MODULUL I: BAZELE TEORETICO-METODOLOGICE ALE

ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE

Timpul mediu necesar pentru studiu: 4 ore

Obiective educaţionale

- cunoaşterea obiectului, tipologiei analizei economico-financiare şi a utilizatorilor rezultatelor

acesteia
- formarea de abilităţi de aplicare a etapelor analizei economico-financiare
- deprinderea cu mărimile utilizate în analiza economico-financiară
- cunoaşterea sistemului de informaţii şi a modului de organizare a activităţii practice de analiză
economico-financiară

Cuvinte cheie:

analiză economico-financiară, tipuri de analiză, utilizatori ai informaţiilor economico-financiare,

etapele procesului de analiză, indicatori economico-financiare, surse de informaţii.

Cuprinsul Modulului:
1.1. Definirea şi tipurile analizei economico-financiare
1.2. Rolul analizei economico-financiare. Utilizatorii rezultatelor acesteia
1.3. Obiectul şi conţinutul procesului de analiză economico – financiară
1.4. Mărimi utilizate în măsurarea economică
1.5. Sistemul de informaţii al analizei activităţii economico-financiare
Rezumat
Întrebări de autoevaluare
Bibliografie
EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

1.1. Definirea şi tipurile analizei economico-financiare

Orice activitate desfăşurată în domeniul economic, social, cultural, financiar etc. are un
obiectiv, un scop bine determinat; atingerea obiectivului presupune punerea în practică a unor
concepţii, determinări ştiinţifice de o mare varietate, specifice domeniului respectiv.
Pentru o activitate economică, obiectivul de bază este, paralel cu satisfacerea unei nevoi
sociale, mai mult sau mai puţin cunoscute, mai mult sau mai puţin comandate, realizarea unui profit.
Atingerea obiectivului este condiţionată de cunoaşterea aprofundată a situaţiei reale a unităţii, atât prin
prisma unor manifestări exterioare, concretizate în nivelul atins de indicatori specifici, cât şi prin
apropierea de esenţa fenomenelor prin identificarea componentelor care au influenţat nivelul
indicatorilor şi a cauzelor primare care acţionează asupra acestora. În acest mod, se pot propune măsuri
de corecţie necesare, care să imprime fenomenelor un comportament dorit, prestabilit.
Indiferent de situaţia materială a unei întreprinderi, factorul principal care poate influenţa
mersul pozitiv al acesteia este cel uman. Ca urmare, este necesar ca echipei manageriale să i se pună la
dispoziţie informaţii reale, operative, cât mai analitice, semnalând punctele critice, pentru a se putea
interveni prompt şi eficient. În furnizarea acestor informaţii, un rol important revine analizei
economico-financiare.
Analiza reprezintă o metodă de cercetare care constă în descompunerea sau desfacerea unui
întreg (obiect, fenomen sau proces) în elementele sale componente, în scopul identificării factorilor,
cauzelor şi condiţiilor care l-au generat şi l-au influenţat.
Analiza economico-financiară reprezintă un ansamblu de concepte, metode, tehnici, procedee
şi instrumente care asigură tratarea informaţiilor interne şi externe, în vederea formulării unor aprecieri
pertinente referitoare la situaţia economico-financiară a unui agent economic, identificarea factorilor,
cauzelor şi condiţiilor care au determinat-o, precum şi a rezervelor interne de îmbunătăţire a acesteia,
din punctul de vedere al utilizării eficiente a resurselor umane, materiale şi financiare.

Diversitatea activităţilor desfăşurate de către o întreprindere şi varietatea situaţiilor concrete

întâlnite au determinat necesitatea utilizării mai multor tipuri de analiză, care pot fi structurate după
mai multe criterii:

a) În funcţie de raportul dintre momentul analizei şi perioada de desfăşurare a fenomenului,

analiza poate fi:

2
 - analiză postfactum sau analiza realizării obiectivelor – se referă la studiul unor fenomene
prezente şi trecute, pe care le analizează sub aspectul nivelului global înregistrat în sine,
precum şi în comparaţie cu o perioadă sau cu un nivel considerat semnificativ, inclusiv prin
prisma influenţelor pe componente şi factori în perioade trecute;
- analiza previzională (prospectivă) – presupune stabilirea, cu o anumită probabilitate, a evoluţiei
viitoare a fenomenelor şi componentelor acestora, în aceleaşi condiţii de existenţă sau luând în
considerare şi alţi factori decât cei cunoscuţi; se bazează pe analiza post-factum;
Analiza postfactum priveşte prezentul şi trecutul, bazându-se pe variabile certe, cunoscute, în
timp ce analiza previzională vizează perspectiva activităţii, bazându-se pe variabile incerte,
presupuse.

b) Din punct de vedere al nivelului la care se realizează analiza, se deosebesc:

- analiza macroeconomică – studiază fenomenele la nivelul economiei naţionale sau al economiei
mondiale;
- analiza mezoeconomică – cercetează fenomenele şi procesele la nivelul sectoarelor sau
ramurilor de activitate;
- analiza microeconomică – studiază fenomenele şi procesele economico-financiare la nivelul
întreprinderii.

c) În funcţie de însuşirile esenţiale ale fenomenelor urmărite, se disting:

- analiza cantitativă – îşi propune cercetarea fenomenelor, componentelor, factorilor prin
determinări comensurative, exprimate prin număr, greutate, suprafaţă, volum, durată, valoare
etc;
- analiza calitativă – îşi propune desprinderea unor însuşiri esenţiale, cât mai analitice posibil,
care nu au o determinare cantitativă, ajungând cât mai aproape de esenţa fenomenului; rolul
său constă în elaborarea modelelor de analiză.

d) După modul de urmărire a fenomenelor în timp:

- analiza statică – studiază fenomenele la un moment dat, relevând relaţiile existente între
elementele şi factorii care determină o anumită poziţie a fenomenului supus analizei;
- analiza dinamică – cercetează fenomenele şi procesele economice în schimbarea lor, relevând
poziţia acestora şi modificările survenite în diferite momente.

e) După orizontul de timp pe care se cercetează fenomenul:

- analiza pe termen scurt (până la un an) – serveşte managementului întreprinderii pentru
conducerea operativă a activităţii;

3
 - analiza pe termen lung (peste un an) – implică şi deciziile strategice.

f) În funcţie de poziţia analistului:

- analiza internă – are ca obiect sprijinirea conducerii întreprinderii în reglarea funcţionării
întreprinderii şi remedierea unor disfuncţionalităţi, analistul având o poziţie privilegiată
deoarece beneficiază de o serie de informaţii despre întreprinderea analizată care nu sunt
accesibile analiştilor externi;
- analiza externă – realizată de partenerii externi (bănci, investitori instituţionali, clienţi,
furnizori, instanţele de judecată etc.) interesaţi în a-şi forma o opinie despre situaţia
economico-financiară a întreprinderii, pe baza informaţiilor furnizate de analiza financiară.

1.2. Rolul analizei economico-financiare. Utilizatorii rezultatelor acesteia

Realizarea funcţiilor întreprinderii (cercetare-dezvoltare, producţie, comercială, de personal,

financiar-contabilă) are loc prin exercitarea tuturor atributelor conducerii (adică previziune, organizare,
coordonare, decizie şi control), fiecare dintre aceste atribute realizându-se prin intermediul anumitor
tipuri de analiză.
Rolul şi funcţiile analizei se realizează prin intermediul sistemului de factori identificaţi pentru
fiecare fenomen sau proces. Factorii reprezintă elementele definitorii şi punctul de plecare pentru orice
activitate. Aceştia sunt de o foarte mare varietate, de multe ori greu de identificat, dar o anumită
sistematizare a lor după diverse criterii permite o mai uşoară localizare.
Astfel, dintre criteriile de clasificare a factorilor amintim:
● după natura lor, factorii pot fi: tehnici; organizatorici; economici; psihologici; sociali; biologici;
naturali etc.
● în funcţie de rolul lor în cadrul unei relaţii de cauzalitate:
– factori cantitativi - sunt de obicei uşor identificabili, contribuie la formarea fenomenului
prin însumare;
– factori calitativi - sunt legaţi de natura fenomenului, au o exprimare cantitativă, determină
în mod hotărâtor existenţa ca atare a fenomenului;
– factori structurali - apar în condiţiile în care factorul cantitativ se compune din mai multe
elemente; factorul structural acţionează prin cel cantitativ, dar datorită existenţei factorului
calitativ.
● după modul de acţiune:
– factori direcţi - care influenţează nemijlocit fenomenul complex;
– factori indirecţi - acţionează asupra fenomenului printr-un intermediar.
● în funcţie de efortul unităţii:

4
 – factori dependenţi – acţionează asupra fenomenelor prin deciziile interne ale unităţii;
– factori independenţi – acţiunea lor se datorează unor cauze obiective, independente de
procesul managerial propriu al unităţii.
● după izvorul acţiunii lor:
– factori interni (endogeni), legaţi de elemente din interiorul unităţii;
– factori externi (exogeni), care influenţează din exterior fenomenele şi procesele din unitate.
● după gradul de sintetizare:
– factori simpli – de obicei uşor identificabili;
– factori complecşi (sintetici) – de obicei reprezintă anumite combinări ale factorilor simpli –
în procesul de analiză, aceştia se descompun pe factori simpli într-un sistem “arbore”.
În analiza fenomenelor şi proceselor economice este indicat să se aibă în vedere cât mai mulţi
factori şi cât mai analitici, pentru că în acest mod se pot identifica mai multe direcţii de acţiune, se
poate ajunge la identificarea cauzelor primare care influenţează fenomenele şi procesele din
întreprindere.

Utilizatorii informaţiilor furnizate de analiza economico-financiară sunt clasificaţi în

numeroase moduri, în funcţie de relaţia în care se află cu agentul economic respectiv şi/sau tipul de
informaţie cerut. Astfel, putem vorbi de utilizatori interni ai informaţiei economico-financiare
(managerii şi angajaţii întreprinderii sau reprezentanţii acestora), utilizatori externi (acţionarii,
creditorii, furnizorii, clienţii, statul, publicul) şi respectiv utilizatori intermediari, reprezentaţi de
analiştii financiari şi presa de specialitate.

1. Utilizatori interni
Managementul firmei utilizează sau ar trebui să utilizeze în mod frecvent analiza propriilor
rezultate şi performanţe financiare prin raportare la rezultatele înregistrate la nivelul ramurii sau al
concurenţilor, pentru a-şi localiza astfel propria poziţie. Pe baza analizei economico-financiare,
conducerea întreprinderii poate determina nivelul până la care sau de la care strategiile şi operaţiunile
pot fi întreprinse, ţinând seama atât de obiectivele proprii, cât şi de scopurile şi interesele acţionarilor
şi creditorilor, cum ar fi: maximizarea averii acţionarilor, asigurarea unei structuri financiare cât mai
corespunzătoare, obţinerea surselor de finanţare de pe piaţă în condiţii favorabile întreprinderii şi
asigurarea măsurilor privind achitarea datoriilor la scadenţă.
Salariaţii sunt interesaţi îndeosebi de securitatea locurilor de muncă şi negocierea salariilor, pentru
majoritatea acestora întreprinderea reprezentând unica sursă de venituri. Salariaţii, precum şi
sindicatele în calitatea lor de “parteneri sociali” sunt interesaţi de informaţiile privind stabilitatea şi
profitabilitatea întreprinderii lor, precum şi de informaţiile care le permit să evalueze capacitatea

5
întreprinderii de a oferi posibile măriri de salarii, pensii şi acordarea altor avantaje, precum şi
oportunităţi profesionale.

2. Utilizatori externi
Furnizorii de capital
Acţionarii, investitorii actuali sau potenţiali, sunt interesaţi, în primul rând, de calcularea valorii
întreprinderii, de riscul inerent investiţiilor în care s-au angajat sau intenţionează să se angajeze, de
performanţele curente ale investiţiilor realizate şi aşteptările privind rentabilitatea viitoare. Investitorii
sunt interesaţi, de asemenea, să urmărească modul în care managementul controlează şi orientează
resursele întreprinderii în interesul acţionarilor, astfel încât să poată evidenţia managementul eficient şi
să ia decizii în consecinţă.
Creditorii financiari au obiective diferite de cei care participă la capitalul social al întreprinderii,
ei urmărind în principal capacitatea de plată a acesteia, respectiv adecvarea fluxului de lichidităţi la
nivelul îndatorării. Principalii indicatori care îi interesează pe creditori sunt: gradul de îndatorare,
lichiditatea, solvabilitatea, rentabilitatea costurilor şi gradul de acoperire a cheltuielilor.
Băncile şi alţi investitori sunt o categorie de utilizatori interesată îndeosebi de urmărirea
capacităţii de plată şi a gradului de îndatorare a firmei, analizând capacitatea întreprinderii de a-şi
achita obligaţiile, lichiditatea şi solvabilitatea acesteia.
Partenerii de afaceri
Furnizorii sunt interesaţi de evaluarea solvabilităţii partenerilor comerciali şi de alte informaţii
care să le permită să aprecieze dacă vor fi respectate termenele de plată, pentru iniţierea şi dezvoltarea
viitoare a afacerilor cu aceştia, pentru creşterea sau micşorarea volumului vânzărilor prin acordarea,
respectiv anularea de facilităţi comerciale.
Clienţii sunt interesaţi de informaţiile despre sănătatea financiară a partenerilor în vederea
evaluării continuităţii activităţii pentru a putea aprecia eventualele efecte nefavorabile ale problemelor
financiare ale furnizorilor asupra propriilor activităţi (scăderea calităţii, discontinuităţi în aprovizionare
etc.), în special atunci când sunt interesaţi de o colaborare pe termen lung cu întreprinderea respectivă
sau sunt dependenţi de aceasta.
Statul
Administraţiile fiscale. Ca utilizator al informaţiilor furnizate de documentele de sinteză, statul, în
calitate de “garant al interesului general” este cel mai adesea reprezentat de Administraţia fiscală şi îşi
asigură o parte semnificativă din veniturile bugetului statului prin impozitarea întreprinderilor. În ţările
unde contabilitatea este conectată la fiscalitate, informaţiile furnizate de documentele de sinteză
servesc determinării masei profitului impozabil, a impozitului pe profit sau venit, a taxei pe valoarea
adăugată, a celorlalte impozite şi taxe. Ele constituie şi un mijloc de control al Administraţiei fiscale
care are dreptul să verifice corectitudinea declaraţiilor fiscale.

6
 Guvernul şi organizaţiile cvasiguvernamentale trebuie să formuleze politicile economice, să
conducă economia şi să monitorizeze anumite zone economice. Prin agregarea informaţiilor
economico-financiare de la nivel microeconomic, se determină indicatorii macroeconomici pe baza
cărora se pot evalua corect performanţele diferitelor sectoare economice, şi, de asemenea, se poate
aprecia feed-back-ul politicilor promovate şi impactul întreprinderii în mediul înconjurător.
Autorităţile locale au ca scop asigurarea unor niveluri ridicate de performanţă economico-
financiară în zona de autoritate, inclusiv prin utilizarea pârghiilor de care dispun (acordarea de
facilităţi, atragerea investitorilor etc.) pentru sprijinirea industriilor care sunt primordiale în zona pe
care o administrează.
Publicul
Situaţiile financiare pot ajuta publicul prin oferirea de informaţii despre evoluţia recentă şi
tendinţele legate de prosperitatea anumitor întreprinderi şi a sferei activităţii acestora, în evaluarea
impactului economic şi social al întreprinderii, dar în general publicul are un interes modest pentru
informaţiile economico-financiare, ca urmare a limitării accesului datorită limbajului specific şi
absenţei unei literaturi financiare pentru publicul general.

3. Utilizatori intermediari
Analiştii şi consultanţii se regăsesc fie ca firme de consultanţă pentru furnizorii de capital, fie ca
agenţii de rating care produc şi furnizează informaţii economico-financiare.
Consultanţii (auditori, experţi) asigură verificarea şi certificarea conturilor anuale şi îşi
exprimă opinia cu privire la realitatea, transparenţa şi corectitudinea datelor pe care acestea le cuprind,
pentru a spori încrederea utilizatorilor informaţiilor contabile şi financiare în corectitudinea acestora.
Analiştii financiari şi presa de specialitate intermediază înţelegerea informaţiilor cuprinse în
documentele de sinteză şi contribuie substanţial la formarea intenţiei de investiţii. În ce priveşte
evoluţia analizei financiare în ultimele decenii, pot fi evidenţiate schimbările determinate de fenomene
precum: explozia produselor informatice adaptate nevoilor de analiză tot mai complexe; dezvoltarea
pieţelor bursiere; apariţia de noi instrumente de plasament şi speculaţie.
Organele de urmărire penală sau instanţele de judecată apelează în mod frecvent la expertiza
contabilă judiciară pentru soluţionarea litigiilor între participanţii la activitatea economico-socială.
Tribunalele se sprijină, în bună măsură, pe informaţiile oferite de documentele financiar-contabile
pentru a evalua posibilităţile de redresare a unei întreprinderi aflată în dificultate. Organele
administraţiei locale sau centrale utilizează informaţii financiare pentru cunoaşterea situaţiei
întreprinderilor care solicită ajutoare.

7
 1.3. Obiectul şi conţinutul procesului de analiză economico – financiară
Analiza economico – financiară, ca disciplină, are ca obiect de studiu fenomenele şi procesele
din domeniul economic şi financiar, la nivel micro, pe care le studiază sub aspectul descompunerii pe
factori, cantitativ şi calitativ; stabileşte relaţiile de cauzalitate între factori, influenţele cantitative şi
calitative pe care le au asupra fenomenului: pe această bază, se formulează concluziile cu caracter de
sinteză, de apreciere a situaţiei concrete a fenomenului analizat şi se propun variantele de corecţie
necesare, astfel încât să se asigure amplificarea influenţelor pozitive, respectiv diminuarea sau
eliminarea influenţelor negative, pentru a se putea imprima fenomenului un comportament dorit,
normal.
În realizarea obiectului său de studiu, analiza se constituie într-o anumită etapizare, care
conferă conţinutul acestui proces. Indiferent de fenomenul sau procesul abordat în studiu, trebuie
parcurse următoarele etape:
a) delimitarea exactă a obiectului analizat, care înseamnă fapte, procese, fenomene, rezultate.
Delimitarea înseamnă definirea exactă a fenomenului, poziţionarea acestuia în timp, în spaţiu,
cantitativ şi calitativ.
b) identificarea componentelor, a factorilor, a cauzelor care au putut contribui la realizarea
unui anumit nivel al fenomenelor. Pornind de la manifestarea exterioară, sub forma unor indicatori,
pe baza relaţiilor de cauzalitate reciprocă, pe baza conţinutului obiectiv al fenomenului respectiv, prin
abstractizare ştiinţifică se vor identifica toţi factorii care au putut influenţa nivelul fenomenului.
Noţiunea de componentă înseamnă fiecare element care contribuie într-o anumită măsură la formarea
fenomenului, iar prin factor se înţelege forţa motrice ce provoacă apariţia, dezvoltarea sau dispariţia
unei componente. În această etapă se va stabili că un fenomen F depinde de “i” factori sau
componente, într-o anumită relaţie funcţională.
c) stabilirea relaţiei de cauzalitate între factori şi fenomen şi înscrierea acesteia într-un
model care se va utiliza în analiză. Modelul se bazează pe relaţia de cauzalitate obiectivă între factori
şi fenomen, astfel încât, aplicând diferite procedee de analiză cantitativă să se poată stabili contribuţia
fiecărui factor ca sens şi mărime asupra nivelului înregistrat de fenomen.
Între factorii care determină un fenomen şi fenomenul respectiv pot exista două tipuri de
legături, rezultând deci două tipuri de modele de analiză şi anume:
– modele deterministe;
– modele statistice (stohastice).
Modele deterministe sunt acelea în care un fenomen se exprimă printr-o relaţie funcţională
univocă de factori, asupra cărora se efectuează operaţiuni asimetrice (sumă, diferenţă, produs sau
raport) respectiv combinaţii ale acestor operaţiuni. Relaţia este univocă, între factori şi fenomen nu se
interpun alte variabile, modificarea unui factor determină întotdeauna o modificare de acelaşi tip a
fenomenului, condiţionat de poziţia factorului în model.
8
 Dacă:
a+b−c
F=
d ⋅e
unde: F → fenomen
a, b, c, d, e → factori
Rezultă că o creştere a factorului “a” determină o creştere a fenomenului F, întrucât “a” se află
în relaţie direct proporţională cu F; dacă “c” creşte, F scade; dacă “d” scade, F creşte etc.
Modelele statistice sunt acelea în care între factori şi fenomen se interpun anumiţi parametri
care pot înregistra mărimi şi sensuri diferite, în funcţie de condiţiile concrete de existenţă a
fenomenului. Parametrii sunt ataşaţi factorilor astfel încât corespondenţa dintre factori şi fenomen este
neunivocă, aceeaşi modificare a unui factor putând să determine variaţii diferite ale fenomenului, în
funcţie de sensul şi mărimea parametrilor.
Deci:
F= f (aixi)
i = 1, n
unde: F → fenomen, xi → factori, ai → parametri
Unul şi acelaşi fenomen economic poate fi analizat atât prin modele deterministe, cât şi
statistice. Opţiunea depinde de scopul cercetării şi de factorii care prezintă interes în explicitarea
fenomenului.
d) măsurarea influenţei fiecărui factor asupra nivelului, respectiv asupra modificării
fenomenului. În această fază se va aplica un anumit procedeu tehnic, în funcţie de tipul de legătură
dintre factori şi fenomen.
Pentru modificarea nivelului fenomenului între două stări “t” şi “b” se poate utiliza relaţia:
+
∆F = F t − F b =  
0
F = f ( xi )
i = 1, n
unde: “t” poate fi starea curentă
“b” este o stare de bază, considerată semnificativă.
Rezultatul abaterii ∆F poate fi pozitiv, negativ sau valoarea zero. Indiferent de rezultat, analiza
trebuie să continue prin prisma descompunerii pe factori şi a măsurării influenţelor, întrucât la nivelul
întregului fenomen poate apărea compensarea influenţelor pozitive cu cele negative; este însă
important să se cunoască fiecare influenţă, pozitivă sau negativă, pentru a se putea acţiona în mod
corespunzător.
De exemplu:
∆F = 0 ∆F(x1) = + 5 ∆F(x2) = – 5
9
 Deci, fenomenul F nu înregistrează modificări între cele două stări; dar se constată că factorii
de care depinde (x1 şi x2) influenţează cu aceeaşi mărime “5”, dar în sensuri opuse.
Nu întotdeauna sensul matematic al modificării unui fenomen este identic cu cel economic;
aceasta depinde de conţinutul concret al fenomenului (cum ar fi: creşterea profitului–pozitiv economic;
creşterea producţiei rebutate – negativ economic).
e) sintetizarea rezultatelor analizei cantitative şi valorificarea cu ajutorul analizei calitative a
tabloului influenţelor. Se separă factorii cu influenţă pozitivă de cei cu influenţă negativă; se
aprofundează analiza influenţelor negative în sensul determinării cauzelor primare care le-au
determinat un anumit comportament considerat nefiresc. În această fază trebuie reunite cunoştinţe
teoretice din domenii legate de natura fenomenului, dar şi practice rezultate din documentare la faţa
locului. Astfel, se pot semnala cu operativitate punctele critice ale activităţii, locurile înguste ale
acesteia, pentru a se putea interveni cât mai rapid şi eficient.
f) elaborarea unor măsuri de corecţie necesare, astfel încât să se amplifice influenţele pozitive
şi să se diminueze sau să se elimine influenţele negative. Măsurile sunt legate direct de cauzele care au
generat influenţele negative, dar pentru a se putea acţiona asupra lor trebuie formulate variante posibile
de decizii, din care se selectează cele optime, urmărindu–se aplicarea lor în practică.

1.4. Mărimi utilizate în măsurarea economică

La nivelul tuturor agenţilor economici, finalitatea oricărui tip de activitate se exprimă cu

ajutorul indicatorilor economico-financiari. Indicatorul este o mărime care exprimă cifric un aspect
sau un grup de aspecte ce caracterizează un fenomen, un proces sau o activitate economică, definite în
timp, spaţiu sau ca structură organizatorică. El poate să apară ca rezultat cifric al unei numărări sau
măsurări, al unei prelucrări de date sau informaţii şi reprezintă instrumentul operaţional fundamental
al cercetării fenomenelor economice.
Cu toată diversitatea lor, indicatorii economico-financiari pot fi grupaţi în:
• indicatori ai resurselor (umane, materiale, financiare, informaţionale);
• indicatori ai consumului de resurse (indicatori ai cheltuielilor);
• indicatori de rezultate (efecte) cunoscuţi şi sub denumirea de solduri intermediare de
gestiune;
• indicatori de eficienţă care se obţin prin comparaţia eforturilor depuse pentru o activitate şi
efectele (rezultatele) obţinute.
Evoluţia indicatorilor este prezentată cu ajutorul seriilor cronologice care sunt un şir de valori,
ordonate în funcţie de timp, ale unui indicator economic sau social, care prezintă date referitoare la
evoluţia procesului economic.
Indicatorii pot fi exprimaţi în mărimi absolute, mărimi relative şi mărimi medii.

10
 Mărimile absolute exprimă cantitativ, fizic sau valoric, volumul sau nivelul unor fenomene,
procese sau stări ale economicului. Aceste mărimi rezultă din operaţii de numărare, de cumulare sau
scădere. Elementele care stau la baza acestor mărimi trebuie să aibă omogenitate, să fie de aceeaşi
natură şi să poată fi măsurate.
Mărimile relative sunt calculate pentru a permite compararea mărimilor absolute în timp, în
spaţiu sau ca structură. Ele se obţin prin raportarea nivelelor absolute ale termenului de comparat la
termenul bază de comparaţie. Indicii apar ca mărimi relative de variaţie în timp, în spaţiu sau din punct
de vedere calitativ, exprimându-se printr-un raport simplu sau procentual între două niveluri ale
aceluiaşi indicator, raportate la două perioade de timp diferite (indici ai variaţiei în timp), la două
unităţi teritoriale diferite (două întreprinderi sau ramuri), sau la două unităţi calitative diferite
(producţia realizată faţă de producţia prevăzută).
Mărimile medii constituie instrumente principale de cunoaştere a fenomenelor având o mare
aplicabilitate practică. Prin intermediul acestora se sintetizează, în elemente caracteristice, nivelurile
individuale, ajungându-se la generalizări în caracterizarea ansamblului.
Calculul mărimilor medii se bazează pe principiul compensării reciproce a influenţelor pozitive
sau negative ale unor factori întâmplători, reflectându-se prin intermediul lor influenţele factorilor
esenţiali, cu acţiune sistematică.
Cel mai frecvent întâlnite sunt: media aritmetică, media armonică, media pătratică, media
geometrică, media cronologică, calculate ca medii simple sau ponderate.

1.5. Sistemul de informaţii al analizei activităţii economico-financiare

În vederea realizării unei analize economice sau financiare corecte, operative şi, mai ales, utile,
trebuie să existe o serie de informaţii care să stea la baza acesteia.
Informaţia înseamnă, în general, comunicarea de fapte, fenomene şi procese, sub aspect
cantitativ numeric sau nenumeric. În particular, informaţia economică şi financiară se referă la fapte,
fenomene şi procese economice şi financiare.
Obţinerea informaţiei economice impune un ansamblu de operaţii şi mijloace, care în final
asigură caracteristicile necesare pentru realizarea unei analize corecte, reale, operative şi utile.
Pentru analize la nivel microeconomic, informaţiile economice sau (şi) financiare pot proveni
din surse interne, respectiv surse externe unităţii.
Astfel, principalele surse interne sunt:
– evidenţa contabilă primară;
– evidenţa contabilă analitică şi sintetică;
– darea de seamă contabilă, situaţiile financiare;

11
 – evidenţele statistice curente legate de fazele activităţii microeconomice (aprovizionare,
resurse umane, resurse materiale, producţie, transport, desfacere, etc.);
– evidenţele statistice periodice, dările de seamă statistice, cu periodicitate lunară,
trimestrială, semestrială, care se întocmesc conform actelor normative în vigoare (privind fondul de
salarii şi personalul, privind producţia, privind aprovizionarea şi stocurile, amortizarea mijloacelor fixe
etc.);
– orice alte documente la nivelul unităţii care pot avea legătură cu obiectivele analizei
economico-financiare, registre intrare-ieşire, fişe individuale, grafice, programări, etc.
Sursele de informaţii externe unităţii se concretizează în:
– legislaţia economico-financiară;
– norme şi normative privind segmente ale activităţii (producţie, personal, cheltuieli);
– informaţii privind progresul tehnic în ramura respectivă;
– informaţii oferite de organele fiscale, bănci, burse de valori, târguri şi expoziţii,
simpozioane etc.;
– rapoarte, sinteze, concluzii ale unor servicii de consultanţă.
Oricare ar fi sursa informaţiei necesare analizei, aceasta trebuie să îndeplinească condiţiile de a
fi corespunzătoare calitativ, viabilă, stocată corespunzător, operativă, reală şi utilă.

Rezumat
Analiza economico-financiară presupune descompunerea unor fenomene şi procese complexe
în elementele lor cele mai simple, studierea fiecărei componente în parte, cantitativ şi calitativ,
reunirea acestor studii parţiale în sinteză, cu scopul de a separa concluziile cu valenţe pozitive de cele
negative, formularea de variante de decizii posibile.
Etapele parcurse în realizarea unei analize sunt: delimitarea exactă a obiectului analizat,
identificarea factorilor care au putut contribui la realizarea unui anumit nivel al fenomenelor,
stabilirea relaţiei de cauzalitate între factori şi fenomen şi înscrierea acesteia într-un model care se va
utiliza în analiză, măsurarea influenţei fiecărui factor asupra nivelului, respectiv asupra modificării
fenomenului, sintetizarea rezultatelor analizei cantitative şi valorificarea cu ajutorul analizei calitative,
elaborarea măsurilor de corecţie necesare.
Sursele de informaţii utilizate sunt atât interne cât şi externe, fiind folosite mărimile absolute,
relative şi mărimile medii.

12
 Întrebări de autoevaluare
1. Ce înţelegeţi prin analiza economico-financiară?
2. Prezentaţi tipurile de analiză economico-financiară în funcţie de nivelul la care se realizează.
3. Prezentaţi tipurile de analiză economico-financiară în funcţie de însuşirile esenţiale ale
fenomenelor urmărite.
4. Care sunt principalii utilizatori interni ai informaţiilor furnizate de analiza economico-
financiară şi ce informaţii urmăresc aceştia?
5. Dar utilizatorii externi?
6. Enumeraţi etapele procesului de analiză economico-financiară. Descrieţi-le pe scurt.
7. Ce înţelegeţi prin noţiunea de indicator economico-financiar?
8. Definiţi mărimile absolute.
9. Definiţi mărimile relative.
10. Care sunt principalele surse de informaţii folosite în analiza economico-financiară?

Bibliografie

1. Popa Dorina – Analiză economico-financiară, Editura Universităţii din Oradea, 2010;

2. Niculescu Maria – Diagnostic economic, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
3. Valceanu Gh., Robu V., Georgescu N., Analiza economico-financiară, Editura Economică,
Bucureşti, 2005

13
 MODULUL 2: METODE ŞI TEHNICI UTILIZATE ÎN ANALIZA
ECONOMICO-FINANCIARĂ

Timpul mediu necesar pentru studiu: 5 ore

Obiective educaţionale

- cunoaşterea principalelor metode utilizate în analiza economico-financiară;

- înţelegerea esenţei metodelor analizei calitative şiale analizei cantitative;
- formarea de abilităţi de aplicare a metodei substituţiei în lanţ.

Cuvinte cheie:
metode de analiză, analiza cantitativă, analiza calitativă, substituţie în lanţ

Cuprinsul Modulului:
2.1. Metode ale analizei calitative
2.2. Metode ale analizei cantitative
Rezumat
Întrebări de autoevaluare
Bibliografie

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

Pentru realizarea obiectului său de studiu, analiza utilizează metode de cercetare şi tehnici de
evaluare cantitativă şi de apreciere calitativă.
Metoda este calea generală urmată de cercetător pentru realizarea obiectului de studiu al unei
discipline ştiinţifice sau ştiinţe. Această cale este particularizată pe specificul fiecărei ştiinţe.
În ceea ce priveşte metoda analizei economico-financiare, se pot desprinde două laturi ale
acesteia, şi anume: analiza calitativă şi analiza cantitativă.
 2.1. Metode ale analizei calitative
Analiza calitativă vizează descoperirea esenţei unui fenomen, stabilirea legăturilor de
cauzalitate între fenomene, între fenomen şi factorii săi de influenţă. Rezultatul acestei laturi a analizei
este construirea modelelor care exprimă legăturile respective şi interpretarea rezultatelor analizei
cantitative.
Principalele metode ale analizei calitative sunt: modelarea, comparaţia, diviziunea, gruparea şi
generalizarea.
a) Modelarea fenomenelor economico-financiare
Modelul într-o accepţiune generală, constituie un instrument al cunoaşterii bazat pe
reprezentarea simplificată a realităţii.
Din punct de vedere al formei de reprezentare a fenomenului se disting trei tipuri de modele:
imitative, analogice şi simbolice.
Modelele imitative sunt cele în care proprietăţile caracteristice ale fenomenului sunt exprimate prin
ele însele, dar de obicei la o altă scară (exemplu: fotografii, hărţi, machete etc.). Modelele
imitative sunt modele materiale.
Modelele analogice folosesc analogia, adică cu anumite proprietăţi se reprezintă alte proprietăţi (de
exemplu graficele cu ajutorul cărora se reprezintă evoluţii, structuri, tendinţe ale fenomenelor
cercetate).
Modelele simbolice se bazează pe utilizarea simbolurilor în reprezentarea fenomenelor.
b) Comparaţia
Emiterea aprecierilor asupra fenomenelor cercetate nu poate fi efectuată fără raportarea la o
valoare de referinţă considerată ca normală.
În funcţie de criteriul care stă la baza comparaţiei distingem:
− comparaţii în timp, când se compară fenomenul în diferite momente ale evoluţiei;
− comparaţii în spaţiu, când se compară rezultatele obţinute între structurile aceleiaşi
întreprinderi, între rezultatele întreprinderii analizate şi cele ale altor întreprinderi similare
sau cu cele medii pe ramură);
− comparaţii mixte (în timp şi spaţiu);
− comparaţii cu caracter special, pentru care intervin şi alte criterii în afara celor de mai sus
(în special cu ocazia definirii strategiilor de dezvoltare sau prin raportare la un caz tip, ca de
exemplu: întreprindere în dificultate, întreprinderi aflate în faza de creştere puternică etc.)
Pentru ca rezultatele comparaţiei să fie fiabile este necesar ca datele să aibă un conţinut
omogen, să fie exprimate într-un etalon comparabil şi să se respecte principiul permanenţei metodelor
de calcul.
c) Diviziunea şi descompunerea rezultatelor

2
 Rezultatele activităţii întreprinderii reflectate prin diferiţi indicatori economico-financiari se
divid, se descompun pentru a asigura profunzimea studierii lor, pentru a se localiza factorii şi cauzele
acţiunii lor în timp şi în spaţiu, pentru o evaluare pertinentă a realităţii.
Diviziunea este metoda de studiere a fenomenelor economico-financiare prin pătrunderea în
structurile lor şi constă în descompunerea fenomenelor şi proceselor cercetate în elemente
componente. Prin utilizarea metodei diviziunii se determină contribuţia fiecărui element la formarea,
dezvoltarea şi abaterea totală a fenomenului analizat şi, de asemenea, se localizează în spaţiu şi timp
provenienţa rezultatelor şi a cauzelor acestora.
Un fenomen poate fi descompus după mai multe criterii, dintre care cele mai des întâlnite sunt:
− diviziunea după timpul de formare a rezultatelor (semestre, trimestre, luni, zile, ore) are
scopul de a localiza contribuţia diferitelor unităţi de timp la formarea rezultatului total, de a evidenţia
abaterile de la tendinţa generală de manifestare în timp a fenomenului de la ritmul programat,
permiţând urmărirea ritmicităţii în producerea fenomenului analizat;
− diviziunea după locul de formare a rezultatelor (întreprindere, secţie, atelier, loc de muncă)
are scopul de a evidenţia gradul de participare a fiecărui loc analizat la obţinerea rezultatului;
− diviziunea pe părţi sau elemente componente specifice naturii rezultatului asigură
cercetarea laturii esenţiale a formării şi dezvoltării acestuia.
d) Gruparea informaţiilor, ca metodă de cercetare a analizei economico-financiare, presupune
împărţirea entităţii cercetate pe categorii omogene de unităţi, după variaţia uneia sau mai multor
caracteristici alese în funcţie de scopul cercetării şi de natura fenomenului studiat Alegerea
caracteristicilor de grupare presupune o analiză multilaterală a fenomenului studiat şi are rolul de a
separa tipurile calitative conturate în cadrul colectivităţii cercetate. De exemplu, gruparea forţei de
muncă pe categorii, grupe de vârstă, sex, pregătire profesională, etc.
e) Generalizarea – înseamnă valorificarea întregului complex de informaţii care rezultă din
analiza cantitativă. În această fază, prin interpretarea corectă a rezultatelor cantitative, prin luarea în
considerare a legăturilor de cauzalitate, pe calea abstractizării ştiinţifice şi prin utilizarea experienţei
ştiinţifice şi practice, se formulează concluziile cu privire la comportamentul trecut al fenomenului, la
factorii care au influenţat acel comportament, la cauzele primare generatoare de modificări ale
factorilor.

2.2. Metode ale analizei cantitative

Analiza cantitativă are ca scop exprimarea cantitativă a comportamentului unui fenomen,
precum şi a factorilor de influenţă. În efectuarea acestei analize se folosesc diverse tehnici şi procedee,
diferenţiate în general după modelul de legătură dintre factori şi fenomen. Astfel, pentru modelele
deterministe se utilizează metoda schimbării succesive a factorilor (substituţia în lanţ); pentru modele

3
de tip statistic, se foloseşte analiza regresională şi corelaţia; ca etape intermediare ale diverselor
determinări cantitative se pot utiliza calculul matriceal, cercetări operaţionale etc.

A) Metoda schimbării succesive a factorilor (substituţia în lanţ )

Se utilizează în cazul relaţiilor de tip determinist în care dependenţa factorilor se materializează
în relaţii matematice de produs sau raport şi are la bază câteva principii de aplicare, şi anume:
● necesitatea identificării naturii factorilor; din totalitatea factorilor legaţi de fenomenul analizat
trebuie separaţi cei care sunt de natură cantitativă de cei calitativi. De menţionat faptul că această
grupare este necesară numai pentru stabilirea ordinii de condiţionare a fenomenului de către
factori, dar şi factorul calitativ are o determinare cantitativă. Natura calitativă este recunoscută pe
baza a două criterii şi anume:
- se exprimă în aceleaşi unităţi de măsură cu fenomenul studiat;
- are aceeaşi natură economică cu fenomenul studiat.
● stabilită fiind ordinea de condiţionare a fenomenului de către factori, ceea ce înseamnă că cel mai
aproape de fenomen, deci primul ca relaţie de condiţionare, se află factorul calitativ, urmat de cel
structural şi cantitativ(i), ordinea de substituire a factorilor este inversă ordinii de condiţionare;
se începe cu factorul (factorii) cantitativ(i), se continuă cu cel structural şi, ultimul factor este cel
calitativ.
● un factor substituit se menţine la nivelul curent (efectiv) până se epuizează toţi factorii din model;
factorul a cărui influenţă nu a fost calculată (care nu a fost substituit) rămâne la valoarea din baza
de comparaţie A substitui un factor înseamnă a înlocui nivelul său dintr-o perioadă de bază sau
prevăzut a se realiza, respectiv orice alt nivel care prezintă interes, cu nivelul realizat efectiv.
Pentru o mai facilă aplicare, baza care se substituie se notează cu indice “0” (zero), iar nivelul cu
care se substituie se notează cu indice “1” (unu).

Aplicarea procedeului substituţiei în diverse modele deterministe se realizează conform

relaţiilor care se prezintă mai jos.

1. Modelul determinist de produs de factori.

Deci, un fenomen F se prezintă sub forma:

F = a ⋅b⋅c⋅d

în care factorul “d” este factor calitativ.

4
1.1. Modificarea fenomenului şi influenţa factorilor sub formă absolută

∆1F/ 0 = F1 − F0 = a 1 ⋅ b1 ⋅ c1 ⋅ d1 − a 0 ⋅ b 0 ⋅ c 0 ⋅ d 0

din care:
∆F(a ) = a 1 ⋅ b 0 ⋅ c 0 ⋅ d 0 − a 0 ⋅ b 0 ⋅ c 0 ⋅ d 0 = (a1 − a 0 ) ⋅ b 0 ⋅ c 0 ⋅ d 0

∆F( b) = a 1 ⋅ b1 ⋅ c 0 ⋅ d 0 − a1 ⋅ b 0 ⋅ c 0 ⋅ d 0 = a 1 ⋅ (b1 − b 0 ) ⋅ c 0 ⋅ d 0

∆F(c) = a 1 ⋅ b1 ⋅ c1 ⋅ d 0 − a1 ⋅ b1 ⋅ c 0 ⋅ d 0 = a 1 ⋅ b1 ⋅ (c1 − c 0 ) ⋅ d 0

∆F(d ) = a1 ⋅ b1 ⋅ c1 ⋅ d1 − a 1 ⋅ b1 ⋅ c1 ⋅ d 0 = a 1 ⋅ b1 ⋅ c1 ⋅ (d1 − d 0 )

Se verifică egalitatea:

∆F = ∆F(a) + ∆F(b) + ∆F(c) + ∆F(d)

adică modificarea totală a fenomenului din starea “0” în starea “1” este egală cu suma
modificărilor fenomenului determinate de cei patru factori.

De exemplu:
∆F = 15 unităţi

∆F(a) = + 5 ∆F(b) = − 12 ∆F(c) = + 8 ∆F(d) = + 14

Deci, fenomenul F creşte cu 15 unităţi:

- sub influenţa factorului “a” creşte cu 5 unităţi
- sub influenţa factorului “b” scade cu 12 unităţi
- sub influenţa factorului “c” creşte cu 8 unităţi
- sub influenţa factorului “d” creşte cu 14 unităţi
Într-o astfel de relaţie, factorii se află într-o legătură directă cu fenomenul; deci, factorii
înregistrează o modificare în acelaşi sens cu influenţa asupra fenomenului; mărimea modificării

5
factorului este diferită de influenţa factorului asupra modificării fenomenului, întrucât în model mai
intervin şi ceilalţi factori, cu alte cuvinte:

∆F(a) ≠ ∆a , unde: ∆a = a1 − a 0

1.2. Modificarea fenomenului şi influenţa factorilor sub formă relativă (pe baza ritmului):

F1 a ⋅b ⋅c ⋅d ∆F
RF1 / 0 = ( I 1F/ 0 − 1) ⋅ 100 = ( − 1) ⋅ 100 = ( 1 1 1 1 − 1) ⋅ 100 = ⋅ 100
F0 a 0 ⋅ b0 ⋅ c0 ⋅ d 0 F0

Ritmul se determină ca diferenţă între indicele fenomenului şi coeficientul 1, pentru exprimare

procentuală se înmulţeşte cu 100.
Din ritmul total se separă influenţa factorilor, ţinând cont de faptul că la indice, baza de
comparaţie (numitorul) rămâne neschimbată, fiind F0, adică substituţia se realizează numai cu privire
la numărător.

a1 ⋅ b0 ⋅ c0 ⋅ d0 a ⋅b ⋅c ⋅ d a ⋅b ⋅c ⋅ d a ∆F(a)
R1F/(a0) = ( −1) ⋅100= ( 1 0 0 0 − 0 0 0 0 ) ⋅100= ( 1 −1) ⋅100= (Ia −1) ⋅100= ⋅100
a0 ⋅ b0 ⋅ c0 ⋅ d0 a0 ⋅ b0 ⋅ c0 ⋅ d0 a0 ⋅ b0 ⋅ c0 ⋅ d0 a0 F0

a1 ⋅ b1 ⋅ c0 ⋅ d0 a1 ⋅ b0 ⋅ c0 ⋅ d0 a ⋅b a ∆F(b)
R1F/(b0) = ( − ) ⋅100= ( 1 1 − 1 ) ⋅100= Ia ⋅ (Ib −1) ⋅100= ⋅100
a0 ⋅ b0 ⋅ c0 ⋅ d0 a0 ⋅ b0 ⋅ c0 ⋅ d0 a0 ⋅ b0 a0 F0

a1 ⋅ b1 ⋅ c1 ⋅ d0 a1 ⋅ b1 ⋅ c0 ⋅ d0 a ⋅b ⋅ c a ⋅b ∆F(c)
R1F/(c0) = ( − ) ⋅100= ( 1 1 1 − 1 1 ) ⋅100= Ia ⋅ Ib ⋅ (Ic −1) ⋅100= ⋅100
a0 ⋅ b0 ⋅ c0 ⋅ d0 a0 ⋅ b0 ⋅ c0 ⋅ d0 a0 ⋅ b0 ⋅ c0 a0 ⋅ b0 F0

a1 ⋅ b1 ⋅ c1 ⋅ d1 a1 ⋅ b1 ⋅ c1 ⋅ d0 ∆F(c)
RF1 /(d0) = ( − ) ⋅100= Ia ⋅ Ib ⋅ Ic ⋅ (Id −1) ⋅100= ⋅100
a0 ⋅ b0 ⋅ c0 ⋅ d0 a0 ⋅ b0 ⋅ c0 ⋅ d0 F0

Relaţiile de mai sus exprimă influenţele factorilor asupra ritmului fenomenului pe baza
indicilor factorilor.
Se verifică şi în acest caz egalitatea:

R 1F/ 0 = R 1F/(0a ) + R 1F/(0b) + R 1F/(0c) + R 1F/(0d)

Rezultă că influenţa unui factor asupra modificării fenomenului, sub formă relativă, este egală
cu influenţa factorului respectiv sub formă absolută, raportată la fenomen în starea “0”.

6
2. Modelul determinist de raport de factori.

a
F=
b
unde “a” şi “b” sunt factori.
În această relaţie pot fi puse în evidenţă două variante, după cum factorul calitativ este “a” sau
“b”.

2.1. Se presupune că “a” este factor calitativ, deci ordinea de substituţie va fi: mai întâi factorul “b”,
iar apoi factorul “a”.

Modificarea fenomenului şi influenţa factorului sub formă absolută:

a1 a0
∆F 1/ 0 = F1 − F0 = −
b1 b0
din care:
a a a1 a0
∆ F( b ) = 0 − 0 ∆F ( a ) = −
b1 b 0 b1 b1

2.2. Se presupune factorul “b” calitativ, deci ordinea de substituire va fi: primul factor - factorul “a”,
al doilea factor - factorul “b” .

Modificarea fenomenului şi influenţa factorilor sub formă absolută:

a a0
∆1F/ 0 = F1 − F0 = 1 −
b1 b0
din care:
a a a − a0
∆F(a ) = 1 − 0 = 1
b0 b0 b0

a a
∆F(b) = 1 − 1
b1 b 0

3. Model determinist de sumă sau diferenţă de factori.

Pentru acest tip de legătură între factori şi fenomen, nu prezintă importanţă ordinea de
substituire a factorilor, întrucât prin aplicarea procedeului, toţi factorii, cu excepţia aceluia a cărui

7
influenţă se calculează, se reduc. În consecinţă, nu se pune nici problema identificării factorului
calitativ.
Deci:
F=a+b−c+d

Modificarea fenomenului şi influenţa factorilor sub formă absolută:

∆1F/ 0 = F1 − F0 = (a1 + b1 − c1 + d1) − (a 0 + b0 − c0 + d 0 )

din care:

∆1F/(0a) = (a1 + b0 − c0 + d 0 ) − (a 0 + b0 − c0 + d 0 ) = a1 − a 0 = ∆1/ 0a

∆1F/(0b) = (a1 + b1 − c0 + d 0 ) − (a1 + b0 − c 0 + d 0 ) = b1 − b 0 = ∆1/ 0b

∆1F/(0c) = (a1 + b1 − c1 + d 0 ) − (a1 + b1 − c0 + d 0 ) = −(c1 − c 0 ) = −∆1/ 0c

∆1F/(0d) = (a1 + b1 − c1 + d1) − (a1 + b1 − c1 + d 0 ) = d1 − d 0 = ∆1/ 0d

Se verifică egalitatea :

∆1F/ 0 = ∆1F/(0a ) + ∆1F/(0b) + ∆1F/(0c) + ∆1F/(0d )

Se constată că pentru relaţia de sumă sau diferenţă de factori, influenţa unui factor asupra
modificării fenomenului sub formă absolută este egală cu modificarea factorului sub formă absolută,
cu menţiunea că, pentru factorul care în modelul general este cu sensul minus, acesta se menţine şi în
faţa modificării absolute a factorului, rezultând influenţa de sens contrar a factorului asupra
fenomenului faţă de modificarea sa proprie.

4. Model determinist ca sumă de produse

În activitatea practică se întâlnesc frecvente situaţii în care un fenomen se obţine prin

adiţionarea unor componente obţinute ca produs de factori. De exemplu, valoarea totală a produselor
obţinute, a mărfurilor vândute, etc. necesită determinarea valorii pe fiecare sortiment de produs sau
marfă, ca produs între cantitate fizică şi preţ unitar, urmat de însumarea valorilor astfel obţinute.
Modelul are următoarea formă:
n n
F = ∑ Ci = ∑ a i ⋅ b i
i =1 i =1

8
unde: Ci – reprezintă mărimea unui indicator pe componenta i;
ai, bi – factori din care rezultă componenta Ci, în relaţie de produs;

i = 1, n – componente

Un fenomen exprimat printr-un astfel de model este influenţat de trei factori şi anume: factorul
cantitativ „ai”; factorul de structură „si”; factorul calitativ „bi”.

