Universitatea din Craiova

SUPORT DE CURS
ANALIZA ECONOMICĂ

Craiova, 2017
 CAPITOLUL 1

BAZELE TEORETICE ALE ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE

1.1. NECESITATEA ŞI TIPURILE ANALIZEI

Încă de la începuturi, cunoaşterea fenomenelor şi proceselor din natură şi societate a impus, într-o formă
mai simplă sau mai dezvoltată, necesitatea analizei. Analiza reprezintă o metodă de cunoaştere bazată pe
descompunerea fenomenului, a întregului, în părţile sale componente, în elementele sale constitutive, după care
se studiază fiecare parte componentă, se stabilesc relaţiile de cauzalitate, se determină factorii care le
generează, se formulează concluziile cu privire la mersul activităţii viitoare.
Obiectul descompunerii pe părţi sau elemente îl poate constitui un rezultat sau o modificare a
rezultatului faţă de o bază de comparaţie.
În primul caz, obiectul analizei poate fi exprimat prin relaţia:
X  xi
şi avem de-a face cu o analiză structurală prin care un fenomen este descompus pe elementele sale
componente. De exemplu, poate fi supus analizei rezultatul total al exerciţiului, care, potrivit Contului de Profit
şi Pierderi, se descompune pe două componente: rezultat din exploatare și rezultat financiar. Ponderea deţinută
de fiecare element component ne oferă o imagine asupra surselor de obţinere a profitului, dar şi asupra
posibilităţilor de menţinere a lor în viitor.
În cel de-al doilea caz, obiectul analizei îl constituie modificarea nivelului rezultatului faţă de o bază de
comparaţie.
X  X 1  X 0
unde: X1 – nivelul indicatorului ce se compară;
X0 – nivelul folosit drept bază de comparaţie.
Avem de-a face cu o analiză cauzală prin care o asemenea modificare este explicată pe seama
factorilor de influenţă.
Ca un corelativ al analizei apare sinteza, prin care se realizează reunirea părţilor, a elementelor unui
fenomen într-un tot unitar. În timp ce analiza presupune o dezmembrare a unui rezultat, sinteza vizează o
examinare a elementelor în unitatea lor. Caracterizarea deplină a unei activităţi sau fenomen, necesită îmbinarea
într-o unitate a analizei cu sinteza, ca mijloace ale cunoaşterii.
Analiza economico-financiară poate fi de mai multe tipuri, în funcţie de anumite criterii şi modalităţi
folosite în studierea fenomenelor economice.
1) Astfel, în raport de momentul în care se efectuează analiza şi momentul desfăşurării
fenomenelor studiate, analiza economică se poate împărţi în două tipuri principale:
a) analiză retrospectivă sau post - factum;
b) analiza prospectivă sau previzională.
Analiza retrospectivă sau post - factum se ocupă cu studierea fenomenelor şi proceselor economice
care deja au avut loc într-o perioadă de timp mai apropiată sau mai îndepărtată. Scopul analizei retrospective
este de a studia rezultatele obţinute într-o anumită perioadă de timp în comparaţie cu obiectivele stabilite, în
vederea stabilirii factorilor şi cauzelor care provoacă diferite abateri în desfăşurarea fenomenelor şi proceselor
economice, rezervele nemobilizate şi să propună măsuri pentru reglarea şi optimizarea activităţii economice în
viitor.
Analiza prospectivă sau previzională se ocupă cu cercetarea fenomenelor şi proceselor care vor avea
loc într-o perioadă viitoare. Analiza previzională joacă un rol important în fundamentarea programului de
activitate, în luarea deciziilor cu caracter tactic şi strategic, în alegerea variantei optime de acţiune.
În timp ce analiza retrospectivă se bazează pe variabile cunoscute, certe, analiza previzională se
bazează pe variabile incerte, ceea ce determină utilizarea unei metodologii diferite. Astfel, analiza retrospectivă
studiază o singură variantă a fenomenului, iar în cadrul său prevalează legăturile de tip funcţional, pe când în
analiza previzională sunt studiate mai multe variante, dintre care este selectată cea considerată optimă, şi apar
frecvent legături de tip stocastic.

2) În funcţie de modul de studiere în timp a evoluţiei fenomenelor economice, se pot distinge două
tipuri de analiză economică:
a) analiza statică;
b) analiza dinamică.
2
 Analiza statică se ocupă cu studierea fenomenelor economice şi a legăturilor de cauzalitate care
determină starea acestor fenomene la un moment dat. Acest tip de analiză permite cunoaşterea nivelului
fenomenelor sau rezultatelor economice, a abaterilor existente la un moment de referinţă ales, precum şi a
structurii acestor fenomene.
Analiza dinamică studiază fenomenele şi procesele economice în mişcarea şi condiţionarea lor
reciprocă, evidenţiind poziţia pe care o deţin şi modificările survenite în diferite momente ale evoluţiei lor. Pe
baza analizei dinamice se stabilesc factorii care acţionează asupra schimbării poziţionale a fenomenelor
economice, precum şi tendinţele în evoluţia viitoare a acestora.
3) În raport de însuşirile sau caracteristicile fenomenelor economice cercetate, analiza economică
poate fi: analiza calitativă şi analiza cantitativă.
Analiza calitativă se ocupă cu studierea laturii intensive sau calitative a fenomenelor şi proceselor
economice. Cu ajutorul acestei analize se stabilesc însuşirile esenţiale ale fenomenelor economice şi factorii
care sunt de aceeaşi natură cu fenomenele cercetate.
Analiza cantitativă cercetează latura extensivă a fenomenelor economice, exprimată prin diferite
determinări cantitative, precum şi modificările structurale intervenite în mărimea acestor fenomene. Extinderea
analizei cantitative necesită folosirea tot mai largă a metodelor matematice moderne. Cu toate acestea, succesul
aplicării metodelor matematice în modelarea fenomenelor economice depinde de adâncirea analizei calitative,
care trebuie să preceadă şi să finalizeze analiza cantitativă.

1.2. CONŢINUTUL ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE

Drumul pe care îl parcurge analiza reprezintă inversul evoluţiei reale a fenomenului, în sensul că ea
porneşte de la rezultatele obţinute către elemente şi factori.
Realizarea acestui demers presupune parcurgerea următoarelor etape:
1. Delimitarea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene sau rezultate
exprimate cu ajutorul unor indicatori calitativi şi cantitativi, precum şi a modificării lor în timp şi
spaţiu;
2. Determinarea elementelor componente, a factorilor de influenţă şi a cauzelor care acţionează asupra
fenomenelor studiate. Pe această linie, trebuie făcută delimitarea între elemente componente şi factori
de influenţă. Astfel, elementele reprezintă părţile componente ale întregului, în timp ce factorii
constituie acele forţe motrice care explică apariţia şi evoluţia fenomenului;
3. Stabilirea legăturilor cauzale dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul analizat, precum şi între
factorii care acţionează;
4. Măsurarea influenţei fiecărui factor asupra fenomenului analizat şi stabilirea factorilor cu acţiune
pozitivă sau negativă, precum şi a rezervelor interne nefolosite;
5. Sintetizarea rezultatelor analizei şi formularea concluziilor şi aprecierilor finale asupra fenomenelor
cercetate;
6. Elaborarea măsurilor şi fundamentarea deciziilor privind folosirea optimă a resurselor şi sporirea
eficienţei activităţii economice în viitor.
Primele trei etape ale procesului de analiză constituie conţinutul analizei calitative.
Din parcurgerea acestor etape se desprinde cea care presupune stabilirea factorilor de influenţă.
Factorii care explică apariţia şi evoluţia fenomenelor nu acţionează izolat ci interdependent, corelat, iar
pentru a înţelege mai bine esenţa lor se impune clasificarea acestora în funcţie de o serie de criterii:
1) În funcţie de natura lor, factorii de influenţă pot fi grupaţi în mai multe categorii, cum ar fi:
a) factori sociali
b) factori tehnic;
c) factori economici;
d) factori politici;
2) În raport de modul cum îşi transmit influenţa asupra fenomenului analizat, factorii pot fi:
a) cu acţiune directă;
b) cu acţiune indirectă.
În cadrul unor relaţii cauzale se pot întâlni anumite situaţii când acelaşi factor poate exercita atât o
influenţă directă, cât şi o influenţă indirectă.
3) În funcţie de locul acţiunii lor, se disting:
a) factori interni (endogeni);
b) factori externi (exogeni).

3
 Factorii interni îşi au izvorul acţiunii în interiorul întreprinderii şi sunt dependenţi de activitatea
depusă de aceasta pentru obţinerea rezultatelor stabilite.
Factorii externi acţionează din afara întreprinderii şi sunt independenţi de activitatea acesteia (inflaţia,
cursul de schimb, concurenţa etc.).
4) Având în vedere conţinutul lor, factorii se clasifică în:
a) factori simpli;
b) factori complecşi.
Factorii simpli nu mai pot fi descompuşi în alţi factori, în timp ce factorii complecşi permit adâncirea
analizei deoarece influenţa lor se poate separa pe mai mulţi factori simpli.
5) În raport de poziţia şi caracterul lor într-o relaţie cauzală factorii pot fi:
a) factori cantitativi;
b) factori de structură;
c) factori calitativi.
Factorii cantitativi sunt purtători materiali ai factorilor calitativi, fiind condiţia indispensabilă a
acţiunii acestor factori şi se exprimă în unităţi de măsură diferite faţă de fenomenul analizat. Aceşti factori
reflectă latura extensivă a fenomenului economic studiat şi au rolul de amplificator al factorilor calitativi.
Factorii de structură exprimă ponderea diferitelor elemente în mărimea totală a fenomenului cercetat.
Ei sunt strâns legaţi de factorii cantitativi, iar modificarea lor influenţează asupra tuturor indicatorilor sintetici
ai activităţii întreprinderii, ceea ce necesită separarea influenţei acestor factori pentru aprecierea corectă a
activităţii întreprinderii.
Factorii calitativi sunt de aceeaşi natură cu fenomenul analizat şi se exprimă în aceleaşi unităţi de
măsură. Aceşti factori reflectă latura intensivă a fenomenului economic analizat şi prin intermediul lor se
realizează finalitatea de mărime şi sens a factorilor cantitativi.
Această grupare a factorilor reprezintă o mare importanţă în munca de analiză, fiind o etapă
premergătoare aplicării metodei de comensurare a influenţei factorilor asupra fenomenului studiat.
Stabilirea corectă a sistemului factorial-cauzal prin care se explică formarea şi modificarea
fenomenelor economice constituie o premisă importantă pentru elaborarea modelelor folosite în procesul de
analiză economico-financiară.
Într-o accepţiune generală, modelul constituie un instrument al cunoaşterii, bazat pe abstractizarea sau
reprezentarea simplificată a realităţii. În funcţie de forma de reprezentare a fenomenului studiat se pot distinge
trei tipuri de modele: imitative, analogice şi simbolice.
Modelele imitative sau iconice se bazează pe reprezentarea proprietăţilor caracteristice ale
fenomenelor la o altă scară (hărţi, machete, fotografi, etc.)
Modelele analogice sau figurale se bazează pe folosirea analogiei, respectiv cu anumite proprietăţi se
reprezintă alte proprietăţi ale fenomenelor cercetate (cum ar fi graficele prin care se reprezintă evoluţia,
structura şi tendinţele fenomenelor).
Modelele simbolice sau formale se bazează pe utilizarea unor simboluri în reprezentarea fenomenelor
şi a raporturilor dintre ele (cifre, litere, etc.). Aceste modele au un caracter abstract şi se exprimă formal sau
matematic prin diferite ecuaţii sau inegalităţi.
În procesul de analiză economico-financiară se utilizează îndeosebi modelele simbolice cum ar fi:
- modele aditive exprimate prin relaţii de sumă între factori;
De exemplu: CA   ca i
unde: CA – cifra de afaceri totală;
cai - cifra de afaceri pe produse.
- modele balanţiere sau legături de sumă şi diferenţă între elemente;
De exemplu: M = SI + I – SF
unde: M – consumul total de materiale;
SI – soldul de la începutul perioadei;
I – intrările în cursul perioadei;
SF – soldul de la sfârşitul perioadei.
- modele de produs între factori;
De exemplu: CA  N s  W  Gv
unde: N s - numărul mediu de salariaţi;
W – productivitatea muncii, calculată ca raport între producţia fabricată şi numărul mediu de
salariaţi;
Gv – gradul de valorificare al producţiei fabricate;
- modele de raport;

4
 Pt
De exemplu: Re   100
At
unde: Re – rata rentabilităţii economice;
Pt – profitul total;
At – activele totale.
- modele combinate îmbină relaţiile de produs, raport, sumă şi diferenţă.
De exemplu: C / 1000 
 qc  1000
 qp
unde: C/1000 – cheltuielile la 1000 lei cifră de afaceri;
q – volumul fizic al producţiei vândute;
c – costul pe unitatea de produs;
p – preţul de vânzare.
Pentru construirea modelelor-matematice se impune o analiză complexă a fenomenelor economice,
deoarece acestea trebuie să exprime în mod corect legătura dintre fenomenul analizat şi factorii de influenţă,
ordinea de intercondiţionare şi de analiză a factorilor de influenţă, precum şi concordanţa deplină dintre
exprimarea matematică şi cea economică a fenomenelor studiate.
Odată identificaţi factorii de influenţă şi elaborate modelele de analiză, se trece la măsurarea influenţei
elementelor şi factorilor cu ajutorul metodelor analizei cantitative, în scopul identificării rezervelor de creştere
a eficienţei activităţii.
În finalul procesului de analiză intervine sinteza prin care se realizează reunirea părţilor, a elementelor
unui fenomen într-un tot unitar, în scopul elaborării concluziilor şi luării măsurilor ce se impun.

1.3. METODE ŞI TEHNICI FOLOSITE ÎN ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ

Pentru analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor se pot folosi mai multe metode şi
procedee comune mai multor discipline sau specifice analizei.
Prim prisma celor două laturi fundamentale ale analizei, şi metodele acesteia se împart în:
- metode ale analizei calitative;
- metode ale analizei cantitative.
Metodele analizei calitative au ca scop studierea structurii fenomenelor, a factorilor care le determină şi
a relaţiilor de cauzalitate dintre factori şi fenomene.
Metodele analizei cantitative au menirea de a da finalitate legăturilor de cauzalitate, de a comensura
acţiunea diverşilor factori, de a ierarhiza factorii în ordinea importanţei lor, de a stabili rezervele existente şi
măsura în care acestea au fost valorificate.
În continuare vom prezenta conţinutul principalelor metode şi procedee utilizate în analiza activităţii
economico-financiare a întreprinderilor.

1.3.1. Metoda comparaţiei rezultatelor economice

Această metodă are un rol important în procesul de analiză, deoarece fiecare rezultat al activităţii
întreprinderii se studiază nu numai ca mărime în sine, ci şi în raport cu un anumit criteriu luat ca bază de
comparaţie, ceea ce permite cunoaşterea abaterilor intervenite în timp şi spaţiu.
În funcţie de baza de comparaţie folosită, se pot efectua următoarele tipuri de comparaţii:
a) Comparaţii în timp:
- între rezultatele efective şi cele prevăzute;
- între rezultatele prevăzute sau efective din perioada curentă şi cele din perioadele anterioare.
b) Comparaţii în spaţiu:
- între rezultatele verigilor organizatorice din interiorul unei întreprinderi;
- între rezultatele obţinute de întreprinderea analizată şi rezultatele medii pe întreaga ramură;
- între rezultatele unor întreprinderi cu profil similar din ţară sau din străinătate.
c) Comparaţii mixte, care se bazează pe îmbinarea comparaţiilor în timp şi spaţiu;
d) Comparaţii cu caracter special, care se referă în general la alegerea variantei optime de acţiune.
În urma efectuării acestor comparaţii se pot calcula modificările absolute şi procentuale intervenite în
mărimea rezultatelor supuse analizei, cu ajutorul relaţiilor:
R
R  R1  R 0 ; R%   100 ,
R0
5
 în care:
R1 - rezultatul economic supus comparaţiei;
R0 - rezultatul economic folosit ca bază de comparaţie.
În cazul folosirii metodei comparaţiei trebuie ca fenomenele economice care se compară să aibă un
conţinut omogen şi să fie exprimate în aceleaşi unităţi de măsură pentru a asigura comparabilitatea datelor şi a
nu se denatura rezultatele analizei.

