Sunteți pe pagina 1din 146

UNIVERSITATEA SPIRU HARET BUCUREŞTI FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE CONSTANŢA MANAGEMENT

NOTE DE CURS ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

LECT.UNIV.DR. LUCIANA SPINEANU-GEORGESCU

CAPITOLUL 1

BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE ANALIZEI ECONOMICO- FINANCIARE

1.1. Necesitatea analizei ca metodă a cunoaşterii. Tipuri de analiză economică

Analiza reprezintă o metodă de cunoaştere bazată pe descompunerea fenomenului, a întregului, în părţile sale componente, în elementele sale constitutive, după care se studiază fiecare parte componentă, se stabilesc relaţiile de cauzalitate, se determină factorii care le generează , se formulează concluziile cu privire la mersul activităţii viitoare. Ca un corelativ al analizei apare sinteza, prin care se realizează reunirea părţilor, a elementelor unui fenomen într-un tot unitar. In timp ce analiza presupune o dezmembrare a unui rezultat, sinteza vizează o examinare a elementelor în unitatea lor. Caracterizarea deplină a unei activităţi sau fenomen, necesită îmbinarea într-o unitate a analizei cu sinteza, ca mijloace ale cunoaşterii.

Ce este analiza economico-financiară ?

Analiza economico-financiară a unităţilor economice se ocupă cu studierea fenomenelor şi proceselor economice care au loc la nivelul acestor unităţi, a rezultatelor economico-financiare obţinute, în raport cu sarcinile programate, stabilirea cauzelor care provoacă abateri şi desfăşurarea fenomenelor analizate şi luarea măsurilor pentru reglarea şi optimizarea întregii activităţi.

Care sunt tipurile de analiză economică cunoscute?

Analiza se poate grupa după diferite criterii:

A. din punct de vedere al momentului la care se efectuează analiza şi al momentului desfăşurării fenomenului:

analiza post factum sau analiza – operatorie sau analiza activităţii (analiza realizării obiectivelor);

analiza previzională sau analiza prospectivă. Analiza activităţii se referă la trecut şi prezent, iar analiza previzională priveşte

viitorul. Un exemplu de analiză post – factum este considerat analiza diagnostic, prin care se obţin aprecieri, pe ansamblul întreprinderii, asupra unei subdiviziuni organizatorice sau asupra unei probleme economice.

Analiza previzională urmăreşte evoluţia viitoare a unui fenomen economic, având la bază relaţiile cauzale dintre factori.

Dacă analiza activităţii se bazează pe variabile cunoscute, certe, analiza previzională se bazează pe variabile presupuse, incerte. Ca atare, analiza activităţii studiază o singură variantă a fenomenului, cea de execuţie, pe când analiza previzională studiază mai multe variante în care apar frecvent legături de tip determinist.

Analiza previzională reprezintă o etapă premergătoare, hotărâtoare în elaborarea programului activităţii economice. Programarea activităţii economice înseamnă mai mult decât previziunea activităţii economice, înseamnă utilizarea previziunii de către un centru de decizie economică, în vederea realizării obiectivului propus.

B. din punct de vedere al urmăririi însuşirilor esenţiale sau al determinărilor cantitative:

analiza calitativă;

analiza cantitativă. Analiza calitativă are ca scop stabilirea esenţei fenomenului, a însuşirilor sale esenţiale, principalilor factori ce determină fenomenul. Analiza cantitativă cercetează latura cantitativă a fenomenelor economice, exprimată prin determinări cantitative, precum şi prin modificări structurale intervenite în compoziţia

fenomenelor. Extinderea analizei cantitative necesită folosirea metodelor matematicii moderne. Cu toate acestea, succesul aplicării metodelor matematicii moderne în modelarea fenomenelor economice depinde de adâncirea (gradul de detaliere) a analizei calitative, care trebuie să preceadă şi să devanseze analiza cantitativă.

C. după nivelul la care se desfăşoară analiza:

analiza microeconomică;

analiza macroeconomică. Analiza microeconomică cercetează fenomenele economice care au loc la nivelul individului sau unui agent economic. Acest tip de analiză se ocupă cu studierea rezultatelor obţinute, a factorilor de influenţă şi a rezervelor de sporire a eficienţei activităţii desfăşurate. Analiza macroeconomică cercetează fenomenele economice care au loc la nivelul ramurii, al economiei naţionale sau al economiei mondiale şi operează cu mărimi agregate (produs intern brut, produs social, venit naţional, etc.)

D. după modul de urmărire în timp a fenomenelor:

analiza statică;

analiza dinamică. Analiza statică studiază fenomenele economice şi legăturile de condiţionare care determină starea sau nivelul acestora la un moment dat. Acest tip de analiză permite cunoaşterea fenomenelor sau rezultatelor economice, precum şi abaterile la momentul de referinţă ales. Intrucât fenomenele economice se află în continuă mişcare, pentru adâncirea procesului cunoaşterii este necesară studierea lor în dinamică.

Analiza dinamică abordează procesele şi fenomenele economice în mişcarea şi condiţionarea lor reciprocă, evidenţiind poziţia pe care o deţin şi modificările survenite în diferite momente ale evoluţiei lor. Pe baza analizei dinamice se stabilesc factorii care acţionează asupra schimbării poziţionale a fenomenelor economice, precum şi tendinţele în evoluţia viitoare.

Analiza statică şi cea dinamică se îmbină în mod reciproc, ceea ce permite cunoaşterea fenomenelor economice la un moment dat, precum şi evoluţia lor într-o anumită perioadă de timp.

E. după criteriile de studiere a fenomenelor:

analiza economică;

analiza tehnico-economică, bazată pe îmbinarea criteriilor tehnice cu cele economice;

analiza economico-financiară, care studiază corelaţiile dintre activitatea economică sau de exploatare şi cea financiară ;

analiza statistico- economică, bazată pe utilizarea metodelor statistice în studierea fenomenelor economice;

analiza socio-economică, bazată pe îmbinarea criteriilor sociale cu cele economice.

F. în funcţie de delimitarea obiectivului analizat:

analiza pe ramuri;

analiza pe agenţi economici;

analiza pe probleme.

1.2. Rolul şi sarcinile analizei economico – financiare

Analiza economico-financiară a unităţilor economice joacă un rol important în conducerea acestora, adică în exercitarea tuturor atributelor sau funcţiilor conducerii (previziune, organizare, coordonare, comandă, control), precum şi realizarea funcţiunilor fundamentale ale unităţilor (cercetare-dezvoltare, producţie, comercială, financiar-contabilă şi de personal).

In exercitarea funcţiei de previziune, analiza are un rol important, întrucât furnizează conducerii informaţiile necesare pentru elaborarea prognozelor, pentru fundamentarea programelor pentru stabilirea strategiei şi tacticii de acţiune în viitor şi luarea deciziilor cu caracter de previziune.

Prin îmbinarea analizei retroactive cu analiza curentă şi cea previzională, se realizează legătura între activitatea trecută , prezentă şi viitoare a unui agent economic şi se stabilesc măsuri pentru conducerea fenomenelor şi proceselor economice în viitor. In realizarea funcţiei de organizare, analiza permite luarea deciziilor pentru organizarea activităţii agenţilor economici, a forţei de muncă, a capitalului fix şi a capitalului circulant. Prin intermediul analizei, se apreciază eficienţa structurii organizatorice, se fundamentează propunerile pentru perfecţionarea acestora, în vederea sporirii eficienţei activităţii.

In exercitarea funcţiei de coordonare, analiza urmăreşte corelarea diferitelor funcţiuni ale întreprinderii, asigurarea şi menţinerea unui echilibru între necesităţi şi resurse, între venituri şi cheltuieli sau între alte fenomene economice care au loc la nivelul agenţilor. Prin analiza situaţiei acestor corelaţii, se pot preveni anumite dezechilibre în activitatea economică, iar în cazul apariţiei lor se intervine pentru reglarea şi funcţionarea normală.

Un rol deosebit de important revine analizei economice în realizarea funcţiei de comandă, întrucât asigură fundamentarea deciziilor operative, tactice şi strategice. Rezultatele analizei servesc la cunoaşterea fenomenelor şi proceselor economice în toată complexitatea şi interacţiunea lor, a influenţei exercitate de diferiţi factori, lucru ce permite stabilirea unor variante optime de acţiune.

In exercitarea funcţiei de control, analiza economică permite cunoaşterea întregii activităţi desfăşurate în întreprindere, a rezultatelor economico – financiare şi eficienţa deciziilor luate de conducerea întreprinderii, se pot cunoaşte factorii şi cauzele care au provocat abateri în activitatea economică, se hotărăsc măsuri de reglare şi prevenire a unor perturbaţii.

Având în vedere interdependenţa dintre atributele conducerii şi funcţiile întreprinderii, rezultă că, analiza economică constituie un mijloc important pentru diagnoza, reglarea şi optimizarea activităţii economico- financiare la toate nivelele.

1.3.Etapele procesului de analiză a activităţii economice

Analiza economico – financiară studiază mecanismul de formare şi modificare a fenomenelor economice prin descompunerea lor în elemente componente, în părţi simple şi prin identificarea factorilor de influenţă. Drumul pe care îl parcurge analiza reprezintă inversul evoluţiei reale a fenomenului, în sensul că ea porneşte de la rezultatele obţinute către elemente şi factori.

Care sunt etapele de realizare a procesului de analiză?

Realizarea acestui demers presupune parcurgerea următoarelor etape:

1.

delimitarea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene sau rezultate exprimate cu ajutorul unor indicatori calitativi şi cantitativi, precum şi a modificării lor în timp şi spaţiu;

2.

determinarea elementelor componente, a factorilor de influenţă şi a cauzelor care acţionează asupra fenomenelor studiate. Pe această linie, trebuie făcută delimitarea între elemente componente şi factori de influenţă. Astfel, elementele reprezintă părţile componente ale întregului, în timp ce factorii constituie acele forţe motrice care explică apariţia şi evoluţia fenomenului;

3.

stabilirea legăturilor cauzale dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul analizat, precum şi între factorii care acţionează;

4. măsurarea influenţei fiecărui factor asupra fenomenului analizat şi stabilirea factorilor cu acţiune pozitivă sau negativă , precum şi a rezervelor interne nefolosite;

5.

sintetizarea rezultatelor analizei şi formularea concluziilor şi aprecierilor finale asupra fenomenelor cercetate;

6.

elaborarea măsurilor şi fundamentarea deciziilor privind folosirea optimă a sporirea eficienţei activităţii economice în viitor

resurselor şi

1.4.Metode şi tehnici folosite în analiza economico-financiară

Pentru analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor se pot folosi mai multe metode şi procedee comune mai multor discipline sau specifice analizei.

sunt

metodele statistico-matematice, cum ar fi: metoda indicilor, metoda grupărilor, metoda comparaţiei, metoda mediilor, metoda corelaţiei, metoda funcţiilor de producţie, metoda cercetărilor operaţionale, metode sociologice, etc.

