UNIVERSITATEA "VASILE ALECSANDRI" BACĂU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

Catedra finanţe-contabilitate

Conf.univ.dr.ec. Mircea Muntean

ANALIZĂ ECONOMICO-FINANCIARĂ
APROFUNDATĂ

BACĂU 2010
 CUPRINS

Capitolul I - Rolul analizei economico-financiare aprofundate în

managementul agenţilor economici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1

1.1. Definirea analizei economico-financiare aprofundate . . . . . . . . . . 1

1.2. Locul, rolul şi funcţiile analizei economico-financiare
aprofundate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2
1.3. Tipuri de analize economice utilizate în studiul
fenomenelor economice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
1.4. Etape în realizarea analizei economico-financiare aprofundate . . . 4
1.5. Metoda analizei economico-financiare aprofundate . . . . . . . . . . . . 5
1.6. Procedee de calcul utilizate în analiza economico-
financiară aprofundată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6

Capitolul 2 - Analiza economică privind activitatea de producţie

şi comercializare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
2.1. Sistemul de indicatori valorici utilizaţi pentru caracterizarea
activităţii de producţie şi comercializare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
2.2. Analiza cifrei de afaceri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
2.2.1. Analiza economică a cifrei de afaceri . . . . . . . . . . . . . . . . 8
2.2.2. Analiza structurii cifrei de afaceri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
2.2.3. Analiza factorială a cifrei de afaceri . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
2.2.4. Analiza cotei de piaţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
2.3. Analiza valorii adăugate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
2.3.1. Definirea şi analiza dinamicii şi structurii valorii adăugate . . 12
2.3.2. Analiza factorială a valorii adăugate . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
2.4. Analiza producţiei fizice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
2.4.1. Analiza realizării prodgrmaului de producţie fizică
pe sortimente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
2.4.2. Analiza structurii producţiei fizice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
2.5. Analiza calităţii produselor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
2.6. Analiza producţiei exerciţiului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16

Capitolul 3 - Analiza potenţialului intern al întreprinderii . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17

3.1. Analiza gestiunii resurselor umane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
3.1.1. Analiza cantitativă a resurselor umane . . . . . . . . . . . . . . . . 17
3.1.2. Analiza mobilităţii şi stabilităţii resurselor umane . . . . . . . . . 17
3.1.3. Analiza calificării personalului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
3.1.4. Analiza utilizării timpului de muncă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
3.1.5. Analiza productivităţii muncii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
3.2. Analiza gestiunii resurselor materiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
3.2.1. Analiza gestiunii mijloacelor fixe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
3.2.2. Analiza stocurilor de materiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
Capitolul 4 - Analiza cheltuielilor întreprinderii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
4.1. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor totale
ale întreprinderii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
4.2. Analiza nivelului cheltuielilor la 1.000 lei venituri din
activitatea de exploatare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
4.3. Analiza diagnostic a cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri . . . . 25
4.3.1. Analiza diagnostic a cheltuielilor variabile la 1.000
lei cifră de afaceri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
4.3.2. Analiza eficienţei cheltuielilor fixe . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
4.4. Analiza diagnostic a cheltuielilor materiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
4.5. Analiza costului marginal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29

Capitolul 5 - Analiza financiară a rentabilităţii pe baza contului de

profit şi pierdere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
5.1. Rentabilitatea - criteriu de performanţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
5.2. Tabloul soldurilor intermediare de gestiune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
5.2.1. Soldurile intermediare de gestiune - activitate . . . . . . . . . . 31
5.2.2. Soldurile intermediare de gestiune - rentabilitate . . . . . . . . 31
5.2.3. Capacitatea de autofinanţare şi autofinanţarea . . . . . . . . . 32
5.3. Analiza ratei rentabilităţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
5.3.1. Analiza ratei rentabilităţii resurselor consumate . . . . . . . . . 33
5.4. Modalităţi de evaluare a resurselor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
5.4.1. Evaluarea riscului de exploatare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34
5.4.2. Evaluarea riscului financiar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
5.4.3. Evaluarea riscului total (global) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36

Capitolul 6 - Analiza situaţiei financiare pe baza bilanţului . . . . . . . . . . . . . . . . 37

6.1. Tipuri de bilanţ utilizate în diagnosticul financiar . . . . . . . . . . . . . . . . 37
6.2. Diagnosticul echilibrelor financiare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40
6.3. Diagnosticul ratelor pe baza bilanţului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44