1.3.2. Metoda descompunerii sau diviziunii rezultatelor economice

Aplicarea acestei metode se foloseşte pentru studierea rezultatelor economice prin descompunerea sau
diviziunea lor după anumite criterii.
Principalele criterii după care poate avea loc descompunerea fenomenelor şi a rezultatelor economice
sunt următoarele:
a) diviziunea în timp a rezultatelor economice;
b) diviziunea în spaţiu a rezultatelor economice;
c) diviziunea pe părţi sau elemente componente a rezultatelor economice.
Descompunerea sau diviziunea în timp a rezultatelor permite cunoaşterea evoluţiei în timp a
fenomenelor analizate şi evidenţierea abaterilor intervenite pe fiecare diviziune de timp, între rezultatele
efective şi cele previzionate. Pe această cale se poate stabili contribuţia fiecărei diviziuni de timp (zile,
săptămâni, decade, luni, trimestre sau ani) la modificarea totală a fenomenelor cercetate pe o anumită perioadă
de timp.
Descompunerea sau diviziunea în spaţiu a rezultatelor permite cunoaşterea rezultatelor obţinute de
fiecare verigă organizatorică a unei întreprinderi (atelier, secţie, uzină, etc.), precum şi stabilirea contribuţiei
fiecărei verigi organizatorice la modificarea generală a fenomenelor studiate.
Descompunerea sau diviziunea rezultatelor pe părţi sau elemente componente contribuie la
adâncirea analizei activităţii economice a întreprinderilor, prin stabilirea contribuţiei fiecărui element asupra
modificării acestor fenomene. Descompunerea pe părţi sau elemente componente se poate aplica majorităţii
indicatorilor care reflectă diferite laturi ale activităţii întreprinderii, ceea ce permite efectuarea unor analize
structurale asupra indicatorilor cantitativi şi calitativi. Totodată, diviziunea pe părţi şi elementele componente
constituie o etapă premergătoare a stabilirii factorilor care acţionează asupra fenomenelor analizate şi a
măsurării influenţei lor.
În urma diviziunii rezultatelor economice în timp, în spaţiu şi pe elemente componente, se poate calcula
contribuţia procentuală a fiecărei diviziuni de timp, de spaţiu sau element component asupra modificării
procentuale totale a rezultatului economic supus analizei, pe baza relaţiilor:
r r r
K  100  1 0  100 ;
R0 R0
în care: r - rezultatul economic pe diviziuni de timp, de spaţiu sau pe elemente componente;

1.3.3. Metode de măsurare a influenţei factorilor

Cu ajutorul acestor metode se determină mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor care acţionează
asupra fenomenului analizat. În acest fel se scot în evidenţă factorii cu acţiune pozitivă sau negativă asupra
fenomenelor economice studiate, precum şi posibilităţile de îmbunătăţire a activităţii unei întreprinderi.
Metodele folosite pentru cuantificarea influenţei factorilor variază în funcţie de scopul analizei
economice, de sursele informaţionale, precum şi de tipul legăturilor de cauzalitate dintre factori şi fenomenul
analizat.
În general, legăturile de condiţionare dintre fenomenele economice analizate şi factorii de influenţă se
pot exprima prin relaţia:
y = f(x),
în care: y - variabila dependentă, rezultativă sau fenomenul efect:
x - variabila independentă, factorială sau fenomenul cauză.
Aceste legături de cauzalitate pot fi de două tipuri principale:
a) legături de tip funcţional sau determinist;
b) legături de tip stocastic sau probabilistic.
Legăturile de tip funcţional se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare dată variabilei
independente sau factoriale se obţine o valoare bine determinată pentru variabila dependentă sau rezultativă.
Acest tip de legături indică o dependenţă foarte strânsă între fenomenele analizate şi sunt exprimate matematic

6
prin diferite modele sau relaţii care îmbracă forma de produs, raport, sumă sau diferenţă între factori sau
elemente.
Legăturile de tip stocastic se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare a variabilei independente sau
factoriale, se obţin mai multe valori pentru variabila dependentă sau rezultativă, eşalonate într-o zonă de
probabilitate cu o limită minimă şi una maximă. Legăturile de tip stocastic au un caracter probabilistic sau
aleator şi pot fi exprimate matematic prin diferite modele sau funcţii de tip liniar (y = a + bx), parabolic (y = a
+bx +cx2), hiperbolic (y = a + b/x) sau exponenţial (y = a ∙bx).
Utilizarea unor anumite procedee pentru cuantificarea influenţelor factorilor depinde şi de modul de
prezentare a fenomenului analizat. Astfel, un fenomen supus analizei poate îmbrăca două forme:
a) Abatere a două niveluri ale unui indicator ( R  R1  R0 );
b) Sub forma unui şir de valori (producţia unei întreprinderi pe 5 ani).
Faţă de cele două criterii menţionate, metodele de măsurare a influenţei factorilor se grupează în:
- metode de substituire a factorilor, folosite atunci când între variabile există legături deterministe,
iar fenomenul analizat se prezintă sub forma unei abateri a două niveluri ale unui indicator;
- metode statistico-matematice, folosite în cazul în care între variabile există legături de tip
determinist sau stocastic, dar fenomenul analizat se exprimă sub forma unui şir de valori.

1.3.3.2. Metode statistico-matematice

Se utilizează în situaţia în care fenomenul supus analizei se prezintă sub forma unui şir de valori, iar
legăturile dintre factori şi fenomen sunt de tip determinist sau stocastic. Cele mai importante astfel de metode,
folosite în analiza economico-financiară sunt metoda corelaţiei şi metoda funcţiilor de producţie.

1.3.3.2.1. Metoda corelaţiei

Această metodă se foloseşte în cazul legăturilor de tip stocastic pentru a determina sensul, intensitatea
şi direcţia legăturii între fenomenele economice analizate, precum şi gradul de influenţă a factorilor care
acţionează asupra fenomenelor respective.
Metoda corelaţiei se poate aplica atât în analizele cu caracter retrospectiv, cât şi în cele previzionale, în
vederea extrapolării tendinţei de evoluţie a unor fenomene economice.
Folosirea metodei corelaţiei în analiza economică necesită identificarea legăturilor de cauzalitate dintre
fenomene, cunoaşterea caracterului acestor legături şi alegerea tipului de funcţie statistico-matematică sau a
ecuaţiei de regresie care exprimă cel mai bine relaţia dintre fenomenele analizate. În acest scop, este necesară
luarea în considerare a factorilor determinanţi, cu acţiune esenţială, făcând abstracţie de factorii neesenţiali, cu
acţiune întâmplătoare.
În funcţie de numărul factorilor de influenţă sau al variabilelor luate în studiu, corelaţia poate fi simplă
(unifactorială sau bidimensională) şi corelaţie multiplă (multifactorială sau multidimensională).
În raport cu sensul legăturii dintre fenomenele analizate, corelaţia poate fi directă sau inversă, după
cum modificarea variabilei independente (factorială) determină o modificare în acelaşi sens sau în sens contrar
pentru variabila dependentă.
După natura sau forma legăturii dintre fenomenele cercetate, apreciate în funcţie de alura graficului
construit pe baza datelor empirice, corelaţia poate fi lineară sau nelineară (curbilinie).
În cazul corelaţiei simple de tip liniar, pentru exprimarea şi caracterizarea legăturii dintre fenomenele
analizate se foloseşte funcţia sau ecuaţia de regresie liniară de forma:
y x  a  bx ,
în care: y x - valoarea teoretică a variabilei dependente;
x - valorile concrete (empirice) ale variabilei independente sau factoriale;
a,b - parametrii ecuaţiei de regresie.
În cazul corelaţiei neliniare pentru caracterizarea legăturii între fenomenele analizate se pot folosi
următoarele tipuri principale de funcţii sau ecuaţii de regresie:
- funcţia parabolică: y x  a  bx  cx 2 ,
b
- funcţia hiperbolică: y x  a  ,
x
- funcţia exponenţială: y x  a  b x .

7
 În cazul corelaţiei multiple, când asupra variabilei dependente acţionează mai mulţi factori
independenţi, pentru măsurarea intensităţii legăturii dintre fenomenele analizate se foloseşte coeficientul sau
raportul de corelaţie multiplă, care se poate descompune în coeficienţi parţiali de corelaţie.
1.3.4. Metoda ratelor

Această metodă se foloseşte îndeosebi la analiza situaţiei financiare a întreprinderii, prin calcularea
unor rapoarte între două mărimi comparabile sub aspect logic şi economic.
Ratele permit realizarea anumitor comparaţii şi analize. Cu ajutorul lor se poate evalua performanţa
unei firme în termeni de standarde stabilite sau recunoscute pe baza experienţei dobândite.
Ratele pun în evidenţă trendurile semnificative, anormale sau care se modifică pe baza variaţiei datelor
ce se evaluează. Acestea implică interpretarea şi explicarea relaţiilor dintre grupurile de date la un moment dat
sau pentru mai multe perioade de timp.
În procesul de analiză economico – financiară, cele mai utilizate categorii de rate sunt:
- ratele de structură;
- ratele de gestiune;
- ratele de rentabilitate;
- ratele de echilibru financiar (de lichiditate şi solvabilitate).
Ratele de structură permit determinarea ponderii unor părţi sau elemente componente faţă de mărimea
totală a fenomenului supus analizei, în vederea efectuării unei analize structurale a acestuia.
Ratele de gestiune se utilizează îndeosebi pentru aprecierea rotaţiei resurselor materiale, umane şi
financiare ale firmei.
Ratele de rentabilitate permit calcularea unor indicatori prin care se apreciază eficienţa economică şi
profitabilitatea întreprinderii.
Ratele de echilibru financiar sunt folosite îndeosebi la aprecierea lichidităţii, solvabilităţii şi a
capacităţii de plată a societăţilor comerciale.

1.3.5. Metoda ABC

Aplicarea acestei metode ţine seama de faptul că în studiul unui fenomen nu trebuie să se acorde
aceeaşi importanţă tuturor componentelor sale. În urma unor studii statistice s-a observat că circa 80% din
variaţia unor fenomen se datorează unui număr redus de variabile (elemente componente sau factori de
influenţă), restul de 20% fiind datorat unui număr foarte mare de variabile. Din acest motiv, autorul acestei
metode (Pareto) propune o analiză selectivă a componentelor unui fenomen sau rezultat, în funcţie de poziţia
lor în cadrul întregului.
Aplicarea metodei ABC necesită parcurgerea următoarelor etape:
- stabilirea domeniului şi a conţinutului parametrului specific acestuia;
- stabilirea valorii parametrului specific;
- clasificarea componentelor fenomenului investigat după o logică ABC (în ordinea descrescătoare a
parametrilor specifici);
- determinarea valorii cumulate a parametrului specific;
- delimitarea celor trei grupe de semnificaţie A, B, C;
- reprezentarea grafică a curbei reale ABC şi compararea ei cu cea teoretică (figura 1.4).

Rezult
ate
100
%

Zona
C
Zona
B

Zona
A

100 % nr
variabile
Fig. nr. 1.4: Curba teoretică ABC

8
 Această metodă se foloseşte în mod frecvent la analiza cifrei de afaceri, a stocurilor, a costurilor, a
clienţilor, furnizorilor etc.
Luarea deciziilor asupra fenomenului studiat se face în funcţie de situarea curbei reale faţă de curba
teoretică. În general, situarea curbei reale sub cea teoretică arată faptul că fenomenul are o pondere mare a
componentelor sale în zonele B şi C, în timp ce situarea curbei reale deasupra celei teoretice arată că predomină
componentele zonei A.

1.3.6. Metoda scorurilor

Metoda scorurilor (scoring) reprezintă o metodă de analiză discriminatorie multidimensională, care a

fost fundamentată pe analiza comparativă a două grupuri de firme, unele cu o evoluţie pozitivă, iar altele cu o
evoluţie deficitară, fiind aproape de situaţia de faliment. Această metodă necesită construirea unei funcţii pe
baza mai multor indicatori stabiliţi în funcţie de evoluţia rezultatelor economico-financiare a întreprinderilor
studiate pe o anumită perioadă de timp. Prin identificarea indicatorilor semnificativi care contribuie la
diferenţierea situaţiei economico - financiare a celor două grupe de întreprinderi se poate construi funcţia scor,
simbolizată cu Z.
Forma generală a funcţiei scor este următoarea:

Z = aR1 + bR2 + … + yRn,

în care:
a, b,… y reprezintă coeficienţii de ponderare;
R1, R2, Rn – ratele folosite în calcul.
Scorul unei firme pentru o anumită perioadă este dat de valoarea acestei sume şi el indică gradul de
vulnerabilitate financiară a acesteia, putând astfel contribui la identificarea din timp a situaţiilor periculoase
pentru sănătatea financiară a oricărei firme. Prin compararea nivelului şi dinamicii scorului individual al unei
firme cu evoluţia constatată statistic la nivelul sectorului din care aceasta face parte, se poate evidenţia
predispoziţia firmei respective faţă de riscul de faliment.
Principalele modele bazate pe metoda scorurilor (scoring), utilizate în teoria şi practica economică sunt:
modelul Altman, modelul Conan şi Holder, modelul Loeb şi Partier, precum şi modelul Centralei Bilanţurilor a
Băncii Franţei.

9
 1.4. SITUAŢIILE FINANCIAR CONTABILE - SURSE INFORMAŢIONALE ALE ANALIZEI
ECONOMICO-FINANCIARĂ

Situaţiile financiar-contabile reprezintă un instrument de mare importanţă în procesul conducerii, fiind

necesare atât pentru fundamentarea deciziilor privind alocarea, finanţarea, utilizarea şi recuperarea fondurilor,
cât şi pentru organizarea controlului asupra realizării deciziilor luate, precum şi pentru stabilirea unor drepturi
şi obligaţii şi a unor răspunderi şi cointeresări provenite din activitatea de gospodărire şi dezvoltare a
patrimoniului.
În modelul elaborat de Ministerul Finanţelor acestea au cinci componente:
- bilanţul contabil;
- contul de profit şi pierderi;
- situaţia modificării capitalului propriu;
- situaţia fluxurilor de trezorerie;
- politici contabile şi note explicative.

1.4.1. Bilanţul contabil

Bilanţul contabil reprezintă documentul oficial de gestiune al oricărui agent economic asigurând
formarea unei imagini fidele, clare şi complete asupra situaţiei patrimoniului acestuia. Serveşte la reflectarea
poziţiei financiare a firmei, oferind informaţii despre capacitatea acesteia de a genera fluxuri viitoare de
numerar, precum şi despre necesităţile de creditare viitoare şi capacitatea de onorare a acestora. Se prezintă sub
formă de listă şi reflectă elementele patrimoniale de activ, grupate în ordinea crescătoare a lichidităţii lor, şi
elementele de pasiv, grupate în ordinea descrescătoare a exigibilităţii lor.
Elementele de activ cuprind următoarele grupe:
I. Activele imobilizate - sunt bunuri de orice natură, mobile sau imobile, corporale sau necorporale,
achiziţionate sau create de întreprindere, destinate să servească o perioadă îndelungată activitatea unităţii
patrimoniale. În grupa activelor imobilizate sunt delimitate următoarele subgrupe :
a) Imobilizări necorporale – care cuprind cheltuielile de constituire, cheltuielile de cercetare-
dezvoltare, concesiuni, brevete, licenţe, mărci de fabricaţie, drepturi și active similare, dacă acestea au fost
achiziționate cu tilu oneros, active necorporale de explorare și evaluare a resurselor minerale, fondul comercial
în măsura în care acesta a fost achiziționat cu titlu oneros, avansuri.
b) Imobilizările corporale – constituie potenţialul industrial sau comercial al firmei, fiind alcătuite
din: terenuri şi construcţii, instalaţii tehnice și mașini, alte instalații, utilaje și mobilier, investiții imobiliare,
active corporale de explorare și evaluare a resurselor minerale, active biologice productive, avansuri și
imobilizări corporale în curs de execuție.
c) Imobilizările financiare – sunt formate din: acțiuni deținute la entitățile afiliate, împrumuturi
acordate entităților afiliate, interese de participare, împrumuturi acordate entităților de care entitatea este legată
în virtutea intereselor de participare, investiții deținute ca imobilizări, alte împrumuturi.
II. Activele circulante – sunt elementele patrimoniale necesare realizării ciclului de exploatare, supuse
în majoritatea cazurilor unei rotaţii rapide. În cadrul fiecărui ciclu ele trec din forma de active fizice în cea de
creanţe şi apoi în disponibilităţi. Se compun din:
a) Stocuri - reprezintă acea parte a activelor circulante aflate la încheierea exerciţiului sub forma
activelor fizice care se regăsesc în bilanţ cu următoarele posturi bilanţiere: materii prime şi
materiale consumabile, producţie în curs de execuţie, produse finite şi mărfuri şi avansuri pentru
cumpărări de stocuri.
b) Creanţe formate din creanţe comerciale, sume de încasat de la societăţi din cadrul grupului,
creanţe privind capitalul subscris şi nevărsat şi alte creanţe;
c) Investiţii financiare pe termen scurt formate din: titluri de participare deţinute la societăţi din
cadrul grupului, acţiuni proprii şi alte investiţii financiare pe termen scurt;
d) Disponibilităţi băneşti aflate în casierie sau în conturi la bănci.
III. Cheltuielile în avans cuprind doar elementul patrimonial cu aceeaşi denumire.

Elementele patrimoniale de pasiv se delimitează în cinci grupe, respectiv: datorii de trebuie plătite într-
o perioadă de până la un an; datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an; provizioane pentru
riscuri şi cheltuieli; venituri înregistrate în avans şi capital şi rezerve.

10
 I. Datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un an cuprind sursele de finanţare
proprietatea terţilor, care au o scadenţă de plată de până la un an. În cadrul lor se regăsesc: împrumuturile din
emisiuni de obligaţiuni, sumele datorate instituţiilor de credit, avansurile încasate în contul comenzilor,
datoriile comerciale, efectele de comerţ de plătit, sume datorate societăţilor din cadrul grupului şi cele privind
interesele de participare, alte datorii, inclusiv datorii fiscale şi sociale.
II. Datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an cuprind aceleaşi elemente
patrimoniale ca şi grupa precedentă, deosebindu-se prin gradul de exigibilitate.
III. Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt valori ce se constituie la finele exerciţiului
pentru acoperirea acelor elemente a căror realizare, respectiv plată, este incerta sau pentru cheltuieli ce
devin exigibile în perioadele următoare. Acestea reprezintă un ansamblu de resurse, intermediare între
capitaluri proprii si datorii.
IV. Veniturile înregistrate în avans constituie în ansamblul lor grupa cu aceeaşi denumire.
V. Capitalul şi rezervele (capitalul propriu) cuprinde: capitalul social, primele de capital, rezervele
din reevaluare, rezervele legale şi statutare, rezultatul reportat şi rezultatul exerciţiului.

