de producţie.
în categoria factori externi se includ factorii care acţionează şi se dezvoltă în afara unităţii economice
şi sunt independenţi de activitatea şi eforturile acesteia. în cadrul lor se disting: modificarea cursului de schimb
valutar, concurenţa, rata dobânzii, inflaţia, factorii ce se referă la legile şi dispoziţiile legale (reglementează
nivelul preţurilor, marja comercială etc), modificarea preţurilor de aprovizionare a resurselor materiale şi
energetice, a tarifelor pentru serviciile de transport, modificările în structura cererii etc.
 în funcţie de caracterul lor în cadrul unei relaţii cauzale, se disting factori:
- cantitativi (extensivi);
- de structură;
- calitativi (intensivi).
Factorii cantitativi sunt purtătorii materiali ai celor calitativi, fiind în acelaşi timp, condiţia
preliminară a factorilor calitativi. Ei sunt legaţi de extinderea bazei tehnico-materiale a întreprinderii, de
încadrarea în câmpul de muncă a personalului suplimentar şi reflectă, în general, latura extensivă a
activităţii economice.
Factorii de structură intervin când rezultatul analizei se referă la mărimi agregate (compuse din mai
multe elemente), ceea ce necesită separarea efortului propriu de cel obţinut prin schimbarea structurii vânzărilor,
activităţilor etc. în activitatea practică, factorii de structură trebuie folosiţi, în primul rând, pentru a explica o
stare, un rezultat şi a aprecia corect rezultatele obţinute.
Factorii calitativi reflectă latura intensivă a procesului economic analizat. Ei asigură dezvoltarea unităţilor
economice din contul sporirii productivităţii muncii, utilizării mai efective a mijloacelor fixe, resurselor materiale
şi financiare şi au aceeaşi natură cu fenomenul economico-financiar analizat. Productivitatea muncii, de
exemplu, are aceeaşi natură cu producţia, dar se referă la o persoană sau la o unitate de timp.
 în funcţie de modul de acţiune, se întâlnesc următoarele categorii de factori:
- cu acţiune directă;
- cu acţiune indirectă.
Factorii cu acţiune directă sunt cei care îşi exercită nemijlocit influenţa asupra fenomenului analizat şi
care sunt consideraţi factori de gradul I.
Factori cu acţiune indirectă acţionează asupra fenomenului analizat prin intermediul altor factori şi
sunt consideraţi în analiză, în trepte succesive, ca factori de gradul II, III ş.a.m.d. De exemplu, volumul producţiei
fabricate (VPF) se poate prezenta ca funcţie de doi factori cu influenţă directă: numărul mediu scriptic al
lucrătorilor (N) şi productivitatea medie anuală a unui lucrător (Wa). Productivitatea muncii, la rândul ei, depinde
de timpul lucrat (T) şi de productivitatea pe unitate de timp (Wt).
 Din punct de vedere al complexităţii lor, factorii pot fi:
- simpli;
- complecşi.
Factorii simpli sunt rezultatul influenţei unei cauze şi nu mai pot fi descompuşi în alţi factori în scopul
analizei. Exemplu de factor simplu poate fi numărul de zile lucrătoare în perioada cercetată.
Factorii complecşi permit aprofundarea analizei. Ei sintetizează influenţa mai multor factori simpli sau
complecşi cu un grad mai scăzut de complexitate. De exemplu, nivelul productivităţii medii anuale, care depinde
de o serie de cauze, cum ar fi: modificarea componenţei personalului; numărul mediu de zile lucrate de un
muncitor pe an; durata medie a zilei de muncă; productivitatea medie pe oră.
 în funcţie de sensul acţiunii asupra unui rezultat economic, se disting factori:
3
 - pozitivi;
- negativi.
Un factor este pozitiv sau negativ în funcţie de aportul său la îndeplinirea unor interese sau în ceea ce
priveşte variaţia într-un sens sau altul a diverşilor indicatori economico-financiari.
