Universitatea din Craiova

Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor

ANALIZA ECONOMICO-
FINANCIARĂ
-Suport curs -

Craiova, 2020

1
 CAPITOLUL 1
BAZELE TEORETICE ALE ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE

1.1. NECESITATEA ŞI TIPURILE ANALIZEI

Încă de la începuturi, cunoaşterea fenomenelor şi proceselor din natură şi societate a impus, într-
o formă mai simplă sau mai dezvoltată, necesitatea analizei. Analiza reprezintă o metodă de
cunoaştere bazată pe descompunerea fenomenului, a întregului, în părţile sale componente, în
elementele sale constitutive, după care se studiază fiecare parte componentă, se stabilesc relaţiile de
cauzalitate, se determină factorii care le generează, se formulează concluziile cu privire la mersul
activităţii viitoare.
Obiectul descompunerii pe părţi sau elemente îl poate constitui un rezultat sau o modificare a
rezultatului faţă de o bază de comparaţie.
În primul caz, obiectul analizei poate fi exprimat prin relaţia:
X   xi
şi avem de-a face cu o analiză structurală prin care un fenomen este descompus pe elementele sale
componente. De exemplu, poate fi supus analizei rezultatul total al exerciţiului, care, potrivit Contului
de Profit şi Pierderi, se descompune pe două componente: rezultat din exploatare și rezultat financiar.
Ponderea deţinută de fiecare element component ne oferă o imagine asupra surselor de obţinere a
profitului, dar şi asupra posibilităţilor de menţinere a lor în viitor.
În cel de-al doilea caz, obiectul analizei îl constituie modificarea nivelului rezultatului faţă de
o bază de comparaţie.
X  X 1  X 0
unde: X1 – nivelul indicatorului ce se compară;
X0 – nivelul folosit drept bază de comparaţie.
Avem de-a face cu o analiză cauzală prin care o asemenea modificare este explicată pe seama
factorilor de influenţă.
Ca un corelativ al analizei apare sinteza, prin care se realizează reunirea părţilor, a elementelor
unui fenomen într-un tot unitar. În timp ce analiza presupune o dezmembrare a unui rezultat, sinteza
vizează o examinare a elementelor în unitatea lor. Caracterizarea deplină a unei activităţi sau fenomen,
necesită îmbinarea într-o unitate a analizei cu sinteza, ca mijloace ale cunoaşterii.
Analiza economico-financiară poate fi de mai multe tipuri, în funcţie de anumite criterii şi
modalităţi folosite în studierea fenomenelor economice.
1) Astfel, în raport de momentul în care se efectuează analiza şi momentul desfăşurării
fenomenelor studiate, analiza economică se poate împărţi în două tipuri principale:
a) analiză retrospectivă sau post - factum;
b) analiza prospectivă sau previzională.
Analiza retrospectivă sau post - factum se ocupă cu studierea fenomenelor şi proceselor
economice care deja au avut loc într-o perioadă de timp mai apropiată sau mai îndepărtată. Scopul
analizei retrospective este de a studia rezultatele obţinute într-o anumită perioadă de timp în
comparaţie cu obiectivele stabilite, în vederea stabilirii factorilor şi cauzelor care provoacă diferite
abateri în desfăşurarea fenomenelor şi proceselor economice, rezervele nemobilizate şi să propună
măsuri pentru reglarea şi optimizarea activităţii economice în viitor.
Analiza prospectivă sau previzională se ocupă cu cercetarea fenomenelor şi proceselor care
vor avea loc într-o perioadă viitoare. Analiza previzională joacă un rol important în fundamentarea
programului de activitate, în luarea deciziilor cu caracter tactic şi strategic, în alegerea variantei
optime de acţiune.
În timp ce analiza retrospectivă se bazează pe variabile cunoscute, certe, analiza previzională
se bazează pe variabile incerte, ceea ce determină utilizarea unei metodologii diferite. Astfel, analiza
retrospectivă studiază o singură variantă a fenomenului, iar în cadrul său prevalează legăturile de tip
funcţional, pe când în analiza previzională sunt studiate mai multe variante, dintre care este selectată
cea considerată optimă, şi apar frecvent legături de tip stocastic.
2
 2) În funcţie de modul de studiere în timp a evoluţiei fenomenelor economice, se pot
distinge două tipuri de analiză economică:
a) analiza statică;
b) analiza dinamică.
Analiza statică se ocupă cu studierea fenomenelor economice şi a legăturilor de cauzalitate
care determină starea acestor fenomene la un moment dat. Acest tip de analiză permite cunoaşterea
nivelului fenomenelor sau rezultatelor economice, a abaterilor existente la un moment de referinţă
ales, precum şi a structurii acestor fenomene.
Analiza dinamică studiază fenomenele şi procesele economice în mişcarea şi condiţionarea
lor reciprocă, evidenţiind poziţia pe care o deţin şi modificările survenite în diferite momente ale
evoluţiei lor. Pe baza analizei dinamice se stabilesc factorii care acţionează asupra schimbării
poziţionale a fenomenelor economice, precum şi tendinţele în evoluţia viitoare a acestora.
3) În raport de însuşirile sau caracteristicile fenomenelor economice cercetate, analiza
economică poate fi: analiza calitativă şi analiza cantitativă.
Analiza calitativă se ocupă cu studierea laturii intensive sau calitative a fenomenelor şi
proceselor economice. Cu ajutorul acestei analize se stabilesc însuşirile esenţiale ale fenomenelor
economice şi factorii care sunt de aceeaşi natură cu fenomenele cercetate.
Analiza cantitativă cercetează latura extensivă a fenomenelor economice, exprimată prin
diferite determinări cantitative, precum şi modificările structurale intervenite în mărimea acestor
fenomene. Extinderea analizei cantitative necesită folosirea tot mai largă a metodelor matematice
moderne. Cu toate acestea, succesul aplicării metodelor matematice în modelarea fenomenelor
economice depinde de adâncirea analizei calitative, care trebuie să preceadă şi să finalizeze analiza
cantitativă.

1.2. CONŢINUTUL ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE

Drumul pe care îl parcurge analiza reprezintă inversul evoluţiei reale a fenomenului, în sensul
că ea porneşte de la rezultatele obţinute către elemente şi factori.
Realizarea acestui demers presupune parcurgerea următoarelor etape:
1. Delimitarea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene sau
rezultate exprimate cu ajutorul unor indicatori calitativi şi cantitativi, precum şi a modificării
lor în timp şi spaţiu;
2. Determinarea elementelor componente, a factorilor de influenţă şi a cauzelor care acţionează
asupra fenomenelor studiate. Pe această linie, trebuie făcută delimitarea între elemente
componente şi factori de influenţă. Astfel, elementele reprezintă părţile componente ale
întregului, în timp ce factorii constituie acele forţe motrice care explică apariţia şi evoluţia
fenomenului;
3. Stabilirea legăturilor cauzale dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul analizat, precum şi
între factorii care acţionează;
4. Măsurarea influenţei fiecărui factor asupra fenomenului analizat şi stabilirea factorilor cu
acţiune pozitivă sau negativă, precum şi a rezervelor interne nefolosite;
5. Sintetizarea rezultatelor analizei şi formularea concluziilor şi aprecierilor finale asupra
fenomenelor cercetate;
6. Elaborarea măsurilor şi fundamentarea deciziilor privind folosirea optimă a resurselor şi
sporirea eficienţei activităţii economice în viitor.
Primele trei etape ale procesului de analiză constituie conţinutul analizei calitative.
Din parcurgerea acestor etape se desprinde cea care presupune stabilirea factorilor de
influenţă.
Factorii care explică apariţia şi evoluţia fenomenelor nu acţionează izolat ci interdependent,
corelat, iar pentru a înţelege mai bine esenţa lor se impune clasificarea acestora în funcţie de o serie de
criterii:

3
 1) În funcţie de natura lor, factorii de influenţă pot fi grupaţi în mai multe categorii, cum ar fi:
a) factori sociali
b) factori tehnic;
c) factori economici;
d) factori politici;
2) În raport de modul cum îşi transmit influenţa asupra fenomenului analizat, factorii pot fi:
a) cu acţiune directă;
b) cu acţiune indirectă.
În cadrul unor relaţii cauzale se pot întâlni anumite situaţii când acelaşi factor poate exercita
atât o influenţă directă, cât şi o influenţă indirectă.
3) În funcţie de locul acţiunii lor, se disting:
a) factori interni (endogeni);
b) factori externi (exogeni).
Factorii interni îşi au izvorul acţiunii în interiorul întreprinderii şi sunt dependenţi de
activitatea depusă de aceasta pentru obţinerea rezultatelor stabilite.
Factorii externi acţionează din afara întreprinderii şi sunt independenţi de activitatea acesteia
(inflaţia, cursul de schimb, concurenţa etc.).
4) Având în vedere conţinutul lor, factorii se clasifică în:
a) factori simpli;
b) factori complecşi.
Factorii simpli nu mai pot fi descompuşi în alţi factori, în timp ce factorii complecşi permit
adâncirea analizei deoarece influenţa lor se poate separa pe mai mulţi factori simpli.
5) În raport de poziţia şi caracterul lor într-o relaţie cauzală factorii pot fi:
a) factori cantitativi;
b) factori de structură;
c) factori calitativi.
Factorii cantitativi sunt purtători materiali ai factorilor calitativi, fiind condiţia indispensabilă
a acţiunii acestor factori şi se exprimă în unităţi de măsură diferite faţă de fenomenul analizat. Aceşti
factori reflectă latura extensivă a fenomenului economic studiat şi au rolul de amplificator al factorilor
calitativi.
Factorii de structură exprimă ponderea diferitelor elemente în mărimea totală a fenomenului
cercetat. Ei sunt strâns legaţi de factorii cantitativi, iar modificarea lor influenţează asupra tuturor
indicatorilor sintetici ai activităţii întreprinderii, ceea ce necesită separarea influenţei acestor factori
pentru aprecierea corectă a activităţii întreprinderii.
Factorii calitativi sunt de aceeaşi natură cu fenomenul analizat şi se exprimă în aceleaşi
unităţi de măsură. Aceşti factori reflectă latura intensivă a fenomenului economic analizat şi prin
intermediul lor se realizează finalitatea de mărime şi sens a factorilor cantitativi.
Această grupare a factorilor reprezintă o mare importanţă în munca de analiză, fiind o etapă
premergătoare aplicării metodei de comensurare a influenţei factorilor asupra fenomenului studiat.
Stabilirea corectă a sistemului factorial-cauzal prin care se explică formarea şi modificarea
fenomenelor economice constituie o premisă importantă pentru elaborarea modelelor folosite în
procesul de analiză economico-financiară.
Într-o accepţiune generală, modelul constituie un instrument al cunoaşterii, bazat pe
abstractizarea sau reprezentarea simplificată a realităţii. În funcţie de forma de reprezentare a
fenomenului studiat se pot distinge trei tipuri de modele: imitative, analogice şi simbolice.
Modelele imitative sau iconice se bazează pe reprezentarea proprietăţilor caracteristice ale
fenomenelor la o altă scară (hărţi, machete, fotografi, etc.)
Modelele analogice sau figurale se bazează pe folosirea analogiei, respectiv cu anumite
proprietăţi se reprezintă alte proprietăţi ale fenomenelor cercetate (cum ar fi graficele prin care se
reprezintă evoluţia, structura şi tendinţele fenomenelor).
Modelele simbolice sau formale se bazează pe utilizarea unor simboluri în reprezentarea
fenomenelor şi a raporturilor dintre ele (cifre, litere, etc.). Aceste modele au un caracter abstract şi se
exprimă formal sau matematic prin diferite ecuaţii sau inegalităţi.
4
 În procesul de analiză economico-financiară se utilizează îndeosebi modelele simbolice cum ar
fi:
- modele aditive exprimate prin relaţii de sumă între factori;
De exemplu: CA   ca i
unde: CA – cifra de afaceri totală;
cai - cifra de afaceri pe produse.
- modele balanţiere sau legături de sumă şi diferenţă între elemente;
De exemplu: M = SI + I – SF
unde: M – consumul total de materiale;
SI – soldul de la începutul perioadei;
I – intrările în cursul perioadei;
SF – soldul de la sfârşitul perioadei.
- modele de produs între factori;
De exemplu: CA  N s  W  Gv
unde: N s - numărul mediu de salariaţi;
W – productivitatea muncii, calculată ca raport între producţia fabricată şi numărul
mediu de salariaţi;
Gv – gradul de valorificare al producţiei fabricate;
- modele de raport;
Pt
De exemplu: Re   100
At
unde: Re – rata rentabilităţii economice;
Pt – profitul total;
At – activele totale.
- modele combinate îmbină relaţiile de produs, raport, sumă şi diferenţă.
De exemplu: C / 1000    1000
qc
 qp
unde: C/1000 – cheltuielile la 1000 lei cifră de afaceri;
q – volumul fizic al producţiei vândute;
c – costul pe unitatea de produs;
p – preţul de vânzare.
Pentru construirea modelelor-matematice se impune o analiză complexă a fenomenelor
economice, deoarece acestea trebuie să exprime în mod corect legătura dintre fenomenul analizat şi
factorii de influenţă, ordinea de intercondiţionare şi de analiză a factorilor de influenţă, precum şi
concordanţa deplină dintre exprimarea matematică şi cea economică a fenomenelor studiate.
Odată identificaţi factorii de influenţă şi elaborate modelele de analiză, se trece la măsurarea
influenţei elementelor şi factorilor cu ajutorul metodelor analizei cantitative, în scopul identificării
rezervelor de creştere a eficienţei activităţii.
În finalul procesului de analiză intervine sinteza prin care se realizează reunirea părţilor, a
elementelor unui fenomen într-un tot unitar, în scopul elaborării concluziilor şi luării măsurilor ce se
impun.

1.3. METODE ŞI TEHNICI FOLOSITE ÎN ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ

Pentru analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor se pot folosi mai multe

metode şi procedee comune mai multor discipline sau specifice analizei.
Prim prisma celor două laturi fundamentale ale analizei, şi metodele acesteia se împart în:
- metode ale analizei calitative;
- metode ale analizei cantitative.
Metodele analizei calitative au ca scop studierea structurii fenomenelor, a factorilor care le
determină şi a relaţiilor de cauzalitate dintre factori şi fenomene.

5
 Metodele analizei cantitative au menirea de a da finalitate legăturilor de cauzalitate, de a
comensura acţiunea diverşilor factori, de a ierarhiza factorii în ordinea importanţei lor, de a stabili
rezervele existente şi măsura în care acestea au fost valorificate.
În continuare vom prezenta conţinutul principalelor metode şi procedee utilizate în analiza
activităţii economico-financiare a întreprinderilor.

1.3.1. Metoda comparaţiei rezultatelor economice

Această metodă are un rol important în procesul de analiză, deoarece fiecare rezultat al
activităţii întreprinderii se studiază nu numai ca mărime în sine, ci şi în raport cu un anumit criteriu
luat ca bază de comparaţie, ceea ce permite cunoaşterea abaterilor intervenite în timp şi spaţiu.
În funcţie de baza de comparaţie folosită, se pot efectua următoarele tipuri de comparaţii:
a) Comparaţii în timp:
- între rezultatele efective şi cele prevăzute;
- între rezultatele prevăzute sau efective din perioada curentă şi cele din perioadele
anterioare.
b) Comparaţii în spaţiu:
- între rezultatele verigilor organizatorice din interiorul unei întreprinderi;
- între rezultatele obţinute de întreprinderea analizată şi rezultatele medii pe întreaga ramură;
- între rezultatele unor întreprinderi cu profil similar din ţară sau din străinătate.
c) Comparaţii mixte, care se bazează pe îmbinarea comparaţiilor în timp şi spaţiu;
d) Comparaţii cu caracter special, care se referă în general la alegerea variantei optime de
acţiune.
În urma efectuării acestor comparaţii se pot calcula modificările absolute şi procentuale
intervenite în mărimea rezultatelor supuse analizei, cu ajutorul relaţiilor:
R
R  R1  R 0 ; R%   100 ,
R0
în care:
R1 - rezultatul economic supus comparaţiei;
R0 - rezultatul economic folosit ca bază de comparaţie.
În cazul folosirii metodei comparaţiei trebuie ca fenomenele economice care se compară să
aibă un conţinut omogen şi să fie exprimate în aceleaşi unităţi de măsură pentru a asigura
comparabilitatea datelor şi a nu se denatura rezultatele analizei.

1.3.2. Metoda descompunerii sau diviziunii rezultatelor economice

Aplicarea acestei metode se foloseşte pentru studierea rezultatelor economice prin

descompunerea sau diviziunea lor după anumite criterii.
Principalele criterii după care poate avea loc descompunerea fenomenelor şi a rezultatelor
economice sunt următoarele:
a) diviziunea în timp a rezultatelor economice;
b) diviziunea în spaţiu a rezultatelor economice;
c) diviziunea pe părţi sau elemente componente a rezultatelor economice.
Descompunerea sau diviziunea în timp a rezultatelor permite cunoaşterea evoluţiei în timp
a fenomenelor analizate şi evidenţierea abaterilor intervenite pe fiecare diviziune de timp, între
rezultatele efective şi cele previzionate. Pe această cale se poate stabili contribuţia fiecărei diviziuni de
timp (zile, săptămâni, decade, luni, trimestre sau ani) la modificarea totală a fenomenelor cercetate pe
o anumită perioadă de timp.
Descompunerea sau diviziunea în spaţiu a rezultatelor permite cunoaşterea rezultatelor
obţinute de fiecare verigă organizatorică a unei întreprinderi (atelier, secţie, uzină, etc.), precum şi
stabilirea contribuţiei fiecărei verigi organizatorice la modificarea generală a fenomenelor studiate.
Descompunerea sau diviziunea rezultatelor pe părţi sau elemente componente contribuie
la adâncirea analizei activităţii economice a întreprinderilor, prin stabilirea contribuţiei fiecărui
6
element asupra modificării acestor fenomene. Descompunerea pe părţi sau elemente componente se
poate aplica majorităţii indicatorilor care reflectă diferite laturi ale activităţii întreprinderii, ceea ce
permite efectuarea unor analize structurale asupra indicatorilor cantitativi şi calitativi. Totodată,
diviziunea pe părţi şi elementele componente constituie o etapă premergătoare a stabilirii factorilor
care acţionează asupra fenomenelor analizate şi a măsurării influenţei lor.
În urma diviziunii rezultatelor economice în timp, în spaţiu şi pe elemente componente, se
poate calcula contribuţia procentuală a fiecărei diviziuni de timp, de spaţiu sau element component
asupra modificării procentuale totale a rezultatului economic supus analizei, pe baza relaţiilor:
r r r
K  100  1 0  100 ;
R0 R0
în care: r - rezultatul economic pe diviziuni de timp, de spaţiu sau pe elemente componente;

1.3.3. Metode de măsurare a influenţei factorilor

Cu ajutorul acestor metode se determină mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor care
acţionează asupra fenomenului analizat. În acest fel se scot în evidenţă factorii cu acţiune pozitivă sau
negativă asupra fenomenelor economice studiate, precum şi posibilităţile de îmbunătăţire a activităţii
unei întreprinderi.
Metodele folosite pentru cuantificarea influenţei factorilor variază în funcţie de scopul analizei
economice, de sursele informaţionale, precum şi de tipul legăturilor de cauzalitate dintre factori şi
fenomenul analizat.
În general, legăturile de condiţionare dintre fenomenele economice analizate şi factorii de
influenţă se pot exprima prin relaţia:
y = f(x),
în care: y - variabila dependentă, rezultativă sau fenomenul efect:
x - variabila independentă, factorială sau fenomenul cauză.
Aceste legături de cauzalitate pot fi de două tipuri principale:
a) legături de tip funcţional sau determinist;
b) legături de tip stocastic sau probabilistic.
Legăturile de tip funcţional se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare dată variabilei
independente sau factoriale se obţine o valoare bine determinată pentru variabila dependentă sau
rezultativă. Acest tip de legături indică o dependenţă foarte strânsă între fenomenele analizate şi sunt
exprimate matematic prin diferite modele sau relaţii care îmbracă forma de produs, raport, sumă sau
diferenţă între factori sau elemente.
Legăturile de tip stocastic se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare a variabilei
independente sau factoriale, se obţin mai multe valori pentru variabila dependentă sau rezultativă,
eşalonate într-o zonă de probabilitate cu o limită minimă şi una maximă. Legăturile de tip stocastic au
un caracter probabilistic sau aleator şi pot fi exprimate matematic prin diferite modele sau funcţii de
tip liniar (y = a + bx), parabolic (y = a +bx +cx2), hiperbolic (y = a + b/x) sau exponenţial (y = a ∙bx).
Utilizarea unor anumite procedee pentru cuantificarea influenţelor factorilor depinde şi de
modul de prezentare a fenomenului analizat. Astfel, un fenomen supus analizei poate îmbrăca două
forme:
a) Abatere a două niveluri ale unui indicator ( R  R1  R0 );
b) Sub forma unui şir de valori (producţia unei întreprinderi pe 5 ani).
Faţă de cele două criterii menţionate, metodele de măsurare a influenţei factorilor se grupează
în:
- metode de substituire a factorilor, folosite atunci când între variabile există legături
deterministe, iar fenomenul analizat se prezintă sub forma unei abateri a două niveluri ale
unui indicator;
- metode statistico-matematice, folosite în cazul în care între variabile există legături de tip
determinist sau stocastic, dar fenomenul analizat se exprimă sub forma unui şir de valori.