Metodele

comune

folosite

în

analiza

activităţii-financiare

a

întreprinderilor

Pentru analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor se mai pot folosi unele metode şi procedee specifice cum ar fi:

metoda descompunerii sau diviziunii rezultatelor economice;

metoda stabilirii factorilor de influenţă şi a legăturilor de cauzalitate;

metoda măsurării influenţei factorilor şi a legăturilor de cauzalitate;

metoda generalizării. Prin prisma celor două laturi fundamentale ale analizei, şi metodele acesteia se împart în:

metode ale analizei calitative;

metode ale analizei cantitative Metodele analizei calitative au ca scop studierea structurii fenomenelor, a factorilor care le determină şi a relaţiilor de cauzalitate dintre factori şi fenomene. Metodele şi procedeele analizei calitative utilizate sunt:

comparaţia rezultatelor economice

descompunerea sau diviziunea rezultatelor economice;

gruparea. Metodele analizei cantitative au menirea de a da finalitate legăturilor de cauzalitate, de a comensura acţiunea diverşilor factori, de a ierarhiza factorii în ordinea importanţei lor, de a stabili rezervele existente şi măsura în care acestea au fost valorificate.

În ce constă metoda comparaţiei rezultatelor economice?

Această metodă are un rol important în procesul de analiză, deoarece fiecare rezultat al activităţii întreprinderii se studiază nu numai ca mărime în sine, ci şi în raport cu un anumit criteriu luat ca bază de comparaţie, ceea ce permite cunoaşterea abaterilor intervenite în timp şi spaţiu.

In funcţie de baza de comparaţie folosită, se pot efectua următoarele tipuri de comparaţii:

a)comparaţii în timp:

între rezultatele efective şi cele prevăzute;

între rezultatele prevăzute sau efective din perioada curentă şi cele din perioadele anterioare. b)comparaţii în spaţiu:

între rezultatele verigilor organizatorice din interiorul unei întreprinderi;

între rezultatele obţinute de întreprinderea analizată şi rezultatele medii pe întreaga ramură;

între rezultatele unor întreprinderi cu profil similar din ţară sau din străinătate. c)comparaţii mixte, care se bazează pe îmbinarea comparaţiilor în timp şi spaţiu;

d)comparaţii cu caracter special, care se referă în general la alegerea variantei optime de acţiune.

În ce constă metoda descompunerii sau diviziunii rezultatelor economice?

Această metodă se foloseşte pentru studierea rezultatelor economice prin descompunerea sau diviziunea lor după anumite criterii. Principalele criterii după care poate avea loc descompunerea fenomenelor şi a rezultatelor economice sunt următoarele:

descompunerea sau diviziunea în timp a rezultatelor permite cunoaşterea evoluţiei în timp a fenomenelor analizate şi evidenţierea abaterilor intervenite pe fiecare diviziune de timp, între rezultatele efective şi cele previzionate. Pe această cale se poate stabili contribuţia fiecărei diviziuni de timp (zile, săptămâni, decade, luni, trimestre sau ani) la modificarea totală a fenomenelor cercetate pe o anumită perioadă de timp.

descompunerea sau diviziunea în spaţiu a rezultatelor permite cunoaşterea rezultatelor obţinute de fiecare verigă organizatorică a unei întreprinderi (atelier, secţie, uzină) , precum şi stabilirea contribuţiei fiecărei verigi organizatorice la modificarea generală a fenomenelor studiate.

descompunerea sau diviziunea rezultatelor pe părţi sau elemente componente contribuie la adâncirea analizei activităţii economice a întreprinderilor, prin stabilirea contribuţiei fiecărui element asupra modificării acestor fenomene.

În ce constă gruparea?

In procesul de analiză a fenomenelor, un rol de bază îl are gruparea, metodă prin care colectivitatea cercetată este despărţită în grupe omogene de unităţi, după variaţia uneia sau mai

multor caracteristici. Alegerea caracteristicii de grupare este în funcţie de scopul cercetării, de esenţa fenomenului studiat

1.5.Metodele cantitative de analiză

Cu ajutorul acestor metode se determină mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor care acţionează asupra fenomenului analizat. In acest fel se scot în evidenţă factorii cu acţiune pozitivă sau negativă asupra fenomenelor economice studiate, precum şi posibilităţile de îmbunătăţire a activităţii unei întreprinderi.

Metodele folosite pentru cuantificarea influenţei factorilor variază în funcţie de scopul analizei economice, de sursele informaţionale, precum şi de tipul legăturilor de cauzalitate dintre factori şi fenomenul analizat.

In general, legăturile de condiţionare dintre fenomenele economice analizate şi factorii de influenţă se pot exprima prin relaţia:

y=f(x)

în care:

y-variabila dependentă, rezultativă sau fenomenul efect;

x-variabila independentă, factorială sau fenomenul cauză.

Aceste legături de cauzalitate pot fi de două tipuri principale:

legături de tip funcţional sau determinist se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare dată variabilei independente sau factoriale se obţine o valoare bine determinată pentru variabila dependentă sau rezultativă. Acest tip de legături indică o dependenţă foarte strânsă între fenomenele analizate şi sunt exprimate matematic prin diferite modele sau relaţii care îmbracă forma de produs, raport, sumă sau diferenţă între factori sau elemente.

Legături de tip stohastic se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare a variabilei independente sau factoriale, se obţin mai multe valori pentru variabila dependentă sau rezultativă, eşalonate într-o zonă de probabilitate cu o limită minimă şi una maximă.

Legăturile de tip stohastic au un caracter probabilistic sau aleatoriu şi pot fi exprimate matematic prin diferite modele sau funcţii de tip liniar(y=a+bx), parabolic (x=a+bx+cx 2 ) ,

hiperbolic (y=a+ b )

x

b x ).

Pe lângă aceste două forme,

sau

exponenţial

(y=a

legăturile dintre factori şi fenomen mai pot fi grupate în:

legături simple şi legături multiple;

legături directe şi legături inverse;

x

legături liniare şi legături neliniare. Utilizarea unor anumite procedee pentru cuantificarea influenţelor factorilor depinde şi de modul de prezentare a fenomenului analizat. Astfel, un fenomen supus analizei poate îmbrăca două forme:

abatere a două niveluri ale unui indicator (

R R R

1

0

);

sub forma unui şir de valori (ex: producţia unei întreprinderi pe 5 ani). Faţă de cele două criterii menţionate, metodele de măsurare a influenţei factorilor se grupează în:

metode de substituire a factorilor, folosite atunci când între variabile există legături deterministe, iar fenomenul analizat se prezintă sub forma unei abateri a două niveluri ale unui indicator;

metode statistico-matematice, folosite în cazul în care între variabile există legături de tip determinist sau stohastic, dar fenomenul analizat se exprimă sub forma unui şir de valori. Prin ce se caracterizează metoda substituirilor în lanţ?

Metoda substituirilor în lanţ (denumită şi metoda substituţiei în lanţ) se foloseşte pentru măsurarea influenţei factorilor asupra modificării fenomenelor sau rezultatelor economice, atunci când între fenomenul analizat şi factorii săi de influenţă există o legătură de tip funcţional, exprimată sub forma relaţiei de produs sau raport între factori.

La baza metodei substituirilor în lanţ stau următoarele principii:

aşezarea factorilor în relaţia de cauzalitate se face în ordinea condiţionării lor economice:

factorul cantitativ, factorul de structură şi factorul calitativ;

substituirea factorilor se realizează în ordinea condiţionării lor economice: începând cu factorul cantitativ, continuând cu factorul de structură şi încheind cu factorul calitativ;

factorul substituit se menţine la valoarea efectivă sau valoarea din perioada curentă.

A. Relaţie de produs între factori. Se consideră un rezultat economic R, a cărei

relaţie de cauzalitate este de produs de trei factori:

a factor cantitativ;

b –factor de structură;

c factor calitativ.

Considerând rezultatul în perioada curentă R 1 = a 1 xb 1 xc 1 şi rezultatul din perioada de

bază R 0 =a 0 xb 0 xc 0 , modificarea absolută a rezultatului R se calculează astfel:

R= R 1 - R 0 = (a 1 xb 1 xc 1 )(a 0 xb 0 xc 0 )

Din care:

influenţa factorului cantitativ:

R a = (a 1 xb 0 xc 0 )(a 0 xb 0 xc 0 )

influenţa factorului de structură:

R b = (a 1 xb 1 xc 0 )(a 1 xb 0 xc 0 )

influenţa factorului calitativ:

R c = (a 1 xb 1 xc 1 )(a 1 xb 1 xc 0 )

Relaţia care trebuie să se verifice este următoarea:

R a + R b +R c =R

B. Relaţie de raport între factori (când factorul cantitativ se află la numărător).

Se consideră un rezultat economic R, a cărei relaţie de cauzalitate este de raport între doi factori:

a factor cantitativ;

b factor calitativ.

a

0

b

0

Considerând rezultatul în perioada curentă R 1 =

a

1

b

1

şi rezultatul din perioada de bază R 0 =

, modificarea absolută a rezultatului R se calculează astfel:

ΔR =

a

1

b

1

-

a

0

b

0

Din care:

1.influenţa factorului cantitativ:

ΔR a =

a

1

b

0

-

a

0

b

0

2.influenţa factorului calitativ :

ΔR b =

a

1

b

1

-

a

1

b

0

Relaţia care trebuie să se verifice este următoarea:

ΔR = ΔR a +ΔR b

C. Relaţie de raport între factori (când factorul cantitativ se află la numitor). Se

consideră un rezultat economic R, a cărei relaţie de cauzalitate este de raport între doi factori:

a

0

b

0

,

a factor calitativ;

b factor cantitativ.