Pe lângă elementele patrimoniale de activ şi pasiv prezentate, în bilanţ sunt delimitaţi, după grupa
datoriilor de plătit până la un an, şi următorii doi indicatori:
- active circulante nete, respectiv datorii curente nete obţinute prin scăderea datoriilor de plătit până
la un an şi a veniturilor în avans din totalul activelor circulante şi a cheltuielilor în avans;
- total active minus datorii curente determinate prin însumarea activelor imobilizate şi a activelor
circulante nete şi deducerea din suma astfel obţinută a subvenţiilor pentru investiţii.

1.4.2. Contul de Profit şi Pierdere

Contul de Profit şi Pierderi detaliază rezultatul obţinut prin evidenţierea veniturilor şi cheltuielilor după
natura lor, şi a rezultatului exerciţiului pe categorii de activităţi şi pe total. Astfel, după natura activităţii, atât
veniturile cât şi cheltuielile, precum şi rezultatul exerciţiului se delimitează în două grupe: din exploatare și
financiare.
Veniturile din exploatare cuprind: cifra de afaceri (CA), veniturile aferente producţiei stocate (Vps),
veniturile aferente producţiei imobilizate (Vpi) și venituri diverse din exploatare (Vde). În categoria venituri
diverse din exploatare sunt cuprinse: venituri din active imobilizate detinute in vederea vanzarii, venituri din
reevaluarea imobilizarilor coprorale si necorporale, venituri din investitii imobiliare, venituri din active
biologice si produse agricole, venituri din subventii de exploatare in caz de calamitati si alte evenimente
similare precum şi alte venituri din exploatare.
Ve = CA + Vps + Vpi + Vde.
Cifra de afaceri cuprinde valoarea produselor vândute, a lucrărilor executate şi a serviciilor prestate, la
care se adăugă veniturile din vânzarea mărfurilor şi cele din subvenţii pentru exploatare.
Producţia stocată cuprinde variaţia stocurilor de produse finite, semifabricate şi producţie neterminată,
la sfârşitul exerciţiului financiar faţă de începutul acestuia.
Producţia imobilizată cuprinde valoarea mijloacelor fixe realizate de întreprindere în regie proprie,
pentru necesităţi proprii. Producţia stocată şi producţia imobilizată se evaluează în costuri de producţie, ceea ce
face ca veniturile să fie egale cu cheltuielile aferente acestora.
Cheltuielile de exploatare cuprind: cheltuielile cu materiile prime şi materialele consumabile,
cheltuielile cu energia şi apa, alte cheltuieli materiale, costul mărfurilor vândute, cheltuielile cu personalul,
cheltuielile cu amortizările şi provizioanele aferente exploatării, cheltuielile privind prestaţiile externe,
cheltuielile cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate, cheltuieli cu protectia mediului inconjurator,
chelutieli legate de activele imobilizate detinute in vederea vanzarii, cheltuieli din reevaluarea imobilizarilor
corporale si necorporale, cheltuieli privind investitiile imobiliare, cheltuieli privind activele bilologice si
produsele agricole, cheltuieli privind calamitati si alte evenimente similare precum şi alte cheltuieli de
exploatare.
Prin compararea veniturilor din exploatare cu cheltuielile de exploatare se obţine rezultatul din
exploatare.
Veniturile financiare includ: venituri din actiuni detinute la filiale, venituri din actiuni detinute de
entitati asociate si entitati controlate in comun, venituri din operatiuni cu titluri si alte instrumente, venituri din
operatiuni cu instrumente derivate, venituri din diferente de curs valutar, venituri din dobânzi, precum şi alte
venituri financiare.

11
 Cheltuielile financiare cuprind: ajustarea valorii imobilizărilor financiare si investitii financiare
detinute ca active circulante, cheltuieli privind operatiunile cu titluri si alte instrumente financiare, cheltuieli
privind operatiunile cu instrumente derivate, cheltuielile privind dobânzile, precum şi alte cheltuieli financiare.
Diferenţa dintre veniturile financiare şi cheltuielile financiare ne conduce la rezultatul financiar.
În finalul Contului de profit şi pierdere apare un indicator nou, “rezultatul pe acţiune”, prezentând
interes, în primul rând, pentru investitorii actuali, dar şi pentru cei potenţiali.

1.4.3. Situaţia fluxurilor de trezorerie

Situaţia fluxurilor de trezorerie are ca obiectiv furnizarea de informaţii cu privire la modificarea
poziţiei financiare a întreprinderii, pentru a fi evaluată capacitatea de a genera fluxuri viitoare de numerar.
Aceasta prezintă fluxurile de numerar care au rezultat din activitatea de exploatare, din activitatea de finanţare
şi din activitatea investiţională determinate prin două metode:
- metoda directă, care prezintă încasările şi plăţile aferente exerciţiului financiar respectiv, clasificate
pe cele trei tipuri de activităţi;
- metoda indirectă, potrivit căreia fluxurile de numerar din activitatea de exploatare sunt determinate
plecând de la profitul din exploatare înainte de impozitare care este ajustat cu cheltuielile şi
veniturile nemonetare (amortizări şi provizioane), cu variaţia necesarului de fond de rulment şi cu
elementele de venituri şi cheltuieli luate în considerare la determinarea fluxurilor de numerar din
activităţile de investiţii şi de finanţare.

1.4.4. Situaţia modificării capitalurilor proprii

Situaţia modificării capitalurilor proprii prezintă, detaliat, toate variaţiile pe care capitalurile proprii le-
a suferit în decursul unui exerciţiu financiar. Ministerul de Finanţe propune un model balanţier pentru acest
document ilustrând, pentru fiecare element al capitalului propriu, soldul la începutul anului, creşterile şi
reducerile în timpul acestuia, şi soldul la sfârşitul anului. Pe baza acestui document poate fi analizată
capacitatea de menţinere a capitalului, precum şi profitul general al întreprinderii.

1.4.5. Notele explicative

Notele explicative au rolul de a prezenta politicile contabile adoptate şi de a detalia informaţiile
prezentate în celelalte documente de raportare financiară. Notele explicative detaliază şi comentează
informaţiile cuprinse în toate situaţiile financiare, nu numai cele din bilanţ sau din contul de profit şi pierdere.
De asemenea, în cadrul lor trebuie prezentate politicile contabile folosite de întreprindere pentru evaluarea
elementelor cuprinse în situaţiile financiare (ex: utilizarea costului istoric, a valorilor reevaluate pentru
imobilizări, etc.). Tot în cadrul notelor explicative sunt prezentate informaţii referitoare la salarii şi salariaţi,
respectiv: detalii despre salarizarea administratorilor şi directorilor şi detalii despre număr mediu de salariaţi în
cursul anului, pe total şi pentru fiecare categorie de personal.

1.4.6. Situaţia Soldurilor Intermediare de Gestiune

Pe baza informaţiilor din Contul de Profit şi pierderi se pot stabili o serie de indicatori folosiţi pentru
caracterizarea producţiei şi a rentabilităţii firmei, cunoscuţi sub denumirea de solduri intermediare de gestiune.
Acestea se prezintă sub forma unor marje de acumulare bănească care pun în evidenţă etapele formării
rezultatului exerciţiului, ca diferenţă între elementele de venituri şi cheltuieli aferente fiecărei activităţi.
Un model al acestei situaţii este prezentat în continuare:

12
 Venituri
Vânzări de mărfuri
Producţia vândută
Producţia stocată
Producţia imobilizată
Producţia exerciţiului
Marja comercială
Valoarea adăugată
Subvenţii pentru exploatare
Excedentul brut de exploatare
Alte venituri din exploatare
Venituri financiare
Rezultatul exploatarii
Rezultatul financiar
Rezultatul exerciţiului înainte de
impozitare
Cheltuieli
Costul mărfurilor vândute
Eventuala descreştere de stocuri
Consumurile provenind de la terţi
Impozite, taxe şi vărsăminte
asimilate
Cheltuieli cu personalul
Amortizări şi provizioane
Alte cheltuieli de exploatare
Cheltuieli financiare
- Rezultatul exerciţiului înainte de
Impozitul pe profit
Solduri intermediare de gestiune
Marja comercială
Producţia exerciţiului
Valoarea adăugată
Excedentul brut de exploatare
Rezultatul exploatării
Rezultatul financiar
impozitare
Rezultatul net al exerciţiului

1. Marja comercială (Mc) este specifică întreprinderilor comerciale, dar o întâlnim şi în cazul
întreprinderilor cu activitate mixtă (industrială şi comercială).
2. Producţia exerciţiului (Qe) reflectă volumul total al activităţii producătoare de bunuri sau
prestatoare de servicii, desfăşurate în cadrul unei întreprinderi pe parcursul unui exerciţiu financiar. Acest
indicator include valoarea bunurilor fabricate şi a serviciilor prestate de întreprindere pentru a fi vândute,
stocate sau utilizate pentru nevoile proprii.
3. Valoarea adăugată (VA) reprezintă plusul de bogăţie adus de activitatea desfăşurată de
întreprindere, prin valorificarea resurselor tehnice, umane şi financiare.
4. Excedentul brut al exploatării (EBE), este primul sold intermediar de gestiune cu semnificaţie în
termeni de rentabilitate. Acesta reprezintă surplusul monetar potenţial degajat de activitatea de exploatare,
nefiind influenţat de sistemul de amortizare şi provizioane, politica financiară, politica fiscală şi modul de
distribuire a dividendelor. Nivelul său se poate determina în mai multe moduri:
a) Plecând de la valoarea adăugată:
EBE = VA + Se - Cp - It
b) Prin însumarea elementelor componente:
EBE = Rezultatul exploatării + Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele + Alte cheltuieli de
exploatare - Venituri din provizioane privind exploatarea - Alte venituri din exploatare.
5. Rezultatul exploatării (RE) este reprezentat de surplusul (deficitul) generat de activitatea de
exploatare a întreprinderii, stabilit prin compararea veniturilor din exploatare cu cheltuielile din exploatare.
Nivelul său exprimă performanţele realizate de întreprindere din activitatea industrială şi comercială.
6. Rezultatul net al exerciţiului (Rnet):
Rnet = Re+Rf - Impozitul pe profit
Acesta exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu care vor fi remuneraţi acţionarii pentru
capitalurile proprii deţinute.

13
 CAPITOLUL 2

ANALIZA REZULTATELOR DIN ACTIVITATEA DE PRODUCŢIE ŞI COMERCIALIZARE

Scopul activităţii oricărei firme îl constituie realizarea unor produse, lucrări şi servicii care să satisfacă
anumite nevoi sociale şi obţinerea unui profit. Pentru exprimarea rezultatelor din activitatea de producţie şi
comercializare, la nivelul firmei, se utilizează un sistem de indicatori care cuprinde: producţia exerciţiului, cifra
de afaceri, valoarea adăugată.
Principalele surse de date pentru analiza acestor indicatori sunt reprezentate de Contul de Profit şi
Pierderi şi Situaţia Soldurilor Intermediare de Gestiune, la care se adaugă date din evidenţa operativă a firmei.

2.1. ANALIZA PRODUCŢIEI EXERCIŢIULUI

Pentru exprimarea rezultatelor din activitatea de producţie, la nivelul firmei, se utilizează un sistem de
indicatori valorici care cuprinde: producţia exerciţiului, cifra de afaceri şi valoarea adăugată.

a. Definiţie, elemente componente, obiectivele analizei

Producţia exerciţiului, ca indicator valoric de exprimare a producţiei,

exprimă rezultatul direct şi util al activităţii industrial-productive pe o
Definiţie: anumită perioadă de timp (lună, trimestru, an). Aceasta cuprinde valoarea
tuturor bunurilor şi serviciilor realizare de firmă în cursul perioadei.

- valoarea producţiei vândute în acea perioadă (Qv), evaluată în preţuri

de vânzare;

- creşterea sau descreşterea producţiei stocate (  Qs) respectiv a

Elemente stocurilor de produse finite şi producţie neterminată la sfârşitul anului
componente faţă de începutul anului;

- valoarea producţiei imobilizate (Qi), reprezentată de imobilizările

corporale şi necorporale realizate în regie, cât şi de consumul intern de
semifabricate şi produse finite din producţie proprie.
Qe = Qv   Qs + Qi.

Producţia stocată şi cea imobilizată sunt evaluate în costuri de producţie

a. Analiza dinamicii producţiei exerciţiului, folosind modificările

absolute şi procentuale intervenite:
Qe
Qe  Qe 1  Qe 0 ; Qe%   100 .
Qe 0

b. Analiza structurii producţiei exerciţiului pe elementele sale

Obiectivele componente, ce oferă informaţii despre destinaţia producţiei, precum
analizei şi despre modul în care aceasta a fost valorificată.

c. Analiza factorială a producţiei exerciţiului ce îşi propune

identificarea acestor factorilor de influenţă şi cuantificarea influenţelor
lor.

14
 2.2. ANALIZA CIFREI DE AFACERI

Cifra de afaceri reprezintă veniturile totale obţinute din activitatea comercială a unei întreprinderi pe o
anumită perioadă de timp. În cadrul cifrei de afaceri nu se includ veniturile financiare precum şi veniturile
extraordinare.
Analiza cifrei de afaceri prezintă o importanţă deosebită deoarece permite aprecierea locului
întreprinderii în sectorul său de activitate, a poziţiei sale pe piaţă, a aptitudinilor acesteia de a lansa, respectiv de
a dezvolta diferite activităţi în mod profitabil. Totodată, modificarea cifrei de afaceri se reflectă asupra
principalilor indicatori economico-financiari, precum şi asupra eficienţei activităţii societăţilor comerciale.
Din punct de vedere al conţinutului şi al sferei de întindere, cifra de afaceri poate fii privită ca: cifră de
afaceri netă (totală), cifră de afaceri medie, cifră de afaceri marginală şi cifră de afaceri critică.
Cifra de afaceri netă (CA), exprimă volumul total al afacerilor unei firme, evaluate în preţurile pieţei.
Cuprinde totalitatea veniturilor din vânzarea mărfurilor şi produselor, executarea lucrărilor şi prestarea
serviciilor într-o perioadă de timp, precum şi veniturile din subvenţii de exploatare.
Cifra de afaceri medie ( CA ), se poate determina în unităţile monoproductive, şi reflectă încasarea
medie pe unitatea de produs sau serviciu.
CA
CA 
q
Cifra de afaceri marginală (CAm), exprimă variaţia încasărilor unei firme generată de creşterea cu o
unitate a volumului vânzărilor.
CA
CA m 
q
Cifra de afaceri critică (CAmin), reprezintă acel nivel al vânzărilor la care se asigură acoperirea în
totalitate a cheltuielilor efectuate, iar profitul este egal cu zero. În acest caz, cifra de afaceri minimă se
determină cu relaţia:
CF CF
CA min  
1  Ncv Cv
1
CA
unde: CF - cheltuielile fixe totale;
Ncv - nivelul relativ al cheltuielilor variabile.
Principalele obiective ale analizei cifrei de afaceri vizează:
- analiza dinamicii cifrei de afaceri;
- analiza structurală a cifrei de afaceri;
- analiza factorială a cifrei de afaceri;

2.2.1. Analiza dinamicii cifrei de afaceri

Are drept obiectiv desprinderea tendinţei de evoluţie a afacerilor firmei în scopul luării celor mai
potrivite decizii. Astfel, dacă cifra de afaceri este în creştere, firma trebuie să identifice noi surse pentru
finanţarea activităţii. Dacă dimpotrivă cifra de afaceri are tendinţa de reducere vor trebui găsite noi pieţe de
desfacere pentru produsele realizate.
În procesul de analiză se calculează modificarea absolută şi procentuală intervenită în mărimea cifrei de
afaceri din perioada curentă faţă de cea prevăzută sau din perioada de bază astfel:
CA
CA  CA1  CA0 ; CA%  ; CA%  ICA  100 .
CA 0
În funcţie de mărimea şi semnul acestor modificări se pot face aprecieri cu privire la creşterea sau
scăderea cifrei de afaceri a întreprinderii în perioada supusă analizei.