7
 1.3.3.1. Metodele de substituire a factorilor

Substituirea reprezintă o modalitate logică de descompunere a abaterii unui fenomen pe

factorii de influenţă, astfel încât în determinarea influenţei unui factor se exclude influenţa celorlalţi.
Se utilizează în cadrul fenomenelor economice între care există legături de tip determinist, exprimate
sub formă de relaţii de produs, raport, sumă sau diferenţă între factori sau elemente.
Cea mai importantă astfel de metodă este metoda substituirilor în lanţ (succesive). Esenţa
acestei metode constă în determinarea succesivă a influenţei fiecărui factor asupra modificării
fenomenului analizat, prin modificarea sa ceilalţi factori rămânând constanţi. Prin aceasta influenţa
comună, datorată interacţiunii dintre factori, se repartizează asupra factorilor ulterior substituiţi.
În acest caz prezintă importanţă ordinea în care se calculează influenţele factorilor. În acest
sens, cunoaştem că majoritatea fenomenelor economice sunt influenţate de două categorii de factori:
factori cantitativi şi factori calitativi. Deci, avem două variante în alegerea ordinii de determinare a
influenţelor:
- factori cantitativi – factori calitativi, când influenţa comună o repartizăm cu precădere
asupra factorilor calitativi;
- factori calitativi – factori cantitativi, când influenţa comună o repartizăm cu precădere
asupra factorilor cantitativi.
Pentru un fenomen economic prezintă importanţă mai mare factorii calitativi şi de aceea se
adoptă varianta factori cantitativi – factori calitativi, prin aceasta sporindu-se importanţa unor factori
deja importanţi.
Determinarea influenţelor totale ale fiecărui factor se poate face direct (nemaifiind necesară
determinarea influenţelor izolate şi a influenţelor comune) aplicând următoarele reguli sau principii:
- aşezarea factorilor în relaţie de cauzalitate se face în ordinea condiţionării lor economice;
- substituirea factorilor se face în mod succesiv începând cu factorii cantitativi şi terminând cu
cei calitativi. În situaţia în care există mai mulţi factori cantitativi ordinea de substituire este cea a
condiţionării lor economice, iar atunci când sunt mai mulţi factori calitativi, cel care exprimă mai bine
esenţa fenomenului va fi substituit ultimul;
- factorul substituit anterior rămâne substituit până la sfârşitul procesului de analiză şi se ia în
calcul valoarea lui efectivă (1);
- factorul ce urmează a fi substituit ulterior se ia în calcul la valoarea sa previzionată sau din
perioada de bază (0).

A) În cazul relaţiei de produs între factori, exprimaţi în mărime absolută, metodologia

calculării influenţelor factorilor este următoarea:
Considerăm un fenomen sau un rezultat economic, notat cu R, care este influenţat de trei
factori notaţi cu a, b şi c, între care există relaţia de produs, adică:
R = f(a, b, c) sau R  abc .
Mărimea fenomenului analizat în perioada de bază sau cea previzionată (notată cu R0) şi
mărimea efectivă (notată cu R1) va fi:
R0  a0  b0  c 0 ,
R1  a1b1 c1 .
Analiza fenomenului sau rezultatului economic studiat, porneşte de la determinarea modificării
absolute a acestuia, în perioada efectivă fată de perioada de bază, astfel:
RR1 R0 (a1b1c1)(a0 b0 c0 ) ,
Influenţa modificării sau variaţiei fiecărui factor asupra modificării fenomenului analizat se
stabileşte în mod succesiv, după cum urmează:
aR  (a1 b0  c 0 )  (a0  b0  c 0 )  (a1  a0 ) b0  c 0 ;
bR  (a1 b1 c 0 )  (a1 b0  c 0 )  a1 (b1  b0 ) c 0 ;
cR  (a1 b1  c1)  (a1 b1  c 0 )  a1 b1 (c1  c 0 ) .

8
 Suma algebrică a influenţelor factorilor trebuie să corespundă cu modificarea fenomenului sau
rezultatului economic analizat, adică:
aR  bR  cR  R sau  aR,b,c  R .

B) În cazul aplicării metodei substituirilor în lanţ la relaţia de raport între factori,

exprimaţi în mărimi absolute sau relative, se pot întâlni două situaţii:
- când factorul cantitativ se găseşte la numărător şi deci, substituirea va începe cu numărătorul
şi apoi cu numitorul;
- când factorul cantitativ se găseşte la numitor, iar substituirea va începe cu acesta şi va
continua cu numărătorul.
Atunci când factorii sunt exprimaţi în mărimi absolute iar factorul cantitativ se găseşte la
numărător, metodologia separării influenţelor este următoarea:
Presupunem un fenomen sau rezultat economic R, influenţat de doi factori a şi b, între care
există relaţia de raport:
a a a
R ; R0  0 ; R1  1 .
b b0 b1
Modificarea absolută a fenomenului analizat va fi:
a a
R  R1  R0  1  0 ;
b1 b0
Când factorul cantitativ se află la numărător, influenţele celor doi factori se stabilesc astfel:
a1 a0 a1  a0
1) aR    ;
b0 b0 a0
a a
2) bR  1  1 .
b1 b0
Suma influenţelor celor doi factori trebuie să fie egală cu modificarea fenomenului analizat:
 aR,b  R .
Când factorul cantitativ se găseşte la numitorul raportului, determinarea influenţelor se va
face astfel:
a0 a0
1) bR   ;
b1 b0
a a a a
2) aR  1  0  1 0 .
b1 b1 b1
Acest tip de relaţie se întâlneşte cel mai des în procesul de analiză, respectiv la studierea
majorităţii indicatorilor de eficienţă economică, unde se compară efectul obţinut cu eforul depus sau
invers, cum ar fi: productivitatea muncii, eficienţa mijloacelor fixe, cheltuielile la 1000 lei cifră de
afaceri, rata rentabilităţii etc.
Metoda balanţieră, se foloseşte pentru determinarea influenţei elementelor, atunci când între
acestea există relaţii de sumă şi diferenţă.
Pentru stabilirea influenţelor se procedează astfel:
Considerăm un fenomen sau rezultat economic influenţat de trei elemente (a, b, c), între care
există relaţia de sumă şi diferenţă adică:
R = a + b – c;
Ro = a0 + b0 - c0; R1 = a1 + b1 - c1.
Modificarea absolută faţă de plan sau faţă de perioada de bază va fi:
R  R1  R0  (a1  b1  c1)  (a0  b0  c 0 ) ;
Influenţele factorilor se calculează astfel:
1) aR  a1  a0 ;
2) bR  b1  b0 ;
3) cR  ( c1)  ( c 0 )  (c1  c 0 ) ;
9
 Rezultă că influenţa fiecărui element component se determină ca diferenţă între mărimea
efectivă şi cea previzionată sau din perioada de bază a elementului respectiv, ţinând seama de semnul
său algebric din relaţia de condiţionare analizată. Deci, în cazul relaţiilor balanţiere, influenţa fiecărui
element corespunde chiar cu modificarea absolută a acestuia în perioada efectivă faţă de plan sau
perioada de bază.
În analiza unor fenomene sau rezultate economice complexe se pot întâlni situaţii când se
îmbină relaţiile de produs, raport, sumă şi diferenţă între factori. În aceste cazuri, metodele pentru
măsurarea influenţelor nu se aplică în mod izolat, ci se îmbină între ele în funcţie de legăturile de
condiţionare între factori.

1.3.3.2. Metode statistico-matematice

Se utilizează în situaţia în care fenomenul supus analizei se prezintă sub forma unui şir de
valori, iar legăturile dintre factori şi fenomen sunt de tip determinist sau stocastic. Cele mai
importante astfel de metode, folosite în analiza economico-financiară sunt metoda corelaţiei şi metoda
funcţiilor de producţie.

1.3.3.2.1. Metoda corelaţiei

Această metodă se foloseşte în cazul legăturilor de tip stocastic pentru a determina sensul,
intensitatea şi direcţia legăturii între fenomenele economice analizate, precum şi gradul de influenţă a
factorilor care acţionează asupra fenomenelor respective.
Metoda corelaţiei se poate aplica atât în analizele cu caracter retrospectiv, cât şi în cele
previzionale, în vederea extrapolării tendinţei de evoluţie a unor fenomene economice.
Folosirea metodei corelaţiei în analiza economică necesită identificarea legăturilor de
cauzalitate dintre fenomene, cunoaşterea caracterului acestor legături şi alegerea tipului de funcţie
statistico-matematică sau a ecuaţiei de regresie care exprimă cel mai bine relaţia dintre fenomenele
analizate. În acest scop, este necesară luarea în considerare a factorilor determinanţi, cu acţiune
esenţială, făcând abstracţie de factorii neesenţiali, cu acţiune întâmplătoare.
În funcţie de numărul factorilor de influenţă sau al variabilelor luate în studiu, corelaţia poate
fi simplă (unifactorială sau bidimensională) şi corelaţie multiplă (multifactorială sau
multidimensională).
În raport cu sensul legăturii dintre fenomenele analizate, corelaţia poate fi directă sau inversă,
după cum modificarea variabilei independente (factorială) determină o modificare în acelaşi sens sau
în sens contrar pentru variabila dependentă.
După natura sau forma legăturii dintre fenomenele cercetate, apreciate în funcţie de alura
graficului construit pe baza datelor empirice, corelaţia poate fi lineară sau nelineară (curbilinie).
În cazul corelaţiei simple de tip liniar, pentru exprimarea şi caracterizarea legăturii dintre
fenomenele analizate se foloseşte funcţia sau ecuaţia de regresie liniară de forma:
y x  a  bx ,
în care: y x - valoarea teoretică a variabilei dependente;
x - valorile concrete (empirice) ale variabilei independente sau factoriale;
a,b - parametrii ecuaţiei de regresie.
În cazul corelaţiei neliniare pentru caracterizarea legăturii între fenomenele analizate se pot
folosi următoarele tipuri principale de funcţii sau ecuaţii de regresie:
- funcţia parabolică: y x  a  bx  cx 2 ,
b
- funcţia hiperbolică: y x  a  ,
x
- funcţia exponenţială: y x  a  b x .
În cazul corelaţiei multiple, când asupra variabilei dependente acţionează mai mulţi factori
independenţi, pentru măsurarea intensităţii legăturii dintre fenomenele analizate se foloseşte

10
coeficientul sau raportul de corelaţie multiplă, care se poate descompune în coeficienţi parţiali de
corelaţie.

1.3.4. Metoda ratelor

Această metodă se foloseşte îndeosebi la analiza situaţiei financiare a întreprinderii, prin

calcularea unor rapoarte între două mărimi comparabile sub aspect logic şi economic.
Ratele permit realizarea anumitor comparaţii şi analize. Cu ajutorul lor se poate evalua
performanţa unei firme în termeni de standarde stabilite sau recunoscute pe baza experienţei
dobândite.
Ratele pun în evidenţă trendurile semnificative, anormale sau care se modifică pe baza
variaţiei datelor ce se evaluează. Acestea implică interpretarea şi explicarea relaţiilor dintre grupurile
de date la un moment dat sau pentru mai multe perioade de timp.
În procesul de analiză economico – financiară, cele mai utilizate categorii de rate sunt:
- ratele de structură;
- ratele de gestiune;
- ratele de rentabilitate;
- ratele de echilibru financiar (de lichiditate şi solvabilitate).
Ratele de structură permit determinarea ponderii unor părţi sau elemente componente faţă de
mărimea totală a fenomenului supus analizei, în vederea efectuării unei analize structurale a acestuia.
Ratele de gestiune se utilizează îndeosebi pentru aprecierea rotaţiei resurselor materiale,
umane şi financiare ale firmei.
Ratele de rentabilitate permit calcularea unor indicatori prin care se apreciază eficienţa
economică şi profitabilitatea întreprinderii.
Ratele de echilibru financiar sunt folosite îndeosebi la aprecierea lichidităţii, solvabilităţii şi a
capacităţii de plată a societăţilor comerciale.

1.3.5. Metoda ABC

Aplicarea acestei metode ţine seama de faptul că în studiul unui fenomen nu trebuie să se
acorde aceeaşi importanţă tuturor componentelor sale. În urma unor studii statistice s-a observat că
circa 80% din variaţia unor fenomen se datorează unui număr redus de variabile (elemente
componente sau factori de influenţă), restul de 20% fiind datorat unui număr foarte mare de variabile.
Din acest motiv, autorul acestei metode (Pareto) propune o analiză selectivă a componentelor unui
fenomen sau rezultat, în funcţie de poziţia lor în cadrul întregului.
Aplicarea metodei ABC necesită parcurgerea următoarelor etape:
- stabilirea domeniului şi a conţinutului parametrului specific acestuia;
- stabilirea valorii parametrului specific;
- clasificarea componentelor fenomenului investigat după o logică ABC (în ordinea
descrescătoare a parametrilor specifici);
- determinarea valorii cumulate a parametrului specific;
- delimitarea celor trei grupe de semnificaţie A, B, C;
- reprezentarea grafică a curbei reale ABC şi compararea ei cu cea teoretică (figura 1.4).

11
 Rezult
ate
100
%

Zona
C
Zona
B

Zona
A

100 % nr variabile

Fig. nr. 1.4: Curba teoretică ABC

Această metodă se foloseşte în mod frecvent la analiza cifrei de afaceri, a stocurilor, a costurilor, a
clienţilor, furnizorilor etc.
Luarea deciziilor asupra fenomenului studiat se face în funcţie de situarea curbei reale faţă de curba
teoretică. În general, situarea curbei reale sub cea teoretică arată faptul că fenomenul are o pondere mare a
componentelor sale în zonele B şi C, în timp ce situarea curbei reale deasupra celei teoretice arată că predomină
componentele zonei A.

1.3.6. Metoda scorurilor

Metoda scorurilor (scoring) reprezintă o metodă de analiză discriminatorie multidimensională, care a

fost fundamentată pe analiza comparativă a două grupuri de firme, unele cu o evoluţie pozitivă, iar altele cu o
evoluţie deficitară, fiind aproape de situaţia de faliment. Această metodă necesită construirea unei funcţii pe
baza mai multor indicatori stabiliţi în funcţie de evoluţia rezultatelor economico-financiare a întreprinderilor
studiate pe o anumită perioadă de timp. Prin identificarea indicatorilor semnificativi care contribuie la
diferenţierea situaţiei economico - financiare a celor două grupe de întreprinderi se poate construi funcţia scor,
simbolizată cu Z.
Forma generală a funcţiei scor este următoarea:

Z = aR1 + bR2 + … + yRn,

în care:
a, b,… y reprezintă coeficienţii de ponderare;
R1, R2, Rn – ratele folosite în calcul.
Scorul unei firme pentru o anumită perioadă este dat de valoarea acestei sume şi el indică gradul de
vulnerabilitate financiară a acesteia, putând astfel contribui la identificarea din timp a situaţiilor periculoase
pentru sănătatea financiară a oricărei firme. Prin compararea nivelului şi dinamicii scorului individual al unei
firme cu evoluţia constatată statistic la nivelul sectorului din care aceasta face parte, se poate evidenţia
predispoziţia firmei respective faţă de riscul de faliment.
Principalele modele bazate pe metoda scorurilor (scoring), utilizate în teoria şi practica economică sunt:
modelul Altman, modelul Conan şi Holder, modelul Loeb şi Partier, precum şi modelul Centralei Bilanţurilor a
Băncii Franţei.

1.4. SURSELE INFORMAŢIONALE ALE ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARĂ

Efectuarea analizei activităţii economico-financiare necesită folosirea unui sistem de informaţii care să
permită cunoaşterea tuturor fenomenelor şi proceselor care au loc în interiorul întreprinderii şi în afara ei. Pe
baza acestor informaţii se pot cunoaşte rezultatele obţinute de unităţile economice, factorii care acţionează
asupra formării lor şi se pot lua decizii pentru reglarea şi redresarea activităţii fiecărei întreprinderi.
Sursa unor astfel de informaţii o constituie situaţiile financiar-contabile de sinteză, planul de afaceri,
bugetul de venituri şi cheltuieli, completate cu informaţii privind potenţialul tehnic şi uman al firmei,
12
intensitatea concurenţei şi poziţia firmei pe piaţă, imaginea firmei şi a produselor sale, evoluţia preţurilor, a
cursului bursier pe piaţă, precum şi o serie de date operative din evidenţa curentă.
Situaţiile financiar-contabile reprezintă un instrument de mare importanţă în procesul conducerii,
fiind necesare atât pentru fundamentarea deciziilor privind alocarea, finanţarea, utilizarea şi recuperarea
fondurilor, cât şi pentru organizarea controlului asupra realizării deciziilor luate, precum şi pentru stabilirea
unor drepturi şi obligaţii şi a unor răspunderi şi cointeresări provenite din activitatea de gospodărire şi
dezvoltare a patrimoniului.
Ele au un rol deosebit de important, atât pentru conducerea unităţii patrimoniale la nivelul căreia se
circumscriu informaţiile, cât şi pentru organele din afara unităţii interesate să cunoască activitatea şi rezultatele
ei. Situaţiile financiar-contabile fac parte din categoria documentelor contabile oficiale pentru exercitarea
controlului şi analizei patrimoniului şi activităţii şi pot fi admise ca probă în justiţie.
Începând cu 01 ianuarie 2015 a intrat în vigoare OMFP nr. 1802 / 2014 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile privind situațiile financiare anuale individuale și situațiile financiare anuale
consolidate, publicat în MO 963 din 30 decembrie 2014.
Potrivit acestui act normativ entitățile economice se grupează în trei categorii, care determină și
structura situațiilor financiare pe care le întocmesc, astfel: microentități; entități mici; entități mijlocii şi mari.
1) Microentitățile sunt entitățile care, la data bilanțului, nu depăşesc limitele a cel puțin două dintre
următoarele trei criterii:
a) totalul activelor: 350 000 EUR;
b) cifra de afaceri netă: 700 000 EUR;
c) numărul mediu de salariați în cursul exercițiului financiar: 10.
Microentitățile întocmesc situații financiare anuale care cuprind:
- bilanț prescurtat;
- cont de profit și pierdere prescurtat, care prezintă separat: cifra de afaceri netă, alte venituri, costul
materiilor prime şi al consumabilelor, cheltuieli cu personalul, ajustări de valoare, alte cheltuieli, impozite,
profit sau pierdere.
2) Entitățile mici sunt entitățile care, la data bilanțului, nu se încadrează în categoria microentităților şi
care nu depăşesc limitele a cel puțin două dintre următoarele trei criterii:
a) totalul activelor: 4 000 000 EUR;
b) cifra de afaceri netă: 8 000 000 EUR;
c) numărul mediu de salariați în cursul exercițiului financiar: 50.
Entitățile mici întocmesc situații financiare anuale care cuprind:
‐ bilanț prescurtat,
‐ cont de profit şi pierdere,
‐ notele explicative la situațiile financiare anuale.
Opțional, aceste entități pot întocmi situația modificărilor capitalului propriu şi/sau situația fluxurilor de
trezorerie.
3) Entitățile mijlocii şi mari sunt entitățile care, la data bilanțului, depăşesc limitele a cel puțin două
dintre următoarele trei criterii:
a) totalul activelor: 4 000 000 EUR;
b) cifra de afaceri netă: 8 000 000 EUR;
c) numărul mediu de salariați în cursul exercițiului financiar: 50.
Entitățile mijlocii și mari şi entitățile de interes public întocmesc situații financiare anuale care cuprind:
‐ bilanț;
‐ cont de profit şi pierdere;
‐ situația modificărilor capitalului propriu;
‐ situația fluxurilor de trezorerie;
‐ notele explicative la situațiile financiare anuale.
Situaţiile financiare anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a activelor, datoriilor, poziţiei financiare,
profitului sau pierderii entităţi.
Pentru fiecare element de bilanţ, de cont de profit şi pierdere şi, după caz, din situaţia modificărilor
capitalului propriu şi/sau situaţia fluxurilor de trezorerie trebuie prezentată valoarea aferentă elementului
corespondent pentru exerciţiul financiar precedent. Dacă valorile nu sunt comparabile, absenţa comparabilităţii
trebuie prezentată în notele explicative, însoţită de comentarii relevante.
Obiectivul situaţiilor financiare şi al rapoartelor de analiză financiară, este de a furniza informaţii despre
poziţia financiară, performanţele, modificările poziţiei financiare şi despre riscul pierderii investiţiei făcută în
capitalul întreprinderii, informaţii care sunt utile unei sfere largi de utilizatori în luarea deciziilor economice.