Considerând rezultatul în perioada curentă R 1 =

a 1 şi rezultatul din perioada de bază R 0 =

b

1

modificarea absolută a rezultatului R se calculează astfel:

ΔR =

a

1

b

1

-

a

0

b

0

Din care:

1.influenţa factorului cantitativ:

ΔR b =

a

0

b

1

-

a

0

b

0

2.influenţa factorului calitativ :

ΔR a =

a

1

b

1

-

a

0

b

1

Relaţia care trebuie să se verifice este următoarea:

ΔR = ΔR b +ΔR a

Prin ce se caracterizează metoda balanţieră ?

Această metodă se foloseşte pentru determinarea influenţei elementelor, atunci când între acestea există relaţii de sumă şi diferenţă.

Pentru stabilirea influenţelor se procedează astfel :

Se consideră un rezultat economic a căui relaţie de cauzalitate este de sumă şi diferenţă :

R = a + b c

Modificarea absolută se calculează astfel :

ΔR = R 1 R 0 = ( a 1 + b 1 c 1 )- (a 0 + b 0 c 0 )

Din care:

1.influenţa factorului “a”:

ΔR a = a 1 a 0

2.influenţa factorului”b”:

3.influenţa factorului “c”:

ΔR c = (-c 1 ) (-c 0 )

Relaţia care trebuie să se verifice este:

ΔR a + ΔR b + ΔR c = ΔR

Prin ce se caracterizează metodele statistico-matematice? Acestea se utilizează în situaţia în care fenomenul supus analizei se prezintă sub forma unui şir de valori, iar legăturile dintre factori şi fenomen sunt de tip determinist sau stocastic. Cele mai importante metode folosite în analiza economico-financiară sunt: metoda corelaţiei şi metoda funcţiilor de producţie

Metoda corelaţiei. Această metodă se foloseşte în cazul legăturilor de tip stocastic pentru a determina sensul, intensitatea şi direcţia legăturii între fenomenele economice analizate, precum şi gradul de influenţă a factorilor care acţionează asupra fenomenelor respective. Metoda corelaţiei se poate aplica atât în analizele cu caracter retrospectiv, cât şi în cele previzionale, în vederea extrapolării tendinţei de evoluţie a unor fenomene economice. Folosirea metodei corelaţiei în analiza economică necesită identificarea legăturilor de cauzalitate dintre fenomene, cunoaşterea caracterului acestor legături şi alegerea tipului de funcţie statistico-matematică sau a ecuaţiei de regresie care exprimă cel mai bine relaţia dintre fenomenele analizate. In acest scop, este necesară luarea în considerare a factorilor determinanţi, cu acţiune esenţială, făcând abstracţie de factorii neesenţiali, cu acţiune întâmplătoare. Metoda funcţiilor de producţie. Funcţiile de producţie se folosesc pentru studierea interdependenţei dintre resurse (input-uri) şi rezultatele procesului de producţie (output-uri), a eficienţei folosirii factorilor de producţie, precum şi a posibilităţilor de combinare şi substituire (înlocuire) a acestor factori în vederea optimizării rezultatelor economice. Cu ajutorul funcţiilor de producţie se poate scoate în evidenţă influenţa factorilor de producţie asupra volumului producţiei sau gradului de participare şi solicitare a resurselor pentru a obţine o anumită creştere a producţiei. In general, funcţiile de producţie se exprimă matematic prin relaţia:

Y=f(x 1 ,x 2 ,…x n ), În care:

Y –volumul producţiei întreprinderii:

x- factorii de producţie (resursele întreprinderii).

1.6.Sursele informaţionale folosite în analiza economico-financiară

Efectuarea analizei activităţii economico-financiare necesită folosirea unui sistem de informaţii care să permită cunoaşterea tuturor fenomenelor şi proceselor care au loc în interiorul întreprinderii şi în afara ei. Pe baza acestor informaţii se pot cunoaşte rezultatele obţinute de unităţile economice, factorii care acţionează asupra formării lor şi se pot lua decizii pentru reglarea şi redresarea activităţii fiecărei întreprinderi.

Informaţiile folosite în analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor se pot clasifica după mai multe criterii:

a)în funcţie de natura lor, informaţiile pot fi:

economice;

tehnice;

tehnologice;

organizatorice;

juridice;

sociale;

ecologice;

politice.

In procesul de analiză un rol esenţial îl deţin informaţiile economico-financiare, care reflectă rezultatele întreprinderii cu ajutorul unor indicatori de ordin cantitativ şi calitativ. b)după sursele lor de provenienţă, informaţiile se pot grupa în două mari categorii:

informaţii interne (endogene) provin din interiorul fiecărei întreprinderi şi reflectă evoluţia rezultatelor economico-financiare şi modul de utilizare a resurselor în unitatea analizată. Aceste informaţii se regăsesc în programul de activitate şi în documentele de evidenţă economică ale întreprinderii, îndeosebi în situaţiile financiar-contabile.

Informaţiile externe (exogene) provin din afara întreprinderilor şi sunt reflectate în diferite publicaţii de specialitate, în presă, în legislaţia economico-financiară, etc. c)după conţinutul lor, informaţiile se pot grupa astfel:

informaţii de plan, care reflectă obiectivele curente ale întreprinderii;

informaţii normative, care sunt reglementate prin anumite norme, normative financiare, bugete sau standarde;

informaţii efective, care reflectă rezultatele economico-financiare obţinute în activitatea unei întreprinderi în perioada curentă sau în perioadele precedente;

informaţii de prognoză, care estimează evoluţia viitoare şi consecinţele anumitor fenomene sau procese economice pe o perioadă mai îndelungată de timp. d)în funcţie de periodicitatea lor, informaţiile pot fi:

curente sau operative;

periodice.

Aceste informaţii caracterizează activitatea întreprinderii pe intervale de timp mai scurte sau mai lungi, ceea ce permite efectuarea unor analize complexe, precum şi cunoaşterea stadiului de realizare a obiectivelor pe diferite perioade de timp.

e)în raport de rolul lor în procesul conducerii, informaţiile pot fi:

informaţii active, când se referă la activitatea curentă a întreprinderilor şi pot genera diferite măsuri concrete de reglare în timpul desfăşurării fenomenelor respective.

informaţii pasive, care se referă la activitatea anterioară a întreprinderii, dar care sunt

necesare în fundamentarea deciziilor privind evoluţia viitoare a activităţii unităţilor economice. Sursa unor astfel de informaţii o reprezintă situaţiile financiar-contabile de sinteză, planul de afaceri, bugetul de venituri şi cheltuieli, completate cu informaţii privind potenţialul tehnic şi uman al firmei, intensitatea concurenţei şi poziţia firmei pe piaţă, imaginea firmei şi a produselor sale, evoluţia preţurilor, a cursului bursier pe piaţă, precum şi o serie de date operative din evidenţa curentă. Informaţiile folosite în analiza economico-financiară trebuie să îndeplinească următoarele

cerinţe:

utilitatea, ceea ce presupune servirea conducerii în procesul de cunoaştere şi reglare a funcţiunii sistemelor;

exactitatea informaţiilor, ceea ce presupune grijă pentru reflectarea corectă, dar şi grijă în filtrarea informaţiilor, pentru a nu altera obiectivitatea informaţiilor;

operativitatea informaţiei, respectiv decidenţii să dispună la timp de informaţia necesară (de exemplu, reglarea ritmicităţii implică o informaţie zilnică sau chiar orară);

valoarea informaţiei, ce constă în crearea condiţiilor pentru sistemul conducător de a lua decizii eficiente;

costul informaţiei , ceea ce presupune o eficienţă ridicată realizată de pe urma informaţiei.

1.7.Organizarea şi etapele analizei economico-financiare

Pentru efectuarea în bune condiţii a necesară parcurgerea următoarelor etape:

analizei activităţii economico-financiare,

este

întocmirea tematicii de analiză. Analiza economică începe prin stabilirea tematicii ce urmează a fi cercetată, fapt pentru care trebuie specificate problemele supuse analizei.

culegerea materialului pentru analiză. În funcţie de obiectivele concrete ale analizei, se realizează gruparea informaţiei. Se poate realiza documentarea la faţa locului, obţinându-se informaţii utile, de fundamentare.

verificarea complexă a datelor supuse analizei. Garantarea veridicităţii datelor presupune , în esenţă, două laturi: una de fond şi alta de exactitate, privind forma de exprimare. Latura de fond priveşte măsura în care se oglindesc veridic evenimentele economice, având în vedere definirea lor, în esenţă şi structură.

Latura formală se referă la etalonul de exprimare utilizat, la metoda de calcul, la exactitatea datelor de intrare.

prelucrarea şi studierea datelor, pe baza metodelor şi procedeelor analizei economice. Materialul obţinut pentru a fi analizat necesită o sistematizare şi o prelucrare

prealabilă, adaptată studierii evoluţiei indicatorilor, comparaţiei rezultatelor obţinute cu sarcinile programate şi cu rezultatele perioadelor precedente. Determinarea cauzelor necesită o localizare detaliată a rezultatelor , în timp şi spaţiu, o analiză care să depăşească cadrul indicatorilor generali în care se nivelează rezultatele .

Analiza necesită o stabilire a factorilor, a gradului şi sensului ce au influenţat activitatea economică. Măsurarea influenţei acestora se face prin metode de analiză adecvate fenomenului care se cercetează.

elaborarea concluziilor şi a măsurilor pentru sporirea eficienţei. Pe baza materialului prelucrat, se stabilesc concluziile care privesc laturile principale ale activităţii întreprinderii şi propunerile privind îmbunătăţirea ei.