Capitolul 7 - Analiza financiară prin fluxuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50

7.1. Analiza tabloului de finanţare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
7.2. Analiza tabloului fluxurilor de numerar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51

Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 52
 Capitolul I - ROLUL ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE APROFUNDATE
ÎN MANAGEMENTUL AGENŢILOR ECONOMICI

1.1. Definirea analizei economico-financiare aprofundate

Activitatea de conducere, indiferent de nivelul la care se exercită, implică

cunoaşterea proceselor de activitate economică, a factorilor de influenţă şi a cauzelor
care determină anumite situaţii şi este realizată prin intermediul analizei economico-
financiare. Prin analiza economico-financiară se urmăreşte "în general activitatea
economico-financiară a agenţilor economici la nivelul micro sau macroeconomic, pe
care o cercetează dintr-un unghi de vedere propriu şi anume din punctul de vedere al
rezultatelor utilizării resurselor umane, materiale şi financiare, în scopul descoperirii
şi valorificării posibilităţilor de perfecţionare în viitor"1. Ca instrument al conducerii
analiza economico-financiară "se află într-o legătură organică cu funcţiile
întreprinderii şi cu funcţiile (atributele) conducerii care se exercită asupra tuturor
funcţiilor întreprinderii"2. Prin intermediul analizei economico-financiare, conducerea
întreprinderilor urmăreşte obţinerea de răspunsuri la o serie de întrebări, cum ar fi:
- Cum se apreciază structura utilităţilor şi resurselor?
- Cum sunt asigurate echilibrele financiare?
- Dacă întreprinderea probează eficacitatea de utilizare a resurselor
economice şi financiare?
- Care sunt rezultatele obţinute de întreprindere şi dacă sunt satisfăctoare?
- Care sunt performanţele şi obiectivele dorite?
Analiza economico-financiară este unul dintre instrumentele de bază ale
managementului modern performant, o disciplină indispensabilă acesteia. Rolul
analizei este considerabil amplificat în contextul mecanismelor pieţii odată cu
creşterea gradului de complexitate a activităţii economice şi financiare a
întreprinderii, cu profunde implicaţii în procesul de conducere, care nu se mai poate
realiza numai pe bază de experienţă şi rutină, necesitând în plus analize pertinente
care să stea la baza deciziilor operative şi strategice.
Complexitatea fenomenelor economice imprimă analizei economico-financiare
aprofundate un dublu caracter, pe de o parte, disciplină cu fundamentare teoretică,
cu un corp de principii generale, o disciplină a logicii care poate fi aplicată
interpretării tuturor problemelor economice trecute sau prezente şi, pe de altă parte,
activitate practică permanentă care oferă răspuns la întrebări privind relaţiile de
cauzalitate dintre fenomene şi factori. Pe baza explicării cauzelor şi factorilor care au
modificat indicatorii, analiza formulează legităţi şi principii de interpretate care trebuie
generalizate.
Analiza are metodă generală de cercetare a fenomenelor din natură şi
societate, ceea ce înseamnă descompunerea acestora în părţile lor componente, în
elementele lor simple, pentru a fi studiate şi descoperite relaţiile de cauzalitate prin
procedee specifice domeniului cercetat; analiza economico-financiară aprofundată
vizează activităţile cu caracter economic, consumatoare de resurse şi generatoare
de rezultate.
___________
1. Petrescu Silvia, Mironiuc Marilena, Analiză economico-financiară, Editura Tiparul, Iaşi, 2002, p.22
2. Stănescu C., Işfănescu A., Băicuşi A., Analiza economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti,
1996, p.20