13
 Poziţia financiară a unei întreprinderi este influenţată de resursele economice pe care le controlează, de
structura sa financiară, de lichiditatea şi solvabilitatea sa, precum şi de capacitatea sa de a se adapta
schimbărilor mediului în care îşi desfăşoară activitatea.
Informaţiile despre resursele economice controlate de întreprindere şi capacitatea sa din trecut de a
modifica aceste resurse sunt utile pentru a anticipa capacitatea întreprinderii de a genera numerar sau
echivalente ale numerarului în viitor.
Informaţiile despre structura financiară sunt utile pentru anticiparea nevoilor viitoare de creditare şi a
modului în care profiturile şi fluxurile viitoare de trezorerie vor fi repartizate între cei care au un interes faţă de
întreprindere; acestea sunt utile şi pentru anticiparea şanselor întreprinderii de a primi finanţare în viitor.
Informaţiile despre lichiditate şi solvabilitate sunt utile pentru a anticipa capacitatea întreprinderii de a-şi
onora angajamentele financiare scadente. Lichiditatea se referă la disponibilităţile de numerar în viitorul
apropiat, după luarea în calcul a obligaţiilor financiare aferente acestei perioade. Solvabilitatea se referă la
disponibilităţile de numerar pe o perioadă mai mare în care urmează să se onoreze angajamentele financiare
scadente.
Informaţiile despre performanţa unei întreprinderi, în special despre profitabilitatea acesteia, sunt
necesare pentru evaluarea modificărilor potenţiale ale resurselor economice pe care întreprinderea le va putea
controla în viitor. În acest sens informaţiile despre variabilitatea performanţelor sunt importante. Informaţiile
despre performanţe sunt utile pentru anticiparea capacităţii întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie cu
resursele existente. Ele sunt utile şi pentru formularea raţionamentelor despre eficienţa cu care întreprinderea
poate utiliza noi resurse.
Informaţiile privind modificările poziţiei financiare a unei întreprinderi sunt utile pentru a evalua
activităţile sale de exploatare, investiţii şi de finanţare în perioada de raportare. Aceste informaţii sunt utile
oferind utilizatorului o bază pentru evaluarea capacităţii întreprinderii de a genera numerar, sau echivalente ale
numerarului şi a nevoilor întreprinderii de a utiliza aceste fluxuri de trezorerie. La întocmirea unei situaţii a
modificărilor poziţiei financiare fondurile pot fi definite în diverse moduri, cum ar fi: toate resursele financiare,
fondul de rulment, lichidităţile sau numerarul.
Informaţiile privind poziţia financiară sunt oferite de bilanţ. Informaţiile privind performanţa sunt
oferite în primul rând de contul de profit şi pierdere. Informaţiile privind modificările poziţiei financiare
sunt furnizate în situaţiile financiare prin intermediul unei situaţii distincte.

14
 CAPITOLUL 2

ANALIZA BILANȚULUI CONTABIL LA NIVELUL IMM-urilor1

Bilanţul contabil reprezintă documentul oficial de gestiune al oricărui agent economic
asigurând formarea unei imagini fidele, clare şi complete asupra situaţiei patrimoniului
acestuia. Serveşte la reflectarea poziţiei financiare a firmei, oferind informaţii despre
capacitatea acesteia de a genera fluxuri viitoare de numerar, precum şi despre necesităţile de
creditare viitoare şi capacitatea de onorare a acestora. Se prezintă sub formă de listă şi reflectă
elementele patrimoniale de activ, grupate în ordinea crescătoare a lichidităţii lor, şi elementele
de pasiv, grupate în ordinea descrescătoare a exigibilităţii lor.

2.1. ANALIZA ACTIVELOR COMPANIEI

Componentele principale ale Activului conform definiției contabile sunt: Activele
imobilizate; Activele circulante; Conturile de regularizare și asimilate. Conținutul elementelor
de activ din bilanțul unei întreprinderi mici și mijlocie se prezintă astfel:
BILANȚ PRESCURTAT
La data de 31.12.N
Denumirea elementului Nr. rd. Sold la
01.01.N 31.12.N
A B 1 2
A. ACTIVE IMOBILIZATE
I. IMOBILIZĂRI NECORPORALE 01
II. IMOBILIZĂRI CORPORALE 02
III. IMOBILIZĂRI FINANCIARE 03
ACTIVE IMOBILIZATE – TOTAL (rd. 01+02+03) 04
B. ACTIVE CIRCULANTE
I. STOCURI 05
II. CREANȚE 06a
2. Creanțe reprezentând dividende repartizate în 06b
cursul exercițiului financiar
TOTAL (rd. 06a+06b) 06
III. INVESTIŢII PE TERMEN SCURT 07
IV. CASA ŞI CONTURI LA BĂNCI 08
ACTIVE CIRCULANTE - TOTAL (rd. 05 + 06 + 09
07 + 08)
C. CHELTUIELI ÎN AVANS (rd.11+12) 10
Sume de reluat într-o perioadă de până la un an 11
Sume de reluat într-o perioadă mai mare de un an 12

1
Adaptare după Cosmin Baiu – Analiza financiară pe înțelesul tuturor. Evrika Publishing, 2018

15
 2.1.1. Activele imobilizate
Activele imobilizate conțin totalitatea brevetelor, licențelor, mărcilor. terenurilor,
clădirilor, a echipamentelor și mijloacelor de transport (vehicule), a participațiilor la capital
și a creanțelor imobilizate pe care le deține o companie.
Componentele activelor imobilizate reprezintă mijloacele prin care compania realizează
plus-valoarea, profitul, reușind să producă bunurile și serviciile care o diferențiază în piață.
Există trei categorii principale de imobilizări:
- imobilizări necorporale;
- imobilizări corporale;
- imobilizări financiare.

a) IMOBILIZĂRILE NECORPORALE se caracterizează prin faptul că nu se

concretizează în bunuri materiale, fiind deţinute pentru utilizare în procesul de producţie sau
furnizare de bunuri sau servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau pentru scopuri administrative.
În cadrul imobilizărilor necorporale se cuprind: cheltuielile de constituire; cheltuielile
de dezvoltare; concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile comerciale, drepturile şi activele
similare, cu excepţia celor create intern de entitate; fondul comercial; alte imobilizări
necorporale; avansurile şi imobilizările necorporale în curs de execuţie.
În majoritatea companiilor (mai ales de natura IMM-urilor) imobilizările necorporale
înregistrează valori reduse, fiind nesemnificative în structura activelor. Excepție pot face
companiile din sectorul IT și companiile care desfășoară activitate de cercetare-dezvoltare.

b) IMOBILIZĂRILE CORPORALE constituie substanţa unei întreprinderi fiind

reprezentate de bunurile fizice cu utilizare îndelungată. Deţinând ponderea cea mai mare în
totalul imobilizărilor unei întreprinderi productive, imobilizările corporale determină
capacitatea de producţie a acesteia. Acestea cuprind: terenuri şi construcţii; instalaţii tehnice şi
maşini; alte instalaţii, utilaje şi mobilier; avansuri şi imobilizări corporale în curs de execuţie.
În funcție de destinația lor, dar și de modul de finanțare, deținerea de imobilizări
corporale poate reprezenta un punct forte sau o slăbiciune pentru companie. De regulă, cu
excepția terenurilor, valoarea imobilizărilor corporale scade în timp ca urmare a amortizărilor.
Creșterea valorii lor se face prin investiții suplimentare și se apreciază favorabil în măsura în
care această creștere este însoțită de creșterea într-un ritm superior a indicatorilor de rezultate
(cifra de afaceri).
∆𝐼𝐶 = 𝐼𝐶 − 𝐼𝐶 ; 𝐼 > 𝐼
Deținerea unui teren / clădire reprezintă un avantaj pentru companie?
Răspuns: ”DA”
Exemplu
Avem o companie cu răspundere limitată ce produce accesorii metalice de mobilier
pentru o duzina de clienți de talie medie. Producția este amenajata într-o hală metalică în
suprafață de 1.000 m2, în care muncesc 40 salariați. Terenul pe care este amplasată clădirea
este în suprafață de 6.000 m2, toate aceste active fiind in proprietatea societății, libere de
sarcini.
Societatea câștigă licitația pentru livrarea de accesorii mobilier pentru doi clienți de talie
mare, contracte de livrări pe 3 ani. Noile contracte vor însemna in fapt dublarea Cifrei de
afaceri, în condițiile menținerii ratei profitabilității.
Acționarii decid că pentru onorarea acestor contracte va fi nevoie de dublarea numărului
de salariați, însă aceștia vor trebui sa lucreze într-un nou spațiu de producție. Fiind deja
proprietarii unui teren de suprafață mare, acționarii se hotărăsc să construiască o hală metalică
nouă de 1.000 m2, aflată în imediata apropiere a celei existente. Costul de construcție al halei
este de 300.000 EUR, din care societatea suportă 50.000 EUR din surse proprii, iar diferența

16
de 250.000 EUR va fi contractată de la o instituție financiară, printr-un credit de investiții sau
leasing pe 5 ani.
Consecințe:
1. Noua hala de producție este finalizată, noi utilaje de producție sunt achiziționate în
leasing pe 5 ani. În total, societatea are de plătit anual o rata de principal de 100.000 EUR la
instituțiile de credit.
2. Profitul operațional generat de noile contracte, respectiv de noua capacitate de
producție este de 300.000 EUR, ceea ce face ca societatea sa se îmbogățească, să se dezvolte.
3. Societatea are rezerva de capacitate substanțială, ceea ce ii permite să contracteze noi
comenzi, sa livreze rapid și de buna calitate (utilaje de producție noi).

Răspuns: ”NU”
Exemplu
Avem o companie de transporturi rutiere de mărfuri, interne și internaționale, despre
care se cunosc următoarele:
- dispune de o flota de 100 camioane grele de marfă cu un grad mediu de uzură de
50%, respectiv 3 ani vechime
- fiecare camion produce în medie un profit brut de 1000 EURO / lună, ceea ce
înseamnă 100.000 EUR profit brut lunar pentru întreaga flotă, respectiv 1,2 MEUR
anual.
Acționarii societății decid să achiziționeze un centru comercial aflat la vânzare în
lichidate pe piață, pentru prețul excepțional de 3,6 MEUR (construcția a costat 6 MEUR),
plătibil cash la momentul tranzacționării. Pentru aceasta, firma contractează un împrumut
bancar pe 3 ani, cu o rata anuala de principal de 1,2 MEUR + dobânda. Banca pune ipoteca pe
acest spațiu comercial.
Întrebare: Ajuta acest spațiu comercial afacerea de bază a companiei?
Constatăm că întregul profit al companiei, respectiv 1,2 MEUR pe an va fi folosit
pentru achitarea ratelor bancare. Dacă va păstra acest activ doar ca pe o investiție
imobiliară, la finalul celor 3 ani, compania va avea o flotă de camioane îmbătrânită, cu o
medie de 6 ani vechime, în prag de casare, care necesită reparații constante și implicit
cheltuieli neprevăzute.
Consecințe:
1. Firma începe să-și piardă clienții tradiționali. În general companiile solicită
furnizorilor și respectiv transportatorilor să livreze materiile prime la termene fixe, în ziua și
ora stabilite, orice întârziere fiind penalizată financiar. Transportatorul nostru are defecțiuni
tot mai dese la o parte importanta din flota și implicit întârzieri mari la livrare. Clienții îl
notifica asupra încetării colaborării, iar Cifra de afaceri are de suferit.
2. Firma solicită un credit de investiții sau leasing, pentru reînnoirea flotei, însă fie i se
aprobă prudențial pentru câteva camioane, fie este respins. De ce, se întreabă acționarii, având
în vedere istoricul firmei și patrimoniul, averea de care dispun? Din doua motive: Cifra de
Afaceri este în declin, urmare a pierderii unor relații comerciale, a scăderii prețului pe
kilometru perceput (clientul nu poate avea pretenții la negocieri, acceptă orice comandă,
întrucât nu știe daca își va putea onora termenele), lista contractelor ferme de transport este în
scădere, în timp ce flota de camioane este complet îmbătrânită.
3. Acum acționarii sunt furioși, pentru că foarte rar antreprenorii acceptă faptul că au
luat o decizie strategică greșită și își învinuiesc partenerii de afaceri, finanțatorii limitați,
șoferii care le strica vehiculele, manevrându-le necorespunzător. Dacă încă mai cred în
revirimentul companiei, acesta este momentul în care își aduc economiile de acasă și le
injectează în companie pentru a susține activitatea. De multe ori însă, aceste sume doar
prelungesc agonia câteva luni.

17
 4. Ajunși fără resurse, acționarii se hotărăsc să vândă spațiul comercial și să salveze
afacerea de transporturi. Numai ca deja mediul de afaceri a aflat situația în care compania se
află, iar ofertele de cumpărare a spațiului se situează undeva la 1-1,5 MEUR maxim, sub 50%
din prețul achitat inițial. Acționarii sunt devastați, ei știu sigur că această clădire valorează
peste 4 MEUR. În final, pentru a se proteja de creditorii și furnizorii neplătiți, societatea își
declară insolvența. Este numit un Administrator Judiciar pentru a gestiona ce se mai poate. În
lipsa unor oferte mai bune, spațiul comercial este vândut la licitație cu 1,5 MEUR, din care se
rambursează parțial creditul bancar. Afacerea este falimentată, toate părțile implicate având de
pierdut.

Putea fi abordata altfel aceasta achiziție?

Regula de aur ”în afaceri, niciodată nu amesteca mai multe activități diferite în aceeași
companie”. Va fi aproape imposibil să le monitorizezi și să le gestionezi pentru a produce
profit, sfârșind ca o activitate profitabila să ducă în spate alte 2-3 activități aflate pe pierdere.
Într-o firma de tip conglomerat de activități, se încurajează delapidarea, furtul de către anumiți
angajați, întrucât aceștia vor afla curând că antreprenorul nu poate urmări tot ce se întâmplă în
același timp.
Atât din punctul de vedere al antreprenorului, cât și din punctul de vedere al
finanțatorului, pentru achiziția spațiului comercial ar fi trebuit creată o societate comercială
nouă, care să aibă ca misiune unică această achiziție. După obținerea aprobării creditului,
această societate se va organiza ca un Centru de profit, gestionând cu atenție spațiul
comercial, cu o structură de management dedicată, astfel încât nu numai să își poată rambursa
creditul din profitul operațional obținut, ci și să-și remunereze și acționarii.
În exemplele prezentate am arătat ca simplul fapt de a deține un activ imobilizat de
natura unui teren sau a unei clădiri nu este automat o cheie a succesului. Nu înseamnă nici că
le vei putea vinde și să recuperezi prețul plătit, pentru că vânzarea în regim de urgență rareori
primește prețul cerut.

Domeniile de activitate in care se recomanda deținerea de imobilizări corporale și

tipul acestor active:
1. Agricultura: terenuri arabile.
A deține pământ în acest domeniu este cheia succesului. Nu numai ca orice hectar de
pământ adăugat la suprafața cultivată duce la optimizarea activității, a cifrei de afaceri și a
profitului, însă întrucât acest domeniu este relativ neafectat de ciclurile economice, vânzarea
terenului agricol în regim de urgență generează de regulă prețul scontat.
2. Producție industrială și/sau alimentară: spatii de producție, hale industriale,
fabrici.
Nu este ieșit din comun pentru un analist financiar sa descopere în Activul unei
companii de producție faptul că 30% din acesta este reprezentat de terenuri și hale industriale.
Cât timp compania continuă să genereze plus valoare, să își diversifice gama de produse și să
inoveze în permanență. atunci aceste spatii vor fi utilizate. În momentul in care pentru o astfel
de societate devine evident faptul ca o parte din spatii este inutilă, ca urmare a scăderii
comenzilor, aceasta trebuie închiriată sau vândută.
3. Transporturi: centru logistic.
Rațional pentru o companie de transporturi este sa-și înceapă activitatea într-un spațiu
închiriat. Compania are nevoie de o suprafață mai mare de teren asfaltat aflat în apropierea
unei artere principale, de un mic spațiu de birouri pentru dispecerat și serviciul contabilitate și
de un mic depozit de marfă. Toate acestea pot fi găsite destul de ușor pe piață și la un preț
decent al chiriei lunare. De obicei se recomandă să se rămână la acest nivel, mai ales în cazul
în care compania de transporturi acționează în transport internațional, unde camioanele ajung

18
foarte rar la sediu. Însă, în situația în care compania depășește o anumita talie și intra în
categoria Corporate, cu o Cifră de afaceri de peste 20-25 milioane EUR anual, atunci volumul
operațiunilor logistice poate necesita un spațiu personalizat, construit și adaptat specificului
activității și al mărfurilor transportate. În acest moment se impune urgent relocarea, fie prin
închirierea unui spațiu în afara orașului, fie prin construcția lui. Chiar și în acest ultim caz, se
recomandă menținerea unui nivel rezonabil al bugetului de investiții arondat noului Centru
logistic, tocmai pentru a nu perturba activitatea principală, de a o îndatora excesiv, ca în
exemplul de mai sus.
4. Hoteluri, pensiuni, spatii de agreement. Este oarecum evident că Activul unei
societăți comerciale dintr-un astfel de domeniu sa fie compus în proporție de peste 80-90%
din valoarea hotelului deținut,
Nu este indicat și nu are sens deținerea de terenuri și clădiri de valoare semnificativă în
activitățile de comerț și distribuție. Pentru acest domeniu se recomandă spațiile închiriate,
care asigură mobilitate și flexibilitate, compania se poate reloca frecvent, urmând vadul
comercial. În plus, comerțul este o activitate care are o marja, un adaos comercial mai mic,
comparativ cu activitățile productive. Nu are nici un sens ca această marjă să fie cheltuită
pentru achiziția unei clădiri, mai ales ca aceasta nu aduce afacerii nici o plus valoare.

c) IMOBILIZĂRILE FINANCIARE sunt constituite din anumite titluri a căror

posesie durabilă permite exercitarea unui control sau a unei influenţe în gestiunea unităţii
emitente şi eventual obţinerea unor venituri financiare (dividende, dobânzi). În componența
lor regăsim: acțiuni deținute la entitățile afiliate, împrumuturi acordate entităților afiliate,
interese de participare, împrumuturi acordate entităților de care entitatea este legată în virtutea
intereselor de participare, investiții deținute ca imobilizări, alte împrumuturi.
Pentru o întreprindere mică sau mijlocie nivelul imobilizărilor financiare este redus,
apariția unor valori semnificative pentru acest post bilanțier fiind cu totul întâmplătoare,
determinate de evenimente extraordinare.
Dacă o companie are de încasat de la clienții săi sume care nu se încadrează orizontul de
timp scontat, ajungându-se ca termenul de încasare să depășească 12 luni de la emiterea
facturii, în contabilitatea firmei aceste sume vor fi trecute la rubrica de Imobilizări financiare/
Creanțe Imobilizate. Vestea nu este buna, iar analistul financiar va solicita explicații
suplimentare cu privire al acestea.
Exista următoarele variante:
- Unii clienți ai companiei au dificultăți financiare, iar compania decide sa nu le
solicite insolvența, fie deoarece are încredere că va primi aceste sume în totalitate,
fie pentru că se așteaptă ca într-un eventual proces de insolvență nu va mai încasa
nimic, deoarece vorbim de creanțe negarantate;
- Compania analizată face parte dintr-un grup de companii având acționari comuni.
Se poate întâmpla ca unele dintre companiile-soră să distribuie produsele și
serviciile în teritoriu, sau să preia materia prima oferită pentru a o prelucra și vinde
ulterior. Având același acționariat, aceștia pot decide ca pentru o perioadă
îndelungată creanțele companiei analizate nu vor fi onorate, utilizându-le ca pe o
finanțare intragrup.
Exemplu:
Firma X, producător de pantofi, îi livrează marfă în valoare de 1 MEUR noii create
filiale Y (cu personalitate juridică) din țara vecină. Compania Y este la început, are multiple
cheltuieli legate de organizarea rețelei de distribuție și magazine, ața că în primii 2 ani nu
plătește factura de 1 MEUR a companiei X. În schimb, vinde întregul stoc de marfă și cu
banii încasați își finanțează dezvoltarea rețelei de magazine. Analistul trebuie să înțeleagă
aceste explicații și să le includă în proiecțiile sale financiare. Dacă în exemplul nostru

19
societatea X solicita 1 MEUR pentru capital de lucru, iar in cursul analizei se descoperă că X
a împrumutat exact cu 1 MEUR crearea unei noi companii în țara vecină, atunci răspunsul
finanțatorului va fi NU.
In categoria Imobilizărilor financiare găsim și Participațiile la capitalul altor
societăți. Este cazul Grupurilor de companii, în care avem o companie - mamă (holding), care
a înființat și deține în proprietate mai multe companii fiice.
În exemplul precedent, soluția corectă ar fi fost ca societatea X sa deschidă o filială în
țara vecină alocând din fonduri proprii suma de 1 MEUR la capitalul social al filialei.
Compania X ar urma să primească în acest fel anual dividende, bineînțeles dacă societatea Y
înregistrează profit și dacă alocă acest profit pentru dividende.
Analistul financiar trebuie să aibă o imagine clară asupra întregului Grup de companii, a
relațiilor de proprietate între ele, a fluxurilor financiare de creanțe, datorii, vânzări intra-grup.
Numai așa poate înțelege și propune acordarea unui împrumut în deplină cunoștință de cauză.