Modificarea fenomenului şi influenţa factorilor sub formă absolută:

∆F = F1 − F0 = ∑ a i1 ⋅ b i1 − ∑ a i 0 ⋅ b i0
din care:
n n
1. ∆F(a i ) = ∑ a i1 (s i 0 ) ⋅ b i 0 − ∑ a i 0 ⋅ b i0
i =1 i =1

Relaţia de mai sus necesită o recalculare a nivelului fenomenului exprimat prin indicatorul F în
condiţiile în care factorul “a” înregistrează starea “1”, iar factorul structură (si) şi factorul calitativ “bi”
înregistrează nivelul “0”. În acest scop se are în vedere faptul că structura reprezintă relaţia dintre parte
şi întreg, ponderea unei componente în total.
În relaţia: F = ∑ a i ⋅ b i , structura se exprimă din modelul:

ai
si = (×100)
∑ ai

Fenomenul recalculat ∑ a i1 (s i0 ) ⋅ b i0 se obţine deci astfel:

n
- se determină s i 0 = a i 0 / ∑ a i0
i =1
n
- se determină a i1 (s i0 ) = s i 0 ⋅ ( ∑ a i1 )
i =1
n n n
- se determină ∑ a i1 (s i0 ) ⋅ b i0 = ∑ s i0 ⋅( ∑ a i1 ) ⋅ b i 0
i =1 i =1 i =1

Deci se poate calcula:

∆F(a i ) = ∑ a i1 (s i0 ) ⋅ b i0 − ∑ a i0 ⋅ b i0

9
 2. Al doilea factor care influenţează este structura pe componente a factorului cantitativ.
Influenţa structurii se explică prin nivelele diferite pe care le înregistrează factorul calitativ C pe
diverse componente i, la unele fiind mai mare, la altele mai mic. În aceste condiţii, deplasările de
structură în favoarea componentelor pentru care factorul calitativ este, de exemplu, mai mare, atrage
după sine creşterea indicatorului F şi invers.
Modelul de separare a influenţei structurii pe componente (si) este:
n n
∆F ( s i ) = ∑ ai1 ⋅ bi 0 − ∑ ai1 ( si 0 )bi 0
i =1 i =1

3. Al treilea factor este cel calitativ “b”, a cărui influenţă se separă prin relaţia:
n n
∆F (bi ) = ∑ ai1bi1 − ∑ ai1bi 0
i =1 i =1

Mărimile cantitative obţinute din aceste relaţii se interpretează conform semnului lor matematic
şi se apreciază din punct de vedere economic în funcţie de natura concretă a fenomenului şi factorilor.

Procedeul substituţiei în lanţ se aplică ca şi pentru o relaţie de produs de factori în cazul

modelelor rezultate ca produs de fracţii (rapoarte sau rate explicative). Aceste modele pot fi
aplicabile oricărui fenomen şi reprezintă un şir de fracţii (rapoarte) în relaţie de produs, construit după
anumite reguli:
- în primul rând, elementele care se aleg pentru a construi ratele (rapoartele) trebuie să fie
semnificative în relaţia cu fenomenul studiat, deci fiecare rată să aibă o semnificaţie bine
determinată din punct de vedere economic;
- în al doilea rând, în construirea ratelor se asigură exprimarea fenomenului iniţial prin aceea că,
numărătorul unei fracţii este numitorul celei următoare, cu excepţia termenilor extremi.
Factorii de influenţă sunt, de fapt, mărimile rezultate din calcului fiecărei fracţii.
Modelul se poate descrie prin variante de felul următor:

1) iniţial: F = A/B
– descompunerea pe fracţii: F = A/C · C/D · D/E · E/B
↓ ↓ ↓ ↓
a c d e
– deci F = a · c · d · e, model asupra căruia se aplică substituţia în lanţ.

2) iniţial: F = F
– descompunere pe fracţii: F = A/1 · B/A · C/B · D/C · F/D
a b c d f

10
– deci F = a · b · c · d · f

Procedeul descompunerii pe fracţii este nelimitat ca şi domeniu de aplicare şi ca varietate;

elementele pe care le va alege cel care efectuează analiza vor fi cele care corespund cel mai bine
scopului acesteia, pentru care există informaţii certe, clare, reale şi care pot conduce la descoperirea
unor cauze generatoare de eventuale aspecte negative şi, implicit, la măsurile de corecţie necesare.

11
 B) Metoda corelaţiei şi a regresiei
Metoda se aplică în cazul modelelor de tip statistic (stohastic) şi se bazează pe relaţiile de
cauzalitate obiective existente între diferite variabile. Procedeul este împrumutat de la statistică, iar
aplicarea sa necesită parcurgerea următoarelor etape:
- identificarea variabilelor care dau conţinut fenomenului analizat;
- separarea variabilei dependente de variabilele independente;
- stabilirea tipului, a formei de legătură statistică dintre variabila dependentă şi cele independente;
- verificarea ipotezei privind forma legăturii, cu metode grafice şi a coeficienţilor de corelaţie;
- explicitarea funcţiei de regresie stabilită pe baza formei legăturii, deci determinarea parametrilor
funcţiei, prin care se exprimă sensul şi mărimea acţiunii fiecărei variabile independente asupra
celei dependente;
- în funcţie de scopul analizei, se propun variante de decizii, menite să determine o amplificare a
influenţei factorilor pozitivi şi o diminuare a influenţei celor negativi; în concordanţă cu scopul
analizei, pe baza funcţiei de regresie explicitate se poate realiza o previziune pe termen scurt şi
mediu a fenomenului.

C) Metoda ratelor
Rata este un raport între două mărimi coerente cu o valoare informaţională şi operaţională mai
mare decât a celor doi indicatori judecaţi separat.
Metoda ratelor pune la dispoziţia analiştilor instrumentul operaţional pentru o mai complexă
evaluare a forţelor şi disfuncţionalităţilor unei firme, a performanţelor unei activităţi. De asemenea,
permite realizarea unor studii comparative în timp şi spaţiu, aprecierea obiectivă a poziţiei şi
performanţelor diferiţilor agenţi economici.
După conţinutul lor, ratele pot fi:
- de structură (de exemplu: rata activelor imobilizate, rata activelor circulante);
- de gestiune (de exemplu: durata de rotaţie a stocurilor, rata creditului clienţi, rata creditului
furnizor, etc.);
- de rentabilitate (economică, financiară, etc.);
- ale echilibrului financiar (rata solvabilităţii generale, rata de îndatorare, etc.).

D) Metoda scorurilor
Scorul (metoda scoring) are ca obiectiv punerea la dispoziţia analiştilor a unor metode
predictive pentru evaluarea riscului de faliment, pe baza metodelor statistice. Elaborarea unei astfel de
funcţii scor1 presupune observarea statistică a două grupuri de întreprinderi, un grup de întreprinderi cu

1
I. Anghel, Falimentul – radiografie şi predicţie, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pag. 37-38.
12
probleme financiare şi un grup fără probleme. Observaţiile se realizează postfactum şi se urmăresc
perioade mari de timp, între 5 şi 10 ani. Pe baza observaţiilor se calculează o serie de rate pentru
ambele grupuri de întreprinderi şi se alege cea mai bună combinaţie liniară a ratelor, astfel încât să se
separe întreprinderile cu probleme de cele fără probleme.
Funcţia scor ,,Z” are forma:

Z = ax1 + bx2 + …+ zxn

unde:
x1…xn reprezintă ratele implicate în calcul;
a, b, z – coeficienţi de ponderare (de semnificaţie) ai fiecărei rate.

Scorul Z calculat la nivelul unei firme indică gradul de vulnerabilitate al acesteia, pune în
evidenţă disfuncţionalitatea înainte ca situaţia să devină iremediabil compromisă.
Cele mai cunoscute modele pe plan internaţional bazate pe metoda scorurilor sunt: modelul
Altman, modelul Conan şi Holder, Loeb şi Portier etc.

E) Metoda ABC
Această metodă porneşte de la ideea că studierea unui fenomen prin acordarea aceleiaşi
importanţe tuturor componentelor sale nu are un grad de utilitate echivalent efortului de investigare
depus. Din studii statistice a rezultat că 80% din rezultate sunt determinate de un număr redus de
variabile (elemente componente sau factori de influenţă). De aceea, iniţiatorul acestei metode (Pareto)
propune o analiză selectivă a componentelor unui fenomen sau rezultat în funcţie de poziţia lor în
cadrul întregului, identificând trei subgrupe cu caracteristici specifice:
• o subgrupă care cuprinde foarte puţine componente, dar care realizează o mare parte a
fenomenului studiat;
• două subgrupe care realizează mai puţin de jumătate din fenomen, dar care concentrează
majoritatea componentelor.
Coordonatele curbei teoretice a metodei ABC, stabilite pe baza studiilor, sunt:
• 10 – 15 % din componente reprezintă 60 – 70 % din fenomenul studiat (zona A);
• 20 – 30 % din componente reprezintă 25 – 30 % din fenomenul studiat (zona B);
• 65 – 70 % din componente reprezintă 10 – 15 % din fenomenul studiat (zona C);
Deciziile asupra fenomenului studiat sunt luate în funcţie de apropierea curbei reale de curba
teoretică. Situarea curbei reale sub cea teoretică semnifică faptul că fenomenul are o pondere mai mare
în zonele B şi C, pe când situarea curbei reale deasupra celei teoretice semnifică faptul că în acest caz
predomină componentele zonei A.

13
 F) Metoda calculului matriceal
Calculul matriceal se recomandă a se utiliza pentru determinări cantitative atunci când în
analiză intervin relativ multe componente, fiecare fiind rezultatul unui produs de factori de aceeaşi
natură. Pentru separarea influenţelor se vor putea utiliza determinanţii matricelor. Un domeniu de
aplicare a calculului matriceal este, de exemplu, cheltuielile cu materialele, care au un rol important în
asigurarea şi ridicarea eficienţei activităţii.

G) Metoda calculului marginal

Calculul marginal este un instrument de analiză şi fundamentare a judecăţilor economice,
operaţional în condiţiile libertăţii de acţiune a agenţilor economici. Indicatorii marginali reflectă
cheltuielile sau rezultatele adiţionale generate de modificarea unitară a volumului de activitate sau a
factorilor de producţie (de exemplu: productivitatea marginală a muncii, costul marginal, profitul
marginal).

H) Cercetările operaţionale – reprezintă o metodă de determinări cantitative complexe, cu

factori complecşi şi pentru care se necesită determinări riguroase, cu un grad mare de exactitate;
înseamnă utilizarea unor procedee specifice analizei şi statisticii matematice, calculul probabilităţilor,
metode iterative de descompunere.

Rezumat

Potrivit celor două laturi fundamentale ale analizei economico-financiare, şi metodele utilizate
se împart în: metode ale analizei calitative şi metode ale analizei cantitative. Principalele metode ale
analizei calitative sunt: modelarea, comparaţia, diviziunea, gruparea şi generalizarea. Principalele
metode ale analizei cantitative sunt: metoda substituţiei, metoda ABC, metoda ratelor, metoda
scorurilor, metoda calculului matriceal, metoda calculului marginal, metoda corelaţiei şi a regresiei.
Pentru aplicarea metodei substituţiei în lanţ trebuie respectate cateva reguli: aşezarea factorilor
în modelul de analiză realizezaă în ordinea de substituţie, şi anume factori cantitativi, de structură şi
calitativi; sunstituţia începe cu factorul cantitativ şi se încheie cu cel calitativ; un factor substituit se
pastrează la valoarea curentă (indice 1) până la finalizarea procesului de substituţie; factorii care nu au
fost substituiţi ramân la valoarea din baza de comparaţie (indice 0).

14
 Întrebări de autoevaluare
1. Enumeraţi principalele metode ale analizei calitative.
2. Ce presupune Comparaţia ca metodă de analiză?
3. Prezentaţi Diviziunea şi decompunerea rezultatelor ca metoda a analizei calitative.
4. Enumeraţi principalele metode ale analizei cantitative.
5. Care sunt principiile metodei substituţiilor în lanţ?
6. Exemplificaţi aplicarea metodei substituţiei în lanţ pentru un model de tip produs de factori.
7. Exemplificaţi aplicarea metodei substituţiei în lanţ pentru un model de tip sumă şi diferenţă de
factori.
8. Ce reguli stau la baza construirii modelelelor multiplicative de descompunere pe fracţii sau rate
explicative? Exemplificare.
9. Prezentaţi utilitatea şi etapele aplicării metodei ABC.
10. Care sunt principalele categorii de rate utilizate în analiza economico-financiară?

Bibliografie

1. Popa Dorina – Analiză economico-financiară, Editura Universităţii din Oradea, 2010;

2. Niculescu Maria – Diagnostic economic, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
3. Valceanu Gh., Robu V., Georgescu N., Analiza economico-financiară, Editura Economică,
Bucureşti, 2005

15
 MODULUL 3: ANALIZA ACTIVITĂŢII DE BAZĂ CU AJUTORUL
INDICATORILOR SINTETICI ŞI A CALITĂŢII PRODUCŢIEI

Timpul mediu necesar pentru studiu: 9 ore

Obiective educaţionale
- cunoaşterea principalilor indicatori valorici utilizaţi în caracterizarea activităţii de producţie şi
comercializare;
- însuşirea procedeelor utilizate în analiza dinamicii şi structurii indicatorilor valorici;
- deprinderea modalităţilor de analiză a calităţii produselor

Cuvinte cheie:
indicatori valorici, rapoarte statice, rapoarte dinamice, calitate, produse diferenţiate pe calităţi, produse
nediferenţiate pe clase de calitate

Cuprinsul Modulului:
3.1. Analiza rapoartelor statice şi dinamice dintre indicatorii globali valorici
3.2. Analiza calităţii produselor
Rezumat
Probleme rezolvate
Teste/Exerciţii/Probleme
Bibliografie

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

3.1. Analiza rapoartelor statice şi dinamice dintre indicatorii globali valorici

Indicatorii valorici utilizaţi în analiza activităţii de bază

Prin analiza activităţii de producţie şi comercializare se urmăreşte modul de asigurare a
resurselor necesare desfăşurării activităţii, modul de utilizare a acestor resurse, avându-se în vedere o
maximă eficienţă; o utilizare intensivă şi extensivă a resurselor; se propun şi se iau măsuri de eliminare
sau diminuare a influenţelor negative ale unor factori şi de creştere a influenţei pozitive a altor factori.
 Informaţiile necesare pentru a putea realiza o analiză cât mai corectă şi conform cu realitatea a
activităţii de producţie şi comercializare a agenţilor economici sunt furnizate de:
- compartimentul financiar-contabil, care realizează contabilitatea financiară şi de gestiune,
punând la dispoziţie date din: situaţiile financiare, balanţele de verificare, programul de producţiei etc;
- compartimentul de marketing, care furnizează informaţii referitoare la structura pieţei căreia i
se adresează agentul economic, nivelul cererii, nivelul ofertelor concurenţilor, avantajele şi
dezavantajele produselor proprii comparativ cu ale concurenţei, nivelul preţurilor practicate etc.

Pentru a se realiza o analiză cât mai pertinentă a activităţii de producţie şi comercializare, în

practică s-au consacrat următorii indicatori valorici:
Cifra de afaceri (CA) – reprezintă suma totală a veniturilor din vânzarea produselor proprii şi
din vânzarea mărfurilor într-o anumită perioadă de timp, inclusiv veniturile din subvenţii aferente
cifrei de afaceri. Dacă activitatea de bază a firmei este producţia, atunci vorbim de o cifră de afaceri
rezultată din vânzarea producţiei, iar dacă activitatea de bază este comerţul, atunci cifra de afaceri
rezultă din vânzarea de mărfuri.

CA = Qv + Vmf + Vsubv.expl
unde:
Qv – producţia vândută
Vmf – venituri din vânzarea mărfurilor
Vsubv.expl – venituri din subvenţii de exploatare aferente CA.

Producţia fabricată destinată livrării (Qf) – indicator cunoscut şi sub denumirea de

producţia marfă fabricată, exprimă valoarea produselor fabricate, a lucrărilor executate şi serviciilor
prestate în decursul unei perioade de timp şi care urmează a fi vândute.

Of = VPf + Vle + Vsp

unde:
Vpf – valoarea produselor fabricate (produse finite şi semifabricate destinate vânzării)
Vle – valoarea lucrărilor executate
Vsp – valoarea serviciilor prestate.

Producţia exerciţiului (Qe) – are sfera de cuprindere cea mai largă şi reflectă în expresie
valorică volumul global al activităţii de producţie desfăşurate în cadrul unui exerciţiu financiar, fiind
formată din:
- valoarea producţiei vândute (Qv);

2
 - variaţia producţiei stocate (∆Qst) - creşterea/descreşterea stocurilor de produse finite,
semifabricate, producţie neterminată);
- producţia imobilizată (Qi) – costul imobilizărilor corporale şi necorporale realizate în regie
proprie).
Qe = Qv + ∆Qst + Qi

Valoarea adăugată (VA) – exprimă bogăţia creată prin valorificarea resurselor tehnice, umane
şi financiare ale întreprinderii, reprezentând plusul de valoare pe care îl adaugă întreprinderea la
valoarea consumurilor provenind de la terţi.
Pentru firmele cu activitate de producţie, valoarea adăugată se determină ca diferenţă între
producţia exerciţiului (Qe) şi consumurile intermediare (Ci), iar pentru firmele cu activitate de comerţ,
valoarea adăugată este reprezentată de marja comercială, determinată ca diferenţă între veniturile din
vânzarea mărfurilor (Vmf) şi cheltuielile privind mărfurile (Chmf).
Pentru firmele cu activitate de producţie şi comercializare, valoarea adăugată se determină pe
baza relaţiei:
VA = (Vmf – Chmf) + (Qe – Ci)

Valoarea adăugată prezintă importanţă în analiză atât ca indicator de performanţă economico-

financiară, cât şi ca indicator în sistemul fiscalităţii.

Analiza raportului static şi a raportului dinamic dintre indicatorii valorici

Raportul static se determină pe baza mărimilor absolute ale indicatorilor valorici şi permite
caracterizarea evoluţiei elementelor care îi diferenţiază:
- evoluţia raportului static dintre cifra de afaceri şi producţia fabricată destinată livrării CA/Qf
exprimă modificările intervenite în stocurile de produse finite;
- raportul static dintre producţia fabricată şi producţia exerciţiului Qf/Qe caracterizează evoluţia
stocurilor de producţie neterminată şi a consumului intern;
- raportul static dintre valoarea adăugată şi producţia exerciţiului VA/Qe evidenţiază modificările
intervenite în ponderea consumurilor intermediare de la terţi în activitatea de producţie.
Dacă valoarea raportului static scade, atunci ponderea elementelor care diferenţiază cei doi
indicatori înregistrează o creştere, şi invers, dacă raportul static creşte, atunci ponderea elementelor
care diferenţiază cei doi indicatori va scădea.

Raportul dinamic se stabileşte pe baza indicilor indicatorilor valorici (ICA/IQf, IQf/IQe, IVA/IQe)
şi evidenţiază evoluţia modificărilor intervenite în indicatorii valorici faţă de o anumită bază de
comparaţie, de regulă perioada precedentă.
3
 Dacă valoarea raportului dinamic este subunitară, atunci ponderea elementelor care diferenţiază
cei doi indicatori înregistrează o creştere, şi invers, dacă valoarea raportului dinamic este supraunitară,
atunci ponderea elementelor care diferenţiază cei doi indicatori va scădea. Astfel:
- Raportul dinamic dintre indicele cifrei de afaceri sau producţiei vândute (ICA) şi indicele producţiei
fabricate (IQf) reflectă relaţia dintre ritmul vânzărilor şi ritmul fabricaţiei;
- Raportul dinamic dintre indicele producţiei fabricate (IQf) şi indicele producţiei exerciţiului (IQe)
reflectă legătura dintre ritmul finalizării producţiei şi ritmul volumului activităţii de producţiei;
- Raportul dinamic dintre indicele valorii adăugate (IVA) şi indicele producţiei exerciţiului (IQe)
reflectă evoluţia gradului de valorificare a resurselor materiale, respectiv evoluţia consumurilor
de la terţi.

Cauzele care duc la o evoluţie anormală a rapoartelor statice şi a rapoartelor dinamice trebuie
căutate în: modul de asigurare şi utilizare a factorilor de producţie, înţelegând materii prime, materiale,
forţă de muncă; tipul tehnologiei şi utilajelor; concordanţa dintre oferta întreprinderii şi cererea reală
de pe piaţă etc.

3.2. Analiza calităţii produselor

Calitatea reflectă gradul în care un produs, prin totalitatea caracteristicilor tehnice, de

exploatare, estetice, ecologice, economice şi sociale, satisface nevoia pentru care a fost creat. Se
formează în procesul de proiectare şi execuţie a produsului şi se verifică prin utilizarea sau consumul
produsului respectiv.1 Analiza calităţii înseamnă urmărirea încadrării în parametrii de calitate stabiliţi,
identificarea cauzelor care au provocat devierea de la aceşti parametri şi a măsurilor care trebuie luate,
urmărindu-se şi modul în care calitatea producţie a influenţat alţi indicatori financiari.
Din punct de vedere al analizei calităţii, indicatorii utilizaţi în analiză diferă, după cum
produsele se diferenţiază sau nu pe clase de calitate.

I. Pentru produsele diferenţiate pe clase de calitate analiza se face diferit pentru că înseamnă
în primul rând stabilirea măsurii în care s-a respectat programul de calitate prevăzut.
Produsele ce se diferenţiază pe calităţi sunt din ramura industriei uşoare şi alimentare
(încălţăminte, textile, confecţii). Diferenţierea pe calităţi rezultă din procesul tehnologic şi din calitatea
materiilor prime. De obicei diferenţierea produselor pe calităţi care îşi menţin puterea de a satisface
aceeaşi nevoie socială se realizează prin sistemul de preţuri, în sensul că producţia de calitate
inferioară se va vinde la preţuri mai mici. Dar aceste preţuri nu sunt corelate cu costul produsului de
calitate inferioară deoarece sunt influenţate şi de cheltuieli de remediere.

4
 Indicatorii folosiţi în analiza calităţii produselor diferenţiate pe clase de calitate sunt:

1. Pentru analiza calităţii pe produse:

a) coeficientul mediu de calitate pentru produsul i ( K i ) – se determină ca medie aritmetică ponderată
între volumul producţiei pe calităţi şi coeficientul clasei de calitate:
∑ q ij ⋅ k j
j
Ki = = ∑ s ij ⋅ k j
∑ q ij j
j

unde:
qij – cantitatea din produsul i de calitate j;
sij – structura pe calităţi;
kj – coeficientul clasei de calitate (număr care indică clasa de calitate – calitate I, II, III, etc.)
K i ≥ 1.

Se determină în analiză K i1 şi K i 0 , înregistrându-se o situaţie favorabilă pentru întreprindere

când K i tinde către 1 (calitatea superioară) prin descreştere: K i1 < K i 0 semnifică a îmbunătăţire a
calităţii.
Cu cât K i este mai aproape de 1 cu atât calitatea medie este mai bună, adică produsele de
calitate superioară au o pondere mai mare în totalul producţiei.

b) Coeficientul mediu de echivalenţă a calităţii la produsul i ( K ei ):

∑ q ij ⋅ k ej
j
Ke i = = ∑ s ij ⋅ k ej
∑ q ij j
j

unde kej – coeficientul de echivalenţă a calităţii j – se stabileşte ca raport între preţul unitar al
produsului i de calitate j (pij) şi preţul produsului de calitate superioară (pij) – preţuri comparabile sau
convenţional constante:
kej= pij0 / piI0.
K ei ≤ 1. Se determină în analiză Kei 0 şi Kei1 şi cu cât Kei se apropie de 1 prin creştere, cu

atât calitatea produsului i este mai bună: Kei1 > Kei 0 semnifică o îmbunătăţire a calităţii medii.

c) Preţul mediu al produsului i ( p i )

1
D. Mărgulescu, M. Niculescu, V. Robu, Diagnostic economico-financiar, Ed. Romcart, Bucureşti, 1994, pag. 96.
5
 ∑ q ij ⋅ p ij
j
pi = = ∑ s ij ⋅ p ij
∑ q ij j
j

unde: pij – preţul produsului i corespunzător calităţii j.

Cu cât preţul mediu va fi mai mare, mai apropiat de preţul calităţii I, cu atât nivelul mediu al
calităţii produsului i este mai ridicat. De remarcat este faptul că pentru aprecierea modificării calităţii
se va avea în vedere menţinerea preţului comparabil (se va utiliza un preţ mediu unitar recalculat).

2. Pentru analiza calităţii pe întreaga producţie diferenţiată pe clase de calitate se

utilizează indicatorii:

a) coeficientul mediu generalizat al calităţii – se determină ca medie aritmetică ponderată între

volumul producţiei pe sortimente (qi) şi coeficientul mediu de calitate sau coeficientul mediu de
echivalenţă, interpretarea evoluţiei coeficientului ţinând cont de indicatorul K i sau Kei luat în calcul.

a1) pe baza coeficientului mediu de calitate:

n
∑ qi ⋅ Ki n
i =1
Kg = n
sau Kg = ∑ s i ⋅ K i
i =1
∑ qi
i =1

unde:
K i – coeficient mediu de calitate pentru fiecare sortiment i;
qi – cantitatea produsă din fiecare sortiment i;
si – ponderea sortimentului i în total producţie.

Kg ≥ 1. Dacă K g1 < K g 0 => o îmbunătăţire a calităţii producţiei.

De exemplu dacă ∆Kg = Kg1 − Kg 0 = 1,60 − 1,67 = −0,07 => creşterea calităţii producţiei

deoarece K g este determinat pe baza coeficienţilor medii de calitate K i .

Factorii de influenţă sunt:
si – structura pe sortimente;
K i – coeficientul mediu de calitate al produsului i.

∆Kg (s i ) = ∑ s i1 ⋅ K i 0 − ∑ s i 0 ⋅ K i0 = +0,04 => o creştere a ponderii produselor cu o calitate

inferioară calităţii medii (deci care au valori mai mari, mai îndepărtate de 1, ale coeficienţilor medii de
calitate), ceea ce a dus la o influenţă negativă asupra nivelului mediu al calităţii pe întreaga producţie.

6
 ∆Kg (K i ) = ∑ s i1 ⋅ K i1 − ∑ s i1 ⋅ K i0 = −0,11 => coeficienţii medii de calitate pe produse au avut

o influenţă pozitivă asupra coeficientului mediu generalizat al calităţii, determinând creşterea calităţii
medii reflectată prin descreşterea spre 1 a coeficientului (valori mai apropiate de 1 ale K i ).

a2) pe baza coeficientului mediu de echivalenţă:

n
∑ qi ⋅ Kei n
i =1
Kg = n
sau Kg = ∑ s i ⋅ Ke i
i =1
∑ qi
i =1

unde:
K ei – coeficientul mediu de echivalenţă al produsului i.
Kg ≤ 1. Dacă Kg1 > Kg 0 => o îmbunătăţire a calităţii producţiei.

Luând acelaşi exemplu: ∆Kg = Kg1 − Kg 0 = 0,82 − 0,89 = −0,07 => scăderea calităţii

producţiei deoarece K g este determinat pe baza coeficienţilor medii de echivalenţă .

Factorii de influenţă sunt:
si – structura pe sortimente;
Ke i – coeficientul mediu de echivalenţă al produsului i.

∆Kg(s i ) = ∑ s i1 ⋅ Ke i 0 − ∑ s i 0 ⋅ Ke i 0 = +0,04 => o creştere a ponderii produselor cu o calitate

superioară calităţii medii (deci care au valori mai mari, mai apropiate de 1, ale coeficienţilor medii de
echivalenţă), ceea ce a dus la o influenţă pozitivă asupra nivelului calităţii pe întreaga producţie.
∆Kg( Ke i ) = ∑ s i1 ⋅ Ke i1 − ∑ s i1 ⋅ Ke i0 = −0,11 => coeficienţii medii de echivalenţă a calităţii

pe produse au avut o influenţă negativă asupra coeficientului mediu generalizat al calităţii,

determinând scăderea calităţii medii reflectată prin îndepărtarea de 1 prin descreştere a coeficientului
(valori mai mici ale coeficienţilor Ke i ).

b) ponderea produselor de calitate superioară în valoarea totală a producţiei diferenţiate pe

clase de calitate:
Valoare produse de calitate superioara
gs = × 100
Valoare totala produse diferentiate pe calitati

Cu cât valoarea indicatorului este mai mare, mai aproape de 100, cu atât nivelul mediu al
calităţii produselor este mai ridicat, predominând producţia de calitate superioară.

7
 II. Pentru produsele nediferenţiate pe calităţi, analiza calităţii comportă particularităţi de la o
ramură de activitate la alta datorită parametrilor specifici ai produselor şi posibilităţilor diferite de
măsurare a calităţii produselor respective.
Dintre indicatorii ce pot fi utilizaţi în analiza calităţii în acest caz amintim:

a) coeficientul mediu de punctaj sau de exploatare a punctajelor, care presupune o ierarhizare a

însuşirilor de calitate j, acordându-se o pondere fiecărei caracteristici calitative în funcţie de gradul de
importanţă în sistemul calităţii şi stabilirea unui punctaj (unui anumit număr de puncte) pentru fiecare
din aceste însuşiri, în final determinându-se un punctaj mediu:
Kp i = ∑ s ij ⋅ np ij

unde:
sij – ponderea acordată însuşirii de calitate j în ansamblul acesteia
npij – numărul de puncte acordat caracteristicii de calitate j pentru produsele comparate i
Pentru a alege cel mai potrivit produs se compară coeficienţii medii ai punctajelor, alegând
produsele pentru care valoarea coeficientului este cea mai mare.

b) gradul de înnoire a producţiei, ca modalitate de evidenţiere a nivelului calităţii producţiei, exprimă

ponderea valorii produselor noi şi modernizate în valoarea producţiei fabricate destinate livrării sau
ponderea produselor noi şi modernizate în numărul total de produse:
Qn Npn
Gn = sau Gn =
Qf Np
unde:
Gn – grad de înnoire a producţie;
Qn – valoarea produselor noi şi modernizate;
Qf – valoarea producţiei fabricate destinate livrării;
Npn – numărul de produse noi şi modernizate;
Np – numărul total de produse

c) rata defectelor, calculată ca raport între numărul de defecte pe categorii (defecte critice, principale,
secundare, minore, clasificate în funcţie de gradul în care aceste defecte afectează utilitatea produsului)
ponderate cu numărul de puncte pe categorii de defecte şi numărul de produse controlate:
∑ nd i ⋅ p i
Kd =
Np
unde:
Kd - coeficientul (rata) defectelor
ndi – numărul de defecte pe categorii
8
 pi – punctajul (numărul de puncte) pe categorii de defecte
Np – numărul de produse controlate
Rata defectelor astfel calculată se compară cu o rată admisibilă determinată în funcţie de
probabilitatea apariţiei unor defecte, pe baza observării fenomenului pe un eşantion de produse.
d) rata reclamaţiilor de calitate, refuzurilor şi penalităţilor, exprimă ponderea valorică a produselor
refuzate, reclamate în cifra de afaceri.
e) dinamica cheltuielilor cu remedierile în perioada de garanţie a produselor, exprimate în mărimi
absolute sau ca nivel la 1000 lei cifră de afaceri.

Principalele direcţii în vederea îmbunătăţirii calităţii produselor se referă la:

- proiectarea şi asimilarea în fabricaţie de produse noi;
- reproiectarea şi modernizarea produselor existente;
- îmbunătăţirea condiţiilor tehnice şi organizatorice ale producţiei;
- ridicarea nivelului tehnic şi tehnologic al utilajelor şi instalaţiilor;
- asigurarea cu materii prime de calitate, conform standardelor şi normelor de fabricaţie;
- asigurarea creşterii nivelului de calificare a forţei de muncă, inclusiv cointeresarea materială
şi morală a acesteia.
Îmbunătăţirea calităţii producţiei are influenţă directă asupra indicatorilor financiari pentru că
producţia de calitate mai bună se vinde la preţuri mai mari. De aceea pentru producţia diferenţiată pe
clase de calităţi toţi indicatorii în calculul cărora intervine preţul de vânzare vor fi influenţaţi de
modificarea calităţii.

Rezumat

Principalii indicatori valorici utilizaţi în analiza activităţii de bază a întreprinderii sunt cifra de
afaceri, producţia fabricată destinată livrării, producţia exerciţiului şi valoarea adăugată.
Dacă valoarea rapoartelor statice dintre aceşti indicatori scad, atunci ponderea elementelor care
diferenţiază cei doi indicatori înregistrează o creştere, şi invers, dacă rapoartele statice cresc, atunci
ponderea elementelor care diferenţiază cei doi indicatori va scădea.
Dacă valoarea raportului dinamic este subunitară, atunci ponderea elementelor care diferenţiază
cei doi indicatori înregistrează o creştere, şi invers, dacă valoarea raportului dinamic este supraunitară,
atunci ponderea elementelor care diferenţiază cei doi indicatori va scădea.
Din punct de vedere al analizei calităţii, indicatorii utilizaţi în analiză diferă, după cum
produsele se diferenţiază sau nu pe clase de calitate:
- pentru produse diferenţiate pe calităţi se utilizează: coeficientul mediu de calitate, coeficientul mediu
de echivalenţă, preţul mediu;
9
- pentru produse nediferenţiate pe calităţi: coeficientul mediu de punctaj, gradul de înnoire a
produselor, rata defectelelor etc.

Probleme rezolvate

I. Analiza situaţiei generale a activităţii de producţie şi comercializare utilizând

indicatorii globali valorici.
Pe baza informaţiilor din tabelul nr. 3.1. se va realiza analiza dinamicii indicatorilor valorici,
respectiv rapoartele statice şi dinamice dintre indicatorii valorici.
Tabel nr. 3.1.
Indicatori (lei) Perioada precedentă Perioada curentă
1. Cifra de afaceri (CA) 381450 392500
2. Producţia fabricată (Qf) 414250 425280
3. Producţia exerciţiului (Qe) 416773 429240
4. Consumuri intermediare (Ci) 342203 353237

1. Analiza situaţiei generale a activităţii de producţie şi comercializare pe baza dinamicii

indicatorilor valorici

Valoarea adăugată:
VA0 = Qe0 – Ci0 = 416773–342203 = 74570 lei
VA1 = Qe1 – Ci1 = 429240–353237 = 76003 lei
CA1 392500
I CA = = = 1,0289
CA 0 381450

Qf1 425280
I Qf = = = 1,0266
Qf 0 414250

Qe1 429240
I Qe = = = 1,0299
Qe 0 416773

VA1 76003
I VA = = = 1,0192
VA 0 74570
Din analiza datelor rezultă că, deşi toţi indicatorii valorici au înregistrat o creştere, situaţia nu
poate fi apreciată pozitiv sub toate aspectele, deoarece corelaţiile înregistrate între indicatorii valorici
evidenţiază următoarele aspecte:

10
 ICA>IQf – ceea ce semnifică asigurarea reducerii ponderii stocurilor de produse finite existente
în perioada anterioară, singura corelaţie considerată normală, cu efect pozitiv pentru activitatea
agentului economic.
IQf <IQe – creşte ponderea stocurilor de producţie neterminată şi a consumului intern.
IVA<IQe – creşte ponderea consumurilor provenind de la terţi.
Valorile curente înregistrate de toţi indicatorii valorici sunt apropiate de cele ale perioadei
precedente, fără a se înregistra modificări importante în evoluţia acestora.

2. Analiza rapoartelor statice şi dinamice dintre indicatorii valorici

a) Evoluţia rapoartelor statice:

CA 0 CA1
= 0,9208 = 0,9229
Qf 0 Qf1

Qf 0 Qf1
= 0,9939 = 0,9907
Qe 0 Qe1

VA 0 VA1
= 0,1789 = 0,1770
Qe 0 Qe1

Raportul static dintre cifra de afaceri şi producţia fabricată destinată livrării înregistrează o
uşoară creştere, ceea ce semnifică o uşoară scădere a ponderii stocurilor de produse finite.
În cazul celui de-al doilea raport static, ponderea producţiei fabricate în producţia exerciţiului a
scăzut de la 99,39% la 99,07%, înregistrându-se deci o uşoară creştere a ponderii stocurilor de
producţie neterminată şi/sau a producţiei de imobilizări.
Acelaşi lucru se constată şi în cazul raportului static dintre valoarea adăugată şi producţia
exerciţiului, înregistrându-se o uşoară creştere a ponderii consumurilor provenind de la terţi, cu efecte
negative asupra costurilor şi implicit a rentabilităţii

b) Rapoartele dinamice:

I CA 1,0289 I Qf 1,0266 I VA 1,0192

= = 1,0022 = = 0,9967 = = 0,9896
I Qf 1,0266 I Qe 1,0299 I Qe 1,0299

Şi rapoartele dinamice evidenţiază aceleaşi concluzii, adică o evoluţie favorabilă a raportului

dinamic dintre cifra de afaceri şi producţia fabricată şi o evoluţie necorespunzătoare în cazul celorlalte

11
două rapoarte dinamice, dintre producţia fabricată şi producţia exerciţiului, respectiv dintre valoarea
adăugată şi producţia exerciţiului.

II. Analiza calităţii produselor diferenţiate pe clase de calitate.

Structura pe calităţi a producţiei se prezintă astfel:
Prevederi:
Tabel nr. 3.2
Sorti- Calitatea I Calitatea II Calitatea III
mente Cantit. Preţ Cantit. Preţ Cantit Preţ
(buc) (lei) (buc) (lei) (buc) (lei)
A 2000 100 800 80 450 60
B 800 80 400 70 50 40
C 300 60 200 50 - 30
Total 3100 * 1400 * 500 *

Realizări:
Tabel nr. 3.3
Sorti- Calitatea I Calitatea II Calitatea III
mente Cantit. Preţ Cantit. Preţ Cantit Preţ
(buc) (lei) (buc) (lei) (buc) (lei)
A 1700 110 640 80 300 60
B 900 100 450 80 90 40
C 400 60 300 50 20 30
Total 3000 * 1390 * 410 *

Pe baza acestor informaţii se va analiza 1) modificarea calităţii pe fiecare sortiment în parte, 2)

pe întreaga producţie şi 3) vor fi interpretate rezultatele obţinute, utilizând atât coeficientul mediu de
calitate, cât şi coeficientul mediu de echivalenţă.

1. Analiza calităţii pe fiecare sortiment

n
∑ q ij ⋅ kj
j=1
a) pe baza coeficientul mediu de calitate Ki = n
∑ q ij
j=1

2000 x1 + 800 x 2 + 450 x 3 1700x1 + 640 x 2 + 300 x 3

K A0 = = 1,523 K A1 = = 1,469
3250 2640

K A1 < K A0 ⇒ îmbunătăţirea calităţii medii la sortimentul A.

800 x1 + 400 x 2 + 50 x 3 900 x1 + 450 x 2 + 90 x 3

K B0 = = 1,4 K B1 = = 1,437
1250 1440

12
K B1 > K B 0 ⇒ scăderea calităţii medii la sortimentul B.

300 x1 + 200 x 2 400 x1 + 300 x 2 + 20 x 3

K C0 = = 1,4 K C1 = = 1,472
500 720

K C1 > K C 0 ⇒ scăderea nivelului mediu al calităţii la sortimentul C.

n
∑ qj ⋅ kej
j=1
b) pe baza coeficientului mediu de echivalenţă Kei = n
∑ qj
j=1

100 80 60
2000 x + 800 x + 450 x
Ke A 0 = 100 100 100 = 2000 x1 + 800 x 0,8 + 450 x 0,6 = 0,895
3250 3250

1700 x1 + 640 x 0,8 + 300 x 0,6

Ke A1 = = 0,906
2640

Ke A1 > K e A0 ⇒ îmbunătăţirea calităţii medii a sortimentului A.

80 70 40
800 x + 400 x + 50 x
Ke B0 = 80 80 80 = 800 x1 + 400 x 0,875 + 50 x 0,5 = 0,94
1250 1250
900x1 + 450 x 0,875 + 90 x 0,5
Ke B1 = = 0,929
1440

K e B1 < K e B 0 ⇒ scăderea calităţii medii a sortimentului B.

60 50 30
300 x + 200 x + 0x
Ke C0 = 60 60 60 = 300 x1 + 200 x 0,833 = 0,933
500 500
400 x1 + 300 x 0,833 + 20 x 0,5
Ke C1 = = 0,916
720

K eC1 < K eC 0 ⇒ scăderea nivelului mediu al calităţii sortimentului C.

2. Analiza calităţii pe întreaga producţie

13
 Dacă există mai multe sortimente şi fiecare dintre ele se obţin pe mai multe calităţi, se pune
problema analizei modului în care a evoluat “Coeficientul mediu generalizat al calităţii”, care are în
vedere atât structura sortimentală, cât şi calitatea medie a fiecărui sortiment, exprimată pe baza K i
sau Kei .
Pentru analiza calităţii pe întreaga producţiei pe baza primei relaţii obţinem:
Tabel nr.3.4
Cantitate totală (buc) Structura (%) Coef. mediu de calitate
Sortim qi0 qi1 si0 si1
K i0 K i1
A 3250 2640 65 55 1,523 1,469
B 1250 1440 25 30 1,4 1,437
C 500 720 10 15 1,4 1,472
Total 5000 4800 100 100 x x

n
Kg = ∑ s i ⋅ K i
i =1
unde:
Kg – coeficient mediu generalizat al calităţii;
si – ponderea sortimentului i în total producţie;
K i – coeficient mediu de calitate pentru fiecare sortiment i.
Dacă K g1 < K g 0 => o îmbunătăţire a calităţii producţiei.

Kg 0 = 0,65x1,523+,25x1,4 + 0,10x1,4 = 1,479

Kg1 = 0,55x1,469 + 0,3x1,437 + 0,15x1,472 = 1,459

Abaterea absolută:
∆ Kg = Kg1 − Kg 0 = 1,459 − 1,479 = −0,02

Factori de influenţă:
1. influenţa modificării structurii producţiei:
n n
∆ Kg(si ) = ∑ si1 ⋅ Ki 0 − ∑ si 0 ⋅ Ki 0 = (0,55x1,523 + 0,3x1,4 + 0,15x1,4 ) − 1,479 = 1,467 − 1,479 = −0,012
i =1 i =1

2. Influenţa modificării coeficienţilor medii de calitate pe produse:

n n
( )
∆ Kg Ki = ∑ si1 ⋅ Ki 0 − ∑ si 0 ⋅ Ki 0 = 1,459 − 1,467 = −0,008
i =1 i =1

14
 Din datele obţinute rezultă o îmbunătăţire a calităţii medii pe întreaga producţie, întrucât
K g1 < K g 0 în condiţiile în care coeficientul generalizat al calităţii este determinat ca o medie a
coeficienţilor medii de calitate pe fiecare sortiment.
Îmbunătăţirea calităţii medii a întregii producţii s-a datorat pe de o parte structurii pe sortimente
a producţiei, înregistrându-se o creştere a ponderii sortimentelor cu o calitate medie mai bună
(sortimentele B şi C), iar pe de altă parte s-a datorat îmbunătăţirii calităţii medii la sortimentul A.
Acest sortiment deţine peste 50% din producţie (55%), deci influenţa îmbunătăţirii calităţii sale este
mai puternică decât influenţa înrăutăţirii calităţii la sortimentele B şi C.
Este necesar să se determine cauzele care au afectat negativ calitatea la sortimentele B şi C.

Teste/Exerciţii/Probleme

1. În urma analizei corelaţiei dintre cifra de afaceri şi producţia fabricată, pe baza raportului
static, s-au obţinut: Rs0=0,88; Rs1=0,86. Prezentaţi relaţiile de calcul pentru cifra de afaceri, producţia
fabricată, raportul static şi explicaţi evoluţia acestuia.

2. Din analiza corelaţiei dintre valoarea producţiei fabricate şi producţia exerciţiului, pe baza
raportului static, s-au obţinut: Rs0=0,9; Rs1=0,85. Prezentaţi relaţiile de calcul pentru producţia
fabricată, producţia exerciţiului, raportul static şi explicaţi evoluţia acestuia.

3. Analizînd corelaţia dintre valoarea adăugată şi producţia exerciţiului, pe baza raportului

static, s-au obţinut: Rs0=0,65; Rs1=0,68. Prezentaţi relaţiile de calcul pentru valoarea adăugată,
producţia exerciţiului, raportul static şi explicaţi evoluţia acestuia.

4. Din analiza corelaţiei dintre valoarea adăugată şi producţia exerciţiului, pe baza raportului
dinamic rezultă : Rd = 0,92. Prezentaţi relaţiile de calcul pentru valoarea adăugată, producţia
exerciţiului, raportul dinamic şi explicaţi valoarea acestuia.

5. Din analiza calităţii pentru produsele diferenţiate pe clase de calitate s-au obţinut
următoarele rezultate pentru coeficientul mediu generalizat al calităţii:
∆Kg = Kg1 – Kg0 = 1,5 – 1,4 = + 0,1
din care: ∆Kg (si) = - 0,15; ∆Kg (?) = ?
Completaţi factorul nenominalizat şi influenţa acestuia, interpretaţi rezultatele şi apreciaţi
situaţia din punct de vedere economic.
15
 6. Prezentaţi două modalităţi de analiză a calităţii produselor nediferenţiate pe clase de calitate.

7. Pe baza unor informaţii date, asemănătoare celor din problema rezolvată II, analizaţi
calitatea produselor diferenţiate pe clase de calitate folosind indicatorul coeficientul mediu de calitate:
a. Analiza modificarii calităţii pe fiecare sortiment;
b. Analiza factorială a modificării calităţii pe întreaga producţie;
c. Interpretarea rezultatelor din punct de vedere economic.

8. Pe baza unor informaţii date, asemănătoare celor din problema rezolvată II, analizaţi
calitatea produselor diferenţiate pe clase de calitate folosind indicatorul coeficientul mediu de
echivalenţă a calităţii:
a. Analiza modificarii calităţii pe fiecare sortiment;
b. Analiza factorială a modificării calităţii pe întreaga producţie;
c. Interpretarea rezultatelor din punct de vedere economic.

Bibliografie
1. Popa Dorina – Analiză economico-financiară, Editura Universităţii din Oradea, 2010;
2. Niculescu Maria – Diagnostic economic, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
3. Valceanu Gh., Robu V., Georgescu N., Analiza economico-financiară, Editura Economică,
Bucureşti, 2005.

16
 MODUL 5: ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR UMANE

Timpul mediu necesar pentru studiu: 9 ore

Obiective educaţionale
- cunoaşterea problematicii analizei gestiunii resurselor umane;
- prezentarea conţinutului indicatorilor şi procedeelor utilizate în analiza asigurării cu personal;
- cunoaşterea indicatorilor uzuali de analiză a timpului de muncă, precum şi a mobilităţii şi
stabilităţii personalului;
- deprinderea modelării şi analizei factoriale a principalilor indicatori de caracterizare a eficienţei
utilizării resurselor umane;
- identificarea principalelor direcţii de acţiune în vederea creşterii eficienţei utilizării resurselor
umane.

Cuvinte cheie:
asigurare cu personal, numar maxim admisibil de personal, structura personalului, calificare,
mobilitatea personalului, stabilitate, categorii de fond de timp, productivitatea muncii

Cuprinsul Modulului:
5.1. Analiza asigurării resurselor de muncă
5.2. Analiza comportamentului potenţialului uman
5.3. Analiza eficienţei utilizării resurselor umane
Rezumat
Probleme rezolvate
Teste/Exerciţii/Probleme
Bibliografie

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

Dintre toate categoriile de resurse care participă la realizarea procesului de producţie, resursa
umană deţine un rol decisiv atât în obţinerea de bunuri materiale, cât şi în conducerea şi eficientizarea
activităţilor, prin faptul că potenţează şi activează toate celelalte categorii de resurse.
Pentru realizarea analizei gestiunii resurselor umane se folosesc ca surse de informaţii, de
documentare, următoarele:
 - evidenţa curentă, statistică a personalului;
- dările de seamă statistice privind personalul încadrat, structura acestuia în funcţie de diferite
criterii: sex, calificare, vârstă etc, producţia obţinută şi serviciile prestate;
- balanţa utilizării timpului de lucru;
- unele informaţii din bilanţ şi din anexele acestuia.

5.1. Analiza asigurării resurselor de muncă

Aceasta vizează analiza din punct de vedere cantitativ (al numărului de personal), în structură
şi calitativ (al calificării forţei de muncă).

5.1.1. Analiza asigurării numărului de personal

Are ca scop stabilirea excedentului sau deficitului de forţă de muncă, în ansamblu şi pe

categorii, prin compararea necesarului cu disponibilul de personal.
Neasigurarea cu personal, adică existenţa unui deficit de forţă de muncă, poate avea efecte
negative legate de: diminuarea volumului producţiei; utilizarea incompletă a timpului de lucru;
reducerea vitezei de rotaţie a fondurilor de producţie; creşterea costurilor; scăderea indicatorilor de
profitabilitate.
De asemenea şi asigurarea cu personal peste necesar, adică excedentul de forţă de muncă, dacă
nu se concretizează într-o creştere a volumului de producţie, generează aceleaşi efecte negative.

Pentru aprecierea gradului de asigurare cu personal se pot utiliza următoarele procedee:

1) abaterea absolută şi relativă a numărului de personal – arată dacă numărul de personal existent se
situează sau nu la nivelul bazei de comparaţie:
– în mărimi absolute:
∆N = N1 − N 0
– în mărimi relative:
N1 N1 ∆N
IN = ; ∆I N = −1 =
N0 N0 N0

2) abaterea faţă de numărul admisibil de personal – realizează compararea numărului de personal din
perioada curentă cu numărul maxim admisibil, determinat în funcţie de nivelul producţiei efective şi al
productivităţii muncii programate sau din baza de comparaţie.