1
1.2. Locul, rolul şi funcţiile analizei economico-financiare aprofundate

Analiza economico-financiară aprofundată constituie un instrument operaţional

de urmărire şi valorificare a funcţionării sistemului economic, în scopul descoperirii
disfuncţionalităţilor apărute în subsistemele acesteia, precum şi depistarea cauzelor
care conduc la disfuncţionalităţi.
Funcţionarea întreprinderii ca sistem depinde de funcţionarea unui ansamblu
de subsisteme, corelate prin legături structural-funcţionale, care oferă informaţii
pentru realizarea unui proces de decizii care să asigure reglarea funcţionării normale
a sistemului. În acest sens rolul analizei economico-financiare aprofundate este în
depistarea cauzelor perturbatoare ale stării de normalitate, în vederea iniţierii
măsurilor de redresare. Este necesară utilizarea funcţiilor analizei economico-
financiare aprofundate după cum urmează:
a. Diagnoză şi reglarea activităţii întreprinderii care se realizează prin
intermediul analizei diagnostic, care presupune o cercetare amplă şi completă în
depistarea cauzelor şi a eventualelor acţiuni ale factorilor perturbatori în funcţionarea
firmei. Prin diagnoză, analiza economico-financiară aprofundată localizează punctele
"tari" şi punctele "slabe" din cadrul sistemului studiat, sensibilizând centrele de
decizie pentru a lua măsurile de reglare.
b. Descoperirea şi mobilizarea rezervelor interne urmăreşte depistarea
depăşirii nivelului programat al consumului de resurse: materiale, umane şi financiare
şi utilizarea eficientă a acestora pentru creşterea rentabilităţii întreprinderii.
c. Întărirea autonomiei economico-financiare decurge din faptul că prin
intermediul acestei funcţii se urmăreşte prevenirea, descoperirea şi lichidarea
fenomenelor şi cauzelor generatoare de rezultate negative. Analiza economico-
financiară aprofundată "este o dimensiune a autonomiei agentului economic prin
faptul că prin tot ce întreprinde vizează maximizarea veniturilor şi minimizarea
cheltuielilor procesului de activitate economică a firmei". Autonomia reprezintă
libertatea de mişcare a întreprinderii în mediul economic, iar fundamentarea deciziilor
este realizată şi pe baza informaţiilor oferite de analiza economico-financiară
aprofundată.
d. Administrarea eficientă a patrimoniului, asigurarea unui echilibru
economico-financiar permanent şi a unei rentabilităţi competitive. Prin analiza
economico-financiară aprofundată, centrele de decizie urmăresc în cadrul
întreprinderii administrarea eficientă a patrimoniului, asigurarea unui echilibru
economico-financiar permanent şi a unei rentabilităţi competitive. Această funcţie
contribuie la: utilizarea eficientă a resurselor financiare, înlăturarea cheltuielilor
neeconomicoase, controlul realizării cifrei de afaceri şi a modului de finanţare a
activităţii de exploatare a firmei.
e. Verificarea modului de realizare a obiectivelor prestabilite prin planul de
afaceri şi crearea bazei pentru elaborarea strategiilor pe termen scurt, mediu şi lung.
Exercitarea acestei funcţii impune un anumit tip de analiză şi se corelează cu funcţia
analizei de a oferi informaţiile necesare fundamentării deciziilor pe criterii de eficienţă
în toate etapele.
Ţinând cont de funcţiile analizei economico-financiare şi de implicaţiile
acesteia în centrele de decizie se poate determina locul pe care îl ocupă analiza în
sistemul de management al firmei:

2
 Organe de conducere

Compartimente funcţionale
specializate

Analiza economico-
financiară a realizării
realizarea obiecti- obiectivelor
velor (informaţii de stare)
planul obiectivelor
(informaţii de plan
şi norme)

Procese economice ca obiect

al conducerii

1.3. Tipuri de analize economice utilizate în studiul fenomenelor economice

Necesitatea analizei economice a fost determinată de cercetarea complexă a

fenomenelor şi proceselor economice, a factorilor de influenţă asupra acestora şi
stabilirii relaţiilor cauză-efect asupra modificării conţinutului obiectivelor studiate, în
vederea stabilirii deciziilor pentru activitatea viitoare a domeniului cercetat. Prin
obiectul de studiu, analiza economică vizează activităţile cu caracter economic,
consumatoare de resurse şi generatoare de rezultate. Datorită complexităţii
fenomenelor şi proceselor economice, tipul de analiză economică utilizat în studiul
acestora este stabilit de anumite criterii:
a. După nivelul la care se desfăşoară există:
- analiză microeconomică, care studiază activitatea individuală a
întreprinderii în realizarea proceselor economice şi determinarea
rezultatelor, precum şi relaţiile acesteia pe diferite pieţe;
- analiza macroeconomică studiază comportamentul agenţilor economici
grupaţi în categorii omogene (sector, ramură, economie naţională,
economie mondială), operând preponderent cu mărimi globale sau
agregate.
b. După raportul între momentul efectuării analizei şi al desfăşurării există:
- analiza post-factum (ex-post) care se bazează pe variabile cunoscute,
certe, studiind fenomenul la sfârşitul perioadei şi vizează trecutul şi
prezentul acesteia;
- analiza previzională (perspectivă) presupune determinarea evoluţiei
viitoare a unui fenomen economic pe baza cercetării factorilor, având la
bază variabile presupuse (incerte), stabilite pe relaţii de cauzalitate.
c. După natura însuşirilor fenomenului analizat:
- analiza cantitativă cercetează fenomenul prin evaluări cantitative
exprimate prin greutate, grad, suprafaţă, volum, număr, durată etc.,
stabilind astfel influenţa factorilor asupra rezultatelor;
- analiza calitativă urmăreşte esenţa fenomenului şi serveşte la elaborarea
de modele în care sunt stabilite legăturile cauză-efect ale influenţei
factorilor asupra elementelor fenomenului analizat.
d. După evoluţia timpului în analiza fenomenului există:

3
 - analiza statică, care studiază fenomenele la un moment dat, făcând
abstacţie de timp şi evidenţiază relaţiile dintre elementele şi factorii care
determină o anumită poziţie a fenomenelor cercetate;
- analiza dinamică urmăreşte fenomenul economic (care prin natura sa nu
este static) în evoluţie şi scoate în evidenţă legătura dintre poziţiile care s-
au succedat sau se vor succeda, pe baza cercetării factorilor care
determină schimbările pozionale.
e. După orizontul de timp al analizelor dinamice există:
- analiză de scurtă durată (pe termen scurt) care vizează perioadele sub un
an (semestru, trimestru, lună) şi serveşte managementului operativ;
- analiză de lungă durată care vizează perioade de peste un an şi serveşte
managementului strategic.
f. După criteriile de studiere a fenomenului cercetat, în practica uzuală se pot
efectua o serie de analize cu scop special:
- analiza economică: vizează funcţiunea de exploatare, independent de
funcţiunea financiară;
- analiza tehnico-economică: corelează aspectele tehnice cu aspecte
economice ale fenomenului cercetat;
- analiza financiară: vizează cu precădere situaţia financiară, rentabilitatea
şi riscurile întreprinderii;
- analiza economico-financiară aprofundată: studiază corelaţiile dintre
activitatea de exploatare şi activitatea financiară, conducând la
elaborarea diagnosticului economico-financiar.
g. După obiectul analizat există:
- analiza pe ramuri, pe unităţi organizatorice (trusturi, holdinguri, societăţi
comerciale, secţii etc.);
- analiza pe probleme (cifra de afaceri, valoarea adăugată, cheltuieli de
exploatare, cheltuieli financiare, cheltuieli extraordinare, cheltuieli
salariale, rentabilitate etc.).
Criteriile de clasificare a tipurilor de analiză nu sunt epuizate, acestea
multiplicându-se odată cu evoluţia complexităţii economice şi de producţie a
sectorului de activitate analizate.

1.4. Etape în realizarea analizei economico-financiare aprofundate

Complexitatea activităţilor desfăşurate în cadrul firmelor, caracterul dinamic şi

agresiv al mediului economic fac analiza economico-financiară aprofundată să
devină un sistem complex de tratare a informaţiilor economice curente şi de
perspectivă ce urmăreşte:
- ameliorarea managementului pe baza unui diagnostic general prestabil;
- adoptarea unor decizii optime privind serviciul datoriei firmei;
- stabilirea unor decizii corespunzătoare privind activitatea bursieră a
firmei;
- analiza comparativă în timp şi spaţiu a performanţelor firmei cu cele ale
altor întreprinderi.
Pentru realizarea procesului de analiză economico-financiară aprofundată
care să corespundă obiectivelor stabilite, trebuie să parcurgem următoarele etape:
a. Culegerea şi cercetarea amănunţită a tuturor datelor şi informaţiilor
necesare analizei, utilizând un sistem de date şi informaţii care trebuie să reflecte cât
mai complet situaţia întreprinderii, apelând la surse interne şi surse externe.

4
 Sursele interne provin din sistemul informaţional contabil, financiar şi statistic
al întreprinderii şi se referă la datele contabilităţii financiare şi de gestiune, rapoarte
statistice diverse, precum şi alte informaţii extra-contabile.
Sursele externe provin din afara întreprinderii şi cuprind informaţii generale pe
plan economic, fiscal şi monetar, informaţii privind sectorul de activitate al
întreprinderii, precum şi informaţii de ordin juridic şi legislativ.
b. Verificarea generală a datelor şi informaţiilor extrase din diverse formulare,
atât din punct de vedere al comparabilităţiilor, cât şi din cel al respectării legislaţiei în
vigoare. Se recurge la simplificarea materialului analitic prin rotunjirea valorilor cifrice
şi eliminarea seriilor mici.
c. Efectuarea analizei propriu-zise, prin aplicarea metodologiei proprii în
trepte, se formulează concluzii şi se întocmeşte un raport final de analiză, care se
anexează documentelor de sinteză. Concluziile analizei se pot valorifica şi prin
diagnosticul economico-financiar, ceea ce confirmă utilitatea analizei în decizia
managerului.