2.1.2. Activele circulate

Activele circulante sunt elementele patrimoniale necesare realizării ciclului de
exploatare care, datorită destinaţiei şi naturii lor, nu au vocaţia de a rămâne o perioadă mare
de timp în unitate. Din acest motiv activele circulante sunt bunuri curente care se reînnoiesc
în permanenţă, fiind caracterizate printr-o viteză de rotaţie mare şi o durată de utilizare mai
mică de un an. În cadrul fiecărui ciclu ele trec din forma de active fizice în cea de creanţe şi
apoi în disponibilităţi.
Un activ se clasifică în activ circulant atunci când:
• este achiziţionat sau produs pentru consum propriu sau în scopul comercializării
şi se aşteaptă a fi realizat în termen de 12 luni de la data bilanţului;
• este reprezentat de creanţe aferente ciclului de exploatare;
• este reprezentat de numerar sau de echivalente de numerar a căror utilizare nu
este restricţionată.
În categoria activelor circulante se cuprind:
1. stocuri, inclusiv valoarea serviciilor prestate pentru care nu a fost întocmită factură;
2. creanţe;
3. investiţii pe termen scurt;
4. casa şi conturi la bănci.

1) STOCURILE reprezintă „ansamblul bunurilor şi serviciilor din cadrul unităţii

patrimoniale, destinate a fi vândute în aceeaşi stare sau după prelucrarea lor în procesul de
producţie, fie a fi consumate la prima lor utilizare"2.
Participând, în general, la un singur circuit economic (ceea ce face să fie regăsite o
perioadă scurtă în activitatea unei întreprinderi), stocurile se reînnoiesc în permanenţă. În
bilanţ, stocurile sunt dezvoltate pe următoarele posturi:
- Stocurile de materii prime şi materiale consumabile;
- Stocurile de producţie în curs de execuţie;
- Produse finite şi mărfuri;
- Avansuri pentru cumpărări de stocuri.

Analiza financiară a stocurilor trebuie corelată cu obiectul de activitate al companiei.

Deținerea de stocuri va reprezenta un lucru bun dacă au legătură directă cu obiectul de
activitate al companiei și au o viteză de rotație normală, sau, dimpotrivă, va reprezenta un

2
Ministerul Finanţelor – Sistemul contabil al agenţilor economici, pg. 30

20
punct slab dacă au o viteză de rotație lentă, generând imobilizări de resurse și costuri de
oportunitate. Astfel, stocurile de materii prime sunt semnificative în companiile din industria
prelucrătoare, stocurile de producție în curs de execuție sunt ridicate în companiile cu ciclu
lung de fabricație, iar stocurile de mărfuri sunt importante în companiile de comerț.
Evoluția în dinamică a stocurilor trebuie urmărită în corelație cu evoluția cifrei de
afaceri, în funcție de care se calculează și se interpretează indicatorul ”Rotația stocurilor” în
zile sau în luni:
Rotația stocurilor (în zile) = (Valoare Stoc / Cifra de afaceri) x 365

Rotația stocurilor (în luni) = (Valoare Stoc / Cifra de afaceri) x 12

Acest indicator arata în câte zile/luni se înlocuiește complet (se rotește) stocul unei
companii anume și indică atât eficiența producției companiei, cât și capacitatea acesteia de a
vinde produsele sale.
Exemplu:
Avem compania ”PaneGrup”, specializată în brutărie: pâine și produse conexe.
Compania are o Cifră de afaceri anuală de 12 MEUR, cu un Profit net de 300.000 EUR.
Valoarea stocurilor din bilanțul contabil este de 1,5 MEUR. Întrebat cu privire la necesarul de
stoc minim de faina și afânători pentru a nu înregistra sincope în producție, acționarul declară
că stocul minim de materii prime trebuie sa reprezinte 1 lună de vânzări. Asta înseamnă că
dacă se opresc complet achizițiile de făina, compania trebuie sa fie capabilă să producă pâine
1 lună de zile.
Să calculăm Rotația stocului companiei ”PaneGrup” și să comparăm rezultatul cu
declarațiile acționarului:
Rotația stocului = (1,5 MEUR / 12 MEUR) x 12 luni = 1,5 luni.
Să presupunem că peste 90% din stocuri este reprezentată de stocul de grâu / făină.
Dacă observăm că situația nu este așa și că predomină stocul de produse finite, este grav,
întrucât acele produse nu s-au vândut și nici nu mai există. Ele au rămas prinse ”în
contabilitate” până la o dată ulterioară când vor fi trecute direct pe pierdere.
Deci stocul de materii prime al acestei companii se rotește în 1,5 luni. Comparăm acest
lucru cu declarația acționarului că trebuie să dețină materii prime de minim 1 lună echivalent
vânzări. Constatăm că firma este ușor supra-stocată. Dacă situația de datorează faptului că
firma a găsit o cantitate mai mare de grâu/făină la un preț foarte bun și a cumpărat-o pe toată
și dacă are și capacitatea de a o stoca în condiții bune, fără să o deterioreze, putem considera o
situație normală a stocurilor pentru aceasta companie.
Cum interpretăm situația dacă Rotația stocurilor era de 0,5 luni de vânzări?
Este foarte probabil ca societatea să nu dispună de resursele financiare necesare pentru
a-și achiziționa stocuri suficiente. Cum se poate întâmpla asta în condițiile unei afaceri
profitabile, așa cum am descris mai sus? Fie construcția unor proiecte imobilizate a absorbit
fondurile companiei, fie acționarii au alocat și distribuit tot profitul pe dividende, fie creșterea
prea rapidă a vânzărilor pe care compania nu le poate susține, cauzele pot fi multe și pentru
fiecare exista tratament dedicat.
Cum am interpreta o rotație de 3 luni a stocurilor de grâu/făină ale acestei companii?
De cele mai multe ori este vorba de o scădere dramatică a vânzărilor coroborată cu o
neadaptare a politicilor de achiziții. Continuând să cumpere materii prime în ritmul normal,
însă pe fondul unei diminuări a vânzărilor, compania acumulează stocuri foarte mari.
Depozitarea acestora e problematica întrucât sunt perisabile. Aici vorbim mai mult de o
greșeala de management datorita lipsei predictibilității.

Corelația dintre tipul activității clientului și rotația stocurilor aferente

a) Companii de comerț și distribuție

21
 Prin natura activității, acestea sunt companii care dețin stocuri de marfă importante.
Activul unei asemenea societăți trebuie să constea din trei elemente principale:
- vehicule pentru distribuție,
- stocuri de marfă,
- creanțe,
cu valori aflate de obicei în proporții egale.
Rotația stocurilor trebuie să se situeze, de regulă, între 1 și 3 luni de vânzări (cifra de
afaceri), în funcție de marfa distribuită:
- Dacă este vorba despre distribuție pâine, lactate, carne și orice alt bun perisabil, cu
o durata de valabilitate limitată, rotația stocului trebuie să fie foarte rapidă,
reprezentând maxim 1 lună de vânzări. Orice rotație a stocului ce depășește 1,5 luni
în acest domeniu trebuie să trezească suspiciuni (stocul nu mai există în realitate,
fie a fost aruncat/distrus, fie a fost vândut ,,la negru", fără documente, neputând
astfel sa fie eliminat din Activ);
- Dacă este vorba de distribuția de produse de feronerie, covoare, îmbrăcăminte și
orice alte bunuri cu valabilitate cvasi-nelimitată, atunci se acceptă o rotație a
stocului de 2 până la 3 luni de vânzări. Explicația constă în faptul că în aceste
domenii există mărfuri într-o gamă largă, pe care companiile sunt obligate să le
dețină și să le prezinte pe piață (colecții de îmbrăcăminte de la mărime mică la
mare, vară-iarnă; scule de feronerie în toată gama, nu doar ceea ce se caută frecvent
etc.). Anumite produse sunt vândute rapid, altele mai greu, întrucât se adresează
unei categorii restrânse de clienți. Ele se găsesc pe stoc deoarece atunci când
reprezinți unui brand pe piață trebuie să poți oferi imediat orice produs din brandul
respectiv, indiferent de natura produsului și de cât de căutat este pe piață. Astfel, de
la un an la altul rămân în stoc produse nevândute / nevandabile, sau distruse /
stricate, defecte etc. Pentru acestea și pentru toate produsele care nu s-au vândut in
3-4 luni, trebuie aplicate imediat reduceri substanțiale, pentru a le vinde urgent.

b) Companii din domeniul agriculturii

Fermierii și companiile care activează în domeniul agricol (depozitări de cereale,
silozuri) au unele dintre cele mai ridicate valori ale stocurilor de produse finite, atât datorită
fluctuației anuale a prețului, cât și datorită sezonalității afacerii. Excepție fac micii agricultori,
cu suprafețe de până la 150 Ha, care nu au spații de depozitare și sunt nevoiți să vândă ,,spot",
în momentul recoltei. În aceste cazuri, sunt frecvente situațiile când cumpărătorul își oferă
serviciile - contra cost, desigur - de a recolta și prelua cerealele cu mijloace proprii.
În concluzie, pentru fermierii și traderii de talie medie spre mare, stocurile de produse
finite încep să se constituie din luna iulie a anului în curs, continuând să înregistreze valori
substanțiale până în lunile ianuarie-februarie ale anului următor. După aceasta dată, stocurile
ar trebui să fie minime.

c) Producătorii industriali
Companiile din domeniul producției industriale înregistrează valori importante ale
stocurilor, cu o rotație de cca 2-3 luni. Produsele finite ale acestor companii au un ciclu de
fabricație complex, ce necesită parcurgerea mai multor etape. Ca rezultat, vom întâlni în
structura stocurilor: stocuri de materii prime, stocuri de producție în curs de execuție, stocuri
de obiecte de inventar, stocuri de produse finite.
Stocurile prea mici de materii prime pot reprezenta un aspect negativ - datorită lipsei
de disponibilități sau credit comercial din partea furnizorilor pentru a le contracta, sau pot fi
percepute de o manieră pozitivă, dacă această companie adoptă un proces de optimizare
inteligentă a stocului, contractând doar atâta materie primă de cât are nevoie în perioada

22
următoare (metoda Just in Time de management al stocului de materii prime).
Stocurile prea mari de materii prime pot reflecta fie o situație specială - când materiile
prime sunt greu de obținut, ceea ce îl determină pe antreprenor să le achiziționeze în cantități
mari atunci când le găsește disponibile, fie o gestiune slabă și un management neperformant,
care își imobilizează resurse importante în materii prime, acestea fiind resurse care costă și
care afectează profitabilitatea companiei.
În cazul stocurilor de produse finite, abordarea este următoarea:
- Un volum al stocului optim este de cca 1 lună de vânzări, întrucât un ciclu de
producție planificat ar trebui sa acopere exact cererea contractată anterior și să
ofere și rezerve pentru cererea apărută inopinat;
- În cazul unui stoc redus de produse finite, dacă nu reprezintă un accident temporar,
atunci poate semnala o încetare a activității.
- Un stoc de produse finite ce reprezintă 3-4 luni de vânzări este exagerat și nu
poate avea o explicație plauzibilă. De cele mai multe ori, este vorba de o lipsă de
contractare a producției, respectiv compania produce și nu își vinde produsele.

d) Companiile din zona prestărilor de servicii

Aceste companii nu trebuie să dețină stocuri semnificative. Putem regăsi aici mici
stocuri de obiecte de inventar sau materii prime, însă de valori nesemnificative raportat la
Cifra de afaceri a companiei. Aceste companii trebuie să dețină mijloacele necesare pentru a
presta serviciul (Activele imobilizate), creanțele rezultate din prestarea serviciului și
eventualul disponibil în cont rezultat din încasare.

2) CREANȚELE reflectă sumele băneşti ce urmează să fie încasate de către agentul

economic şi care sunt generate de relaţiile acestuia cu partenerii de afaceri, personalul propriu,
bugetul asigurărilor sociale, bugetul statului, precum şi alţi debitori. În structura lor regăsim:
Creanţele comerciale; Sumele de încasat de la societăţile din cadrul grupului; Sume de încasat
din interese de participaţie; Alte creanţe; Creanţe privind capitalul subscris şi nevărsat.
Creşterea nivelului creanţelor de la o perioadă la alta poate crea pentru întreprindere
probleme de lichiditate financiară, fiind generată în principal de:
• creşterea cifrei de afaceri;
• creşterea duratei medii de încasare a creanţelor;
• influenţa unor factori întâmplători (dificultăţi financiare ale clienţilor,
blocajul financiar etc.).
Creanțele reprezintă și o formă de finanțare inter-companii. Ele sunt însoțite de datorii
pe termen scurt, către Furnizori, și sunt analizate de obicei împreună. Dacă societatea
încasează creanțele în medie la 30 de zile și are datorii la furnizori tot de 30 de zile în medie,
atunci situația este considerată normală, iar cash-flow-ul companiei nu este afectat. Însă dacă
societatea încasează creanțele în 90 zile, dar plătește furnizorii în medie în 30 de zile, atunci
trebuie finanțat acest ecart, de obicei prin credit bancar, compania suportând costuri financiare
suplimentare.
Termenul mediu de încasare a creanțelor (rotația lor) se determină asemănător ca în
cazul stocurilor:
Rotația Creanțelor (în zile) = (Creanțe / (Cifra de Afaceri) x365 zile
sau
Rotația Creanțelor (în luni) = (Creanțe / Cifra de afaceri) x 12.

3) DISPONIBILITĂȚILE BĂNEȘTI grupează două posturi bilanțiere prezentate

distinct în bilanț:
- Investiţii financiare pe termen scurt;

23
 - Casa şi conturi la bănci.
Investiţiile financiare pe termen scurt se regăsesc la nivelul firmei sub forma titlurilor
de plasament. Acestea sunt titluri de valoare sub forma acţiunilor, obligaţiunilor şi altor titluri
de portofoliu achiziţionate în vederea realizării unor câştiguri pe termen scurt. Ele nu au ca
efect exercitarea unor influenţe asupra unităţii emitente, urmărind în special scopuri
speculative (creşterea cursului acţiunilor sau rata de randament în cazul obligaţiunilor).
Includerea titlurilor de plasament în activele circulante se datorează faptului că ele au fost
cumpărate în scopul de a fi comercializate atunci când firma are nevoie de lichidităţi.
Casa şi conturile la bănci reprezintă postul bilanţier care cumulează elementele cele
mai lichide ale activului: conturi la bănci, în lei şi în valută; casa, în lei şi în valută; cecuri şi
efecte comerciale de încasat; sume în curs de decontare; acreditive, în lei şi în valută; avansuri
de trezorerie; alte valori (timbre fiscale şi poştale, bilete de tratament şi odihnă, tichete şi
bilete de călătorie etc.).
În practică există puține companii mici și mijlocii care dețin valori semnificative ale
disponibilităților bănești. Atunci când întâlnim sume importante de bani în aceste conturi,
chiar dacă este o veste bună, trebuie analizată cu atenție semnificația lor. Enumerăm câteva
situații care le pot genera:
- Companiile ce își vând marfa prin rețeaua proprie de magazine, cu încasare cash.
Avem aici marii Retaileri sau companiile din sectorul telecom etc.
- Compania tocmai și-a vândut un activ din patrimoniu, prin urmare a încasat o sumă
importantă de bani;
- Compania are un Fond de Rulment pozitiv, ceea ce înseamnă că sursele de
finanțare atrase pe termen mediu și lung depășesc valoarea Activelor imobilizate.
Surplusul de finanțare se poate regăsi în contul bancar;
- Surplusul de lichidități din casierie există doar în Registrul de casă, sumele fiind
ridicate de către acționari sub forma ”avansurilor din dividende”, neînregistrate în
contabilitate.
La fel ca stocurile și creanțele, nivelul disponibilităților bănești trebuie gestionat cu
atenție, deoarece valorile scăzute pot genera dificultăți financiare și neonorarea unor obligații
curente, iar valorile excesive determină costuri de oportunitate.