 în funcţie de efortul propriu al agentului economic, pot fi factori:
- dependenţi;
- independenţi de efortul propriu.
Această grupare permite aprecierea rezultatelor obţinute pe baza efortului propriu depus de agentul
economic pentru îndeplinirea sarcinilor stabilite.
De exemplu, modificarea costurilor de producţie se poate datora atât unor factori interni, dependenţi
de efortul propriu, cât şi unor factori externi, independenţi de efortul propriu, ca: modificarea preţurilor unor
materiale, modificarea tarifelor de transport etc. De asemenea, modificarea structurii producţiei poate fi un factor
dependent de activitatea agentului economic, dar independent de efortul propriu al acestuia.

4. Rezervele interne şi clasificarea lor.

Una dintre sarcinile analizei activităţii economice este căutarea posibilităţilor de îmbunătăţire a
performanţelor întreprinderilor, de creştere a eficienţei lor. Pentru rezolvarea problemei date este necesară, în
primul rând, investigarea rezervelor. Prin aceasta şi se explică necesitatea studierii rezervelor în analiza activităţii
economice.
în prezent, în literatura de specialitate referitoare la activitatea economică şi practică noţiunea „rezerve"
se aplică în două aspecte:
 în primul aspect, rezervele se manifestă în formă de fond de asigurare cu materie primă,
materiale, combustibil, piese de schimb ş.a., necesare pentru asigurarea continuităţii
procesului de producţie, prestare a serviciilor ş.a.
Acest tip de rezerve este folosit în cazurile, în care au loc încălcări în graficele de livrare a materiei
prime, materialelor etc, supraîndeplinirea programului de producţie, modificarea sortimentului producţiei ş.a.
în procesul analizei economice, aceste rezerve sunt studiate din punct de vedere al corespunderii
mărimii lor efective necesităţilor reale.
 în al doilea aspect, în analiza activităţii economice este folosită pe larg noţiunea de
rezerve, prin care se subînţeleg atât multiple posibilităţi de creştere a producţiei, de sporire mai
accentuată a eficienţei costurilor şi cheltuielilor pe baza utilizării complete şi cât mai
raţionale a resurselor umane, tehnico-materiale şi financiare ale întreprinderii în concordanţă cu
cerinţele şi exigenţele economiei de piaţă în etapa dată, cât şi depăşirea de către unitatea
economică faţă de nivelul deja atins. Exemple de astfel de rezerve sunt rezervele de creştere a
volumului de producţie şi realizare a produselor; reducerea costului, creşterea profitului ş.a.
în analiza activităţii economice este utilizată noţiunea de rezerve din cel de al doilea aspect.
Rezervele pot fi determinate ca diferenţa dintre nivelul atins şi cel posibil de utilizare a resurselor.
Esenţa economică a lor constă în asigurarea unei dezvoltări mai eficiente a unităţii economice în mediul
concurenţial. Direcţia principală de folosire a rezervelor este înlăturarea diverselor pierderi în producţie, a
costurilor neraţionale şi accelerarea progresului tehnico-ştiinţific, ca factor de intensificare al producţiei.
Principalele criterii de clasificare a rezervelor sunt:
 în funcţie de locul de concentrare, se deosebesc rezerve:
- externe;
- interne.
La cele externe se referă rezervele, influenţa şi utilizarea cărora nu depinde nemijlocit de unitatea
economică. Folosirea acestor rezerve poate duce la sporirea eficienţei activităţii nu numai a întreprinderilor, dar şi
a ramurii şi economiei naţionale în ansamblu. Exemple de astfel de rezerve pot servi aprofundarea specializării
şi cooperării producţiei, modificarea sistemului de aprovizionare şi de formare a preţurilor etc.