2.2.2. Analiza structurală a cifrei de afaceri

Fiecare nivel al cifrei de afaceri corespunde unei anumite structuri a activităţii. Structura cifrei de
afaceri poate fii privită după mai multe criterii: pe produse, pe tipuri de activităţi, pe pieţe de desfacere etc.
Pentru analiza structurală a cifrei de afaceri se calculează mărimile relative de structură cu relaţia:
CA i
gi 
CA

15
unde: CAi – cifra de afaceri aferentă produsului (activităţii) i.
În vederea asigurării unor comparaţii în timp sau între anumite firme se poate utiliza coeficientul de
concentrare sau coeficientul Gini-Struck. Acest coeficient se determină cu ajutorul următoarei relaţii:
n gi2  1
G
n 1
unde: gi - structura cifrei de afaceri pe produse sau activităţi;
n - numărul de produse din nomenclatorul de fabricaţie al întreprinderii.
Acest coeficient poate lua valori între 0 şi 1. Dacă nivelul lui se apropie de 0 înseamnă că cifra de
afaceri este repartizată relativ uniform pe cele n produse din nomenclatorul de fabricaţie. Dacă dimpotrivă
nivelul lui se apropie de 1 înseamnă că în structura vânzărilor sunt câteva produse care deţin cea mai mare
pondere în cifra de afaceri.
În acelaşi scop se poate folosi şi indicele Herfindhal care se determină cu relaţia:
H   gi2
Valoarea acestui coeficient este egală cu 1 dacă întreprinderea vinde un singur produs şi cu 1/n dacă
vânzările sunt repartizate în proporţii egale pe produse.
Structura cifrei de afaceri pe produse poate fii investigată şi cu ajutorul metodei ABC. Această metodă
se bazează pe curba ABC, care este realizată în sistemul de axe xOy, în care pe abscisă sunt reprezentate
ponderile cumulate în numărul produselor, iar pe ordonată ponderile cumulate în cifra de afaceri. Se ajunge
astfel, la o curbă cum este cea din figura 2.1:

CA
100
%

Zona
C
Zona
B
Zona
A
100 % nr prod.
Fig. nr. 2.1: Curba ABC în cazul structurii CA
pe produse
Se disting trei zone în structura cifrei de afaceri:
Zona A: - cuprinde acea porţiune în care o pondere redusă a numărului de produse (10-15%), deţine o
pondere mare în cifra de afaceri (60-70%);
Zona B: - în care ponderea deţinută în numărul de produse este aproximativ egală cu cea deţinută în
cifra de afaceri (25-30%);
Zona C: - în care o pondere mare din numărul produselor (65-70%), deţine o pondere mică în cifra de
afaceri.
În această situaţie în zona A sunt cuprinse acele produse cu o rotaţie rapidă, care trebuie să existe în
permanenţă la vânzare. De aceea la aceste produse trebuie să se asigure o bună aprovizionare şi o gestiune
eficientă a stocurilor. De regulă produsele cuprinse în această zonă au o marjă comercială redusă. În zona B
sunt cuprinse articole standard, a căror rotaţie şi marjă comercială sunt apropiate de media întreprinderii, iar în
zona C sunt cuprinse, de regulă, articole cu rotaţie scăzută, dar cu o marjă comercială mare (produse de lux).
Aceste produse ridică probleme pe linia gestiunii stocurilor.
Din punct de vedere al eficienţei, produsele din zona A sunt cele mai rentabile, însă ele sunt însoţite şi
de un risc comercial ridicat, deoarece scăderea cererii sau ofensiva unui concurent pentru produsele din această
zonă, poate pune în pericol stabilitatea firmei. De aceea este indicat ca întreprinderile să opteze pentru un
anumit grad de diversificare a producţiei cu scopul de a asigura creşterea cifrei de afaceri şi reducerea riscului.
O asemenea analiză a cifrei de afaceri permite stabilirea tipului de strategie adoptat de firmă. Astfel,
firma poate miza pe o strategie de concentrare a activităţii pe câteva produse, sau dimpotrivă pe o strategie de
diversificare a producţiei.
Metoda ABC poate fi utilizată şi pentru analiza cifrei de afaceri pe categorii de clienţi. Astfel, după
contribuţia lor în cifra de afaceri, clientela unei firme poate fii omogenă, când toţi clienţii deţin o pondere
aproximativ egală în volumul vânzărilor, sau eterogenă, când după contribuţia lor la realizarea cifrei de afaceri
clienţii se împart în trei categorii: clienţi puternici, clienţi medii şi clienţi mici.
Pentru zonarea clientelei eterogene se foloseşte metoda ABC, obţinându-se următoarea repartiţie:
16
 - zona A, în care o pondere mică a clienţilor deţine o pondere mare în cifra de afaceri;
- zona B, unde cele două ponderi sunt aproximativ egale;
- zona C, unde o pondere mare a clienţilor deţine o pondere mică în cifra de afaceri.
Şi o asemenea analiză a structurii cifrei de afaceri determină anumite concluzii pentru aprecierea
volumului de activitate şi a securităţii întreprinderii. Astfel, zona A deşi are cea mai mare contribuţie la
realizarea cifrei de afaceri, din punctul de vedere al securităţii firmei este cea mai riscantă, existând
posibilitatea reorientării acestor clienţi către alţi furnizori. În plus, numărul de clienţi fiind foarte redus
întreprinderea este obligată să acorde anumite avantaje financiare pentru menţinerea lor, ceea ce îi va afecta
rentabilitatea.
Zona C, unde numărul de clienţi este foarte mare, se caracterizează prin cheltuieli de exploatare
ridicate, afectând astfel rentabilitatea firmei. În aceste condiţii putem aprecia că zona B prezintă cel mai mare
grad de stabilitate atât ca cifră de afaceri, cât şi ca rentabilitate, fiind de preferat o orientare a activităţii firmei
către aceşti clienţi.

2.3. Analiza valorii adăugate

Valoarea adăugată este un indicator sintetic care exprimă valoarea nou creată de activitatea productivă
a întreprinderilor într-o anumită perioadă de timp. În acelaşi timp, valoarea adăugată exprimă mai bine efortul
nemijlocit al fiecărei întreprinderi la crearea produsului intern brut, permite aprecierea mai corectă a eficienţei
economice, stimulează reducerea cheltuielilor materiale, folosirea eficientă a mijloacelor de producţie şi a forţei
de muncă.
Principalele obiective ale analizei valorii adăugate sunt:
- analiza nivelului şi dinamicii;
- analiza structurii valorii adăugate;
- analiza factorială a valorii adăugate;

2.3.1. Analiza nivelului şi dinamicii valorii adăugate

Pentru determinarea nivelului valorii adăugate se pot folosi două metode: metoda sintetică sau indirectă
şi metoda analitică sau directă.
Metoda sintetică (indirectă) este cea mai răspândită în calculul valorii adăugate deoarece este mai
exactă şi se poate aplica mai uşor.
Stabilirea valorii adăugate prin această metodă se face scăzând din producţia exerciţiului , consumurile
intermediare provenite de la terţi:
VA = Qe – Cm,
unde: VA - valoarea adăugată;
Cm - cheltuieli materiale (materii prime, materiale, combustibili, energie, diverse servicii etc.)
provenite de la terţi.
În cazul firmelor care desfăşoară şi activitate de comerţ, valoarea adăugată totală cuprinde şi marja
comercială (Mc), stabilită ca diferenţă între valoarea mărfurilor vândute (Vm) şi costul mărfurilor vândute
(Cmv):
VA = Mc + (Qe - Cm)
Metoda analitică (directă) sau aditivă de calcul a valorii adăugate permite determinarea acesteia prin
însumarea elementelor sale componente:
- cheltuieli cu personalul (Cs);
- impozite şi taxe (IT);
- cheltuieli cu amortizarea (A);
- cheltuieli financiare (CF);
- profitul net (Pn).

VA = Cs + IT + A + CF + Pn.
În acest caz, valoarea adăugată cuprinde remunerarea muncii prin cheltuielile cu personalul, a
capitalului propriu sau acţionarilor prin dividende, a capitalului împrumutat prin dobânzi, a capitalului tehnic
prin amortizare, a statului prin impozite şi taxe, precum şi a întreprinderii prin profitul reinvestit (folosit pentru

17
autofinanţare). Această metodă permite urmărirea modului de repartizare a valorii adăugate între participanţii la
activitatea firmei.

2.3.2. Analiza structurală a valorii adăugate

Analiza structurală a valorii adăugate are drept obiectiv urmărirea modului de repartizare a acesteia
între participanţii direcţi şi indirecţi la activitatea economică a firmei. În acest scop se calculează ratele de
remunerare a valorii adăugate, respectiv a ponderii fiecărui element component în totalul acesteia. Se pot stabili
următoarele rate:
- rata de remunerare a personalului (R1):
Cheltuieli cu personalul
R1   100
Valoarea adaugata
- rata de remunerare a statului (R2):
Impozite si taxe
R2   100
Valoarea adaugata
- rata de remunerare a capitalului tehnic (R3):
Cheltuieli cu amortizarea
R3   100
Valoarea adaugata
- rata de remunerare a creditorilor (R4):
Cheltuieli financiare
R4   100
Valoarea adaugata
- rata de remunerare a acţionarilor (R5):
Profit net
R5   100
Valoarea adaugata
Aceste rate permit efectuarea de comparaţii sectoriale şi inter-exerciţii şi oferă informaţii asupra
modului de repartizare a valorii adăugate între partenerii sociali, respectiv personalul, statul, întreprinderea,
creditorii şi acţionarii. Astfel, o creştere a ponderii profitului se apreciază favorabil, în timp ce creşterea
ponderii cheltuielilor financiare poate semnifica o creştere a gradului de îndatorare al firmei. Ponderea
impozitelor şi taxelor depinde de fiscalitatea promovată de stat, creşterea acesteia apreciindu-se nefavorabil.

18
 CAPITOLUL 3
ANALIZA CHELTUIELILOR ÎNTREPRINDERII

3.1. Conţinutul, dinamica şi structura cheltuielilor întreprinderii

Pentru obţinerea valorilor de întrebuinţare întreprinderea utilizează resurse materiale, umane şi

financiare, al căror consum se concretizează prin intermediul cheltuielilor. Deci, cheltuielile unei întreprinderi
reflectă sub formă valorică întregul consum de factori de producţie sau de resurse materiale, umane şi
financiare, efectuat pentru fabricarea şi vânzarea producţiei. Nivelul, dinamica şi structura acestor cheltuieli
reflectă în mod sintetic activitatea întreprinderilor industriale pe linia folosirii eficiente a resurselor de care
dispun, iar reducerea nivelului lor trebuie să reprezinte un obiectiv principal pentru toţi agenţii economici, în
vederea sporirii eficienţei întregii activităţi desfăşurate.
Cheltuielile totale ale întreprinderii (Ct) pot fi grupate după mai multe criterii. Un criteriu important
după care se grupează şi în contul de profit şi pierderi este natura acestora.
Potrivit acestui criteriu cheltuielile totale cuprind: cheltuieli de exploatare (Ce) și cheltuieli financiare
(Cf):
Ct = Ce + Cf
Cheltuielile de exploatare cuprind: cheltuielile cu materiile prime şi materialele consumabile,
cheltuielile cu energia şi apa, alte cheltuieli materiale, costul mărfurilor vândute, cheltuielile cu personalul,
cheltuielile cu amortizările şi provizioanele aferente exploatării, cheltuielile privind prestaţiile externe,
cheltuielile cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate, cheltuieli cu protectia mediului inconjurator,
chelutieli legate de activele imobilizate detinute in vederea vanzarii, cheltuieli din reevaluarea imobilizarilor
corporale si necorporale, cheltuieli privind investitiile imobiliare, cheltuieli privind activele bilologice si
produsele agricole, cheltuieli privind calamitati si alte evenimente similare precum şi alte cheltuieli de
exploatare.
Cheltuielile financiare cuprind: ajustarea valorii imobilizărilor financiare si investitii financiare
detinute ca active circulante, cheltuieli privind operatiunile cu titluri si alte instrumente financiare, cheltuieli
privind operatiunile cu instrumente derivate, cheltuielile privind dobânzile, precum şi alte cheltuieli financiare.
În mod corespunzător, veniturile totale obţinute din activitatea unei întreprinderi (Vt) cuprind: venituri
din exploatare (Ve) și venituri financiare (Vf):
Vt = Ve + Vf
Veniturile din exploatare cuprind: cifra de afaceri (CA), veniturile aferente producţiei stocate (Vps),
veniturile aferente producţiei imobilizate (Vpi) și venituri diverse din exploatare (Vde). În categoria venituri
diverse din exploatare sunt cuprinse: venituri din active imobilizate detinute in vederea vanzarii, venituri din
reevaluarea imobilizarilor coprorale si necorporale, venituri din investitii imobiliare, venituri din active
biologice si produse agricole, venituri din subventii de exploatare in caz de calamitati si alte evenimente
similare precum şi alte venituri din exploatare.
Ve = CA + Vps + Vpi + Vde.
Cifra de afaceri cuprinde valoarea produselor vândute, a lucrărilor executate şi a serviciilor prestate, la
care se adăugă veniturile din vânzarea mărfurilor şi cele din subvenţii pentru exploatare.
Producţia stocată cuprinde variaţia stocurilor de produse finite, semifabricate şi producţie neterminată,
la sfârşitul exerciţiului financiar faţă de începutul acestuia.
Producţia imobilizată cuprinde valoarea mijloacelor fixe realizate de întreprindere în regie proprie,
pentru necesităţi proprii. Producţia stocată şi producţia imobilizată se evaluează în costuri de producţie, ceea ce
face ca veniturile să fie egale cu cheltuielile aferente acestora.
Veniturile financiare includ: venituri din actiuni detinute la filiale, venituri din actiuni detinute de
entitati asociate si entitati controlate in comun, venituri din operatiuni cu titluri si alte instrumente, venituri din
operatiuni cu instrumente derivate, venituri din diferente de curs valutar, venituri din dobânzi, precum şi alte
venituri financiare.
Pentru analiza dinamicii cheltuielilor totale ale întreprinderii este necesar să se calculeze modificările
absolute şi procentuale intervenite în nivelul acestora astfel:
Ct  Ct 1  Ct 0 ;
Ct
Ct%   100 , sau Ct %  ICt  100 .
Ct 0
În funcţie de mărimea şi semnul modificărilor intervenite, se pot face aprecieri cu privire la creşterea
sau reducerea cheltuielilor totale efective faţă de cele prevăzute sau din perioada de bază.
19
 În cadrul analizei este necesar să se studieze şi structura cheltuielilor totale pe cele 3 categorii. În acest
scop este necesar să se calculeze ponderea fiecărei categorii de cheltuieli în cheltuielile totale, precum şi
modificarea acestor ponderi astfel:
Ce, Cf
G= × 100 , respectiv G  G1  G 0
Ct
unde: G = greutatea specifică pe categorii de cheltuieli
În funcţie de mărimea şi semnul modificărilor intervenite în nivelul acestor ponderi se pot face
aprecieri cu privire la schimbările intervenite în structura cheltuielilor totale în perioada curentă faţă de cea
previzionată sau cea din perioada de bază.
Analiza structurii cheltuielilor întreprinderii se mai poate efectua ţinând seama şi de alte posibilităţi de
grupare a acestora:
a) După corelaţia cu evoluţia volumului de activitate, se pot delimita:
- cheltuieli variabile;
- cheltuieli fixe.
Cheltuielile variabile sunt dependente de evoluţia volumului de activitate, modificându-se în acelaşi
sens cu acesta. În cadrul lor se cuprind: cheltuielile cu materiile prime directe, cheltuielile cu salariile
muncitorilor direct productivi, o parte din cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor etc. Pe unitatea
de produs aceste cheltuieli capătă un caracter relativ constant.
Cheltuielile fixe nu depind de volumul de activitate, în anumite limite ale acestuia având caracter
constant. În cadrul lor se cuprind cheltuielile cu amortizarea, cheltuielile cu conducerea şi administrarea
întreprinderii etc. Pe unitatea de produs aceste cheltuieli capătă un caracter variabil, modificându-se în sens
invers faţă de evoluţia volumului de activitate.
b) După conţinutul lor, cheltuielile pot fi:
- cheltuieli materiale;
- cheltuieli cu personalul (salariale).
Cheltuielile materiale exprimă sub formă valorică întregul consum de muncă trecută sau materializată
efectuat pentru fabricarea şi vânzarea produselor. Acestea cuprind atât cheltuielile pentru materii prime,
materiale, combustibil şi energie, precum şi cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe.
Cheltuielile cu personalul (salariale) exprimă sub formă valorică întregul consum de muncă vie sau
cheltuielile totale efectuate de întreprindere pentru plata forţei de muncă şi pentru achitarea obligaţiilor legate
de asigurările şi protecţia socială a salariaţilor.
c) După modul de identificare şi repartizare, cheltuielile pot fi:
- cheltuieli directe sunt legate nemijlocit de activitatea unei unităţi operative, a unui loc de muncă,
sau de realizarea unui produs.;
- cheltuieli indirecte sunt ocazionate de funcţionarea întreprinderii în ansamblul său.
d) După incidenţa asupra fluxurilor de trezorerie:
- cheltuieli monetare, care generează un flux monetar, o plată (salarii, cheltuielile cu materiile
prime etc.):
- cheltuieli calculate, care nu generează efectuarea unei plăţi (amortizări şi provizioane).

Ţinând seama de aceste grupări se poate adânci analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor prin
calcularea modificărilor absolute şi procentuale pe fiecare categorie în parte, precum şi a ponderii fiecărei
categorii de cheltuieli în cheltuielile totale.

3.2. Analiza eficienţei cheltuielilor totale

Cheltuielile întreprinderii nu trebuie analizate numai în sumă absolută ci şi în corelaţie cu veniturile

obţinute. În acest scop se impune analiza eficienţei acestora.
Pentru aprecierea eficienţei cheltuielilor efectuate de către o întreprindere se utilizează indicatorul
"cheltuieli totale la 1000 lei venituri totale". Acest indicator numit şi rata de eficienţă a cheltuielilor totale se
calculează prin raportarea cheltuielilor totale la veniturile totale ale întreprinderii şi înmulţit cu 1000:
Ct Ce + Cf
Ct / 1000 = × 1000 = × 1000 .
Vt Ve + Vf
Ţinând cont de modul de calcul al indicatorului, ca raport între efort şi efect, o reducere a nivelului
cheltuielilor la 1000 lei venituri relevă o situaţie favorabilă, respectiv de creştere a eficienţei cheltuielilor.