2.2. ANALIZA SURSELOR DE FINANȚARE ALE COMPANIEI

(PASIVUL BILANȚIER)
Componentele principale ale Pasivului sunt: Datorii: sumele care trebuie plătite într-o
perioadă de până la un an; Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un
an; Provizioane; Venituri în avans; Capital şi rezerve.
Conținutul elementelor de pasiv din bilanțul unei întreprinderi mici și mijlocie se
prezintă astfel:
BILANȚ PRESCURTAT
La data de 31.12.N
Denumirea elementului Nr. Sold la
rd. 01.01.N 31.12.N
A B 1 2
D. DATORII: SUMELE CARE TREBUIE PLĂTITE 13
ÎNTR-O PERIOADĂ DE PÂNĂ LA UN AN
E. ACTIVE CIRCULANTE NETE/DATORII CURENTE 14

24
 Denumirea elementului Nr. Sold la
rd. 01.01.N 31.12.N
A B 1 2
NETE (rd.09+11-13-20-23-26)
F. TOTAL ACTIVE MINUS DATORII CURENTE (rd.04 15
+12+14)
G. DATORII: SUMELE CARE TREBUIE PLATITE 16
INTR-O PERIOADA MAI MARE DE UN AN
H. PROVIZIOANE 17
I. VENITURI IN AVANS (rd. 19 + 22 + 25 + 28) 18
1. Subvenţii pentru investiţii (ct. 475), (rd.20+21) 19
Sume de reluat într-o perioadă de până la un an 20
Sume de reluat într-o perioadă mai mare de un an 21
2. Venituri înregistrate în avans (ct. 472) (rd.23+24) 22
Sume de reluat intr-o perioada de pana la un an 23
Sume de reluat intr-o perioada mai mare de un an 24
3. Venituri în avans aferente activelor primite prin transfer 25
de la clienţi (ct. 478) (rd.26+27)
Sume de reluat într-o perioadă de până la un an 26
Sume de reluat într-o perioadă mai mare de un an 27
Fondul comercial negativ 28
J. CAPITAL ŞI REZERVE
I. CAPITAL (rd. 30+31+32+33+34) 29
1. Capital subscris vărsat 30
2. Capital subscris nevărsat 31
3. Patrimoniul regiei 32
4. Patrimoniul institutelor naţionale de cercetare-dezv. 33
5. Alte elemente de capitaluri proprii 34
II. PRIME DE CAPITAL 35
III. REZERVE DIN REEVALUARE 36
IV. REZERVE 37
Acţiuni proprii 38
Câştiguri legate de instrumentele de capitaluri proprii 39
Pierderi legate de instrumentele de capitaluri proprii 40
V. PROFITUL SAU PIERDEREA REPORTAT(Ă)
- SOLD C 41
- SOLD D 42
VI. PROFITUL SAU PIERDEREA EXERCIŢIULUI
- SOLD C 43
- SOLD D 44
Repartizarea profitului 45
CAPITALURI PROPRII - TOTAL 46

25
 Denumirea elementului Nr. Sold la
rd. 01.01.N 31.12.N
A B 1 2
(rd. 29+35+36+37-38+39-40+41-42+43-44-45)
Patrimoniul public 47
Patrimoniul privat 48
CAPITALURI - TOTAL (rd. 46+47+48) (rd.04+09+10- 49
13-16-17-18)

2.2.1. DATORII: SUMELE CARE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O PERIOADĂ

DE PÂNĂ LA UN AN (DATORII PE TERMEN SCURT)

Cuprind sursele de finanțare externă de care beneficiază o companie, pe termen scurt,

fiind determinate, de regulă, de derularea operațiunilor curente (de exploatare). Acestea au o
structură eterogenă, incluzând sumele datorate băncilor, furnizorilor, salariaților, statului și
diverșilor creditori, cu o scadență mai mică de 365 de zile.
Sumele înregistrate în acest segment al Pasivului sunt acelea care creează cele mai
mari probleme managementului, proasta lor gestiune afectând bunul mers al companiei. Atât
antreprenorii, cât și finanțatorii urmăresc termenele de exigibilitate a acestor datorii, încercând
să le coreleze cu termenele de încasare a creanțelor din Activ.
Nivelul acestora se urmărește atât în dinamică, cât și ca pondere în totalul surselor de
finanțare a companiei:
∆𝐷𝑡𝑠 = 𝐷𝑡𝑠 − 𝐷𝑡𝑠
𝐷𝑡𝑠
%𝐷𝑡𝑠 = ∙ 100
𝑃𝑡
O eventuală creștere a soldului acestora trebuie corelată cu evoluția cifrei de afaceri, în
timp ce ponderea lor în totalul surselor de finanțare se analizează în corelație cu obiectul de
activitate al companiei și cu structura activelor acesteia. O gestiune financiară corectă impune
ca ponderea datoriilor pe termen scurt în totalul surselor de finanțare să fie mai mică decât
ponderea activelor circulante în totalul activelor companiei.
În bilanțul unei IMM, acestea sunt prezentate în mod global, fără să se prezinte detaliat
conținutul lor. În condiții ideale, Activele circulante au dimensiuni egale cu Datoriile pe
termen scurt (Fond de rulment egal cu zero), iar termenele de încasare coincid cu termenele
de plată. Pentru detaliere, trebuie să se facă apel la informațiile din balanțele de verificare, de
unde trebuie identificate cel puțin două categorii:
- datoriile față de furnizori;
- datoriile față de bănci (datorii financiare pe termen scurt).

a) Datoriile față de furnizori (comerciale)

Reflectă nivelul creditului comercial de care se bucură compania din partea furnizorilor
săi. Aparent, o creștere a nivelului lor atestă o creștere a încrederii de care se bucură compania
din partea furnizorilor, cu condiția ca aceste datorii să se afle în termenele de plată negociate.
Totuși, trebuie avut în vedere că nici această sursă de finanțare nu este gratuită. Creditul
comercial costă. Faptul ca datoria către furnizor nu este purtătoare în mod explicit de dobânzi
și comisioane nu înseamnă că aceasta este gratuită. De cele mai multe ori, costul creditului
comercial este inclus în costul produselor. De regulă, oferta unui furnizor arată în felul
următor:
- discount X% dacă marfa este plătită la momentul livrării;

26
 - prețul standard dacă marfa este plătită la 30 de zile;
- prețul standard + Y% dacă se dorește plata la 60-90 de zile.
În funcție de nivelul discount-ului primit, apelarea la creditul comercial este atractivă
sau nu.
Pentru analiza soldului datoriilor comerciale, acesta se urmărește în corelație cu soldul
creanțelor comerciale. În mod similar cu calculul rotației creanțelor, prezintă interes pentru
analiza financiară calculul rotației furnizorilor:
Rotația Furnizorilor (nr de zile) = (Soldul Furnizorilor / COGS) x 365;
sau
Rotația Furnizorilor (luni)= (Soldul Furnizorilor / COGS) x 12;
unde:
COGS (Cost of goods sold) - reprezintă valoarea cheltuielilor din exploatare ale
companiei.
Pentru simplificare, în practică se folosește adesea, în locul COGS, cifra de afaceri.
Interpretare:
- Dacă rotația furnizorilor este sub 15 zile, ori avem de-a face cu o firmă foarte
bogată, cu capitaluri proprii substanțiale și Fond de rulment pozitiv, ce preferă să
achite totul la momentul achiziției, ori o firmă cu grave probleme de lichiditate,
căreia nimeni nu-i mai acordă credit comercial, fiind nevoită să-și achite marfa la
vedere;
- Dacă rotația furnizorilor este de 30-90 de zile, avem de-a face cu cazul cel mai
frecvent. Singurul lucru care trebuie verificat aici este corespondența acestei rotații
cu contractele semnate cu furnizorii;
- Dacă rotația furnizorilor este de peste 90 de zile, probabil compania este în
dificultate, mergând de la o situație de sensibilitate temporară, până la insolvență.
Problemele pot fi multiple, de la încasarea greoaie sau neîncasarea unor creanțe, la
stocuri nevandabile sau alterate, Fond de rulment negativ sau furnizori de
imobilizări neplătiți de peste 1 an etc.

b) Datoriile față de bănci (datorii financiare pe termen scurt)

Reflectă sumele pe care compania le datorează instituțiilor financiare și au o scadență
mai mică de 365 de zile, respectiv creditele pe termen scurt și ratele la creditele pe termen
lung scadente în următoarele 12 luni.
Creditele pe termen scurt au rolul de a finanța ciclul de exploatare, respectiv achiziția
de stocuri și finanțarea creanțelor comerciale care nu pot fi acoperite financiar prin
intermediul datoriilor față de furnizori. De aceea, nivelul lor trebuie analizat în corelație cu
nivelul cifrei de afaceri realizate de companie. Pentru aceasta, se procedează astfel:
- Se calculează cifra de afaceri obținută lunar de companie, prin raportarea cifrei de
afaceri din ultimul Cont de Profit și Pierderi la 12;
- Se compară soldul creditelor pe termen scurt de care beneficiază compania cu cifra
de afaceri lunară, calculând indicatorul ”Numărul de luni de cifră de afaceri ce sunt
finanțate de către bănci”:
Nr. luni CA = Sold credite pe termen scurt / Cifra de afaceri lunară.
Interpretăm valoarea obținută raportându-ne la tipul activității desfășurate de client.
Regula de bază este că finanțarea bancară pe termen scurt nu trebuie să depășească 3 luni de
vânzări, decât în situații speciale.

27
 2.2.2. DATORII: SUMELE CARE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O PERIOADĂ
MAI MARE DE UN AN

Cuprind sursele de finanțare externă de care beneficiază o companie, pe termen lung,

fiind determinate, de regulă, de derularea operațiunilor de finanțare a ciclului de investiții.
Nivelul acestora se urmărește atât în dinamică, cât și ca pondere în totalul surselor de
finanțare ale companiei:
∆𝐷𝑡𝑙 = 𝐷𝑡𝑙 − 𝐷𝑡𝑙
𝐷𝑡𝑙
%𝐷𝑡𝑠 = ∙ 100
𝑃𝑡
O eventuală creștere a soldului acestora trebuie corelată cu investițiile realizate de
companie. Rambursarea acestor sume se face pe baza surplusului monetar generat de
activitatea întreprinderii. De aceea, pentru analiza nivelului datoriilor pe termen lung, acestea
se compară cu Capacitatea de autofinanțare (CAF) sau cu EBITDA3, calculând indicatorul
”Capacitatea de rambursare a datoriilor pe termen lung”, astfel:

Capacitatea de rambursare = Soldul Dtl / CAF sau EBITDA.

Indicatorul ne arată în câți ani este capabilă firma, păstrând nivelul actual al
profitabilității, să își ramburseze în bune condiții împrumuturile pe termen lung. Rezultatul
este exprimat în număr de ani. În cadrul fiecărei instituții financiare, există norme care
reglementează valoarea acestui indicator (de ex. 3,5 ani). Comparăm rezultatul obținut cu
valoarea medie a duratei contractelor de credit de care beneficiază societatea și estimăm dacă
poate face față sau nu plății serviciului existent al datoriei și ce rezervă există pentru a
contracta noi credite pe termen mediu.

Exemplu:
Compania de producție și comercializare înghețată ”Ice Barrier" solicită acordarea
unui credit de investiții în valoare de 1 MEUR pe 5 ani pentru extinderea halei de producție
prin construcția unei anexe. Investiția nu va duce la creșterea Cifrei de afaceri sau a profitului,
însă va crea un confort sporit al mediului de lucru, întrucât echipamentele și oamenii lucrează
în condiții dificile, într-un spațiu îngust, cu o fluctuație permanentă a tensiunii electrice
datorate suprasolicitării.
Compania înregistrează o Cifră de afaceri de 15 MEUR și un profit net constant în
ultimii ani, de 5%, respectiv 750 KEUR. Împrumuturile pe termen mediu și lung ale
companiei (compuse din leasing financiar și credite de investiții] sunt în valoare de 3 MEUR,
astfel:
- Leasing financiar 1 MEUR, contracte cu o durata medie de rambursare de 4 ani;
- Credite de investiții în valoare totala de 2 MEUR, cu o durata medie de rambursare
de 5 ani.
Cheltuielile cu amortizarea sunt de 250 KEUR/an, calculate în sistem liniar. Garanția
creditului o reprezintă extinderea ipotecii asupra terenului și construcțiilor viitoare.

Întrebări:
a) Ce serviciu al datoriei aduce creditul nou solicitat?
1 MEUR/5 ani= 200 KEUR/an; atât va trebui să plătească compania anual [exceptând
dobânda] pentru a rambursa noul credit;

3
Earnings Before Interest, Taxes, Depreciation and Amortization (câștiguri înainte de suportarea
dobânzilor, taxelor si amortismentelor – sinonim cu Excedentul brut de exploatare)

28
 b) Ce serviciu al datoriei are compania în prezent la împrumuturile contractate?
La leasing trebuie să plătească anual 250 KEUR (1 MEUR/ 4 ani), iar la creditele de
investiții 400 KEUR/an (2 MEUR/5 ani). În total, compania rambursează anual în prezent
650 KEUR.
Prin contractarea creditului nou, compania va avea de plătit anual la bănci + leasing
suma totala de 900 KEUR.

c) Care este capacitatea de autofinanțare a companiei (cât poate plăti anual)?

Profit net + Cheltuieli cu Amortizarea = 750 KEUR + 250 KEUR = 1 MEUR. Aceasta
este suma maximă pe care compania o poate plăti anual terților pentru creditele contractate.
Comparăm capacitatea de autofinanțare a companiei cu serviciul anual al datoriei: 1
MEUR/0,85 MEUR = 1,18.
Serviciul Datoriei = 1,19. În practică se consideră că un serviciu al datoriei
confortabil trebuie să fie de peste 1,2, însă în acest caz am constatat că societatea își poate
onora în bune condiții împrumutul, dacă va continua să meargă pe aceeași linie în termeni de
profitabilitate.
Având însă în vedere valoarea strânsă a serviciului datoriei, se recomandă negocierea
unui termen mai lung de rambursare a creditului solicitat, de exemplu 7 ani (în loc de 5 ani),
caz în care serviciul anual al datoriei scade de la 200 KEUR la 143 KEUR, iar compania va
avea de plătit mai puțin anual la toate creditele din sold, respectiv de la 850 KEUR la 793
KEUR.
Noul serviciu al datoriei va fi de 1 MEUR/0,793 MEUR = 1,26, un nivel confortabil,
compania putând absorbi și eventuale șocuri din mediul economic ce i-ar putea afecta
profitabilitatea.

2.2.3. CAPITALURILE PROPRII

Capitalurile proprii reprezintă sursa de finanțare aparținând acționarilor, constituită fie

prin aport al acestora, fie prin acumularea în timp a unor profituri ce au rămas nerepartizate la
dividende. Principalele componente ale acestora sunt: Capitalul Social; Profitul Nerepartizat;
Diferențele din reevaluare; Profitul/Pierderea exercițiului financiar curent.

a) Capitalul social
Reprezintă contribuția acționarilor la sursele de finanțare ale companiei, adusă inițial,
la înființarea acesteia, sau pe parcurs, cu ocazia majorării acestuia. În foarte multe IMM-uri
nivelul acestuia este dimensionat la nivelul minim stabilit de lege (200 de lei). Valorile
ridicate și semnificative în ansamblul surselor de finanțare a afacerii se interpretează favorabil
și reflectă un grad ridicat de încredere a acționarilor în companie. Pentru aceasta, se
calculează ponderea Capitalului social (Ks) în Capitalul propriu (Kpr) și în Pasivul total (Pt):
%𝐾𝑠 = ;
∙ 100.

b) Profitul nerepartizat
Reprezintă o altă sursă de finanțare a companiei. Pe măsura înregistrării unor profituri
anuale, asociații/acționarii pot decide ca acestea să rămână parțial sau în întregime în societate
pentru a finanța o parte din investițiile preconizate. Sumele alocate anual din profit se adună
în acest cont de Profit nerepartizat, până când acesta ajunge să reprezinte o componentă
importantă a Pasivului bilanțier. Pentru a stabili importanța sa, se calculează ponderea
profitului nerepartizat în capitalul propriu și în Pasivul total, astfel:

29
 𝑃𝑛𝑟𝑝
%𝑃𝑛𝑟𝑝 = ∙ 100
𝐾𝑝𝑟; 𝑃𝑡

Există numeroase cazuri în care aproape întreg Capitalul propriu al companiei este
reprezentat de Profitul nerepartizat. În astfel de situații, deși renunțarea la dividende pentru
reinvestirea sumelor respective se apreciază favorabil, există riscul ca acționarii să decidă
ulterior distribuirea acestor sume ca dividende, ceea ce va avea ca efect reducerea
capitalurilor proprii și posibilitatea apariției unor dificultăți financiare pentru companie.
Pentru evitarea acestui risc, se recomandă repartizarea acestor sume ca Rezerve sau pentru
majorarea capitalului social.

c) Diferențe din reevaluare

Prețul activelor unei companii, valoarea la care pot fi ele valorificate pe piață la un
moment dat, este în continuă mișcare. Dacă în cazul echipamentelor și al mijloacelor de
transport lucrurile sunt clare, acestea devalorizându-se anual datorită amortizării, în cazul
terenurilor și clădirilor lucrurile pot sta diferit. O creștere a valorii acestora se reflectă în
contabilitate, în urma reevaluării, prin creșterea valorii înregistrate în Activ, însă cu
reflectarea corespunzătoare în Pasiv a acestei diferențe pozitive din reevaluare. În general,
aceasta reprezintă o situație favorabilă, deoarece activele societății sunt valoroase și se
apreciază în timp, datorită evoluției economiei, a modului în care sunt întreținute și reparate
etc.
Pot exista însă și excepții. În perioada 2004-2008, multe companii aflate în plină
dezvoltare au constatat că valoarea terenurilor și clădirilor pe care le dețineau se dubla de la
un an la altul și au înregistrat acest lucru în contabilitate ca diferențe din reevaluare.
Influențate puternic de aceste evoluții, Capitalul propriu al companiei a crescut în valoare, cu
toate că acționarii retrăgeau întregul profit net anual sub formă de dividende.
După criză, însă, prețul activelor s-a prăbușit, însă nu toate companiile s-au grăbit să
reflecte acest lucru în contabilitate. De ce au făcut asta? Răspunsul este simplu, fiind reflectat
în exemplul următor.
Exemplu:
Fabrica de mezeluri ,,Best Product” deține în proprietate o hală de producție în
valoare de 5 MEUR, conform sumei înregistrate în Activul imobilizat, construită în perioada
de boom economic, cu un credit bancar de 1,8 MEUR, în sold la momentul actual 1 MEUR.
Compania mai deține și credit de capital de lucru, linie de credit, de 2 MEUR.
Capitalul propriu al companiei are valoarea de 4,5 MEUR, compus din Capital social
0,5 MEUR, Profit nerepartizat 1 MEUR și Diferențe din reevaluare 3 MEUR.
Bilanțul simplificat al acestei companii arată astfel:
ACTIV PASIV
Active imobilizate 5 mil Capital propriu 4,5 mil
- capital social 0,5 mil
- profit nerep. 1 mil
- dif. din reevaluare 3 mil
Credite pe tr lung 1 mil
Active circulante 4 mil Credite pe tr scurt 2 mil
Datorii de exploatare 1,5 mil
Active totale 9 mil Pasiv total 9 mil

În perioada de creștere economică (2005-2008), compania și-a evaluat pozitiv valoarea

fabricii în contextul pieței și a crescut-o de la 2 MEUR, cât a fost inițial, la 5 MEUR, cât este
reflectată în bilanț în prezent. După prăbușirea prețurilor, fabrica și-a pierdut mult din valoare,

30
însă în contabilitate lucrurile au rămas neschimbate. Situația bilanțieră, așa cum este
prezentată, este favorabilă, cu 50% din Activ finanțat din surse proprii.
Urmare însă a raportului de evaluare efectuat de un evaluator autorizat, valoarea
fabricii este stabilită în prezent la 1,5 MEUR. Va trebui construit bilanțul real, ajustând
Activul și Pasivul conform noilor realități. Implicațiile acestei informații suplimentare vor fi
următoarele:
ACTIV PASIV
Active imobilizate 1,5 mil Capital propriu 1 mil
- capital social 0,5 mil
- profit nerep. 1 mil
- dif. din reevaluare -0,5 mil
Credite pe tr lung 1 mil
Active circulante 4 mil Credite pe tr scurt 2 mil
Datorii de exploatare 1,5 mil
Active totale 5,5 mil Pasiv total 5,5 mil

- Activul va pierde 3,5 MEUR (Activul Total va fi egal cu 5,5 MEUR), respectiv în
Activul imobilizat hala de producție se va regăsi cu doar 1,5 MEUR;
- Capitalurile proprii vor pierde tot 3,5 MEUR, diferențele din reevaluare devenind
negative, 0,5 MEUR. Capitalurile proprii ale societății vor fi în valoare totală de 1
MEUR. Se observă astfel foarte clar consecințele politicii agresive de distribuire
integrală a profitului sub formă de dividende;
- Banca, cu cele 3 MEUR credite acordate, este deja principalul finanțator al
companiei, cu 55% din Pasivul bilanțier.
Riscul companiei este semnificativ crescut comparativ cu situația precedentă, având
dificultăți în obținerea de finanțări suplimentare. Tocmai din acest motiv, acționarii țineau
situația înghețată la nivelul vârfului de valoare din 2008, cu un bilanț supraevaluat. În anii
următori, ei vor trebui să-și recapitalizeze firma, prin menținerea unei părți consistente din
profit în Profit nerepartizat/majorare Capital social, în scopul revigorării contribuției proprii la
finanțarea afacerii.

d) Profitul/Pierderea exercițiului financiar curent

Reprezintă elementul de capital propriu care face legătura dintre Bilanț și Contul de
Profit și Pierderi. Sumele înregistrate aici reprezintă rezultatul net al ultimului exercițiu
financiar. La finalul fiecărui an, acționarii companiei decid ce procent din profitul realizat se
repartizează la dividende, ce procent la Profit nerepartizat și cât pentru majorarea Capitalului
social (dacă e cazul), soldul contului fiind reluat din nou de la zero.
Pentru a evidenția importanța acestui post bilanțier pentru finanțarea companiei, se
calculează ponderea sa în capitalurile proprii și în totalul surselor de finanțare, astfel:
𝑃𝑛
%𝑃𝑛 = ∙ 100
𝐾𝑝𝑟; 𝑃𝑡

O valoare ridicată semnifică o bună rentabilitate a activității companiei. Atunci când

compania înregistrează pierderi la finalul anului, aceasta va diminua valoarea capitalului
propriu. Este de înțeles ca o companie start-up să înregistreze pierderi 1-2 ani, până la
atingerea pragului de rentabilitate și trecere pe profit, însă, pentru o companie matură,
pierderile consecutive dau un semnal negativ cu privire la perspectivele sale.