1.5. Metoda analizei economico-financiare aprofundate

Ca orice ştiinţă, analiza economico-financiară aprofundată are metodă proprie

de cercetare ce include un ansamblu de trepte metodologice şi procedee tehnice
utilizate în realizarea obiectivului, legate de: stabilirea şi cuantificarea relaţiilor
cauzale între indicatorii economico-financiari şi factorii determinanţi.
Metoda proprie a analizei cuprinde patru trepte succesive:
1. Compararea ca metodă de analiză calitativă vizează obţinerea unei abateri
a indicatorului faţă de valoarea de referinţă luată ca bază de comparaţie. Abaterea
rezultată din comparaţie trebuie separată pe cauze generatoare şi interpretată prin
prisma factorilor.
2. Descompunerea este o metodă de analiză calitativă deductivă, de la
general la particular, de la întreg la parte. Metoda permite detalierea şi separarea
factorilor care determină indicatorul, asigurând profunzime studiului şi permiţând
localizarea cauzelor prin prisma factorilor ce trebuie selectaţi şi interpretaţi.
Descompunerea poate fi făcută din mai multe puncte de vedere: după timpul de
formare a rezultatelor, după locul lor de formare, după elementele structurale care îi
compun.
3. Stabilirea influenţei factorilor cuprinde mai multe procedee cantitative de
cuantificare a acţiunii fiecărui factor asupra indicatorului, ceea ce constituie elementul
central al analizei.
Stabilirea influenţei factorilor este realizată prin unitatea a două laturi distincte:
precizare a sistemului de legături cauzale între factori şi indicator şi cuantificarea
influenţei factorilor asupra abaterii indicatorilor. Între factori pot exista două tipuri de
legături: deterministe (funcţionale) şi de corelaţie (stocastice). Legăturile deterministe
(funcţionale) sunt exprimate prin operaţii matematice (produs, raport, sumă,
diferenţă), dependenţele fiind stricte, iar influenţele factorilor putându-se calcula cu
precizie. În cazul legăturilor de corelaţie dependenţele pot fi doar estimate statistic
prin metode de analiză regresională, ele având un anumit grad de probabilitate.
4. Generalizarea rezultatelor este o metodă inductivă de cercetare de la
particular la general, care vizează reunirea părţilor componente studiate pe trepte
anterioare într-un tot unitar. Generalizarea reţine ceea ce este fundamental şi tipic,
elementele esenţiale trebuind separate de cele nesemnificative, colaterale.

5
1.6. Procedee de calcul utilizate în analiza economico-financiară aprofundată

În scopul cuantificării influenţei factorilor asupra modificării indicatorului se

utilizează mai multe procedee de calcul, în funcţie de natura legăturii dintre factori,
după cum urmează:
1. În cazul relaţiilor deterministe, sub formă de produs sau raport se utilizează
substituţia în lanţ, care se bazează pe patru reguli de bază:
a. Ierarhizarea ştiinţifică a factorilor, după natură şi importanţă;
b. Începerea substituirii cu factorii cantitativi (principali) şi continuarea ei cu
factorii calitativi (secundari);
c. Succesiunea substituirilor: fiecare factor este considerat variabil în momentul
substituirii, ceilalţi fiind menţinuţi constanţi;
d. Menţinerea factorului substituit ca stare până la capăt.

a
R = a · b · c sau R =
b
diferenţă R = a + b - c

2. În cazul relaţiilor de tip stocastic când factorii nu pot fi măsuraţi cantitativ,

influenţele acestora se stabilesc prin corelaţia statistică pe baza analizei
regresionale: utilizarea corectă a corelaţiei în analiza economico-financiară
aprofundată este condiţionată de stăpânirea metodologiei statistice, vizând
cunoaşterea temeinică a bazelor matematice şi logice ale acesteia şi interpretarea
corectă a valorii coeficientului corelaţiei.