20
 3.3. Analiza cheltuielilor de exploatare

Cheltuielile de exploatare deţin ponderea principală în cheltuielile totale şi de aceea analiza

cheltuielilor întreprinderii trebuie să continue cu analiza aprofundată a acestora. Acestea cuprind toate
cheltuielile aferente ciclului de exploatare, respectiv pentru aprovizionarea materiilor prime şi a materialelor,
stocarea acestora, producerea bunurilor şi serviciilor, desfacerea acestora, etc.
Cheltuielile de exploatare pot fi grupate în mai multe categorii, corespunzătoare veniturilor pe care le
generează: cheltuieli aferente cifrei de afaceri (C), cheltuieli aferente producţiei stocate (Cps), cheltuieli
aferente producţiei imobilizate (Cpi) și cheltuieli diverse de exploatare (Cde). În categoria cheltuieli diverse de
exploatare sunt cuprinse: cheltuieli legate de activele imobilizate (sau grupurile destinate cedarii ) detinute in
vederea vanzarii, cheltuieli din reevaluarea imobilizarilor necorporale si corporale, cheltuieli privind
investitiile imobiliare, cheltuieli privind activele biologice si produsele agricole, cheltuieli privind calamitatile
si alte evenimente similare şi alte cheltuieli de exploatare (ACe):
Ce = C + Cps + Cpi + Cde.
Pentru analiza cheltuielilor de exploatare se foloseşte indicatorul cheltuieli de exploatare la 1000 lei
venituri din exploatare calculat cu relaţia:
Ce
Ce / 1000   1000 .
Ve
Reducerea cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare arată o creştere a eficienţei activităţii de
exploatare prin îmbunătăţirea utilizării resurselor materiale, umane şi financiare din fiecare fază a ciclului de
exploatare respectiv aprovizionare, producţie şi desfacere.

3.4. Analiza cheltuielilor cu personalul

Cheltuielile cu personalul exprimă sub formă valorică întregul consum de muncă vie sau cheltuielile
totale efectuate de întreprindere pentru plata forţei de muncă şi pentru achitarea obligaţiilor legate de asigurările
şi protecţia socială a salariaţilor.
Principalele obiective ale analizei cheltuielilor cu personalul sunt:
- analiza situaţiei generale a cheltuielilor cu personalul;
- analiza corelaţiei dintre dinamica productivităţii muncii şi dinamica salariului mediu.

A. Analiza situaţiei generale a cheltuielilor cu personalul

În cadrul analizei situaţiei generale a costurilor cu personalul, se urmăreşte cunoaşterea evoluţiei şi
tendinţei unor asemenea categorii de cheltuieli în raport şi de acţiunea unor factori conjuncturali folosindu-se ca
indicatori modificarea absolută şi relativă a fondului de salarii, precum şi nivelul său la 1000 lei venituri din
exploatare, cifră de afaceri sau valoare adăugată.
Ponderea principală în totalul cheltuielilor cu personalul o deţine fondul de salarii (Fs). Mărimea
 
fondului de salarii depinde de numărul mediu de salariaţi ( Ns ) şi de salariul mediu anual pe o persoană ( Sa ):
 
Fs  Ns Sa .
La rândul său, salariul mediu anual depinde de timpul mediu lucrat de o persoană într-un an, exprimat
 
în ore ( t ) şi de salariul mediu orar ( sh ):
  
Sa  t sh .
În aceste condiţii: Fs  N s  t  S h

Între fondul de salarii şi volumul de activitate există o strânsă legătură, ceea ce impune compararea
fondului de salarii efectiv şi cu un fond de salarii admisibil. De aceea, în procesul de analiză se calculează şi
modificarea relativă a fondului de salarii ( *Fs ), ca diferenţă între fondul de salarii efectiv şi fondul de salarii
admisibil (Fsa):
* Fs  Fs1  Fs a .

21
 Fondul de salarii admisibil se stabileşte în funcţie de fondul de salarii previzionat sau din perioada de
bază (Fs0), corectat cu indicele veniturilor din exploatare:
Fsa  Fs0  I Ve .
Atunci când fondul de salarii admisibil este mai mare decât cel efectiv (Fsa > Fs1), se obţine o economie
relativă la fondul de salarii, iar când fondul de salarii admisibil este mai mic decât cel efectiv (Fsa < Fs1), se
înregistrează o depăşire relativă la fondul de salarii.
Nu în toate situaţiile economia relativă la fondul de salarii se apreciază favorabil. Pot exista situaţii
când o asemenea economie este realizată pe seama reducerii salariilor angajaţilor ceea ce poate avea consecinţe
nefavorabile în lanţ. De aceea se impune o analiză factorială a acestei economii în vederea identificării
factorilor care au generat-o.

B. Analiza corelaţiei dintre dinamica productivităţii muncii şi dinamica salariului mediu

În condiţiile economiei de piaţă, creşterea mai rapidă a productivităţii muncii faţă de creşterea salariului
mediu constituie o condiţie de bază pentru asigurarea eficienţei activităţii desfăşurate.
Necesitatea respectării unei astfel de corelaţii decurge din faptul că, la creşterea productivităţii muncii
concură şi alţi factori de producţie, care trebuie şi ei remuneraţi.
În cadrul analizei este necesar să se studieze două aspecte:
- situaţia generală a corelaţiei;
- efectele respectării sau nerespectării acestei corelaţi.
Pentru analiza situaţiei generale a corelaţiei se poate folosi indicele de corelaţie, care se exprimă astfel:
 
Is Iw
Ic   , sau Ic   ,
Iw Is

unde: I s - indicele salariului mediu;

I w - indicele productivităţii muncii.
În primul caz, respectarea corelaţiei are loc atunci când indicele de corelaţie este subunitar (Ic < 1), iar
în cazul al doilea, atunci când indicele de corelaţie este supraunitar (Ic > 1).
Folosirea acestor relaţii trebuie să reflecte aceeaşi tendinţă în evoluţia productivităţii muncii şi a
salariului mediu.

3.5. Analiza costurilor pe produse şi a costului marginal

Analiza costurilor pe produse are rolul de a evidenţia tendinţele ce se manifestă în evoluţia costurilor pe
unitatea de produs, precum şi a căilor de reducere a acestora. Principalele obiective vizează:
- analiza nivelului, dinamicii şi structurii costului produselor;
- analiza principalelor categorii de cheltuieli;
- analiza costului marginal;

A. Analiza nivelului, dinamicii şi structurii costului produselor

Nivelul costurilor pe unitatea de produs (c) se determină prin raportarea cheltuielilor totale aferente
unui produs (C) la volumul fizic al producţiei din produsul respectiv (q):
.

B. Analiza principalelor categorii de cheltuieli

Are ca scop identificarea abaterilor pe categorii de cheltuieli şi stabilirea posibilităţilor de reducere a
acestora.
a) Cheltuielile cu materiile prime (cm) depind de consumul specific din diferitele materiale (cs) şi de
preţul materialului (pm):
cm = cs  pm.

22
 Deci acţiunea de reducere a cheltuielilor cu materialele vizează atât preţul de achiziţie cât şi reducerea
consumului de materiale.
În ceea ce priveşte preţul de achiziţie, acesta cade în sarcina departamentului de aprovizionare, care
trebuie să se preocupe de găsirea celor mai convenabile surse de aprovizionare. Reducerea consumului de
materiale este în principal o acţiune tehnică şi cade în sarcina compartimentului de proiectare a produselor şi
pregătire a fabricaţiei.
b) Cheltuielile cu salariile (chs) depind de productivitatea muncii, exprimată prin timpul consumat pe

unitatea de produs (t) şi de salariul mediu orar ( sh ):

chs  t  sh .
Reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs trebuie să se realizeze prin creşterea
productivităţii muncii şi nu prin reducerea salariului mediu orar.
c) Cheltuielile indirecte (de regie) (ci), ca sumă totală reprezintă acele cheltuieli care nu depind de
volumul producţiei. Pe unitatea de produs se obţin prin raportarea cheltuielilor de regie totale la volumul
producţiei:
ci = Ci/q.

C. Analiza costului marginal

Costul marginal reprezintă costul la care este produsă o unitate suplimentară dintr-un produs. Acesta
este deci sporul de cheltuieli generat de creşterea volumului producţiei cu o unitate. Nivelul său se determină cu
relaţia:
cm  Ct / q ,
unde: Ct - creşterea cheltuielilor totale;
q - creşterea producţiei fizice.
Analiza costului marginal permite determinarea punctului în care întreprinderea îşi desfăşoară
activitatea cu cheltuielile cele mai mici şi serveşte la fundamentarea deciziei de majorare a volumului
producţiei. Pentru aceasta, nivelul său se compară cu nivelul costului mediu şi cu cel al preţului de vânzare.
Evoluţia celor trei indicatori în raport cu volumul producţiei este prezentată în figura 1.

c, cm, p c
cm

q1 q2 q3 q4 producţia
Fig. 1. Curba costului marginal

În realizarea acestui grafic am plecat de la ipoteza menţinerii constante a preţului de vânzare indiferent
de volumul producţiei. În privinţa costului mediu şi a costului marginal, deşi ele au o evoluţie similară se
observă şi unele diferenţe:
- curba costului marginal prezintă o scădere şi apoi o creştere mult mai rapidă decât în cazul costului
mediu;
- minimul costului marginal este mai mic decât minimul costului mediu;
- volumul producţiei la care este înregistrat costul marginal minim (q1) este mai mic decât volumul
producţiei la care se înregistrează cea mai mică valoare a costului mediu (q2).
Aceste diferenţe sunt determinate de costurile fixe, care pe termen scurt au un caracter relativ constant.
În timp ce costul mediu cuprinde şi costuri fixe, care pe unitatea de produs scad odată cu creşterea volumului
producţiei, costul marginal reflectă numai costurile variabile.
În urma analizei curbei costului marginal putem observa următoarele:

23
 a) Dacă volumul producţiei realizate (q) este mai mic decât q1 atât costul marginal, cât şi costul mediu
scad. Pentru q = q1 se atinge aşa-numitul optim economic al producţiei la care costul marginal este minim.
b) Pentru o producţie cuprinsă între q1 şi q2, deşi costul marginal creşte, costul mediu continuă să scadă
atingând minimul în q2. Acest nivel al producţiei este cunoscut sub denumirea de optim tehnic, şi semnifică
faptul că din punct de vedere tehnic şi organizatoric nu se poate produce mai ieftin.
În ambele cazuri firma este interesată să crească volumul producţiei.
c) Pentru o producţie cuprinsă între q2 şi q3 costul marginal este mai mare decât costul mediu, însă
ambele sunt mai mici decât preţul de vânzare. Deşi profitul unitar scade, totuşi creşterea volumului producţiei
conduce la creşterea profitului total.
d) Pentru o producţie cuprinsă între q3 şi q4 costul marginal este mai mare decât preţul de vânzare.
Fiecare unitate suplimentară de producţie aduce pierderi, deşi pe ansamblu costul mediu este mai mic decât
preţul de vânzare, însă în creştere.
e) Pentru o producţie mai mare de q4 costul mediu depăşeşte preţul de vânzare, iar activitatea
întreprinderii este nerentabilă.
Trebuie însă precizat că sub influenţa unor factori interni sau externi, preţul de vânzare se poate
modifica (poate creşte sau se poate reduce), ceea ce va modifica şi modul de interpretare al curbei costului
marginal

24
 CAP 4: ANALIZA RENTABILITĂŢII ÎNTREPRINDERII

Rentabilitatea constituie o formă sintetică de exprimare a eficienţei economice, care reflectă

capacitatea unei firme de a realiza profit.
Creşterea rentabilităţii prezintă interes pentru toţi participanţii la activitatea firmei:
a) Managerii, ale căror performanţe sunt apreciate, de cele mai multe ori, prin prisma profiturilor
obţinute.
b) Acţionarii sunt interesaţi pe de o parte să-şi maximizeze câştigul pe care îl scot din plasamentul lor,
sub forma dividendelor, iar pe de altă parte să maximizeze valoarea de piaţă a întreprinderii, prin creşterea
cursurilor acţiunilor cotate la bursă.
c) Salariaţii caută să-şi asigure o remunerare imediată şi cât mai ridicată posibil şi, din acest punct de
vedere, intră în conflict cu obiectivele de rentabilitate pe termen scurt. Totuşi, ei doresc siguranţa locurilor de
muncă şi a posibilităţilor de promovare.
d) Creditorii sunt interesaţi de rentabilitatea operaţiunilor întreprinderii pentru că ea condiţionează
posibilitatea de rambursare a datoriilor contractate;
e) Statul şi organele administraţiei locale încasează , sub formă de impozite, o parte din veniturile
realizate de firme. O rentabilitate sporită creează premisele realizării unor venituri mai mari la bugetul statului
şi la bugetele locale, fie direct sub forma impozitului pe profit, fie indirect ştiut fiind faptul că, de regulă,
firmele rentabile pot efectua investiţii şi crea noi locuri de muncă.
Pentru exprimarea rentabilităţii la nivelul unei firme se utilizează două categorii de indicatori:
a) Indicatori absoluţi: excedentul brut din exploatare; rezultatul exerciţiului; rezultatul din exploatare;
b) Indicatori relativi (rate de rentabilitate): rata rentabilităţii economice; rata rentabilităţii financiare;
rata rentabilităţii resurselor consumate; rata rentabilităţii veniturilor; rata rentabilităţii comerciale;

4.1. Analiza rezultatului total al exerciţiului

Rezultatul total al exerciţiului reprezintă un indicator sintetic prin care se apreciază sub formă absolută
rentabilitatea unei firme. Analiza acestuia vizează două obiective:
- analiza dinamicii şi structurii;
- analiza factorială.

4.1.1. Analiza dinamicii şi structurii rezultatului total

Analiza dinamicii şi structurii rezultatului total al exerciţiului ţine seama de elementele componente şi
de sursele sale de provenienţă, aşa cum sunt ele prezentate în Contul de Profit şi Pierdere. Potrivit acestuia,
mărimea rezultatului total al exerciţiului (Rt) sau a profitului brut (Pb) se determină ca diferenţă între veniturile
totale (Vt) şi cheltuielile totale (Ct), astfel:

Rt (Pb) = Vt – Ct.
La rândul lor, veniturile totale se determină prin însumarea veniturilor de exploatare (Ve) și a
veniturilor financiare (Vf), iar cheltuielile totale prin însumarea cheltuielilor de exploatare (Ce) și a cheltuielilor
financiare (Cf):

Vt = Ve + Vf
Ct = Ce + Cf.
Pentru analiza dinamicii profitului brut, se pot calcula modificările absolute şi procentuale intervenite
în mărimea acestuia în anul curent faţă de anul de bază, astfel:
Rt  Rt 1  Rt 0 ΔRt
ΔRt% = × 100 = IRE - 100.
Rt0
Modificarea absolută a rezultatului total se explică prin modificarea veniturilor totale şi a cheltuielilor
totale, ale căror influenţe se pot calcula cu ajutorul metodei balanţiere. Analiza structurală a rezultatului total se
poate adânci prin luarea în considerare a influenţelor exercitate de modificarea fiecărei categorii de venituri,
precum şi a categoriilor de cheltuieli aferente.

25
 Mărimea rezultatului total se mai poate stabili prin însumarea rezultatului de exploatare (Re) cu
rezultatul (Rf):
Rt = Re + Rf = (Ve - Ce) + (Vf - Cf).

În procesul de analiză, se pot calcula influenţele fiecărei categorii de rezultate asupra modificării
rezultatului total folosind metoda balanţieră.
De asemenea, se poate face o analiză structurală a profitului brut prin calcularea ponderii fiecărei
categorii de rezultat în cadrul rezultatului total al întreprinderii, precum şi a modificării acestor ponderi, astfel:
Re, Rf
G Re,Rf = × 100
Rt
Analiza structurală a rezultatului total se poate face şi în funcţie de rezultatul de exploatare, rezultatul
financiar şi cel extraordinar. În acest caz, schema influenţelor se prezintă astfel:
Re
ΔRt Rf

4.2. Analiza rezultatului din exploatare

Rezultatul din exploatare reprezintă cea mai importantă componentă a rezultatului total, fiind agreat, în
principal, de investitori pentru caracterizarea rentabilităţii economice a activităţii finanţate. Nivelul său se poate
determina în două moduri:
a) Pe baza Contului de Profit şi Pierderi, ca diferenţă între veniturile din exploatare şi cheltuielile din
exploatare:
Re = Ve – Ce
b) Pe baza Situaţiei Soldurilor Intermediare de Gestiune, plecând de la excedentul brut din exploatare:
Re = EBE + AVe – A –ACe
unde: AVe – alte venituri din exploatare;
A – cheltuielile cu amortizarea şi provizioanele;
ACe – alte cheltuieli din exploatare.
Şi acest indicator poate fi analizat din punct de vedere structural şi factorial.
Analiza structurală a rezultatului din exploatare urmăreşte surprinderea contribuţiei diferitelor
elemente componente la realizarea acestuia. Astfel, structura rezultatului exploatării poate fi privită din mai
multe puncte de vedere:
- pe tipuri de activităţi;
- pe subunităţi ale întreprinderii;
- pe tipuri de produse etc.
În acest scop, se poate determina ponderea fiecărei componente în rezultatul din exploatare. Pot fi astfel
identificate acele componente cu cea mai mare contribuţie la realizarea profitului, cărora trebuie să li se acorde
o atenţie sporită.
Pentru a avea o imagine mai exactă asupra rentabilităţii diferitelor activităţi, subunităţi sau produse,
aceste ponderi se pot compara cu ponderea deţinută de respectivele componente în veniturile din exploatare.
Astfel, acele componente care au o pondere mare în rezultatul din exploatare şi o pondere mică în veniturile din
exploatare au un nivel al rentabilităţii superior mediei pe întreprindere, în timp ce componentele cu o pondere
mică în rezultatul din exploatare şi o pondere mare în venituri au o rentabilitate inferioară mediei.