31
 2.3. ANALIZA CORELAȚIEI DINTRE ACTIVELE ȘI PASIVELE
COMPANIEI

O companie echilibrată financiar este aceea care respectă o serie de corelații dintre
elementele de activ și elementele de pasiv, astfel:
- Corelația dintre activele imobilizate și capitalurile permanente;
- Corelația dintre activele circulante și datoriile pe termen scurt;
- Corelația dintre activele totale și datoriile totale;
- Corelația dintre creanțele față de clienți și datoriile față de furnizori.

a) Corelația dintre activele imobilizate și capitalurile permanente

Nici o companie nu își dorește să se lanseze într-un proiect important de investiții,
având surse de finanțare incerte, a căror solicitare de rambursare poate veni în orice moment.
Finanțarea activelor imobilizate trebuie realizată exclusiv prin surse permanente, pe
termen lung. De aceea, prima condiție de echilibru financiar la nivelul unei companii este ca
nivelul capitalului permanent să fie mai mare decât nivelul activelor imobilizate (Kper >
AI). Diferența dintre aceste elemente reprezintă fondul de rulment (FR).
Fond de rulment = Capital permanent – Active imobilizate;
Capitalul permanent desemnează totalitatea surselor de finanțare cu o exigibilitate ce
depășește un an. Nivelul său se determină prin însumarea capitalului propriu cu datoriile pe
termen lung.

ACTIV PASIV
Active imobilizate Capital permanent:
- Capital propriu
Active circulante - Datorii pe termen lung
Datorii pe termen scurt
Total Activ Total Pasiv

Cum se interpretează nivelul FR?

O valoare a FR>0 are un caracter pozitiv, demonstrând că societatea comercială a
investit corect, folosind surse proprii și împrumutate pe termen lung pentru achiziția sau
construcția de spații de producție și achiziția de vehicule/echipamente.
O valoare a FR<0 este interpretată negativ, deoarece arată că acționarii au decis să
facă investiții fără o strategie financiara, folosind orice sursă de finanțare existentă, chiar și
neplătindu-și furnizorii. În cazul unui Fond de rulment negativ, companiile resimt în
permanență absența lichidităților din companie.
Exemplu:
Patronul unei mici companii este deosebit de încântat de încasarea primei tranșe de
100 KEUR, din livrarea unei cantități mari de cărbune către un combinat industrial. Fericit,
oprește la un dealer auto pentru a mai arunca o privire la mașina la care visează de 3 ani. Sub
impulsul momentului, stimulat și de discount-ul oferit de dealer, cumpără vehiculul plătind
suma de 90 KEUR pe loc. Uită pe moment că stocul de cărbune livrat este de fapt neplătit,
respectiv 85 KEUR; va vedea el cum va amână aceasta plata ...
În acest exemplu, Fondul de rulment al societății a fost afectat și probabil că este
negativ, întrucât Activele imobilizate ale firmei au crescut cu 90 KEUR (contravaloarea
vehiculului), în timp ce Capitalul Permanent este neschimbat. Soluția în acest caz (dacă nu se
putea altfel) era contractarea unui leasing financiar pe 5 ani cu avans minim; în acest fel, atât

32
Activele imobilizate, cât și Capitalul permanent ar fi crescut cu aceeași sumă, structura
bilanțiera a firmei rămânând neschimbată.
”Aproximativ 70% din companiile care ai intrat în insolvență în ultimii zece ani nu au
respectat această regulă, deoarece au contractat datorii pe termen scurt pentru finanțarea
unor investiții pe termen lung.”4

b) Corelația dintre activele circulante și datoriile pe termen scurt

Este derivată din corelația precedentă, iar o gestiune financiară corectă presupune ca
valoarea activelor circulante să acopere în totalitate datoriile pe termen scurt (AC > Dts).
Diferența dintre aceste elemente reprezintă Fondul de rulment:

Fondul de rulment = Active circulante – Datorii pe termen scurt

Semnificația sa este identică cu cea de la corelația precedentă.

Raportul dintre activele circulante și datoriile pe termen scurt reprezintă ”rata
lichidității generale” un indicator de echilibru financiar, ce măsoară capacitatea întreprinderii
de a-și onora datoriile pe termen scurt cu mijloacele de care dispune:

Lichiditatea generală = (Active circulante / Datorii pe termen scurt) x 100

Se recomandă ca acest indicator să fie mai mare de 100%, cu valori confortabile între
170 – 200%.

c) Corelația dintre activele totale și datoriile totale

Pentru a nu percepe riscuri ridicate de insolvabilitate, se recomandă ca activele totale
să reprezinte dublul datoriilor totale. Comparația dintre cele două elemente reflectă
solvabilitatea generală, respectiv capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile totale cu
mijloacele de care dispune:

Solvabilitatea generală = (Active totale / Datorii totale) x 100

Valori ale acestui indicator care coboară sub 150% reflectă un grad scăzut de
independență financiară a companiei și o creștere a riscului de insolvabilitate.

d) Corelația dintre creanțele față de clienți și datoriile față de furnizori

Creanțele față de clienți și datoriile față de furnizori reprezintă elemente esențiale ale
ciclului operațional, pe bază cărora se formează fluxurile financiare de încasări și plăți. Ele se
formează pe baza creditului comercial acordat (creanțe) sau primit (datorii) de companie.
Într-o abordare prudențială atât soldul acestora, cât și termenul mediu de încasare /
plată trebuie să se compenseze, respectiv să înregistreze valori apropiate. Un eventual
dezechilibru care ce produce, fie că este vorba despre un sold al creanțelor mult mai mare
decât soldul datoriilor, fie invers, are consecințe negative asupra gestiunii financiare a
companiei.
Astfel, dacă soldul creanțelor-clienți este mult mai mare decât soldul datoriilor-
furnizori, compania a imobilizat un volum important de resurse financiare în creditul
comercial acordat clienților săi, iar fluxul său de numerar va fi influențat nefavorabil. Aceasta
va fi nevoită să finanțeze acest decalaj, fie pe baza surselor proprii (dacă există), fie prin

4
Iancu Guda, De ce eșuează companiile?, Editura Publica, București, 2018, pag. 61.

33
contractarea unor credite bancare pe termen scurt, care vor genera costuri și riscuri
suplimentare.
Dacă soldul creanțelor-clienți este mult mai mic decât soldul datoriilor-furnizori,
compania a beneficiat de credite comerciale substanțiale din partea furnizorilor. Aparent
situația este favorabilă deoarece compania beneficiază de resurse financiare suplimentare, fără
a fi nevoită să suporte costuri de finanțare. În schimb, compania și-a crescut dependența față
de furnizori, datorii care sunt mult mai volatile și au termene scurte de plată. Cheia problemei
este cum utilizează acest surplus de resurse financiare. Dacă surplusul este plasat în investiții
financiare pe termen scurt, cu posibilitatea de a transformat rapid în lichidități, situația este
favorabilă. Dacă însă surplusul este utilizat pentru finanțarea unor investiții în active
imobilizate, sau pentru achitarea unor datorii pe termen lung, situația poate deveni
periculoasă.
Potrivit lui Iancu Guda5, 7 din 10 companii insolvente și-au plătit furnizorii mai târziu
decât durata medie de colectare a creanțelor și de vânzare a stocurilor. Motivul este că 60% au
achiziționat active corporale (terenuri, mașini, utilaje), 30% au achitat parțial datoriile la bănci
(pentru a reduce costul cu dobânzile plătite) și dividende către acționari, iar 10% au creditat
diferite companii, majoritatea acestora fiind parte din același grup de firme. Paradoxal, cauza
principală a intrării în insolvență este că aceste companii au avut la un moment dat prea mulți
bani! Problema ține deci, de modul cum au fost utilizați acești bani.
Majoritatea companiilor au crezut că este o strategie bună! Mulți manageri solicită
echipei de gestiune a încasărilor un termen mai rapid de colectare a creanțelor de la clienți,
comparativ cu cel solicitat echipei de achiziții privind termenul de plată către furnizori.
Încasăm mai repede și plătim mai târziu, în felul acesta îmbunătățim lichiditatea pe termen
scurt. Raționamentul este corect, însă provocarea constă în ceea ce face compania cu aceste
resurse financiare și eficiența cu care le folosește. Pe termen lung, această strategie dezvoltă
niște riscuri majore, care, când nu mai pot fi gestionate, declanșează o avalanșă a facturilor
furnizorilor, care nu mai pot fi onorate la termen.
Pentru evitarea acestor riscuri, la nivelul unei întreprinderi mică sau mijlocie este
necesară o corelare a creanțelor față de clienți cu datoriile față de furnizori, astfel încât acestea
să se compenseze, atât în ceea ce privește sumele, cât și termenele de încasare respectiv plată.

5
Iancu Guda, De ce eșuează companiile?, Editura Publica, București, 2018, pag. 51.

34
 CAPITOLUL 3

ANALIZA CONTULUI DE PROFIT ȘI PIERDERI

Contul de Profit şi Pierderi detaliază rezultatul obţinut prin evidenţierea veniturilor,
cheltuielilor și rezultatelor după natura lor pe categorii de activităţi şi pe total. Astfel, după
natura activităţii, atât veniturile cât şi cheltuielile, precum şi rezultatul exerciţiului se
delimitează în două grupe:
- Venituri, cheltuieli și rezultatul din exploatare;
- Venituri, cheltuieli și rezultatul financiar.

3.1. Analiza activității din exploatare

Structura activității de exploatare din Contul de Profit și Pierderi pentru o

întreprindere mică sau mijlocie se prezintă astfel:
CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERE
Denumirea indicatorilor Nr. Anul
rd. 2017 2018
A B 1 2
1. Cifra de afaceri netă (rd. 02+03-04+05+06) 01
Producţia vândută (ct.701+702+703+704+705+706+708) 02
Venituri din vânzarea mărfurilor (ct. 707) 03
Reduceri comerciale acordate (ct. 709) 04
Venituri din dobânzi înregistrate de entităţile radiate din Registrul 05
general si care mai au in derulare contracte de leasing
Venituri din subvenţii de exploatare aferente CA nete (ct.7411) 06
2. Venituri aferente costului producţiei în curs (ct.711+712)
Sold C 07
Sold D 08
3. Venituri din producţia de imobilizări (ct.721+ 722) 09
4. Venituri din reevaluarea imobilizărilor corporale (ct. 755) 10
5. Venituri din producţia de investiţii imobiliare (ct. 725) 11
6. Venituri din subvenții de exploatare (ct. 7412 + 7413 + 7414 + 12
7415 + 7416 +7417 + 7419)
7. Alte venituri din exploatare (ct.751+758+7815) 13
- din care, venituri din fondul comercial negativ (ct.7815) 14
- din care, venituri din subvenții pentru investiții (ct.7584) 15
VENITURI DIN EXPLOATARE – TOTAL (rd. 01+ 07 - 08 + 09 16
+ 10 + 11 + 12 + 13)
8. a) Chelt. cu mat. prime şi materialele consumabile (ct.601+602) 17
Alte cheltuieli materiale (ct.603+604+606+608) 18
b) Alte cheltuieli externe (cu energie şi apă)(ct.605) 19
c) Cheltuieli privind mărfurile (ct.607) 20
Reduceri comerciale primite (ct. 609) 21
9. Cheltuieli cu personalul (rd. 23+24) 22
a) Salarii şi indemnizaţii (ct.641+642+643+644) 23
b) Cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială (ct.645+646) 24
10.a) Ajustări de valoare privind IC şi IN (rd. 26 - 27) 25
a.1) Cheltuieli (ct.6811+6813+6817) 26

35
Denumirea indicatorilor Nr. Anul
rd. 2017 2018
A B 1 2
a.2) Venituri (ct.7813) 27
b) Ajustări de valoare privind activele circulante (rd. 29 - 30) 28
b.1) Cheltuieli (ct.654+6814) 29
b.2) Venituri (ct.754+7814) 30
11. Alte cheltuieli de exploatare (rd. 32 la 38) 31
11.1. Cheltuieli privind prestaţiile externe 32
(ct.611+612+613+614+615+621+622+623+624+625+626+627+628)
11.2. Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate; 33
cheltuieli reprezentând transferuri şi contribuţii datorate în baza unor
acte normative speciale(ct. 635 + 6586*)
11.3. Cheltuieli cu protecţia mediului înconjurător (ct. 652) 34
11.4 Cheltuieli din reevaluarea imobilizărilor corporale (ct. 655) 35
11.5. Cheltuieli privind calamităţile şi alte evenimente (ct. 6587) 36
11.6. Alte cheltuieli (ct.651+ 6581+ 6582 + 6583 + 6584 + 6588) 37
Cheltuieli cu dobânzile de refinanţare înregistrate de entităţile radiate 38
din Registrul general si care mai au in derulare contracte de leasing
Ajustări privind provizioanele (rd. 40 - 41) 39
- Cheltuieli (ct.6812) 40
- Venituri (ct.7812) 41
CHELTUIELI DE EXPLOATARE – TOTAL (rd. 17 la 20 - 21 42
+22 + 25 + 28 + 31 + 39)
PROFITUL SAU PIERDEREA DIN EXPLOATARE:
- Profit (rd. 16 - 42) 43
- Pierdere (rd. 42 - 16) 44

Veniturile din exploatare pot fi grupate astfel: cifra de afaceri (CA), veniturile
aferente producţiei stocate (Vps), veniturile aferente producţiei de imobilizări (Vpi) și venituri
diverse din exploatare (Vde):
Ve = CA + Vps + Vpi + Vde.
Cifra de afaceri cuprinde valoarea produselor vândute, a lucrărilor executate şi a
serviciilor prestate, la care se adăugă veniturile din vânzarea mărfurilor şi cele din subvenţii
pentru exploatare.
Producţia stocată cuprinde variaţia stocurilor de produse finite, semifabricate şi
producţie neterminată, la sfârşitul exerciţiului financiar faţă de începutul acestuia.
Producţia de imobilizări cuprinde valoarea activelor imobilizate realizate de
întreprindere în regie proprie, pentru necesităţi proprii. Producţia stocată şi producţia de
imobilizări se evaluează în costuri de producţie, ceea ce face ca veniturile să fie egale cu
cheltuielile aferente acestora.
În categoria venituri diverse din exploatare sunt cuprinse: venituri din active
imobilizate deținute în vederea vânzării, venituri din reevaluarea imobilizărilor corporale și
necorporale, venituri din investiții imobiliare, venituri din active biologice și produse agricole,
venituri din subvenții de exploatare în caz de calamități și alte evenimente similare, alte
venituri din exploatare.

Cheltuielile de exploatare cuprind: cheltuielile cu materiile prime şi materialele

consumabile, cheltuielile cu energia şi apa, alte cheltuieli materiale, costul mărfurilor vândute,
cheltuielile cu personalul, cheltuielile cu amortizările şi provizioanele aferente exploatării,

36
cheltuielile privind prestaţiile externe, cheltuielile cu alte impozite, taxe şi vărsăminte
asimilate, cheltuieli cu protecția mediului înconjurător, cheltuieli legate de activele
imobilizate deținute în vederea vânzării, cheltuieli din reevaluarea imobilizărilor corporale și
necorporale, cheltuieli privind calamități și alte evenimente similare precum şi alte cheltuieli
de exploatare.
Prin compararea veniturilor din exploatare cu cheltuielile de exploatare se obţine
rezultatul din exploatare.
Evoluția veniturilor și a cheltuielilor de exploatare trebuie analizată în strânsă
corelația. ”Foarte multe dintre companiile intrate în insolvență s-au concentrat asupra
creșterii veniturilor, dar nu au luat în considerare evoluția profitabilității. O treime dintre
companiile care au intrat în insolvență în ultimii zece ani au înregistrat venituri în creștere
înainte de momentul insolvenței, pe fondul unei diminuări a profitabilității sau chiar a trecerii
pe pierderi. Paradoxal, aceste companii au intrat în insolvență pentru că au înregistrat
venituri din ce în ce mai mari, însă cheltuielile au crescut mai accelerat și, prin natura lor, au
fost mai greu de ajustat pe termen scurt.”1
Analiza veniturilor, cheltuielilor și a rezultatului din exploatare se poate face pe
orizontală, urmărindu-se evoluția lor în timp, dar și pe verticală, analizându-se structura lor.

Primul lucru care trebuie urmărit cu ocazia analizei Contului de Profit și Pierderi este
corelația dintre evoluția veniturilor din exploatare și cea a cheltuielilor de exploatare. O
situație favorabilă se înregistrează atunci când ambele au tendința de creștere, însă veniturile
din exploatare cresc într-un ritm superior creșterii cheltuielilor din exploatare, determinând
creșterea profitului din exploatare.
IVe > ICe; IVe >1și ICe >1 => IPe > 1

Regula generală este că profitul din exploatare trebuie să crească în corelație cu

creșterea veniturilor din exploatare. Excepție de la această regulă pot face start-up-urile, care
se regăsesc în perioada de recuperare a investiției inițiale, iar gradul de utilizare a capacității
de producție nu a atins încă nivelul optim, precum și companiile care înregistrează o creștere
accelerată a veniturilor, alimentată de investiții majore pentru extinderea capacității de
producție, care determină o creștere semnificativă a cheltuielilor fixe. Cu excepția acestor
cazuri, creșterea veniturilor din exploatare însoțită de reducerea profiturilor sau chiar trecerea
pe pierdere nu reprezintă o evoluție sustenabilă pentru compania analizată.
În ceea ce privește creșterea veniturilor din exploatare, aceasta trebuie generată
de creșterea cifrei de afaceri și nu de creșterea veniturilor aferente producției stocate sau
producției de imobilizări. De aceea, analiza pe orizontală se completează cu analiza pe
verticală, determinând ponderea fiecărui element al veniturilor din exploatare în totalul
acestora:
𝐶𝐴; 𝑉𝑝𝑠; 𝑉𝑝𝑖; 𝑉𝑑𝑒
𝐺(𝑣) = ∙ 100
𝑉𝑒
În funcție de informațiile disponibile, cifra de afaceri poate și separată pe tipurile de
activități care o generează, în funcție de obiectul de activitate al companiei.
Pentru o firmă preponderent productivă (de exemplu o firmă din industria alimentară),
cele mai multe venituri din exploatare vor fi din producția vândută. Pentru o firmă de
distribuție veniturile din exploatare vor fi date de veniturile din vânzarea mărfurilor. Pentru o
companie hotelieră veniturile vor fi preponderent din servicii prestate, în timp ce pentru o
companie cu o activitate complexă, o companie de talie mare, vom întâlni toate tipurile de
venituri de mai sus, însă în proporții diferite.

1
Iancu Guda, De ce eșuează companiile? Ed. Publica, București, 2018, pag. 87.

37
 În situația în care veniturile din exploatare cresc pe baza creșterii veniturilor din
producția stocată (solduri creditoare ale contului 711) înseamnă că firma produce mai mult
decât vinde și blochează numerar în stocuri de produse finite suplimentare. Deși veniturile din
exploatare cresc (stocurile suplimentare sunt recunoscute în contabilitate ca și venituri la
nivelul cheltuielilor de producție) acestea nu vor genera încasări suplimentare, punând
presiune asupra lichidității și determinând, de cele mai multe ori, extinderea termenelor de
plată către furnizori. Dacă situația se menține o perioadă mai mare de timp, se apreciază
nefavorabil și necesită identificarea unor soluții pentru reducerea stocurilor de produse finite.
Tot cu rezerve trebuie privită și o creștere a veniturilor din exploatare pe baza
creșterii veniturilor din producția de imobilizări. Aceste venituri nu vor aduce un plus de
profitabilitate, deoarece, ca și producția stocată, ele sunt egale cu cheltuielile efectuate pentru
obținerea respectivelor imobilizări.
De exemplu, dacă o firmă de construcții are momentan sediul social într-un spațiu
închiriat și decide să construiască o clădire de birouri unde să-și înregistreze sediul social,
atunci costul aferent construirii clădirii respective va fi înregistrat în imobilizările corporale
ale companiei. Compania va înregistra venituri din producția de imobilizări în valoare egală
cu nivelul cheltuielilor efectuate pentru realizarea construcției respective.
În plus, creșterea acestei categorii de venituri din exploatare va pune o presiune
suplimentară asupra lichidităților companiei, deoarece cheltuielile pentru construcția
respectivă (materialele folosite, salariile personalului etc.) vor trebui plătite imediat (sau în
maxim 1-2 luni) în timp ce venitul nu va fi încasat niciodată. Impactul benefic asupra fluxului
de numerar va fi determinat de eliminarea plăților cu chiria pentru vechiul sediu, precum și
reducerea plăților cu impozitul pe profit pe seama deductibilității amortizării clădirii
respective (dacă acestea sunt mai mari decât chiriile anterioare plătite). Aceste beneficii sunt
însă minore comparativ cu sumele cheltuite cu construcția clădirii, fiind probabil necesară o
perioadă de peste 10 ani pentru recuperarea investiției.
Pentru evitarea acestor riscuri, o creștere a veniturilor din producția de imobilizări
trebuie tratată ca o investiție în active imobilizate pentru care trebuie asigurate surse de
finanțare pe termen lung.