∆a N = N1 − Na
2
unde
Q1
Na = sau Na = N 0 ⋅ I Q
W0

3) analiza corelaţiei dintre indicele volumului de producţie (IQ), indicele numărului de salariaţi (IN)şi
indicele productivităţii muncii (IW):
Analiza acestei corelaţii porneşte de la relaţia:

IQ = IN · IW

şi se poate aprecia în funcţie de gradul de realizare a volumului producţiei:

1. Când IQ>1:
– dacă IN>1 şi IW =1 – întregul spor de producţie se realizează pe seama creşterii numărului
de salariaţi, productivitatea muncii rămânând nemodificată.
– dacă IN =1 şi IW >1 – întregul spor de producţie se realizează pe seama creşterii
productivităţii muncii.
– dacă IN >1 şi IW >1:
IN >IW – sporul de producţie se realizează pe seama ambilor factori, cu o contribuţie mai
mare din partea creşterii numărului de salariaţi;
IN = IW – sporul de producţie este asigurat în proporţii egale de cei doi factori;
IN < IW – creşterea productivităţii contribuie într-o proporţie mai mare la sporul producţiei
decât creşterea numărului de salariaţi.
– dacă IN>1 şi IW<1 – creşterea numărului de salariaţi compensează nerealizarea nivelului
programat al productivităţii muncii, asigurând în întregime sporul de producţie.
– dacă IN<1 şi IW>1 – creşterea productivităţii compensează neasigurarea cu personal,
asigurând integral sporul de producţie.
Analiza se realizează în mod asemănător pentru cazurile:
IQ = 1
IQ < 1

5.1.2. Analiza asigurării personalului în structură

Analiza asigurării personalului în structură este utilă în vederea fundamentării necesarului de

personal, a nivelului şi evoluţiei productivităţii muncii, în analiza influenţei consumului de muncă
asupra indicatorilor economico-financiari ai societăţii comerciale.

3
 În funcţie de scopul urmărit prin analiză, personalul existent în cadrul unei unităţi poate fi
structurat după diferite criterii:
a) după pregătirea profesională: personal direct productiv (muncitori calificaţi şi necalificaţi);
personal de specialitate; personal tehnic-administrativ; personal de conducere.
Acest criteriu ne permite să determinăm numărul de personal de specialitate sau personal
tehnic-administrativ ce revine la 100 muncitori, care poate fi comparat cu nivelul din perioadele
anterioare, nivelele existente la alţi agenţi economici cu profil de activitate similar.
b) după raportul faţă de procesul de producţie:
– personal de bază;
– personal auxiliar.
Se poate construi şi analiza un indicator de forma: “numărul de personal auxiliar ce revine la
100 muncitori de bază”.
c) structura pe sexe – criteriu ce trebuie interpretat ţinând seama de: profilul de activitate al unităţii,
specificul proceselor tehnologice, raportul dintre solicitarea fizică şi intelectuală, dintre munca de
creaţie şi cea de execuţie etc.
d) structura personalului pe categorii de vârstă.
Grupele de vârstă constituite din diferite intervale (3,5,7 sau 10 ani) formează piramida vârstei
salariaţilor. În general se consideră piramidă corespunzătoare dacă:
– se înregistrează o tendinţă de creştere a ponderii personalului începând cu vârsta minimă de
încadrare în muncă până la 45 ani;
– se manifestă tendinţa de scădere a ponderii personalului peste 50 ani;
– se asigură preponderenţa personalului între 30 şi 45 ani.
Respectarea acestor tendinţe înseamnă asigurarea continuităţii în evoluţia personalului şi
îmbinarea experienţei, calificării personalului în vârstă cu nivelul pregătirii personalului tânăr.
e) structura personalului după vechimea în muncă.
Pentru a putea fi caracterizat acest criteriu este necesar ca personalul să fie grupat pe intervale
de vechime în muncă, spre exemplu: sub 1 an, 2-5 ani, 5-10 ani, etc.

5.1.3. Analiza calificării personalului

Asigurarea calitativă cu personal trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

– structura pe meserii să corespundă specificului sectorului de activitate şi cerinţelor
proceselor tehnologice;
– nivelul de calificare să fie corelat cu complexitatea lucrărilor executate.
Pentru aprecierea nivelului de calificare se pot calcula indicatorii:
a) durata medie de şcolarizare – calculată ca raport între numărul total de om-ani şcolarizare şi
numărul total de personal.
4
b) indicatori privind structura personalului pe grade de pregătire profesională sau structura
muncitorilor pe categorii de calificare, precum şi alţi indicatori precum: ponderea muncitorilor
calificaţi în total muncitori; ponderea personalului cu pregătire superioară în totalul personalului;
număr de ingineri şi/sau tehnicieni la 100 muncitori etc.
c) coeficientul mediu de calificarea forţei de muncă – calculat ca raport între numărul de muncitori pe
categorii de calificare (Nmi) ponderat cu categoria de calificare (ci) şi numărul total de muncitori,
exprimând categoria medie de încadrare a muncitorilor:

∑ N mi ⋅ c i
KM =
∑ N mi

d) coeficientul mediu de complexitate a lucrărilor executate – calculat ca medie aritmetică ponderată a

volumului lucrărilor pe categorii de încadrare (Li) cu categoria lucrării (ci), exprimând gradul de
complexitate al operaţiilor ce se efectuează.
∑ Li ⋅ ci
KL
∑ Li

Evoluţia în timp a indicatorilor K M şi K L reflectă:

– în mărimi absolute tendinţa modificării nivelului mediu de calificare, respectiv a nivelului
mediu de complexitate a lucrărilor;
– în mărimi relative proporţia modificării nivelului de calificare, respectiv de complexitate a
lucrărilor.

e) Pentru aprecierea modului de utilizare a forţei de muncă calificate se poate calcula coeficientul de
concordanţă dintre nivelul mediu de complexitate a lucrărilor şi nivelul mediu de calificare a
muncitorilor:
KL
C=
KM
Dacă:

– C = 1, ( K L = K M ) există concordanţă deplină între nivelul de calificare a personalului şi

categoriile de încadrare a lucrărilor, lucrările fiind executate integral de muncitori din aceeaşi categorie
de încadrare.
– C < 1, ( K L < K M ) există un surplus de forţă de muncă de categorii de calificare superioare
care nu este utilizată la nivelul capacităţii sale reale (muncitori cu un grad de calificare superior,
execută lucrări de complexitate inferioară, ceea ce reflectă o folosire incompletă a calificării forţei de
muncă, cu consecinţe negative asupra costurilor şi profitului întreprinderii).
5
 – C > 1, ( K L > K M ) există lucrări de categorii superioare efectuate de muncitori cu calificare
inferioară, fiind afectată calitatea producţiei obţinute, cu influenţă negativă asupra valorii produselor şi
asupra profitului.
Neconcordanţa dintre categoria de complexitate a lucrărilor şi categoria de calificare a
muncitorilor are efecte negative asupra calităţii produselor, duratei ciclului de fabricaţie, nivelului
consumurilor specifice, productivităţii muncii, costurilor şi, în final, asupra profitului.

5.2. Analiza comportamentului potenţialului uman

Pentru evaluarea comportamentului potenţialului uman se analizează utilizarea timpului de

lucru al personalului şi aspecte privind mobilitatea şi stabilitatea personalului.

5.2.1. Analiza utilizării timpului de lucru al personalului

O cale importantă de creştere a performanţelor activităţii desfăşurate în întreprindere este

reprezentată de utilizarea completă a timpului de lucru a personalului.
Prin analiza utilizării timpului de lucru se pun în evidenţă cauzele care determină anumite
pierderi de timp, precum şi posibilităţile de a reduce şi chiar elimină aceste pierderi. Datele necesare
analizei se regăsesc în balanţa utilizării timpului de muncă a personalului, stabilită atât în om-zile, cât
şi în om-ore.
Pentru realizarea unei analize corespunzătoare trebuie să se aibă în vedere diferitele categorii
de fond de timp cu referire la personal:
● fondul de timp calendaristic (Tc) – reprezintă fondul total de timp corespunzător numărului
de zile calendaristice ale perioadei analizate:
– în om-zile: Tc = N ⋅ n zc

– în om-ore: Tc = N ⋅ n zc ⋅ d nzl
unde:
N – numărul mediu de personal;
nzc – numărul de zile calendaristice ale perioadei analizate
d nzl – durata medie normală a unei zile de lucru (ore/zi). Se ia durata medie, deoarece durata
normală a zilei de lucru diferă în funcţie de sectorul de activitate sau după categoria de salariaţi.

● fondul de timp maxim disponibil (Td) – reprezintă resursa normală de timp care poate fi
utilizată în cadrul unui an calendaristic:
Td = Tc − (Trs, sl + Tco)

6
unde:
Trs,sl – fondul de timp afectat repausului săptămânal şi sărbătorilor legale;
Tco – fondul de timp afectat concediilor de odihnă

● fondul de timp efectiv lucrat (Tef) se referă la timpul de muncă utilizat de către salariaţi în
scopul desfăşurării activităţii profesionale:
Tef = Td − Tn
unde:
Tn – fond de timp nelucrat (neutilizat)

Timpul nelucrat se împarte în:

a) timp nelucrat din cauze justificate:
– concedii medicale sau program redus de lucru pe motive medicale, concedii de maternitate,
concedii pentru creşterea sau îngrijirea copilului;
– zile libere plătite, ca urmare a unor clauze contractuale;
– întreruperi ale activităţii din cauze neimputabile salariaţilor: neasigurarea cu materii prime
şi materiale; lipsa de energie, combustibil; defecţiuni accidentale ale utilajelor; prelungirea
duratelor de execuţie a reparaţiilor periodice; deficienţe de natură organizatorică;
b) timp nelucrat din cauze nejustificate, derivate din atitudinea personalului: nerespectarea
programului de lucru; absenţe nemotivate; concedii fără plată.

Pe baza acestor categorii de fond de timp se determină anumiţi indicatori ai utilizării

timpului de lucru:
- gradul (coeficientul) de programare a fondului de timp calendaristic:
Td
K Tc =
Tc

- gradul (coeficientul) de utilizare a fondului de timp maxim disponibil - scoate în evidenţă rezervele
privind folosirea timpului de lucru ca urmare a timpului neutilizat din cauze justificate sau
nejustificate.
Tef
K Td = (< 1)
Td

- durata medie a zilei de lucru – exprimă numărul de ore prestate în medie de către un salariat într-o
zi:
Tef om -ore (total om - ore lucrate)
d zl =
Tef om -zile (total om - zile lucrate)

7
unde:
dz – caracterizează în mod sintetic felul cum este utilizat timpul de lucru, evidenţiind şi rezervele de
timp existente în cadrul schimbului.

Fondul de timp neutilizat reprezintă componenta fondului de timp care trebuie analizată cât mai
aprofundat pentru a se putea lua măsuri corespunzătoare de reducere sau eliminare a pierderilor de
timp:
– aprovizionarea ritmică cu materii prime, materiale, piese de schimb;
– organizarea judicioasă a producţiei şi a muncii;
– respectarea şi reducerea termenelor de efectuare a reviziilor şi reparaţiilor capitale;
– efectuarea la timp şi de calitate a operaţiilor de întreţinere curentă;
– aplicarea unor măsuri coercitive pentru nerespectarea programului de lucru şi pentru
absenţe nemotivate;
– corelarea veniturilor cu efortul şi rezultatele muncii;
– îmbunătăţirea sistemului de evidenţă a prezenţei la lucru şi a participării la activitate etc.

5.2.2. Analiza mobilităţii şi stabilităţii personalului

La nivelul fiecărei întreprinderi, analiza mobilităţii şi stabilităţii personalului se face pe baza

indicatorilor circulaţiei, fluctuaţiei şi stabilităţii acestuia.
Circulaţia reprezintă mişcarea personalului unei întreprinderi, din punct de vedere al intrărilor
şi ieşirilor din cauze obiective, normale, cum sunt: încheierea unor contracte de muncă cu durată
determinată; plecări pentru satisfacerea stagiului militar; pensionări, decese; invaliditate ca urmare a
unor accidente de muncă sau îmbolnăviri; plecări la studii, transferuri pentru motive personale.
Fluctuaţia personalului se referă la ieşirile care prin natura lor nu sunt dependente de o
activitate normală: plecări din proprie iniţiativă, fără aprobarea conducerii; desfacerea contractului de
muncă din cauza unor abateri disciplinare, a încălcării prevederilor din contract.
Principalii indicatori utilizaţi în analiză sunt:
● coeficientul mediu al intrărilor de personal – arată ponderea personalului nou angajat în total
personal şi se calculează ca raport între numărul salariaţilor intraţi în întreprindere într-o anumită
perioadă de timp (de obicei un an) şi numărul mediu de salariaţi din perioada respectivă.
I
Ci =
N

● coeficientul mediu al ieşirilor de personal – măsoară ponderea în totalul personalului a celor plecaţi
din unitate într-o anumită perioadă şi se calculează ca raport între totalul plecărilor justificate şi
numărul mediu de salariaţi.

8
 E
Ce =
N

● coeficientul mediu al mişcării totale de personal – stabilit ca raport dintre suma intrărilor şi ieşirilor
de salariaţi şi numărul mediu al acestora
I+E
C mt =
N

● coeficientul fluctuaţiei – calculat ca raport între numărul ieşirilor de personal din motive nejustificate
şi numărul mediu de salariaţi.
EN
Cf =
N

● coeficientul stabilităţii – determinat ca raport între numărul de personal cu vechime mai mare de
cinci ani în unitate (sau o limită de vechime stabilită în funcţie de specificul şi particularităţile unităţii)
şi numărul mediu de personal.
N vechime > 5 ani
Gs =
N

Toţi aceşti indicatori se analizează în dinamică, atât pe total personal cât şi pe fiecare categorie
în parte.
În zilele noastre, cel mai important aspect care asigură stabilitatea forţei de muncă este
motivaţia personală legată de salariu şi de protecţia socială.
Pentru o unitate este important să atragă şi să menţină personalul deoarece în timp se formează
o anumită experienţă în acel domeniu, se realizează un sistem de relaţii interumane între participanţii la
aceeaşi activitate, ceea ce poate constitui de asemenea o motivaţie pentru personalul unităţii.

5.3. Analiza eficienţei utilizării resurselor umane

Cel mai important indicator pentru analiza eficienţei utilizării resurselor umane este
productivitatea medie a muncii (W), care exprimă eficienţa sau eficacitatea cu care este utilizată
resursa umană, la nivelul unui agent economic.

5.3.1. Aprecierea nivelului şi abaterii productivităţii muncii

Ca indicator economic, productivitatea muncii măsoară latura intensivă a folosirii forţei de

muncă şi se poate calcula pe un salariat, pe un muncitor sau pe un muncitor direct productiv, de
asemenea poate fi determinată la nivelul unui an, trimestru, lună, zi, oră.

9
 Productivitatea muncii se poate determina ca raport între rezultatele obţinute şi
consumul total de muncă (exprimând, de exemplu, producţia pe unitatea de consum de muncă) sau ca
raport între consumul total de muncă şi rezultate (exprimând consumul de muncă pe unitatea de
rezultate).
Q T
W= ;W =
T Q
unde:
Q – rezultate
T – consum total de muncă
Pentru exprimarea rezultatelor se pot utiliza indicatorii: cifra de afaceri, valoarea adăugată,
producţia exerciţiului, producţia fizică, producţia vândută.
Consumul de muncă se exprimă prin: numărul total de salariaţi sau muncitori, total om-zile
lucrate sau total om-ore lucrate.

Pentru analiza nivelului şi abaterii productivităţii muncii se pot utiliza următoarele procedee:

a) compararea modificării productivităţii muncii anuale (Wa) cu cea zilnică (Wz) şi orară (Wh).
Q Q Q
Wa = ; Wz = ; Wh =
N s sau N m Tef z Tef h
unde:
Q – rezultatele luate în calcul (CA, VA, Qe etc.)
Ns, Nm – număr de salariaţi sau de muncitori
Tefz – Timp efectiv în om-zile (total om-zile lucrate)
Tefh – Timp efectiv în om-ore (total om-ore lucrate)
De regulă se constată că creşterea Wh devansează creşterea Wz, aceasta devansând creşterea
Wa.
I Wh > I Wz > I Wa

Această situaţie se produce deoarece producţia medie zilnică este influenţată de pierderile de
timp în cadrul unei zile de lucru, iar producţia medie anuală pe un lucrător este influenţată negativ de
neutilizarea timpului de lucru sub forma zilelor întregi.

b) determinarea abaterii în mărimi absolute (∆W) şi relative (Iw) a productivităţii muncii:

∆W = W1 − W0

W1 W1 W − W0 ∆W
IW = ; ∆I W = I W − 1 = −1 = 1 =
W0 W0 W0 W0

10
c) compararea modificărilor nivelului productivităţii muncii între întreprinderi:
IQA IQ B
I WA = ; I WB =
I TA I TB

Calculul Iw pe baza IQ şi IT elimină impedimentele legate de necunoaşterea nivelului absolut al

productivităţii şi de neconcordanţele dintre nomenclatorul de fabricaţie al întreprinderilor comparate.

5.3.2. Analiza factorială a productivităţii muncii

Pornind de la faptul că productivitatea muncii exprimă eficienţa cu care este cheltuită o

anumită cantitate de muncă, prin analiză trebuie să se măsoare nivelul acestei eficienţe şi să se
mobilizeze toate rezervele care să conducă la creşterea ei. Ca urmare, productivitatea trebuie supusă
unei analize factoriale cât mai detaliate, pentru a se pune în evidenţă căile de creştere a acesteia.
Un model de analiză factorială a productivităţii muncii se poate construi pornind de la relaţia:

W a = n z × W z = n z × h × W h = n z × h × (∑ s i × Whi )
unde: Wa – productivitatea medie anuală
Wz – productivitatea medie zilnică
Wh – productivitatea medie orară
Whi – productivitatea orară pentru fiecare produs i
nz – numărul mediu de zile lucrate pe an de o persoană
h – durata medie a zilei de lucru
si – structura producţiei (ponderea produsului i în total producţie).

Potrivit acestui model, factorii de influenţă (în ordinea substituirii lor) sunt: nz, h, si, Whi

După identificarea factorilor de influenţă şi măsurarea sensului şi mărimii influenţei fiecărui

factor (+/-) asupra abaterii absolute totale, se impune identificarea cauzelor care au determinat aceste
influenţe şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru atenuarea sau înlăturarea efectelor factorilor cu
influenţă negativă şi accentuarea efectelor factorilor cu influenţă pozitivă.

11
5.3.3. Analiza căilor de creştere a productivităţii muncii

Creşterea productivităţii muncii trebuie să reprezinte principala cale de creştere a eficienţei

unei activităţi pentru că înseamnă o mai bună utilizare în unitatea de timp a forţei de muncă
disponibile.
În funcţie de natura factorilor care pot influenţa productivitatea muncii, căile de creştere a
acesteia se pot grupa astfel:
a) căi legate de acţiunea factorilor materiali de producţie, cum ar fi:
– introducerea progresului tehnic sub diferite forme;
– sporirea resurselor alocate pentru lărgirea sau perfecţionarea activităţii de producţie;
– folosirea eficientă a mijloacelor fixe şi a celorlalte resurse materiale.
b) căi legate de conducerea şi organizarea activităţii:
– perfecţionarea sistemului de conducere;
– organizarea ştiinţifică superioară a întregii activităţi;
– utilizarea raţională a timpului de lucru;
– ridicarea calificării personalului.
c) căi legate de acţiunea factorilor naturali, a celor biologici, psiho-sociali, a altor factori.
Marea majoritate a factorilor cuprinşi în aceste grupe au influenţă directă asupra productivităţii,
cu excepţia factorilor biologici şi psihosociali care au influenţă indirectă.

Rezumat

Analiza gestiunii resurselor umane vizează trei aspecte importante: analiza asigurării cu
personal din punct de vedere cantitativ, în structură şi calitativ; analiza comportamentului perosnalului
şi eficienţa utilizării personalului.
Pentru analiza asigurării numărului de personal se utilizează procedeele: abaterea absolută şi
relativă a numărului de personal; abaterea faţă de numărul admisibil de personal; analiza corelaţiei
dintre IQ, IN şi IW. Pentru analiza structurii personalului pot fi utilizate diferite criterii de structurare, iar
analiza calificării se realizează în principal pe baza coeficientului de concordanţă dintre nivelul mediu
de complexitate a lucrărilor şi nivelul mediu de calificare a muncitorilor.
Pentru evaluarea comportamentului potenţialului uman se analizează utilizarea timpului de
lucru al personalului pe baza fondului de timp calendaristic, disponibil şi efectiv, precum şi aspecte
privind mobilitatea şi stabilitatea personalului, pe baza indicatorilor circulaţiei şi fluctuaţiei
personalului.

12
 Eficienţa utilizării personalului se apreciază în principal pe baza productivităţii muncii, care
poate fi analizată sub aspectul nivelul şi abaterii productivităţii muncii, precum şi din punct de vedere
factorial, identificându-se şi principalele căi de creştere a productivităţii muncii.

Probleme rezolvate

1. Pe baza informaţiilor din tabelul următor, se vor aplica procedeele de analiză a gradului de
asigurare cu personal.
Tabel nr. 5.1.
Nr. Indicatori Prevederi Realizări
crt.
1. Producţia fabricată (mii lei) 414.250 425.280
2. Număr de personal 400 390

Din calcule rezultă următoarele:

a) abaterea absolută şi relativă a numărului de personal:

∆N = N1 – N0 = 390 – 400 = – 10 persoane

N1 ∆N − 10
∆I N = −1 = = = −0,025 = −2,5%
N0 N 0 400

Numărul mediu de personal existent este mai mic decât cel prevăzut cu 10 persoane, adică cu 2,5%.

b) abaterea faţă de numărul admisibil de personal

∆aN = N1 – Na = N1 – N0 x IQ = 390 – 400 x 1,027 = 390 – 410 = –20 (economie relativă de personal).

În condiţiile menţinerii productivităţii muncii la nivelul prevederilor, unitatea ar fi putut folosi

410 persoane pentru realizarea nivelului efectiv al producţiei fabricate, dar a folosit doar 390 persoane,
realizându-se o economie de personal ca urmare a creşterii productivităţii muncii.

c) compararea IQ, IN şi IW:

Q1 425.280 N1 390
IQ = = = 1,027 IN = = = 0,975
Q 0 414250 N 0 400

13
 W1 Q1 / N1 Q1 N 0 I Q 1,027
IW = = = x = = = 1,053
W0 Q 0 / N 0 Q 0 N1 I N 0,975

Rezultă că IQ>1, IN<1, IW>1, ceea ce înseamnă că creşterea productivităţii muncii compensează
neasigurarea cu personal la nivelul prevederilor, determinând chiar creşterea producţiei efectiv
realizate faţă de cea planificată. (IW > IQ).

2. Pe baza următoarelor informaţii, se va realiza analiza factorială a productivităţii medii anuale a

muncii în funcţie de timpul lucrat şi de productivitatea orară (măsurarea şi interpretarea influenţei
factorilor, măsuri de luat.:
Tabel nr. 5.2
Nr. Indicatori Prevederi Realizări
crt.
1. Producţia fabricată (mii lei) 414.250 425.280
2. Număr de personal 400 390
3. Timp de lucru efectiv (om-ore) 720.000 678.366
4. Timp de lucru efectiv (om-zile) 90.000 86.970
5. Structura producţiei (%):
sortiment A 65% 55%
sortiment B 25% 30%
sortiment C 10% 15%
6. Productivitatea orară pe sortimente
(lei/oră) 650 690
sortiment A 520 700
sortiment B 225 250
sortiment C

a. Modelul de analiză factorială utilizat este:

Wa = n z × h × W h = n z × h × (∑ s i × Whi )
unde: Wa – productivitatea medie anuală
nz – numărul mediu de zile lucrate pe an de o persoană
h – durata medie a zilei de lucru
si – structura producţiei (ponderea produsului i în total producţie)
Whi – productivitatea orară la sortimentul i

T (Timpul efectiv in om - zile )

nz = z
N(Numar de salariati)
90000 86970
n z0 = = 225 zile n z1 = = 223 zile
400 390

14
 T (Timpul efectiv in om - ore )
h= h
Tz (Timpul efectiv in om - zile )
720000 678366
h0 = = 8 ore / zi h1 = = 7,8 ore / zi
90000 86970

Qf (Productia fabricata )
Wh = sau W h = ∑ s i ⋅ Whi
Th (Timpul efectiv in om - ore )

W h 0 = 575 lei / oră W h1 = 627 lei / oră

Abaterea absolută:
∆Wa = Wa1 − Wa 0 = n z1 × h 1 × W h1 − n z0 × h 0 × W h1 =

= 223 × 7,8 × 627 − 225 × 8 × 575 = 1090,6 − 1035 = 55,6 mii lei / sal

Factori de influenţă

1. Influenţa modificării numărului mediu de zile lucrate de un salariat:

( )
∆Wa (n z ) = n z1 − n z 0 × h 0 × W h 0 = (223 − 225) × 8 × 575 = −9,2 mii lei/sal

2. Influenţa modificării duratei medii a zilei de lucru:

∆Wa (h ) = n z1 x (h 1 − h 0 ) × W h 0 = 223 × (7,8 − 8) × 575 = −25,6 mii lei/sal

3. Influenţa modificării productivităţii medii orare:

( ) ( )
∆Wa W h = n z1 × h1 × W h1 − W h 0 = 223 × 7,8 × (627 − 575) = 90,4 mii lei/sal

din care:
3.1.Influenţa modificării structurii producţiei:
∆ W a (s i )= (
n z 1 × h 1 × ∑ s i1 × W h i 0 − ∑ s i 0 × W h i 0 )
∑ s i1 × Wh i 0 = 0,55 × 650 + 0,3x 520 + 0,15x 225 = 547,25

∆Wa (s i ) = 223 × 7,8 × (547,25 − 575) = −48,3.mii lei/sal

3.2. Influenţa modificării productivităţii orare pe produse:

(
∆Wa W hi ) = n z 1 × h 1 × (∑ s i1 × W hi 1 − ∑ s i1 × W hi 0 ) =
= 223 × 7,8 × 627 − 547,25 = 138,7 mii lei/sal

15
 b. Pe baza acestor cifre se pot concluziona următoarele:
Productivitatea medie anuală a crescut faţă de prevederi exclusiv pe seama creşterii
productivităţii medii orare, iar prin aceasta pe seama creşterii productivităţii orare individuale pe
sortimente.
Utilizarea timpului de lucru de către personal, atât ca zile lucrate pe an de o persoană, cât şi ca
ore lucrate pe zi de o persoană, a avut influenţă negativă, semnificând pierderi de timp de ordinul
zilelor, respectiv orelor. Au existat îmbolnăviri, absenţe nemotivate, întreruperi din cauza neasigurării
factorilor de muncă necesari, energie etc.
Tot influenţă negativă a avut şi structura pe sortimente, în sensul că a crescut ponderea acelora
care aveau o productivitate individuală orară mai mică decât nivelul mediu pe întreprindere. Faptul în
sine nu se apreciază negativ, întrucât pe total producţia a fost realizată şi depăşită, modificările în
structura producţiei putând fi determinate în primul rând de modificări în structura cererii pe piaţă.
Factorul cu influenţă pozitivă a fost productivitatea orară pe sortimente, care a fost mai mare
decât cea prevăzută, fiind consecinţa asigurării cu materii prime de calitate, cu personal calificat
corespunzător operaţiilor ce trebuie executate, precum şi cu utilaje mai performante.
Se impun în primul rând luarea unor măsuri de eliminare a pierderilor de timp şi de
îmbunătăţire a structurii pe sortimente (măsuri prezentate la analiza căilor de creştere a productivităţii
muncii).

Teste/Exerciţii/Probleme

1. Ce înseamnă şi cum se determină numărul maxim admisibil de personal şi abaterea faţă de

numărul admisibil de personal ?
2. Interpretaţi corelaţia dintre IQ, IN şi IW utilizată în analiza asigurării cu personal, pentru
variantele corespunzătoare cazului IQ>1.
3. Prezentaţi principalele criterii utilizate în analiza structurii personalului un ei firme.
4. Prezentaţi indicatorul de analiză a corelaţiei dintre calificarea personalului şi complexitatea
lucrărilor executate. Considerând valorile pentru acest indicator 0,8 respectiv 1,2, analizaţi fiecare
variantă şi apreciaţi situaţia din punct de vedere economic
5. Care sunt categoriile de fond de timp şi indicatorii folosiţi în analiza utilizării timpului de
lucru al personalului? Enumeraţi principalele cauze ale utilizării incomplete a timpului de lucru.
6. Care sunt principalii indicatori utilizaţi în analiza mobilităţii şi stabilităţii personalului?
7. Prezentaţi două procedee utilizate în analiza nivelului şi abaterii productivităţii muncii.
8. Scrieţi relaţia pentru determinarea influenţei modificării structurii producţiei pe sortimente
asupra modificării productivităţii medii anuale şi interpretaţi influenţa cu semnul „-„ a acestui factor.
16
 9. Prezentaţi principalele căi de creştere a productivităţii muncii.
10. Cunoscînd informaţii referitoare la timpul lucrat şi productivitatea medie orară, realizaţi
analiza factorială a productivităţii medii anuale a muncii.

Bibliografie
1. Popa Dorina – Analiză economico-financiară, Editura Universităţii din Oradea, 2010;
2. Niculescu Maria – Diagnostic economic, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
3. Valceanu Gh., Robu V., Georgescu N., Analiza economico-financiară, Editura Economică,
Bucureşti, 2005.

17
 MODULUL 6: ANALIZA GESTIUNII ACTIVELOR IMOBILIZATE

Timpul mediu necesar pentru studiu: 9 ore

Obiective educaţionale
- cunoaşterea problematicii analizei gestiunii activelor fixe;
- însuşirea conţinutului indicatorilor şi procedeelor utilizate în analiza dinamicii, structurii şi
stării activelor fixe;
- deprinderea modelării şi analizei factoriale a principalilor indicatori de caracterizare a eficienţei
utilizării activelor fixe;
- identificarea principalelor direcţii de acţiune în vederea creşterii eficienţei utilizării activelor
fixe.

Cuvinte cheie:
active fixe, analiza volumului, dinamicii, structurii şi stării activelor fixe, utilizare extensivă a activelor
fixe, utilizare intensivă a activelor

Cuprinsul Modulului:
6.1. Analiza volumului, dinamicii, structurii şi stării activelor fixe
6.2. Analiza utilizării extensive a active fixe active
6.3. Analiza eficienţei utilizării activelor fixe
Rezumat
Probleme rezolvate
Teste/Exerciţii/Probleme
Bibliografie

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

Pentru a putea face faţă unei economii concurenţiale puternice, orice întreprindere trebuie să
dispună de un potenţial material corespunzător ca volum, structură şi calitate, în vederea realizării unei
producţii care să satisfacă exigenţele pieţei interne şi internaţionale.
 Activele fixe reprezintă active imobilizate corporale care:
a) sunt deţinute de o entitate pentru a fi utilizate în producţia de bunuri sau prestarea de servicii,
pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative; şi
b) sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an.
Asigurarea cu active fixe necesare şi utilizarea corespunzătoare, intensivă şi extensivă a
acestora, este o condiţie de bază pentru dinamizarea activităţii, modernizarea şi uşurarea condiţiilor de
muncă, ridicarea calităţii produselor şi serviciilor, cu alte cuvinte pentru îndeplinirea obiectivelor
fiecărui agent economic.
Analiza are ca scop stabilirea măsurii în care întreprinderea este asigurată cu active fixe
necesare, atât pe total cât şi pe fiecare categorie de active fixe în parte; a evoluţiei valorice de la o
perioadă de gestiune la alta, a modului în care s-a menţinut sau nu o anumită stare de funcţionare,
precum şi a eficienţei utilizării activelor fixe.
Sursele de date folosite pentru o analiză cât mai reală a activelor fixe sunt: datele contabile
furnizate de compartimentul financiar-contabil referitoare la activele fixe, informaţiile din situaţiile
financiare referitoare la imobilizările corporale; date ale biroului mecano-energetic privind utilajele ce
există în parcul inventar şi cele în funcţiune, datele evidenţei tehnico-operative şi statistice referitoare
la funcţionarea în timp a utilajelor şi a randamentului de lucru a acestora.
Analiza gestiunii activelor fixe vizează următoarele aspecte:
● analiza volumului, dinamicii, structurii şi stării activelor fixe;
● analiza utilizării extensive a activelor fixe;
● analiza eficienţei utilizării activelor fixe.

6.1. Analiza volumului, dinamicii, structurii şi stării activelor fixe

Aprecierea volumului activelor fixe are la bază compararea existentului de active fixe, conform
datelor furnizate de situaţiile financiare (corectate cu informaţiile privind imobilizările utilizate care nu
fac parte din patrimoniul întreprinderii, respectiv imobilizările aflate în patrimoniu dar care nu se află
în întreprindere în perioada analizată), cu necesarul de active fixe, determinat în funcţie de volumul de
activitate stabilit şi de nivelul normat de eficienţă a utilizării activelor fixe. Prin analiză se urmăreşte
valoarea activelor fixe pe total şi pe categorii de active fixe la început respectiv la sfârşitul perioadei, la
valoarea de inventar. Această analiză trebuie corelată cu indicatori ce reflectă pe de o parte gradul de
utilizare, iar pe de altă parte eficienţa acestei utilizări prin prisma rezultatelor obţinute.
Asigurarea cu active fixe necesare şi dinamica asigurării se urmăreşte cu indicatorul relativ
“Gradul de înzestrare tehnică a personalului” pe total imobilizări corporale sau pe imobilizări active
(direct productive).

2
 - grad de înzestrare tehnică pe total active fixe, determinat ca raport între valoarea medie a
activelor fixe şi numărul mediu de salariaţi:
Mf
gt =
N
- grad de înzestrare tehnică cu active fixe productive, determinat ca raport între valoarea medie a
activelor fixe direct productive şi numărul mediu de salariaţi:
Mfa
gt a =
N

Dinamica activelor fixe poate fi urmărită pe baza abaterii absolute şi a indicilor activelor fixe,
pe total şi pe categorii. Analiza dinamicii se face pe baza valorilor de intrare sau pe baza valorii medii
a activelor fixe, determinate pe baza relaţiei:

Mf = Si + I − E
şi
∑ Vi i × lf i ∑ Vi i × ln f i
I= E=
12 12
unde:
Mf - valoarea medie anuală a activelor fixe
Si – valoarea de intrare a activelor fixe la începutul perioadei analizate
I - valoarea medie a intrărilor de active fixe
E - valoarea medie a ieşirilor de active fixe
Vii – valoarea de intrare a activelor fixe pe categorii
lfi – numărul de luni de funcţionare a activelor fixe, pe categorii, în cursul exerciţiului
financiar; se consideră lună de funcţionare inclusiv luna în care activul fix a intrat în
funcţiune, indiferent de dată;
lnfi – numărul de luni de nefuncţionare a activelor fixe, pe categorii, în cursul exerciţiului
financiar; se consideră lună de nefuncţionare inclusiv luna în care activul fix a ieşit din
funcţiune, indiferent de dată, de exemplu 15 septembrie – 31 decembrie se consideră 4 luni
durată de nefuncţionare.

Diagnosticarea dinamicii sctivelor fixe se poate realiza pe baza unui sistem de indicatori care
reflectă fluxurile înregistrate în cursul perioadei analizate:
- coeficientul intrărilor de active fixe (kI), calculat ca raport între valoarea intrărilor de active fixe
(I) şi valoarea activelor fixe totale (Mf), evidenţiază efortul întreprinderii de menţinere şi
creştere a potenţialului tehnic:
3
 I
kI =
Mf

- coeficientul ieşirilor deactive fixe, calculat ca raport între valoarea ieşirilor de active fixe (E) şi
valoarea activelor fixe totale (Mf), evidenţiază procesul de dezinvestire la nivelul întreprinderii:

E
kE =
Mf

- coeficientul mişcării totale (kMT), calculat ca raport între valoarea totală a intrărilor şi ieşirilor de
active fixe (I+E) şi valoarea activelor fixe totale (Mf), evidenţiază fluxurile totale de intrare -
ieşire ale activelor fixe în perioada analizată:

I+E
k MT =
Mf

Pentru a se stabili eficacitatea evoluţiei valorice a activelor fixe, IMf se compară cu ICA sau IQf.
Se disting următoarele situaţii:
● IMf > ICA - reflectă scăderea eficienţei utilizării activelor fixe, concretizată în reducerea cifrei de
afaceri realizate la 1000 lei active fixe, situaţie justificată pe perioade determinate de timp, în
următoarele cazuri:
- în perioada de punere în funcţiune, până la atingerea parametrilor proiectaţi a noilor active
fixe;
- asimilarea de produse noi în fabricaţie, pe perioada de adaptare la noile tehnologii;
- în unele situaţii accidentale determinate de dereglări apărute în relaţiile cu furnizorii sau
beneficiarii.
● IMf < ICA - reflectă sporirea eficienţei utilizării activelor fixe, materializată în creşterea cifrei de
afaceri realizate la 1000 lei active fixe, situaţie întâlnită atunci când:
- investiţiile se materializează preponderent în active fixe direct productive;
- au avut loc modernizări la activele fixe existente;
- înlocuirea activelor fixe vechi cu altele noi este însoţită de îmbunătăţirea organizării
producţiei şi a muncii.
Se va urmări ca modificările în sensul creşterii valorii activelor fixe (prin intrări de noi active
fixe) să fie orientate cu prioritate spre cele direct productive. La cele neproductive este important să se
menţină o anumită stare a lor care să nu pericliteze desfăşurarea normală a activităţii întreprinderii.

4
 Structura activelor fixe reflectă particularităţile diferitelor activităţi, precum şi politica de
investiţii a întreprinderii şi se urmăreşte pe baza indicatorilor:
- coeficientul de structură pe categorii de active fixe – indicator ce reflectă modul de organizare şi
apartenenţa sectorială a întreprinderii:
mf i
ks =
Mf

- compoziţia tehnologică – evidenţiază modul de structurare şi gestionare a capitalului fix al

întreprinderii:
Mf '
ct =
Mf
unde:
mfi – valoarea activelor fixe pe categorii:
Mf’ – valoarea activelor fixe direct productive;
Mf – valoarea totală a activelor fixe

Starea activelor fixe se apreciază pe baza indicatorilor:

- gradul de uzură (Gu), determinat ca raport între amortizarea înregistrată (A) şi valoarea brută a
activelor fixe (Mfb), apreciază calitatea potenţialului tehnic al întreprinderii:
A
Gu =
Mf b

- gradul de reînnoire (Gr), calculat ca raport între valoarea achiziţiilor de active fixe aferente
perioadei (Mf noi) şi valoarea brută a activelor fixe totale (Mfb), reflectă preocuparea
întreprinderii pentru a avea în permanenţă active fixe noi, care trebuie să asigure performanţe
ridicate din punct de vedere calitativ şi cantitativ pentru întreaga activitate economică a
întreprinderii:
Mf noi
Gr =
Mf b

Analiza stării activelor fixe se poate face atât separat, pe baza fiecare indicator în parte, cât şi
prin corelarea celor doi indicatori.
De regulă, gradul de reînnoire, analizat în corelaţie cu coeficientul ieşirilor de active fixe,
evidenţiază orientarea politicii de investiţii a întreprinderii spre menţinerea capacităţii productive (Gr ≈
kE) sau mărirea acesteia (Gr > kE).

5
 6.2. Analiza utilizării extensive a active fixe active

Această analiză presupune urmărirea gradului de folosire a dotării tehnice, precum şi a modului
în care activele fixe active sunt utilizate în timp.

a) Analiza folosirii dotării tehnice se realizează pe baza indicatorilor:

- indicele parcului instalat:

nI
i pi = × 100
n Ex

- indicele parcului în funcţiune:

n nF
i pf / I = F × 100 sau i pf / Ex = × 100
nI n Ex
unde:
nEx – număr de active fixe existente în inventar;
nI – număr active fixe instalate;
nF – număr active fixe în funcţiune.

Dacă ipf ≤ 100 - rezultă că nu toate activele fixe existente în parc sunt în funcţiune, iar această
situaţie este considerată normală dacă avem în vedere existenţa unor active fixe în rezervă, care sunt
puse în funcţiune numai în cazul măririi volumului de activitate într-o anumită perioadă de timp sau în
cazul înlocuirii unor active fixe ce se defectează în timpul funcţionării, când aceste defecţiuni sunt
neprevăzute.
Dacă i pf 0 > i pf 1 se apreciază această modificare ca fiind negativă din punct de vedere

economic şi ea se poate datora unor cauze cum ar fi:

- lipsa cererii pe piaţă pentru unele produse sau servicii care se realizează cu ajutorul diferitelor
categorii de active fixe active şi deci necorelarea parcului de active fixe cu cel necesar pentru
a realiza produsele sau serviciile cerute de consumatori;
- lipsa personalului calificat şi a activelor materiale (piese de schimb, subansamble) necesare
remedierii defecţiunilor;
- întreţinerea şi exploatarea necorespunzătoare a activelor fixe;
- nerespectarea programelor de reparaţii capitale etc.
Toate aceste cauze vor împiedica buna desfăşurare a activităţii, vor duce la nerealizarea
indicatorilor globali ai activităţii şi vor încărca în mod nejustificat şi cheltuielile cu amortizarea,
cheltuieli ce vor fi cuprinse în costul produselor.
6
 b) Analiza utilizării în timp a activelor fixe se realizează pe baza indicatorului „Gradul de
utilizare a fondului de timp maxim disponibil (Gut)”, calculat la nivelul fiecărui utilaj sau pe total:

Tef
Gut =
Td

unde: Te – fondul de timp efectiv utilizat;

Td – fondul de timp maxim disponibil.

Td = Tc – Ipr

Tc – fondul de timp calendaristic:

Tc = nEx x 365 zile x 24 ore/zi = maşini-ore de funcţionare
nEx – număr de active fixe existente în inventar
Ipr – întreruperi programate (sărbători legale, reparaţii planificate);
Tef – fondul de timp efectiv utilizat:

Tef = Td − Tn

Tn – timp neutilizat (întreruperi neprogramate – depăşirea termenelor de reparaţii, întreruperi

accidentale).
Cauze ce determină fondul de timp neutilizat dependente de unitate:
– reducerea ofertei de piaţă a producătorului,
– intrarea cu întârziere în funcţiune a unor noi capacităţi de producţie,
– prelungirea timpului de reparaţii,
– deficienţe în studiul pieţei; deficienţe în orientarea investiţiilor.
Cauze ce determină fondul de timp neutilizat dependent de personal:
– lipsă de personal calificat atât pentru folosirea activelor fixe cât şi pentru repararea acestora;
– absenţe nemotivate;
– exploatarea necorespunzătoare a activelor fixe din cauza lipsei cunoştinţelor de specialitate,
– lipsa stimulării materiale a personalului.
Măsuri de îmbunătăţire a utilizării timpului de lucru:
– asigurarea unor comenzi de desfacere;
– diversificarea gamei sortimentale;
– întreţinerea utilajelor în conformitate cu normele tehnice;
– revizii şi reparaţii de bună calitate;
– asigurarea unor condiţii organizatorice care să prevină anumite întreruperi.
7
 6.3. Analiza eficienţei utilizării activelor fixe

Eficienţa utilizării activelor fixe poate fi apreciată pe baza utilizării intensive a acestora sau pe
baza unor indicatori sintetici de eficienţă.

1. Utilizarea intensivă presupune obţinerea unui rezultat cât mai bun (producţie fizică sau
valorică) pe un utilaj, într-un anumit timp de funcţionare.
Practic, utilizarea intensivă se măsoară cu ajutorul indicelui de utilizare intensivă, care reflectă
producţia fizică sau valorică realizată pe unitatea dimensională caracteristică a utilajului, într-un
anumit timp:
Q
Iui =
C⋅T

unde: Q – volumul activităţii ce poate fi exprimat prin producţia fizică, producţia fabricată destinată
livrării, cifra de afaceri, valoarea adăugată;
C – caracteristica de bază în funcţie de care se exprimă capacitatea mijlocului fix activ; este o
constantă;
T – timpul de funcţionare al mijlocului fix activ.

Pentru că activele fixe au caracteristici tehnice şi funcţionale diferite pe diverse unităţi de

producţie sau prestatoare de servicii, indicii de utilizare intensivă capătă forme diferite de exprimare,
în funcţie de domeniul de activitate. Exemple:
- în industria siderurgică: producţia de oţel pe m2 cuptor în 24 de ore;
- în extracţia de petrol: viteza medie de forare pe metru liniar;
- în filaturi: numărul de bătăi ale unui război de ţesut / oră.
Un indicator care are capacitatea de generalizare a utilizării intensive, putând fi deci folosit
pentru toate tipurile de utilaje, este randamentul mediu (orar sau pe utilaj).

2. Analiza eficienţei utilizării activelor fixe se poate realiza şi pe baza unor indicatori sintetici
de eficienţă, dintre care menţionăm:

1000 Qf
a) “Producţia fabricată la 1000 lei active fixe” Qf Mf = ⋅ 1000
Mf

8
 Este un indicator global ce se analizează în dinamică sau comparativ cu prevederile. Pentru a
evidenţia posibilităţile de creştere a eficienţei utilizării activelor fixe se realizează o analiză factorială a
acestui indicator global astfel:

1000 Qf Tef ⋅ r h
∆Qf Mf = ⋅ 1000 = ⋅ 1000
Mf Si + I − E

unde: Qf – valoarea producţiei fabricate destinate vânzării;

Mf – valoarea medie a activelor fixe active;
Ti = ni x ri – număr de ore de funcţionare la o grupă de utilaje i;
Si – valoarea de inventar a activelor fixe la începutul perioadei;
I – valoarea medie a intrărilor de active fixe în cursul perioadei;
E – valoarea medie a ieşirilor de active fixe în cursul perioadei;
Tef – timpul efectiv de funcţionare a activelor fixe;

r h - randamentul mediu orar

.
Factorii de influenţă, în ordinea de substituţie, sunt:

Mf Si
1000
∆Qf Mf I lf
Viintr
E lnf
Viies

Qf Ti, Tef - utilizarea extensivă

ri, rh - utilizarea intensivă.

Rezumat

Analiza gestiunii activelor fixe are ca scop stabilirea măsurii în care întreprinderea este
asigurată cu active fixe necesare, a evoluţiei valorice de la o perioadă la alta, a modului în care s-a
menţinut sau nu o anumită stare de funcţionare, precum şi a eficienţei utilizării activelor fixe.
Asigurarea cu active fixe se analizează pe baza indicatorilor grad de utilizare tehnică. Dinamica
activelor fixe se urmăreşte pe baza coeficientului intrărilor, ieşirilor şi a mişcării totale. Pentru analiza
structurii mijloacelor fixe se utilizează coeficientul de structură pe categorii de active fixe şi
compoziţia tehnologică, iar pentru analiza stării activelor fixe se utilizează indicatorii gradul de uzură
şi gradul de înnoire a activelor fixe.
9
 Analiza utilizării extensive presupune urmărirea gradului de folosire a dotării tehnice, precum
şi a modului în care activele fixe active sunt utilizate în timp, iar eficienţa utilizării activelor fixe poate
fi apreciată pe baza indicelui utilizării intensive a acestora sau pe baza unor indicatori sintetici de
eficienţă.

Probleme rezolvate

1. Pe baza următoarelor informaţii, vom analiza indicele de utilizare intensivă a activelor fixe.
Tabel nr. 6.1.
Nr. Indicatori Prevederi Realizări
crt.
2. Producţia fabricată (mii buc) 5000 4800
4. Caracteristica de funcţionare 12 12
(m2 vatră utilă)
9. Fondul total de timp de lucru efectiv 279552 235826
(maşini-ore)

a. Analiza factorială a indicatorului relevă următoarele:

Abaterea absolută:
Q1 Q0 4800000 5000000
∆Iui = Iui1 − Iui 0 = − = − = 41 − 36 = 5 buc / m 2 pe zi
C × T1 C × T0 235826 279552
12 × 12 ×
24 24

Factori de influenţă:

1. Influenţa modificării timpului de funcţionare al activelor fixe active

Q0 Q0 5000000 5000000
∆Iui(T ) = − = − = 42 − 36 = 6 buc / m 2 pe zi
C × T1 C × T0 235826 279552
12 × 12 ×
24 24

2. Influenţa modificării volumului fizic al producţiei fabricate

Q1 Q0 4800000 5000000
∆Iui(Q ) = − = − == 41 − 42 = −1 buc / m 2 pe zi
C × T1 C × T1 235826 235826
12 × 12 ×
24 24

b. Rezultă o îmbunătăţire a utilizării intensive, aspect pozitiv din punct de vedere economic,
întrucât producţia fizică obţinută pe m2 suprafaţă utilă pe zi creşte cu 5 bucăţi.
10
 Timpul de funcţionare al activelor fixe active are o influenţă pozitivă, în condiţiile în care
volumul producţiei este acelaşi iar timpul de funcţionare scade, pe unitate de timp producţia creşte.
Producţia obţinută are o influenţă negativă, la acelaşi consum de timp T, producţia (Q) a
înregistrat o scădere.
Sursa principală de creştere a producţiei trebuie să fie mai buna utilizare a unităţii de timp, deci
calea intensivă.
Deşi pe ansamblu situaţia se apreciază pozitiv, trebuie avute în vedere totuşi şi în continuare
posibilităţile şi factorii prin care se poate continua creşterea randamentului pe unitatea de timp (factori
tehnici, tehnologici, organizatorici şi de conducere): asigurarea cu active fixe active cu o tehnologie
ridicată adaptabilă modificărilor cererii de pe piaţă; corelarea tipului de activitate cu cererea de pe
piaţă; asigurarea funcţionării tuturor activelor fixe active la parametri normali de funcţionare;
asigurarea cu personal calificat; respectarea normelor privind întreţinerea, reviziile şi reparaţiile etc.