Principalele rezerve de creştere a producţiei sunt cele interne. Ele nu numai că pot fi luate în seamă, dar şi
implicate în producţie de însăşi întreprindere cu eforturi şi mijloace proprii şi, în primul rând, sunt legate de
lichidarea pierderilor şi a costurilor de resurse neproductive. Specificul rezervelor interne constă în caracterul
inepuizabil al acestora, determinat de dezvoltarea şi perfecţionarea continue a proceselor de muncă.
 După modul de relevare, se disting reserve:
- evidente (sau deschise);
- închise (sau ascunse).
Rezervele evidente pot fi uşor evidenţiate atât pe baza materialelor evidenţei operative şi contabile, cât şi
a datelor din rapoarte. Ele reprezintă pierderile sau supraconsumur ile evidente, abater ile ce caracterizează
neîndeplinirea sarcinilor programate, neacoperirea normativelor elaborate.
4
 Rezervele închise sunt legate de progresul tehnico-ştiinţific, experienţa înaintată, ce n-au fost prevăzute în
pian. Relevarea şi folosirea lor inoportună poate duce la pierderi mult mai mari ca supraconsumul resurselor.
> După posibilitatea folosirii în timp, se disting rezerve:
- curente (pe termen scurt);
- de perspectivă (pe termen lung).
Rezervele curente reprezintă posibilităţile de îmbunătăţire a performanţelor activităţii economico-
financiare, care pot fi valorificate pe parcursul perioadei de gestiune (lună, trimestru, an).
Rezervele de perspectivă sunt posibilităţile de îmbunătăţire a rezultatelor activităţii într-o
perspectivă îndepărtată ca urmare a schimbării politicii structurale şi investiţionale, aplicării avantajelor
tehnico-ştiinţifice în producţie. Exemple: reconstruirea întreprinderii, modernizarea tehnicii şi a proceselor
tehnologice.
 Conform caracterului de acţiune, asupra rezultatelor producţiei deosebim rezerve:
- intensive;
- extensive.
Rezervele extensive sunt orientate spre implicarea în producţie a resurselor suplimentare (materiale,
forţa de muncă, mijloace fixe ş.a.).
• majorarea timpului de folosire a resurselor (a mijloacelor fixe, forţei de muncă, duratei de
rotaţie a activelor curente ş.a.);
• majorarea cantităţii de resurse utilizate (numărul de utilaje, de personal ş.a.);
• eliminarea utilizării resurselor în scopuri neproductive (utilizarea neproductivă a mijloacelor
fixe, a forţei de muncă ş.a.).
Rezervele intensive sunt cele care asigură utilizarea raţională a potenţialului disponibil. Rezultatele
producţiei cresc cu un ritm mai sporit faţă de consumurile ce au avut loc.
Caracter intensiv au următoarele rezerve:
• perfecţionarea caracteristicilor calitative ale resurselor utilizate: mijloacele de producţie,
obiectele de muncă, forţa de muncă;
• perfecţionarea procesului de folosire a resurselor: modernizarea tehnologiilor de producţie,
perfectarea organizării producţiei şi a muncii, perfectarea organizării gestiunii, accelerarea rotaţiei
capitalului întreprinderii, creşterea randamentului mijloacelor fixe ş.a.
în prezent, scade însemnătatea rezervelor, condiţionate de factorii de creştere extensivi şi sporeşte căutarea
rezervelor de intensificare a producţiei.
 Din punct de vedere al tipurilor de resurse, se disting rezerve ale:
- forţei de muncă (reducerea personalului pe baza creşterii productivităţii muncii, reducerea pierderilor
timpului de muncă, sporirea productivităţii muncii);
mijloacelor fixe (înlocuirea utilajului uzat, modernizarea lui, reducerea staţionărilor, creşterea
productivităţii utilajului pe baza folosirii lui mai efective);
- obiectelor de muncă (reducerea pierderilor de materie primă şi materiale în procesul de producţie,
reducerea rebutului, înlocuirea materialelor).