În concluzie:

Analiza economico-financiară a unităţilor economice se ocupă cu studierea fenomenelor şi proceselor economice care au loc la nivelul acestor unităţi, a rezultatelor economico-financiare obţinute, în raport cu sarcinile programate, stabilirea cauzelor care provoacă abateri şi desfăşurarea fenomenelor analizate şi luarea măsurilor pentru reglarea şi optimizarea întregii activităţi. Analiza economico-financiară a unităţilor economice joacă un rol important în conducerea acestora, adică în exercitarea tuturor atributelor sau funcţiilor conducerii (previziune, organizare, coordonare, comandă, control), precum şi realizarea funcţiunilor fundamentale ale unităţilor (cercetare-dezvoltare, producţie, comercială, financiar-contabilă şi de personal). Realizarea procesului de analiză economică presupune parcurgerea următoarelor etape:

1. delimitarea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene sau rezultate exprimate cu ajutorul unor indicatori calitativi şi cantitativi, precum şi a modificării lor în timp şi spaţiu;

2. determinarea elementelor componente, a factorilor de influenţă şi a cauzelor care acţionează asupra fenomenelor studiate. Pe această linie, trebuie făcută delimitarea între elemente componente şi factori de influenţă. Astfel, elementele reprezintă părţile

componente ale întregului, în timp ce factorii constituie acele forţe motrice care explică apariţia şi evoluţia fenomenului;

3. stabilirea legăturilor cauzale dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul analizat, precum şi între factorii care acţionează;

4. măsurarea influenţei fiecărui factor asupra fenomenului analizat şi stabilirea factorilor cu acţiune pozitivă sau negativă , precum şi a rezervelor interne nefolosite;

5. sintetizarea rezultatelor analizei şi formularea concluziilor şi aprecierilor finale asupra fenomenelor cercetate;

6. elaborarea măsurilor şi fundamentarea deciziilor privind folosirea optimă a resurselor şi sporirea eficienţei activităţii economice în viitor

CAPITOLUL II

ANALIZA DIAGNOSTIC A ACTIVITĂŢII DE PRODUCŢIE ŞI

COMERCIALIZARE LA O SOCIETATE COMERCIALĂ

2.1. Analiza situaţiei generale a activităţii de producţie şi comercializare pe baza indicatorilor valorici

Pentru dimensionarea activităţii de producţie şi comercializare , se utilizează un sistem de indicatori valorici, prin conţinut şi mod de calcul prezintă anumite aspecte ale activităţii unei firme.

Care sunt indicatorii valorici utilizaţi ?

În teoria şi practica economică, analiza rezultatelor firmei se realizează cu ajutorul următorilor indicatori valorici:

Cifra de afaceri (CA) reprezintă suma totală a veniturilor din vânzarea mărfurilor şi produselor într-o perioadă determinată – în contabilitate rulajul creditor al conturilor din grupa 70;

Cifra de afaceri din activitatea de bază sau valoarea producţiei marfă vândute reprezintă vânzările din activitatea de bază a unei firme ;

Producţia marfă fabricată (Qf) reprezintă valoarea bunurilor realizate şi destinate livrării sau cu alte cuvinte , cuprinde valoarea produselor finite şi a semifabricatelor destinate vânzării , valoarea lucrărilor executate şi serviciilor prestate ;

Valoarea adăugată (VA) exprimă mărimea bogăţiei realizate de activitatea firmei, ea ‘‘dimensionând capacitatea de a produce avere ‘‘ ; se determină ca diferenţă între valoarea producţiei exerciţiului (Qe) şi consumurile intermediare (consumul de materii prime, materiale auxiliare, combustibil,energie,apă,etc.) ; Dacă se realizează şi activitate comercială se adaugă suma adaosului comercial.

Producţia exerciţiului(Qe) dimensionează întreaga activitate a unei firme şi cuprinde :

o valoarea producţiei vândute,

o creşterea sau descreşterea producţiei stocate, în care se includ stocurile de produse finite, semifabricate, o producţia imobilizată, adică imobilizările corporale şi necorporale realizate în regie proprie Analiza dinamicii activităţilor de producţie şi comercializare are menirea de a pune în evidenţă obiectivele stabilite în raport cu realizările perioadelor trecute, gradul de realizare a cestora, cauzele care pot determina anumite abateri, precum şi măsurile ce se impun pentru corectarea situaţiilor nefavorabile intervenite într-o perioadă determinată.

În practică, analiza situaţiei concrete dintr-o întreprindere se face în raport de corelaţiile ormale care trebuie să existe între indicatorii valorici. Din punct de vedere teoretic , se admite egalitatea : I CA = I Qf = I Qe = I VAn = I VA ; dar ,această situaţie nu poate fi întâlnită în practică şi nici nu este de dorit , deoarece de la o perioadă la alta, în cadrul unei întreprinderi trebuie să intervină atât schimbări cantitative cât şi calitative.

Care sunt corelaţiile considerate a fi normale existente între indicatorii valorici ?

În practică, se consideră ca fiind normale situaţiile următoare :

I CA I Qf - relaţia arată menţinerea ponderii imobilizărilor în cadrul stocurilor; în practică,tendinţa este de a reduce imobilizările iar cifra de afaceri ar trebui să prezinte o dinamică superioară ;

I Qf > I Qe - inegalitatea prezintă reducerea stocurilor de producţie neterminată şi a consumului intern, dar până la limita la care se asigură o desfăşurare normală a procesului de producţie ;

I VA > I Qe – inegalitatea rezultă din reducerea ponderii cheltuielilor materiale şi cu serviciile prestate de terţi cu implicaţii directe asupra costurilor şi profitul întreprinderii (o asemenea situaţie nu trebuie să afecteze calitatea produselor şi a serviciilor) . Rezultă că, într-o situaţie normală apar inegalităţile :

I CA

I Qf

> I Qe < I VA .

In ce constă analiza raportului static şi dinamic dintre indicatorii valorici ?

Această analiză este realizată din necesităţi complementare ale diagnosticării, deoarece raporturile statice şi dinamice sunt utile în realizarea modelelor de analiză multiplicative. Raportul static dintre indicatorii valorici permite caracterizarea evoluţiei elementelor care-i diferenţiază. De exemplu :

raportul dintre cifra de afaceri

şi valoarea producţiei marfă fabricate

( CA Qf

) exprimă

modificările intervenite în stocurile de produse finite şi alte venituri, exclusiv cele financiare şi cele extraordinare ;

raportul dintre valoarea producţiei marfă fabricate şi valoarea producţiei exerciţiului (

Qf Qe

)

caracterizează evoluţia stocurilor , precum şi a consumului intern ;

raportul dintre valoarea adăugată şi valoarea producţiei exerciţiului (

VA Qe

), evidenţiază

creşterea respectiv reducerea ponderii cheltuielilor privind materialele.

Raportul dinamic se stabileşte pe baza indicilor indicatorilor valorici (în baza fixă) şi caracterizează evoluţia comparativă a indicatorilor valorici faţă de un anumit criteriu, respectiv perioada precedentă.

2.2. Analiza diagnostic a valorii adăugate

Ce este valoarea adăugată ?

Valoarea

întreprinderi.

adăugată

este

unul

dintre

indicatorii

semnificativi

ai

activităţii

unei

Prin conţinut , valoarea adăugată exprimă creşterea (plusul) de bogăţie care se obţine prin utilizarea factorilor de producţie, îndeosebi a factorilor de muncă şi capital , peste valoarea materiilor prime, materialelor şi serviciilor cumpărate de întreprindere de la terţi. Valoarea adăugată netă reprezintă valoarea nou creată fără să ţină cont de amortizare, adică de remunerarea imobilizărilor .

Care sunt metodele prin care se poate determina valoarea adăugată ?

Valoarea adăugată (VA) se poate determina prin două metode:

a)

metoda sintetică ( indirectă sau sustractivă) potrivit căreia , valoarea adăugată se calculează după una din formulele următoare :

1.ca diferenţă dintre producţia realizată (globală;PG)şi consumul intermediar (CI) :

VA = PG

-

CI

Consumurile intermediare, respectiv consumurile provenind de la terţi cuprind : materiile prime şi materialele ă la cost de achiziţie ), energie, combustibil, apă, servicii externe.

Valoarea adăugată calculată după această relaţie este cunoscută în teoria economică sub denumirea de „valoare adăugată produsă”.

2.ca diferenţă între cifra de afaceri ( CA)şi consumul intermediar(CI) :

Valoarea adăugată calculată după această formulă se numeşte „valoare adăugată realizată” ;aplicarea în practică a acestei formule este dificilă deoarece presupune identificarea acelei părţi a consumurilor intermediare ale exerciţiului aferente producţiei vândute (respectiv vânzărilor de mărfuri).

3. VA = CA (Cc + Ci )

VA= Mc Ci,

unde:

Cc

– costul de cumpărare al mărfurilor vândute

Ci

alte consumuri provenind de la terţi

Mc – marja comercială

4.în literatura de specialitate se utilizează un nou concept, cel de” valoare adăugată de piaţă’’, denumită MVA (Market Value Added), care este operaţional în activitatea de evaluare a firmelor. MVA se determină ca diferenţă între valoarea de piaţă a firmei (V ) şi valoarea actuală cumulată a capitalurilor investite de acţionari (Ci) şi a profitului reinvestit ( Pr ), astfel:

MVA = V (Ci + Pr )

Valoarea adăugată de piaţă reprezintă un surplus faţă de valoarea actuală a capitalului investit de acţionari şi, respectiv, a profitului reinvestit în firmă.

b)

prin

elementelor sale

amortizările, dobânzile, dividendele , rezultatul net . În această accepţiune valoarea adăugată înglobează remunerarea :

sociale , impozitele şi taxele,

aditivă), valoarea adăugată se calculează prin însumarea

metoda

directă

(

componente :salariile

şi

cheltuielile

muncii, prin cheltuielile cu personalul :

o

salarii,indemnizaţii, prime,sporuri, compensaţii ;

o

impozite pe salarii

o

contribuţia la asigurări sociale,pensie suplimentară,fond de şomaj ;

o

alocaţii pentru copii, avantaje în natură.

capitalului propriu (prin dividende) ;

capitalului tehnic (prin amortizare) ;

capitalului împrumutat (prin dobânzi) ;

statului, ca generator de infrastructură (prin impozite şi taxe) :

o

impozit pe profit,TVA ;

o

impozit pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat, taxe vamale, taxa de timbru, impozit pe dividende.

Care sunt indicatorii ce pot fi calculaţi pe baza valorii adăugate ?

Pe baza valorii adăugate şi a elementelor sale structurale, pot fi construiţi anumiţi indicatori, cum ar fi :

gradul de integrare pe verticală =

Valoarea adaugata

Cifra de afaceri

contribuţia factorului uman la formarea valorii adăugate =

aportul activelor fixe =

Amortizarea aferenta perioadei

Valoarea adaugata

Salarii elemente aferente

Valoarea adaugata

Dacă primul indicator are o valoare care tinde spre 1 , înseamnă că în întreprindere există un grad ridicat de integrare.