2. Analiza factorială a indicatorului „Producţia fabricată la 1000 lei active fixe”. Situaţia
de analiză a asigurării şi utilizării activelor fixe active, se prezintă astfel:

Tabel nr.6.2.
Nr. Indicatori Prevederi Realizări
crt.
1. Producţia fabricată (lei) 414250 425280
2. Randamentul orar (lei / maş-oră) 1,482 1,803
3. Valoarea de inventar a activelor fixe la 34000 34000
începutul perioadei (lei)
4 Valoarea medie a intrărilor de active fixe 2000 1550
(lei)
5. Valoarea medie a ieşirilor de active fixe (lei) 1700 1450
6. Fondul total de timp de lucru efectiv 279552 235826
(maşini-ore)

Producţia fabricată la 1000 lei active fixe:

1000 Qf Tef ⋅ r h
Qf Mf = ⋅ 1000 = ⋅ 1000
Mf Si + I − E
unde:
Mf - valoarea medie anuală a activelor fixe
Si – valoarea de intrare a activelor fixe la începutul perioadei analizate
I - valoarea medie a intrărilor de active fixe
E - valoarea medie a ieşirilor de active fixe
Vii – valoarea de intrare a activelor fixe intrate sau ieşite, pe categorii
11
 Pentru analiza factorială se determină elementele de calcul necesare.

Mf 0 = 34000 + 2000 − 1700 = 34300 (mii lei)

Mf 1 = 34000 + 1550 − 1450 = 34100 (mii lei)

Abaterea absolută:

Qf Qf 425280 414250
∆Qf 1000 = 1 x1000 − 0 x1000 = x1000 − x1000 = 12471,6 − 12077,3 = 394,3 lei
Mf Mf1 Mf 0 34100 34300

Factori de influenţă

1. Influenţa modificării valorii medii a activelor fixe active

Qf 0 Qf 0 414250 414250
1000
∆Qf Mf ( )
Mf =
Mf1
x1000 −
Mf 0
x1000 =
34100
x1000 −
34300
x1000 =

= 12148,1 − 12077,3 = 70,8 lei

din care:

1.1. Influenţa modificării valorii de inventar la începutul perioadei

1000 Tef 0 ⋅ rh 0 Tef 0 ⋅ rh 0

∆Qf Mf (Si ) = x1000 − x1000 =
Si1 + I 0 − E 0 Si 0 + I 0 − E 0

414250 414250
= x1000 − x1000 = 0 lei
34000 + 2000 − 1700 34000 + 2000 − 1700

1.2. Influenţa modificării valorii medii a intrărilor

Tef 0 ⋅ rh 0 Tef 0 ⋅ rh 0
.∆Qf 1000 I =
() x1000 − x1000 =
Mf Si1 + I1 − E 0 Si1 + I 0 − E 0

414250 414250
= x1000 − x1000 = 12237,8 − 12077,3 = 160,5 lei
34000 + 1550 − 1700 34000 + 2000 − 1700

1.3. Influenţa modificării valorii medii a ieşirilor

12
 Tef 0 ⋅ rh 0 Tef 0 ⋅ rh 0
∆Qf 1000 E =() x1000 − x1000 =
Mf Si1 + I1 − E1 Si1 + I1 − E 0

414250 414250
= x1000 − x1000 = 12148,1 − 12237,8 = −89,7 lei
34000 + 1550 − 1450 34000 + 1550 − 1700

2. Influenţa modificării valorii producţiei fabricate

1000 Qf1 Qf 0 425280 414250

∆Qf Mf (Qf ) = x1000 − x1000 = x1000 − x1000 =
Mf1 Mf1 34100 34100

= 12471,6 − 12148,1 = 323,5 lei

din care:

2.1. Influenţa modificării timpului total de funcţionare a utilajelor

1000 Tef1 ⋅ rh 0 Tef 0 ⋅ rh 0

∆Qf Mf (Tef ) = x1000 − x1000 =
Si1+ I1 − E1 Si1+ I1 − E1

235826 x1,482 414250

= x1000 − x1000 = 10249,1 − 12148,1 = −1899 lei
34100 34100

2.2. Influenţa modificării randamentului orar

1000 Tef1 ⋅ r1 Tef1 ⋅ rh 0

∆Qf Mf (rh ) = x1000 − x1000 =
Si1+ I1 − E1 Si1+ I1 − E1

425280 235826 x1,482

= x1000 − x1000 = 12471,6 − 10249,1 = 2222,5 lei
34100 34100

Din rezultatele obţinute reiese că se înregistrează o creştere a eficienţei utilizării activelor fixe
active, ilustrată prin creşterea valorii producţiei fabricate ce revine la 1000 lei valoare active fixe.
Din influenţa factorilor pe treapta întâi de descompunere, rezultă că această creştere relativă se
datorează atât scăderii valorii activelor fixe productive, cât şi creşterii valorii producţiei fabricate. Este
o situaţie pozitivă sub aspect economic, sub rezerva identificării motivelor pentru care a scăzut
valoarea activelor fixe productive.
În acest sens, se constată, pe treapta a doua de descompunere, influenţa pozitivă a valorii medii
a intrărilor asupra indicatorului de eficienţă, dar această valoare a scăzut, a dus la diminuarea valorii

13
medii a activelor fixe. În acelaşi timp, a scăzut şi valoarea medie a ieşirilor, fapt ce a contribuit la
creşterea valorii medii a activelor fixe, iar indicatorul de eficienţă înregistrează o scădere sub influenţa
acestui factor. Scăderea valorii medii a ieşirilor se justifică numai dacă menţinerea în unitate a unor
active fixe peste termenele prevăzute determină obţinerea unui randament scontat.
Se constată că intrările de active fixe au avut loc cu întârziere, în schimb valoarea lor a fost mai
mare decât cea prevăzută. Ieşirile au avut loc în cea mai mare parte mai târziu decât era prevăzut, la o
valoare de asemenea mai mare. Deci există decalaje între realizări şi prevederi atât sub aspectul
termenelor de intrare şi ieşire din unitate, cât şi structural-valoric, aspecte ce trebuie înlăturate.
Factorul cu influenţa pozitivă cea mai puternică a fost creşterea valorii producţiei fabricate,
care a dus la creşterea indicatorului de eficienţă a utilizării activelor fixe. Acest lucru s-a datorat
exclusiv îmbunătăţirii utilizării intensive, deci creşterii randamentului pe maşină-oră. Factorul
extensiv, timpul de funcţionare a activelor fixe a avut influenţă negativă, ducând la diminuarea
indicatorului de eficienţă ca urmare a scăderii timpului de funcţionare.
Rezultă că trebuie identificate cauzele modificărilor în intrările şi ieşirile de active fixe active şi
în ceea ce priveşte modul de utilizare a timpului de lucru. Aceste cauze pot fi:
– nerespectarea termenelor de punere în funcţiune a activelor fixe din cauza insuficienţei
resurselor financiare sau a întârzierilor de la furnizori;
– lipsa unei cereri pe piaţă a unor produse sau servicii care se realizează cu ajutorul activelor
fixe active şi deci necorelarea parcului de active fixe cu cel necesar pentru a realiza produsele sau
serviciile cerute de consumatori;
– lipsa activelor materiale (piese de schimb, subansamble) necesare remedierii defecţiunilor;
– lipsa personalului calificat pentru a remedia defecţiunile;
– întreţinerea şi exploatarea necorespunzătoare de către salariaţi a activelor fixe, fapt ce duce
la apariţia defecţiunilor;
– nerespectarea programelor de reparaţii capitale şi prelungirea peste perioadele de timp
prevăzute etc.
Toate aceste cauze vor împiedica buna desfăşurare a activităţii, vor duce la nerealizarea
indicatorilor globali ai activităţii şi vor încărca în mod nejustificat şi cheltuielile cu amortizarea,
cheltuieli ce vor fi cuprinse în costuri, chiar dacă activele fixe nu funcţionează.
Se impune luarea unor măsuri în vederea asigurării activelor fixe necesare desfăşurării în
condiţii normale a activităţii, a respectării termenelor de punere şi scoatere din funcţiune a activelor
fixe, îmbunătăţirii timpului de funcţionare a activelor fixe şi asigurării la timp şi de calitate a factorilor
de producţie necesari.

14
 Teste/Exerciţii/Probleme
1. Cum se definesc activele fixe şi cum se determină valoarea medie a acestora?
2. Apreciaţi eficacitatea evoluţiei valorice a activelor fixe pentru situaţia: IMf > ICA.
3. Apreciaţi eficacitatea evoluţiei valorice a activelor fixe pentru situaţia: IMf < ICA.
4. Prezentaţi indicatorii utilizaţi în analiza structurii activelor fixe.
5. Care sunt indicatorii folosiţi în aprecierea stării activelor fixe? (semnificaţie şi mod de
calcul)
6. Ce presupune analiza gradului de folosire a dotării tehnice?
7. Scrieţi relaţia pentru determinarea influenţei valorii medii a intrărilor asupra modificării
producţiei fabricate la 1000 lei active fixe şi interpretaţi influenţa cu semnul „+„ a acestui factor.
8. Prezentaţi semnificaţia şi modul de calcul a indicelui de utilizarea intensivă a activelor fixe.
9. Pentru unul din factorii de influenţă din modelul de analiză a indicelui de utilizare intensivă,
scrieţi relaţia de substituţie şi propuneţi un rezultat pe care îl interpretaţi.
10. Cunoscând informaţii referitoare la timpul de funcţionare a utilajelor, randament, situaţia
intrărilor şi ieşirilor de active fixe, realizaţi analiza factorială a indicatorului „Cifra de afaceri la 1000
lei active fixe”

Bibliografie
1. Popa Dorina – Analiză economico-financiară, Editura Universităţii din Oradea, 2010;
2. Niculescu Maria – Diagnostic economic, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
3. Valceanu Gh., Robu V., Georgescu N., Analiza economico-financiară, Editura Economică,
Bucureşti, 2005.

15
 MODULUL 7: ANALIZA GESTIUNII STOCURILOR

Timpul mediu necesar pentru studiu: 8 ore

Obiective educaţionale
- cunoaşterea problematicii analizei gestiunii stocurilor;
- însuşirea conţinutului indicatorilor şi procedeelor utilizate în analiza dinamicii şi structurii
stocurilor;
- deprinderea modelării şi analizei factoriale a principalilor indicatori de caracterizare a eficienţei
utilizării stocurilor;
- identificarea principalelor direcţii de acţiune în vederea creşterii eficienţei utilizării resurselor
materiale.

Cuvinte cheie:

analiza dinamicii stocuriolor, analiza structurii stocurilor, eficienţa utilizării stocurilor, viteza de rotaţie
a stocurilor, indicatori sintetici de eficienţă

Cuprinsul Modulului:
7.1. Analiza dinamicii şi structurii stocurilor
7.2. Analiza eficienţei utilizării stocurilor
Rezumat
Probleme rezolvate
Teste/Exerciţii/Probleme
Bibliografie

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

Desfăşurarea activităţii economice în condiţii de performanţă, fără întreruperi determinate de
epuizarea resurselor materiale, presupune o bună gestionare a stocurilor la nivelul întreprinderii, ca şi
componentă a activelor circulante cu rol determinant atât pentru sfera producţiei, cât şi a comerţului.
 Stocurile se exprimă fizic şi valoric, dar pot fi determinate şi în număr de zile. Din punct de
vedere fizic, stocurile reprezintă cantităţile de materiale, produse sau mărfuri necesare fiecărei faze a
ciclului de exploatare pentru a asigura desfăşurarea continuă şi ritmică a acestuia. Mărimea financiară
a stocurilor este dată de mărimea capitalurilor necesare pentru constituirea şi păstrarea lor.
Analiza stocurilor urmăreşte identificarea abaterilor înregistrate de acestea comparativ cu o
bază de raportare, a factorilor de influenţă şi a cauzelor concrete care au generat o anumită evoluţie a
lor.
Pentru desfăşurarea normală a activităţii întreprinderii, este necesară asigurarea cu active
circulante de natura stocurilor la termen, din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Aceasta se
realizează pe baza planificării aprovizionărilor prin corelarea permanentă a necesarului de resurse
materiale cu activităţile de producţie, investiţii, vânzare etc. şi trebuie să ţină cont de asigurarea unei
corelaţii între calitatea şi preţul resurselor materiale achiziţionate, de identificarea celor mai buni
furnizori în funcţie de serviciile oferite, termene de plată, locaţia faţă de sediul întreprinderii etc.
Analiza stocurilor de resurse materiale la nivelul unei întreprinderi vizează diverse aspecte,
cum sunt: analiza dinamicii stocurilor; analiza structurii stocurilor; analiza eficienţei utilizării
resurselor materiale.

7.1. Analiza dinamicii şi structurii stocurilor

Analiza dinamicii stocurilor se poate realiza pe elemente componente şi comparativ cu cifra

de afaceri sau comparativ cu o bază de raportare (stoc normat, mediu, maxim)
Această analiză permite a se stabili dacă mărimea stocurilor a avut influenţă favorabilă asupra
volumului producţiei şi vânzărilor, o supradimensionare a stocurilor antrenând cheltuieli mari cu
depozitarea şi păstrarea, precum şi imobilizarea resurselor financiare în unele stocuri cu circulaţie
lentă.
Analizând evoluţia stocurilor comparativ cu dinamica cifrei de afaceri, se disting următoarele
situaţii:
IS > ICA, reflectă creşterea mai accentuată a nivelului stocurilor comparativ cu cifra de afaceri,
deci încetinirea vitezei de rotaţie a stocurilor, ceea ce înseamnă scăderea eficienţei folosirii stocurilor,
având ca efect imobilizarea de resurse, echivalentă cu un necesar suplimentar de resurse materiale şi
financiare.
IS < ICA reflectă creşterea mai accentuată a cifrei de afaceri comparativ cu nivelului stocurilor,
deci accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor Cu cât viteza de rotaţie a stocurilor este mai mare, cu atât
eficienţa folosirii lor este mai ridicată.
De asemenea evoluţia stocurilor se analizează comparativ cu dimensiunea normată, optimă sau
medie a stocurilor, determinată în funcţie de capacitatea de producţie şi cerere, urmărindu-se în ce
măsură este respectată.
2
 Se pot identifica situaţiile în care stocul final efectiv poate fi mai mic sau mare decât cel
planificat, pornind de la relaţia :

Sf = Si + I – E
unde:
Sf – mărimea stocului final;
Si – stocul iniţial;
I – intrări (aprovizionări);
E – ieşiri (vânzări, eliberare în consum etc.).

Stocul final efectiv poate fi mai mic decât cel planificat în următoarele situaţii:
• când stocul iniţial este mai mic decât cel previzionat (∆Si < 0);
• când ritmul ieşirilor de mărfuri a depăşit ritmul intrărilor de mărfuri (II < IE sau ∆I < ∆E);
• când nu s-a realizat fluxul de intrări conform programului stabilit:
- într-o proporţie mai mare decât nerealizarea fluxului ieşirilor;
- în condiţiile realizării 100% a fluxului ieşirilor;
- în condiţiile depăşirii fluxului ieşirilor.
Cauzele care pot determina diminuarea stocurilor comparativ cu nivelul prevăzut pot fi:
- reducerea cererii pentru anumite produse şi redimensionarea stocurilor atunci când este
posibil;
- pierderea unor clienţi importanţi;
- pierderea unor furnizori importanţi;
- lipsa unor contracte ferme cu furnizorii sau cu beneficiarii privind dimensiunea comenzilor
şi ritmul livrărilor;
- neglijenţe în sistemul de gestionare a stocurilor.

Stocul final efectiv poate creşte peste cel planificat în următoarele situaţii:
• când stocul iniţial este mai mare decât cel previzionat (∆Si > 0);
• când ritmul intrărilor de mărfuri a depăşit ritmul ieşirilor de mărfuri (II > IE sau ∆I > ∆E);
• când fluxul intrărilor a depăşit programul stabilit:
- într-o proporţie mai mare decât fluxul ieşirilor;
- în condiţiile realizării 100% a fluxului ieşirilor;
- în condiţiile nerealizării fluxului ieşirilor.
Creşterea stocurilor peste nivelul normat poate fi determinată de:
- neritmicitatea aprovizionărilor sau a vânzărilor;
- obţinerea de produse sau intrări de mărfuri fără a avea desfacerea asigurată;
3
 - obţinere de produse sau aprovizionări de mărfuri cu caracter sezonier spre sfârşitul
perioadei;
- gestiune defectuoasă a stocurilor, deficienţe la recepţia calitativă a mărfurilor etc.

Metodele cele mai frecvent utilizate în analiza structurii stocurilor sunt:

● determinarea ponderilor elementelor componente în total stocuri
S
g i = i × 100
St
în care:
St – valoarea stocurilor totale;
Si –stocurile aferente elementului component “i”.
Informaţiile furnizate de acest procedeu de analiză se referă la identificarea principalelor
elemente componente ale stocurilor şi evoluţia respectiv stabilitatea timp a acestora.
Variaţia valorii stocurilor de materii prime şi materiale se explică prin acţiunea următorilor
factori: cantitatea de materiale în stoc; structura stocurilor de materiale; preţul de evaluare al
materialelor.
Variaţia stocurilor de producţie neterminată este influenţată de următorii factori: volumul fizic
al producţiei, care influenţează direct nivelul producţiei neterminate; durata ciclului de fabricaţie, de
asemenea un factor direct: mărirea sau scurtarea duratei ciclului de fabricaţie va influenţa în acelaşi
sens nivelul stocurilor de producţie neterminată; structura producţiei; costul de producţie aferent
producţiei neterminate.
Valoarea produselor finite şi semifabricatelor aflate în stoc este influenţată de: cantitatea de
produse aflate în stoc; structura produselor în stoc; costul efectiv al produselor.
Variaţia valorii stocurilor de mărfuri se explică prin acţiunea următorilor factori: cantitatea de
mărfuri în stoc; structura stocurilor de mărfuri; preţul de înregistrare al mărfurilor.

● metoda ABC.
Folosirea metodei ABC presupune o analiză selectivă a stocurilor în funcţie de ponderea şi
importanţa diferitelor elemente componente, considerându-se că analiza prin atribuirea de importanţe
identice tuturor elementelor de stoc este dificil de realizat, costisitoare şi nu întotdeauna suficient de
edificatoare comparativ cu efortul depus.
Elementele de stocuri din zona A, reduse ca număr, deţin ponderea hotărâtoare din totalul
stocului. Menţinerea stocului la aceste elemente în limita necesarului constituie premisa accelerării
vitezei de rotaţie, creşterii rentabilităţii, încadrării în valoarea normală a creditelor şi a cheltuielilor.
Satisfacerea cerinţelor pieţei necesită însă asigurarea stocurilor şi pentru celelalte componente din

4
zonele B şi C. Variaţiile stocului la aceste elemente afectează însă într-o proporţie relativ redusă
eficienţa gestiunii stocurilor la nivelul întreprinderii.

7.2. Analiza eficienţei utilizării resurselor materiale

Eficienţa utilizării resurselor materiale poate fi analizată pe baza ratelor de gestiune a stocurilor
sau pe baza unor indicatori sintetici de eficienţă.

1. Ratele de gestiune sau viteza de rotaţie a stocurilor arată de câte ori într-o perioadă de
gestiune, stocurile trec succesiv prin fazele de aprovizionare, producţie, desfacere, până se reîntorc în
forma bănească iniţială sau durata în zile a unei astfel de rotaţii.

CA St
nr = sau dz = ×T
St CA

Cu cât viteza de rotaţie a stocurilor este mai mare, cu atât eficienţa folosirii lor este mai
ridicată, deoarece efectele obţinute sunt mai mari.

Urmărirea duratei de rotaţie a stocurilor atât pe total, cât şi pe elemente componente, creează
posibilitatea unor calcule suplimentare, concretizate în:
Însumarea duratelor de rotaţie a elementelor componente

St S mp + S pn + S pf + S mf + As
dz S = ×T = ×T
CA CA

Factorii care determină modificarea vitezei de rotaţie a stocurilor totale sunt:

● modificarea cifrei de afaceri;
● modificarea valorii stocurilor totale, determinată de:
- evoluţia stocurilor de materii prime (Smp);
- evoluţia stocurilor de producţie neterminată (Spn);
- evoluţia stocurilor de produse finite (Spf);
- evoluţia stocurilor de mărfuri (Smf);
- evoluţia altor stocuri (As).

Evidenţierea stadiului circuitului activelor circulante

5
 Analiza factorilor care acţionează asupra vitezei de rotaţie a stocurilor poate fi aprofundată prin
urmărirea influenţei diferitelor elemente pe stadii ale circuitului stocurilor. În acest sens se determină
viteza de rotaţie a stocurilor pe elemente (materii prime, producţie neterminată, produse finite), ţinând
seama de stadiul circuitului în care se află elementul respectiv.

a) durata în zile a unei rotaţii a stocurilor de materii prime şi materiale (dzmp):

S mp × T M Qfc CAc
dz mp = × × ×
M Qfc CAc CAp
unde:
S mp × T
– durata în zile a rotaţiei materiilor prime şi materialelor;
M
M
– ponderea cheltuielilor materiale în producţia fabricată exprimată în cost;
Q fc

Q fc
– ritmul vânzării producţiei (raportul dintre producţia fabricată şi cea vândută exprimată
CAc
în costuri);
CAc
– rentabilitatea vânzărilor (cheltuieli ce se fac la 1 leu cifra de afaceri).
CA p

b) durata de rotaţie a stocurilor de producţie neterminată (dzpn):

S pn × T Qfc CAc
dz pn = × ×
Qfc CAc CAp

c) durata de rotaţie a stocurilor de produse finite (dzpf):

S pf × T CAc
dz pf = ×
CAc CAp

Folosirea acestor relaţii evidenţiază influenţele factorilor specifici circuitului economic.

2. Indicatorii sintetici de eficienţă ai utilizării resurselor materiale sunt de forma:

- valoarea producţiei exerciţiului sau producţiei fabricate la 1000 lei resurse materiale
consumate;
- cifra de afaceri sau valoarea adăugată la 1000 lei resurse materiale consumate;
6
 - rezultatul exploatării sau rezultat brut la 1000 lei resurse consumate.
Aceşti indicatori pot fi analizaţi factorial folosind modelele multiplicative de descompunere pe
fracţii sau rate explicative.

Măsuripentru accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor:

a) În stadiul aprovizionării
- aprovizionarea ritmică cu resurse materiale;
- dimensionarea optimă a mărimii stocurilor şi a cantităţilor de aprovizionat;
- selecţia furnizorilor şi a mijloacelor de transport adecvate;
- organizarea corespunzătoare a compartimentului de aprovizionare şi a depozitelor;
- reducerea pierderilor de materiale prin îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare şi depozitare a
acestora, mecanizarea operaţiilor de încărcare-descărcare, ridicarea calificării personalului
de la magazii şi depozite;
- lichidarea stocurilor supranormative şi a cheltuielilor neeconomicoase, etc.

b) În stadiul producţiei se poate acţiona prin:

● reducerea duratei ciclului de fabricaţie prin:
- modernizarea şi înnoirea tehnologiilor de fabricaţie;
- reproiectarea produselor şi asimilarea de produse noi, cu consumuri reduse şi performanţe
superioare;
- retehnologizarea proceselor de producţie;
- aprovizionarea ritmică a locurilor de muncă;
- îmbunătăţirea organizării muncii prin folosirea cât mai bună a timpului de muncă,
ridicarea calificării personalului, întărirea disciplinei în muncă.
● reducerea costurilor de producţie prin:
- diminuarea consumurilor specifice de materii prime, materiale, servicii etc.
- creşterea productivităţii muncii;
- sporirea randamentului mijloacelor fixe;
- raţionalizarea cheltuielilor administrative şi de servire etc.

c) În stadiul vânzării se acţionează pentru:

● creşterea ritmului de desfacere a producţiei prin:
- încheierea din timp a contractelor de livrare;
- reorganizarea serviciilor de marketing;
- organizarea relaţiilor cu beneficiarii şi cu unităţile de transport;

7
 - optimizarea mărimii stocurilor de produse finite.
● accelerarea ritmului decontărilor prin:
- alegerea celei mai avantajoase forme de decontare pentru condiţiile date;
- organizarea corespunzătoare a compartimentului de decontări;
- introducerea unei circulaţii raţionale a documentelor de decontare şu accelerarea
întocmirii şi predării lor la bancă;
- apelarea la sancţiuni economice şi financiare pentru clienţii care nu respectă condiţiile
contractuale etc.

Rezumat

Analiza stocurilor de resurse materiale la nivelul unei întreprinderi vizează diverse aspecte,
cum sunt: analiza dinamicii stocurilor; analiza structurii stocurilor; analiza eficienţei utilizării
resurselor materiale.
Analiza dinamicii stocurilor se poate realiza pe elemente componente şi comparativ cu cifra de
afaceri sau comparativ cu o bază de raportare (stoc normat, mediu, maxim).
În analiza structurii stocurilor metodele folosite sunt determinarea ponderilor elementelor
componente şi metoda ABC.
Eficienţa utilizării stocurilor poate fi analizată pe baza ratelor de gestiune (ale vitezei de rotaţie)
a stocurilor sau pe baza unor indicatori sintetici de eficienţă.

Probleme rezolvate

Pe baza informaţiilor din tabelul de mai jos, vom analiza viteza de rotaţie a stocurilor de materii
prime şi materiale, urmărind evidenţierea stadiului circuitului activelor circulante.

Tabel nr. 7.1.

Indicatori (lei) T0 T1
Stocuri de materii prime şi materiale 16183 15920
Cheltuieli materiale aferente producţiei 242203 263237
fabricate

8
 Producţia fabricată exprimată în costuri 341250 355200
Cifra de afaceri exprimată în costuri 314250 328100
Cifra de afaceri exprimată în preţuri 381450 392500

Durata de rotaţie a stocurilor de materii prime şi materiale faţă de cifra de afaceri:

T M Pc CA c
dz m = Smx x x x
M Pc CA c CA

16183 242203 341250 314250

dz m0 ⋅ 360 x x x = 24 x 0,709 x1,085x 0,823 = 15,2 zile
242203 341250 314250 381450

15920 263237 355200 328100

dz m1 = ⋅ 360x x x = 21,8x 0,741x1,082 x 0,835 = 14,6 zile
263237 355200 328100 392500

Abaterea absolută:

∆dzm = dzm1 – dzm0 = 14,6 –15,2 = –0,6 zile

Factori de influenţă:

1. Influenţa modificării duratei în zile a rotaţiei materialelor faţă de cheltuielile materiale:

 T  T T  M0 Pc 0 CAc 0
∆dz m  Smx  =  Sm1 x − Sm 0 x  x x x =
 M  M1 M 0  Pc 0 CAc 0 CA 0

= (21,8 − 24 )x 0,709x1,085x 0,823 = −1,39 zile

2. Influenţa modificării ponderii cheltuielilor materiale în producţia exprimată în cost:

M T  M1 M 0  Pc 0 CAc 0
∆dz m   = Sm1x x − x x =
 Pc  M1  Pc1 Pc 0  CAc 0 CA 0

= 21,8x (0,741 − 0,709 )x1,085x 0,823 = 0,62 zile

3. Influenţa modificării raportului dintre producţia fabricată şi vânzări, exprimate în cost:

9
  Pc  T M1  Pc1 Pc 0  CAc 0
∆dz m   = Sm1 x x x  − x =
 CAc  M1 Pc1  CAc1 CAc 0  CA 0

= 21,8x 0,741x (1,082 − 1,085)x 0,823 = −0,039 zile

4. Influenţa modificării costurilor la un leu cifră de afaceri:

 CAc  T M1 Pc1  CAc1 CAc 0 

∆dz m   = Sm1 x x x x  − =
 CA  M1 Pc1 CAc1  CA1 CA 0 

= 21,8x 0,741x1,082 x (0,835 − 0,823) = 0,2 zile

Rezultă o accelerare a vitezei de rotaţie a stocurilor de materiale faţă de cifra de afaceri,

reflectând o situaţie pozitivă, de eficienţă sporită.
La aceasta a contribuit în cea mai mare măsură accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor faţă de
cheltuielile materiale, deci o utilizare eficientă a acestora. Influenţă pozitivă a mai avut diminuarea
relativă a stocurilor de produse finite, realizându-se reducerea raportului dintre producţia fabricată
exprimată în costuri şi total vânzări în costuri.
Influenţă negativă au avut creşterea ponderii cheltuielilor materiale în total costuri, respectiv
diminuarea nivelului rentabilităţii.
Reluînd analiza pe factori de influenţă, se constată o influenţă pozitivă a duratei în zile a
rotaţiei materialelor faţă de cheltuielile materiale, cauzata de respectarea ritmicităţii în aprovizionare şi
îmbunătăţirea relaţiilor cu furnizorii.
Influenţa negativă a ponderii cheltuielilor materiale în producţia exprimată în cost poate fi
cauzată de creşterea cheltuielilor materiale în ritm superior celorlalte elemente de cheltuieli, ca urmare
a introducerii în fabricaţie a unor produse cu consumuri specifice mai mari.
Influenţa pozitivă a ritmului livrării, adică a raportului dintre producţia fabricată şi vânzări,
exprimate în cost, poate fi determinată de reducerea ponderii stocurilor de produse finate ca urmare a
îmbunătăţirii activităţii de marketing.
Influenţa negativă a creşterii costurilor la 1 leu cifră de afaceri poate fi determinată de faptul că
preţurile au crescut într-o măsură mai mică decât costurile ca urmare a scăderii puterii de cumpărare şi
a creşterii concurenţei pe piaţă.
Măsuri pentru accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor:
a) În stadiul aprovizionării: dimensionarea optimă a mărimii stocurilor şi a cantităţilor de
aprovizionat, aprovizionarea ritmică cu resurse materiale; selecţia furnizorilor şi a mijloacelor de
transport adecvate; organizarea corespunzătoare a compartimentului de aprovizionare şi a depozitelor;
b) În stadiul producţiei se poate acţiona pe baza reducerii duratei ciclului de fabricaţie şi a
costurilor de producţie prin: îmbunătăţirea organizării procesului de producţie şi a muncii,

10
modernizarea şi înnoirea tehnologiilor de fabricaţie; aprovizionarea ritmică a locurilor de muncă,
reproiectarea produselor şi asimilarea de produse noi, cu consumuri reduse şi performanţe superioare;
raţionalizarea cheltuielilor administrative şi de servire etc.
c) În stadiul vânzării se acţionează pentru creşterea ritmului de desfacere a producţiei prin:
optimizarea mărimii stocurilor de produse finite; îmbunătăţirea activităţii de matketing, încheierea din
timp a contractelor de livrare, respectiv pentru accelerarea ritmului decontărilor prin: alegerea celei
mai avantajoase forme de decontare pentru condiţiile date; accelerarea întocmirii şi predării
documentelor la bancă, apelarea la sancţiuni economice şi financiare pentru clienţii care nu respectă
condiţiile contractuale etc.

Teste/Exerciţii/Probleme

1. Apreciaţi eficacitatea evoluţiei valorice a stocurilor comparand IS cu ICA.

2. Explicaţi situaţia în care stocul final efectiv este mai mare decât cel planificat.
3. Explicaţi situaţia în care stocul final efectiv poate fi mai mic decât cel planificat.
4. Cum se exprimă viteza de rotaţie a stocurilor?
5. Prezentaţi modelul de analiză factorială a vitezei de rotaţie a stocurilor materiale folosind
evidenţierea stadiului activelor circulante, semnificaţia factorilor de influenţă şi măsuri de accelerare a
vitezei de rotaţie a stocurilor în stadiul producţiei.
6. Scrieţi relaţia de substituţie pentru influenţa ritmului vînzării producţiei asupra duratei
rotaţiei stocurilor de materiale, interpretaţi influenţa cu semnul – a acestu factor şi prezentaţi măsuri de
accelerare a vitezei de rotaţie a stocurilor în stadiul desfacerii.
7. Pe baza informaţiilor din situaţiile financiare ale unei firme, efectuaţi analiza factorială a
duratei în zile a rotaţiei stocurilor de materii prime şi materiale.

Bibliografie
1. Popa Dorina – Analiză economico-financiară, Editura Universităţii din Oradea, 2010;
2. Niculescu Maria – Diagnostic economic, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
3. Valceanu Gh., Robu V., Georgescu N., Analiza economico-financiară, Editura Economică,
Bucureşti, 2005.

11
 MODULUL 8: ANALIZA CHELTUIELILOR PE BAZA
INDICATORILOR SINTETICI

Timpul mediu necesar pentru studiu: 8 ore

Obiective educaţionale
- cunoaşterea metodologiei de analiză a cheltuielilor întreprinderii;
- deprinderea modelării şi analizei factoriale a cheltuielilor pe baza unor indicatori sintetici;
- stabilirea principalelor cauze care au generat depăşiri sau economii de cheltuieli;
- identificarea măsurilor de reducere a cheltuielilor în vederea creşterii eficienţei activităţii
întreprinderii.

Cuvinte cheie:

cheltuieli, cost, criterii de clasificare a cheltuielilor, analiza structurală a cheltuielilor, indicatori

sintetici de analiză a cheltuielilor

Cuprinsul Modulului:
8.1. Noţiune şi clasificare
8.2. Analiza structurală a cheltuielilor
8.3. Analiza cheltuielilor pe baza unor indicatori sintetici
8.4. Analiza costului pe unitate de produs şi articole de calculaţie
Rezumat
Probleme rezolvate
Teste/Exerciţii/Probleme
Bibliografie

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

Analiza cheltuielilor prezintă o deosebită importanţă în activitatea de gestiune şi control,
deoarece evidenţiază modul în care sunt utilizate resursele materiale, umane şi financiare ale
întreprinderii, asigurând înţelegerea mecanismului de formare a rezultatelor în funcţie de volumul,
structura şi tendinţele diferitelor categorii de consumuri
 Sursele de informaţii necesare analizei sunt contabilitatea financiară, contabilitatea de gestiune
(contabilitatea costurilor pe total şi pe fiecare componentă în parte, antecalculaţiile de cost pe produse
sau unităţi, postcalculul), situaţiile financiare (bilanţ, cont de profit şi pierdere, note explicative),
evidenţa statistică privind cheltuielile şi rezultatele, informaţii externe privind piaţa muncii, piaţa
capitalului etc.

8.1. Noţiune şi clasificare

În vederea optimizării nivelului cheltuielilor şi reducerii costurilor fără a afecta calitatea

produselor, sunt necesare cunoaşterea şi analiza principalelor categorii de cheltuieli şi costuri.
Potrivit reglementărilor contabile în vigoare, cheltuielile reprezintă diminuări de avantaje
economice înregistrate în cursul perioadei de gestiune, sub formă de diminuări ale valorii activelor ori
creşteri ale datoriilor, care au ca rezultat diminuarea capitalurilor proprii, sub alte forme decât
retragerile de capital sau distribuirile în favoarea proprietarilor de capital.
Costul reprezintă totalitatea consumurilor de resurse pe care le efectuează întreprinderea pentru
realizarea unei unităţi de produs sau unui serviciu, în expresie monetară.

În funcţie de scopul analizei şi specificul domeniului de activitate, se folosesc diferite criterii

de clasificare a cheltuielilor:

1. După natura lor, aşa cum se regăsesc în Contul de profit şi pierdere:

- Cheltuieli de exploatare, generate de realizarea obiectului de activitate al întreprinderii, ce
cuprind:
- Cheltuieli financiare, generate de realizarea operaţiunilor financiare, care cuprind:
- Cheltuieli extraordinare, legate de evenimente care nu au caracter normal şi care se referă la
calamităţi şi alte evenimente extraordinare;
- Cheltuieli cu impozitul pe profit/venit care se referă la plăţi reglementate prin lege reprezentând
o anumită cotă din profitul sau venitul obţinut care trebuie virată la buget.

2. După comportamentul faţă de volumul activităţii:

- Cheltuieli variabile, care sunt dependente de volumul de activitate, pe unitate de produs fiind
relativ constante dacă se menţin aceleaşi condiţii de desfăşurare a activităţii; cuprind
cheltuielile cu materii prime şi materiale directe, cheltuielile cu salariile personalului direct
productiv, cheltuieli cu servicii şi lucrări prestate de terţi în vederea obţinerii producţiei etc.;
- Cheltuieli fixe, al căror nivel este constant, pe termen scurt, în raport cu volumul activităţii, dar
dependent de capacitatea de producţie şi distribuţie, iar pe unitate de produs prezintă tendinţe
2
 de scădere odată cu creşterea volumului de activitate; sunt formate în principal din amortizare
şi alte cheltuieli indirecte cu caracter fix (salariile personalului de conducere, administrativ şi
indirect productiv; cheltuieli cu furniturile de birou, cheltuieli cu impozite, taxe, prime de
asigurare; cheltuieli de întreţinere şi reparaţii, cheltuieli cu abonamente, chirii plătite etc.).

3. În funcţie de posibilitatea repartizării pe purtătorii de cheltuieli:

- Cheltuieli directe, legate nemijlocit de realizarea unui produs sau activitatea unei unităţi
operaţionale (contravaloarea materiilor prime şi materialelor directe, salarii directe, alte cheltuieli
directe legate de activitatea de exploatare);
- Cheltuieli indirecte, care nu pot fi localizate direct pe unitatea de produs, sunt efectuate la nivelul
întregii producţii şi repartizate asupra produselor cu ajutorul unor chei (criterii) de repartiţie
(cheltuieli de întreţinere şi reparaţii, salarii personal TESA, amortizare etc.);
- Cheltuieli de desfacere, efectuate pentru asigurarea condiţiilor de vânzare a producţiei sau
mărfurilor;
- Cheltuieli generale de administraţie, efectuate pentru administrarea şi conducerea întreprinderii
în ansamblu.

4. După conţinutul lor:

- Cheltuieli materiale, care cuprind consumuri de resurse materiale şi amortizarea mijloacelor fixe;
- Cheltuieli cu personalul, ce cuprind cheltuieli cu salariile şi aferente utilizării personalului.

5. După incidenţa asupra fluxurilor de trezorerie:

- Cheltuieli monetare, respectiv plătite sau plătibile, care generează un flux monetar;
- Cheltuieli nemonetare sau calculate, care nu presupun ieşiri de numerar (amortizări şi
provizioane).

Există şi alte criterii de grupare a cheltuielilor, având în vedere faptul că o serie de cheltuieli
sau costuri este necontrolabilă de întreprindere (de exemplu cele de natură fiscală), după cum există şi
costuri discreţionare sau ascunse (costuri de oportunitate, pierderea imaginii în rândul consumatorilor
etc.).

8.2. Analiza structurală a cheltuielilor

Analiza structurală a cheltuielilor urmăreşte modificările intervenite în structura cheltuielilor

totale şi pe activităţi, în mărimi absolute şi relative, precum şi corelarea cheltuielilor efectuate cu
veniturile obţinute, în vederea evidenţierii eficienţei economice a cheltuielilor.
3
 Pentru analiza structurală se utilizează în principal clasificarea după natură a cheltuielilor,
reflectată în contul de profit şi pierdere, conform căreia cheltuielile se grupează în cheltuieli de
exploatare, financiare şi extraordinare. Conţinutul acestor grupe de cheltuieli a fost prezentat la
clasificarea cheltuielilor după natură, aşa cum se regăsesc reflectate în contabilitate în clasa 6 – conturi
de cheltuieli.
Ca şi metode de analiză structurală a cheltuielilor, cel mai frecvent utilizate sunt modelele
analogice (graficele) şi metoda ABC.
Graficele permit evidenţierea evoluţiei cheltuielilor pe ansamblu şi pe elemente, atât în mărimi
absolute cât şi în mărimi relative.
Metoda ABC permite compararea grafică a structurii efective a cheltuielilor (curba reală), cu o
structură considerată de referinţă) urba teoretică), ce presupune delimitarea a trei zone cu următoarele
caracteristici:
● zona A: 10 – 15% din numărul total de elemente contribuie cu 60 – 70% la valoarea totală a
cheltuielilor;
● zona B: 25 – 30% din numărul total de elemente contribuie cu 25 – 30% la valoarea totală a
cheltuielilor;
● zona C: 60 – 70% din numărul total de elemente contribuie cu 10 – 15% la valoarea totală a
cheltuielilor.
Când curba reală se situează deasupra curbei teoretice, există o concentrare a ponderii
cheltuielilor pe anumite elemente; când curba reală se situează sub curba teoretică, există a repartizare
relativ uniformă a ponderii cheltuielilor pe elementele de cheltuieli considerate.

8.3. Analiza cheltuielilor pe baza unor indicatori sintetici

Acest aspect al analizei are ca scop punerea în evidenţă a unei aprecieri globale privind
evoluţia cheltuielilor în raport cu un alt indicator al activităţii, pentru a se putea aprecia dacă realizarea
anumitor cheltuieli a fost sau nu justificată prin prisma rezultatelor.

8.3.1. Analiza indicatorului “Cheltuieli la 1000 lei producţie fabricată sau

vândută”

Indicatorul “Cheltuieli la 1000 lei producţie fabricată sau vândută” este un indicator de
eficienţă a utilizării factorilor de producţie, determinându-se pentru volumul total al cheltuielilor
aferente obţinerii producţiei fabricate destinate vânzării.
Prin analiză se urmăreşte evoluţia acestui indicator, fie în dinamică, fie comparativ cu nivelul
prestabilit. În funcţie de modificare se va aprecia situaţia existentă, iar pentru a putea mobiliza unele

4
rezerve pe linia eficientizării consumurilor de resurse trebuie să se realizeze o analiză factorială a
indicatorului.

Modele de analiză factorială a indicatorului:

A. Pe baza costului total

n
∑ q i ⋅c i
C
C1000 = × 1000 = i =1 × 1000
Qf n
∑ q i ⋅p i
i =1
unde:
C = cost total aferent producţiei fabricate;
Qf = valoarea producţiei fabricate destinate vânzării;
qi= cantitatea obţinută din produsul i;
ci= costul unitar al produsului i;
pi= preţul unitar al produsului i.

Factorii de influenţă pentru acest model de calcul, în ordinea de substituţie, sunt:

qi
1). structura:
∑ q i ; 2). preţul unitar: pi; 3). costul unitar: ci

B. Pe baza detalierii costurilor în fixe şi variabile

n
∑ q i ⋅ cv i
C CV + CF CF
C1000 = × 1000 = × 1000 = i =1 × 1000 + × 1000
Qf Qf n Qf
q
∑ i i⋅ p
i =1

unde:
C = cost total
Qf = valoarea producţiei fabricate
CV = cost variabil total
CF = cost fix total
qi = producţie fizică din sortimentul i
cvi = cost variabil unitar al sortimentului i
pi = preţ unitar al sortimentului i.

În acest caz, ordinea de substituţie şi factorii de influenţă vor fi:

5
 CV ∑ q i × cv i
1. CV1000 = × 1000 = × 1000
Qf ∑ q i × pi
qi
1.1. structura producţiei:
n
∑ qi
i =1
1.2. preţ unitar: pi
1.3. cost unitar variabil: cvi

CF
2. CF1000 = × 1000
Qf
2.1. producţia fabricată: Qf
2.2. costurile fixe: CF

8.3.2. Analiza indicatorului “Profitul potenţial”

Indicatorul se numeşte profit potenţial deoarece se referă la profitul aferent producţiei fabricate
şi care se transformă într-un profit real numai în momentul şi în măsura în care producţia fabricată se
vinde şi se încasează.

Profitul potenţial poate fi analizat factorial sub următoarele forme:

A. Profit potenţial la 1000 lei producţie fabricată (pr’1000):

 C   ∑ q i ⋅ ci 
( )
pr '1000 = 1000 − C1000 = 1000 −
Qf
× 1000  = 1000 −
∑ qi ⋅ pi
× 1000  =
   

 ∑ q i ⋅ cv i CF 
= 1000 −  +  × 1000
 ∑ q i × pi Qf 

Factorii de influenţă, în ordinea de substituţie, sunt:

qi
1. structura producţiei: si=
n
∑ qi
i =1

2. cost unitar : ci
3. preţ unitar: pi

6
 B. Profit potenţial total (Pr’)

Qf Q ∑ q i (s i ) ⋅ p i  ∑ qi ⋅ ci 
Pr' = × pr '1000 = f × 1000 − C1000  = × 1000 − × 1000 
1000 1000   1000  ∑ q i ⋅ pi 

Pentru acest model de calcul factorii de influenţă sunt:

1. Valoarea producţiei fabricate Qf, din care

1.1.cantitatea fabricată qi
1.2. structura producţiei si
1.3. preţul unitar pi
2. Profitul potenţial la 1000 lei producţie pr’1000, din care
qi
2.1. structura producţiei: si=
n
∑ qi
i =1
1.2. cost unitar : ci
1.3. preţ unitar: pi

Factorii cu influenţă negativă vor fi supuşi unei analize detaliate pentru a se putea depista
cauzele modificării lor în sens negativ şi se vor lua măsurile de corecţie necesare, în sensul asigurării
condiţiilor pentru fabricarea producţiei prevăzute şi încadrarea în costurile prevăzute, fără a se afecta
calitatea produselor. În acest sens se va realiza o analiză atentă a fiecărei componente a costului unitar,
în funcţie de factorii specifici.

8.4. Analiza costului pe unitate de produs şi articole de calculaţie

Costul unitar pe produs reprezintă un reper al activităţii desfăşurate şi un indicator al cărui

nivel influenţează direct rezultatele financiare ale întreprinderilor.
Reducerea costului unitar în vederea creşterii profitului trebuie să aibă loc în anumite condiţii
restrictive, adică în condiţiile în care calitatea şi valenţele funcţionale ale produsului să nu fie sub
nivelul celor prevăzute, standardizate.
Într-o anumită măsură chiar şi creşterea costului unitar poate fi acceptată şi poate reprezenta o
sursă potenţială de creştere a profitului într-un viitor apropiat, întrucât aceasta înseamnă un produs cu
o funcţionalitate superioară, cu caracteristici îmbunătăţite faţă de un produs similar existent, pentru

7
care se poate cuceri o cotă de piaţă mai mare, se poate stabili un preţ mai mare şi care poate înlocui cu
succes alte produse concurente.
Analiza costului unitar are la bază antecalculaţia acestuia şi se realizează la nivelul costului
unitar total prin compararea celui realizat cu cel antecalculat. Din punct de vedere al analizei este
important să se aprecieze măsura în care costurile antecalculate au fost sau nu respectate pe fiecare
produs „i” în parte şi pe fiecare element de cost sau articol de calculaţie ,,j”.
Principalele cauze dependente de unitate care pot duce la creşterea costurilor unitare sunt:
- depăşirea consumurilor specifice de materii prime şi materiale din cauza calităţii
necorespunzătoare a acestora, prelucrării defectuoase, defecţiunilor în funcţionarea utilajelor care
conduc la apariţia de rebuturi, calificării necorespunzătoare a salariaţilor;
- nerespectarea unor clauze contractuale, generatoare de refuzuri şi implicit de cheltuieli
neeconomicoase;
- lipsa unei ritmicităţii în activitate ca urmare a neasigurării din timp a unor comenzi sau
materii prime;
În analiză trebuie avute în vedere şi cauze obiective care duc la creşterea costului: modificarea
de tarife ca urmare a inflaţiei, creşterea preţurilor de aprovizionare de la furnizori etc, iar în aceste
situaţii întreprinderea trebuie să se reprofileze spre alte produse mai competitive şi să renunţe la
produsele realizate până atunci, dacă acestea nu aduc rezultatul dorit.
După o primă apreciere generală prin care se compară costul efectiv cu cel antecalculat pe
fiecare produs, analiza se realizează de asemenea pe categorii de costuri, în principal costuri cu materii
prime şi materiale pe produs şi costuri cu salarii directe pe produs. Abaterile pe categorii de costuri se
analizează prin prisma factorilor de influenţă, urmărindu-se identificarea posibilităţilor de reducere a
acestora.

● Costurile cu materiile prime şi materialele pe produs (mi) se analizează pornind de la modelul:

m i = ∑ cs j × a j
j

unde:
csj – consumul specific pentru materia primă j
aj – preţul de aprovizionare al materiei prime j.

● Costurile cu salariile directe pe produs (csd) depind de normele de muncă şi tariful pe oră/manoperă,
putând fi analizate pe baza modelului:

c sd = t h × s h

8
 unde:
th – timpul necesar obţinerii unei unităţi de produs (în ore)
sh – salariul pe unitatea de timp.

Reducerea consumurilor specifice se poate realiza prin reproiectarea produselor în vederea

reducerii greutăţii acestora, folosirea de înlocuitori, fundamentarea normelor de consum pe baza
aplicării rezultatelor cercetării ştiinţifice.
Preţul de aprovizionare al materiilor prime trebuie să fie rezultatul negocierilor cu partenerii de
afaceri, impunându-se o atenţie deosebită reducerii cheltuielilor de transport aprovizionare prin
folosirea mijloacelor de transport adecvate şi la întreaga capacitate, evitarea apariţiei pierderilor şi
degradărilor în cursul operaţiilor de manipulare şi depozitare a materialelor.
Reducerea costurilor cu salariile directe pe unitatea de produs trebuie să fie în primul rând
rezultatul măsurilor de reducere a timpului consumat pe unitatea de produs, deci de creştere a
productivităţii muncii prin mai buna organizare a producţiei şi a muncii, stimularea şi cointeresarea
forţei de muncă, ridicarea calificării forţei de muncă etc.

Rezumat

Analiza cheltuielilor evidenţiază modul în care sunt utilizate resursele materiale, umane şi
financiare ale întreprinderii.
În funcţie de scopul analizei şi specificul domeniului de activitate, se folosesc diferite criterii
de clasificare a cheltuielilor: după natură, conţinut, comportament faţă de volumul activităţii, etc.
Ca orice indicator, şi cheltuielile se analizează structural şi factorial. Ca şi metode de analiză
structurală a cheltuielilor, cel mai frecvent utilizate sunt modelele analogice (graficele) şi metoda
ABC. Indicatorii sintetici utilizaţi în analiza factorială a cheltuielilor sunt: cheltuieli la 1000 lei
producţie fabricată, profit potenţial total şi profit potenţial la 1000 lei producţie fabricată.