Similar se analizează și structura cheltuielilor de exploatare pe categorii: cheltuieli cu

materiile prime și materialele consumabile; cheltuielile cu mărfurile; cheltuielile cu
personalul; cheltuielile cu amortizările și provizioanele; cheltuieli cu prestațiile externe; alte
cheltuieli de exploatare:
𝐶𝑒𝑖
𝐺(𝑐) = ∙ 100
𝐶𝑒
Unde: Cei – cheltuieli de exploatare din categoria i.
Exemplu:
Structura cheltuielilor companiilor românești s-a modificat semnificativ în ultimii 10
ani. Potrivit unui studiu realizat de Iancu Guda2 asupra bazei de date Coface, s-a înregistrat
următoarea situație:
- Ponderea cheltuielilor cu materiile prime a crescut de la 22% în anul 2007 la 27%
în anul 2015, iar ponderea cheltuielilor cu mărfurile a scăzut de la 41% în anul
2007 la 31% în anul 2016. Pe ansamblu, cele două categorii de cheltuieli și-au
menținut o pondere relativ constantă, de circa 60%;
- Ponderea cheltuielilor cu personalul a crescut de la 8% în anul 2007, la 12% în
anul 2016, în principal pe fondul creșterii succesive a salariului minim pe
economie;

2
Iancu Guda, De ce eșuează companiile? Ed. Publica, București, 2018, pag. 97.

38
 - Cheltuielile cu amortizarea activelor imobilizate au rămas relativ constante în
perioada analizată, în jur de 4-5%;
- Ponderea altor cheltuieli de exploatare a crescut de la 19% în anul 2007 până la
24% în anul 2016. Această componentă cuprinde cele mai diverse cheltuieli, de la
prestații externe (întreținere, reparații, chirii, prime de asigurare, telecomunicații,
studii și cercetări etc.) până la despăgubiri, amenzi și penalități. De multe ori, unele
din aceste cheltuieli nu au nici o legătură cu activitatea curentă a companiei
respective, atrăgând atenția asupra lipsei de transparență în comunicarea realității.

3.2. Analiza activității financiare

Structura activității financiare din Contul de Profit și Pierderi pentru o întreprindere

mică sau mijlocie, dar și indicatorii sintetici pe total firmă, se prezintă astfel:
CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERE
Denumirea indicatorilor Nr. Anul
rd. 2017 2018
A B 1 2
12. Venituri din interese de participare (ct.7611+7612+7613) 45
- din care, veniturile obţinute de la entităţile afiliate 46
13. Venituri din dobânzi (ct. 766*) 47
- din care, veniturile obţinute de la entităţile afiliate 48
14. Venituri din subvenţii de exploatare pentru dobânda datorată 49
15. Alte venituri financiare (ct.762+764+765+767+768+7615) 50
- din care, venituri din alte imobilizări financiare ( ct. 7615) 51
VENITURI FINANCIARE – TOTAL (rd. 45+47+49+50) 52
16. Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi investiţiile 53
financiare deţinute ca active circulante (rd. 54 - 55)
- Cheltuieli (ct.686) 54
- Venituri (ct.786) 55
17. Cheltuieli privind dobânzile (ct.666*) 56
- din care, cheltuielile în relaţia cu entităţile afiliate 57
Alte cheltuieli financiare (ct.663+664+665+667+668) 58
CHELTUIELI FINANCIARE – TOTAL (rd. 53+56+58) 59
PROFITUL SAU PIERDEREA FINANCIAR(Ă):
- Profit (rd. 52 - 59) 60
- Pierdere (rd. 59 - 52) 61
VENITURI TOTALE (rd. 16 + 52) 62
CHELTUIELI TOTALE (rd. 42 + 59) 63
18. PROFITUL SAU PIERDEREA BRUT(Ă):
- Profit (rd. 62 - 63) 64
- Pierdere (rd. 63 - 62) 65
19. Impozitul pe profit (ct.691) 66
20. Impozitul specific unor activități (ct. 695) 67
21. Alte impozite neprezentate la elementele de mai sus (ct.698) 68
22. PROFITUL SAU PIERDEREA NET(Ă) A EXERCIŢIULUI
- Profit (rd. 64 - 65 - 66 - 67 - 68) 69
- Pierdere (rd. 65 + 66 + 67 + 68 - 64) 70

39
 Veniturile financiare includ: venituri din acțiuni deținute la filiale, venituri din
acțiuni deținute de entități asociate și entități controlate în comun, venituri din operațiuni cu
titluri și alte instrumente, venituri din operațiuni cu instrumente derivate, venituri din
diferențe de curs valutar, venituri din dobânzi, precum şi alte venituri financiare.
Cheltuielile financiare cuprind: ajustarea valorii imobilizărilor financiare și investiții
financiare deținute ca active circulante, cheltuieli privind operațiunile cu titluri și alte
instrumente financiare, cheltuieli privind operațiunile cu instrumente derivate, cheltuielile
privind dobânzile, precum şi alte cheltuieli financiare.
Diferenţa dintre veniturile financiare şi cheltuielile financiare ne conduce la rezultatul
financiar.
Veniturile și cheltuielile cu dobânda sunt cele mai întâlnite componente ale
activității financiare, deoarece orice companie de o talie apreciabilă are nevoie cel puțin de
credite pentru capital de lucru, linii de credit etc. La fel se întâmplă și în cazul veniturilor din
dobânzi, deși acesta este un fenomen mai rar, specific companiilor care fac parte dintr-un grup
(ce își acordă împrumuturi între ele) sau instituțiilor financiare, care au ca obiect de activitate
acordarea de finanțări purtătoare de dobânzi.
În mod normal, cheltuielile cu dobânda nu ar trebui să afecteze semnificativ
profitabilitatea unei companii, de regulă acestea reprezentând sub 1% din cifra de afaceri3.
Excepție de la această regulă pot face companiile start-up, care au contractat un credit
substanțial pentru finanțarea investițiilor, dar care nu au ajuns încă la o cifră de afaceri
semnificativă. Dobânzile sunt achitate la întreaga valoare a creditului, ceea ce poate face ca
întreaga companie să fie pe pierdere, fără ca acest lucru să reprezinte o situație dramatică.
O a doua situație a unor cheltuieli foarte mari apare în cazul suprafinanțărilor cu
credite pe termen scurt. Sunt acele companii cu linii de credit supra-dimensionate, datorită cel
mai probabil unei structuri bilanțiere dezechilibrate (Fond de rulment negativ) sau unui ciclu
de conversie anormal de lung, caz în care situația se apreciază nefavorabil.
Veniturile și cheltuielile din diferențe de curs valutar se înregistrează în cazul
companiilor care realizează activități de import sau export, sau care activează doar pe piața
internă, însă au credite în valută externă. Companiile care realizează activități de export
înregistrează câștiguri din deprecierea monedei naționale și pierderi din aprecierea acesteia.
Importatorii sunt afectați invers de evoluția acestei monede.
Companiile care au contractat credite în valută externă, beneficiind de o dobândă net
inferioară celei la moneda locală, vor înregistra diferențe nefavorabile în condițiile în care
moneda locală se va deprecia, și diferențe favorabile dacă moneda locală se va aprecia.
Să considerăm exemplul companiei de curierat "Fast Courier" cu o CA anuală de 20
MEUR realizată în exclusivitate în moneda locală. Profitul net anual al companiei se
situează de regula la cca 2% din CA, respectiv 200 KEUR. Pentru desfășurarea în bune
condiții a activității, compania beneficiază de o linie de credit de 2 MEUR, în valută. Cursul
de schimb este la începutul anului de 4 lei la 1 EUR. Imediat după începutul anului, cursul se
depreciază la 5 lei pentru 1 EUR, astfel că în bilanțul contabil încheiat se marchează
diferența nefavorabilă indusă de această depreciere. Dacă creditele contractate reprezentau
inițial 8 MLEI (2 MEURx4), ulterior acestea reprezentau 10 MLEI (2 MEUR x5), compania
marcând o pierdere de 2 MLEI (400 KEUR) și întrând pe pierdere. Acesta este de fapt cel
mai mare pericol al contractării de credite în valută: pot fi mai ieftine din punct de vedere al
dobânzii, însă se pot transforma în coșmar în condițiile unor economii inflaționiste.

3.3. Analiza Situaţiei Soldurilor Intermediare de Gestiune

3
Cosmin Baiu, Analiza financiară pe înțelesul tuturor, Ed. Evrika, București, 2018, pag. 107.

40
 Pe baza informaţiilor din Contul de Profit şi pierderi se pot stabili o serie de indicatori
folosiţi pentru caracterizarea producţiei şi a rentabilităţii firmei, cunoscuţi sub denumirea de
solduri intermediare de gestiune. Acestea se prezintă sub forma unor marje de acumulare
bănească care pun în evidenţă etapele formării rezultatului exerciţiului, ca diferenţă între
elementele de venituri şi cheltuieli aferente fiecărei activităţi.
Un model al acestei situaţii este prezentat în continuare:

Venituri
Vânzări de mărfuri
Producţia vândută
Variația producţiei stocate
Producţia de imobilizări
Producţia exerciţiului
Marja comercială
Valoarea adăugată
Subvenţii pentru exploatare
Excedentul brut de
exploatare
Venituri diverse din
exploatare
Venituri financiare
Rezultatul exploatarii
Rezultatul financiar
Rezultatul exerciţiului
înainte de impozitare
Cheltuieli
Costul mărfurilor vândute
Eventuala descreştere de
stocuri
Consumurile provenind de la
terţi
Impozite, taxe şi vărsăminte
asimilate
Cheltuieli cu personalul
Amortizări şi provizioane
Cheltuieli diverse din
exploatare
Cheltuieli financiare
- Rezultatul exerciţiului
Impozitul pe profit
Solduri intermediare de
gestiune
Marja comercială
Producţia exerciţiului
Valoarea adăugată
Excedentul brut de
exploatare
Rezultatul exploatării
Rezultatul financiar
înainte de impozitare
Rezultatul net al exerciţiului

1. Marja comercială (Mc) este specifică întreprinderilor comerciale, dar o întâlnim şi

în cazul întreprinderilor cu activitate mixtă (industrială şi comercială).
2. Producţia exerciţiului (Qe) reflectă volumul total al activităţii producătoare de
bunuri sau prestatoare de servicii, desfăşurate în cadrul unei întreprinderi pe parcursul unui
exerciţiu financiar. Acest indicator include valoarea bunurilor fabricate şi a serviciilor prestate
de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii.
3. Valoarea adăugată (VA) reprezintă plusul de bogăţie adus de activitatea
desfăşurată de întreprindere, prin valorificarea resurselor tehnice, umane şi financiare.
4. Excedentul brut al exploatării (EBE), este primul sold intermediar de gestiune cu
semnificaţie în termeni de rentabilitate. Acesta reprezintă surplusul monetar potenţial degajat
de activitatea de exploatare, nefiind influenţat de sistemul de amortizare şi provizioane,
politica financiară, politica fiscală şi modul de distribuire a dividendelor. Nivelul său se poate
determina în mai multe moduri:
a) Plecând de la valoarea adăugată:
EBE = VA + Se - Cp - It
b) Prin însumarea elementelor componente:
EBE = Rezultatul exploatării + Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele + Cheltuieli
diverse din exploatare - Venituri din provizioane privind exploatarea -
Venituri diverse din exploatare.

41
 5. Rezultatul exploatării (RE) este reprezentat de surplusul (deficitul) generat de
activitatea de exploatare a întreprinderii, stabilit prin compararea veniturilor din exploatare cu
cheltuielile din exploatare. Nivelul său exprimă performanţele realizate de întreprindere din
activitatea operațională.
6. Rezultatul financiar (Rf) calculat ca diferență între veniturile financiare și
cheltuielile financiare:
Rf = Vf – Cf
7. Rezultatul brut al exercițiului (Rb) obținut prin însumarea rezultatului din
exploatare cu rezultatul financiar:
Rb = Re + Rf
8. Rezultatul net al exerciţiului (Rn):
Rn = Rb - Impozitul pe profit
Acesta exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu care vor fi remuneraţi
acţionarii pentru capitalurile proprii deţinute.
Situația Soldurilor Intermediare de Gestiune cuprinde o serie de indicatori regăsiți și în
Contul de Profit și Pierderi, dar și indicatori noi utilizați pentru caracterizarea performanțelor
economico-financiare ale companiei. În evoluția acestora trebuie respectate o serie de
corelații:

a) Pentru o firmă cu activitate de producție Cifra de afaceri trebuie să crească într-un

ritm superior creșterii producției exercițiului:
ICA > IQe
Respectarea acestei corelații va conduce la creșterea ponderii producției vândute în
producția exercițiului, concomitent cu reducerea ponderii producției stocate și a producției de
imobilizări, cu impact direct asupra reducerii presiunii pe lichiditățile companiei.

b) Valoarea adăugată trebuie să crească într-un ritm superior producției

exercițiului:
IVA > IQe
Respectarea acestei corelații semnifică o creștere a gradului de prelucrare a
materialelor în compania analizată, generând o creștere a ponderii valorii adăugate în
producția exercițiului și o reducere a ponderii cheltuielilor materiale.

c) Ritmul de creștere a excedentului de brut de exploatare trebuie să fie superior

ritmului de creștere a valorii adăugate:
IEBE > IVA
Într-o asemenea situație, în structura valorii adăugate va crește ponderea excedentului
brut din exploatare (profit din exploatare și amortizări), sume care rămân la dispoziția
companiei, și se va reduce ponderea cheltuielilor cu personalul și a impozitelor și taxelor,
sume care vor fi distribuite către salariați și stat.

d) Rezultatul din exploatare trebuie să crească într-un ritm superior creșterii

excedentului brut din exploatare:
IRe > IEBE
Respectarea acestei corelații semnifică o creștere a ponderii rezultatului din exploatare
în excedentul brut din exploatare, concomitent cu reducerea ponderii cheltuielilor cu
amortizările și provizioanele.

42
 CAPITOLUL 4

ANALIZA REZULTATELOR DIN ACTIVITATEA DE PRODUCŢIE ŞI

COMERCIALIZARE

Scopul activităţii oricărei firme îl constituie realizarea unor produse, lucrări şi servicii care să
satisfacă anumite nevoi sociale şi obţinerea unui profit. Pentru exprimarea rezultatelor din activitatea
de producţie şi comercializare, la nivelul firmei, se utilizează un sistem de indicatori care cuprinde:
producţia exerciţiului, cifra de afaceri, valoarea adăugată. Principalele surse de date pentru analiza
acestor indicatori sunt reprezentate de Contul de Profit şi Pierderi şi Situaţia Soldurilor Intermediare
de Gestiune, la care se adaugă date din evidenţa operativă a firmei.

4.1. ANALIZA PRODUCŢIEI EXERCIŢIULUI

Pentru exprimarea rezultatelor din activitatea de producţie, la nivelul firmei, se utilizează un

sistem de indicatori valorici care cuprinde: producţia exerciţiului, cifra de afaceri şi valoarea adăugată.

a. Definiţie, elemente componente, obiectivele analizei

Producţia exerciţiului, ca indicator valoric de exprimare a producţiei,

exprimă rezultatul direct şi util al activităţii industrial-productive pe o
Definiţie: anumită perioadă de timp (lună, trimestru, an). Aceasta cuprinde valoarea
tuturor bunurilor şi serviciilor realizare de firmă în cursul perioadei.

- valoarea producţiei vândute în acea perioadă (Qv), evaluată în preţuri

de vânzare;

- creşterea sau descreşterea producţiei stocate (  Qs) respectiv a

Elemente stocurilor de produse finite şi producţie neterminată la sfârşitul anului
componente faţă de începutul anului;

- valoarea producţiei de imobilizări (Qi), reprezentată de imobilizările

corporale şi necorporale realizate în regie, cât şi de consumul intern de
semifabricate şi produse finite din producţie proprie.

Qe = Qv   Qs + Qi.
Producţia stocată şi cea de imobilizări sunt evaluate în costuri de producţie
a. Analiza dinamicii producţiei exerciţiului, folosind modificările
absolute şi procentuale intervenite:
Qe
Qe  Qe1  Qe 0 ; Qe%   100 .
Qe 0

b. Analiza structurii producţiei exerciţiului pe elementele sale

Obiectivele componente, ce oferă informaţii despre destinaţia producţiei, precum şi
analizei despre modul în care aceasta a fost valorificată.

c. Analiza factorială a producţiei exerciţiului ce îşi propune identificarea

acestor factorilor de influenţă şi cuantificarea influenţelor lor.