Pentru a aprecia eficienţa integrării indicatorul trebuie corelat cu rata cheltuielilor totale, cu rata rentabilităţii şi cu profitul. În acest context se poate aprecia dacă este eficient sau nu să se acţioneze în direcţia sporirii gradului de integrare pe verticală.

Descrieţi modelele utilizate pentru analiza factorială a valorii adăugate.

A.Modelul utilizat pentru analiza factorială a valorii adăugate este următorul:

VAB = PB x

   1

CI

PB

, unde :

VAB – valoarea adăugată brută

PB – producţia brută

CI consumul intermediar

Comparabilitatea indicatorilor de valoare adăugată, în dinamică sau faţă de program, reprezintă una din sarcinile principale ale analizei. Pentru aceasta, la agentului economic, trebuie utilizate, pentru dinamică, aceleaşi preţuri, iar structura organizatorică în cele două momente trebuie să fie identică.

Fiind îndeplinite aceste condiţii ,variaţia valorii adăugate brute se calculează astfel :

ΔVAB = VAB 1 VAB 0 =

PB 1

 

1

CI  

  

1

PB

1

-

PB 1

 

0

CI  

  

0

PB

0

Indicele valorii adăugate brute se calculează :

I VAB =

1

PB 1

CI

1

PB

1

PB 1

0

CI

0

PB

0

X 100

În vederea determinării contribuţiei fiecărui factor asupra modificării ΔVAB şi asupra I VAB , se utilizează metoda substituirilor factorilor în lanţ.

Factorul de ordin cantitativ este PB iar factorul calitativ :

   1

CI

PB

.

Influenţa factorilor asupra indicelui valorii adăugate :

Indicele valorii adăugate , ca urmarea modificării producţiei brute, se calculează

I VAB PB =

PB 1

1

CI

0

PB

0

PB 1

0

CI

0

PB

0

X 100

Indicele valorii adăugate , ca urmarea modificării ponderii consumului intermedia în producţia brută, se calculează :

I VAB CI =

PB 1

1

CI

1

PB

1

PB 1

1

CI

0

PB

0

X 100

Influenţa factorilor asupra valorii adăugate :

1.Influenţa modificării PB asupra modificării valorii adăugate va fi :

ΔVAB PB =

PB 1

 

1

CI  

  

0

PB

0

-

PB 1

 

0

CI  

  

0

PB

0

2.Influenţa modificării ponderii consumului intermediar în producţia brută :

ΔVAB =

PB 1

 

1

CI  

  

1

PB

1

-

PB 1

 

1

CI  

  

0

PB

0

Dar atât factorul cantitativ cât şi cel calitativ se pot descompune în continuare.

Producţia brută se poate calcula astfel : PB = W T , unde

- W :productivitatea medie orară ;

- T :fondul total de timp de muncă.

Valoarea adăugată devine astfel :

VAB = TW

1

PB CI  

.

1.1.Influenţa fondului de timp de muncă :

ΔVAB PB(T) =

T W 1

 

0

1

CI  

  

0

0

PB

-

T W 1

 

0

0

CI  

  

0

PB

0

1.2.Influenţa productivităţii medii orare :

ΔVAB PB(W) =

T W 1

 

1

1

CI  

  

0

PB

0

-

T W 1

 

0

1

CI  

  

0

PB

0

Consumul intermediar la 1 leu producţie brută se calculează astfel :

[ 1-(α +β)], unde :

- α : ponderea consumului intermediar aferent cifrei de afaceri

β :

ponderea

consumului

- semifabricate şi producţie neterminată

intermediar

al

diferenţelor

de

stoc,

α

=

β =

CI

CA

,

PB CI CI

CA

PB

CI(CA) consumul intermediar aferent cifrei de afaceri

Valoarea adăugată devine astfel :

VAB = PB [ 1-(α +β)]

produse

finite,

2.1.Influenţa ponderii consumului intermediar aferent cifrei de afaceri :

ΔVAB CI( α) = PB 1 [ 1-1 1 )] PB 1 [ 1-0 1 )]

2.2. Influenţa ponderii consumului intermediar al diferenţelor de stoc, produse finite, semifabricate şi producţie neterminată

ΔVAB CI(β ) = PB 1 [ 1-0 1 )] PB 1 [ 1-0 0 )]

B.Un alt model multiplicativ folosit pentru analiza factorială a valorii adăugate este :

VA = T x

Qe VA

x

T Qe

= T x Wh x γ

, unde :

T- fondul de timp de muncă

Qe- producţia exerciţiului

Wh – productivitatea medie orară

γ - valoarea medie adăugată la 1 leu producţie a exerciţiului

Variaţia valorii adăugate :

ΔVA = VA 1 VA 0 = (T 1 x Wh 1 x γ 1

) (T 0 x Wh 0 x γ 0

)

Influenţa modificării factorilor :

1.Influenţa fondului de timp asupra valorii adăugate :

ΔVA T = (T 1 T 0 ) (Wh 0 x γ 0 )

2.Influenţa productivităţii medii orare asupra valorii adăugate :

ΔVA W = (Wh 1 Wh 0 ) (T 1 x γ 0 )

3.Influenţa valorii medii adăugate la 1 leu producţie :

ΔVA γ = ( γ 1 – γ 0 ) (T 1 x Wh 1 )

Care sunt implicaţiile valorii adăugate asupra principalilor indicatori economico- financiari ?

Modificarea valorii adăugate influenţează următorii indicatori economico-financiari :

1.rezultatul exploatării :

(VA 1 VA 0 ) pr 0

unde : pr 0 - profit mediu la 1 leu valoare adăugată

2.eficienţa utilizării potenţialului uman :

VA 1 VA 0

Ns 1

3.eficienţa utilizării activelor de exploatare :

VA VA

1

0

Ae 1

1000

4.rata rentabilităţii economice :

VA VA pr

1

0

0

At 1

100

5.eficienţa utilizării mijloacelor fixe :

VA VA

1

0

Mf 1

1000

2.3. Analiza diagnostic a cifrei de afaceri

În condiţiile actuale, când factorii pieţei primează în sistemul de variabile care explică rezultatele unei întreprinderi, analiza cifrei de afaceri este esenţială pentru aprecierea locului întreprinderii în sectorul său de activitate, a poziţiei sale pe piaţă, a aptitudinilor acesteia de a lansa, respectiv de a dezvolta diferite activităţi într-o manieră profitabilă. În funcţie de nivelul cifrei de afaceri se poate preciza dacă întreprinderea este suficient de importantă, dacă are semnificaţie raportarea rezultatelor sale la cele ale sectorului, respectiv dacă partea sa de piaţă e neglijabilă, putându-se lua decizii strategice în consecinţă.

Care sunt noţiunile ce pot fi abordate în legătură cu cifra de afaceri ?

Conceptual, cifra de afaceri poate fi abordată ca : cifră de afaceri totală, cifră de afaceri netă, cifră de afaceri încasată , cifră de afaceri critică(minimă) , cifră de afaceri de realizat în cazul unor restricţii date, cifră de afaceri medie pe unitate de produs sau de prestaţie şi cifră de afaceri marginală.

Cifra de afaceri totală (CA) ,conform Regulamentului de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82/1991, se calculează prin însumarea veniturilor rezultate din livrările de bunuri, executarea de lucrări şi prestările de servicii şi alte venituri din exploatare, mai puţin rabaturile, remizele şi alte reduceri acordate clienţilor.

Cifra de afaceri netă reprezintă, în conformitate cu prevederile Ordinului ministrului finanţelor nr. 94/2001 privind aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a-IV-a a Comunităţii economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, un indicator al Contului de profit şi pierdere şi cuprinde sumele provenind din vânzarea de bunuri şi servicii ce intră în categoria activităţilor curente ale întreprinderii, după scăderea reducerilor comerciale, a taxei pe valoare adăugată şi a altor impozite şi taxe aferente.

Cifra de afaceri minimă reprezintă suma vânzărilor care permite acoperirea cheltuielilor variabile aferente şi a cheltuielilor fixe ale firmei. Relaţia de calcul a cifrei de afaceri minime (CA min) este următoarea :

Chf

cv

CA min = 1

unde,

Chf suma cheltuielilor fixe

cv - cheltuieli variabile la 1 leu cifră de afaceri

O asemenea formulă se utilizează atunci când se începe o afacere.

Cifra de afaceri de realizat în cazul unor restricţii date (CAr). Restricţiile cunoscute se referă la capitalul social (Ks), rata dividendelor (Rd), cota de repartizare a profitului net pentru autofinanţare (caf) , cota de impozit pe profit (ci) şi rata rentabilităţii resurselor consumate ( Rrc). Calculul cifrei de afaceri de realizat în cazul unor restricţii date se efectuează după cum urmează :

CAr = Ks x

Unde :

Rd 100   100   100

Rrc

x

 

  1

100

100

caf   100 ci  

Ks x 100 Rd

reprezintă suma dividendelor

Ks x

Rd 100   100

100 ci

x

 

100

100

caf  

reprezintă profitul brut

Rrc =

Pb

q c x 100

v

Cifra de afaceri medie pe unitatea de produs sau de prestaţie ( CAi ) :

CAi =

CAi

qv

i

unde,

CAi - cifra de afaceri medie pe unitatea de produs sau prestaţie (echivalează cu preţul mediu de vânzare pe unitatea de produs sau tariful mediu pe unitatea de prestaţie)

CAi cifra de afaceri pe tipuri de produse sau activităţi

q vi - volumul fizic al producţiei vândute pe tipuri de produse sau activităţi

Cifra de afaceri marginală (CAmg) exprimă variaţia cifrei de afaceri generată de creşterea sau scăderea cu o unitate a producţiei sau a prestaţiei vândute :

CAmg =

CAi CAi CAi

1

0

qv i qvi qvi

1

0

Caracterizaţi principalele procedee utilizate în analiza dinamicii şi structurii cifrei de afaceri

Analiza voluţiei în timp a vânzărilor poate fi realizată pe total firmă şi pe produse, prin mărimile absolute ale acesteia şi ritmurile de creştere (cu bază fixă, cu bază în lanţ şi ritmurile medii).

Pentru a aprecia corect evoluţia în dinamică a cifrei de afaceri se impune evaluarea acesteia în preţuri comparabile.