Probleme rezolvate

Analiza cheltuielilor pe baza indicatorilor sintetici.

Informaţiile necesare analizei sunt prezentate în tabelul următor:

9
 Tabel nr.8.1.
Sorti- Prevederi Realizări
mente qi0 ci0 pi0 qi1 ci1 pi1
A 3250 75 90 2640 83 97
B 1250 60 75 1440 72 90
C 500 45 56 720 45 55
Total 5000 * * 4800 * *

unde:
qi = producţie fizică din sortimentul i (buc)
ci = cost unitar al sortimentului i (lei/buc)
cvi = cost variabil unitar al sortimentului i (lei/buc)
pi = preţ unitar al sortimentului i (lei)

Pe baza acestor informaţii se va analiza factorial indicatorul “Cheltuieli la 1000 lei producţie
fabricată la preţ de vânzare” cu ajutorul modelului cost unitar total. Se vor interpreta toate rezultatele
cantitative obţinute, se va aprecia situaţia din punct de vedere economic şi se vor propune eventuale
măsuri ce se impun pentru reducerea costurilor la 1000 lei producţie fabricată.

Înainte de a începe analiza factorială, putem întocmi următorul tabel cu calcule ajutătoare:
Tabel nr. 8.2.
Indicatori (mii lei) Prevederi Realizări
Producţia fabricată evaluată în:

- preţuri curente ∑ qi 0 pi0 = 414250 ∑ qi1 pi1 = 425280

∑ qi1 pi 0 = 385920
- preţuri comparabile
Producţia fabricată evaluată în:
- costuri curente ∑ qi0 ci 0 = 341250 ∑ qi1ci1 = 355200
- costuri comparabile ∑ qi1ci 0 = 316800

n
∑ q i ⋅ ci
C
C 1000 = × 1000 = i =1
n
× 1000
Qf
∑ q i ⋅ pi
i =1

10
Abaterea absolută:

∑ q i1 × c i1 ∑ q i0 × c i0
∆C1000 = C11000 − C 01000 = × 1000 − × 1000 =
∑ q i1 × p i1 ∑ q i 0 × p i0
355200 341250
= × 1000 − × 1000 = 835 − 823 = 12 lei
425280 414250

Factori de influenţă

1. influenţa modificării structurii producţiei

∑ q i1 × c i0 ∑ q i0 × c i0 316800
∆C1000 (s i ) = × 1000 − × 1000 = × 1000 − 823 = 820 − 823 = −3 lei
∑ q i1 × p i0 ∑ q i0 × p i0 385920

2. Influenţa modificării preţului de vânzare unitar

∑ q i1 × c i0 ∑ q i1 × c i0 316800
∆C1000 (p i ) = × 1000 − × 1000 = × 1000 − 820 = 745 − 820 = −75 lei
∑ q i1 × p i1 ∑ q i1 × p i0 425280

3. Influenţa modificării costului unitar

∑ q i1 × c i1 ∑ q i1 × c i0
∆C1000 (c i ) = × 1000 − × 1000 = 835 − 745 = 90 lei
∑ q i1 × p i1 ∑ q i1 × p i1

Rezultă următoarele concluzii:

A avut loc o creştere relativă a costurilor, la fiecare 1000 lei producţie nivelul acestora a fost
mai mare cu 12 lei, reflectând o situaţie negativă, o diminuare a eficienţei activităţii.
Structura pe sortimente a determinat o scădere a costurilor la 1000 lei; influenţa acestui factor
se explică prin aceea că raportul dintre costurile şi preţurile unitare (ci/pi) ia valori diferite pe
sortimente, deci rezultă că a crescut ponderea acelor sortimente la care valoarea acestui raport este
mai mică decât nivelul mediu pe întreprindere.
Preţurile de vânzare au determinat scăderea costurilor la 1000 lei producţie cu 75 lei, deci
preţurile au înregistrat o creştere; factorul este în mare măsură independent de activitatea unităţii, cu
excepţia situaţiilor în care întreprinderea respectivă deţine poziţie de monopol, putând stabili nivelul
preţurilor, sau când produsele se fabrică pe clase de calitate, preţurile putând creşte datorită
îmbunătăţirii calităţii produselor fabricate.

11
 Costurile unitare au avut o influenţă negativă puternică, determinând creşterea cu 90 lei a
costurilor la fiecare 1000 lei producţie fabricată; situaţia este negativă din acest punct de vedere,
chiar dacă anumite situaţii conjuncturale pot determina creşterea nivelului costurilor.
În concluzie, situaţia de faţă necesită o analiză detaliată a cauzelor care au dus la creşterea
costurilor unitare şi luarea măsurilor de corecţie necesare.

Teste/Exerciţii/Probleme

1. Definiţi noţiunile de „cheltuială” şi „cost”.

2. Clasificaţi cheltuielile în funcţie de 3 criterii.
3. Explicaţi conţinutul cheltuielilor în funcţie de natura lor.
4. Explicaţi conţinutul cheltuielilor în funcţie de comportamentul faţă de volumul producţiei.
5. Prezentaţi modelul de analiză factorială a indicatorului „Cheltuieli la 1000 lei producţie
fabricată” folosind detalierea în costuri fixe şi variabile, precizând factorii de influenţă în ordinea de
substituţie.
6. Scrieţi relaţia pentru determinarea influenţei structurii asupra modificării cheltuielilor la
1000 lei producţie fabricată (modelul de analiză pe baza costului total) şi interpretaţi influenţa cu
semnul „+” a factorului.
7. Pe baza informaţiilor din situaţiile financiare ale unei firme, efectuaţi analiza factorială a
indicatorului „Cheltuieli la 1000 lei producţie fabricată”, considerând Ip = 1,1 şi Ic = 1,08.
8. Arătaţi conţinutul modelului de analiză a costului unitar cu materii prime; indicaţi
principalele căi de reducere a acestuia în funcţie de factorii de influenţă.

Bibliografie

1. Popa Dorina – Analiză economico-financiară, Editura Universităţii din Oradea, 2010;

2. Niculescu Maria – Diagnostic economic, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
3. Valceanu Gh., Robu V., Georgescu N., Analiza economico-financiară, Editura Economică,
Bucureşti, 2005.

12
 MODULUL 9: ANALIZA CHELTUIELILOR PE ELEMENTE
COMPONENTE

Timpul mediu necesar pentru studiu: 10 ore

Obiective educaţionale
- deprinderea modelării şi analizei factoriale a cheltuielilor pe elemente componente;
- stabilirea principalelor cauze care au generat depăşiri sau economii de cheltuieli;
- identificarea măsurilor de reducere a cheltuielilor în vederea creşterii eficienţei activităţii
întreprinderii.

Cuvinte cheie:
cheltuieli cu materii prime şi materiale, cheltuieli cu salariile directe, cheltuieli cu amortizarea
activelor fixe, modele de analiză pe elemente de cheltuieli

Cuprinsul Modulului:
9.1. Analiza cheltuielilor cu materii prime şi materiale
9.2. Analiza cheltuielilor cu salariile directe
9.3. Analiza cheltuielilor cu amortizarea mijloacelor fixe
Rezumat
Probleme rezolvate
Teste/Exerciţii/Probleme
Bibliografie

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

9.1. Analiza cheltuielilor cu materii prime şi materiale

Aceste elemente de cheltuieli au o pondere mare în totalul costurilor la unităţile productive, iar
analiza are ca scop mobilizarea unor resurse interne prin care să se reducă nivelul relativ al acestor
cheltuieli fără a afecta calitatea producţiei.
 Analiza cheltuielilor cu materii prime şi materiale urmăreşte, atât pe total, cât şi pe elemente
componente, evoluţia acestora, pentru a se putea lua măsurile necesare ori de câte ori se constată
abateri faţă de normative sau faţă de prevederi.
Reducerea cheltuielilor cu materii prime şi materiale se realizează prin folosirea unor utilaje
mai performante, a unor obiecte ale muncii cu parametri superiori, care determină reducerea
consumurilor specifice, eventual prin folosirea unor înlocuitori mai ieftini, dar fără a afecta calitatea
produselor.
Pentru analiza factorială a cheltuielilor cu materiile prime şi materiale directe se folosesc
indicatorii:
- suma absolută a cheltuielilor cu materiile prime şi materialele directe (M);
- cheltuieli cu materii prime şi materiale directe la 1000 lei producţie fabricată sau cifră de
afaceri (M1000).

a) Pentru analiza factorială a sumei absolute a cheltuielilor cu materii prime şi materiale se

utilizează modelul:
n n  m 
M = ∑ q i × m i = ∑ q i  ∑ cs ij × a ij 

i =1  j =1

i =1 
unde:
M = cheltuieli totale cu materiile prime şi materialele;
i = 1, n – sortimentul de produse;
qi = producţia fizică realizată din sortimentul i;
mi = cheltuieli cu materiile prime şi materiale aferente unei unităţi din sortimentul i;
j = 1, m – tipuri de materii prime şi materiale;
csij = consumul specific din materia primă j pentru sortimentul i;
aij = preţul de aprovizionare al materiei prime j pentru sortimentul i;

Factorii de influenţă, în ordinea de substituţie, sunt

1. cantitatea fabricată din fiecare sortiment qi;
2. structura pe sortimente si;
3. costurile cu materii prime şi materiale pe unitatea de produs (mi), din care:
3.1. csij - consumul specific din materia primă j pentru sortimentul i;
3.2. sj – structura (ponderile) materiilor prime în consumul specific pentru sortimentul i;
3.3. aij - preţul de aprovizionare al materiei prime j pentru sortimentul i.

2
 b) Analiza indicatorului relativ “Cheltuieli cu materii prime şi materiale directe la 1000 lei
producţie fabricată” se realizează cu ajutorul modelului:

n n m 
∑ qi ⋅mi ∑ qi ⋅ ∑ csij ⋅aij 
i =1  j =1
M 1000 = M
Qf
× 1000 = i =1
n
× 1000 = n

× 1000
∑ qi ⋅ pi ∑ qi ⋅ pi
i =1 i =1

unde:

M 1000 = cheltuieli cu materiile prime şi materialele la 1000 lei producţie;

M = cheltuieli totale cu materiile prime şi materialele;

Qf = valoarea producţiei fabricate;
pi = preţul unitar al produsului i;

Factorii de influenţă, în ordinea de substituţie, sunt:

qi
1. structura producţiei: si=
n
∑ qi
i =1
2. preţul unitar de vânzare al sortimentului i (pi);
3. costurile cu materii prime şi materiale pe unitatea de produs (mi), din care:
3.1. csij - consumul specific din materia primă j pentru sortimentul i;
3.2. sj – structura (ponderile) materiilor prime în consumul specific pentru sortimentul i;
3.3. aij - preţul de aprovizionare al materiei prime j pentru sortimentul i.

9.2. Analiza cheltuielilor cu salariile directe

Scopul analizei este de a urmări evoluţia în dinamică şi pe structură, respectiv ponderea acestui
element de cheltuială în costul total, de a identifica factorii şi cauzele care provoacă modificări în
dinamică sau faţă de prevederi, de a aprecia eficienţa cu care sunt cheltuite fondurile de salarii.
Analiza trebuie să urmărească mai multe aspecte:
- respectarea corelaţiei de eficienţă dintre salarul mediu şi productivitatea medie a muncii;
- eficienţa cheltuielilor cu salariile pe baza unui indicator relativ;
- modificarea absolută a cheltuielilor cu salariile sau a fondului de salarii şi factorii care
influenţează această modificare;

1) Corelaţia de eficienţă dintre salariul mediu şi productivitatea muncii se referă la asigurarea

unei corespondenţe eficiente între rezultatele utilizării forţei de muncă şi recompensarea materială a

3
acesteia. Acesta înseamnă că orice creştere a nivelului salariilor poate să aibă loc în condiţii de
eficienţă numai dacă se realizează şi o creştere a productivităţii, şi implicit a rezultatelor activităţii.
Corelaţia de eficienţă se analizează cu ajutorul indicelui de corelaţie care se obţine ca raport
între indicele salariului mediu şi indicele productivităţii medii:

Is
Ic =
Iw

Eficienţa e respectată atunci când Ic < 1, respectiv productivitatea muncii a înregistrat un ritm
superior de creştere faţă de salariul mediu..
Dacă :
– I c = 1 ⇒ salariul mediu şi productivitatea au înregistrat aceeaşi proporţie de creştere (sau

scădere), inclusiv creştere 0 (menţinerea la acelaşi nivel);

– Ic < 1 ⇒ o situaţie de eficienţă, reflectată fie prin creşterea mai rapidă a productivităţii faţă
de salariul mediu, fie prin creşterea productivităţii în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al salariului
mediu (teoretic, corelaţia poate fi întâlnită şi în cazul scăderii productivităţii într-o proporţie mai mică
decât scăderea salariului mediu);
– I c > 1 ⇒ o situaţie de ineficienţă, deci o creştere a salariului mediu mai rapidă decât a

productivităţii, sau chiar în condiţiile în care productivitatea se menţine la acelaşi nivel sau
înregistrează o scădere (corelaţia poate reflecta şi scăderea salariului mediu într-o proporţie mai mică
decât scăderea productivităţii).
Situaţia ideală din punct de vedere al eficienţei cheltuielilor salariale pentru întreprindere ar fi:
I < 1

Ic < 1  s
I w > 1

2) Respectarea corelaţiei de eficienţă dintre dinamica salariului mediu şi dinamica

productivităţii muncii poate fi analizată şi cu ajutorul indicatorului relativ „Cheltuieli cu salariile la
1000 lei cifră de afaceri”:

Ch s N ⋅ Ch s Ch s
S1000 = ⋅ 1000 = ⋅ 1000 = ⋅ 1000
CA N⋅W W

Dacă se înregistrează scăderea acestuia ⇒ realizarea unei activităţi mai eficiente, faptul că cu
aceleaşi cheltuieli salariale se poate realiza un volum sporit de activitate, ceea ce nu poate avea loc
decât în condiţiile creşterii productivităţii muncii.

4
 3) Analiza modificării absolute a fondului de salarii şi a factorilor care determină această
modificare se poate realiza utilizând modelele:

FS
a) FS = N × = N×S;
N

Tef FS
b) FS = N × × = N × t h × sh ,
N Tef

Tef FS
c) FS = Q v × × = Qv × t v × sh
Q v Tef

unde:
FS – fondul de salarii (sau cheltuieli cu personalul)

N - număr mediu de personal;

S - salariul mediu pe o persoană
Tef – timp efectiv lucrat în om-ore

t h - consum de timp pe o persoană (în ore);

s h - salariu mediu pe unitate de timp (salariu mediu orar);

Qv –indicator valoric (cifra de afaceri, producţia fabricată etc.);
t v - consum de timp pe unitatea valorică de producţie (în ore);

+
∆ FS = FS1 – FS0 = 
0

Modificarea absolută trebuie corelată cu indicele volumului de activitate: se poate accepta o

creştere a fondului de salarii sau a cheltuielilor cu personalul, cu condiţia să fi avut loc o creştere a

volumului de activitate cel puţin în aceeaşi proporţie: I FS ≤ I Q .

Indiferent de sensul modificării, se realizează analiza pe factori de influenţă, în funcţie de

modelul folosit.

Asemănător se analizează şi alte elemente de cheltuieli cum ar fi: cheltuielile cu dobânzile

bancare, cheltuielile indirecte, cheltuielile generale, având în vedere caracteristicile acestora.
Reducerea acestor cheltuieli trebuie să se realizeze prin măsuri organizatorice care privesc
dimensionări optime ale sectoarelor auxiliare, administrative, de interes general, prin înlăturarea unor

5
verigi organizatorice structurale, intermediare, fără de care activitatea se poate desfăşura în mod
normal cu rezultate bune.

9.3. Analiza cheltuielilor cu amortizarea mijloacelor fixe

Cheltuielile cu amortizarea, ca parte a cheltuielilor materiale ale întreprinderii, au caracter

convenţional constant, ele se repartizează asupra costului unitar pe baza unor chei sau criterii de
repartizare, în funcţie de sistemul de urmărire şi calculaţie a costurilor.
Pentru a realiza o eficienţă a activităţii prin prisma acestor cheltuieli, având în vedere caracterul
lor fix, e necesar să se asigure în mod continuu utilizarea corespunzătoare a mijloacelor fixe, rezultând
un anumit volum de activitate, pentru care cantitativ şi structural mijloacelor fixe existente sunt
corespunzătoare. Cu alte cuvinte, înseamnă o orientare a investiţiilor spre capacităţi de producţie
corespunzătoare necesităţilor reale ale activităţii, existenţa în stare de funcţionare a tuturor mijloacelor
fixe legate nemijlocit de activitatea unităţii, dimensionarea raţională a celor legate indirect de
activitate, dar care sunt absolut necesare.
Cheltuielile cu amortizarea se urmăresc atât ca mărime absolută, cât şi ca mărime relativă în
corelaţie cu volumul de activitate.
Analiza urmăreşte modificarea în dinamică sau faţă de o bază de comparaţie a cheltuielilor cu
amortizarea, factorii care influenţează aceste modificări, identificându-se posibilităţile de sporire a
eficienţei activităţii prin reducerea relativă a acestor cheltuieli.
Se utilizează următorii indicatori:

1) Indicatorul absolut „Cheltuieli totale cu amortizarea” sau suma absolută a amortizării (A),
modelul de analiză fiind de forma:

A = Mf ⋅ a = (Vii + I − E) ⋅ (∑ s i ⋅ a i )

Factorii de influenţă, în ordinea substituţiei, sunt:

Mf – valoarea medie a mijloacelor fixe pentru o anumită perioadă, determinată de:
Vii – valoarea de inventar a mijloacelor fixe la începutul perioadei;

I – valoarea medie a intrărilor de mijloace fixe

E – valoarea medie a ieşirilor de mijloace fixe

a - cota medie de amortizare, determinată de:

si – structura mijloacelor fixe pe grupe sau categorii
ai – cota de amortizare pe grupe de mijloace fixe
6
 Cota de amortizare se modifică independent de întreprindere, depinde de durata normată de
funcţionare pe fiecare categorie de mijloace fixe, stabilită prin reglementări legale, în general de către
Ministerul de Finanţe.
Modificarea sumei absolute a amortizării nu este suficient de semnificativă pentru a se putea
aprecia influenţa asupra activităţii unităţii, deoarece, de exemplu, la o creştere a valorii medii a
mijloacelor fixe este normal să crească şi valoarea amortizării, dar pe de altă parte să se înregistreze şi
o creştere a volumului de activitate care trebuie să aibă loc cel puţin în aceeaşi proporţie cu creşterea

sumei amortizării: I A ≤ I Q De aceea se utilizează adesea un indicator relativ de tipul “Cheltuieli cu

amortizarea la 1000 lei activitate” (Qf, CA, etc).

2. Indicatorul relativ „Cheltuieli cu amortizarea la 1000 lei cifră de afaceri (sau producţie
fabricată)” – analizat pe baza următorului model:

A Mf × a
A1000 = × 1000 = × 1000
CA CA
unde:
A – cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe
CA – cifra de afaceri
Mf - valoarea medie a mijloacelor fixe.

a - cota medie de amortizare.

Rezumat
Principalele elemente de cheltuieli analizate în cadrul acestei teme sunt cheltuielile materiale,
cheltuielile salariale şi cheltuielile cu amortizarea activelor fixe, ca principale componente ale
cheltuielilor de exploatare.
Analiza cheltuielilor cu materii prime şi materiale se realizează utilizând indicatorii: Suma
absolută a cheltuielilor cu materiile prime şi materialele directe (M) şi Cheltuieli cu materii prime şi
materiale directe la 1000 lei producţie fabricată sau cifră de afaceri (M1000).
Analiza cheltuielilor cu salariile trebuie să urmărească mai multe aspecte: respectarea
corelaţiei de eficienţă dintre salarul mediu şi productivitatea medie a muncii; eficienţa cheltuielilor cu
salariile pe baza unui indicator relativ; modificarea absolută a cheltuielilor cu salariile sau a fondului
de salarii şi factorii care influenţează această modificare.
7
 Cheltuielile cu amortizarea se analizează pe baza indicatorului absolut Cheltuieli totale cu
amortizarea sau suma absolută a amortizării (A) sau a indicatorul relativ Cheltuieli cu amortizarea la
1000 lei cifră de afaceri (sau producţie fabricată).

Probleme rezolvate

1. Analiza factorială a sumei absolute a cheltuielilor cu materii prime şi materiale

Pentru efectuarea acestei analize vom propune interpretarea unor rezultate presupuse gata calculate.

Modelul de analiză:
n n  m 
M = ∑ q i xm i = ∑ q i  ∑ cs ij xa ij 

i =1  j =1

i =1 
Abaterea absolută:

∆M = M1 − M 0 = 121176 − 101450 = 19726 lei

Factori de influenţă:

1.Influenţa modificării cantităţilor produse

∆M (q i ) = ∑ q i1 (s i0 ) × m i 0 − ∑ q i 0 × m i 0 = 97392 − 101450 = −4058 lei

i i

2. Influenţa modificării structurii producţiei

∆M(s i ) = ∑ q i1 × m i0 − ∑ q i1 (s i0 ) × m i0 = 93792 − 97392 = −3600 lei

i i

3. Influenţa modificării costurilor unitare cu materiale directe

∆M (m i ) = ∑ q i1 × m i1 − ∑ q i1 × m i 0 = 121176 − 93792 = 27384 lei

i i
din care:

3.1. influenţa modificării consumurilor specifice

8
    
∆M c ij = ∑ q i1 ∑ cs ij1 s j0 × a ij0  − ∑ q i1  ∑ cs ij0 × a ij0  = −24 lei
( ) ( )
j  i  
i    j 

3.2. influenţa modificării ponderilor materiilor prime pe produse

   
∆M s j = ∑ q i1  ∑ cs ij1 × a ij0  − ∑ q i1 ∑ cs ij1 s j0 × a ij0  = 2280 lei
( ) ( )
  j 
i  j  i  

3.3. influenţa modificării preţurilor de aprovizionare

   
∆M a ij = ∑ q i1  ∑ cs ij1 × a ij1  − ∑ q i1  ∑ cs ij1 × a ij0  = 25128 lei
( )    
i  j  i  j 

Din analiza rezultatelor se constată o creştere a sumei absolute a cheltuielilor cu materii prime
şi materiale directe cu 19726 mii lei, creştere datorată exclusiv creşterii cheltuielilor cu aceste
materiale pe unitatea de produs.
Se constată că a scăzut cantitatea de produse fabricate, ceea ce a determinat scăderea
cheltuielilor cu materii prime şi materiale, dar nu pe această cale trebuie diminuate cheltuielile
respective.
Structura producţiei s-a modificat în favoarea produselor cu un nivel mai scăzut al cheltuielilor
materiale unitare, deci a acţionat în sensul scăderii cheltuielilor cu materii prime şi materiale, influenţă
pozitivă.
La rândul său, creşterea cheltuielilor materiale unitare a fost determinată de modificarea
structurii materiilor prime în favoarea celor cu preţ de aprovizionare mai mare, respectiv creşterii
accentuate a preţurilor de aprovizionare, probabil ca urmare a procesului inflaţionist. Principalul aspect
pozitiv îl reprezintă scăderea cheltuielilor cu materii prime şi materiale ca urmare a reducerii
consumurilor specifice.
Rezultă deci ca aspecte negative care trebuie analizate în amănunt reducerea cantităţii de
produse fabricate şi creşterea preţurilor de aprovizionare. Trebuie să se urmărească dacă s-a apelat la
cei mai convenabili furnizori şi dacă s-au folosit mijloacele de transport cele mai potrivite.

2. Analiza indicatorului relativ “Cheltuieli cu materii prime şi materiale directe la 1000 lei
producţie fabricată”

Modelul de analiză:

9
 n n m 
∑ qi ⋅mi ∑ qi ⋅ ∑ csij ⋅aij 
i =1  j =1
M 1000 = M
Qf
× 1000 = i =1
n
× 1000 = n

× 1000
∑ qi ⋅ pi ∑ qi ⋅ pi
i =1 i =1

Abaterea absolută:

M M
∆M1000 = 1 × 1000 − 0 × 1000 = 285 − 245 = 40 lei
Qf1 Qf 0

Factori de influenţă:

1. Influenţa modificării structurii producţiei

∑ q i1 × m i0 ∑ q i0 × m i 0
∆M1000 (s i ) = × 1000 = × 1000 = 243 − 245 = −2 lei
∑ q i1 × p i0 ∑ q i0 × p i0

2. Influenţa modificării preţului de vânzare

∑ q i1 × m i0 ∑ q i1 × m i0
∆M1000 (p i ) = × 1000 = × 1000 = 221 − 243 = −22 lei
∑ q i1 × p i1 ∑ q i1 × p i0

3. Influenţa modificării costurilor unitare cu materiile prime

∑ q i1 × m i1 ∑ q i1 × m i0
∆M1000 (m i ) = × 1000 = × 1000 = 285 − 221 = 64 lei
∑ q i1 × p i1 ∑ q i1 × p i1

Din analiza indicatorului rezultă o situaţie negativă, întrucât au crescut cheltuielile cu materii
prime şi materiale directe la 1000 lei producţie fabricată şi aceasta exclusiv din cauza creşterii acestor
cheltuieli pe unitatea de produs. La această situaţie au contribuit creşterea preţului de aprovizionare (în
cea mai mare măsură) şi creşterea ponderii materiilor prime mai scumpe.
Acest indicator a mai fost influenţat de structura pe sortimente care s-a modificat în sensul
creşterii ponderii sortimentelor la care raportul mi/pi este mai mic şi de preţul de vânzare pe sortimente
care a dus la scăderea indicatorului ca urmare a creşterii preţurilor de vânzare, factor care este
independent de activitatea unităţii, cu excepţia situaţiei în care produsele se diferenţiază pe calităţi.
Ca şi în cazul indicatorului absolut, rămâne ca aspect negativ de cercetat creşterea accentuată
costurilor unitare cu materiile prime determinată de creşterea preţurilor de aprovizionare a acestora şi
luarea unor măsuri de reducere a costurilor.

3. Analiza modificării fondului de salarii

10
 Situaţia de analiză a fondului de salarii se prezintă în tabelul următor.
Tabel nr. 9.1.
Indicatori Prevederi Realizări
1. Producţia fabricată exprimată în preţ de vânzare (lei) 414250 425280
3. Număr mediu de salariaţi 400 390
4. Fondul de salarii anual (lei) 14880 15912
6. Timp de lucru efectiv (om-ore) 720000 678366

a) FS = N × t h × s h ,

T0 720000 T 678366
t h0 = = = 1800 ore pe salariat t h1 = 1 = = 1739,4 ore pe salariat
N0 400 N1 390

FS0 14880
s h0 = = = 0,02067 mii lei /ora = 20,67 lei/ora
T0 720000

FS1 15912
s h1 = = = 0,02346 mii lei /ora = 23,46 lei/ora
T1 678366

Abaterea absolută:

∆FS = FS1 – FS0 =15912 – 14880 =1032 mii lei

Factori de influenţă:

1. Influenţa modificării numărului mediu de salariaţi

( ) ( )
∆FS N = N1 − N 0 ⋅ th 0 ⋅ s h 0 = (390 − 400 ) ⋅ 1800 ⋅ 0,02067 = −372 mii lei

2. Influenţa modificării timpului de lucru pe salariat

( ) ( )
∆FS t h = N1 ⋅ t h1 − t h 0 ⋅ s h 0 = 390 ⋅ (1739,4 − 1800) ⋅ 0,02067 = −489 mii lei

3. Influenţa modificării salariului mediu orar

( )
∆FS s h = N1 ⋅ t h1 ⋅ (s h1 − s h 0 ) = 390 ⋅ 1739,4 ⋅ (0,02346 − 0,02067 ) = +1893 mii lei

Rezultă o creştere absolută a fondului de salarii, determinată de creşterea salariului pe oră

lucrată; în acelaşi timp, numărul de salariaţi a scăzut, determinând scăderea fondului de salarii; timpul
lucrat în medie de o persoană a scăzut, ca urmare se reduce fondul de salarii.

11
 Situaţia este ineficientă economic, explicabilă tot prin indexări la salarii. Redresarea trebuie să
aibă în vedere în primul rând utilizarea corespunzătoare a timpului de lucru şi asigurarea creşterii
productivităţii muncii orare cel puţin în aceeaşi proporţie cu salariul mediu orar.

T FS
b) FS = Qf ⋅ ⋅ = Qf ⋅ t v ⋅ s h
Q T

T0 720000 T 678366
t v0 = = = 1,738 ore la 1 000 lei Qf t v1 = 1 = = 1,595 ore la 1 000 lei Qf
Q 0 414250 Q1 425280

Abaterea absolută:

∆FS = FS1 – FS0 =15912 – 14880 =1032 mii lei

Factori de influenţă:

1. Influenţa modificării valorii producţiei fabricate

∆FS(Qf ) = (Qf1 − Qf 0 ) ⋅ t v0 ⋅ s h 0 = (425280 − 414250) ⋅ 1,738 ⋅ 0,02067 = 396 mii lei

2. Influenţa modificării consumului mediu de timp pe unitatea valorică de producţie

( ) ( )
∆FS t v = Qf1 ⋅ t v1 − t v0 ⋅ s h 0 = 425280 ⋅ (1,595 − 1,738) ⋅ 0,02067 = −1257 mii lei

3. Influenţa modificării salariului mediu orar

( )
∆FS s h = Qf1 ⋅ t v1 ⋅ (s h1 − s h 0 ) = 425280 ⋅ 1,595 ⋅ (0,02346 − 0,02067) = 1893 mii lei

Din analiza factorială rezultă că a avut loc o creştere a fondului de salarii, ca urmare a creşterii
valorii producţiei fabricate şi a creşterii salariului mediu pe unitatea de timp (oră). Scăderea
consumului mediu de timp pentru a obţine o unitate valorică de producţie a dus la scăderea fondului de
salarii şi reflectă o situaţie pozitivă.
Pe ansamblu însă, situaţia este ineficientă, întrucât salariul ce revine pe unitatea de timp creşte
într-o proporţie mai mare decât producţia.

Analiza cheltuielilor cu salariile conduce la concluzia că principala cale prin care se poate
asigura o cheltuire economicoasă a FS este creşterea productivităţii muncii.
În consecinţă, toate direcţiile prin care se poate asigura acest lucru (progres tehnic,
restructurare, utilizarea unor resurse materiale mai ieftine şi de bună calitate, competitivitate)

12
reprezintă căi de acţiune pentru creşterea eficienţei prin prisma scăderii relative a cheltuielilor cu
salariile.

4. Analiza factorială a indicatorului “Cheltuieli cu amortizarea la 1000 lei cifră de afaceri”.

Tabel nr. 9.2

Indicatori (lei) Perioada precedentă Perioada curentă
Cifra de afaceri 411590 397720
Valoarea de inventar a mijloacelor fixe la 56742 60110
începutul perioadei
Valoarea medie a intrărilor 18830 19540
Valoarea medie a ieşirilor 13055 13750
Cheltuieli cu amortizarea 3751 4613

A Mf × a
A1000 = × 1000 = × 1000
CA CA

Valoarea medie a mijloacelor fixe :

Mf = Vi + I − E

Mf 0 = 56742 + 18830 − 13055 = 62517 mii lei

Mf1 = 60110 + 19540 − 13750 = 65900 mii lei

Cota medie de amortizare:

A
a= × 100
Mf
3751 4613
a0 = × 100 = 6% a1 = × 100 = 7%
62517 65900

Abaterea absolută:

A A 4613 3751
∆A1000 = 1 × 1000 − 0 × 1000 = × 1000 − × 1000 = 11,598 − 9,113 = 2,485 lei
CA1 CA 0 397720 411590

Factori de influenţă

13
1. Influenţa modificării cifrei de afaceri
A A 3751
∆A1000 (CA ) = 0 × 1000 − 0 × 1000 = × 1000 − 9,113 = 9,431 − 9,113 = 0,318 lei
CA1 CA 0 397720

2. Influenţa modificării cheltuielilor cu amortizarea

A1 A
∆A1000 (A ) = × 1000 − 0 × 1000 = 11,598 − 9,431 = 2,167 lei
CA1 CA1

din care:

2.1. influenţa modificării valorii medii a mijloacelor fixe

Mf 1 × a 0 A 65900 × 6%
∆A1000 Mf = ( ) × 1000 − 0 × 1000 = − 9,431 = 9,942 − 9,431 = 0,511 lei
CA1 CA1 397720

2.2. influenţa modificării cotei medii de amortizare

A1 Mf 1 × a 0
()
∆A1000 a =
CA1
× 1000 −
CA1
× 1000 = 11,598 − 9,942 = 1,656 lei

Se constată o creştere a cheltuielilor cu amortizarea la 1000 lei cifră de afaceri, fenomen

negativ, ineficient din punct de vedere economic. La această situaţie a contribuit scăderea cifrei de
afaceri, care a determinat creşterea cheltuielilor cu amortizarea la 1000 lei cifră de afaceri; a crescut şi
suma absolută a amortizării, atât ca urmare a creşterii valorii medii a mijloacelor fixe, cât şi ca urmare
a creşterii cotei medii de amortizare. Situaţia se consideră ineficientă, întrucât o creştere a valorii medii
a mijloacelor fixe ar fi trebuit să ducă la creşterea cifrei de afaceri.
Trebuie analizate mijloacele fixe structural, pentru a se putea stabili dacă există corelaţie între
necesarul real de mijloace fixe active şi existentul acestora; trebuie identificate cauzele care au dus la
diminuarea cifrei de afaceri, în condiţiile creşterii valorii medii a mijloacelor fixe.
Cota medie de amortizare a crescut datorită modificării structurii mijloacelor fixe, cele nou
intrate având o cotă mai mare decât cele existente deja în unitate.
Amortizarea este o cheltuială cu caracter fix, iar nivelul său relativ exprimat prin indicatorul
analizat trebuie să scadă în condiţiile desfăşurării unei activităţi eficiente de către orice agent
economic.
Principalele direcţii prin care se poate asigura o corelaţie eficientă între suma amortizării şi
volumul activităţii privesc:
- asigurarea întreprinderii cu mijloace fixe corespunzătoare cantitativ, structural şi tehnic, în
corelaţie cu volumul şi structura activităţii prevăzute a se realiza;
14
 - menţinerea în stare corespunzătoare de funcţionare a mijloacelor fixe existente, în special a celor
legate nemijlocit de activitatea de bază, prin efectuarea reparaţiilor la termen şi de calităţile
prevăzute, întreţinerea corespunzătoare, utilizarea de personal calificat;
- asigurarea corelării profilului de activitate cu cererea de pe piaţă;
- asigurarea condiţiilor organizatorice pentru buna funcţionare a mijloacelor fixe;
- alimentarea locurilor de muncă cu materii prime, materiale, energie pentru realizarea activităţii;
- orientarea investiţiilor spre mijloacele fixe performante, cu precădere asigurarea celor direct
productive.

Teste/Exerciţii/Probleme

1. Prezentaţi semnificaţia factorilor din modelul de analiză a cheltuielilor materiale în sumî

absolută.
2. Cum se interpretează influenţa cu semnul „-„ a preţului de vânzare asupra indicatorului
„Cheltuieli materiale la 1000 lei cifră de afaceri”. Scrieţi şi relaţia de calcul a influenţei respective.
3. Explicaţi valorile posibile ale indicelui de corelaţie dintre salariul mediu şi productivitatea
medie a muncii.
4. Prezentaţi două modele de analiză factorială a fondului de salarii.
5. Scrieţi relaţia pentru determinarea influenţei consumului de timp pe unitatea valorică de
producţie asupra modificării fondului de salarii şi interpretaţi influenţa cu semnul „+” a acestui factor.
6. Cum se determină cheltuielile cu amortizarea la 1000 lei cifră de afaceri şi care sunt factorii
de influenţă, în ordinea substituţiei?
7. Pe baza informaţiilor din situaţiile financiare ale unei firme, efectuaţi analiza factorială a
modificării fondului de salarii.

Bibliografie

1. Popa Dorina – Analiză economico-financiară, Editura Universităţii din Oradea, 2010;

2. Niculescu Maria – Diagnostic economic, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
3. Valceanu Gh., Robu V., Georgescu N., Analiza economico-financiară, Editura Economică,
Bucureşti, 2005.

15
 MODULUL 10: ANALIZA STRUCTURALĂ ŞI FACTORIALĂ A
REZULTATELOR

Timpul mediu necesar pentru studiu: 9 ore

Obiective educaţionale
● identificarea principalilor indicatori utilizaţi în analiza rezultatelor;
● dezvoltarea abilităţii de a construi şi aplica modele de analiză structurală şi factorială a rezultatelor;
● identificarea cauzelor posibile care influenţează rezultatele şi rentabilitatea întreprinderii şi a
măsurilor de luat în vederea corectării sau îmbunătăţirii evoluţiei unor indicatori;

Cuvinte cheie:
cont de profit şi pierdere, rezultat brut al exploatării, rezultat operaţional, rezultat din exploatare,
rezultat curent, rezultat brut al exerciţiului, rezultat net, analiza structurală a rezultatelor, analiza
factorială a rezultatelor.

Cuprinsul Modulului:
10.1. Contul de profit şi pierdere – sursă de informaţii în analiza rezultatelor
10.2. Analiza structurală a rezultatelor
10.3. Analiza factorială a rezultatelor
Rezumat
Probleme rezolvate
Teste/Exerciţii/Probleme
Bibliografie

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

Analiza performanţelor financiare ale întreprinderii permite formularea de aprecieri asupra
formării rezultatelor activităţii acesteia şi asupra corelaţiei lor cu structura financiară a întreprinderii.
Performanţele financiare ale întreprinderii pot fi analizate pe baza rentabilităţii sau pe baza
fluxurilor de numerar.
Pentru exprimarea rentabilităţii se utilizează două categorii de indicatori:
 – rezultatele (profit sau pierdere), indicatori de volum, care evidenţiază mărimea absolută a
rentabilităţii;
– ratele rentabilităţii, indicatori ai mărimii relative a rentabilităţii, care arată gradul în care
capitalul sau resursele folosite aduc profit.

10.1. Contul de profit şi pierdere – sursă de informaţii în analiza rezultatelor

Contul de profit şi pierdere reprezintă un document contabil de sinteză, prevăzut de Legea

Contabilităţii, care măsoară performanţele activităţii întreprinderii în cursul perioadei analizate,
concentrând veniturile şi cheltuielile unei întreprinderi pentru o perioadă dată şi explicând modul de
formare a rezultatelor.
Prezentarea contului de profit şi pierdere variază de la o ţară la alta, în funcţie de
particularităţile economice, juridice şi fiscale ale fiecărei ţări, putându-se realiza o tipologie de
prezentare a contului de rezultate în funcţie de două criterii:
1. După forma de prezentare:
- sub formă de tablou bilateral (în cont), în care cheltuielile şi pierderile sunt prezentate în partea
stângă, iar veniturile şi profitul în partea dreaptă;
- sub formă verticală (în listă) care explică formarea din treaptă în treaptă a rezultatului exerciţiului.
2. După conţinutul informaţional:
- cont de rezultate cu prezentarea veniturilor şi cheltuielilor după natura sau originea acestora;
- cont de rezultate cu prezentarea după destinaţie a veniturilor şi cheltuielilor (prezentare pe funcţiuni
sau activităţi a veniturilor şi cheltuielilor).
Forma de prezentare verticală (în listă) este cea mai des întâlnită (utilizată), deoarece pune în
evidenţă rezultatul generat de fiecare tip de activitate desfăşurată de întreprindere. Acest mod de
prezentare are avantajul separării rezultatului exploatării de cel provenind din operaţiuni financiare şi
extraordinare. Rezultatul net este obţinut prin corectarea sumei algebrice a celor trei rezultate cu
impozitul pe profit.
Prezentarea după natură clasifică cheltuielile după natura economică (consum de materii prime,
salarii, amortizare etc.) fără să le aloce pe funcţiuni ale întreprinderii. Prezentarea după destinaţie
clasifică cheltuielile în funcţie de locul / activitatea de provenienţă (costul vânzărilor, cheltuielile de
desfacere, cheltuieli generale de administraţie). Distincţia între cele două criterii de clasificare se
realizează numai la nivelul veniturilor şi cheltuielilor de exploatare, structurarea celorlalte venituri şi
cheltuieli fiind identică.
În România, structurarea elementelor de venituri şi cheltuieli în contul de profit şi pierdere are
la bază activitatea întreprinderii, care se identifică de fapt cu operaţiile economico-financiare
desfăşurate de aceasta într-o perioadă de gestiune.
2
 Veniturile şi cheltuielile sunt definite conform standardului contabil internaţional IAS 1
„Prezentarea situaţiilor financiare” astfel:
● veniturile reprezintă creşteri de avantaje economice viitoare înregistrate pe parcursul perioadei
contabile sub formă de intrări sau creşteri ale activelor ori descreşteri ale datoriilor, care au ca
rezultat creşterea capitalurilor proprii, diferită de cea care provine din contribuţiile
proprietarilor capitalului;
● cheltuielile reprezintă diminuări de avantaje economice înregistrate pe parcursul perioadei
contabile sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor ori creşteri ale datoriilor, care au
ca rezultat o diminuare a capitalurilor proprii, diferită de cea rezultată din distribuirile în
favoarea proprietarilor de capital.

Formatul contului de profit şi pierdere este următorul:

1. Cifra de afaceri netă
2. Variaţia stocurilor de produse finite şi a producţiei în curs de execuţie
3. Producţia realizată de entitate pentru scopurile sale proprii şi capitalizată
4. Alte venituri din exploatare
5. a) Cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile
b) Alte cheltuieli externe
6. Cheltuieli cu personalul:
a) Salarii şi indemnizaţii
b) Cheltuieli cu asigurările sociale, cu indicarea distinctă a celor referitoare la pensii
7. a) Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi imobilizările necorporale
b) Ajustări de valoare privind activele circulante, în cazul în care acestea depăşesc suma
ajustărilor de valoare care sunt normale în entitatea în cauză
8. Alte cheltuieli de exploatare
9. Venituri din interese de participare, cu indicarea distincta a celor obţinute de la entităţile afiliate
10. Venituri din alte investiţii şi împrumuturi care fac parte din activele imobilizate, cu indicarea
distinctă a celor obţinute de la entităţile afiliate
11. Alte dobânzi de încasat şi venituri similare, cu indicarea distinctă a celor obţinute de la entităţile
afiliate
12. Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi investiţiile deţinute ca active circulante
13. Dobânzi de plătit şi cheltuieli similare, cu indicarea distinctă a celor privind entităţile afiliate
14. Profitul sau pierderea din activitatea curentă
15. Venituri extraordinare
16. Cheltuieli extraordinare
17. Profitul sau pierderea din activitatea extraordinară
3
 18. Impozitul pe profit
19. Alte impozite neprezentate la elementele de mai sus
20. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar

Astfel, veniturile şi cheltuielile exerciţiului sunt structurate în două mari categorii: care rezultă
din activitatea ordinară (curentă, obişnuită) a întreprinderii şi elementele extraordinare.
Activitatea ordinară se referă la activitatea desfăşurată de întreprindere potrivit obiectului său
de activitate, inclusiv activităţile derivate din realizarea acestuia. Ea cuprinde activitatea de exploatare
şi activitatea financiară.
Veniturile din exploatare provin din livrările de bunuri (produse şi mărfuri), executarea de
lucrări, prestările de servicii şi din avantajele pe care unitatea a consimţit să le primească; executarea
unor obligaţii legale sau contractuale din partea terţilor; dar şi din alte operaţii cum sunt cele din
vânzarea activelor imobilizate, din despăgubiri primite, subvenţii pentru investiţii. Veniturile din
exploatare includ şi unele elemente nerealizate, care nu au natura unui venit, cum sunt variaţia
stocurilor şi producţia imobilizată.
Cheltuielile din exploatare sunt clasificate după natura lor: cheltuieli cu materii prime şi
materiale consumabile, cheltuieli privind mărfurile, cheltuieli cu salariile şi asigurări sociale, cheltuieli
cu amortizările, cheltuieli cu lucrările şi serviciile primite de la terţi, cheltuieli cu impozite, taxe şi
vărsăminte asimilate, alte cheltuieli (din vânzarea activelor imobilizate, din despăgubiri sau amenzi
plătite, etc.).
Veniturile şi cheltuielile financiare provin din participaţii, dobânzi, diferenţe de curs valutar,
din reduceri financiare (sconturi) obţinute sau acordate, alte venituri şi cheltuieli financiare.
Activitatea extraordinară se referă la evenimente sau tranzacţii diferite de activitatea curentă
a întreprinderii, care nu apar în mod frecvent sau cu regularitate în cadrul activităţii întreprinderii,
având un caracter nerepetitiv, accidental. Veniturile extraordinare cuprind subvenţiile pentru
evenimente extraordinare, iar cheltuielile extraordinare provin din exproprierea unor active, cutremure
sau alte calamităţi naturale.

10.2. Analiza structurală a rezultatelor

Aceasta presupune descompunerea rezultatului în elemente componente, în funcţie de

activităţile care îl generează (de exploatare, financiară, extraordinară):

1. Rezultatul brut al exploatării (excedent sau deficit) - caracterizează funcţionarea curentă a

întreprinderii sau performanţele sale tehnice şi comerciale, reflectând contribuţia exploatării la
formarea rezultatelor şi este primul sold intermediar de gestiune cu semnificaţie în termeni de

4
rentabilitate, un rezultat parţial deoarece nu ţine seama de toate cheltuielile suportate de întreprindere
în activitatea de exploatare.
Rezultatul brut al exploatării exprimă resursa de acumulare brută rezultată din activitatea de
exploatare destinată menţinerii şi dezvoltării potenţialului productiv al întreprinderii, remunerării
capitalurilor utilizate şi a statului, în acest caz vorbind de excedent brut de exploatare (EBE).
Analiza EBE se poate face în mărimi absolute şi în mărimi relative.
● În mărimi absolute, analiza are la bază modul de calcul al EBE:
EBE = (VA + Subvenţii pentru exploatare) – (Impozite şi taxe + Cheltuieli de personal)

● În mărimi relative, analiza excedentului brut de exploatare presupune:

- analiza unor ratelor de structură sau de prelevare a EBE
- analiza ratelor de rentabilitate stabilite prin luarea în calcul a EBE
Datorită faptului că indicatorul se poate calcula prin deducerea din veniturile din exploatare
încasabile a cheltuielilor de exploatare plătibile, excedentul brut din exploatare reprezintă o resursă
potenţială de trezorerie, un cash-flow potenţial degajat de exploatare, fiind considerat un indicator care
face trecerea de la analiza rezultatelor contabile la analiza fluxurilor financiare.

2. Rezultatul operaţional apare în cazul analizei structurale a rezultatelor după destinaţia

cheltuielilor de exploatare (pe funcţii ale întreprinderii) şi se calculează ca diferenţă între cifra de
afaceri netă şi costul vânzărilor, respectiv costul bunurilor vândute şi al serviciilor prestate, format din:
costul de producţie al produselor finite vândute, lucrărilor şi serviciilor prestate pentru terţi; costul de
cumpărare al mărfurilor vândute.
Rezultatul operaţional (profit sau pierdere) deţine ponderea majoritară în rezultatul brut al
exerciţiului oricărei întreprinderi, având rolul de a acoperi cheltuielile de distribuţie, cheltuielile
generale de administraţie şi cheltuielile financiare, astfel încât întreprinderea să obţină un profit
suficient de mare pentru a remunera corespunzător acţionarii/asociaţii.

3. Rezultatul exploatării caracterizează performanţele activităţii de exploatare, independent de

politica financiară şi fiscală.
Exprimă în mărimi absolute rentabilitatea aferentă activităţii de exploatare, după deducerea
cheltuielilor de exploatare totale din veniturile aferente acestei activităţi.
În cazul analizei structurale a rezultatelor utilizând gruparea după natură a cheltuielilor de
exploatare şi a veniturilor, rezultatul exploatării se determină pe baza relaţiei:

Rezultatul exploatării = Excedent brut din exploatare

+ Alte venituri din exploatare
+ Alte venituri din provizioane

5
 – Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele
– Alte cheltuieli de exploatare

Spre deosebire de excedentul brut de exploatare, rezultatul exploatării ţine cont de politica de
amortizare şi de constituire a provizioanelor.
În cazul analizei structurale a rezultatelor utilizând gruparea după destinaţie a cheltuielilor de
exploatare şi a veniturilor, rezultatul exploatării se calculează astfel:

Rezultatul exploatării = Rezultatul operaţional

+ Alte venituri din exploatare
– Cheltuieli de distribuţie
– Cheltuieli generale de administraţie

Exprimarea în mărimi relative a rentabilităţii activităţii de exploatare, prin raportul între

rezultatul exploatării şi activele de exploatare, serveşte la realizarea de comparaţii între diverse
întreprinderi care promovează politici de amortizare diferite.

4. Rezultatul financiar intră în componenţa rezultatului curent, alături de rezultatul

exploatării, şi se calculează ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile financiare. El poate fi analizat
separat, prin evidenţierea principalelor operaţiuni din care pot deriva veniturile şi cheltuielile
financiare.
Rezultatul financiar evidenţiază atât calitatea gestiunii financiare a întreprinderii, cât şi
efectele activităţii de exploatare, strategiei de dezvoltare a întreprinderii sau ale unor evenimente
întâmplătoare determinate de instabilitatea mediului monetar.