4.3. Analiza ratelor de rentabilitate

Ratele de rentabilitate reprezintă indicatori sintetici, prin care se apreciază sub formă relativă situaţia
profitabilităţii sau a capacităţii întreprinderii de a produce profit. Ratele rentabilităţii sunt printre cei mai
importanţi indicatori prin care se apreciază eficienţa generală a activităţii unei întreprinderi, deoarece reflectă
rezultatele obţinute ca urmare a trecerii prin toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producţie şi
desfacere.
Rata rentabilităţii, ca indicator de performanţă, poate avea mai multe forme de exprimare, în funcţie de
modul de raportare a unui indicator de efecte sau rezultate obţinute (profitul, EBE sau alţi indicatori parţiali ai

26
rentabilităţii) la un indicator de flux global al activităţii (cifra de afaceri, venituri din exploatare, valoarea
adăugată) sau la mijloacele economice avansate sau consumate pentru obţinerea rezultatului respectiv (ca
indicatori de efort).
De aceea, putem clasifica ratele de rentabilitate în funcţie de mai multe criterii, cele mai importante
fiind criteriul bazei de raportare şi criteriul funcţional. În afara acestora, mai pot exista criterii referitoare la
interesele urmărite în exprimarea acestor rate (interesele managerilor, acţionarilor, creditorilor, etc.) sau la tipul
de rezultat ce se află la numărătorul ratelor.
După criteriul funcţional, ratele rentabilităţii se pot clasifica în:
- rate ale rentabilităţii economice;
- rate ale rentabilităţii financiare;
- rate ale rentabilităţii resurselor consumate;
- rate ale rentabilităţii veniturilor.

4.3.1. Rata rentabilităţii economice

Rata rentabilităţii economice măsoară performanţele totale ale activităţii unei firme, independent de
modul de finanţare şi de sistemul fiscal. Această rată se poate exprima sub mai multe forme, în funcţie de
modul de exprimare a indicatorului de efort. Întâlnim astfel:
- rata rentabilităţii economice a activelor, când indicatorul de efort este reprezentat de activele totale
sau cele de exploatare;
- rata rentabilităţii economice a capitalului investit, când indicatorul de efort este reprezentat de
capitalul investit.
a) Rata rentabilităţii economice a activelor, se calculează ca raport între rezultatul total al exerciţiului
sau profitul brut total (Pb) şi activul total (At), format din activele imobilizate (Ai) şi activele circulante (Ac):

Pb Pe + Pf
Ra = 100 = 100.
At Ai + Ac

b) Rata rentabilităţii economice a capitalului investit se determină ca raport între rezultatul total al
exerciţiului sau rezultatul din exploatare şi capitalul investit:
Pb;Pe
Re   100
Kinv
De nivelul acestei rate sunt interesaţi, în primul rând investitorii actuali şi cei potenţiali (acţionarii şi
băncile), care o compară cu rentabilitatea unor alte forme de plasament (dobânzile la depozitele bancare,
câştigul din plasarea capitalului la alte întreprinderi etc.), dar şi managerii, pentru care un nivel ridicat al acestei
rate semnifică o gestiune eficientă a capitalurilor investite. În acest sens ei compară rata rentabilităţii economice
cu rata medie a costului capitalului (Rci), putându-se întâlni următoarele situaţii:
- când Re > Rci înseamnă că activitatea desfăşurată degajă o rentabilitate economică superioară
costului capitalului, înregistrându-se o valoare adăugată economică pozitivă care va spori valoarea de piaţă a
întreprinderii;
- când Re < Rci înseamnă că rentabilitatea obţinută nu poate acoperii solicitările furnizorilor de capital,
înregistrându-se o valoare adăugată economică negativă şi o reducere a capitalurilor proprii.

4.3.2. Rata rentabilităţii financiare

Rata rentabilităţii financiare (Rf) exprimă eficienţa utilizării capitalului propriu al firmei. Din acest
considerent, rata rentabilităţii financiare prezintă o importanţă deosebită, în primul rând, pentru acţionari, care
apreciază, în funcţie de nivelul acesteia, dacă investiţia lor este justificată şi dacă vor continua să sprijine
dezvoltarea firmei prin aportul unor noi capitaluri sau prin renunţarea, pentru o perioadă limitată, la o parte din
dividendele cuvenite.
Managerii, la rândul lor, vor fi interesaţi să păstreze un nivel corespunzător al acestei rate, pentru a-şi
putea păstra poziţiile şi a realiza criteriile de performanţă ale firmei.
Rata rentabilităţii financiare este influenţată, în mod esenţial, de existenţa a doi factori, şi anume:

27
 - folosirea în cadrul structurii de capital a întreprinderii a capitalului împrumutat;
- deductibilitatea cheltuielilor cu dobânzile, prin posibilitatea introducerii acestora pe cheltuielile
întreprinderii (drept cheltuieli financiare) şi existenţa efectului de “scut de impozit”.
În plus, este necesar ca rata rentabilităţii economice să fie superioară costului capitalului împrumutat, în
caz contrar folosirea capitalurilor împrumutate devenind ineficientă.

Rata rentabilităţii financiare se poate calcula prin raportarea profitului net (Pn) la mărimea capitalului
propriu, astfel:
Pn
Rf = × 100 .
Kpr
Pentru a elimina influenţa elementelor extraordinare, cu caracter aleatoriu care pot avea uneori o
pondere semnificativă, în cadrul profitului net, este necesar ca în locul rezultatului net al exerciţiului după
impozitare (profitului net) să operăm cu rezultatul curent al exerciţiului. În vederea folosirii valorilor nete,
putem deduce mărimea teoretică a impozitului pe profit aferent acestui rezultat curent.
Din relaţia de calcul a acestei rate rezultă că pentru creşterea nivelului său este necesar ca profitul net
să crească într-un ritm superior creşterii capitalului propriu.

Pentru o analiză mai detaliată a acestei rate se impune descompunerea sa într-un produs de două sau
mai multe rate. Un astfel de model ţine seama de eficienţa utilizării capitalului propriu (Ekpr) şi de rata
rentabilităţii vânzărilor (Rv), astfel:
CA Pn
Rf = Ekpr × Rv = × × 100,
Kpr CA
unde: CA – cifra de afaceri.
Pentru analiza factorială a ratei rentabilităţii financiare, se mai poate utiliza un model care ia în
considerare multiplicatorul capitalului propriu (Mkpr), eficienţa utilizării activelor totale (Eat) şi rata
rentabilităţii vânzărilor (Rv):
At CA Pn
Rf = Mkpr × Eat × Rv = × × × 100,
Kpr At CA
unde: At – activul total.

În cadrul analizei, se poate studia şi legătura dintre rata rentabilităţii financiare, rata rentabilităţii
economice şi rata dobânzii, prin intermediul gradului de îndatorare sau a pârghiei financiară şi a cotei de
impozit pe profit.
Fiecare dintre aceste categorii de rate exprimă modul de finanţare a unei forme de capital. Astfel, dacă
rata rentabilităţii economice exprimă eficienţa utilizării capitalurilor investite, rata rentabilităţii financiare şi
rata dobânzii exprimă modul de remunerare a celor două componente ale acestuia (capitalul propriu şi capitalul
împrumutat). În condiţiile unei rate a rentabilităţii economice date, orice modificare a raportului dintre capitalul
propriu şi capitalul împrumutat conduce la modificarea ratei rentabilităţii financiare.
Pentru a exprima legătura dintre aceste trei rate se foloseşte relaţia:
D Ci
Rf  [Re (Re- Rd)  ](1 - ),
Kpr 100

unde:
Rd – rata dobânzii pentru creditele luate de la bănci;
D – datoriile purtătoare de dobânzi;
Ci – cota de impozit pe profit;
D
- levierul sau pârghia financiară;
Kpr

Re Rd D - efectul de levier financiar.

Kpr
Din această relaţie, observăm că în funcţie de raportul care există între rata rentabilităţii economice şi
rata dobânzii, efectul de levier financiar va fi pozitiv sau negativ, adică apelarea la credite bancare va conduce
la creşterea sau la scăderea rentabilităţii financiare. Astfel:
a) Dacă Re > Rd apelarea la capitaluri împrumutate va conduce la creşterea rentabilităţii financiare,
deoarece efectul de levier financiar va fi pozitiv şi va reveni acţionarilor (Rf > Re). În acest caz, întreprinderea

28
va avea interesul să folosească cât mai multe împrumuturi pentru a beneficia de efectul de levier financiar, însă
până la limita riscului de insolvabilitate.
b) Dacă Re = Rd apelarea la credite nu va avea nici un efect asupra rentabilităţii financiare, nivelul
acesteia fiind egal cu cel al rentabilităţii economice (Rf = Re).
c) Dacă Re < Rd contractarea unor noi împrumuturi va conduce la reducerea ratei rentabilităţii
financiare (Rf < Re), efectul de levier financiar fiind negativ. În acest caz, activitatea firmei respective se
caracterizează prin ineficienţă şi va conduce treptat la decapitalizarea sa.
Deci efectul de levier financiar este pozitiv decât în măsura în care rata rentabilităţii economice este
superioară ratei dobânzii. Problema fundamentală este de a şti dacă eventualele condiţii economice nefavorabile
pot conduce la reducerea rentabilităţii economice astfel încât să provoace un efect de levier financiar negativ.

4.3.3. Rata rentabilităţii resurselor consumate

Rata rentabilităţii resurselor consumate (Rc) se exprimă ca raport între un anumit rezultat economic şi
cheltuielile efectuate pentru obţinerea acestuia. Prezintă interes pentru managerii întreprinderii, care trebuie să
asigure o utilizare eficientă a resurselor disponibile. Putem calcula astfel următoarele rate:
Rata rentabilităţii cheltuielilor de exploatare (Rce), cu două exprimări:
EBE Pe
Rce 100 şi Rce 100 ;
Ce  A  Cpe Ce
în care:
Ce - cheltuielile de exploatare;
A - cheltuielile cu amortizarea;
Cpe - cheltuielile cu provizioanele de exploatare;

O variantă a ratei rentabilităţii veniturilor, circumscrisă activităţii de exploatare este rata rentabilităţii
comerciale (Rcom). Această rată exprimă eficienţa activităţii de comercializare a întreprinderii, ca rezultat al
eforturilor de promovare a produselor şi mai ales al politicii de preţuri adoptate de întreprindere.
Rata rentabilităţii vânzărilor se poate determina sub una din următoarele forme:
EBE (RE) EBE(RE)
Rcom 100 = 100 .
CA qp 
În cadrul acestui model apar ca factori de influenţă cifra de afaceri, drept factor cantitativ, determinată
la rândul său de volumul producţiei vândute şi de preţul de vânzare fără TVA şi respectiv excedentul brut de
exploatare sau rezultatul brut de exploatare, ca factori calitativi. Pentru întreprinderile mici şi mijlocii, care nu
au o forţă de piaţă deosebită sau care se află pe pieţe puternic concurenţiale, creşterea rentabilităţii vânzărilor se
poate obţine mai ales prin sporirea EBE sau a RE, ca rezultat al reducerii costurilor de producţie, deoarece cifra
de afaceri nu poate înregistra creşteri foarte însemnate.
Dacă ne vom referi strict la activitatea de producţie şi comercializare, adică la profitul aferent cifrei de
afaceri, deoarece rezultatul de exploatare poate conţine influenţa altor elemente, care nu au legătură directă cu
cifra de afaceri, rata rentabilităţii comerciale sau a vânzărilor poate fi exprimată astfel:

Rcom
Pr
100 
 
q(s)p  q(s)c
100
CA  q(s)p
Acest model cuprinde aceiaşi factori de influenţă ca şi rata rentabilităţii resurselor consumate, situaţi în
aceeaşi ordine de condiţionare: s, c, p. Calculul şi interpretarea influenţelor acestor factori se face în mod
asemănător ca şi în cazul ratei rentabilităţii resurselor consumate, prin aplicarea metodei substituţiei în lanţ.

4.4. Analiza rentabilităţii pe produse şi pe baza pragului de rentabilitate

Analiza rentabilităţii pe produse permite cunoaşterea profitului şi a ratei rentabilităţii pe fiecare

sortiment, precum şi a căilor prin care se poate acţiona în vederea creşterii acesteia. Pentru aprecierea
rentabilităţii pe produse, se folosesc doi indicatori principali:
- profitul pe categorii de produse;
- rata rentabilităţii pe categorii de produse.

29
 Profitul pe unitatea de produs (pr) se stabileşte ca diferenţă între preţul de vânzare fără TVA (p) şi
costul pe unitatea de produs (c), adică:
pr = p – c.
Nivelul său este influenţat de cei doi factori pe baza cărora se determină.
Profitul total pe un sortiment (Pr) se determină în funcţie de cantitatea de produse vândută din acel
sortiment (q) şi de profitul pe unitatea de produs, astfel:

Pr = q(p - c) = qp – qc.
Nivelul său este influenţat de: volumul producţiei vândute, costul pe unitatea de produs şi preţul de
vânzare.
Pentru exprimarea rentabilităţii pe produse sub formă relativă, se folosesc doi indicatori, rata
rentabilităţii resurselor consumate (rc) şi rata rentabilităţii vânzărilor (rv) pe produse:
q(p - c ) p-c
rc = × 100 = × 100
qc c
p-c
rv = × 100 .
p
În activitatea unei firme, pot apărea situaţii când oferta este mai mare decât cererea, ceea ce impune
reducerea volumului producţiei. Problema care se pune, într-o astfel de situaţie, este de a stabili acel nivel până
la care întreprinderea poate reduce volumul de activitate, astfel încât să nu înregistreze pierderi.
Pragul de rentabilitate, numit şi punct critic sau punct de echilibru, reprezintă tocmai acel volum al
activităţii ce urmează a fi realizat de către o firmă în vederea obţinerii unor venituri care să permită acoperirea
integrală a cheltuielilor efectuate, dar fără a se obţine profit.
Nivelul său poate fi determinat prin metoda algebrică sau sub formă grafică, precum şi prin combinaţia
celor două exprimări.
Prin metoda algebrică, pragul de rentabilitate poate fi determinat în unităţi fizice sau în unităţi
valorice, pentru un anumit produs sau la nivelul întregii firme. Stabilirea pragului de rentabilitate pe fiecare
produs în parte este, însă, posibilă numai la firmele unde există posibilitatea identificării clare a cheltuielilor
fixe pe fiecare produs.
Determinarea pragului de rentabilitate în unităţi fizice presupune egalarea funcţiei veniturilor cu cea
a costurilor de exploatare, precum şi rezolvarea ecuaţiei corespunzătoare:
V qp
C = Cf + q x cv,
unde: V – veniturile de exploatare
q – volumul fizic al producţiei vândute dintr-un anumit produs
p – preţul de vânzare
C – cheltuielile de exploatare aferente produsului respectiv
Cf – cheltuielile fixe
cv – cheltuielile variabile pe unitatea de produs.
Întrucât, în punctul de echilibru, veniturile sunt egale cu costurile, vom obţine:
qcr p  Cf  qcr cv
Cf
qcr  ,
p  cv
unde: qcr – volumul producţiei dintr-un anumit sortiment, corespunzător punctului critic.
Diferenţa dintre preţul de vânzare unitar şi cheltuielile variabile pe unitatea de produs reprezintă marja
cheltuielilor variabile pe unitatea de produs sau marja brută pe unitatea de produs (mcv). Aceasta arată
contribuţia fiecărei unităţi de produs la acoperirea cheltuielilor fixe şi obţinerea profitului de exploatare. De
aceea, volumul producţiei corespunzătoare pragului de rentabilitate se mai poate scrie ca raport între cheltuielile
fixe şi marja costurilor variabile unitare:
Cf
qcr  .
mcv
Dacă întreprinderea îşi propune obţinerea unui anumit nivel al profitului (Pr0) pentru sortimentul
considerat, volumul total al producţiei care trebuie vândut (qt) pentru a realiza profitul previzionat se determină
astfel:
Cf  Pr 0 Cf  Pr 0
qt   .
p - cv mcv

30
 Pragul de rentabilitate se poate exprima şi valoric (CAcr), în acest caz numindu-se şi cifră de afaceri
critică, cu formulele:
Cf Cf Cf
CA cr    - în cazul unui sortiment
cv 1 - rv rmv
1-
p
Cft Cft Cft
CA cr    - în cazul volumului total al producţiei,
Cv 1 - Rv Rmv
1-
CA
unde: rv - rata cheltuielilor variabile (cheltuielile variabile la 1 leu vânzări sau cifră de afaceri pe produse);
rmv – rata marjei cheltuielilor variabile pe unitatea de produs;
Rv – rata cheltuielilor variabile totale;
Rmv – rata marjei cheltuielilor variabile totale.
Dacă întreprinderea doreşte şi obţinerea unui anumit profit, mărimea totală a cifrei de afaceri care
trebuie realizată se calculează astfel:
Cf + Pr 0
CAt = - în cazul unui sortiment
rmv
Cft + Pr 0
CAt = - în cazul volumului total al producţiei.
Rmv
Pentru reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate, se procedează ca în figura 3.6. Costurile şi
veniturile exprimate valoric sunt reprezentate pe ordonată, iar producţia este reprezentată pe abscisă. Funcţia
veniturilor totale (V) exprimă veniturile pe care firma le obţine la fiecare nivel al producţiei, considerând că se
foloseşte un preţ constant de vânzare (p). În mod similar, funcţia costurilor totale de exploatare (C) reprezintă
costurile totale pe care firma le va suporta la fiecare nivel al producţiei. Costurile totale cuprind suma dintre
costurile fixe (Cf), care sunt independente de volumul producţiei, şi costurile variabile, care cresc într-o rată
constantă pe unitatea de produs.