Cifra de afaceri în preţuri comparabile se determină conform următoarelor relaţii :

la nivel de produs(qv 1 p 0 ) ;

la nivel de firmă

qvi pi sau

1

0

qvi pi

1

1

Ip

în care : Ip-indicele preţurilor de vânzare

la nivel de firmă. Cifra de afaceri a unei firme poate fi analizată structural în funcţie de diverse criterii de grupare a vânzărilor, cum sunt :pe produse, clienţi, pieţe de desfacere, faze ale ciclului de viaţă a produselor, etc.

Procedeele de analiză a evoluţiei structurii vânzărilor firmei sunt următoarele :

1.

ponderile componentelor cifrei de afaceri (gi ) :

CAi

gi = x100

CA

unde,

CAi - vânzările aferente elementului component „ i”

CA – cifra de afaceri totală

2.

coeficientul de concentrare (Gini- Struck) :

Kc =

n n  ki  1 2 i  1 n  1
n
n 
ki  1
2
i  1
n  1

unde,

n

- număr de produse , activităţi, etc.

Ki 2 – ponderea produsului, activităţii „ i” în cifra de afaceri

Kc

[0;1] .

Apropierea de 1 a coeficientului de concentrare înseamnă că în structura activităţii există produse care dau cea mai mare parte din cifra de afaceri; apropierea de 0 semnifică o distribuţie relativ uniformă a vânzărilor pe structurile implicate în calcul.

3. indicele Herfindhal :

H=

2

g i

Valoarea acestui coeficient este egală cu 1 dacă întreprinderea vinde un singur produs şi cu 1/n dacă vânzările sunt repartizate în proporţii egale pe produse.

Descrieţi modelele utilizate în analiza factorială a cifrei de afaceri

A.Un prim model de analiză factorială îl reprezintă :

CA= Ns x

Q CA

x

Ns Q

sau

CA =Ns x

Mf Mfp Q CA

x

x

x

Ns Mf Mfp Q

CA - cifra de afaceri ;

unde :

Ns

- numărul de salariaţi ;

Q

- producţia marfă fabricată ;

Mf - valoarea medie a mijloacelor fixe ;

Mfp - valoarea medie a mijloacelor fixe productive (active).

Modificarea totală a cifrei de afaceri se calculează :

ΔCA = CA 1 CA 0 = Ns 1 x

Din care:

Q CA

1

x

1

Ns Q

1

1

- Ns 0 x

Q CA

x

0

0

Ns

0

Q

0

1.influenţa modificării numărului de salariaţi:

ΔCA Ns = (Ns 1 - Ns 0 ) (

Q CA

x

0

0

Ns

0

Q

0

)

2.influenţa modificării productivităţii muncii:

ΔCA Q/Ns = (

Din care:

Ns Q Ns Q

1

1

-

0

0

) (Ns 1 x

CA

0

Q

0

)

2.1.influenţa gradului de înzestrare tehnică:

ΔCA Mf /Ns = N 1 x (

Mf Mf

1

0

-

Ns Ns

1

0

) x

Mfp Q

0

x

0

x

CA

0

Mf Mfp Q

0

0

0

2.2.influenţa ponderii mijloacelor fixe productive :

ΔCA ( Mfp / Mf ) = N 1 x

Mf

1

Ns

1

(

Mfp Mfp

1

0

-

Mf

1

Mf

0

)x

Q CA

0

x

0

Mfp Q

0

0

2.3.influenţa randamentului mijloacelor fixe productive :

ΔCA (Q/ Mf p ) = N 1 x

Mf

1

Ns

1

x

Mfp

1

(

Q

1

Q

0

Mf Mfp Mfp

1

1

0

)x

CA

0

Q

0

3.influenţa modificării gradului de valorificare a producţiei valorificate :

ΔCA (CA/Q) = (

CA CA

1

0

-

Q

1

Q

0

) (Ns 1 x

Q

1

Ns

1

)

B.Un alt model de analiză factorială a cifrei de afaceri se poate realiza pe baza cantităţilor vândute(qi) şi a preţurilor de vânzare (pi).

n

CA =

i 1

q p

i

i

Modificarea absolută a cifrei de afaceri se calculează astfel :

CA=

qi pi

1

1

Din care :

-

qi pi

0

0

a.când producţia este eterogenă :

1.influenţa cantităţilor vândute :

CA q =

qi pi qi pi qi pi

1

1

0

1

-

qi pi

0

0

1

0

-

2.influenţa preţului :

CA p =

b.când producţia este omogenă :

1.influenţa volumului fizic :

CA q = (

qi pi

1

)

0

-

qi pi

0

0

2.influenţa structurii producţiei vândute :

CA g =

qi pi

qi pi qi pi qi pi

1

-(

1 )

1

0

3.influenţa preţului de vânzare :

CA p =

1

1

-

1

0

C.Alte modele de analiză factorială a cifrei de afaceri utilizate în practică sunt :

CA = Tx CAh ;

CA Ae ;

CA= Ae x

CA = Ae x

Ac Mf Mfp CA

Ae x Ac Mf Mfp

x

x

unde :

T - fondul total de timp (ore-om)

CAh- cifra de afaceri medie orară

Ac valoarea medie a activelor circulante

Cifra de afaceri poate fi analizată şi în corelaţie cu capacitatea de producţie şi cererea de mărfuri.Indicatorii utilizaţi sunt :

gradul de utilizare a capacităţii de producţie se calculează ca raport între producţia fabricată şi capacitatea de producţie :

Gradul de utilizare a

capacităţii de producţie =

Pr oductia fabricata

100

Capacitatea de productie

gradul de satisfacere a cererii se calculează ca raport între valoarea cifrei de afaceri şi cererea estimată la începutul perioadei :

Gradul de satisfacere a cererii=

Cifra de afaceri

100

Cererea estimata la inceputul perioadei

gradul de valorificare a producţiei se calculează ca raport între valoarea cifrei de afaceri şi producţia fabricată :

Gradul de valorificare a producţiei=

Cifra de afaceri

100

Pr oductia fabricata

In fundamentarea cifrei de afaceri şi a programului de fabricaţie, pe lângă diagnosticul intern, trebuie avute în vedere piaţa şi concurenţa.

Astfel, în legătură cu piaţa, se va face o analiză cantitativă, pentru a marca posibilitatea de absorbţie a produselor pe care le produce întreprinderea, precum şi o analiză calitativă, care are drept scop cunoaşterea nevoilor şi comportamentul consumatorilor faţă de produsele întreprinderii.

De asemenea, este importantă, în această analiză, segmentarea pieţei, întrucât nu este suficientă numai o apreciere generală, fără a ţine seama de concurenţii care apar pe piaţă, deci să se stabilească o segmentare a pieţei proprii în funcţie de utilizatori.

D.In acest scop, se foloseşte indicatorul cota globală de piaţă a firmei (Cp), care se determină caraport între vânzările proprii ale unui produs (Vp) şi totalul vânzărilor produsului respectiv(V) :

Cp=

Vp

V

In consecinţă, vânzările proprii (Vp) pot fi exprimate prin relaţia :

Vp =V x Cp

Modificarea absolută se caculează astfel :

Vp = Vp 1 Vp 0

din care :

1.influenţa modificării vânzărilor totale :

Vp V =(V 1 V 0 ) x Cp 0

2.influenţa modificării cotei de piaţă :

din care :

Cp =

gicp *

100

2.1. influenţa modificării structurii vânzărilor :

Vp gi =V 1 x (

gi cp *

1

0

100 -

gi cp *

0

0

100

)

2.2.influenţa modificării cotei de piaţă pe zone :

Vp Cp* =V 1 x (

gi cp *

1

1

-

gi cp *

1

0

100 100

)

Care sunt implicaţiile cifrei de afaceri asupra principalilor indicatori economico- financiari ?

Creşterea (respectiv reducerea) cifrei de afaceri se reflectă în mod favorabil (nefavorabil) asupra următorilor indicatori sintetici, prin care se caracterizează performanţele economico- financiare ale întreprinderii :

Profitul brut :

(CA 1 CA 0 ) Rv 0

unde :

Rv – rentabilitatea la 1 leu cifră de afaceri

Rata rentabilităţii economice a activului :

CA CA Rv

1

0

0

A

1

100

Rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent :

CA CA Rv

1

0

0

Kp

100

Viteza de rotaţie a activelor circulante :

Ac xT Ac xT

0

0

CA

1

CA

0

Eliberările (imobilizările) de active circulante :

Ac xT Ac xT CA

0

0

1

CA

1

CA

0

T

Eficienţa mijloacelor fixe (cifra de afaceri la 1000 lei mijloace fixe) :

CA CA

1

0

Mf

1

100

Eficienţa activelor de exploatare :

CA CA

1

0

Ae

1

100

Eficienţa muncii, caracterizate pe baza profitului pe un salariat :

CA CA Rv

1

0

0

N

1

100

Valoarea adăugată aferentă cifrei de afaceri :

(CA 1 CA 0 ) γ 0

unde :

γ 0 – valoarea adăugată la 1 leu cifră de afaceri

CAPITOLUL III

ANALIZA PRODUCŢIEI FIZICE ŞI A CALITĂŢII ACESTEIA

3.1.Analiza situaţiei generale a evoluţiei producţiei fizice

In analiza operativă a producţiei fizice , se are în vedere îndeplinirea programului de fabricaţie pe secţii, echipe, respectiv, pe subdiviziuni organizatorice.

In acest scop, indiferent de sistemul de prelucrare a informaţiei, zilnic şi prin cumulare lunar, trimestrial şi chiar anual, trebuie să se stabilească producţia fizică pe fiecare produs, comparativ cu cea prevăzută.

In condiţiile prelucrării automate a datelor, se poate opera cu principiul excepţiei evidenţiindu-se numai sortimentele la care nu s-a realizat nivelul prevederilor sau la care s-a depăşit. In acest scop, este necesar să se precizeze o anumită limită în raport de care se consideră excepţie (pentru fiecare produs precizându-se şi cauzele abaterilor). Listarea produselor se poate face în ordinea în care sunt prevăzute în programul de fabricaţie sau în funcţie de procentul de nerealizare a programului (respectiv de depăşire).