5. Rezultatul curent (ordinar) reprezintă rezultatul tuturor operaţiilor curente, obişnuite ale
întreprinderii, fiind determinat atât de rezultatul exploatării curente, cât şi de cel al activităţii
financiare, permiţând şi aprecierea impactului politicii financiare a întreprinderii asupra rentabilităţii.
Nefiind influenţat de elemente extraordinare, acest sold permite analiza dinamicii rezultatului
curent al întreprinderii pe mai multe exerciţii financiare.
Analiza rezultatului curent pune în evidenţă următoarele situaţii:

A. Rezultatul curent este aproximativ zero: RC ≈ 0

Pragul de rentabilitate al activităţii curente reprezintă un minim ce trebuie atins, dar care nu
poate asigura dezvoltarea, deoarece în acest punct veniturile din exploatare şi cele financiare permit
doar acoperirea exactă a cheltuielilor de exploatare şi financiare. Această situaţie corespunde cazurilor
1, 2 şi 3:
6
 Cazul 1: pragul de rentabilitate curentă “levier financiar”
RE (Rezultatul exploatării) >> 0, RF (Rezultatul financiar) << 0
Exploatarea foarte rentabilă ar trebui să permită întreprinderii redresarea rapidă a situaţiei
financiare, cheltuielile financiare diminuându-se concomitent cu ameliorarea rezultatului curent.
Riscul întreprinderii depinde în acest caz de perenitatea profitului exploatării
Menţinerea unui anumit nivel al profitului şi eventuala creştere a acestuia devin incerte în
situaţii precum:
- rezultatul pozitiv din exploatare este determinat de o politică investiţională pasivă, un grad
scăzut de reînnoire a imobilizărilor, întreprinderea înregistrând un nivel scăzut al cheltuielilor
cu amortizarea ca urmare a gradului avansat de învechire a imobilizărilor;
- în situaţia în care cota de piaţă a întreprinderii este în scădere, în lipsa stabilizării prin
diversificare gamei sortimentale a produselor oferite care să permită relansarea, întreprinderea
poate întâmpina dificultăţi.
Cazul 2: pragul de rentabilitate curentă “supravieţuire” RE ≈ 0, RF ≈ 0
Întreprinderea rămâne în stare de funcţionare prin echilibrarea activităţii de exploatare cu
politica sa financiară, fără să-şi asume vreun risc financiar. Transformarea sa progresivă depinde de
nivelul investiţiilor realizate şi de starea pieţei.
Cazul 3: pragul de rentabilitate “transformare” (RE<< 0, RF >> 0)
Întreprinderea îşi acoperă pierderile exploatării pe baza veniturilor substanţiale rezultate din
plasamente financiare. Pot fi luate în considerare mai multe ipoteze:
- deficitul exploatării se datorează inconsistenţei performanţelor industriale sau comerciale
ale întreprinderii, situaţie îngrijorătoare;
- pierderile exploatării se justifică prin specificitatea obiectivelor strategice ale întreprinderii.
Întreprinderea poate renunţa la activitatea de exploatare nerentabilă în favoarea activităţii
financiare, situaţie ce poate fi temporară sau definitivă. Există posibilitatea ca exploatarea să fie
transferată unei alte întreprinderi, mai ales dacă întreprinderea face parte dintr-un holding.

B. Rezultatul curent este pozitiv: RC > 0

Cazurile 4, 5 şi 6, considerate ca situaţii ideale, corespund situaţiilor în care întreprinderea
degajă rentabilitate din activitatea sa, deoarece rezultatul exploatării şi rezultatul financiar nu
înregistrează niciodată valori negative.
Cazul 4: profit curent “bun manager al întreprinderii” (RE >> 0, RF ≈ 0)
Este situaţia ideală pentru o întreprindere productivă, datorită unui bun echilibru al politicii
financiare, rezultatul exploatării nu este absorbit de cheltuielile financiare. Promovând o politică de
independenţă financiară “bun manager al întreprinderii”, efectul de levier îi va permite întreprinderii
ameliorarea rentabilităţii financiare, fără să fie afectată de riscul financiar.

7
 Cazul 5: profitul curent “supermarché” sau “holding” (RE ≈ 0, RF >> 0)
Este o situaţie specifică întreprinderilor care desfăşoară o activitate generatoare de lichidităţi
(stocuri reduse sau cu rotaţie rapidă, credite-clienţi limitate sau inexistente), pentru care caută cele mai
bune plasamente posibile, supraveghind permanent expansiunea pieţei şi gestiunea trezoreriei.
Alte posibilităţi: întreprinderea este un holding, al cărui obiectiv este maximizarea
dividendelor percepute de filialele sale, singura sursă de venituri care permite acoperirea cheltuielilor
pentru exploatare.
Cazul 6: profitul curent “monopol” (RE >> 0, RF >> 0)
Întreprinderea ocupă o poziţie privilegiată pe piaţă, ca urmare a unei activităţi de exploatare
foarte rentabile, care permite degajarea unor lichidităţi sporite al căror plasament permite nu numai
recuperarea eventualelor cheltuieli financiare, ci şi obţinerea unor profituri suplimentare.

C. Rezultatul curent este negativ: RC < 0

Activitatea curentă a întreprinderii nu degajă rentabilitate, aceasta confruntându-se cu
numeroase dificultăţi, situaţie ce corespunde cazurilor 7, 8 şi 9.
Cazul 7: deficit curent ”redresare” (RE ≈ 0, RF << 0)
Întreprinderea echilibrează rezultatul exploatării, reuşind să-şi acopere cheltuielile de
exploatare pe seama veniturilor din exploatare, dar înregistrează un nivel ridicat al cheltuielilor
financiare. Dacă datoriile contractate au permis realizarea unor investiţii care vor ameliora în viitor
rezultatul exploatării, asigurând şi rambursarea datoriilor financiare, situaţia se poate aprecia ca
viabilă. Dacă întreprinderea este în plină dezvoltare, piaţa sa nefiind încă saturată, situaţia poate fi
tolerată dacă este tranzitorie. Dacă piaţa nu este în expansiune, întreprinderea se va confrunta curând
cu dificultăţi grave.
Cazul 8: deficit curent “dilemă” (RE << 0, RF ≈ 0)
Situaţia caracterizează o întreprindere a cărei activitate de exploatare este nerentabilă, dar
rezultatul financiar este echilibrat. În acest caz, întreprinderea se află în “dilemă”, deoarece dacă
dispune de noi atuuri comerciale (produse noi, publicitate etc.), ea va trebui să se îndatoreze pentru a
procura disponibilităţi necesare realizarea investiţiilor sale, dar dacă ea a aşteptat prea mult pentru a
investi, sau a fost depăşită de concurenţi, atunci este de preferat ca întreprinderea să realizeze cedarea
activităţii.
Cazul 9: deficit curent “criză” (RE << 0, RF << 0)
Situaţia este caracteristică unei întreprinderi aflate în dificultate. Exploatarea nu este rentabilă,
iar nivelul ridicat al cheltuielilor financiare agravează deficitul curent. Întreprinderea trebuie să-şi
îmbunătăţească situaţia financiară din fonduri proprii, şi de asemenea să depisteze cauzele deficitului
său de exploatare, stabilind şi măsurile de remediere a acestuia.

8
 6. Rezultatul extraordinar reprezintă rezultatul obţinut din operaţiile care nu sunt legate de
desfăşurarea normală, curentă, a activităţii întreprinderii şi permite măsurarea influenţei elementelor
extraordinare asupra formării rezultatului global al întreprinderii.

7. Rezultatul brut al exerciţiului exprimă în mărimi absolute rentabilitatea aferentă activităţii

întreprinderii, după deducerea cheltuielilor totale din veniturile totale aferente unui exerciţiu financiar.
Analiza rezultatului brut se poate realiza ţinând seama de structura acestuia:
Rezultat brut = Venituri totale – Cheltuieli totale =
= (Venituri din exploatare + Venituri financiare + Venituri extraordinare)
- (Cheltuieli de exploatare +Cheltuieli financiare + Cheltuieli extraordinare) =
= Rezultatul exploatării + Rezultatul financiar + Rezultatul extraordinar

8. Rezultatul net al exerciţiului exprimă în mărimi absolute rentabilitatea netă sau pierderile
aferente activităţii întreprinderii, după deducerea din veniturile totale a cheltuielilor totale şi a
impozitului pe profit.
Analiza rezultatului net în mărimi absolute are la bază metodele de calcul ale acestuia:
● metoda substractivă:
Rezultatul net al exerciţiului = Rezultatul brut al exerciţiului – Impozit pe profit/venit
● metoda aditivă:
Rezultat net = Profit reinvestit + Dividende + Remunerarea suplimentară a personalului
+ Acoperiri de pierderi

Componenta principală a rezultatului total este rezultatul din exploatare, înţelegând prin
exploatare activitatea de producţie, comercializare sau prestări servicii desfăşurată de unitatea
analizată.

10.3. Analiza factorială a rezultatelor

Analiza factorială îşi propune stabilirea factorilor care influenţează rezultatul şi a mărimii
influenţelor acestor factori, în vederea identificării cauzelor generatoare de pierderi şi a luării de
măsuri corespunzătoare în acest sens.
Există numeroase modele de analiză factorială a rezultatelor, ţinând seama şi de forma sub
care se prezintă rezultatul.
Astfel:
1. Pentru analiza factorială a rezultatului brut (Rb), se pot utiliza următoarele modelele de
analiză:
a) Rb = Vt × rb
9
Factorii de influenţă, în ordinea substituirii lor sunt:
Vt – venituri totale (ce pot fi detaliate în venituri de exploatare, financiare şi extraordinare);
rb – rezultat mediu brut la 1 leu venituri totale, analizat în funcţie de structura veniturilor pe
categorii şi rezultat brut la 1 leu venituri pe categorii.

b) Rb = Rexpl + Rfin + Rextr

cu factorii de influenţă:
Rexpl– rezultat din exploatare (Vexpl, Chexpl– venituri, respectiv cheltuieli din exploatare);
Rfin –rezultat financiar (Vfin, Chfin – venituri, respectiv cheltuieli financiare);
Rextr – rezultat extraordina (Vextr, Chextr – venituri, respectiv cheltuieli extraordinare)

2. Componenta de bază a rezultatului exerciţiului este rezultatul din exploatare. Cum cifra de
afaceri reprezintă partea principală a veniturilor din exploatare, rezultatul aferent cifrei de afaceri este
componenta cea mai importantă a rezultatului exploatării, de aceea studiului rezultatului aferent
cifrei de afaceri i se acordă o atenţie deosebită în analiza rentabilităţii unei întreprinderi.
Model de analiză factorială ce poate fi folosit în acest caz:

Pr = ∑ q i p i − ∑ q i c i = ∑ q i ( p i − c i )

unde:
qi – cantitatea vândută din sortimentul i;
pi – preţul de vânzare pe produs;
ci – costul unitar pe produs;

Potrivit modelului a), factorii de influenţă, în ordinea substituirii, sunt:

- cantitatea vândută din fiecare sortiment qi
- structura pe sortimente si
- costurile complete unitare ci
- preţurile de vânzare pi
Cantitatea vândută din fiecare sortiment de produse (qi) este un factor de influenţă a profitului
pentru că fiecare unitate fizică este purtătoare de profit (sau uneori pierdere), care diferă ca mărime de
la un sortiment la altul. Odată cu modificarea cantităţilor fizice vândute se modifică şi profitul obţinut.
Structura pe componentele fizice ale producţiei (si) influenţează profitul deoarece profitul
unitar (diferenţa dintre preţul unitar şi costul unitar) diferă ca mărime de la o componentă la alta. Dacă

10
are loc o deplasare în structură în favoarea acelor componente la care profitul unitar este mai mare
decât media pe componente, atunci va avea loc şi o creştere a masei totale a profitului şi invers.
Costul unitar (ci) se află în relaţie inversă cu mărimea profitului, deci scăderea acestuia va
determina o creştere a masei profitului sau invers. În condiţiile în care uneori cantităţile vândute şi
preţul de vânzare sunt impuse de condiţiile de pe piaţă, costul este factorul esenţial asupra căruia
unitatea poate acţiona în vederea sporirii profitului, deoarece depinde direct de activitatea unităţii. Dar
măsurile de reducere a costurilor nu trebuie să afecteze calitatea şi caracteristicile produselor fabricate.
Preţul de vânzare unitar (pi) influenţează mărimea profitului deoarece diferă de la un sortiment
la altul sau chiar în cadrul unui sortiment pe calităţi. În măsura în care modificarea preţului este
determinată de perfecţionarea caracteristicilor tehnico-funcţionale ale produselor, este un factor
dependent de activitatea unităţii. Preţul poate fi şi un factor conjunctural, independent de unitate,
impus de fenomenul inflaţionist.

3. Pentru analiza rezultatelor se poate utiliza şi procedeul descompunerii pe fracţii (rate

explicative) ce evidenţiază elemente specifice care ar putea reflecta anumite aspecte ale obţinerii
profitului.
Un model de acest tip:

CA Pr b
Pr b = Cpm× × = Cpm× vrCpm × rV
Cpm CA

unde:
Cpm – valoarea capitalurilor permanente;
CA
vrCpm = – viteza de rotaţie a capitalurilor permanente (eficienţa utilizării capitalurilor
Cpm
permanente);
Pr b
rv = – rata rentabilităţii vânzărilor (rata marjei comerciale brute)
CA

Creşterea valorii capitalurilor permanente (Cpm) ar trebui să determine o creştere a profitului

pentru că înseamnă o capacitate mai mare a activităţii de exploatare. Această posibilitate este
transformată în realitate prin prisma eficienţei cu care este utilizat capitalul permanent.
Creşterea eficienţei utilizării capitalurilor permanente înseamnă că creşterea capitalurilor
respective a fost bine orientată în forma sa concretă spre mărirea volumului de activitate.
În mod normal creşterea eficienţei utilizării capitalurilor permanente ar trebui să determine şi
creşterea profitului la 1 leu cifră de afaceri, care se poate realiza şi prin măsuri de sporire a vânzărilor

11
la sortimentele care au profitul la un leu cifră de afaceri mai mare decât nivelul mediu pe întreprindere,
reducerea costurilor şi creşterea preţurilor pe seama îmbunătăţirii nivelului mediu al calităţii
produselor.

Rezumat
Pentru analiza rezultatelor se utilizează informaţiile din contul de profit şi pierdere a cărui
prezentare variază de la o ţară la alta, în funcţie de particularităţi economice, juridice şi fiscale.
Analiza structurală a rezultatelor presupune descompunerea rezultatului în elemente
componente, în funcţie de activităţile care îl generează (de exploatare, financiară, extraordinară).
Analiza factorială a rezultatelor îşi propune stabilirea factorilor care influenţează rezultatul şi a
mărimii influenţelor acestor factori, în vederea identificării cauzelor generatoare de pierderi şi a luării
de măsuri corespunzătoare în acest sens.

Probleme rezolvate

Pentru analiza factorială a profitului vom folosi datele din tabelul nr. 10.1.

Tabel nr. 10.1.

Sorti- Cantitate Preţ de vânzare Cost unitar
mente (buc) (lei/buc) (lei/buc)
Prevederi Realizări Prevederi Realizări Prevederi Realizări
A 3000 2500 90 97 75 83
B 1150 1300 75 90 60 72
C 450 600 56 55 45 45
Total 4600 4400 * * * *

Pentru simplificarea calculelor în relaţiile de substituţie (de determinare a influenţelor

factorilor) se pot construi tabele ajutătoare:

Tabel nr. 10.2. (calcule ajutătoare)

Sortim qi0 qi1 si0 si1 qi1(si0)
A 3000 2500 0,65 0,57 4400x0,65=2860
B 1150 1300 0,25 0,29 4400x0,25=1100
C 450 600 0,10 0,14 4400x0,10=440
Total 4600 4400 1,00 1,00 4400

12
 Tabel nr. 10.3. (calcule ajutătoare)
Sortim qi0xpi0 qi1xpi1 qi1xpi0 qi1(si0)xpi0
A 270000 242500 225000 257400
B 86250 117000 97500 82500
C 25200 33000 33600 24640
Total 381450 392500 356100 364540

Tabel nr. 10.4. (calcule ajutătoare)

Sortim qi0xci0 qi1xci1 qi1xci0 qi1(si0)xci0
A 225000 207500 187500 214500
B 69000 93600 78000 66000
C 20250 27000 27000 19800
Total 314250 328100 292500 300300

Pb0 = 381450 – 314250 = 67200 lei Pb1 = 392500 – 328100 = 64400 lei

Ip0 = 67200 x 16% = 10752 lei Ip1 = 64400 x 16%=10304 lei

Pn0 = 67200 – 10752 = 56448 lei Pn1 = 64400 – 10304 = 54096 lei

Abaterea absolută:

Pn = Pn1 – Pn0 = 54096 – 56448 = – 2352 lei

Factori de influenţă:

1. Influenţa modificării impozitului pe profit:

∆Pn (Ip ) = Pb 0 − Ip1 − Pb 0 + Ip 0 = −Ip1 + Ip 0 = −10304 + 10752 = 448 lei

2. Influenţa modificării cantităţilor vândute:

∆Pn (q i ) = ∑ q i1 (s i 0 ) ⋅ (p i 0 − c i 0 ) − Ip1 − ∑ q i0 ⋅ (p i0 − c i 0 ) + Ip1 =

= (364540 − 300300) − 67200 = −2960 lei

3. Influenţa modificării structurii vânzărilor:

∆Pn (s i ) = ∑ q i1 ⋅ (p i 0 − c i 0 ) − Ip1 − ∑ q i1 (s i 0 ) ⋅ (p i0 − c i0 ) + Ip1 =

= (356100 − 292500) − (364540 − 300300) = −640 lei

4. Influenţa modificării costurilor unitare:

13
∆Pn (c i ) = ∑ q i1 ⋅ (p i 0 − c i1 ) − Ip1 − ∑ q i1 ⋅ (p i0 − c i0 ) + Ip1 =

= −∑ q i1 ⋅ c i1 + ∑ q i1 ⋅ c i0 = −328100 + 292500 = −35600 lei

5. Influenţa modificării preţurilor de vânzare:

∆Pn (p i ) = ∑ q i1 ⋅ (p i1 − c i1 ) − Ip1 − ∑ q i1 ⋅ (p i 0 − c i1 ) + Ip1 =

= ∑ q i1 ⋅ p i1 − ∑ q i1 ⋅ p i 0 = 392500 − 356100 = 36400 lei

În perioada analizată profitul aferent cifrei de afaceri a scăzut, aspect negativ al activităţii
întreprinderii.
Factori cu influenţă pozitivă: impozitul pe profit şi preţul. Factori cu influenţă negativă:
cantitatea vândută, structura vânzărilor şi costul.
Impozitul pe profit este reglementat de anumite acte normative, atât ca mărime (procentuală)
cât şi ca mod de calcul, fiind un factor independent de unitate (asupra căruia aceasta nu poate exercita
influenţe în vederea reducerii sale şi implicit a creşterii profitului net decât prin intermediul masei
impozabile).
Reducerea volumului fizic al vânzărilor poate fi determinată de:
– restrângerea pieţelor de desfacere;
– neasigurarea cu comenzi;
– nerealizarea planului de producţie la toate sortimentele determinată de lipsa de materii prime,
utilităţi, etc., defecţiuni ale utilajelor, greve şi altele;
– activitatea de marketing ineficientă;
– calitatea necorespunzătoare a produselor etc.
Influenţa negativă a structurii se explică prin scăderea ponderii produselor (sortimentelor) cu
profit unitar mai mare decât cel mediu.
Influenţa negativă a costurilor este determinată de creşterea acestora cauzată de:
– creşterea preţurilor de aprovizionare a materiilor prime, materialelor, combustibilului,
energiei etc.;
– creşterea consumului de materiale ca urmare a nerespectării consumurilor specifice, a
existenţei rebuturilor ce pot fi determinate de defectarea utilajelor, de calificarea
necorespunzătoare a forţei de muncă sau de calitatea necorespunzătoare a materiilor prime;
– creşterea salariilor necorelată cu productivitatea muncii;
– creşterea altor elemente de cost.
Preţul influenţează profitul în sensul creşterii acestuia. Dacă creşterea preţului este determinată
de îmbunătăţirea calităţii produselor este un factor dependent de activitatea unităţii cu efecte favorabile
asupra acesteia. Dacă este determinată de fenomenul inflaţionist atunci preţul este un factor cu
influenţă conjuncturală.
14
 Principalele măsuri ce se impun a fi luate se referă la:
- creşterea volumului fizic al vânzărilor (în primul rând printr-o activitate de marketing eficientă);
- îmbunătăţirea structurii prin stimularea vânzărilor la sortimentele cu profit unitar mai mare decât
nivelul mediu pe întreprindere;
- reducerea costurilor (măsuri de natura celor prezentate la temele Costuri);
- creşterea preţurilor pe baza îmbunătăţirii nivelului mediu al calităţii produselor.

Teste/Exerciţii/Probleme

1. Definiţi noţiunile de „venituri” şi „cheltuieli”.

2. Ce forme de prezentare a contului de profit şi pierdere cunoaşteţi ?
3. Prezentaţi conţinutul şi modul de calcul al indicatorilor rezultatul brut al exploatării şi
rezultatul exploatării.
4. Explicaţi cazurile posibile de corelaţii între rezultatul exploatării şi rezultatul financiar, în
situaţia în care rezultatul curent este pozitiv.
5. Explicaţi cazurile posibile de corelaţii între rezultatul exploatării şi rezultatul financiar, în
situaţia în care rezultatul curent este negativ.
6. Prezentaţi un model de analiză factorială a rezultatului brut folosind descompunerea pe
fracţii şi factorii de influenţă. Propuneţi un rezultat pentru influenţa unuia dintre factori, pe care apoi îl
interpretaţi din punct de vedere economic.
7. Cunoscând informaţii referitoare la cantităţile vîndute din diferite tipuri de produse, preţul şi
costul acestora, realizaţi analiza factorială a profitului brut pe baza modelului sumă de produse.

Bibliografie

1. Popa Dorina – Analiză economico-financiară, Editura Universităţii din Oradea, 2010;

2. Niculescu Maria – Diagnostic economic, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
3. Valceanu Gh., Robu V., Georgescu N., Analiza economico-financiară, Editura Economică,
Bucureşti, 2005.

15
 MODULUL 11: ANALIZA RATELOR DE RENTABILITATE ŞI A
FLUXURILOR DE NUMERAR

Timpul mediu necesar pentru studiu: 9 ore

Obiective educaţionale
- identificarea principalilor indicatori utilizaţi în analiza rentabilităţii şi a fluxurilor de numerar;
- dezvoltarea abilităţii de a construi şi aplica modele de analiză factorială a ratelor de
rentabilitate;
- identificarea cauzelor posibile care influenţează rentabilitatea întreprinderii şi a măsurilor de
luat în vederea corectării sau îmbunătăţirii evoluţiei unor indicatori;
- evidenţierea modului de stabilire a fluxurilor de numerar potenţiale şi reale.

Cuvinte cheie:
rentabilitate economică, rentabilitate financiară, rentabilitatea vânzărilor (comercială), rentabilitatea
cheltuielilor (resurselor consumate), capacitatea de autofinanţare şi autofinanţarea, fluxuri de numerar
generate de activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare

Cuprinsul Modulului:
11.1. Analiza ratelor de rentabilitate
11.2. Analiza fluxurilor de numerar
Rezumat
Probleme rezolvate
Teste/Exerciţii/Probleme
Bibliografie

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

Performanţele financiare ale întreprinderii pot fi analizate pe baza rentabilităţii sau pe baza
fluxurilor de numerar.
Pentru exprimarea rentabilităţii se utilizează două categorii de indicatori:
– rezultatele (profit sau pierdere), indicatori de volum, care evidenţiază mărimea absolută a
rentabilităţii;
 – ratele rentabilităţii, indicatori ai mărimii relative a rentabilităţii, care arată gradul în care
capitalul sau resursele folosite aduc profit.
Fluxurile de numerar (sau de trezorerie) desemnează ansamblul intrărilor şi ieşirilor de
lichidităţi şi echivalente de lichidităţi. Lichidităţile se referă la disponibilităţile băneşti şi depozitele la
vedere. Echivalentele de lichidităţi sunt investiţii financiare pe termen scurt, cu grad de lichiditate
foarte ridicat, care pot fi uşor transformate în numerar şi al căror risc de schimbare a valorii este
nesemnificativ.

11.1. Analiza ratelor de rentabilitate

Rata rentabilităţii este o mărime relativă care exprimă gradul în care capitalul aduce profit. Ca
indicator de eficienţă, rata rentabilităţii îmbracă forme diferite, după cum se ia în considerare profitul
brut sau net la numărător sau se schimbă baza de raportare (capitaluri, resurse consumate, cifra de
afaceri etc.).
Principalii indicatori prin care se poate analiza rata rentabilităţii sunt:
– rata rentabilităţii economice;
– rata rentabilităţii financiare;
– rata rentabilităţii resurselor consumate;
– rata rentabilităţii comerciale.
Indiferent de modalitatea de exprimare, analiza urmăreşte modificarea faţă de prevederi sau
faţă de o perioadă anterioară a nivelului ratei, cu scopul de a identifica rezervele interne care pot să
ducă la asigurarea nivelului prevăzut. Rezervele se localizează în principalii factori de producţie,
pornind de la faza de proiectare a unor produse şi până la vânzarea acestora pe piaţă.
Analiza acestor rate presupune parcurgerea mai multor etape:
– prezentarea modului de calcul al ratei;
– explicarea semnificaţiei ratei şi a condiţiilor impuse acestuia;
– determinarea factorilor de influenţă, a mărimii şi sensului influenţei fiecărui factor;
– identificarea principalelor măsuri de creştere a ratei.

11.1.1. Rata rentabilităţii economice

Rata rentabilităţii economice măsoară performanţa activului total sau gradul de valorificare a
capitalurilor investite / capitalurilor permanente (în funcţie de relaţia de calcul utilizată), exprimând lei
Pb (sau EBE) obţinuţi la 100 lei activ total, capital investit sau permanent, independent de modul de
finanţare a capitalului şi de sistemul fiscal.
Se poate exprima sub mai multe forme:

2
 Pb (EBE, RE)
re = × 100
Active totale nete

Pb sau EBE Pb sau EBE

re = × 100 = ×100
Capitaluri investite Active fixe brute + NFR + Disp. băneşti

unde:
Pb – profit brut;
EBE – excedent brut din exploatare.

Pb
re = × 100
Cpm

Rata rentabilităţii economice este independentă de mecanismul de finanţare deoarece nu ţine

seama de raportul dintre capitalurile proprii şi cele împrumutate, precum şi de presiunea fiscală,
deoarece ia în calcul rezultatul brut.
În ceea ce priveşte analiza acestei rate, se utilizează frecvent descompunerea sa în rate
explicative, rata rentabilităţii apărând astfel ca un produs între o rată de rotaţie şi o rată de marjă. De
exemplu dacă utilizăm prima relaţie prezentată:

Profit brut Cifra de afaceri Profit brut

re = = ×
Activ total Activ total Cifra de afaceri
unde:
CA/At – viteza de rotaţie a activului total prin cifra de afaceri;
Pb/CA – rata marjei brute de rentabilitate.

Rotaţia activului prin cifra de afaceri (CA/At) exprimă gradul de intensitate a utilizării
resurselor financiare ale întreprinderii, în timp ce rata marjei brute (Pb/CA) exprimă eficacitatea
comercială a întreprinderii.
Potrivit modelului, măsurile de creştere a rentabilităţii economice se referă la:
● accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului permanent prin:
- optimizarea structurii capitalurilor;
- reducerea duratei şi costurilor investiţiilor în curs de execuţie;
- creşterea ponderii imobilizărilor fixe active;
- reducerea nivelului stocurilor de materii prime, materiale, producţie în curs de execuţie, produse
finite;
reducerea nivelului creanţelor şi a duratei medii de încasare a acestora.
● sporirea ratei rentabilităţii comerciale, prin:
3
 - creşterea volumului fizic al vânzărilor;
- modificarea structurii producţiei în sensul creşterii ponderii produselor cu rata rentabilităţii
unitare mai mare decât nivelul mediu;
- reducerea costurilor;
- creşterea preţurilor bazată pe îmbunătăţirea calităţii produselor.

11.1.2. Rata rentabilităţii financiare

Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net prin

capitalurile proprii angajate în desfăşurarea activităţii, reprezentând un indicator prin prisma căruia
posesorii de capital apreciază eficienţa investiţiilor lor, respectiv oportunitatea menţinerii acestora.
Pentru manageri, rentabilitatea financiară constituie un obiectiv fundamental, o condiţie chiar a
strategiei lor de menţinere a puterii.
Se calculează de regulă ca raport între profit net sau rezultatul exploatării şi capitaluri proprii:
Pn
rf = ×100
Cpr
Unul din modelele pe baza căruia se realizează analiza factorială a rentabilităţii financiare este
asemănător cu cel prezentat pentru rentabilitatea economică:
CA Pn
rf = × × 100
Cpr CA

unde:
CA/Cpr – viteza de rotaţie a capitalului propriu prin cifra de afaceri;
Pn/CA – rata marjei nete de rentabilitate.

Având în vedere că At = Pt, relaţia mai poate fi scrisă:

Pt (At ) CA Pn
rf = × × × 100
Cpr At CA

Măsurile de creştere a rentabilităţii financiare sunt:

– sporirea vitezei de rotaţie a capitalurilor proprii, adică modificarea CA într-un ritm superior
modificării capitalurilor proprii, ceea ce înseamnă fructificarea superioară a capitalului propriu,
sporirea eficienţei utilizării acestuia;
– sporirea rentabilităţii comerciale, adică modificarea profitului net în sensul creşterii într-un
ritm superior modificării CA prin reducerea cheltuielilor de exploatare, sporirea volumului vânzărilor,
folosirea unui regim favorabil de calcul a amortizării şi provizioanelor, etc;
– creşterea gradului de îndatorare pentru a beneficia de efectul de levier, dacă rata
rentabilităţii economice este mai mare decât costul mediu al capitalului împrumutat.
4
 Diferenţa dintre rentabilitatea economică şi cea financiară este determinată de politica de
finanţare a întreprinderii. Astfel, la rate ale rentabilităţii economice egale, rentabilitatea financiară va fi
diferită, după cum întreprinderea se finanţează din fonduri proprii sau împrumutate, diferenţă
determinată de influenţa cheltuielilor cu dobânzile şi a impozitului pe profit.

11.1.3. Rata rentabilităţii comerciale

Rentabilitatea comercială sau rentabilitatea vânzărilor măsoară eficienţa activităţii desfăşurate

de întreprindere într-un exerciţiu financiar prin prisma valorificării activităţii de bază.
Rentabilitatea comercială se poate exprima prin două rate:

– rata marjei brute, calculată ca raport între profit brut sau profit operaţional şi cifra de
afaceri:
Pb ∑ q i (p i - c i )
rmb = × 100 = × 100
CA ∑ qipi

– rata marjei nete, calculată ca raport între profit net şi cifra de afaceri:
Pn ∑ q i (p i - c i ) − Ip
rmn = × 100 = × 100
CA ∑ qipi

Factorii de influenţă, în ordinea substituirii lor, sunt s, c, p. Interpretarea influenţei factorilor se

face asemănător cu modelul prezentat în paragraful 6.1.2.

11.1.4. Rata rentabilităţii resurselor consumate

Rata rentabilităţii resurselor consumate (rc) arată profitul brut care revine pe unitatea de
cheltuieli totale, calculându-se ca raport între profitul brut şi cheltuieli totale (sau ca raport între
rezultatul aferent CA şi costul producţiei vândute).
Pb
rc = × 100
Ct
Analiza factorială rc se poate realiza pe baza modelului:

∑ q i ⋅ (p i - c i )
rc = × 100
∑ q i ci

Pentru analiza factorială a acestor rate factorii de influenţă şi interpretarea influenţelor lor se
face asemănător cu cele prezentate la analiza factorială a profitului.

5
 11.2. Analiza fluxurilor de numerar

Principalele fluxuri la nivelul unei întreprinderi, potenţiale sau reale, se referă la elementele de
venituri încasabile şi cheltuieli plătibile care determină capacitatea de autofinanţare şi autofinanţarea
întreprinderii, precum şi fluxurile nete de numerar sau trezorerie.

11.2.1. Capacitatea de autofinanţare şi autofinanţarea

Capacitatea de autofinanţare reprezintă lichidităţile potenţiale generate de activitatea

întreprinderii pe parcursul exerciţiului, care pot fi folosite pentru autofinanţare, fiind un indicator care
exprimă independenţa financiară a întreprinderii.
Capacitatea de autofinanţare reflectă deci potenţialul financiar degajat de activitatea rentabilă a
întreprinderii, la sfârşitul exerciţiului financiar, respectiv sursa internă de finanţare generată de
activitatea industrială şi comercială a acesteia1 şi poate fi determinată prin două metode: deductivă şi
adiţională, puse în evidenţă de structura contului de profit şi pierdere.
Prin metoda deductivă capacitatea de autofinanţare este calculată ca diferenţă între veniturile
încasabile şi cheltuielile plătibile:

CAF = Venituri încasabile, mai puţin cele din cesiuni – Cheltuieli plătibile

CAF = EBE + Alte venituri încasabile – Alte cheltuieli plătibile

adică:
Excedentul brut al exploatării
+ Alte venituri din exploatare (fără: venituri din cesiunea elementelor de activ; cote părţi din subvenţii
virate asupra rezultatului exerciţiului)
- Alte cheltuieli pentru exploatare (fără: valoarea netă contabilă a elementelor de activ cedate;
amortizări şi provizioane excepţionale calculate)
+ Venituri financiare (fără reluări asupra provizioanelor)
- Cheltuieli financiare (fără amortizări şi provizioane financiare calculate)
- Impozit pe profit
= CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE a exerciţiului

Comparativ cu excedentul brut de exploatare, capacitatea de autofinanţare prezintă

inconvenientul de a fi mai sensibilă decât acesta, fiind influenţată de amortizări, provizioane şi
impozitul pe profit. În compensare însă, ea prezintă avantajul de a cuprinde în calcul toate elementele
care generează cash-flow-ul întreprinderii.

1
N Georgescu, Analiza bilanţului contabil, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 156-160.
6
 Metoda adiţională pune în evidenţă elementele contabile, negeneratoare de fluxuri monetare,
antrenate de calculul capacităţii de autofinanţare. Se porneşte de la rezultatul net al exerciţiului la care
se adaugă cheltuielile calculate (amortizări şi provizioane) neplătibile la o anumită scadenţă şi se scad
veniturile calculate (reluări asupra provizioanelor). În măsura în care capacitatea de autofinanţare nu
ţine cont decât de operaţiile de gestiune curentă, operaţiile excepţionale de capital (venituri din cedarea
activelor) vor fi excluse din calcul:

CAF = Rezultatul net al exerciţiului (Rezultatul net contabil)

+ Cheltuieli calculate - Venituri calculate - Venituri din cesiuni
adică:
Rezultatul net al exerciţiului
+ Cheltuieli cu amortizări şi provizioane calculate
- Reluări asupra amortismentelor şi provizioanelor
- Subvenţii pentru investiţii virate în rezultatul exerciţiului
- Venituri din vânzarea de active
+ Valoarea netă contabilă a elementelor de activ cedate
= CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE a exerciţiului

Utilizând această metodă de calcul a capacităţii de autofinanţare, se poate constata că mărimea

acesteia depinde de rentabilitatea întreprinderii, de politica de investiţii şi de metoda de amortizare
utilizată de întreprindere.
Surplusul financiar degajat în cursul exerciţiului de ansamblul operaţiilor de gestiune (CAF) nu
va avea decât un caracter potenţial dacă nu este susţinut de mijloace financiare efective, de o trezorerie
efectiv disponibilă.

Capacitatea de autofinanţare după distribuirea dividendelor reprezintă autofinanţarea globală

(totală), care pune în evidenţă aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanţa, după deducerea
remunerării acţionarilor / asociaţilor şi a participării salariaţilor la profit:

Autofinanţarea = Capacitatea de – Dividende – Participarea salariaţilor

globală autofinanţare distribuite la profit

Mărimea autofinanţării degajată de o întreprindere indică potenţialilor investitori capacitatea ei

de a utiliza eficient capitalurile încredinţate şi de a le asigura o remunerare atrăgătoare. Pentru
creditori, mărimea absolută şi relativă a autofinanţării evidenţiază nivelul capacităţii de rambursare şi
nivelul riscului de neplată.

7
11.2.2. Fluxurile de numerar (cash-flow-ul)

Fluxurile de numerar sau de trezorerie la nivelul întreprinderii se pot determina prin însumarea
fluxurilor de numerar generate de activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare.

Fluxurile de numerar generate de activităţile de exploatare sunt, în esenţă, consecinţa

principalelor activităţi generatoare de venituri ale întreprinderii. Mărimea acestora reprezintă un
indicator cheie de apreciere a capacităţii întreprinderii de a genera, prin exploatarea sa, suficiente
lichidităţi şi echivalente de lichidităţi pentru alte activităţi, respectiv rambursarea împrumuturilor şi
plata dobânzilor aferente acestora, menţinerea capacităţii de funcţionare a întreprinderii, plata
dividendelor şi efectuarea de noi investiţii, fără a apela la surse externe de finanţare costisitoare.
Pentru determinarea fluxului net de numerar aferent activităţilor de exploatare, în practica
internaţională s-au delimitat două metode:
Metoda directă prezintă fluxurile monetare grupate în diferite categorii de încasări şi plăţi,
modelul prevăzut de IAS 7 fiind doar orientativ. Potrivit acestei metode, fluxul net de trezorerie
aferent activităţilor de exploatare se determină ca diferenţă între încasările şi plăţile înregistrate în
cursul perioadei, reflectate în conturile de disponibilităţi:

+ încasările generate de vânzarea de bunuri, executarea de lucrări şi prestarea de servicii

+ încasările provenite din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri
+ încasări din restituiri de impozite şi taxe
- plăţile privind datoriile faţă de furnizorii de bunuri şi de servicii
- plăţile către şi în numele angajaţilor
- plăţile de impozite şi taxe, dacă nu pot fi identificate în mod specific cu activităţile de investiţii şi
de finanţare
Flux de numerar aferent activităţilor de exploatare (FNE)

Metoda indirectă constă în corectarea rezultatului exerciţiului înaintea impozitării şi

elementelor extraordinare cu cheltuielile şi veniturile nemonetare (amortizări, provizioane, diferenţe de
curs valutar), cu variaţia necesarului de fond de rulment net (elemente le de activ şi de pasiv care
implică amânări ale încasărilor şi plăţilor) şi cu elemente de venituri şi cheltuieli care sunt luate în
considerare la determinarea fluxurilor de numerar din activităţile de investiţii şi de finanţare (pentru a
nu se dubla efectele).
Relaţia prin care se obţine fluxul de numerar din exploatare, prin metoda indirectă, este:

FNE = EBE - ∆NFRE

unde:

8
 FNE – fluxul de numerar din exploatare
EBE – excedent brut din exploatare
∆NFRE – variaţia necesarului de fond de rulment din exploatare

Detaliind, relaţia poate fi scrisă astfel:

Rezultatul brut al exerciţiului

+ Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele
- Venituri din provizioane
- Rezultat din cesiunea imobilizărilor
- Rezultat din cesiunea titlurilor de plasament
+ Cheltuieli privind dobânzile
- Variaţia stocurilor
- Variaţia creanţelor
+ Variaţia furnizorilor şi a altor datorii pe termen scurt nefinanciare
- Plăţi privind impozitul pe profit
+/- Alte ajustări___________________________________
= Flux de numerar aferent activităţilor de exploatare (FNE)

Fluxurile de numerar aferente activităţilor de investiţii oferă informaţii privind modul în

care întreprinderea îşi asigură perenitatea şi creşterea, reflectând măsura în care plăţile au fost efectuate
pentru achiziţia de active destinate să genereze venituri şi fluxuri de trezorerie în viitor:

+ încasările rezultate din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipamente, active necorporale
şi alte active pe termen lung
+ încasările care decurg din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor
întreprinderi
+ încasările rezultate din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor acordate terţilor
- plăţile efectuate pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi alte active
pe termen lung;
- plăţile efectuate pentru achiziţia de titluri de participare şi titluri de creanţă emise de sau provenite
de la alte întreprinderi
- avansurile de trezorerie şi împrumuturile acordate terţilor
= Flux de numerar aferent activităţilor de investiţii (FNI)

9
 Fluxurile de numerar aferente activităţilor de finanţare sunt generate de acele activităţi
care antrenează schimbări în mărimea şi structura capitalurilor proprii şi împrumutate ale întreprinderii
şi permit estimarea cererii viitoare de fluxuri de numerar din partea finanţatorilor întreprinderii:

+ încasările din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capitaluri proprii

+ încasările generate de emisiunea de obligaţiuni, credite, împrumuturi ipotecare şi alte împrumuturi
- plăţile efectuate către acţionari pentru achiziţionarea sau răscumpărarea acţiunilor întreprinderii
- rambursările sub formă de lichidităţi ale unor sume împrumutate
- plăţile efectuate de locatar pentru reducerea obligaţiilor referitoare la o operaţiune de leasing
financiar
= Flux de numerar aferent activităţilor de finanţare (FNF)

Fluxul de numerar total (FNT), obţinut prin însumarea fluxurilor de numerar aferente celor trei
tipuri de activităţi (exploatare, investiţii şi finanţare) este egal cu diferenţa dintre trezoreria înregistrată
în bilanţ la sfârşitul perioadei (T1) şi la începutul perioadei (T0).

FNT = FNE + FNI + FNF = T1 – T0

Putem întâlni următoarele variante:

● flux de numerar total pozitiv (FNT > 0), care reflectă un excedent de numerar generat de întreaga
activitate desfăşurată, fie ca urmare a înregistrării de excedente pe tipuri de activităţi (exploatare,
investiţii şi finanţare), fie ca urmare a acoperirii deficitelor rezultate din unele activităţi de către
excedentele generate de alte activităţi;
● flux de numerar total neutru (FNT = 0), ca urmare a echilibrului între încasările şi plăţile
perioadei sau compensării între excedentele şi deficitele înregistrate pe tipuri de activităţi;
● flux de numerar total negativ (FNT < 0), care reflectă deficit temporar de numerar generat de
întreaga activitate desfăşurată, fie ca urmare a înregistrării de deficite pe tipuri de activităţi
(exploatare, investiţii şi finanţare), fie ca urmare a depăşirii excedentelor generate de unele activităţi
de către deficitele rezultate din alte activităţi; acest deficit poate fi acoperit din lichidităţile existente
la începutul perioadei sau din credite pe termen scurt.

10
 Rezumat
Principalii indicatori prin care se poate analiza rata rentabilităţii sunt: rata rentabilităţii
economice; rata rentabilităţii financiare; rata rentabilităţii resurselor consumate; rata rentabilităţii
comerciale. Analiza acestor rate presupune parcurgerea următoarelor etape: prezentarea modului de
calcul al ratei; explicarea semnificaţiei ratei şi a condiţiilor impuse acestuia; determinarea factorilor de
influenţă, a mărimii şi sensului influenţei fiecărui factor; identificarea principalelor măsuri de creştere
a ratei.
Principalele fluxuri la nivelul unei întreprinderi, potenţiale sau reale, se referă la elementele de
venituri încasabile şi cheltuieli plătibile care determină capacitatea de autofinanţare şi autofinanţarea
întreprinderii, precum şi fluxurile nete de numerar sau trezorerie, obţinute prin însumarea fluxurilor de
numerar generate de activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare.

Probleme rezolvate
Pentru analiza factorială a ratei rentabilităţii vânzărilor şi a ratei rentabilităţii cheltuielilor
folosim datele din tabelul 11.1. şi calculele ajutătoare din tabelul 11.2.

Tabel nr. 11.1.

Sorti- Cantitate Preţ de vânzare Cost unitar
mente (buc) (lei/buc) (lei/buc)
Prevederi Realizări Prevederi Realizări Prevederi Realizări
A 3000 2500 90 97 75 83
B 1150 1300 75 90 60 72
C 450 600 56 55 45 45
Total 4600 4400 * * * *

Tabel nr. 11.2. (calcule ajutătoare)

Sortim qi0xpi0 qi1xpi1 qi1xpi0 qi0xci0 qi1xci1 qi1xci0
A 270000 242500 225000 225000 207500 187500
B 86250 117000 97500 69000 93600 78000
C 25200 33000 33600 20250 27000 27000
Total 381450 392500 356100 314250 328100 292500

1. Analiza factorială a ratei rentabilităţii vânzărilor

Abaterea absolută:
11
 Pb1 Pb 0 64400 67200
∆rv = x100 − x100 = x100 − x100 = 16,4% − 17,6% = −1,2%
CA1 CA 0 392500 381450

Factori de influenţă

1. Influenţa modificării structurii vânzărilor

∑ q i1 (p i0 - c i0 ) ∑ q i 0 (p i 0 − c i 0 )
∆rv(s i ) = × 100 − x100 =
∑ q i1 p i0 ∑ q i 0 p i0

356100 − 292500
= x100 − 17,6% = 17,9% − 17,6% = 0,3%
356100

2. Influenţa modificării costurilor unitare

∑ q i1 (p i0 - c i1 ) ∑ q i1 (p i 0 − c i0 )
∆rv(c i ) = × 100 − x100 =
∑ q i1p i0 ∑ q i1 p i 0

356100 − 328100
= x100 − 17,9% = 7,9% − 17,9% = −10%
356100

3. Influenţa modificării preţurilor de vânzare

∑ q i1 (p i1 - c i1 ) ∑ q i1 (p i0 − c i1 )
∆rv(p i ) = × 100 − x100 = 16,4% − 7,9% = 8,5%
∑ q i1p i1 ∑ q i1 p i0

Din analiza rezultatelor se constată o scădere a rentabilităţii comerciale, fenomen negativ, care
este determinată în exclusivitate de creşterea costurilor unitare, ceea ce reflectă o activitate
necorespunzătoare a unităţii; costurile unitare trebuie supuse unei analize amănunţite, prin prisma
elementelor care le compun şi în acest mod să se găsească soluţii de reducere a costurilor.
Ceilalţi factori de influenţă, structura respectiv preţurile de vânzare, au avut influenţă pozitivă.
Influenţa pozitivă a modificării structurii pe sortimente se explică prin creşterea ponderii
pi − ci
acelora la care rata rentabilităţii comerciale unitare (adică ) era mai mare decât nivelul mediu
pi

pe întreprindere.
Creşterea preţurilor de vânzare a dus la creşterea rentabilităţii comerciale, dar nu este un efort
al unităţii, cu excepţia cazurilor în care produsele sunt diferenţiate pe clase de calitatea şi are loc
îmbunătăţirea nivelului mediu al calităţii produselor.
Punctul slab şi domeniul dependent de efortul unităţii îl reprezintă costurile unitare care trebuie
reduse, folosindu-se căile concrete cele mai eficiente (începând cu materiile prime, materialele folosite,
energie, tehnologie, organizarea producţiei şi a muncii, transport, depozitare, până la încasarea
contravalorii produselor vândute).
12
 2. Analiza factorială a ratei rentabilităţii cheltuielilor

Abaterea absolută:
Pb1 Pb 64400 67200
∆rc = x100 − 0 x100 = x100 − x100 = 19,6% − 21,4% = −1,8%
Ct1 Ct 0 328100 314250

Factori de influenţă

1. Influenţa modificării structurii

∑ q i1 (p i0 - c i0 ) ∑ q i 0 (p i 0 − c i 0 )
∆rc(s i ) = × 100 − x100 =
∑ q i1c i0 ∑ q i0 c i0

356100 − 292500
= x100 − 21,4% = 21,7% − 21,4% = 0,3%
292500

2. Influenţa modificării costurilor unitare

∑ q i1 (p i0 - c i1 ) ∑ q i1 (p i0 − c i 0 )
∆rc(c i ) = × 100 − x100 =
∑ q i1c i1 ∑ q i1 c i 0

356100 − 328100
= x100 − 21,7% = 8,5% − 21,7% = −13, 2%
328100

3. Influenţa modificării preţurilor de vânzare

∑ q i1 (p i1 - c i1 ) ∑ q i1 (p i 0 − c i1 )
∆rc(p i ) = × 100 − x100 = 19,6% − 8,5% = 11,1%
∑ q i1c i1 ∑ q i1 c i1

Sensul şi semnificaţia influenţei factorilor sunt similare cu cele de la rata rentabilităţii

vânzărilor sau rata rentabilităţii comerciale. Şi pentru rata rentabilităţii resurselor consumate punctul
slab îl constituie creşterea costurilor unitare care trebuie analizate pe componente, astfel încât să se
realizeze o reducere a lor, fără a afecta calitatea produselor.

Teste/Exerciţii/Probleme

1. Prezentaţi semnificaţia şi modelele de calcul şi analiză factorială a ratei rentabilităţii

economice.
2. Pornind de la modelul de calcul a ratei rentabilităţii financiare, prezentaţi principalele măsuri
de creştere a acesteia.
13
 3. Scrieţi relaţia pentru determinarea influenţei costurilor unitare de producţie asupra
modificării ratei rentabilităţii din vânzări şi interpretaţi cazul influenţei cu semnul „-„.
4. Care sunt factorii de influenţă ai ratei rentabilităţii resurselor consumate, în ordinea de
substituţie? Interpretaţi influenţa cu semnul „+” a structurii asupra acestei rate.
5. Cunoscând informaţii referitoare la cantităţile vîndute din diferite tipuri de produse, preţul şi
costul acestora, realizaţi analiza factorială a ratei rentabilităţii vînzărilor.
6. Ce semnifică şi cum se calculează capacitatea de autofinanţare ?
7. Care sunt componentele fluxului de numerar la nivelul unei firme?
8. Care este diferenţa dintre metoda directă şi indirectă de determinare a fluxurilor de numerar
generate de activitatea de exploatare?

Bibliografie

1. Popa Dorina – Analiză economico-financiară, Editura Universităţii din Oradea, 2010;

2. Niculescu Maria – Diagnostic economic, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
3. Valceanu Gh., Robu V., Georgescu N., Analiza economico-financiară, Editura Economică,
Bucureşti, 2005.