C,V
V

zona profitului
zona pierderilor

Cf

Q1 Qcr Q2 Q

Figura 3.6. Reprezentarea grafică a punctului critic

Pragul de rentabilitate se află în punctul Qcr din figură, acolo unde se intersectează funcţiile veniturilor
totale şi costurilor totale. Dacă nivelul producţiei unei firme este sub pragul de rentabilitate, adică veniturile
totale sunt mai mici decât costurile totale, atunci firma suportă pierderi de exploatare (rezultatul exploatării este
negativ). Dacă volumul producţiei este deasupra pragului de rentabilitate, adică veniturile totale sunt mai mari
decât costurile totale, ea realizează profit de exploatare.
Analiza pragului de rentabilitate prezintă multe avantaje incontestabile, dintre care menţionăm:
- permite stabilirea nivelurilor de producţie pentru care nu se mai înregistrează pierderi sau pentru care
se obţine un nivel programat al profitului;
31
 - evidenţiază corelaţiile dintre evoluţia producţiei a veniturilor şi a costurilor, grupate în costuri
variabile şi costuri fixe;
- permite stabilirea gradului de utilizare a capacităţilor de producţie în condiţiile obţinerii unui anumit
profit programat şi a căilor sale de creştere;
- permite elaborarea de ipoteze şi simulări privind evoluţia profitului firmei;
- permite luarea unor decizii privind dimensionarea optimă a capacităţilor de producţie şi efectuarea
unor investiţii pentru dezvoltarea şi modernizarea fiecărei firme.
De asemenea, analiza pragului de rentabilitate serveşte în efectuarea diagnosticului financiar, respectiv
în analiza riscului economic sau de exploatare.

Analiza riscului de exploatare

Riscul economic sau de exploatare exprimă incapacitatea firmei de a se adapta la timp şi cu cele mai
mici costuri la variaţiile mediului economico-social şi reflectă variabilitatea rezultatului economic în funcţie de
condiţiile de exploatare. Rezultatele de exploatare nu sunt sigure deoarece nici veniturile şi nici costurile care
determină aceste rezultate nu sunt sigure.
Veniturile sunt influenţate de condiţiile economice sau de activitatea concurenţilor, de preţul de vânzare
sau de cantităţile vândute (sau de ambele variabile cantitative), ceea ce face ca ele să fie diferite faţă de
previziuni. Acest risc este denumit riscul vânzărilor.
Costurile de exploatare sunt compuse din costuri fixe şi costuri variabile şi, cu cât ponderea costurilor
fixe de exploatare este mai ridicată, cu atât mai greu îi va fi unei firme să-şi adapteze costurile sale de
exploatare la schimbările înregistrate în volumul vânzărilor.
Riscul care provine dintr-o anumită compoziţie a costurilor variabile şi fixe este denumit risc de
exploatare. Riscul de exploatare va fi cu atât mai mare cu cât ponderea costurilor fixe de exploatare,
comparativ cu costurile variabile de exploatare, va fi mai mare.
Principalii factori care influenţează riscul economic sau de exploatare sunt cifra de afaceri, structura
cheltuielilor de exploatare, precum şi apropierea dintre nivelul producţiei efective şi cea corespunzătoare
punctului critic.
Ţinând seama de legătura dintre aceşti factori, rezultă că, cu cât nivelul efectiv al producţiei se
îndepărtează de punctul critic, iar cheltuielile fixe sunt mai mici, cu atât riscul de exploatare este mai mic şi
invers. De aceea, pentru evaluarea riscului de exploatare, putem folosi informaţiile oferite de studiul pragului
de rentabilitate.
O primă posibilitate de studiu este oferită de calculul “indicatorului de poziţie” faţă de pragul de
rentabilitate.
Indicatorul de poziţie se poate determina atât sub formă absolută (), cât şi sub formă relativă (%):
 = CAef – CAcr;
CA ef  CA cr
%   100 .
CA cr
Indicatorul în mărime absolută (indicatorul flexibilităţii absolute, denumit şi marjă de siguranţă)
exprimă ecartul existent între cifra de afaceri efectiv realizată (Ca ef) şi cifra de afaceri corespunzătoare pragului
de rentabilitate (Cacr). Cu cât acest ecart este mai mare, cu atât întreprinderea va avea o flexibilitate şi o
adaptabilitate mai mare la evoluţiile pe termen scurt şi mediu înregistrate de sectorul economic în care ea
operează. Astfel, o creştere a acestui indicator denotă o reducere a riscului de exploatare înregistrat de o
anumită firmă. Pentru a putea face comparaţii între firme de dimensiuni diferite, se utilizează indicatorul de
poziţie în mărimi relative.
Mărimile calculate pentru indicatorii de poziţie în mărimi absolute şi relative sunt comparate, apoi, cu
cifra de afaceri critică sau cea corespunzătoare pragului de rentabilitate, rezultând următoarele aprecieri:
- dacă cifra de afaceri efectivă se situează cu până la 10% peste cea critică, firma se află într-o situaţie
riscantă sau instabilă;
- dacă cifra de afaceri efectivă este cu până la 20% mai mare decât cea critică, firma se află într-o
situaţie relativ stabilă;
- dacă cifra de afaceri efectivă depăşeşte cu peste 20% pragul de rentabilitate, atunci firma se află într-o
situaţie lipsită de riscuri semnificative sau confortabilă.

Analiza riscului financiar

32
 Desfăşurarea normală a activităţii economice necesită utilizarea de către o firmă, pe lângă capitalurile
proprii, şi a capitalurilor împrumutate. Aceste două surse de capital se deosebesc, pentru întreprindere, prin
costurile pe care le generează, iar, pentru investitori, prin riscul pe care şi-l asumă pentru plasarea capitalului
disponibil. Dacă din punctul de vedere al investitorilor lucrurile sunt clare, în sensul că întotdeauna riscul
asumat de creditori este mai mic, întrucât ei sunt remuneraţi înaintea acţionarilor, pentru firmă, apelarea la
capital propriu sau la capital împrumutat poate avea consecinţe diverse asupra rentabilităţii obţinute şi asupra
valorii firmei.
Capitalul împrumutat de către o firmă generează pentru aceasta un cost fix cu dobânzile, nivelul
acestora nedepinzând de rentabilitatea degajată de întreprindere. Din acest motiv, se poate spune că structura
financiară determină pentru firmă un anumit risc, respectiv nesiguranţa obţinerii unui rezultat din exploatare
suficient pentru acoperirea costului surselor împrumutate. Acest tip de risc cu care se confruntă firma poartă
denumirea de risc financiar şi reflectă variabilitatea indicatorilor de rezultate ca urmare a modificării
structurii financiare a întreprinderii. Altă definiţie consideră că riscul financiar este partea variabilităţii ratei
de randament a capitalurilor proprii care se datorează îndatorării sau variabilitatea profitului net, sub
incidenţa structurii financiare a firmei.
Se constată că riscul financiar faţă de riscul de exploatare, ţine seama de influenţa structurii capitalului,
adică de gradul de îndatorare al fiecărei firme.
Riscul financiar este riscul asociat cu modul în care o firmă îşi finanţează activităţile sale productive. O
companie care îşi finanţează activitatea prin datorii este obligată să plătească sumele reprezentând datoriile sale
atunci când ajung la scadenţă. Prin asumarea unor obligaţii fixe, cum ar fi creditele bancare sau leasing-ul pe
termen lung, firma îşi sporeşte riscul său financiar. Totuşi, o firmă care îşi finanţează afacerile prin capital
propriu, fie generat din activitatea de exploatare (profituri nedistribuite) sau ca rezultat al emiterii unor noi
acţiuni, nu-şi asumă obligaţii fixe.
Deoarece cheltuielile financiare sau cu dobânzile aferente capitalului împrumutat au un caracter relativ
fix, la o anumită nevoie de capital, mărimea riscului financiar poate fi apreciată cu ajutorul unui prag de
rentabilitate global, care ţine seama şi de aceste cheltuieli, calculat cu relaţia:
Cf  Cd Cf  Cd Cf  Cd
CA cr    ,
Cv 1  Rv Rmv
1
CA
unde: Rv - rata costurilor variabile;
Rmv – rata marjei costurilor variabile;
Cd – cheltuieli cu dobânzile plătite.
Pentru evaluarea riscului financiar se pot utiliza, ca şi în cazul riscului de exploatare, indicatori de
poziţie în mărime absolută şi relativă:
CA ef  CA cr
 = CAef – CAcr; %   100
CA cr
În funcţie de nivelul acestor indicatori se apreciază situaţia riscului financiar.

Analiza riscului de faliment (de insolvabilitate)

În activitatea practică, întreprinderile se pot confrunta cu dificultăţi de plată, care pot fi temporare sau
ocazionale, cât şi permanente. În cazul existenţei unor dificultăţi permanente de plată a obligaţiilor faţă de terţi
se poate vorbi de o fragilitate economică şi financiară a firmei, cu influenţe negative asupra solvabilităţii
acesteia.
Contribuţia tradiţională a analizei financiare la detectarea întreprinderilor cu risc potenţial constă în
utilizarea a diverse instrumente, cum ar fi: fondul de rulment şi trezoreria netă, ratele activităţii, tablourile de
flux. Totuşi, varietatea foarte mare a indicatorilor ridică unele probleme în ceea ce priveşte selecţia indicatorilor
pertinenţi, divergenţele ce pot apărea între rezultatele care se pot obţine cu ajutorul lor, precum şi
interdependenţa între diferitele caracteristici pe care le exprimă.
Dintre diversele metode de analiză a riscului de faliment menţionăm:
 analiza statică, pe baza bilanţului financiar;
 analiza funcţională, pe baza bilanţului funcţional;
 analiza prin metoda scorurilor.

1) Analiza pe baza bilanţului financiar foloseşte drept instrumente de lucru fondul de rulment
financiar, precum şi ratele de lichiditate şi de îndatorare. Prin stabilirea corelaţiei dintre lichiditatea activelor şi
33
exigibilitatea pasivelor se poate aprecia pe termen scurt riscul de insolvabilitate sau de nerambursare a
obligaţiilor la scadenţă.
Conform acestei metode, pentru a se păstra echilibrul financiar şi pentru a se evita situaţia de risc de
insolvabilitate este necesar ca FR să fie întotdeauna pozitiv. În acest caz, activele circulante sunt mai mari decât
obligaţiile pe termen scurt şi se înregistrează un excedent de lichidităţi pe termen scurt, iar din punct de vedere
al riscului de insolvabilitate putem aprecia că întreprinderea se află într-o situaţie favorabilă. Atunci când
activele circulante sunt mai mici decât obligaţiile pe termen scurt, iar fondul de rulment este negativ, firma nu
dispune de lichidităţile necesare pentru plata obligaţiilor scadente şi se situează într-o poziţie riscantă.

2) Analiza funcţională a riscului face apel la concepte cum sunt fondul de rulment net global,
necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă.
Dacă trezoreria netă este pozitivă (FRNG > NFR) se poate spune că riscul de faliment este mai redus,
însă nici încălcarea regulii echilibrului funcţional nu conduce în mod automat la o maximizare a riscului.
În acest caz, pe lângă finanţarea necesarului de fond de rulment din exploatare se asigură şi resursele
pentru efectuarea de plasamente, precum şi pentru deţinerea unor disponibilităţi băneşti.
Atunci când fondul de rulment este mai mic decât necesarul de fond de rulment (FRNG < NFR), iar
trezoreria este negativă, rezultă că necesarul de fond de rulment nu poate fi finanţat în întregime şi este necesar
să se apeleze la resurse de trezorerie.
În această situaţie se apreciază că întreprinderea se află în condiţii de risc, fiind considerată vulnerabilă.
Pentru aprecierea corectă a situaţiei financiare a firmei trebuie să se ţină seama şi de alte elemente specifice ale
activităţii firmei, cum ar fi viteza de rotaţie a activelor şi pasivelor, rentabilitatea economică şi financiară,
gradul de îndatorare, etc.
Pentru evitarea riscului de nerecuperare a creanţelor, băncile au fixat anumite repere, stabilind că
nivelul creditelor bancare curente nu trebuie să depăşească jumătate din valoarea necesarului de fond de
rulment de exploatare. Aceasta este echivalent cu a spune că fondul de rulment funcţional trebuie să finanţeze
cel puţin ½ din NFR pentru exploatare.
Principalele deficienţe ale metodelor statice de evaluare a riscului de faliment se datorează
subiectivismului în stabilirea normelor în funcţie de care se apreciază situaţia financiară a unei anumite firme.

3) Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor

Metodele de tip scoring se împart în două categorii relevante, în funcţie de modul în care realizează
detecţia riscurilor posibile, şi anume metodele empirice şi metodele statistice.
a. Metodele empirice constau în stabilirea unei note globale pentru fiecare întreprindere, în funcţie de
care se apreciază riscul. Dintre acestea amintim metoda “Credit Men”, apărută în Statele Unite în anii ”30, care
a cunoscut o dezvoltare tot mai amplă. Aceasta constă în acordarea fiecărei întreprinderi a unei note globale, în
care sunt luate în consideraţie:
- calitatea personalului folosit şi calitatea managementului folosit (cu o pondere de 40%);
- situaţia prezentă şi perspectivele economice (20%);
- situaţia şi performanţele financiare (40%).
Situaţia şi performanţele financiare sunt apreciate cu ajutorul unei note sintetice N, rezultată ca medie
ponderată a 5 rate. Fiecare dintre aceste 5 rate se ia în considerare nu în funcţie de valoarea înregistrată pentru
întreprinderea respectivă, ci în funcţie de raportul dintre valoarea sa pentru întreprindere şi valoarea tip a ratei.
Valoarea tip a ratei se stabileşte pentru o populaţie de întreprinderi de referinţă, cum ar fi valoarea medianei
observată pentru întreprinderile ce exercită acelaşi tip de activitate. Astfel:
N = a1R1 + a2R2 + a3R3 + a4R4 + a5R5.
Întreprinderile care au o situaţie conformă cu situaţia de referinţă vor avea astfel o notă N = a 1 + a2 + a3
+ a4 + a5. Sistemul de rate folosit include următorii indicatori:
- R1: Creanţe şi disponibilităţi / Datorii pe termen scurt, cu o greutate specifică de 25%;
- R2: Capitaluri proprii / Datorii pe termen mediu şi lung, cu o pondere de 25%;
- R3: Capitaluri proprii / Valori imobilizate nete, cu o pondere de 10%;
- R4: Vânzări anuale / Stocuri, cu o pondere de 20%;
- R5: Vânzări inclusiv TVA / Sold mediu al clienţilor, cu pondere de 20%.
Deci N = 25R1 + 25R2 +10R3 +20R4 +20R5, iar întreprinderea tip prezintă o notă egală cu 100. În mod
similar, ratele sunt toate formulate de aşa manieră încât o creştere a nivelului lor exprimă întotdeauna o
îmbunătăţire a situaţiei, iar scăderea acestuia o deteriorare. Astfel, dacă N > 100, avem o situaţie mai bună
decât situaţia - tip, iar dacă N < 100 situaţia este mai slabă decât situaţia tip.

34
 b. Metodele statistice aduc o perfecţionare a metodelor empirice de stabilire a riscului de faliment.
Metodele statistice utilizate în analiza riscului de faliment se împart la rândul lor în metode unidimensionale şi
metode multidimensionale.
Metoda unidimensională a fost utilizată de către William H. Beaver în 1967. Studiile sale au căutat să
testeze ratele cele mai semnificative pentru analiza riscului de faliment, prin compararea unităţilor aparţinând
unui eşantion de întreprinderi cu risc, cu unităţi de talie comparabilă, din acelaşi domeniu de activitate, alese la
întâmplare. Comparaţiile au fost făcute rată cu rată, Beaver căutând să testeze indicatorii cei mai
discriminatorii, adică aceia care permit reclasarea unităţilor în mod corect în "unităţi cu risc" şi respectiv
“sănătoase”. Totuşi, o astfel de abordare ia în considerare fiecare rată fără legătură cu celelalte, fiind astfel o
abordare “unidimensională”. Aceasta nu poate lua în considerare interdependenţele existente între diferiţii
indicatori, pe care numai o abordare multidimensională le poate exprima.
Abordarea multidimensională presupune de fapt, clasarea în acelaşi timp a unui ansamblu de n subiecţi,
respectiv de întreprinderi, care aparţin unui anumit eşantion şi care sunt caracterizaţi prin m variabile (de
exemplu, rate). În materie de analiză a riscului, analiza discriminatorie este esenţială şi a fost creată de E.I.
Altman.
Analiza discriminatorie numită şi metoda scorurilor (scoring) defineşte o nouă variabilă, “Z”, care
reprezintă o combinaţie de rate care fac să difere cel mai mult cele două clase, respectiv întreprinderile riscante
şi sănătoase.
Analiza discriminatorie decizională constă în definirea unei reguli de decizie care permite reclasarea în
grupa de origine a unei întreprinderi pentru care cunoaştem valoarea luată de fiecare rată. Indicatorul de
clasament se numeşte funcţie scor.
Funcţia scor se prezintă sub forma Z = a1R1 + a2R2 + b, unde Ri reprezintă ratele, a şi b sunt
coeficienţi numerici. Scorul întreprinderii pentru un exerciţiu este dat de valoarea luată de această sumă.
Pentru a se construi această sumă, sunt selecţionate în mod progresiv, cu ajutorul unei proceduri
informatice, ratele cele mai reprezentative. Dintre funcţiile construite plecând de la diverse eşantioane vor fi
alese acelea care furnizează cele mai bune procentaje de clasificări reuşite.
Dintre modelele ce folosesc funcţiile scoring, menţionăm modelele Altman şi respectiv Conan - Holder.