3.2. Analiza realizării programului de producţie pe total şi pe sortimente

Un program de producţie este considerat îndeplinit atunci când a fost realizat atât din punct de vedere cantitativ, cât şi pe fiecare sortiment în parte. Sarcina analizei economico-financiare constă în determinarea eventualelor neîndepliniri ale programului de producţie la unul sau mai multe sortimente, cât şi în aflarea tuturor cauzelor care au determinat aceste neîndepliniri. Totodată analiza trebuie să se orienteze nu numai în direcţia nerealizărilor de program la diverse sortimente, ci şi în direcţia depăşirilor de plan la acele sortimente unde planul a fost îndeplinit şi depăşit. Acest lucru este necesar deoarece depăşirea programului pe sortimente (ca şi creşterile de la o perioadă la alta) trebuie să corespundă cerinţelor de dezvoltare ale economiei naţionale, cunoscut fiind că necesităţile de produse nu cresc în acelaşi timp. Sunt considerate pozitive numai acele depăşiri care reflectă o respectare de către întreprindere a cerinţelor dezvoltării economiei naţionale. Pentru analiza programului de producţie se poate utiliza indicele volumului fizic al producţiei, calculat la nivelul fiecărui sortiment, astfel:

i q =

q

1 x 100

q

o

‚ unde q reprezintă volumul fizic al producţiei obţinute

La nivelul societăţii comerciale, prin acest procedeu , nu se va putea forma o imagine sintetică privind gradul de realizare a programului pe fiecare sortiment. În acest caz se foloseşte coeficientul mediu de sortiment (K S ). La baza calculării acestui coeficient stă principiul necompensării unor nerealizări la unele sortimente cu depăşirile înregistrate la alte sortimente. Potrivit acestui principiu, valoarea maximă a coeficientului mediu de sortiment este 1, deci în urma calculelor se pot înregistra următoarele două situaţii:

a) K S = 1, dacă programul de fabricaţie a fost realizat la toate sortimentele în proporţie de 100% sau dacă programul a fost realizat şi depăşit la toate sortimentele , indiferent de gradul de realizare.

b) K S 1, dacă programul de fabricaţie nu a fost realizat atât pe total, cât şi pe sortimente, indiferent de proporţia de nerealizare sau dacă programul a fost realizat şi depăşit pe total, dar cel puţin la un sortiment nu s-a realizat nivelul prevăzut. Calculul coeficientului mediu de sortiment se poate face pe baza următoarelor relaţii:

 q p min 0 a) K s =  q p 0 0 
 q
p
min 0
a) K s =
q p
0
0
qp
b) K S =1 -
q p
0
0
q
 i
q

0 q
0
c) K S =
100
+
2
100

în care:

q min p 0 valoarea recalculată a producţiei fabricate în limitele programate.

qp

abaterile negative pe sortimente.

g’ o – ponderea valorică a sortimentelor la care nu s-au realizat prevederile. i q indicele de realizare a prevederilor pe sortimente. g’’ o – ponderea valorică a sortimentelor la care programul a fost realizat integral sau

depăşit.

Coeficientul mediu de sortiment reflectă proporţia de realizare a programului la unele sortimente, precum şi numărul acestora. Deoarece există situaţii când nu se realizează programul de producţie la un sortiment într-o proporţie mare, dar şi situaţii când mai multe sortimente sunt sub limita prevederilor din program, se recomandă completarea analizei cu un coeficient de nomenclatură (K n ), determinat prin relaţia :

K n = 1 -

n

N

Unde : n – numărul poziţiilor la care nu s-a realizat programul.

N – numărul total al poziţiilor din program.

Analiza programului de fabricaţie pe total şi pe sortimente are ca obiective:

- determinarea gradului de realizare a programului producţiei fizice pe sortimente şi pe total;

- localizarea cauzelor ce au generat disfuncţionalităţi, pe sectoare de activitate;

- formularea de măsuri pentru realizarea programului producţiei fizice.

3.3. Analiza structurii producţiei pe total şi pe sortimente

Programul de producţie pe sortimente se realizează în proporţii diferite , determinând o serie de modificări în structura producţiei , modificări ce se reflectă în ponderile pe care diferite sortimente din nomenclatorul de fabricaţie le deţin în volumul total ( este necesar ca pe lângă metoda valorică de evaluare să se utilizeze şi alte metode , în funcţie de scopul urmărit ). Structura producţiei se caracterizează cu ajutorul indicatorilor privind ponderea , respectiv greutatea specifică a fiecărui sortiment ( produs ) în totalul producţiei. Ponderile realizate la nivelul fiecărui sortiment se compară cu ponderile programate şi se constată că s-a respectat sau nu structura prevăzută în programul de producţie. Structura producţiei se poate urmări cu ajutorul coeficientului mediu de structură (asortiment) notat cu K st :

K st = 100 - ( g ) ,

g = modificarea ponderii fiecărui sortiment ( produs ) indiferent de semnul matematic. Prin această relaţie se determină intensitatea modificării structurii producţiei. Un alt model al coeficientului de structură este următorul :

Producţia efectiv executată conform structurii prevăzute

K st =

Productia efectivă recalculată

În utilizarea acestui model se impune respectarea următoarelor etape :

a) Recalcularea producţiei obţinute conform structurii prevăzute. Aceasta se realizează prin aplicarea ponderii prevăzute a fiecărui sortiment la valoarea efectivă realizată sau prin înmulţirea producţiei prevăzute pe fiecare sortiment cu indicele mediu de realizare a programului de producţie;

b) Determinarea valorii producţiei realizate conform structurii programate, prin compararea valorii efective pe fiecare sortiment cu cea recalculată, luând în calcul valoarea minimă.

Prezentaţi corelaţiile posibile ce există între coeficientul de sortiment k s şi coeficientul de structură k st

Prin analiza corelativă a coeficientului de sortiment k s şi a coeficientului de structură k st se pun în evidenţă următoarele situaţii :

a) K s = 1 şi K st < 1 , deci programul de producţie a fost îndeplinit la toate sortimentele , dar în proporţii diferite.

b) K s < 1 şi K st = 1 când programul nu a fost îndeplinit la nici un sortiment, dar în aceeaşi proporţie

c) K s = 1 şi K st = 1, când programul a fost îndeplinit şi depăşit la toate sortimentele în proporţii egale ;

d) K s < 1 şi K st < 1, inegalităţile însemnând că programul nu a fost realizat la unul

sau mai multe sortimente În privinţa îndeplinirii coeficientului mediu de structură trebuie menţionată existenţa a două situaţii distincte :

- modificarea structurii ( a sortimentului ) producţiei în condiţiile în care societatea nu a îndeplinit planul la toate sortimentele (nu a realizat coeficientul mediu de sortiment )

- modificarea structurii producţiei în condiţiile în care întreprinderea a îndeplinit planul la toate sortimentele În prima situaţie , aprecierea este negativă , reflectând o încălcare a cerinţei legii dezvoltării planice proporţionale. În a doua situaţie trebuie să se ţină seama de nomenclatura produselor în cauză. Necesităţile economiei naţionale de produse sunt diferite , ceea ce determină şi un ritm de îndeplinire deosebit între produse. În acest caz modificarea structurii producţiei este normală şi necesară , aceasta fiind situaţia întreprinderilor care fabrică produse finite cu valori de întrebuinţare diferite. În cazul în care firma produce sortimente necesare asamblării unui produs finit respectarea structurii planificate a producţiei este obligatorie. Planul produsului finit nu va putea fi îndeplinit sau depăşit decât în măsura în care ritmul de realizare al pieselor componente va fi uniform. În caz contrar, produsul finit va fi îndeplinit la nivelul subansamblului cu cel mai redus grad de îndeplinire a planului.

3.4.Analiza operativă a realizării programului de fabricaţie

Desfăşurarea normală a întregii activităţi a fiecărei unităţi economice impune existenţa şi realizarea programelor de fabricaţie elaborate pentru a satisface cererea. Orizontul de timp şi gradul de detaliere pe produse (grupe de produse) sunt în legătură directă cu specificul unităţii. Dar elementul comun constă în aceea că:

elaborarea programelor de fabricaţie trebuie să pornească de la necesitatea respectării obligaţiilor faţă de beneficiari, asumate prin contracte sau alte angajamente; prin modul de concepere trebuie să se asigure o încărcare corespunzătoare a capacităţilor de producţie pe întreaga perioadă de timp ; să nu implice variaţii în timp a necesarului de forţă de muncă (cu excepţia activităţilor cu caracter sezonier);

să fie în concordanţă cu posibilităţile de aprovizionare cu resursele materiale a unităţii şi să asigure utilizarea raţională a acestora. Analiza operativă a realizării programului de fabricaţie are ca obiectiv principal furnizarea organelor de decizie, informaţii cu privire la respectarea în timp ,spaţiu şi pe produse a prevederilor.

Organizarea activităţii practice de analiză impune stabilirea anumitor niveluri, în sensul de structuri organizatorice, la care trebuie să se efectueze analiza şi periodicitatea acesteia. De regulă , cu cât se coboară spre treptele inferioare, se micşorează intervalul, ajungându-se la analiza zilnică sau chiar în cadrul zilei, la predarea schimbului.

Din punct de vedere metodologic, analiza presupune, în fapt, o comparaţie între rezultatul efectiv obţinut şi cel prevăzut pentru perioada dată la nivelul structurii organizatorice respective.

Modul concret de prezentare a datelor depinde de natura şi specificul activităţii unităţii, precum şi de sistemul de organizare şi prelucrare a informaţiei privind producţia.

Constatarea unor abateri faţă de prevederi trebuie însoţită de precizarea cauzei sau cauzelor care au determinat-o.

Prelucrarea automată a datelor implicate de urmărirea producţiei fizice facilitează şi impune folosirea principiului excepţiei, semnalând abaterile (pozitive sau negative) pe produse şi subdiviziuni organizatorice.

Evidenţierea abaterilor în spaţiu este necesară atât pentru realizarea obiectivelor pe ansamblul unităţii, cât şi pentru stabilirea răspunderii şi a contribuţiei fiecărei structuri organizatorice la obţinerea unui rezultat dat.

In cazul în care se ţine o evidenţă operativă a abaterilor pe baza datelor din fişierele respective (care se actualizează zilnic) se poate prezenta (sub formă de listă sau vizual) situaţia produselor la care nu s-a realizat programul de fabricaţie.