14
 MODULUL 12: ANALIZA STRUCTURII SITUAŢIILOR
FINANCIARE

Timpul mediu necesar pentru studiu: 9 ore

Obiective educaţionale
- cunoaşterea conţinutului bilanţului contabil ca suport al analizei financiare;
- prezentarea prelucrărilor necesare analizei financiare prin întocmirea bilanţului financiar;
- prezentarea prelucrărilor necesare analizei financiare prin întocmirea bilanţului funcţional.

Cuvinte cheie:

activ, datorie, capital propriu, bilanţ contabil, bilanţ financiar, bilanţ funcţional

Cuprinsul Modulului:
12.1. Bilanţul contabil - sursă informaţională de bază pentru analiza poziţiei financiare a
întreprinderii
12.2. Bilanţul financiar
12.3. Bilanţul funcţional
Rezumat
Probleme rezolvate
Teste/Exerciţii/Probleme
Bibliografie

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

12.1. Bilanţul contabil - sursă informaţională de bază pentru analiza poziţiei

financiare a întreprinderii

Bilanţul este documentul contabil de sinteză care reflectă poziţia financiară a întreprinderii,
prin care se prezintă elementele de activ, datorii şi capital propriu ale întreprinderii la încheierea
exerciţiului financiar, precum şi în celelalte situaţii prevăzute de lege, cuprinzând toate aceste elemente
grupate după natură, destinaţie şi lichiditate, respectiv natură, provenienţă şi exigibilitate.
 Activele, datoriile şi capitalul propriu, legate în mod direct de evaluarea poziţiei financiare,
sunt definite astfel:
a) un activ reprezintă o resursă controlată de către entitate ca rezultat al unor evenimente
trecute, de la care se aşteaptă sa genereze beneficii economice viitoare pentru entitate şi al cărui cost
poate fi evaluat în mod credibil;
b) o datorie reprezintă o obligaţie actuală a entităţii ce decurge din evenimente trecute şi prin
decontarea căreia se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează beneficii economice;
c) capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual al acţionarilor în activele unei entităţi după
deducerea tuturor datoriilor sale.

Caracterizarea generală a structurii bilanţului patrimonial presupune investigarea elementelor

bilanţiere prin prisma dimensiunii şi a ponderii lor în patrimoniul întreprinderii. Această caracterizare
se realizează cu ajutorul mărimilor absolute, a celor relative de structură şi a corelaţiilor cu dinamica şi
structura activităţii.
Elementele bilanţului sunt structurate astfel:

A. Active imobilizate
I. Imobilizări necorporale
II. Imobilizări corporale
III. Imobilizări financiare
B. Active circulante
I. Stocuri
II. Creanţe
III. Investiţii financiare pe termen scurt
IV. Casa şi conturi la bănci
C. Cheltuieli în avans
D. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an
E. Active circulante nete, respectiv datorii curente nete
F. Total active minus datorii curente
G. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an
H. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
I. Venituri în avans
J. Capital şi rezerve
I. Capital subscris (prezentând-se separat capitalul vărsat şi capitalul nevărsat)
II. Prime de capital
III. Rezerve din reevaluare
IV. Rezerve
2
 V. Profitul sau pierderea reportat(ă)
VI. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar

A. Activele imobilizate
Activele imobilizate sunt bunuri de orice natură, mobile sau imobile, corporale sau necorporale,
achiziţionate sau produse de întreprindere, generatoare de beneficii economice viitoare şi deţinute pe o
perioadă mai mare de un an.. Din punct de vedere financiar activele imobilizate sunt elemente stabile,
care se uzează şi se înlocuiesc lent şi a căror depreciere se reflectă prin intermediul tehnicilor de
amortizare, ca ajustări permanente de valoare.
La rândul lor, activele imobilizate sunt formate din:
- imobilizări necorporale;
- imobilizări corporale;
- imobilizări financiare;
I. Imobilizările necorporale
Un activ imobilizat necorporal este un activ identificabil nemonetar, fără suport material şi
deţinut pentru utilizare în procesul de producţie, furnizare de bunuri sau servicii, pentru a fi închiriat
terţilor sau pentru scopuri administrative. Un astfel de activ trebuie recunoscut în bilanţ dacă se
estimează că va genera beneficii economice pentru întreprindere şi costul activului poate fi evaluat în
mod credibil.
Imobilizările necorporale cuprind posturi ce nu sunt omogene, precum:
- cheltuielile de constituire: reprezintă cheltuielile ocazionate de înfiinţarea sau dezvoltarea unităţii
(taxe şi alte cheltuieli de înscriere şi înmatriculare; cheltuielile privind emiterea şi vânzarea de
acţiuni şi obligaţiuni, cheltuielile de prospectare a pieţei, de publicitate şi alte cheltuieli de această
natură, legate de înfiinţarea şi extinderea activităţii întreprinderii);
- cheltuielile de dezvoltare cuprind cheltuielile ocazionate de aplicarea rezultatelor cercetării sau a altor
cunoştinţe, în scopul realizării de produse sau servicii noi sau substanţial îmbunătăţite, înaintea
stabilirii producţiei de serie sau utilizării;
- concesiuni, brevete, alte drepturi şi valori similare cuprind concesiunile, brevetele, licenţele, know-
how-urile, mărcile de fabrică şi de comerţ şi alte drepturi de proprietate industrială şi intelectuală
similare aduse ca aport, achiziţionate sau dobândite pe alte căi;
- fondul comercial care reprezintă acea parte din fondul de comerţ ce nu figurează în celelalte elemente
de patrimoniu, dar care concură la menţinerea sau dezvoltarea potenţialului activităţii firmei cum
sunt: clientela, vadul, debuşeele, reputaţia etc.;
- alte imobilizări necorporale se referă la programele informatice create de unitate sau achiziţionate de
la terţi, pentru necesităţile proprii de utilizare, precum şi alte imobilizări necorporale;

3
- imobilizările necorporale în curs reprezintă imobilizările necorporale neterminate până la sfârşitul
exerciţiului financiar, evaluate la costul de producţie sau de achiziţie.
Modificarea valorii imobilizărilor necorporale de la un exerciţiu financiar la altul este
influenţată de:
- achiziţionarea, aportul sau realizarea de imobilizări necorporale, care conduc la creşterea valorii
acestora;
- amortizarea anuală calculată, care determină tendinţa de reducere a valorii imobilizărilor
necorporale;
- vânzarea de imobilizări necorporale care conduce la scăderea valorii lor;
- acţiuni de reevaluare, care pot determina majorarea sau diminuarea valorii imobilizărilor
necorporale.
Sensul şi semnificaţia modificării valorii imobilizărilor necorporale, ca de fapt a tuturor
posturilor bilanţiere, poate fi reliefată cu ajutorul indicilor de creştere.
II. Imobilizările corporale constituie substanţa unei întreprinderi, instrumentul său industrial
sau comercial care determină capacitatea de producţie a acesteia, prezentându-se sub forma unor
bunuri cu conţinut material.
Imobilizările corporale sunt active care:
a) sunt deţinute de întreprindere pentru a fi utilizate în producţia proprie de bunuri sau prestarea de
servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative;
b) sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an;
Imobilizările corporale cuprind:
- terenuri şi construcţii;
- instalaţii tehnice şi maşini;
- alte instalaţii, utilaje şi mobilier,
- avansuri şi imobilizări corporale în curs de execuţie.
Terenurile nu sunt supuse amortizării, păstrându-şi constantă valoarea în timp, cu excepţia
acţiunilor de reevaluare.
Celelalte categorii de imobilizări corporale îşi modifică valoarea sub influenţa unor factori
precum:
- achiziţionarea sau realizarea şi punerea în funcţiune de imobilizări corporale, care conduce la
creşterea valorii acestora;
- amortizarea anuală calculată, care determină tendinţa de reducere a valorii imobilizărilor corporale;
- vânzarea sau scoaterea din funcţiune de imobilizări corporale care conduce la scăderea valorii lor;
- acţiuni de reevaluare, care pot determina majorarea sau diminuarea valorii imobilizărilor corporale.

4
 O primă imagine asupra eficienţei utilizării imobilizărilor corporale poate fi redată prin
compararea indicilor de creştere a categoriilor de imobilizări corporale, în principal a celor direct
productive, cu indicele cifrei de afaceri, a producţiei exerciţiului sau a veniturilor totale.
III. Imobilizările financiare cuprind:
- Acţiuni deţinute la entităţile afiliate, ce reprezintă titluri de valoare cu venit variabil deţinute de o
întreprindere în capitalul unităţilor afiliate, a căror deţinere pe o perioadă îndelungată este
considerată utilă acesteia;
- Împrumuturi acordate entităţilor afiliate;
- Interese de participare - reprezintă drepturi deţinute în capitalul altor unităţi (peste 20%),
reprezentate sau nu prin certificate, care prin crearea unei legături durabile cu acestea, sunt
destinate să contribuie la activităţile unităţii respective;
- Împrumuturi acordate entităţilor de care compania este legata in virtutea intereselor de participare;
- Investiţii deţinute ca imobilizări - includ titlurile de valoare, altele decât categoriile menţionate, pe
care întreprinderea le deţine şi nu are nici intenţia, nici posibilitatea să le revândă;
- Alte creanţe imobilizate - formate din împrumuturi acordate pe termen lung, acţiuni proprii
deţinute pe termen lung şi alte creanţe imobilizate (garanţii şi cauţiuni depuse de unitate la terţi).
Modificarea valorii imobilizărilor financiare este determinată de:
● creşterea valorii lor prin:
- aportul în interese de participare sau alte titluri imobilizate al asociaţilor la capitalul societăţii;
- investiţii financiare în noi acţiuni deţinute la entităţile afiliate sau interese de participare;
- achiziţionarea de alte titluri imobilizate;
- acordarea de împrumuturi financiare;
- sporirea creanţelor imobilizate.
● diminuarea valorii lor prin:
- retragerea de către asociaţi a intereselor de participare sau altor titluri imobilizate aduse ca aport;
- vinderea de titluri de participare şi de alte titluri imobilizate;
- restituirea împrumuturilor de către unităţile la care se deţin participaţii;
- lichidarea creanţelor imobilizate.

B. Activele circulante
Activele circulante sunt elementele patrimoniale necesare realizării ciclului de exploatare,
supuse în majoritatea cazurilor unei rotaţii rapide, în afara excepţiilor, cel mai adesea legate de
particularităţile activităţii. În cadrul fiecărui ciclu trec din forma de active fizice în cea de creanţe şi
apoi de disponibilităţi băneşti.
Un activ este clasificat ca activ circulant atunci când:

5
 - este achiziţionat sau produs pentru consum propriu sau în scopul comercializării şi se aşteaptă a fi
realizat în termen de 12 luni de la data întocmirii bilanţului;
- este reprezentat de creanţe aferente ciclului de exploatare;
- este reprezentat de numerar sau echivalente de numerar a căror utilizare nu este restricţionată.
În structura activelor circulante se includ: stocuri; creanţe; investiţii financiare pe termen scurt
(plasamente) ; disponibilităţi băneşti în casă şi conturi la bănci.
I. Stocurile reprezintă acea parte a activelor circulante deţinute pentru a fi folosite în procesul de
producţie sau pentru prestarea de servicii, pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării normale a
activităţii sau în curs de producţie în vederea vânzării, aflate la încheierea exerciţiului sub forma
activelor fizice.
Sunt structurate în următoarele posturi bilanţiere:
- materii prime şi materiale consumabile;
- producţie în curs de execuţie;
- produse finite şi mărfuri;
- avansuri pentru cumpărări de stocuri.
Modificarea stocurilor în perioada curentă faţă de perioada precedentă este cauzată de:
● raportul dintre ritmul intrărilor şi ritmul ieşirilor pe elemente de stocuri (raportul dintre ritmul
achiziţionării şi cel al eliberării în consum pentru materiale, dintre ritmul fabricaţiei şi cel al
livrărilor pentru produse, dintre ritmul cumpărării şi cel al vânzării pentru mărfuri etc.);
● evoluţia structurii elementelor de stocuri;
● evoluţia instrumentelor de evaluare a stocurilor (preţurile de achiziţie a materialelor şi mărfurilor,
costurile de producţie ale produselor);
● acţiuni de reevaluare a stocurilor;
● suplimentarea sau diminuarea provizioanelor aferente stocurilor.
Eficienţa utilizării stocurilor poate fi apreciată prin compararea indicilor de creştere a
consumurilor de stocuri cu indicii indicatorilor valorici (cifra de afaceri, producţia exerciţiului etc.)
exprimaţi în preţuri comparabile.
II. Creanţele sunt drepturi băneşti potenţiale pe termen scurt ale întreprinderii ce decurg din
relaţiile cu diverse persoane fizice sau juridice, realizabile la anumite termene, reprezentând
contravaloarea mărfurilor şi produselor vândute, a serviciilor prestate şi lucrărilor executate.
Creanţele sunt structurate în bilanţ în următoarele elemente:
- Creanţe comerciale
- Sume de încasat de la entităţile afiliate
- Sume de încasat de la entităţile de care compania este legata în virtutea intereselor de participare
- Alte creanţe
- Capital subscris şi nevărsat

6
 Analiza creanţelor necesită gruparea lor după mai multe criterii: după natură, după vechime şi
pe principalii beneficiari, urmărindu-se nivelul absolut al creanţelor, evoluţia în timp şi durata medie
de încasare a lor.
Evoluţia nivelului creanţelor de la o perioadă la alta este determinată de următorii factori:
- modificarea cifrei de afaceri;
- modificarea duratei medii de încasare a creanţelor;
- influenţa unor factori aleatori: diferenţe de curs valutar, reactivarea unor creanţe, dificultăţi
financiare ale clienţilor etc.
III. Investiţiile financiare pe termen scurt numite şi titluri de plasament sau valori de trezorerie
reprezintă valori financiare investite de întreprindere în vederea realizării unui câştig pe termen scurt şi
cuprind acţiuni proprii răscumpărate, acţiunile achiziţionate, obligaţiunile emise şi răscumpărate,
obligaţiunile achiziţionate şi alte titluri de plasament achiziţionate în vederea obţinerii de venituri
financiare într-un termen scurt.
IV. Casa şi conturi la bănci este postul bilanţier care grupează elementele cele mai lichide ale
activului: cecuri şi efecte comerciale de încasat; conturi la bănci, casa şi acreditive, în lei şi valută;
sume în curs de decontare, avansuri de trezorerie, alte valori.
Modificarea volumului disponibilităţilor băneşti şi investiţiilor financiare pe termen scurt faţă
de perioada precedentă este influenţată de :
- viteza de rotaţie a activelor circulante;
- raportul dintre nivelul creanţelor şi al datoriilor pe termen scurt, precum şi dintre termenele de
încasare a creanţelor şi cele de plată a datoriilor;
- nivelul profitului;
- efectele şi termenele de încasare a investiţiilor financiare pe termen scurt .

C. Cheltuielile în avans se referă la sumele de bani achitate în perioada curentă, dar care se referă la
servicii care privesc perioadele sau exerciţiile financiare următoare (chirii, abonamente şi alte
cheltuieli efectuate anticipat), acestea urmând a se include eşalonat pe cheltuieli, în perioadele
următoare cărora le sunt aferente
Suma cheltuielilor constatate în avans creşte prin extinderea activităţilor pentru care este
necesară efectuare unor astfel de cheltuieli şi scade prin primirea produselor sau serviciilor pentru care
s-au plătit sau prin trecerea efectivă pe cheltuieli în perioadele la care se referă.

D. Datorii pe termen scurt sau curente se referă la datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an.
O datorie este clasificată ca datorie curentă atunci când se aşteaptă să fie decontată în cursul
normal al ciclului de exploatare al întreprinderii sau este exigibilă în termen de 12 luni de la data
bilanţului. Toate celelalte datorii sunt clasificate ca datorii pe termen lung.

7
G. Datorii pe termen lung sunt datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an.
Cele două grupe de datorii au aceeaşi structură şi se referă la:
- Împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni;
- Sume datorate instituţiilor de credit;
- Avansuri încasate în contul comenzilor;
- Datorii comerciale – furnizori;
- Efecte de comerţ de plătit;
- Sume datorate entităţilor afiliate;
- Sume datorate entităţilor de care compania este legată în virtutea intereselor de participare;
- Alte datorii, inclusiv datoriile fiscale şi datoriile privind asigurările sociale.
Datoriile exprimă valoarea resurselor străine folosite de întreprindere o perioadă mai mare sau
mai mică de timp, rezultate din relaţiile acesteia cu furnizorii, băncile, statul, personal propriu.
Modificarea sumei datoriilor în perioada curentă faţă de cea precedentă este determinată de:
● creşterea soldului împrumuturilor şi datoriilor asimilate prin contractarea de noi credite într-o sumă
mai mare decât rambursările din aceeaşi perioadă, sau, dimpotrivă, reducerea soldului acestor
împrumuturi prin rambursarea creditelor într-o sumă mai mare decât noile împrumuturi eventual
contractate în cursul perioadei;
● creşterea sau scăderea datoriilor faţă de furnizori, prin:
- sporirea sau diminuarea volumului materialelor şi utilităţilor aprovizionate (a intrărilor);
- modificarea preţurilor sau tarifelor pentru aceste intrări;
- modificarea numărului mediu de zile de plată a datoriilor faţă de furnizori.
● creşterea sau diminuarea datoriilor fiscale şi faţă de bugetul statului, prin:
- modificarea cifrei de afaceri şi a altor indicatori ce constituie bază de calcul a obligaţiilor faşă
de buget (profit brut, fond de salarii etc.);
- modificări ale cotelor de impunere prin dispoziţii legale (cota de TVA, cota de impozit pe
profit, pe salarii, cota de CAS etc.);
- acordarea unor facilităţi fiscale în cursul perioadei;
- nerespectarea termenelor de plată stabilite (plăţi efectuate în avans sau cu întârziere).

H. Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli

Acestea constituie resurse destinate acoperirii acelor elemente a căror realizare, respectiv plată,
este incertă sau pentru cheltuielile ce devin exigibile în perioadele următoare (litigii, amenzi,
penalizări, despăgubiri, daune şi alte datorii incerte; cheltuieli legate de activitatea de service în
perioada de garanţie, acţiuni de restructurare, pensii, impozite etc.).

8
 Pentru a fi înregistrat un provizion pentru riscuri şi cheltuieli, trebuie să fie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii: există o obligaţie curentă generată de un eveniment anterior; este
probabilă efectuarea unor plăţi pentru onorarea obligaţiei respective; suma poate fi estimată.
Aceste provizioane reflectă o politică de prudenţă economică, de reducere a riscurilor care apar
în activitatea unei întreprinderi.
Modificarea sumei provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli are loc prin:
- creşterea valorii provizioanelor constituite;
- diminuarea valorii provizioanelor prin utilizarea lor sau prin anulare ca urmare a
neproducerii riscului pentru care au fost constituite.

I. Venituri în avans
Veniturile înregistrate în avans reprezintă valorile ce asigură alocarea pentru fiecare exerciţiu
financiar numai a veniturilor ce îi sunt proprii.
Veniturile înregistrate în avans reprezintă sumele alocate de la buget pentru realizarea de
investiţii, respectiv încasări din creanţe aferente unor bunuri nelivrate, a unor lucrări sau prestaţii
neefectuate şi care nu afectează veniturile exerciţiului.
Subvenţiile pentru investiţii sunt surse de finanţare alocate de la bugetul de stat sau din alte
surse nerambursabile, de care beneficiază o întreprindere, destinate achiziţionării sau producerii unor
imobilizări, unor activităţi pe termen lung sau pentru acoperirea unor cheltuieli cu investiţiile.
Alte venituri înregistrate în avans provin din chirii, locaţii de gestiune, abonamente etc.
Suma veniturilor în avans creşte prin extinderea activităţilor pentru care se solicită avansuri sau
se primesc subvenţii şi scade prin livrarea produselor pentru care s-a încasat avansul, prin restituirea
avansului respectiv sau prin virarea subvenţiilor la venituri.

J. Capital şi rezerve
Capitalurile proprii reprezintă dreptul acţionarilor / proprietarilor asupra activelor întreprinderii
după deducerea tuturor datoriilor, adică sumele nedatorate în momentul întocmirii bilanţului. Sunt
formate din:
● capitalul social – reprezentat de valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale, respectiv
de aportul în bani sau în natură adus de asociaţi sau acţionari în momentul constituirii societăţii
sau cu ocazia creşterilor de capital;
● primele legate de capital – formate din prime de emisiune, de fuziune, de aport, de conversie a
acţiunilor în obligaţiuni – reprezintă excedentul dintre valoarea de emisiune respectiv valoarea
matematic-contabilă a noilor acţiuni, valoarea obligaţiunilor convertite şi valoarea nominală a
acţiunilor sau părţilor sociale;

9
 ● rezervele din reevaluare – reprezintă diferenţa (pozitivă sau negativă) dintre valoarea actuală şi
valoarea înregistrată în contabilitate a activului reevaluat (plusul rezultat din reevaluarea
imobilizărilor corporale se transferă, potrivit legii, fie la capital social, fie la rezerve);
● rezervele – sunt surse constituite din capitalizarea profitului, formate din:
- rezerve legale (constituite anual din rezultatul brut în limitele prevăzute de lege);
- rezervele statutare (constituie din profitul net conform statutului);
- rezervele pentru acţiuni proprii (constituite în situaţia în care o societate pe acţiuni şi-a
răscumpărat propriile acţiuni, cu scopul de a-şi menţine nivelul capitalului propriu;
- alte rezerve (ce pot fi constituite facultativ pe seama profitului net pentru acoperirea unor
pierderi sau pentru creşterea capitalului social, potrivit hotărârii adunării generale, cu
respectarea prevederilor legale);
● rezultatul reportat – reprezintă acea parte din rezultatul exerciţiului precedent a cărei repartizare a
fost amânată de Adunarea Generală a Acţionarilor;
● rezultatul exerciţiului – reprezintă diferenţa dintre veniturile totale şi cheltuielile totale ale unei
perioade, putând fi favorabilă (profit) sau nefavorabilă (pierdere).
Modificarea capitalului propriu faţă de perioada precedentă poate fi determinată de:
● în sensul creşterii capitalului propriu: aportul acţionarilor; creşterea rezervelor prin repartizări în
principal din profitul net; reevaluarea elementelor din activ, potrivit normelor legale, care
determină creşterea valorii de înregistrare a elementelor respective; creşterea soldului profitului
nerepartizat; alocări la fondurile proprii.
● în sensul diminuării capitalului propriu: retrageri de capital de către asociaţi sau acţionari; acoperirea
pierderilor din exerciţiile precedente; încheierea cu pierderi a exerciţiului financiar; utilizarea unei
părţi a fondurilor proprii.

12.2. Bilanţul financiar

Noţiunea de “bilanţ financiar” sau “bilanţ lichiditate-exigibilitate” stă la baza analizei

lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii. Solvabilitatea, definită ca fiind capacitatea întreprinderii de a
face faţă angajamentelor sale, depinde de valoarea lichidativă a activelor şi de mărimea angajamentelor
acesteia, luând în considerare ipoteza întreruperii activităţii întreprinderii şi a lichidării sale.
Lichiditatea, care reflectă capacitatea întreprinderii de a face faţă datoriilor scadente cu activele
curente, are la bază ipoteza continuării activităţii de exploatare şi ia în considerare valorile contabile
ale activelor.
Construcţia acestui tip de bilanţ specific analizei financiare statice se bazează pe clasificarea
elementelor de activ în ordinea strictă a lichidităţii (mai mare sau mai mică de un an) şi a elementelor
de pasiv după exigibilitate (mai mare sau mai mică de un an).
10
 Structura bilanţului financiar poate fi redată simplificat astfel:

Tabel nr.12.1.
ACTIV PASIV
Active imobilizate corectate Capitaluri permanente corectate
(cu lichiditate peste un an) (cu exigibilitate peste un an)
Imobilizări necorporale Capitaluri proprii
Imobilizări corporale Provizioane mai mari de un an
Imobilizări financiare peste un an Împrumuturi pe termen mediu şi lung
Creanţe mai mari de un an
Active circulante corectate Datorii pe termen scurt corectate
(cu lichiditate sub un an) (cu exigibilitate sub un an)
Imobilizări financiare sub un an Datorii comerciale, fiscale şi sociale
Stocuri Provizioane mai mici de un an
Creanţe mai mici de un an Credite bancare pe termen scurt
Investiţii financiare pe termen scurt
Disponibilităţi băneşti

Se poate urmări respectarea destinaţiei resurselor din pasiv în sensul acoperirii mijloacelor din
activ, precum şi evoluţia ratelor de structură, de lichiditate, solvabilitate şi finanţare.

12.3. Bilanţul funcţional

Bilanţul funcţional are la bază concepţia economică asupra bilanţului, potrivit căreia activul
bilanţului cuprinde toate bunurile utilizate în scopuri economice de către întreprindere şi nu numai
bunurile asupra cărora ea are dreptul de proprietate, iar pasivul indică sursele de finanţare a utilizărilor,
delimitându-se pentru fiecare categorie de utilizări sursa de finanţare.
Concepţia funcţională a bilanţului are ca obiectiv înţelegerea funcţionării întreprinderii şi
grupează utilizările şi resursele acesteia în stocuri de utilizări şi stocuri de resurse. Aceste stocuri sunt
grupate în bilanţul funcţional după o anumită logică, urmând ca apoi să se studieze relaţiile care există
între ele, atât pe verticală, cât mai ales pe orizontală.
Pentru întocmirea bilanţului funcţional se utilizează valoarea de origine a elementelor care îl
compun, valoare la care acestea au fost înregistrate la intrarea în patrimoniu, deci se iau în considerare
valorile brute şi nu cele nete.
Schema bilanţului funcţional orizontal cuprinde patru nivele:
- nivelul utilizărilor stabile şi al resurselor stabile: fondul de rulment funcţional (FR);
- nivelul utilizărilor ciclice de exploatare şi al datoriilor de exploatare: nevoia de fond de
rulment de exploatare (NFRE);
- nivelul creanţelor şi datoriilor din afara exploatării: nevoia de fond de rulment în afara
exploatării (NFRAE);
- nivelul elementelor de trezorerie de activ şi de pasiv: trezoreria netă (TN).
Tabel nr. 12.2.
11
 ACTIV (nevoi de finanţare) PASIV (resurse de finanţare) Nivele
UTILIZĂRI ACICLICE STABILE RESURSE ACICLICE STABILE (RS)
(US) Capitaluri proprii FR
Activ imobilizat brut Amortizări şi provizioane
Datorii pe termen mediu şi lung

UTILIZĂRI CICLICE RESURSE CICLICE NFR

Active ciclice de exploatare (ACE) Datorii de exploatare (DE) NFRE
Active ciclice în afara exploatării Datorii în afara exploatării (DAE) NFRAE
(ACAE)
Trezoreria de Activ (TA) Trezoreria de Pasiv (TP) TN

Activele sau alocările aciclice stabile cuprind imobilizările, deci activele cu lichiditate mai mare de un
an, luate în calcul la valoarea brută (deci inclusiv amortizarea).
Activele ciclice din exploatare cuprind elementele legate direct de activitatea curentă a întreprinderii:
- stocuri;
- avansuri şi aconturi plătite legate de exploatare;
- creanţe clienţi;
- alte creanţe din exploatare;
- cheltuieli înregistrate în avans legate de activitatea de exploatare.
Activele ciclice în afara exploatării cuprind creanţe din afara exploatării:
- creanţe legate de plata unor impozite şi taxe care nu sunt aferente activităţii de exploatare;
- creanţe legate de vânzarea unor imobilizări, încasarea unor dobânzi cuvenite etc, care nu sunt
legate de activitatea de exploatare;
- cheltuieli înregistrate în avans în afara exploatării;
- decontări faţă de grup şi asociaţi;
Trezoreria de activ cuprinde:
- disponibilităţi băneşti;
- investiţii financiare pe termen scurt, dacă sunt suficient de lichide pentru a fi considerate
elemente de trezorerie.
Resursele aciclice stabile cuprind:
- sursele proprii, inclusiv amortizarea;
- datoriile pe termen mediu şi lung.
Resursele ciclice din exploatare cuprind obligaţiile legate de activitatea curentă a întreprinderii:
- furnizori şi conturi asimilate;
- avansuri şi aconturi primite pentru exploatare;
- obligaţii fiscale şi sociale legate de exploatare;
- venituri înregistrate în avans pentru activitatea de exploatare;
- provizioane aferente activelor circulante de exploatare.
Resursele ciclice din afara exploatării cuprind:
12
 - obligaţiile fiscale şi sociale din afara exploatării;
- datorii legate de active imobilizate;
- datorii faţă de grup şi asociaţi;
- vărsăminte rămase de efectuat pentru titluri de plasament achiziţionate;
- venituri înregistrate în avans în afara exploatării;
- provizioane aferente activelor circulante în afara exploatării.
Trezoreria de pasiv cuprinde:
- credite bancare pe termen scurt;
- soldul creditor al contului de disponibil la bancă.

Analiza trebuie să urmărească evoluţia în dinamică a diferitelor cicluri şi mai ales corelaţia
dintre partea de pasiv (ca resurse) şi partea de activ (ca utilizări) a ciclului corespunzător.
Bilanţul funcţional stă la baza calculului trezoreriei şi analizei echilibrului financiar.

Rezumat

Bilanţul este documentul contabil de sinteză care reflectă poziţia financiară a întreprinderii,
prin care se prezintă elementele de activ, datorii şi capital propriu ale întreprinderii.
Construcţia bilanţului financiar se bazează pe clasificarea elementelor de activ în ordinea strictă a
lichidităţii (mai mare sau mai mică de un an) şi a elementelor de pasiv după exigibilitate (mai mare sau
mai mică de un an).
Pentru întocmirea bilanţului funcţional se utilizează valoarea brută a elementelor care îl
compun şi cuprinde patru nivele: nivelul utilizărilor stabile şi al resurselor stabile; nivelul utilizărilor
ciclice de exploatare şi al datoriilor de exploatare; nivelul creanţelor şi datoriilor din afara exploatării;
nivelul elementelor de trezorerie de activ şi de pasiv.

Probleme rezolvate

Pe baza următorului bilanţ patrimonial se vor întocmi bilanţul financiar şi bilanţul funcţional.

13
 Tabel nr. 12.3.
Exerciţiul Exerciţiul
ELEMENTE (mii lei)
precedent încheiat
A. Active imobilizate 73.721 86.601
I. Imobilizări necorporale 32 26
II. Imobilizări corporale 73.689 86.575
III. Imobilizări financiare 0 0
B. Active circulante 77.292 85.000
I. Stocuri 22.507 21.945
II. Creanţe, din care 53.102 61.555
- Clienţi 48.694 59.138
- Alte creanţe 4.408 2.417
III. Investiţii financiare pe termen scurt 0 0
IV. Casa şi conturi la bănci 1.683 1.500
C. Cheltuieli în avans 284 76
D. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un an 71.812 81.265
- Furnizori 51.280 63.018
- Alte datorii de exploatare 13.061 13.790
- Datorii faţă de grup şi asociaţi 7.075 4.027
- Credite bancare pe termen scurt 396 430
E. Active circulante nete, respectiv datorii curente nete 5.764 3.811
F. Total active minus datorii curente 79.485 90.412
G. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un 3.468 5.763
an
- Împrumuturi pe termen mediu şi lung 250 800
- Datorii faţă de grup şi asociaţi 3.218 4.963
H. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli 0 0
I. Venituri în avans 0 0
J. Capital şi rezerve (Capitaluri proprii) 76.017 84.649

Din notele explicative mai rezultă următoarele informaţii:

Tabel nr. 12.4

14
 INDICATORI (mii lei) Exerciţiul precedent Exerciţiul încheiat
Creanţe cu lichiditate mai mare de un an 1.662 1.220
Amortizarea imobilizărilor 5.289 6.547
Debitori diverşi (în afara exploatării) 2.674 1.930
Datorii faţă de grup şi asociaţi 10.293 8.990
- din care cu exigibilitate mai mare de un an 3.218 4.963

În exemplul considerat, structura bilanţului financiar este următoarea:

Tabel nr. 12.5.
Elemente (mii lei) T0 T1
Active cu lichiditate peste un an: 75.383 87.821
+ Imobilizări necorporale nete 32 26
+ Imobilizări corporale nete 73.689 86.575
+Imobilizări financiare (Creanţe peste un 1.662 1.220
an)
Active cu lichiditate sub un an: 75.630 83.780
+ Stocuri 22.507 21.945
+ Clienţi 48.694 59.138
+ Alte creanţe sub un an 2.746 1.197
+ Disponibilităţi băneşti 1.683 1.500
Total ACTIV 151.013 171.601

Elemente T0 T1
Capitaluri permanente: 79.201 90.336
+Capitaluri proprii 75.733 84.573
+ Împrumuturi pe termen lung 250 800
+ Alte datorii ce trebuie plătite într-o 3.218 4.963
perioadă mai mare de un an
Datorii pe termen scurt (Datorii ce trebuie 71.812 81.265
plătite într-o perioadă de până la un an):
+ Furnizori 51.280 63.018
+ Alte datorii pe termen scurt 20.136 17.817
+ Credite bancare pe termen scurt 396 430
Total PASIV 151.013 171.601

Pe baza bilanţului financiar se poate urmări respectarea destinaţiei resurselor din pasiv în
sensul acoperirii mijloacelor din activ, precum şi evoluţia ratelor de structură, de lichiditate,
solvabilitate şi finanţare.

Structura bilanţului funcţional este următoarea:

Tabel nr. 12.6.

Elemente (mii lei) T0 T1
Active stabile 80.672 94.368
Active imobilizate nete 73.721 86.601
Amortizare 5.289 6.547
Creanţe peste un an 1.662 1.220
15
 Active ciclice 74.231 82.356
– de exploatare 71.557 80.426
Stocuri 22.507 21.945
Clienţi 49.050 58.481
Alte creanţe aferente exploatării
– în afara exploatării 2.674 1.930
Debitori diverşi 2.674 1.930
Trezoreria de activ 1.683 1.500

Elemente T0 T1
Resurse stabile 84.774 96.959
Capitaluri proprii 76.017 84.649
Amortizare 5.289 6.547
Datorii peste un an 3.468 5.763
Resurse ciclice 71.416 80.835
– de exploatare 64.341 76.808
Furnizori 51.280 63.018
Alte datorii de exploatare 13.061 13.790
– în afara exploatării 7.075 4.027
Datorii faţă de grup şi asociaţi sub un an 7.075 4.027
Trezoreria de pasiv 396 430

Analiza trebuie să urmărească evoluţia în dinamică a diferitelor cicluri şi mai ales corelaţia
dintre partea de pasiv (ca resurse) şi partea de activ (ca utilizări) a ciclului având în vedere ca în
principiu sumele de acoperire pentru un ciclu de activ sunt concretizate în ciclul corespunzător de
pasiv.
Analiza dinamicii elementelor bilanţului funcţional arată, în general, o creştere atât a stocurilor
de utilizări pe cicluri, cât şi a pasivelor corespunzătoare.
Astfel, activele stabile, aparţinând ciclului de investiţii, înregistrează o creştere pe total şi la
două componente, respectiv o scădere la creanţele peste un an, situaţia fiind pozitivă. Resursele stabile
cresc şi ele, prin fiecare componentă, inclusiv cea a împrumuturilor pe termen mediu şi lung. Trebuie
analizată oportunitatea acestor împrumuturi şi măsura în care afectează capacitatea de autofinanţare a
întreprinderii.
La ciclul de exploatare se constată o creştere atât a activelor cât şi a pasivelor ciclice şi o
apropiere între ele, existând un mic deficit de resurse ciclice faţă de activele ciclice, care este în
scădere faţă de perioada anterioară.
Ciclul de finanţare, prin nivelul total al resurselor, reflectă aceeaşi tendinţă de creştere a fiecărei
categorii de resurse, mai puţin a celor din afara exploatării, în vederea acoperirii activelor pe care
acestea trebuie să le finanţeze. Esenţial este că resursele pe fiecare ciclu sunt apropiate de activele
corespunzătoare.

16
 Teste/Exerciţii/Probleme
1. Definiţi activele, datoriile şi capitalul propriu, elemente legate în mod direct de evaluarea
poziţiei financiare a întreprinderii.
2. Care sunt principalele tipuri de bilanţ utilizate în analiza financiară şi care este utilitatea
acestora?
3. Ce cuprind activele ciclice de exploatare? Dar resursele ciclice în afara exploatării?
4. Pe baza situaţiilor financiare ale unei firme, analizaţi evoluţia structurii bilanţului de la o
perioadă la alta.
5. Construiţi şi interpetaţi bilanţul financiar.
6. Construiţi şi interpretaţi bilanţul funcţional.

Bibliografie

1. Popa Dorina – Analiză economico-financiară, Editura Universităţii din Oradea, 2010;

2. Niculescu Maria – Diagnostic economic, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
3. Valceanu Gh., Robu V., Georgescu N., Analiza economico-financiară, Editura Economică,
Bucureşti, 2005.

17
 MODULUL 13: ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIARE PE BAZA
RATELOR

Timpul mediu necesar pentru studiu: 9 ore

Obiective educaţionale
- inventarierea principalelor rate utilizate în analiza financiară;
- însuşirea modului de calcul şi a semnificaţiei ratelor respective
- identificarea cauzelor care au generat o situaţie financiară favorabilă sau nefavorabilă a
întreprinderii şi a măsurilor de luat în vederea corectării sau îmbunătăţirii evoluţiei unor
indicatori.

Cuvinte cheie:
rate de structură ale activului, rate de structură ale pasivului, rate de lichiditate şi solvabilitate,
rate de gestiune

Cuprinsul Modulului:
13.1. Analiza ratelor de structură ale activului
13.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului
13.3. Analiza ratelor de lichiditate şi solvabilitate
13.4. Analiza ratelor de gestiune (ale vitezei de rotaţie)
Rezumat
Probleme rezolvate
Teste/Exerciţii/Probleme
Bibliografie

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

În afara ratelor de rentabilitate prezentate în tema 11, principalele categorii de rate utilizate în
analiza situaţiei financiare a firmei sunt ratele de structură ale activului şi pasivului, ratele de
lichiditate şi solvabilitate şi ratele de gestiune sau ale vitezei de rotaţie.
13.1. Analiza ratelor de structură ale activului

Ratele de structură ale activului relevă informaţii privind destinaţia economică a capitalurilor,
gradul de lichiditate al acestora, capacitatea întreprinderii de a-şi modifica structura activului pentru a
face faţă schimbărilor conjuncturale.
Cele mai frecvent utilizate rate de structură ale activului sunt rata activelor imobilizate şi rata
activelor circulante.

Rata activelor imobilizate – se calculează ca raport între activele imobilizate şi totalul

bilanţului, reflectând ponderea elementelor patrimoniale utilizate permanent în totalul patrimoniului.

active imobilizate
r Ai = x100
activ total

Valorile pe care le înregistrează această rată se apreciază în funcţie de sectorul de activitate, cel
mai frecvent situându-se la un nivele de peste 60%.
Dacă analizate în dinamică, rata activelor imobilizate prezintă o tendinţă de creştere (rAi1 >
rAi0), înseamnă că ponderea imobilizărilor creşte faţă de perioada de bază ca efect al modificării într-o
proporţie mai mare a valorii activelor imobilizate în raport cu valoarea activului total (IAi > IAt),
situaţie favorabilă dacă este dată de creşterea CA într-o proporţie mai mare sau cel puţin egală cu cea a
valorii imobilizărilor (ICA > IAi).
Dacă rata activelor imobilizate înregistrează aceeaşi mărime (rAi1 = rAi0), ponderea activelor
imobilizate în total active rămâne nemodificată (IAi = IAt), situaţie favorabilă dacă se obţin cel puţin
aceleaşi rezultate ca în perioada luată ca bază de comparaţie (ICA ≥ IAi).
Dacă rata activelor imobilizate prezintă o tendinţă de reducere (rAi1 < rAi0), ponderea
imobilizărilor scade faţă de perioada de bază, situaţie apreciată favorabil dacă este dată de modificarea
CA într-o proporţie mai mică (dacă este vorba de o scădere) decât cea a valorii imobilizărilor.
Rata activelor imobilizate poate fi exprimată ca o însumare a celor trei rate complementare, în
funcţie de structura imobilizărilor:
Ai Ic + If + In Ic If In
rAi = × 100 = × 100 = × 100 + × 100 + × 100 = ric + rif + rin
At At At At At

Factorii care determină modificarea ratei activelor imobilizate sunt:

- modificarea valorii activului total;
- modificarea activelor imobilizate, determinată de: evoluţia imobilizărilor corporale, financiare şi
necorporale.

2
 Rata activelor circulante – arată ponderea activelor circulante în totalul bilanţului, calculându-
se cu relaţia:
active circulante
r Ac = x100
activ total
Dacă în dinamică rata prezintă o tendinţă de creştere (rAc1 > r Ac0) înseamnă că ponderea
activelor circulante creşte ca urmare a modificării activelor circulante într-o proporţie mai mare decât a
activului total (IAc>IAt), situaţie favorabilă dacă determină creşterea CA într-o măsură mai mare decât
a activelor circulante (ICA>IAc).
Dacă rata activelor circulante înregistrează aceeaşi valoare (rAc1 = rAc0), ponderea activelor
circulante în total active rămâne nemodificată (IAc=IAt), situaţie favorabilă dacă se obţin cel puţin
aceleaşi rezultate din perioada bază de comparaţie (ICA>=IAc).
Dacă rata prezintă o tendinţă de reducere (rAc1<rAc0), înseamnă că ponderea activelor circulante
scade ca urmare a devansării modificării valorii activelor circulante de către valoarea activului total
(IAc<IAt), situaţie favorabilă doar dacă se realizează o creştere a vitezei de rotaţie a activelor circulante
faţă de perioada de bază (ICA>IAc).
Rata activelor circulante, la rândul său, poate fi exprimată ca o însumare a celor trei rate
complementare, în funcţie de structura activelor circulante:
Ac S + Cr + Dp S Cr Dp
rAc = × 100 = × 100 = × 100 + × 100 + × 100 = rs + rcr + rdp
At At At At At
Factorii care determină modificarea ratei activelor circulante sunt:
- modificarea valorii activului total;
- modificarea activelor circulante, determinată de: evoluţia stocurilor, creanţelor; disponibilităţilor
băneşti şi plasamentelor.

13.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului

Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii prin
evidenţierea provenienţei şi a gradului de exigibilitate a surselor de finanţare, reflectând aspecte legate
de stabilitatea şi autonomia financiară a întreprinderii, de gradul de îndatorare.

Rata stabilităţii financiare (rsf) – reflectă ponderea surselor stabile de finanţare în totalul
surselor de finanţare, calculându-se ca raport între capitalurile permanente (Cpm) şi total pasiv (Pt) :
C pm C pr + D tml
r sf = x100 =
Pt Pt
unde:
Cpr = capitaluri proprii
Dtml = datorii pe termen mediu şi lung
3
 Dacă analizată în dinamică rata înregistrează o tendinţă de creştere, aceasta semnifică creşterea
ponderii capitalurilor permanente în totalul surselor de finanţare, situaţie favorabilă dacă majorarea
capitalului permanent în raport cu totalul pasivului se datorează creşterii capitalurilor proprii într-un
ritm superior datoriilor pe termen mediu şi lung.
Dacă rata înregistrează o tendinţă de scădere, aceasta semnifică reducerea ponderii capitalurilor
permanente în totalul surselor de finanţare, situaţie favorabilă dacă este determinată de reducerea
datoriilor pe termen mediu şi lung, fără ca acestea să scadă sub anumite limite dacă întreprinderea
beneficiază de efectul de levier.

Rata autonomiei financiare globale (rafg) - care arată proporţia din patrimoniul întreprinderii
finanţată pe baza surselor proprii, exprimând gradul de independenţă financiară a întreprinderii.
Capital propriu
rafg = × 100
Pasiv total
Mărimea acestei rate diferă de la un caz la altul, în primul rând în funcţie de politica financiară
a întreprinderii respective. Din cauza condiţiilor diferite în care-şi desfăşoară activitatea întreprinderile,
este dificil de stabilit o mărime de referinţă a acestei rate. Totuşi, majoritatea specialiştilor recomandă
ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiar: rafg > 1/3 (>33%).
Când în dinamică rafg prezintă o tendinţă de creştere, are loc creşterea autonomiei financiare
globale a întreprinderii ca urmare a modificării capitalurilor proprii într-un ritm superior totalului
resurselor, situaţie favorabilă mai ales dacă creşterea capitalurilor proprii se realizează pe seama
creşterii rezultatului exerciţiului.
Când rafg prezintă o tendinţă de scădere, are loc reducerea autonomiei financiare a întreprinderii
ca urmare a scăderii ponderii capitalurilor proprii în totalul resurselor.

Rata de îndatorare globală (rîg) – măsoară ponderea datoriilor în totalul surselor de finanţare:
Datorii totale
rig = × 100
Pasiv total
Această rată trebuie să fie mai mică de 66%, îndepărtarea de 100% semnificând o reducere a
îndatorării firmei, respectiv o creştere a autonomiei financiare.

13.3. Analiza ratelor de lichiditate şi solvabilitate

În literatura de specialitate ratele de lichiditate sunt cunoscute şi sub denumirea de rate de

trezorerie şi au rolul de a măsura capacitatea de plată a întreprinderii, respectiv solvabilitatea pe termen
scurt a acesteia.

4
 În termeni de echilibru financiar, prin lichiditate se înţelege capacitatea întreprinderii de a-şi
acoperi obligaţiile pe termen scurt cu ajutorul activelor circulante.
Cele mai utilizate rate de lichiditate sunt:

a) Rata lichidităţii curente sau generale (rlc) reflectă capacitatea întreprinderii de a-şi acoperi
obligaţiile pe termen scurt prin transformarea tuturor activelor circulante în lichidităţi şi se determină
prin raportarea valorii activelor curente (circulante) la valoarea pasivelor curente (obligaţiilor pe
termen scurt).
Active circulante
rlc =
Datorii pe termen scurt

Lichiditatea generală se apreciază favorabilă când rata lichidităţii curente are o mărime
supraunitară, în jurul valorii 2, valoarea minimă acceptabilă fiind 1.
Valoarea supraunitară a acestei rate este expresia existenţei unui fond de rulment financiar care
îi permite întreprinderii să facă faţă anumitor dereglări ce pot apare în mişcarea activelor circulante
sau unor deteriorări ale valorii acestora. De asemenea situaţia poate sugera o blocare nerentabilă a
fondurilor în stocuri greu vandabile sau creanţe incerte.
Când valoarea acestei rate este subunitară, înseamnă că datoriile exigibile pe termen scurt nu
sunt acoperite în principiu de activele circulante, iar fondul de rulment financiar are o valoare negativă.
Situaţia întreprinderii devine riscantă, ea fiind în postura de a înregistra plăţi restante, cu influenţă
negativă asupra fluxurilor întreprinderii.

b) Rata lichidităţii rapide (rlr) exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora datoriile pe termen
scurt din acele active circulante care pot fi transformate rapid în lichidităţi, adică din creanţe şi
disponibilităţi.
Active circulante - Stocuri Creante + Disponibilitati
rlr = =
Datorii pe termen scurt Datorii pe termen scurt

Mărimea optimă a lichidităţii rapide este considerată a fi între 0,8 şi 1, un nivel corespunzător
fiind considerat chiar între 0,65 şi 1, iar un nivel mai mic de 0,5 poate evidenţia probleme în ce
priveşte onorarea plăţilor scadente.

c) Rata lichidităţii imediate (rli) măsoară capacitatea întreprinderii de rambursare a datoriilor pe

termen scurt, utilizând disponibilităţile existente.
Disponibilitati
rli =
Datorii pe termen scurt

5
 Pentru funcţionarea normală a întreprinderii se consideră că lichiditatea imediată trebuie să fie
mai mare de 0,3. Un nivel ridicat al ratei indică o lichiditate ridicată, dar care poate fi consecinţa unei
utilizări mai puţin performante a resurselor disponibile. O valoarea redusă a ratei lichidităţii imediate
poate fi compatibilă cu menţinerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea deţine în schimb valori
de plasament, creanţe, stocuri uşor de transformat în disponibilităţi băneşti.

Solvabilitatea reflectă capacitatea întreprinderii de a face faţă tuturor datoriilor sale. În funcţie
de nivelul la care se consideră datoriile, pot fi construite mai multe rate de solvabilitate, dintre care
amintim rata solvabilităţii globale sau generale (rsg), care exprimă în ce măsură datoriile totale sunt
acoperite de către activele totale ale întreprinderii şi se determină cu relaţia:

Activ total
rsg =
Datorii totale inclusiv dobanzile aferente

Rata solvabilităţii globale exprimă securitatea de care se bucură creditorii pe termen lung şi
scurt, precum şi marja de creditare a întreprinderii. Se consideră că mărimea asiguratorie a ratei este 3
– 4, deoarece în caz de lichidare a întreprinderii, valoarea de lichidare a activelor este inferioară valorii
contabile, deşi în unele lucrări se apreciază că o valoare mai mare de 1,5 semnifică faptul că
întreprinderea are capacitatea de a-şi onora obligaţiile faţă de terţi; o valoarea situată sub acest nivel
evidenţiază riscul de insolvabilitate pe care şi l-au asumat furnizorii de fonduri puse la dispoziţia
întreprinderii.

13.4. Analiza ratelor de gestiune (ale vitezei de rotaţie)

Exprimarea sintetică a modului de gestionare a resurselor se realizează prin ratele de gestiune,

(respectiv viteza de rotaţie a lor) folosite pentru aprecierea nivelului de utilizare a resurselor aflate la
dispoziţia întreprinderii, respectiv durata necesară parcurgerii tuturor fazelor ciclului de exploatare şi
comercializare până ajung să devină venituri.
Măsurarea vitezei de rotaţie se realizează cu ajutorul a doi indicatori:
Numărul de rotaţii (nr) – care arată de câte ori se roteşte elementul de activ (EA) sau de pasiv (EP)
analizat prin cifra de afaceri în perioada de gestiune:

CA
nr =
Element de Activ sau de Pasiv

6
Durata în zile a unei rotaţii (dz) – care arată durata medie în care elementul analizat parcurge întreg
ciclul economic şi reapare în forma bănească iniţială:

Elemetul de Activ sau de Pasiv

dz = ×T
CA
unde:
T – perioada de gestiune pentru care se face analiza, exprimându-se în numărul de zile
calendaristice ale perioadei respective (lună, trimestru, semestru, an).