Modelul Altman a fost stabilit în urma studierii unui eşantion de 66 de întreprinderi, 33 dintre acestea
înregistrând dificultăţi de natură financiară. În construcţia sa s-a plecat de la un set de 22 rate.
Altman a identificat cinci faze ale declinului unei întreprinderi:
1. apariţia unor semne de declin, care nu sunt luate în seamă (scăderea profitabilităţii, scăderea cifrei
de afaceri, reducerea disponibilităţilor băneşti);
2. existenţa unor semnale clare, care însă nu sunt urmate de luarea unor măsuri de rezolvare, în
speranţa că ele vor dispare de la sine;
3. acţiunea puternică a factorilor de declin, cu agravări serioase ale situaţiei financiare;
4. colapsul, imposibilitatea echipei manageriale de a asigura măsuri corective;
5. intervenţia, fie prin măsuri de redresare, fie prin declararea falimentului.
Funcţia scoring are următoarea formă:
Z = 1,2X1 + 1,4X2 + 3,3X3 + 0,6X4 + X5,
unde: X1 = Fond de rulment net/Activ total;
X2 = Rezerve/Activ total;
X3 = Excedent brut de exploatare/Activ total;
X4 = Capitaluri proprii/Datorii totale;
X5 = Cifra de afaceri (fără TVA)/Activ total.
Valorile caracteristice ale modelului Altman sunt:
- dacă Z < 1,81 – întreprinderea este insolvabilă, aflându-se în fazele 4 sau 5;
- dacă 1,81 < Z  2,90 – întreprinderea se află în dificultate, în fazele 2 sau 3;
- dacă Z > 2,90 – întreprinderea poate fi considerată sănătoasă din punct de vedere economic.

Modelul Conan - Holder foloseşte mai multe funcţii scoring, în raport de sectorul de activitate al
firmelor studiate (sectorul industrial, sectorul de comerţ en gros, transport).
Pentru întreprinderile industriale, funcţia scoring se prezintă astfel:
Z = 0,24X1 + 0,22X2 + 0,16X3 - 0,87X4 - 0,10X5,
unde: X1 = Excedent brut de exploatare/Datorii totale;
X2 = Capitaluri permanente/Activ total;
X3 = (Creanţe + Disponibil)/Activ total;
X4 = Cheltuieli financiare/ Cifra de afaceri (fără TVA);
35
 X5 = Cheltuieli de personal/Valoarea adăugată.
În urma analizării prin intermediul acestei funcţii, întreprinderile se pot încadra într-una din
următoarele situaţii: “bună”, “prudenţă” sau “pericol”.
“Situaţia bună” are următoarele coordonate: Z > 9, probabilitatea de faliment < 30%;
“Prudenţa” înseamnă: Z  [4, 9), probabilitatea de faliment  (30%, 65%);
“Pericolul” denotă următoarea situaţie: Z < 4, probabilitatea de faliment > 65%.
Metodele scoring prezintă pentru analiza financiară trei contribuţii importante. Ele propun o apreciere
sintetică a situaţiei, atât într-o optică previzională (referitor la prevederea sau detectarea dificultăţilor), cât şi
într-o optică retrospectivă. În acest sens, ele permit atât o apreciere eficace a riscului de faliment în scop de
autodiagnosticare cât şi în scopul supravegherii riscului de către partenerii externi şi în special de către
instituţiile creditoare. În plus, aceste metode ne permit să testăm ratele şi combinaţiile de rate cele mai eficace
pentru prevederea dificultăţilor întreprinderilor.
De asemenea, ele contribuie la rezolvarea dificultăţilor create de mulţimea de indicatori ai echilibrului
financiar, printr-o tratare riguroasă a problemelor puse de interdependenţa sau redundanţa acestora, conducând
la o selecţie şi o ierarhizare care evită subiectivismul în aprecieri. Elaborarea acestor metode a necesitat un
studiu al caracteristicilor întreprinderilor riscante şi a procesului de degradare a situaţiei, care reprezintă o sursă
esenţială pentru o bună cunoaştere a comportamentului financiar al întreprinderilor.

36
 CAPITOLUL 5
ANALIZA POTENŢIALULUI INTERN AL FIRMEI

5.1. ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR UMANE

Munca reprezintă principalul factor al procesului de producţie. De aceea, asigurarea la timp a agenţilor
economici cu forţa de muncă necesară şi folosirea raţională a acesteia, influenţează hotărâtor nivelul
performanţelor economico-financiare înregistrate de aceştia.
Obiectivele principale ale analizei gestiunii resurselor umane sunt:
- asigurarea cu personal pe total şi pe categorii;
- stabilitatea forţei de muncă;
- utilizarea timpului de lucru;
- productivitatea muncii şi căile sale de creştere.

5.1.1. Analiza asigurării firmei cu forţă de muncă

Onorarea obligaţiilor asumate de o societate comercială faţă de diverşii agenţi economici presupune
asigurarea cu forţă de muncă necesară din punct de vedere cantitativ, calitativ şi structural.
Pentru analiza asigurării cu personal se pot utiliza următorii indicatori: numărul scriptic de salariaţi,
numărul mediu scriptic de salariaţi, numărul efectiv de salariaţi, numărul mediu efectiv de salariaţi. Cu ocazia
analizei asigurării cu forţă de muncă este necesar să se studieze şi situaţia calificării personalului pe categorii
şi pe profesii sau specializări.
Pentru analiza calificării forţei de muncă se studiază următoarele aspecte:
- situaţia calificării muncitorilor şi a celorlalte categorii de personal;
- situaţia concordanţei dintre complexitatea lucrărilor executate şi nivelul calificării forţei de muncă;
Pentru aprecierea nivelului calificării muncitorilor se foloseşte coeficientul mediu al calificării (Kc),
stabilit ca o medie aritmetică ponderată, obţinută prin raportarea sumei categoriilor de încadrare a muncitorilor,
înmulţită cu numărul muncitorilor din categoria respectivă, la numărul total al muncitorilor:
 Ki Ni
Kc 
 Ni
unde: Kc - coeficientul mediu de calificare;
Ki - categoria de încadrare sau calificare;
Ni - numărul muncitorilor pe categorii de calificare.
Coeficientul mediu de calificare se poate stabili şi în funcţie de timpul efectiv lucrat de muncitorii din
fiecare categorie de calificare:

Kc 
Ki  ti
 ti
unde: ti – reprezintă numărul de ore-om lucrate de muncitorii cu categoria de încadrare i.
Categoria medie de complexitate sau de încadrare a lucrărilor (Kl) se poate stabili ca o medie
ponderată între categoria de încadrare a lucrărilor (Ki) şi numărul de ore-om aferente fiecărei categorii de
încadrare a lucrărilor (ti), cu relaţia:

Kl 

Ki  ti
ti
Dacă într-o anumită perioadă, Kl  Kc înseamnă că unele lucrări au fost efectuate de muncitori cu
calificare inferioară celei cerute de execuţia lucrărilor respective, fapt ce poate avea repercusiuni asupra calităţii
produselor fabricate şi asupra productivităţii muncii. În cazul când Kl  Kc înseamnă că se efectuează lucrări
cu muncitori care au o calificare mai mare decât cea necesară, ceea ce presupune o folosire neraţională a
acestora. De asemenea, muncitorii primind o salarizare corespunzătoare categoriei de încadrare are loc o
depăşire nejustificată a fondului de salarii, care se reflectă negativ în costul produselor.
Folosirea raţională a forţei de muncă depinde şi de concordanţa dintre nivelul pregătirii forţei de muncă
şi nivelul înzestrării tehnice a muncii.
Înzestrarea tehnică a muncii (It) exprimă valoarea capitalului fix ce revine pe un muncitor în procesul
de producţie şi se determină cu relaţia:
37
 Kf
It 
Nm
în care: K f - valoarea medie a capitalului fix;
N m - numărul mediu de muncitori din schimbul cu activitate maximă.

5.1.2. Analiza stabilităţii forţei de muncă

Pentru caracterizarea mişcării personalului unei firme se pot folosi următorii indicatori:
Coeficientul plecărilor caracterizează intensitatea plecării personalului şi se stabileşte ca raport între
numărul total al salariaţilor plecaţi într-o anumită perioadă de timp şi numărul mediu efectiv al personalului din
aceeaşi perioadă (lună, trimestru, an).
P
Kp   100
N1
unde: P - numărul salariaţilor plecaţi;
N1 - numărul mediu efectiv al personalului.
Coeficientul intrărilor exprimă raportul dintre numărul absolut al personalului intrat şi numărul mediu
din perioada analizată, respectiv:
I
Ki   100
N1
unde: I - numărul salariaţilor intraţi în cursul perioadei.
Coeficientul circulaţiei totale se determină ca raport între numărul total al salariaţilor plecaţi şi intraţi
într-o anumită perioadă de timp şi numărul mediu efectiv din perioada respectivă.
IP
Kc   100
N1
Pentru caracterizarea intensităţii fluctuaţiei se foloseşte coeficientul de fluctuaţie, calculat ca raport
între numărul salariaţilor plecaţi din proprie iniţiativă şi a celor concediaţi pentru abateri disciplinare şi absenţe
nemotivate într-o anumită perioadă şi numărul mediu efectiv al personalului din perioada luată în calcul:
F
Kf   100
N1
unde: F - numărul fluctuanţilor.

5.1.3. Analiza utilizării timpului de lucru al muncitorilor

Pentru analiza utilizării timpului de lucru se folosesc datele din balanţa timpului de lucru al
muncitorilor şi al celorlalte categorii de salariaţi referitoare la fondul de timp calendaristic, fondul de timp
maxim disponibil, fondul de timp efectiv lucrat şi fondul de timp neutilizat, exprimat în zile-om şi ore-om.
Fondul de timp calendaristic (Tc) exprimat în zile-om, se determină înmulţind numărul mediu de
personal cu numărul zilelor calendaristice din perioada respectivă (Zc) (lună, trimestru, an):
Tc  N  Zc ,
Pentru exprimarea fondului de timp calendaristic în ore-om trebuie să se ţină seama de durata legală a
zilei de lucru exprimată în ore (dz).
Tc  N  Zc  dz
Fondul de timp maxim disponibil (Td) se determină scăzând din fondul de timp calendaristic, timpul
aferent concediilor legale de odihnă (Tco), zilelor de repaus şi sărbătorilor legale (Trs).
Td = Tc - (Tco + Trs),
Fondul de timp efectiv utilizat (Te) reprezintă numărul de zile-om sau ore-om efectiv lucrate într-o
perioadă de timp, indiferent dacă sunt normale sau suplimentare şi se calculează ca diferenţă între fondul de
timp maxim disponibil (Td) şi fondul de timp neutilizat (Tn):
Te = Td - Tn
Fondul de timp neutilizat (Tn) exprimă mărimea pierderilor de timp justificate şi nejustificate care au
avut loc în cursul perioadei analizate.
Pentru caracterizarea gradului de utilizare a timpului de lucru se folosesc mai mulţi indicatori, ca:
indicele de utilizare a fondului de timp maxim disponibil; durata medie efectivă a zilei de lucru.

38
 Indicele de utilizare a fondului de timp maxim disponibil (Itd) se determină prin raportarea fondului
de timp efectiv lucrat la fondul de timp maxim disponibil:
Te
ITd   100
Td
Durata medie a zilei de lucru ( D z ) caracterizează numărul mediu de ore lucrate de un salariat în
cursul unei zile. Mărimea ei se poate calcula prin raportarea numărului total de ore-om efectiv lucrate (hn) la
numărul de zile-om efectiv lucrate din acea perioadă (Zn):
 hn
Dz 
 Zn
După calcularea duratei medii a zilei de lucru se poate determina gradul de utilizare a duratei medii
legale a zilei de lucru ca un raport între acestea:
Dz
Ih   100
dz
în care: dz - durata medie legală a zilei de lucru.
Pentru caracterizarea modului de folosire a forţei de muncă şi a timpului de lucru al acesteia se poate
folosi şi coeficientul numărului de schimburi.
Mărimea coeficientului numărului de schimburi se poate calcula în mai multe moduri:
a) Prin raportarea numărului de muncitori care lucrează în toate schimburile la numărul de muncitori
din schimbul cu activitatea maximă, care este de obicei schimbul întâi:

Ks  I
N  NII  NIII

N
NI Nmax
b) Prin raportarea timpului efectiv lucrat în toate schimburile, exprimat în zile-om sau ore-om, la timpul
efectiv lucrat în schimbul cu activitatea cea mai mare:
T  TII  TIII T
Ks  I 
TI Tmax
În vederea aprecierii gradului de utilizare a schimburilor se poate calcula coeficientul folosirii
regimului schimburilor prin raportarea coeficientului numărului de schimburi la numărul legal de schimburi:
Ks
Kfs   100
3
Pentru mărirea coeficientului numărului de schimburi este necesară o repartizare mai judicioasă a
numărului de muncitori pe schimburi şi asigurarea asistenţei tehnice în mod corespunzător în toate schimburile.

5.1.4. Analiza productivităţii muncii

Productivitatea muncii este unul din cei mai importanţi indicatori sintetici ai eficienţei activităţii
economice a întreprinderilor, care reflectă eficacitatea sau rodnicia muncii cheltuite în procesul de producţie.
Principalele obiective ale analizei productivităţii muncii sunt:
a) analiza situaţiei generale a productivităţii muncii;
b) analiza efectelor economice ale modificării productivităţii muncii;
c) analiza productivităţii marginale a muncii;

a) Analiza situaţiei generale a productivităţii muncii

Nivelul productivităţii muncii se determină fie ca raport între volumul producţiei şi cantitatea de muncă
cheltuită pentru obţinerea lui, fie prin raportarea timpului de muncă cheltuit la volumul producţiei obţinute:
Q T
W sau t
T Q
În funcţie de unităţile de măsură a timpului de muncă, productivitatea muncii poate fi orară, zilnică şi
anuală.
Productivitatea anuală a muncii se stabileşte prin raportarea producţiei exerciţiului, a cifrei de afaceri
sau a valorii adăugate la numărul mediu al salariaţilor sau muncitorilor, adică:
Qe; CA; VA
Wa 
Ns; Nm
Productivitatea muncii anuale nu evidenţiază influenţa numărului de zile nelucrate în timpul anului, iar
pentru a înlătura acest neajuns, este necesar să se determine productivitatea zilnică.
39
 Productivitatea zilnică a muncii se poate stabili fie prin raportarea producţiei exerciţiului, cifrei de
afaceri sau a valorii adăugate la numărul total de zile-om lucrate, fie prin raportarea productivităţii muncii
anuale la numărul mediu de zile lucrate de un muncitor sau o persoană angajată într-un an, adică:
Qe; CA; VA Wa
Wz  sau Wz 
Z Z
unde: Z - numărul total de zile-om lucrate într-un an de către toţi muncitorii sau de întregul personal;
Z - numărul mediu de zile lucrate într-un an de un muncitor sau o persoană angajată.
Productivitatea orară a muncii, se determină fie prin raportarea producţiei exerciţiului, cifrei de
afaceri sau valorii adăugate la numărul total de ore-om lucrate de către toţi muncitorii sau întregul personal,
prin raportarea productivităţii anuale a muncii la numărul mediu de ore lucrate de un muncitor sau o persoană
angajată într-un an, sau ca raport între productivitatea zilnică a muncii şi numărul mediu de ore lucrate de un
muncitor sau o persoană angajată într-o zi, adică:
Qe; CA; VA Wa Wz
Wh  ; Wh  ; Wh 
h ha hz
unde: h - numărul total de ore-om lucrate de către toţi muncitorii sau întregul personal în perioada
analizată;
ha - numărul mediu de ore lucrate într-un an de un muncitor sau de o persoană angajată;
hz - numărul mediu de ore lucrate de un muncitor sau o persoană angajată într-o zi (durata medie a zilei
de lucru).
Între indicii diferitelor forme de exprimare a productivităţii muncii există următoarea corelaţie:
I Wa  I Wz  I Wh
O asemenea corelaţie reflectă existenţa unor rezerve pe linia utilizării timpului de lucru al muncitorilor,
fie la nivelul numărului mediu de zile lucrate, fie la nivelul duratei medii a zilei de lucru. Pentru a scoate şi mai
bine în evidenţă rezervele de creştere extensivă şi intensivă a productivităţii muncii, este necesar să se studieze
legăturile existente între productivitatea muncii anuală, zilnică şi orară. Aceste legături se pot exprima astfel:

Wa  Z  Wz Wz  h  Wh Wa  Z  h  Wh

Un alt indicator utilizat pentru caracterizarea eficienţei utilizării resurselor umane este profitul pe
salariat (Ps). Utilizarea acestui indicator determinată de limitele indicatorilor producţiei. Astfel, dacă profitul
exprimă scopul final urmărit prin activitatea desfăşurată, se impune determinarea eficienţei utilizării forţei de
muncă şi pe baza acestuia.
Profitul pe un salariat se calculează cu relaţia:
Pr Qf CA Pr
Ps      Wa  Gv  p r
N s N s Qf CA
unde: Gv – gradul de valorificare a producţiei marfă fabricată;
p r - profitul mediu la 1 leu cifră de afaceri.
În privinţa profitului utilizat, cel care exprimă mai bine rezultatul activităţii productive a întreprinderii
este rezultatul din exploatare şi de aceea, mai des folosit este rezultatul din exploatare pe salariat:
RE Qf CA RE
REs      Wa  Gv  R ,
N s N s Qf CA
în care: R - rata rentabilităţii comerciale (vânzărilor).

40