Un aspect important al analizei programului de producţie vizează realizarea acestuia pe subdiviziuni de timp (comparaţia se poate face şi cu realizările aferente perioadelor anterioare). Alegerea subdiviziunilor de timp (zi, decadă, lună, trimestru) se face în funcţie de caracterul producţiei (de masă, de serie, unicate) şi durata ciclului de producţie.

Prin analiza ritmicităţii se urmăreşte caracterizarea situaţiei existente, evoluţia ei faţă de perioadele anterioare, cauzele care au determinat neritmicitatea, precum şi efectele produse.

Pentru caracterizarea ritmicităţii producţiei, pot fi folosite mai multe procedee, printre care se menţionează:

indicii producţiei pe subdiviziuni de timp. Dacă aceştia prezintă variaţii însemnate faţă de indicele mediu pe întreaga perioadă, atunci există situaţia de neritmicitate;

ponderea producţiei pe subdiviziuni de timp (este o consecinţă a primului procedeu);

coeficienţii sintetici ai ritmicităţii (kr) care se pot stabili în mai multe variante. Coeficienţii de ritmicitate se pot calcula pe baza mai multor modele:

a)kr=

100 g

100

, în care:

g -suma abaterii ponderilor pe subdiviziuni de timp

b) kr=

1

q

Q

0

, în care:

q -suma abaterilor negative pe subdiviziuni de timp

O valoare negativă semnifică o producţie neritmică iar o valoare pozitivă semnifică a producţie ritmică. Această modalitate de a calcula coeficientul nu ţine seama de faptul că pot exista variaţii însemnate în depăşirea programului în anumite perioade. Pentru a elimina acest neajuns se recomandă modelul:

Kr=

valoarea productiei realizate in contul ritmicitatii prevazute

valoarea productiei realizate

In situaţia în care, prin specificul activităţii, prin programul de fabricaţie gradul de încărcare pe subdiviziuni de timp, prezintă anumite variaţii , se poate calcula un coeficient de ritmicitate bazat pe abaterile faţă de producţia presupusă uniformă. Relaţia este:

Kr=

1

1   2 x  x 2 x i
1 
 2
x
 x
2
x
i

în care:

x- producţia medie pe subdiviziuni de timp;

x i - producţia pe subdiviziuni de timp(o-programată ;1- realizată) .

Dacă kr 1 <kr 0 , înseamnă că abaterile efective faţă de producţia medie pe subdiviziuni de timp sunt mai accentuate, ca efect al neritmicităţii.

Cauzele care determină o activitate neritmică pot fi sintetizate astfel:

asigurarea necorespunzătoare din punct de vedere cantitativ şi calitativ cu resursele materiale şi forţă de muncă;

neintrarea în funcţiune la termenele stabilite a obiectivelor de investiţii;

nerealizarea în termen a parametrilor proiectaţi la noile capacităţi de producţie;

opriri accidentale în funcţionarea utilajelor.

Neritmicitatea în activitatea de producţie are o serie de efecte nefavorabile, printre care pot fi menţionate:

neritmicitatea în livrarea producţiei cu consecinţe asupra capacităţii de plată;

folosirea necorespunzătoare a forţei de muncă şi activele fixe;

scăderea nivelului calitativ al producţiei cu efectele care decurg .

3.5. Analiza calităţii producţiei

Calitatea produselor şi serviciilor poate fi definită ca măsura, gradul în care acestea satisfac nevoile utilizatorilor finali, prin totalitatea caracteristicilor tehnice, economice, sociale şi de exploatare. Îmbunătăţirea calităţii reprezintă un obiectiv esenţial al activităţii oricărei întreprinderi, în vederea creşterii competitivităţii pe piaţa internă şi internaţională şi a eficienţei activităţii economico-financiare.

Problema calităţii producţiei are însă un caracter complex şi nu trebuie limitată la finisarea în bune condiţii a produselor şi a aspectului lor comercial.

Prin calitate trebuie să se înţeleagă obţinerea unor performanţe superioare, durabilitate, rezistenţă la uzură, reducerea greutăţii specifice şi a gabaritelor, ceea ce contribuie totodată la economisirea materialelor şi reducerea suprafeţelor de producţie.

Instrumentele utilizate în practică pentru definirea şi măsurarea calităţii produselor sunt:

- standardele interne şi internaţionale ( ISO 9000) pentru calitate;

- caietele de sarcini, care sunt nişte convenţii între producători şi utilizatori, în care se găsesc parametrii de calitate;

- normele interne, acolo unde standardele şi caietele de sarcini lipsesc.

Forma concretă de măsurare a calităţii produselor diferă în funcţie de particularităţile specifice ale acestora , divizate în următoarele :

- caracteristicile tehnice

- caracteristici estetice

- caracteristici economice şi tehnico-economice ( randament , cost , preţ )

- caracteristici de utilizare ( fiabilitate , mentenabilitate )

- caracteristici socio – economice ( efecte asupra mediului, a sănătăţii )

Aceste caracteristici se stabilesc pe ramuri de producţie şi produse , fiind evidenţiate în programe de producţie defalcate pe calităţi , standarde , caiete de sarcini , norme tehnice , fişe tehnologice şi certificate de calitate.

În unele ramuri este greu de stabilit un indicator sintetic de calitate , ca de exemplu în industria constructoare de maşini, utilaje, unde se cere ca toate produsele şi piesele livrate să fie de calitate , să corespundă STAS-ului.

În această ramură produsele , respectiv piesele se grupează în două mari categorii :

corespunzătoare normelor de STAS şi necorespunzătoare ( rebuturi ).

Rebuturile nu caracterizează de fapt calitatea producţiei ci calitatea muncii depuse atunci când rebutul este rezultat din vina muncitorilor. De aceea problema rebuturilor trebuie privită din punct de vedere al influenţei asupra volumului producţiei cât şi a preţului de cost.

Sarcina analizei economico-financiare privind calitatea producţiei fizice şi a serviciilor constă în determinarea indicatorilor de calitate, în dinamică şi faţă de program, descoperirea posibilităţilor de îmbunătăţirea calităţii producţiei precum şi urmărirea efectelor economice ale îndeplinirii/ neîndeplinirii planului calităţii producţiei, asupra firmei şi a economiei naţionale.

Dată fiind varietatea caracteristicilor de care se ţine seama în aprecierea calităţii, indicatorii folosiţi în analiza calităţii se clasifică în funcţie de următoarele criterii:

procesele de formare a calităţii (fazele de execuţie a produselor)

elementele definitorii ale calităţii produsului finit

utilizarea produsului

locul de apreciere a calităţii produsului (la producător sau la consumator).

3.6. Efecte economice ale modificării producţiei şi calităţii acesteia asupra principalilor indicatori economico-financiari

Modificarea producţiei fizice în ceea ce priveşte realizarea volumului, a planului de producţie

pe sortimente, a structurii, este determinată de o serie de factori cu consecinţe asupra activităţii firmei şi deci asupra unor indicatori economico-financiari, din care :

INDICATORI AI PRODUCŢIEI :

- producţia exerciţiului

- producţia- marfă

- valoarea adăugată

INDICATORI AI UTILIZĂRII FACTORILOR DE PRODUCŢIE:

- productivitatea muncii

- randamentul mediu pe utilaj

- norma medie de consum

INDICATORI AI COSTURILOR:

- cheltuieli la o mie lei producţie-marfă

- beneficiul potenţial

- reducerea medie procentuală a costului

- suma economiilor din reducerea costurilor INDICATORI AI RENTABILITĂŢII:

- profitul

- rata rentabilităţii

INDICATORI AI VITEZEI DE ROTAŢIE A ACTIVELOR:

- durata de rotaţie a activelor circulante sau a tuturor fondurilor

- numărul de rotaţii al activelor circulante sau al tuturor fondurilor

- active circulante sau fonduri de producţie şi de circulaţie ce revin la 1.000

producţie

În privinţa

calităţii producţiei, modificarea acesteia determină o serie de consecinţe

economice la nivelul următoarelor elemente :

- volumul producţiei ( valorii sau în unităţi natural- convenţionale)

- structura producţiei

- costul pe unitatea natural-convenţională

- preţul mediu

CAPITOLUL IV

ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR DE MUNCĂ

4.1. Analiza asigurării cu forţă de muncă

Forţa de muncă reprezintă un factor principal al producţiei la toate societăţile comerciale şi regiile autonome. De aceea, asigurarea la timp cu forţă de muncă necesară sub aspect cantitativ, calitativ şi structural, precum şi folosirea raţională a acesteia, influenţează hotărâtor asupra rezultatelor economico- financiare.

La nivelul întreprinderilor, folosirea raţională a forţei de muncă necesită abordarea unor aspecte ca:raportul dintre pregătirea generală şi introducerea progresului tehnic, folosirea timpului de lucru potrivit nivelului de calificare, corelaţia dintre gradul de complexitate a muncii şi nivelul de calificare, raportul dintre nivelul calificării şi productivitătea muncii.

De asemenea, folosirea raţonală a forţei de muncă trebuie să fie rezultatul îmbinării aspectelor cantitative ( pe care le presupune utilizarea deplină), cu cele calitative ( pe care le implica folosirea eficientă).

Dinamica efectivului de salariaţi pe total şi pe categorii are menirea să evidenţieze o dimensiune a potenţialului tehnico- economic legată de un factor de bază al producţiei, munca.

Studiul dinamicii forţei de muncă permite stabilirea modificării absolute pe total şi pe categorii, cu ajutorul relaţiei:

N=N 1 -N 0

în care:

N 1 = numărul de salariaţi din perioada curentă;

N 0 = numărul de salariaţi din perioada anterioară.

Modificarea procentuală a numărului de salariaţi se stabileşte prin raportarea numărului de salariaţi din perioada curentă (N 1 ) la cel din perioada anterioară (N 0 ).

N%=

N

1

N

0

100-100

Cunoaşterea situaţiei reale a asigurării întreprinderii cu personal este posibilă prin stabilirea modificării relative a numărului de salariaţi, calculată pe baza relaţiei:

unde:

Nr= N 1 - Na

Na=

IQ -

N

0

100

Na= reprezintă numărul mediu admisibil, calculat în funcţie de indicele de producţie IQ, după relaţia:

IQ=

q p q p

1

0

0

0

100

In condiţiile în care există o piaţă a muncii o societate comercială trebuie să promoveze o politică de personal eficientă şi dinamică, astfel încât numărul persona