1. Analiza ratelor de gestiune a capitalurilor

a) viteza de rotaţie a activului – reflectă eficienţa utilizării tuturor bunurilor firmei şi se

calculează cu relaţiile:
CA At
nrAt = sau dzAt = ×T
At CA
unde:
nrAt – nr. de rotaţii a activului total (At);
CA – cifra de afaceri;
dzAt – durata în zile a unei rotaţii a activului total.

Creşterea vitezei de rotaţie a activului semnifică creşterea eficienţei utilizării activelor,

creşterea gradului de lichiditate a acestuia (reducerea duratei de recuperare sub formă bănesc),
îmbunătăţirea structurii activelor în corelaţie cu specificul activităţii.
Reducerea vitezei de rotaţie are ca efect principal creşterea gradului de imobilizare a activelor.

b) viteza de rotaţie a activelor imobilizate – reflectă eficienţa utilizării imobilizărilor, fiind

denumită şi indicator de intensitate a capitalului.
CA Ai
nrAi = sau dz Ai = ×T
Ai CA

Luând în considerare numai o parte a activelor imobilizate, şi anume imobilizările corporale,

care determină capacitatea de producţie a agentului economic, se poate determina viteza de rotaţie a
imobilizărilor corporale ce măsoară eficienţa utilizării de către firmă a maşinilor, utilajelor şi
echipamentelor.
CA Ic
nrIc = sau dz Ic = ×T
Ic CA

7
 c) viteza de rotaţie a activelor circulante – exprimă numărul de rotaţii sau durata medie a unei
rotaţii efectuate de activele circulante prin cifra de afaceri.
CA Ac
nrAc = sau dz Ac = ×T
Ac CA

d) viteza de rotaţie a capitalului permanent (Cpm) – arată modul de fructificare a resurselor

permanente într-o perioadă de gestiune.
CA Cpm
nrCpm = sau dz Cpm = ×T
Cpm CA

e) viteza de rotaţie a datoriilor totale (Dt) – arată numărul de refaceri a surselor împrumutate şi
atrase pe seama cifrei de afaceri într-o perioadă de gestiune, respectiv numărul de zile necesar pentru
restituirea datoriilor pe seama cifrei de afaceri.
CA Dt
nrDt = sau dz Dt = ×T
Dt CA

2. Analiza ratelor de gestiune a stocurilor

Ratele de gestiune sau viteza de rotaţie a stocurilor arată de câte ori într-o perioadă de gestiune,
stocurile trec succesiv prin fazele de aprovizionare, producţie, desfacere, până se reîntorc în forma
bănească iniţială sau durata în zile a unei astfel de rotaţii.
CA Stocuri
nr = sau dz = ×T
Stocuri CA
Cu cât viteza de rotaţie a stocurilor este mai mare, cu atât eficienţa folosirii lor este mai
ridicată, deoarece efectele obţinute sunt mai mari. Principalul efect este eliberarea de resurse,
echivalentă cu disponibilizarea de resurse materiale şi financiare.
Încetinirea vitezei de rotaţie înseamnă scăderea eficienţei folosirii stocurilor, având ca efect
imobilizarea de resurse, echivalentă cu un necesar suplimentar de resurse materiale şi financiare.

3. Analiza ratelor de gestiune a clienţilor şi furnizorilor

Rata de gestiune a clienţilor (viteza de rotaţie a creanţelor) – arată în câte zile întreprinderea
îşi încasează contravaloarea mărfurilor de la clienţi, putându-se aprecia prin numărul de rotaţii a
creditului – clienţi sau prin durata de încasare a acestuia.

CA Cr × T
nrCr = sau dz Cr =
Cr CA
8
unde:
Cr – Clienţi + efecte de primit + efecte neajunse la scadenţă;
T – numărul de zile aferente perioadei.
Cel mai adesea se foloseşte exprimarea prin durata medie în zile de încasare a contravalorii mărfurilor
de la clienţi.
Mărimea acestui indicator este influenţată de:
– poziţia întreprinderii pe piaţă comparativ cu concurenţii;
– relaţiile stabilite cu clienţii;
– specificul activităţii care influenţează durata ciclului economic;
– conjunctura economică;
– politica de credit practicată pe piaţă.
Reducerea duratei medii a unei rotaţii înseamnă îmbunătăţirea gestiunii clienţilor ca urmare a
schimbării politicii de credit comercial.
O durată mare de rotaţie în zile înseamnă că clienţii utilizează o perioadă de timp mare resursele
financiare ale întreprinderii. Dacă are loc o creştere a creditului client fără să existe o creştere a
vânzărilor, aceasta poate însemna înrăutăţirea situaţiei întreprinderii, care este nevoită să-şi modifice
politica de credit pentru a-şi păstra clientela; de asemenea poate însemna şi faptul că beneficiarii au
dificultăţi de plată.

Rata de gestiune a furnizorilor (viteza de rotaţie a furnizorilor) – arată în câte zile

întreprinderea îşi achită obligaţiile faţă de furnizori, exprimându-se prin:
– număr de rotaţii:
CA
nrFz =
Furnizori

– durata în zile a unei rotaţii:

Furnizori
dz Fz = ×T
CA

Se foloseşte în analiză durata medie în zile de plată a contravalorii bunurilor achiziţionate de la

furnizori.
Mărimea acestui indicator este influenţată de:
– poziţia întreprinderii furnizoare pe piaţă comparativ cu concurenţii;
– relaţiile stabilite de firmă cu furnizorul;
– specificul activităţii;
– conjunctura economică şi politica de credit practicată pe piaţă.

9
 O durată în zile mare înseamnă că firma foloseşte resurse furnizorului, dar dacă durata creşte şi
nu este rezultatul unei înţelegeri cu furnizorul, poate conduce la înrăutăţirea relaţiilor comerciale, iar
pentru întreprindere există semnale că se confruntă cu greutăţi de plată.
Dacă durata creditului client este mai mare decât durata creditului furnizor, la nivelul
întreprinderii se creează un deficit de resurse financiare.
Dacă durata creditului furnizor este mai mare decât durata creditului client, atunci se creează un
excedent de resurse financiare.

Rezumat

Principalele categorii de rate utilizate în analiza situaţiei financiare a firmei sunt ratele de
structură ale activului şi pasivului, ratele de lichiditate şi solvabilitate, ratele de gestiune sau ale vitezei
de rotaţie şi ratele de rentabilitate (ultima categorie prezentată în tema 11).
Ratele de structură ale activului şi pasivului reflectă ponderea diferitelor elemente de activ sau
pasiv in total, evidenţiind aspecte privind destinaţia economică a capitalurilor, respectiv gradul de
exigibilitate a surselor de finanţare.
Ratele de lichiditate şi solvabilitate reflectă capacitatea întreprinderii de a-şi acoperi diferite
tipuri de obligaţii cu ajutorul diferitelor categorii de active pe care le deţine.
Ratele de gestiune a resurselor (respectiv viteza de rotaţie a lor) sunt folosite pentru aprecierea
nivelului de utilizare a resurselor aflate la dispoziţia întreprinderii.

Probleme rezolvate

Principalele categorii de rate vor fi calculate pe baza informaţiilor din tabelul următor.

Tabel nr. 13.1.

Elemente (mii lei) T0 T1
Active cu lichiditate peste un an: 75.383 87.821
+ Imobilizări necorporale nete 32 26
+ Imobilizări corporale nete 73.689 86.575
+Imobilizări financiare (Creanţe peste un an) 1.662 1.220
Active cu lichiditate sub un an: 75.630 83.780
+ Stocuri 22.507 21.945
+ Clienţi 48.694 59.138
+ Alte creanţe sub un an 2.746 1.197
+ Disponibilităţi băneşti 1.683 1.500
Total ACTIV 151.013 171.601

10
 Capitaluri permanente: 79.201 90.336
+Capitaluri proprii 75.733 84.573
+ Împrumuturi pe termen lung 250 800
+ Alte datorii ce trebuie plătite într-o 3.218 4.963
perioadă mai mare de un an
Datorii pe termen scurt (Datorii ce trebuie 71.812 81.265
plătite într-o perioadă de până la un an):
+ Furnizori 51.280 63.018
+ Alte datorii pe termen scurt 20.136 17.817
+ Credite bancare pe termen scurt 396 430
Total PASIV 151.013 171.601
Cifra de afaceri (CA) 411.590 397.720

Rata activelor imobilizate:

Ai In + Ic + If
r Ai = x100 = x100 = rIn + rIc + rIf
At At

32 + 73689 + 1662
rAi0 = = 0,02% + 48,8% + 1,1% = 49,92%
151013
26 + 86575 + 1220
rAi1 = = 0,02% + 50,45% + 0,71% = 51,18%
171601

Cum ratele imobilizărilor necorporale şi financiare sunt nesemnificative, se poate proceda la

analiza ratei imobilizărilor corporale.

∆rIc = rIc1 − rIc0 = 50,45 − 48,8 = 1,65%

Rata imobilizărilor a crescut faţă de perioada de bază ca urmare a creşterii într-o proporţie mai
mare a imobilizărilor corporale în raport cu creşterea activului total.

Rata activelor circulante:

Ac S + Cr + Db
rAc = x100 = x100 = rS + rCr + rDb
At At

22507 + 51440 + 1683

rAc0 = = 14,9% + 34,06% + 1,11% = 50,07%
151013
21945 + 60335 + 1500
rAc1 = = 12,79% + 35,16% + 0,87% = 48,82%
171601

∆rAc = rAc1 − rAc0 = 48,82 − 50,07 = −1,25%

Rata activelor circulante a scăzut faţă de perioada de bază ca urmare a creşterii într-o proporţie
mai mică a activelor circulante în raport cu creşterea activului total.

11
Rata stabilităţii financiare:

Cpm0 79201 Cpm1 90336

rsf 0 = x100 = x100 = 52,45% rsf 1 = x100 = x100 = 52,64%
Pt 0 151013 Pt1 171601

∆rsf = rsf 1 − rsf 0 = 52,64% − 52,45% = +0,19%

Rata stabilităţii financiare se păstrează practic la acelaşi nivel, ceea ce înseamnă păstrarea
ponderii capitalului permanent în totalul pasivului, deci menţinerea aceluiaşi grad de stabilitate
financiară.

Rata autonomiei financiare globale:

Cpr0 75733 Cpr1 84573

rafg 0 = x100 = x100 = 50,15% rafg1 = x100 = x100 = 49,28%
Pt 0 151013 Pt1 171601

∆rafg = rafg1 − rafg0 = 49,28% − 50,15% = −0,87%

Rata autonomiei financiare globale scade, deci are loc diminuarea nivelului autonomiei
financiare ca urmare a creşterii capitalului propriu într-un ritm mai redus decât a pasivului total;
rezultă indirect acelaşi aspect al creşterii datoriilor, fiind necesară analiza oportunităţii acestora.

Rata îndatorării globale:

Dt 0 75280 Dt1 87028

rig 0 = x100 = x100 = 49,85% rig1 = x100 = x100 = 50,72%
Pt 0 151013 Pt1 171601

∆rig = rig1 − rig 0 = 50,72% − 49,85% = 0,87%

rîg1 > rîg0, are loc creşterea gradului de îndatorare globală ca urmare a modificării datoriilor totale într-
un ritm mai mare decât totalul pasivului. Se impune analiza structurii datoriilor pe termene de
exigibilitate şi pe categorii.

Rata lichidităţii curente:

Ac 0 75630 Ac1 83780

rlc0 = = = 1,05 rlc1 = = = 1,03
Dts 0 71812 Dts1 81265

∆rlc = rlc1 − rlc0 = 1,03 − 1,05 = −0,02

Rata lichidităţii curente se situează la limita nivelului minim, acceptat, ceea ce arată că în mod
normal întreprinderea îşi poate acoperi datoriile pe termen scurt pe seama activelor circulante, cu
condiţia de a a-şi putea recupera creanţele şi valorifica stocurile în timp util şi la o valoare apropiată de
cea de înregistrare a elementelor respective în contabilitate.

12
 Se observă o uşoară scădere a lichidităţii curente, datorată creşterii mai rapide a nivelului
datoriilor pe termen scurt faţă de nivelul activelor circulante.

Rata lichidităţii rapide:

Cr0 + Db0 51440 + 1683 Cr1 + Db1 60335 + 1500

rlr 0 = = = 0,74 rlr1 = = = 0,76
Dts 0 71812 Dts1 81265

∆rlr = rlr1 − rlr 0 = 0,76 − 0,74 = 0,02

Rata lichidităţii rapide înregistrează un nivel asiguratoriu, certificând faptul că întreprinderea

are capacitatea de a-şi acoperi satisfăcător datoriile pe termen scurt pe seama creanţelor şi
disponibilităţilor băneşti.
Nivelul indicatorului înregistrează o uşoară creştere datorită ritmului mai rapid de creştere a
creanţelor comparativ cu creşterea datoriilor pe termen scurt.

Rata lichidităţii imediate:

Db0 1683 Db1 1500

rli 0 = = = 0,023 rli1 = = = 0,018
Dts 0 71812 Dts1 81265

∆rli = rli1 − rli0 = 0,018 − 0,023 = −0,005

Lichiditatea imediată se situează sub nivelul asiguratoriu, ceea ce înseamnă că întreprinderea

nu este capabilă să-şi acopere satisfăcător datoriile pe termen scurt pe seama disponibilităţilor.
Indicatorul înregistrează o scădere în perioada analizată, ca urmare a scăderii disponibilităţilor
băneşti în condiţiile creşterii datoriilor pe termen scurt.

Rata solvabilităţii globale:

At 0 151013 At1 171601

rsg 0 = = =2 rsg1 = = = 1,97
Dt 0 75280 Dt1 87028

∆rsg = rsg1 − rsg 0 = 1,97 − 2 = −0,03

Solvabilitatea globală se situează peste nivelul minim acceptabil, însemnând că întreprinderea

are capacitatea de a-şi acoperi datoriile pe seama activelor, în caz de faliment.
Tendinţa indicatorului este de reducere, datorită ritmului mai rapid de creştere a datoriilor
totale faţă de activele totale.

Viteza de rotaţie a creanţelor

13
 Cr Cl + ACr Cl ACr
dz Cr = x 360 = x 360 = x 360 + x 360 = dz Cl + dz ACr
CA CA CA CA

48694 2746
dz Cr 0 = x 360 + x360 = 42,6 + 2,4 = 45 zile
411590 411590

59138 1197
dz Cr1 = x 360 + x 360 = 53,5 + 1,1 = 54,6 zile
397720 397720

∆dzCr = dzCr1 – dzCr0 = 54,6 – 45 = 9,6 zile

Rezultă o încetinire a vitezei de rotaţie a creanţelor, care se datorează exclusiv încetinirii vitezei
de rotaţie a creanţelor clienţi, celelalte creanţe ducând la accelerarea vitezei de rotaţie. Influenţă
negativă are atât scăderea cifrei de afaceri, cât şi creşterea creanţelor clienţi. Aceste aspecte trebuie
analizate operativ pentru a se interveni în vederea accelerării vitezei de rotaţie a creanţelor.

Viteza de rotaţie a datoriilor pe termen scurt (Dts)

Dts Fz + Ads Fz Ads

dz Dts = x 360 = x 360 = x 360 + x 360 = dz Fz + dz Ads
CA CA CA CA

51280 20136
dz Dts 0 = x 360 + x 360 = 44,8 + 17,6 = 62,4 zile
411590 411590

63018 17817
dz Dts1 = x360 + x360 = 57 + 16,1 = 73,1 zile
397720 397720

∆dzDts = dzDts1 – dzDts0 = 73,1–62,4 = 10,7 zile

Rezultă şi pentru datoriile pe termen scurt o încetinire a vitezei de rotaţie, fenomen negativ,
determinat de scăderea cifrei de afaceri şi creşterea datoriilor faţă de furnizori, în timp ce alte datorii pe
termen scurt au scăzut, influenţând în sensul creşterii vitezei de rotaţie a datoriilor pe termen scurt. Se
impune analiza situaţiei datoriilor faţă de fiecare furnizor şi luarea măsurilor de lichidare a datoriilor,
conform contractelor.

Teste/Exerciţii/Probleme

1. Interpretaţi evoluţia în dinamică a ratelor de structură ale activului.

2. Prezentaţi semnificaţia şi modul de calcul a ratei autonomiei financiare şi a ratei de
îndatorare.
3. Cum calculaţi ratele de lichiditate şi care este semnificaţia lor?
4. Care sunt factorii care influenţează nivelul şi evoluţia ratelor de gestiune ale activelor?

14
 5. Prezentaţi semnificaţia şi modul de calcul a vitezei de rotaţie a clienţilor şi furnizorilor,
inclusiv analiza corelată a acestora.
6. Pe baza informaţiilor din situaţiile financiare utilizate pentru realizarea proiectului de analiză
economico-financiară, calculaţi principalele rate şi interpretaţi evoluţia acestora: rate de structură ale
activului, rate de structură ale pasivului, rate de lichiditate, rate de gestiune a clienţilor şi furnizorilor.

Bibliografie

1. Popa Dorina – Analiză economico-financiară, Editura Universităţii din Oradea, 2010;

2. Niculescu Maria – Diagnostic economic, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
3. Valceanu Gh., Robu V., Georgescu N., Analiza economico-financiară, Editura Economică,
Bucureşti, 2005.

15
 MODULUL 14: ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR SI A
RISCULUI DE FALIMENT

Timpul mediu necesar pentru studiu: 9 ore

Obiective educaţionale

- cunoaşterea principalilor indicatori utilizaţi în analiza echilibrului financiar

- însuşirea modului de calcul şi a semnificaţiei indicatorilor respectivi
- deprinderea utilizării funcţiilor scor în analiza riscului de faliment
- identificarea cauzelor care au generat o situaţie financiară favorabilă sau nefavorabilă a
întreprinderii şi a măsurilor de corecţie ce se impun.

Cuvinte cheie:
echilibru financiar, fond de rulment, nevoie de fond de rulment, trezorerie netă, risc de
faliment, funcţii scor

Cuprinsul Modulului:
14.1. Analiza echilibrului financiar
14.2. Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor
Rezumat
Probleme rezolvate
Teste/Exerciţii/Probleme
Bibliografie

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

14.1. Analiza echilibrului financiar

Echilibrul financiar este rezultatul ajustării efectuate între diferitele operaţii financiare
regrupate pe cicluri ale activităţii întreprinderii, accentul fiind pus pe afectarea resurselor la nevoile
generate de diferitele funcţii ale întreprinderii.
 Analiza echilibrului financiar se fundamentează pe structura utilizărilor şi resurselor
financiare, pe principiul adecvării lor şi presupune următoarea normă de echilibru: resursele financiare
disponibile la nivelul întreprinderii pe termen lung, resursele stabile, trebuie să acopere utilizările,
nevoile financiare stabile. Indicatorii utilizaţi în naliză sunt fondul de rulment, nevoia de fond de
rulment şi trezoreria netă.

14.1.1. Analiza fondului de rulment

Fondul de rulment reprezintă valoarea absolută a surselor permanente utilizate pentru

finanţarea activelor ciclice.
Prin prisma gestiunii financiare fondul de rulment reprezintă: marja de securitate sau de
siguranţă privind finanţarea activelor circulante; cota de autonomie financiară.

Modalităţi de calcul
1. pe baza bilanţului financiar
Fondul de rulment determinat pe baza bilanţului financiar constituie un fond de rulment
financiar (FRF) şi poate fi determinat prin două modalităţi:
A) Pe baza părţii de sus a bilanţului financiar:

FRF = Cpm –Ai

unde:
Cpm –capitaluri permanente
Ai –active imobilizate nete.
În acest caz fondul de rulment financiar arată surplusul de capital permanent peste valoarea
activelor imobilizate folosit pentru finanţarea activelor circulante.
În funcţie de mărimea celor două mase bilanţiere din partea de sus a bilanţului financiar, se
întâlnesc următoarele situaţii:
● Cpm >Ai (FRF>0)
Această situaţie reflectă fondul de rulment financiar ca expresie a realizării echilibrului
financiar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la realizarea echilibrului financiar pe termen scurt,
capitalurile permanente asigurând finanţarea unei părţi a activelor circulante.
● Cpm < Ai (FRF<0)
Situaţia reflectă absorbirea unei părţi din datoriile pe termen scurt pentru finanţarea unei părţii
a activelor imobilizate, contrar principiului de finanţare conform căruia resursele permanente se alocă
nevoilor permanente. Această situaţie generează un dezechilibru financiar care, în cazul
întreprinderilor industriale, poate deveni o situaţie critică atât sub aspectul nevoii de rambursare a
2
datoriilor pe termen scurt care au finanţat imobilizările, cât şi sub aspectul costului ridicat de procurare
a creditelor pe termen scurt renegociate în mod constant.
● Cpm = Ai (FRF=0)
Această situaţie mai puţin probabilă implică o egalitate deplină între cele două mase bilanţiere
de aceeaşi durată.

b) Pe baza părţii de jos a bilanţului financiar:

FRF = Ac – Dts
unde:
Ac – active circulante totale;
Dts – datorii (obligaţii) totale pe termen scurt.
Calculat astfel, fondul de rulment financiar reprezintă partea activelor circulante nefinanţată din
datoriile pe termen scurt sau excedentul de active circulante faţă de datoriile pe termen scurt. Activele
circulante reprezintă lichidităţi potenţiale realizabile în mai puţin de un an, adică intrări de fonduri
aşteptate din vânzarea stocurilor şi încasarea creanţelor, alături de disponibilităţile băneşti. În ceea ce
priveşte datoriile pe termen scurt, acestea reprezintă exigibilităţi potenţiale, adică angajamente ce
ajung la scadenţă în mai puţin de un an.

Factori care influenţează nivelul şi evoluţia fondului de rulment sunt:

Factori de creştere a fondului de rulment:
- creşterea capitalurilor permanente, dar nu prin apelarea la credite pe termen mediu şi lung
care vor duce la creşterea cheltuielilor financiare (dobânzilor) având ca efect scăderea
rezultatului exploatării, ci prin creşterea capitalurilor proprii prin noi aporturi, acumularea
rezervelor, sporirea provizioanelor, repartizări din profit, primirea de subvenţii;
- scăderea valorii activelor imobilizate prin amortizare sau vânzări de active imobilizate.
Factori de diminuare a fondului de rulment:
- scăderea capitalurilor permanente prin scăderea capitalurilor proprii sau prin restituirea
împrumuturilor pe termen mediu şi lung;
- creşterea de active imobilizate prin investiţii sau prin reevaluare.

Influenţa factorilor va determina modificări ale fondului de rulment care se pot sintetiza în
următoarele situaţii:
a) Fondul de rulment creşte. Este o situaţie pozitivă deoarece o parte tot mai mare a activelor
circulante este finanţată din capitalul permanent. În cazul în care creşterea fondului de rulment se
realizează pe seama creşterii capitalurilor proprii situaţia financiară se îmbunătăţeşte.

3
 b) Fondul de rulment rămâne neschimbat. Această situaţie se întâlneşte pe perioade scurte de
timp, ca urmare a stagnării întreprinderii când nu se realizează investiţii sau volumul de activitate
rămâne acelaşi.
c) Fondul de rulment scade. Situaţia este considerată negativă, deoarece activele circulante sunt
acoperite într-o mai mică măsură de resurse permanente. Dacă scăderea fondului de rulment se
datorează creşterii activelor imobilizate atunci situaţia financiară a întreprinderii pe termen lung se
îmbunătăţeşte datorită rezultatelor exploatării degajate de investiţii. De asemenea scăderea fondului de
rulment poate fi compensată şi printr-o gestionare mai eficientă a activelor circulante.
Reducerea fondului de rulment se manifestă negativ atunci când se micşorează pe seama
reducerii capitalului social.

2. pe baza bilanţului funcţional

În optica funcţională fondul de rulment, cunoscut sub denumirea de fond de rulment net global
este partea din resursele durabile afectată finanţării ciclului de exploatare, adică resursele stabile ce
acoperă o parte din nevoia de fond de rulment de exploatare.
Fondul de rulment net global (FRNG) reprezintă:
● surplusul resurselor stabile în raport cu nevoile (utilizările) stabile, caz în care se determină
potrivit relaţiei:
FRNG = Resurse stabile (RS) – Utilizări stabile (US)

● mărimea nevoilor ciclice şi de trezorerie rămasă nefinanţată de resursele ciclice şi de trezorerie,

determinându-se potrivit relaţiei:

FRNG = (Nevoi ciclice şi de trezorerie) – (Resurse ciclice şi de trezorerie)

sau
FRNG = (ACE + ACAE + TA) – (DE + DAE + TP)

Mărimea absolută a fondului de rulment nu ne spune dacă aceasta este adaptată sau nu nevoilor
întreprinderii, problema esenţială fiind aceea de a asigura un nivel al fondului de rulment care să
acopere nevoile ciclului de exploatare.
Se consideră că mărimea minimă necesară a fondului de rulment este dată de nivelul mediu al
fluctuaţiilor nevoii de fond de rulment, iar mărimea optimă este cea care menţine echilibrul financiar la
cel mai scăzut cost al procurării capitalurilor.
Pentru analiza şi aprecierea corectă a echilibrului financiar, pe lângă mărimea fondul de
rulment trebuie luate în considerare gradul de lichiditate a activelor şi cel de exigibilitate a pasivelor,
precum şi gradul de risc privind realizarea activelor circulante.

4
14.1.2. Analiza nevoii de fond de rulment

Nevoia de fond de rulment reprezintă activele ciclice ce trebuiesc finanţate din fondul de
rulment, respectiv activele cu lichiditate sub un an care urmează să fie finanţate din surse cu
exigibilitate mai mare de un an.
Nevoia de fond de rulment se determină ca diferenţă dintre necesităţile de finanţare temporare
şi resursele temporare. Relaţia de calcul este:

● pe baza bilanţului financiar:

NFR = Active curente – Pasive curente

sau

NFR = [Active circulante – Disponibilităţi băneşti] – [Datorii pe termen scurt – Credite bancare pe
termen scurt].

● Pe baza bilanţului funcţional:

NFR = Utilizări (Active) ciclice – Resurse (Pasive) ciclice

Nevoia de fond de rulment poate fi analizată pe două componente:

I. nevoia de fond de rulment din exploatare (NFRE) calculată ca diferenţă între necesităţile
ciclice de exploatare şi resursele ciclice de exploatare.
II. nevoia de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE) calculată ca diferenţă între
necesităţile ciclice din afara exploatării şi resursele ciclice din afara exploatării.

I. Analiza nevoii de fond de rulment de exploatare trebuie să fie corelată cu obiectul de

activitate, modul de organizare a activităţii, evoluţia cifrei de afaceri şi contextul economic în cadrul
căruia îşi desfăşoară activitatea agentul economic.
Analiza NFRE poate evidenţia următoarele situaţii:
a) NFRE > 0
Nevoia de fond de rulment de exploatare pozitivă semnifică un surplus de nevoi temporare în
raport cu surse temporare posibile de mobilizat. O asemenea situaţie poate fi judecată ca fiind normală
dacă este rezultatul unei politici de investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de
exploatare sau dacă este determinată de creşterea vânzărilor şi de mărirea duratei ciclului de fabricaţie
ca urmare a introducerii în fabricaţie a unor produse mai complexe.

5
 În caz contrar, nevoia de fond de rulment de exploatare poate evidenţia un decalaj nefavorabil
între lichiditatea stocurilor şi creanţelor pe de o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare pe de
altă parte, precum şi existenţa unor stocuri fără mişcare sau cu mişcare lentă.
b) NFRE < 0
Nevoia de fond de rulment de exploatare negativă semnifică un surplus de surse temporare
ciclice, în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante aferente exploatării.
Asemenea situaţie poate fi apreciată pozitiv dacă este rezultatul accelerării rotaţiei activelor
circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe mai mari. În caz contrar, nevoia de fond de rulment
negativă evidenţiază o situaţie nefavorabilă determinată de restrângeri ale nivelului de activitate,
întreruperi temporare în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor, sau în activitatea de producţie.
În cazul agenţilor economici cu activitate de producţie nevoia de fond de rulment de exploatare
este de obicei pozitivă, datorită specificului activităţii care reclamă imobilizarea stocurilor, un interval
mai mare de timp necesar încasării produselor livrate, degajând astfel o nevoie de exploatare.
În cazul întreprinderilor cu activitate de comerţ sau de servicii, unde durata de stocaj şi a
creditului clienţilor este neglijabilă, nevoia de fond de rulment de exploatare va fi negativă, degajând o
resursă de exploatare.

Evoluţia NFRE este influenţată de următorii factori:

1) Nivelul de activitate. Cifra de afaceri.
Dacă activitatea se dezvoltă, volumul aprovizionărilor, stocurilor şi vânzărilor va creşte în
paralel; în caz de regres se va produce situaţia inversă. Există deci o legătură între NFRE şi cifra de
afaceri, motiv pentru care raportul lor se presupune a fi relativ constant. Mărimea optimă a nevoii de
fond de rulment stabilită în practică nu trebuie să depăşească o rată de 10-15% din valoarea cifrei de
afaceri.
2) Sectorul de activitate. Tipul de produs.
Între nivelele atinse de nevoia de fond de rulment a diverselor întreprinderi există o dispersie
sectorială, care depinde în principal de practicile în materie de credit inter-întreprinderi. De asemenea
ciclul de producţie şi de stocaj nu are aceeaşi durată, de la un sector la altul, cu influenţă asupra
mărimii NFRE.1 Un alt factor de variaţie a NFRE este sezonalitatea producţiei şi a vânzărilor, legată de
tipul de produse fabricate şi vândute.
3) Durata ciclului de exploatare şi valoarea adăugată
Cu cât un ciclu de producţie este mai lung, cu atât valoarea adăugată este mai mare, şi cu atât
NFRE creşte. Asupra duratei ciclului de exploatare se poate acţiona prin:
– schimbarea tehnologiilor de fabricaţie;

1
Dragotă V. şi colab, Management financiar, vol. I, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pag. 156-157.
6
 – modificarea structuri producţiei în favoarea acelor produse care au o durată de fabricaţie
mai mare sau mai mică decât durata medie;
– măsuri de natură organizatorică ce conduc la reducerea pierderilor de timp în fluxurile
tehnologice.
4) Gestionarea eficientă a elementelor NFRE
Volumul NFRE reflectă de asemenea calitatea deciziilor operaţionale privind:
- volumul stocurilor: reflectă eficacitatea metodei de gestiune a stocurilor şi a producţiei; acesta
depinde şi de costurile de producţie (reducerea lor determinând scăderea nevoii de fond de
rulment şi invers), de modificarea preţurilor la materii prime, materiale, combustibil, energie,
transport, creşterea lor determinând creşterea necesarului de resurse de finanţare a activelor
circulante.
- volumul creanţelor-client: reflectă politica comercială şi de urmărire a clienţilor, raportul de
forţe furnizor-client, termenele de plată acordate clienţilor şi solvabilitatea acestora;
- volumul datoriilor-furnizor: reflectă puterea de negociere a termenelor de plată.
Studiul aprofundat al acestor elemente se realizează cu ajutorul ratelor de rotaţie a stocurilor,
creanţelor-client şi a creditului-furnizor.
Nevoia de fond de rulment de exploatare reflectă modul de asigurare a echilibrului curent prin
compararea necesităţilor de finanţare ale ciclului de exploatare cu datoriile aferente exploatării.

II. Nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE)

Constituită din elemente aciclice şi în general marginale, NFRAE nu are semnificaţie
economică, în mod obişnuit utilizările în afara exploatării fiind inferioare resurselor din această
categorie.
Dacă NFRE înregistrează o valoare pozitivă, aceasta constituie un consumator de resurse de
finanţare, trebuind identificate resurse de finanţare suplimentare pentru a se finanţa unele activităţi fără
nici o legătură directă cu specificul activităţii de bază a întreprinderii.
Dacă NFRE înregistrează o valoare negativă, constituie un mijloc de finanţare a activităţii de
exploatare, contribuind la asigurarea echilibrului financiar al întreprinderii.

14.1.3. Analiza trezoreriei

Trezoreria reflectă imaginea disponibilităţilor monetare şi a investiţiilor financiare pe termen

scurt, apărute din evoluţia curentă a încasărilor şi plăţilor. Încasările sunt de fapt operaţiuni de intrare
de trezorerie iar plăţile sunt operaţiuni de ieşire de trezorerie. Este expresia cea mai concludentă a
desfăşurării unei activităţi eficiente.

7
 În concepţia financiară, analiza trezoreriei înseamnă analiza echilibrul financiar pe termen
scurt prin compararea fondului de rulment (care este o mărime relativ constantă) cu nevoia de fond de
rulment (o mărime fluctuantă).
Trezoreria (T) se poate determina în două moduri: ca diferenţă între fondul de rulment financiar
(FRF) şi nevoia de fond de rulment (NFR), sau ca diferenţă între disponibilităţile băneşti (Db) şi
creditele bancare pe termen scurt (Cbts):

T = FRF – NFR sau T = Db – Cbts

.
În concepţia funcţională, trezoreria netă (TN) apare ca rezultantă a echilibrului funcţional, ca
diferenţă între fondul de rulment net global (FRNG) şi nevoia de finanţare de exploatare (NFRE) şi în
afara exploatării (NFRAE), ca structură reziduală. Ea poate fi calculată de asemenea ca sold net de
trezorerie, scăzând din utilizări (trezoreria de activ - TA), resursele de trezorerie (trezoreria de pasiv -
TP).
TN = FRNG – (NFRE + NFRAE)

TN = TA – TP

Analiza trezoreriei presupune determinarea mărimii şi sensului acestuia, a existenţei şi mişcării

titlurilor de plasament, disponibilităţilor în conturi la bănci şi în casă, a creditelor bancare pe termen
scurt şi a altor valori de trezorerie. De asemenea presupune identificarea factorilor de influenţă şi
cauzele care modifică aceşti factori.
Nivelul trezoreriei fluctuează datorită unor elemente extrem de diferite şi poate atinge temporar
niveluri anormale datorate unor fluxuri excepţionale.
Soldul trezoreriei poate avea interpretări diverse:
● O trezorerie pozitivă dă posibilitatea efectuării de plasamente şi deţinerii de disponibilităţi băneşti.
Înregistrarea unei trezorerii pozitive poate demonstra o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea
plasării rentabile a disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei întreprinderii pe piaţă, însă pe
termen lung abundenţa resurselor stabile ar putea fi semnul utilizării lor ineficiente, putând antrena
costuri de oportunitate ale nevalorificării capitalurilor disponibile, cu efecte negative în remunerarea
capitalului şi rambursarea împrumuturilor.
● O trezorerie structurală negativă evidenţiază în general un dezechilibru financiar, putând fi
rezultatul unor grave probleme care necesită o examinare aprofundată; în unele cazuri poate fi
rezultatul unei gestiuni dorite în funcţie de condiţiile bancare pe termen scurt. O trezorerie deficitară
influenţează rentabilitatea întreprinderii prin cheltuielile financiare pe care le generează şi poate pune
în pericol lichiditatea şi autonomia în decizii a întreprinderii. Adevărata problemă ridicată de o
trezorerie negativă nu se pune în termeni de solvabilitate, ci în termeni de dependenţă faţă de bănci şi

8
în primul rând e vorba de riscul nereînnoirii creditelor şi riscul de creştere a ratei dobânzii la creditele
bancare curente.
● O trezorerie medie nulă reprezintă o bună gestiune a structurii financiare a bilanţului. Veniturile
generate de plasamentele excedentelor tind să compenseze cheltuielile financiare aferente perioadelor
de trezorerie negativă. Menţinerea unei trezorerii în apropiere de zero poate apare ca expresie a unei
logici de gestiune financiară care apără întreprinderea contra riscurilor simetrice constituite pe de-o
parte de ineficienţa resurselor stabile excedentare şi pe de altă parte de dependenţa faţă de creditori pe
termen scurt.
Obiectivul principal al gestiunii trezoreriei este asigurarea unui sold al acesteia care nu
antrenează nici costuri de finanţare şi nici de oportunitate.
Când dăm diagnosticul final trebuie să urmărim modul în care s-au avut în vedere următoarele:
- evitarea pierderilor, în zilele de decontare, la încasările şi plăţile prin bancă ale întreprinderii;
- creşterea operativităţii încasării creanţelor întreprinderii, fără a afecta politica faţă de clienţi;
- eşalonarea echilibrată şi degajată a scadenţelor obligaţiilor de plată ale întreprinderii;
- obţinerea celui mai bun credit şi la cel mai mic cost real al acestuia;
- optimizarea utilizării excedentului de trezorerie prin cea mai bună plasare a lichidităţilor, care
să asigure rentabilitatea, siguranţa şi lichiditatea optimă.

14.2. Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor

Datorită efectelor falimentului asupra activităţii economice, majoritatea organizaţiilor

financiare sunt preocupate de elaborarea unei metode ce are ca obiectiv furnizarea unor modele
predictive pentru evaluarea riscului de faliment al unei întreprinderi.
Scorul “Z” atribuit fiecărei întreprinderi se determină cu ajutorul funcţiei:

Z = a1 × R1 + a 2 × R2 + K + a n × Rn
unde:
R - reprezintă ratele implicate în analiză;
a – coeficientul de ponderare al fiecărei rate.
În teoria şi practica economică au fost elaborate o serie de astfel de modele bazate pe metoda
scorurilor, dintre care cele mai cunoscute pe plan internaţional sunt: modelul Altman, modelul Conan
şi Holder, iar pentru România modelul Anghel şi modelul Băileşteanu

Modelul Altman – aplicabil mai ales în condiţiile existenţei bursei de valori, a fost elaborat în
anul 1968 în Statele Unite de către profesorul E.I. Altman, pe baza informaţiilor obţinute în urma

9
studierii unui larg eşantion de companii. Modelul a permis prevederea a 75% din falimente cu doi ani
înainte de producerea acestora.
Are la bază următoarea funcţie:

Z = 3,3 × R1 + 1,0 × R2 + 0,6 × R3 + 1,4 × R 4 + 1,2 × R5

unde:
Profit brut Cifra de afaceri Capital permanent
R1 = ; R2 = ; R3 = ;
Activ total Activ total Datorii totale
Profit reinvestit Active circulante
R4 = ; R5 = .
Activ total Activ total

Din conţinutul informaţional al indicatorilor, rezultă că nivelurile lor sunt cu atât mai bune cu
cât înregistrează o valoare absolută mai mare. De aceea, scorul “Z” este înregistrat astfel:
- când Z este mai mic sau egal cu 1,8 starea de faliment este iminentă;
- când Z aste mai mare decât 2,9 situaţia financiară este bună şi bancherul poate avea
încredere în întreprinderea respectivă. Aceasta este solvabilă;
- când Z este cuprins între 1,8 şi 2,9 situaţia financiară este dificilă, cu performanţe vizibil
diminuate şi apropiate de pragul stării de faliment. Aflată în această situaţie, întreprinderea
îşi poate relansa activitatea dacă adoptă o strategie financiară corespunzătoare.

Modelul J. Conan şi M. Holder – se aplică întreprinderilor industriale cu un număr de 10

până la 500 de salariaţi şi se bazează pe analiza lichiditate – exigibilitate. Modelul a fost elaborat în
anul 1978 prin observarea unui număr de 31 de rate pe un eşantion de 190 întreprinderi, din care
jumătate au dat faliment în perioada 1970 – 1975.
Modelul are la bază următoarea funcţie:

Z = −0,16 × R1 − 0,22 × R 2 + 0,87 × R3 + 0,10 × R 4 − 0,24 × R5

sau
Z = 16 × R1 + 22 × R2 − 87 × R3 − 10 × R 4 + 24 × R5

unde:
Creante + Disponibilitati Capitaluri permanente
R1 = R2 =
Active totale Pasiv total

Cheltuieli financiare Cheltuieli cu personalul

R3 = R4 =
Cifra de afaceri Valoarea adaugata

10
 Excedent brut de exploatare
R5 =
Datorii totale

Riscul de faliment depinde de valoarea scorului, astfel că încadrarea întreprinderii în zona de

risc în funcţie de valoarea scorului se poate face astfel:
Tabel nr. 14.1. Interpretarea valorilor funcţiei Conan - Holder
Valoarea scorului Situaţia întreprinderii Riscul de faliment
Z > 0,16 (16) Foarte bună Mai mic de 10%
0,1 (10) < Z < 0,16 (16) Bună De la 10% la 30%
0,04 (4) < Z < 0,1 (10) Alertă De la 30% la 65%
-0,05 (-5) < Z < 0,04 (4) Pericol De la 65% la 90%
Z < -0,05 (-5) Eşec Mai mare de 90%

Cu cât valoarea lui Z este mai mică, cu atât mai mult întreprinderea este mai vulnerabilă.

Aplicarea acestor modele pentru întreprinderile româneşti nu a condus întotdeauna la rezultate

concludente, ceea ce a dus la sporirea preocupărilor privind construcţia unor modele care să poată fi
aplicate şi în acest caz.

Modelul I. Anghel s-a fundamentat pe analiza informaţiilor financiare ale 276 întreprinderi
distribuite în 12 ramuri ale economiei româneşti, în perioada 1994 – 1998 şi are următoarea formă:

A = 5,667 + 6,3718 ⋅ R 1 + 5,3932 ⋅ R 2 − 5,1427 ⋅ R 3 − 0,0105 ⋅ R 4

unde:
Profit net Cash - flow
R1 = R2 =
Venituri Active
Datorii totale Datorii
R3 = R4 = × 360
Active totale Cifra de afaceri

Interpretarea valorilor funcţiei scor este următoarea:

- A< 0: falimentul întreprinderii este iminent;
- 0<A<2,05: întreprinderea se află într-o situaţie de incertitudine, impunându-se o
analiză suplimentară;
- A>2,05: riscul de faliment este improbabil, întreprinderea având o situaţie financiară
bună.

11
 Modelul Gh. Băileşteanu porneşte de la premisa că stările care semnalează apariţia
falimentului unei firme sunt: imposibilitatea achitării obligaţiilor curente, lipsa resurselor financiare
pentru rambursarea datoriei pe termen mediu şi lung, încasarea cu mare întârziere a contravalorii
produselor livrate şi lipsa profitului.
Funcţia scor are următoarea formă:
B = 0,444 ⋅ R 1 + 0,909 ⋅ R 2 + 0,0526 ⋅ R 3 + 0,0333 ⋅ R 4 − 1,414
unde:
Active curente
R 1 − lichiditatea curentă =
Pasive curente
Pr ofit net + Amortizare
R 2 - solvabilitatea =
Rata rambursare credit şi dobânda aferentă
Cifra de afaceri
R 3 - viteza de rotatie a creditelor clienti =
Clienti
Profit
R 4 − rata profitului = × 100
Costuri

Interpretarea valorilor funcţiei scor este următoarea:

- B< 0,5: falimentul întreprinderii este iminent;
- 0 ≤ B < 1,1: riscul de faliment al întreprinderii este ridicat;
- 1,1 ≤ B ≤ 2: întreprinderea se află într-o stare de incertitudine;
- A >2,05: riscul de faliment este improbabil, întreprinderea se găseşte într-o zonă
favorabilă..

Cu toate că folosirea ratelor constituie un mijloc de analiză tradiţional, această metodă a

cunoscut o actualizare şi o aprofundare a condiţiilor de aplicare datorită acţiunii unor factori precum:
îmbunătăţirea surselor de informaţii contabile şi financiare; dezvoltarea aplicaţiilor informaticii;
dezvoltarea metodelor statistice evoluate, care permit o exploatare mai eficace a acestor date şi o
analiză sistematică a bateriilor de rate.

Rezumat
Echilibrul financiar presupune adecvarea resurselor la nevoile de finanţare şi se analizezază pe
baza indicatorilor fond de ruloment, nevoie de fond de rulment şi trezorerie netă.
Fondul de rulment reprezintă valoarea absolută a surselor permanente utilizate pentru
finanţarea activelor ciclice. Nevoia de fond de rulment reprezintă activele ciclice cu lichiditate sub un
12
an care urmează să fie finanţate din surse cu exigibilitate mai mare de un an. Trezoreria reflectă
imaginea disponibilităţilor monetare şi a investiţiilor financiare pe termen scurt, apărute din evoluţia
curentă a încasărilor şi plăţilor.
Pentru analiza riscului de faliment în teoria şi practica economică au fost elaborate o serie de
modele bazate pe metoda scorurilor, dintre care cele mai cunoscute pe plan internaţional sunt: modelul
Altman, modelul Conan şi Holder, iar pentru România modelul Anghel şi modelul Băileşteanu

Probleme rezolvate

Revenind la bilanţul funcţional pe care îl utilizăm pentru calculul indicatorilor echilibrului

financiar, structura simplificată a acestuia este:
Tabel nr. 14.2.
ACTIV T0 T1 PASIV T0 T1
Active stabile 80672 94368 Resurse stabile 84774 96959
Active ciclice de exploatare 71557 80426 Resurse ciclice de exploatare 64341 76808
Active ciclice în afara 2674 1930 Resurse ciclice în afara 7075 4027
exploatării exploatării
Trezoreria de activ 1683 1500 Trezoreria de pasiv 396 430

Indicatorii echilibrului financiar determinaţi pe baza bilanţului funcţional înregistrează valorile:

Fondul de rulment:
FR = RS – AS
FR0 = 84774 – 80672 = 4102 mii lei
FR1 =96959 – 94368 = 2591 mii lei

Nevoia de fond de rulment:

NFR = NFRE + NFRAE.
NFRE = ACE – RCE
NFRE0 = 71557 – 64341 = 7216 mii lei
NFRE1 = 80426 – 76808 = 3618 mii lei

NFRAE = ACAE – RCAE

NFRAE0 = 2674 – 7075 = – 4401 mii lei
NFRAE1 = 1930 – 4027 = – 2097 mii lei
13
NFR0 = 7216 + (– 4401) = 2815 mii lei
NFR1 = 3618 + (– 2097) = 1521mii lei

Trezoreria netă:
T0 = FR0– NFR0 = 4102 – 2815 = 1287 mii lei
T0 = TA0 – TP0 = 1683 – 396 = 1287 mii lei

T1 = FR1 – NFR1 = 2591 – 1521 = 1070 mii lei

T1 = TA1 – TP1 = 1500 – 430 = 1070 mii lei

Trezoreria este pozitivă, dar în scădere pe parcursul perioadei analizate, fondul de rulment
înregistrând o scădere mai accentuată decât nevoia de fond de rulment.
Fondul de rulment înregistrează valori pozitive, ceea ce înseamnă că resursele stabile reuşesc să
finanţeze integral utilizările stabile, rămânând şi un surplus pentru finanţarea nevoilor ciclice. Acest
surplus este în scădere de la o perioadă la alta, reducându-se practic cu o treime, evoluţie determinată
de creşterea utilizărilor stabile într-un ritm superior resurselor stabile.
Nevoia de fond de rulment din exploatare este pozitivă dar în scădere, ceea ce semnifică
existenţa unui surplus de nevoi ciclice aferente exploatării în raport cu resursele ciclice ale exploatării,
determinat de creşterea într-un ritm superior a resurselor ciclice în raport cu activele ciclice de
exploatare.
Nevoie de fond de rulment în afara exploatării înregistrează valori negative, echivalând cu o
sursă de finanţare care asigură finanţarea parţială a nevoii de fond de rulment de exploatare. Valoarea
negativă a acestei nevoi de finanţare se diminuează, resursele ciclice în afara exploatării înregistrând o
scădere mai pronunţată decât activele ciclice în afara exploatării.
Scăderea trezoreriei poate fi apreciată ca un aspect negativ, ţinând seama şi de faptul că fondul
de rulment pozitiv din perioada T1 este de fapt un fond de rulment străin şi nu propriu.
Principalele măsuri de luat în vederea îmbunătăţirii trezoreriei, a creşterii capacităţii de plată a
întreprinderii sunt:
– prevenirea sau lichidarea imobilizărilor de fond de rulment în stocuri fără mişcare sau cu
mişcare lentă;
– dimensionarea judicioasă a volumului de producţie pe baza cunoaşterii cererii pieţei;
– accelerarea livrării mărfurilor şi a încasării facturilor prin măsuri organizatorice adecvate;
– reducerea creditului comercial acordat clienţilor;
– urmărirea riguroasă a încasării creanţelor la termenele convenite şi a plăţii obligaţiilor faţă
de terţi etc.

14
 Teste/Exerciţii/Probleme

1. Prezentaţi semnificaţia şi modul de calcul a fondului de rulment.

2. Explicaţi modificările fondului de rulment în sensul creşterii sau scăderii şi factorii care le
determină.
3. Prezentaţi, semnificaţia, modul de calcul şi factorii care determină mărimea şi evoluţia
nevoii de fond de rulment de exploatare.
4. Ce semnificaţie are trezoreria şi cum interpretaţi soldul acesteia?
5. Pe baza informaţiilor din situaţiile financiare ale unei firme, calculaţi indicatorii de echilibru
financiar şi interpretaţi evoluţia acestora.
6. În ce constă analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor? Ce modele de analiză
cunoaşteţi?
7. Pe baza informaţiilor din situaţiile financiare ale unei firme, apreciaţi riscul de faliment pe
baza modelului Anghel.

Bibliografie

1. Popa Dorina – Analiză economico-financiară, Editura Universităţii din Oradea, 2010;

2. Niculescu Maria – Diagnostic economic, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
3. Valceanu Gh., Robu V., Georgescu N., Analiza economico-financiară, Editura Economică,
Bucureşti, 2005.

15