43
 4.2. ANALIZA CIFREI DE AFACERI

Cifra de afaceri reprezintă veniturile totale obţinute din activitatea comercială a unei
întreprinderi pe o anumită perioadă de timp. În cadrul cifrei de afaceri nu se includ veniturile
financiare precum şi veniturile extraordinare.
Analiza cifrei de afaceri prezintă o importanţă deosebită deoarece permite aprecierea locului
întreprinderii în sectorul său de activitate, a poziţiei sale pe piaţă, a aptitudinilor acesteia de a lansa,
respectiv de a dezvolta diferite activităţi în mod profitabil. Totodată, modificarea cifrei de afaceri se
reflectă asupra principalilor indicatori economico-financiari, precum şi asupra eficienţei activităţii
societăţilor comerciale.
Din punct de vedere al conţinutului şi al sferei de întindere, cifra de afaceri poate fii privită ca:
cifră de afaceri netă (totală), cifră de afaceri medie, cifră de afaceri marginală şi cifră de afaceri
critică.
Cifra de afaceri netă (CA), exprimă volumul total al afacerilor unei firme, evaluate în preţurile
pieţei. Cuprinde totalitatea veniturilor din vânzarea mărfurilor şi produselor, executarea lucrărilor şi
prestarea serviciilor într-o perioadă de timp, precum şi veniturile din subvenţii de exploatare.
Cifra de afaceri medie ( CA ), se poate determina în unităţile monoproductive, şi reflectă
încasarea medie pe unitatea de produs sau serviciu.
CA
CA 
q
Cifra de afaceri marginală (CAm), exprimă variaţia încasărilor unei firme generată de creşterea
cu o unitate a volumului vânzărilor.
CA
CA m 
q
Cifra de afaceri critică (CAmin), reprezintă acel nivel al vânzărilor la care se asigură acoperirea
în totalitate a cheltuielilor efectuate, iar profitul este egal cu zero. În acest caz, cifra de afaceri minimă
se determină cu relaţia:
CF CF
CA min  
1  Ncv Cv
1
CA
unde: CF - cheltuielile fixe totale;
Ncv - nivelul relativ al cheltuielilor variabile.
Principalele obiective ale analizei cifrei de afaceri vizează:
- analiza dinamicii cifrei de afaceri;
- analiza structurală a cifrei de afaceri;
- analiza factorială a cifrei de afaceri;

4.2.1. Analiza dinamicii cifrei de afaceri

Are drept obiectiv desprinderea tendinţei de evoluţie a afacerilor firmei în scopul luării celor
mai potrivite decizii. Astfel, dacă cifra de afaceri este în creştere, firma trebuie să identifice noi surse
pentru finanţarea activităţii. Dacă dimpotrivă cifra de afaceri are tendinţa de reducere vor trebui găsite
noi pieţe de desfacere pentru produsele realizate.
În procesul de analiză se calculează modificarea absolută şi procentuală intervenită în mărimea
cifrei de afaceri din perioada curentă faţă de cea prevăzută sau din perioada de bază astfel:
CA
CA  CA 1  CA 0 ; CA%  ; CA%  ICA  100 .
CA 0
În funcţie de mărimea şi semnul acestor modificări se pot face aprecieri cu privire la creşterea
sau scăderea cifrei de afaceri a întreprinderii în perioada supusă analizei.
44
 4.2.2. Analiza structurală a cifrei de afaceri
Fiecare nivel al cifrei de afaceri corespunde unei anumite structuri a activităţii. Structura cifrei
de afaceri poate fii privită după mai multe criterii: pe produse, pe tipuri de activităţi, pe pieţe de
desfacere etc. Pentru analiza structurală a cifrei de afaceri se calculează mărimile relative de structură
cu relaţia:
CA i
gi 
CA
unde: CAi – cifra de afaceri aferentă produsului (activităţii) i.
În vederea asigurării unor comparaţii în timp sau între anumite firme se poate utiliza
coeficientul de concentrare sau coeficientul Gini-Struck. Acest coeficient se determină cu ajutorul
următoarei relaţii:
n  g i2  1
G 
n 1
unde: gi - structura cifrei de afaceri pe produse sau activităţi;
n - numărul de produse din nomenclatorul de fabricaţie al întreprinderii.
Acest coeficient poate lua valori între 0 şi 1. Dacă nivelul lui se apropie de 0 înseamnă că cifra
de afaceri este repartizată relativ uniform pe cele n produse din nomenclatorul de fabricaţie. Dacă
dimpotrivă nivelul lui se apropie de 1 înseamnă că în structura vânzărilor sunt câteva produse care
deţin cea mai mare pondere în cifra de afaceri.
În acelaşi scop se poate folosi şi indicele Herfindhal care se determină cu relaţia:
H   gi2
Valoarea acestui coeficient este egală cu 1 dacă întreprinderea vinde un singur produs şi cu 1/n
dacă vânzările sunt repartizate în proporţii egale pe produse.
Structura cifrei de afaceri pe produse poate fii investigată şi cu ajutorul metodei ABC. Această
metodă se bazează pe curba ABC, care este realizată în sistemul de axe xOy, în care pe abscisă sunt
reprezentate ponderile cumulate în numărul produselor, iar pe ordonată ponderile cumulate în cifra de
afaceri. Se ajunge astfel, la o curbă cum este cea din figura 2.1:
CA
100
%

Zona
C
Zona
B
Zona
A
100 % nr prod.
Fig. nr. 4.1: Curba ABC în cazul structurii CA
pe produse

Se disting trei zone în structura cifrei de afaceri:

Zona A: - cuprinde acea porţiune în care o pondere redusă a numărului de produse (10-15%),
deţine o pondere mare în cifra de afaceri (60-70%);
Zona B: - în care ponderea deţinută în numărul de produse este aproximativ egală cu cea
deţinută în cifra de afaceri (25-30%);
Zona C: - în care o pondere mare din numărul produselor (65-70%), deţine o pondere mică în
cifra de afaceri.
În această situaţie în zona A sunt cuprinse acele produse cu o rotaţie rapidă, care trebuie să
existe în permanenţă la vânzare. De aceea la aceste produse trebuie să se asigure o bună aprovizionare
şi o gestiune eficientă a stocurilor. De regulă produsele cuprinse în această zonă au o marjă comercială
45
redusă. În zona B sunt cuprinse articole standard, a căror rotaţie şi marjă comercială sunt apropiate de
media întreprinderii, iar în zona C sunt cuprinse, de regulă, articole cu rotaţie scăzută, dar cu o marjă
comercială mare (produse de lux). Aceste produse ridică probleme pe linia gestiunii stocurilor.
Din punct de vedere al eficienţei, produsele din zona A sunt cele mai rentabile, însă ele sunt
însoţite şi de un risc comercial ridicat, deoarece scăderea cererii sau ofensiva unui concurent pentru
produsele din această zonă, poate pune în pericol stabilitatea firmei. De aceea este indicat ca
întreprinderile să opteze pentru un anumit grad de diversificare a producţiei cu scopul de a asigura
creşterea cifrei de afaceri şi reducerea riscului.
O asemenea analiză a cifrei de afaceri permite stabilirea tipului de strategie adoptat de firmă.
Astfel, firma poate miza pe o strategie de concentrare a activităţii pe câteva produse, sau dimpotrivă
pe o strategie de diversificare a producţiei.
Metoda ABC poate fi utilizată şi pentru analiza cifrei de afaceri pe categorii de clienţi. Astfel,
după contribuţia lor în cifra de afaceri, clientela unei firme poate fii omogenă, când toţi clienţii deţin o
pondere aproximativ egală în volumul vânzărilor, sau eterogenă, când după contribuţia lor la
realizarea cifrei de afaceri clienţii se împart în trei categorii: clienţi puternici, clienţi medii şi clienţi
mici.
Pentru zonarea clientelei eterogene se foloseşte metoda ABC, obţinându-se următoarea
repartiţie:
- zona A, în care o pondere mică a clienţilor deţine o pondere mare în cifra de afaceri;
- zona B, unde cele două ponderi sunt aproximativ egale;
- zona C, unde o pondere mare a clienţilor deţine o pondere mică în cifra de afaceri.
Şi o asemenea analiză a structurii cifrei de afaceri determină anumite concluzii pentru
aprecierea volumului de activitate şi a securităţii întreprinderii. Astfel, zona A deşi are cea mai mare
contribuţie la realizarea cifrei de afaceri, din punctul de vedere al securităţii firmei este cea mai
riscantă, existând posibilitatea reorientării acestor clienţi către alţi furnizori. În plus, numărul de clienţi
fiind foarte redus întreprinderea este obligată să acorde anumite avantaje financiare pentru menţinerea
lor, ceea ce îi va afecta rentabilitatea.
Zona C, unde numărul de clienţi este foarte mare, se caracterizează prin cheltuieli de
exploatare ridicate, afectând astfel rentabilitatea firmei. În aceste condiţii putem aprecia că zona B
prezintă cel mai mare grad de stabilitate atât ca cifră de afaceri, cât şi ca rentabilitate, fiind de preferat
o orientare a activităţii firmei către aceşti clienţi.

4.2.3. Analiza factorială a cifrei de afaceri

În evoluţia sa, cifra de afaceri este influenţată de un complex de factori interni şi externi, care
pot conduce la creşterea sau reducerea nivelului acesteia. Analiza factorială are rolul de a identifica
aceşti factori, de a stabilii nivelul şi sensul influenţelor lor, pentru ca în final să poată fi stabilite
măsuri de limitare a acţiunii factorilor cu influenţă negativă, respectiv menţinerea şi amplificarea
factorilor cu influenţă pozitivă.
Pentru analiza factorială aceşti factori sunt agregaţi sub formă de modele de analiză.
Dezavantajele unor astfel de modele sunt date de faptul că iau în considerare simultan numai un
număr limitat de factori, ceea ce necesită utilizarea mai multor modele factoriale în funcţie de
complexitatea şi diversitatea problematicii analizate.
Aceste modele pot fi grupate în două categorii:
- modele stabilite în funcţie de volumul vânzărilor şi al preţurilor de vânzare;
- modele stabilite în funcţie de potenţialul intern al întreprinderii.

a) Modele stabilite în funcţie de volumul vânzărilor şi al preţurilor de vânzare

Într-o întreprindere, mărimea cifrei de afaceri poate fi stabilită în funcţie de volumul fizic al
producţiei vândute pe sortimente (q) şi de preţul de vânzare pe unitatea de produs (p):
CA   q  p
Volumul fizic al producţiei vândute reflectă atât influenţa unor factori interni (potenţialul
productiv, reţeaua de distribuţie, calitatea produselor, promovarea acestora pe piaţă etc.), cât şi
46
influenţa unor factori externi (cererea manifestată pe piaţă, intensitatea concurenţei etc.). De
asemenea, şi preţurile de vânzare regrupează influenţa mai multor factori, unii interni (politica de preţ
promovată de întreprindere, calitatea produselor, costul de producţie), iar alţii externi (cererea
manifestată pe piaţă, intensitatea concurenţei, tendinţele pieţei de desfacere, politica fiscală promovată
de Guvern etc.).
Schema factorilor de influenţă, potrivit acestui model, se prezintă astfel:
q
CA
p

iar influenţele factorilor se calculează cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ. Pentru firma
considerată se înregistrează următoarele valori ale influenţelor:
1. qCA   q1p 0   q0 p 0 ;
2. pCA   q1p1   q1p 0 ;
Creşterea cifrei de afaceri a fiecărei firme poate avea loc prin creşterea volumului producţiei
vândute în funcţie de cerinţele pieţei şi de resursele disponibile ale fiecărei întreprinderi. De
asemenea, un rol important în creşterea cifrei de afaceri îl are creşterea preţului de vânzare în funcţie
de calitatea producţiei şi de evoluţia raportului dintre cerere şi ofertă pe piaţă.
Între cei doi factori există o strânsă legătură. Astfel, de cele mai multe ori, o creştere a
preţurilor de vânzare atrage după sine o reducere a vânzărilor, în timp ce o reducere a preţurilor
conduce la creşterea volumului vânzărilor. Uneori însă, este posibil ca reducerea prea puternică a
preţurilor de vânzare să conducă la reducerea vânzărilor, deoarece consumatorii asociază preţul cu
calitatea. De aceea întreprinderea trebuie să găsească acel nivel al preţurilor de vânzare care să
maximizeze cifra de afaceri.
Trebuie precizat faptul că primul factor conţine şi influenţa structurii producţiei vândute, care
prin intermediul preţului diferenţiat pe produse acţionează asupra cifrei de afaceri.
Putem aprecia că modificarea structurii producţiei vândute în favoarea unor sortimente care
sunt solicitate pe piaţă şi au preţuri de vânzare mai mari, reprezintă o cale importantă de creştere a
cifrei de afaceri. Este însă necesar ca nivelul de profitabilitate al acestor produse să fie cel puţin egal
cu cel al produselor cu preţ de comercializare mai mic.

b) Modele stabilite în funcţie de potenţialul intern al întreprinderii

Pentru analiza factorială se mai pot folosi şi alte modele ce pun în evidenţă influenţa factorilor
interni. Astfel, dacă dorim să urmărim legătura dintre cifra de afaceri şi modul de utilizare a
resurselor umane şi materiale putem folosi următorul model:
Qf Ca
Ca  Ns  Wa  Gv  Ns   .
Ns Qf
unde: Ns - numărul mediu de salariaţi;
Wa - productivitatea muncii (Wa);
Gv - gradul de valorificare a producţiei fabricate.
La rândul ei productivitatea muncii poate fi privită în funcţie de gradul de înzestrare tehnică a
muncii cu mijloace fixe (It) şi de eficienţa utilizării mijloacelor fixe (E):
Mf Qf
Wa  It  E   .
Ns Mf
În acest caz schema factorilor de influenţă se prezintă astfel:
Ns
It
CA Wa
E
Gv

Influenţele factorilor le stabilim cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ:

47
 1. Influenţa numărului de salariaţi:
Ns
CA  ( Ns 1  Ns 0 )  Wa 0  Gv 0 ;
2. Influenţa productivităţii muncii:
Wa
CA  Ns 1  ( Wa 1  Wa 0 )  Gv 0 ,
din care:
2.1 Influenţa înzestrării tehnice a muncii:
ItCA  Ns1  (It 1  It 0 )  E 0  Gv 0 ;
2.2 Influenţa eficienţei utilizării mijloacelor fixe:
ECA  Ns1  It 1  ( E 1  E 0 )  Gv 0 ;
3. Influenţa gradului de valorificare a producţiei fabricate:
Gv
CA  Ns 1  Wa 1  (Gv 1  Gv 0 )

4.2.4. Principalele consecinţe ale modificării cifrei de afaceri

Cifra de afaceri reprezintă principalul indicator care măsoară rezultatele din activitatea de
producţie şi comercializare. Modificarea acesteia are o serie de consecinţe asupra principalilor
indicatori economico-financiari ai întreprinderii:
1. Asupra eficienţei utilizării mijloacelor fixe:
CA 1 CA 0 CA
CA
E Mf   1000   1000  1000
Mf1 Mf1 Mf f

2. Asupra cheltuielilor totale ce revin la 1.000 lei cifră de afaceri:

Ct 0 Ct 0
CA
Ct / 1000   1000   1000
CA1 CA 0

3. Asupra cheltuielilor de exploatare ce revin la 1.000 lei cifră de afaceri:

Ce 0 Ce 0
CA
Ce / 1.000   1000   1000
CA1 CA 0

4. Asupra profitului aferent cifrei de afaceri:

P0
CA
P  (CA 1  CA 0 )  R o  CA 
CA 0

5. Asupra vitezei de rotaţie a activelor circulante:

S Ac0  T S Ac 0  T
CA
Dz  
CA 1 CA 0

4.3. Analiza valorii adăugate

Valoarea adăugată este un indicator sintetic care exprimă valoarea nou creată de activitatea
productivă a întreprinderilor într-o anumită perioadă de timp. În acelaşi timp, valoarea adăugată
exprimă mai bine efortul nemijlocit al fiecărei întreprinderi la crearea produsului intern brut, permite
aprecierea mai corectă a eficienţei economice, stimulează reducerea cheltuielilor materiale, folosirea
eficientă a mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă.
Principalele obiective ale analizei valorii adăugate sunt:
- analiza nivelului şi dinamicii;
- analiza structurii valorii adăugate;
- analiza factorială a valorii adăugate;

48
 4.3.1. Analiza nivelului şi dinamicii valorii adăugate
Pentru determinarea nivelului valorii adăugate se pot folosi două metode: metoda sintetică sau
indirectă şi metoda analitică sau directă.
Metoda sintetică (indirectă) este cea mai răspândită în calculul valorii adăugate deoarece este
mai exactă şi se poate aplica mai uşor.
Stabilirea valorii adăugate prin această metodă se face scăzând din producţia exerciţiului ,
consumurile intermediare provenite de la terţi:
VA = Qe – Cm,
unde: VA - valoarea adăugată;
Cm - cheltuieli materiale (materii prime, materiale, combustibili, energie, diverse servicii etc.)
provenite de la terţi.
În cazul firmelor care desfăşoară şi activitate de comerţ, valoarea adăugată totală cuprinde şi
marja comercială (Mc), stabilită ca diferenţă între valoarea mărfurilor vândute (Vm) şi costul
mărfurilor vândute (Cmv):
VA = Mc + (Qe - Cm)
Metoda analitică (directă) sau aditivă de calcul a valorii adăugate permite determinarea
acesteia prin însumarea elementelor sale componente:
- cheltuieli cu personalul (Cs);
- impozite şi taxe (IT);
- cheltuieli cu amortizarea (A);
- cheltuieli financiare (CF);
- profitul net (Pn).

VA = Cs + IT + A + CF + Pn.
În acest caz, valoarea adăugată cuprinde remunerarea muncii prin cheltuielile cu personalul, a
capitalului propriu sau acţionarilor prin dividende, a capitalului împrumutat prin dobânzi, a capitalului
tehnic prin amortizare, a statului prin impozite şi taxe, precum şi a întreprinderii prin profitul
reinvestit (folosit pentru autofinanţare). Această metodă permite urmărirea modului de repartizare a
valorii adăugate între participanţii la activitatea firmei.

4.3.2. Analiza structurală a valorii adăugate

Analiza structurală a valorii adăugate are drept obiectiv urmărirea modului de repartizare a
acesteia între participanţii direcţi şi indirecţi la activitatea economică a firmei. În acest scop se
calculează ratele de remunerare a valorii adăugate, respectiv a ponderii fiecărui element component în
totalul acesteia. Se pot stabili următoarele rate:
- rata de remunerare a personalului (R1):
Cheltuieli cu personalul
R1   100
Valoarea adaugata
- rata de remunerare a statului (R2):
Impozite si taxe
R2   100
Valoarea adaugata
- rata de remunerare a capitalului tehnic (R3):
Cheltuieli cu amortizare a
R3   100
Valoarea adaugata
- rata de remunerare a creditorilor (R4):
Cheltuieli financiare
R4   100
Valoarea adaugata
- rata de remunerare a acţionarilor (R5):
Profit net
R5   100
Valoarea adaugata
49
 Aceste rate permit efectuarea de comparaţii sectoriale şi inter-exerciţii şi oferă informaţii
asupra modului de repartizare a valorii adăugate între partenerii sociali, respectiv personalul, statul,
întreprinderea, creditorii şi acţionarii. Astfel, o creştere a ponderii profitului se apreciază favorabil, în
timp ce creşterea ponderii cheltuielilor financiare poate semnifica o creştere a gradului de îndatorare al
firmei. Ponderea impozitelor şi taxelor depinde de fiscalitatea promovată de stat, creşterea acesteia
apreciindu-se nefavorabil.

4.3.3. Analiza factorială a valorii adăugate

Analiza factorială a valorii adăugate are drept obiectiv identificarea factorilor care influenţează
evoluţia acesteia, precum şi cuantificarea influenţei acestora.
Pentru a urmării corelaţia dintre valoarea adăugată, producţia exerciţiului şi cheltuielile
materiale, se folosește următorul model:
Cm
VA  Qe(1  Gm)  Qe(1  )  Qe  Va .
Qe
Modificarea valorii adăugate se explică prin modificarea producţiei exerciţiului şi a valorii
 
adăugate medii ce revine la 1 leu producţie a exerciţiului Va . Producţia exerciţiului poate fi privită şi
ea în funcţie de timpul total lucrat de salariaţi, exprimat în ore-om (T) şi de productivitatea orară a
muncii (Wh), iar timpul total lucrat depinde de numărul mediu de salariaţi (Ns) şi timpul de lucru
mediu pe un salariat ( t ).
Pe baza modelului prezentat se poate stabili următorul sistem factorial:
T Ns
Qe
Wh t
VA
Va

VA  VA1  VA0

Potrivit sistemului factorial prezentat, influențele factorilor se calculează astfel:

1) Influenţa producţiei exerciţiului:

Qe
VA  (Qe1  Qe0 )  V a0
din care, datorită modificării:
1.1 Timpului total lucrat:
TVA  (T1  T0 )  W h0  V a0
din care, datorită modificării:
1.1.1. Numărului mediu de salariaţi:
NsVA  ( Ns1  Ns0 )  t 0  W h0  V a0
1.1.2. Timpului mediu pe un salariat:
tVA  Ns1 (t 1  t 0 )  Wh0  V a0

1.2 Productivităţii medii orare:

WVAh  T1 (W h1  W h0 )  V a0

2) Influenţa valorii adăugate medii la 1 leu producţie a exerciţiului:

VVAa  Qe1 (V a1  V a0 )
Modelul de analiză prezentat pune în evidență principalele direcții de acțiune pentru creșterea
valorii adăugate, respectiv:
50
 - creșterea producției exercițiului, care reprezintă un factor de influență de natură extensivă;
- angajarea de personal suplimentar, cu condiția menținerii, sau chiar a creșterii
productivității muncii;
- o mai bună utilizare a timpului de lucru al muncitorilor prin eliminarea pierderilor de timp,
mai ales a celor nejustificate;
- creşterea productivităţii orare a muncii, ca urmare a îmbunătăţirii calificării forţei de
muncă;
- creșterea gradului de prelucrare a materiilor prime în întreprindere, care va genera o
creștere a valorii adăugate medii la 1 leu producție.

4.3.4. Principalele consecinţe ale modificării valorii adăugate

Dată fiind importanţa valorii adăugate pentru caracterizarea activităţii de producţie şi
comercializare, în cadrul analizei este necesar să se calculeze şi efectele modificării acesteia asupra
unor indicatori de eficienţă cum ar fi:
1. Asupra eficienţei utilizării mijloacelor fixe:
VA1 VA 0 VA
VA
E Mf    ;
Mf1 Mf 1 Mf1
2. Asupra cheltuielilor totale (Ct) la 1000 lei valoare adăugată:
Ct 0 Ct 0
Ct / 1000   1000   1000 .
VA1 VA 0
3. Asupra fondului de salarii (Fs) la 1000 lei valoare adăugată:
Fs 0 Fs 0
Fs / 1000   1000   1000
VA 1 VA 0
În cadrul analizei se poate calcula şi influenţa modificării valorii adăugate asupra profitului şi a
ratei rentabilităţii prin intermediul cifrei de afaceri şi a corelaţiei dintre valoarea adăugată şi cifra de
afaceri.

51