6
 Capitolul 2 - ANALIZA ECONOMICĂ PRIVIND ACTIVITATEA
DE PRODUCŢIE ŞI COMERCIALIZARE

2.1. Sistemul de indicatori valorici utilizaţi pentru caracterizarea activităţii de

producţie şi comercializare

În analiza economică-financiară aprofundată se utilizează un sistem de

indicatori valorici meniţi în dimensionarea activităţii de producţie şi comercializare,
după cum urmează:
a. Cifra de afaceri este indicatorul fundamental pe baza căruia se apreciază
capacitatea unei întreprinderi de a obţine venituri din operaţiunile comerciale curente.
Cifra de afaceri face parte din categoria indicatorilor de rezultate economico-
financiare, contribuind la diagnosticarea şi evaluarea economică a întreprinderii, la
estimarea eficienţei managementului practicat.
b. Producţia obţinută destinată livrării (Qf) indicator care este denumit şi
producţia marfă fabricată.
Producţia marfă fabricată se poate determina pe baza următoarei relaţii:
Qf = Vpf + Vle + Vsp, unde:
Qf - producţia destinată livrării;
Vpf - valoarea produselor fabricate (produse finite semifabricate destinate livrării şi
produse reziduale);
Vle - valoarea lucrărilor executate;
Vsp - valoarea serviciilor prestate.
Producţia destinată livrării este un indicator care se utilizează în stabilirea
corelării cu indicatorii de efort în vederea calculării eficienţei activităţii întreprinderii.
c. Producţia exerciţiului sau producţia globală (Qe) reflectă în expresie
valorică, volumul toal al activităţii de producţie desfăşurate de către o firmă pe
perioada unui exerciţiu financiar. Acest indicator este calculat şi utilizat în analiza
activităţii întreprinderilor cu ciclu lung de fabricaţie unde producţia neterminată are un
volum însemnat, iar finalizarea produselor se realizează după o lungă perioadă de
timp.
Producţia exerciţiului este formată din producţia vândută (cifra de afaceri),
variaţia producţiei stocate şi producţia imobilizată.
Qe = Qv + ΔQs + Qi, unde:
Qv - producţia vândută (exclusiv TVA);
ΔQs - variaţia producţiei stocate;
Qi - producţia imobilizată.
d. Valoarea adăugată (VA) reprezintă surplusul de venituri peste valoarea
consumurilor provenind de la terţi, respectiv bogăţia creată prin valorificarea
resurselor tehnice, umane şi financiare ale întreprinderii. Acest indicator este
indicator de performanţă economico-financiară şi, totodată, indicator utilizat în
sistemul fiscalităţii.
e. Valoarea adăugată netă (Van) exprimă valoarea nou-creată într-o perioadă
de timp şi se determină deducând din valoarea adăugată cheltuielile cu amortizarea.

2.2. Analiza cifrei de afaceri

Cifra de afaceri exprimă totalitatea veniturilor obţinute din activităţi comerciale

curente, fiind unul dintre cei mai importanţi indicatori de măsurare a performanţelor

7
economice ale unei întreprinderi. Ca indicatori de analiză, valoarea cifrei de afaceri
permite determinarea poziţiei pe piaţă a unei firme, oferă informaţii despre dinamica
activităţii, şansele de extindere a afacerii sau importanţa întreprinderii în cadrul
sectorului.
Pentru analiza cifrei de afaceri se folosesc indicatorii operaţionali precum:
- cifra de afaceri netă (CA), indicator format din totalitatea veniturilor obţinute
din vânzarea bunurilor, lucrările executate şi serviciile prestate aflate în activitatea
curentă a întreprinderii inclusiv subvenţiile pentru exploatare;
- cifra de afaceri medie, denumită şi preţ mediu de vânzare, care reprezintă
venitul obţinut pe o unitate de produs sau serviciu şi se determină pe baza relaţiei:
CA
CA = , în care Q reprezintă volumul fizic al vânzărilor;
Q
- cifra de afaceri marginală (CAm) reflectă variaţia veniturilor din vânzări
generată de creşterea cu o unitate a volumului fizic al vânzărilor:
CA CA1  CA o
CAm = = ;
Q Qi  Qo
- cifra de afaceri critică (CAcr) evidenţiază pragul de rentabilitate a
întreprinderii şi constituie acel nivel al veniturilor din vânzări necesar acoperirii
integrale a cheltuielilor de exploatare. Relaţia de calcul a fost stabilită pornind de la
ipoteza de bază, conform căreia profitul este nul în momentul atingerii pragului de
rentabilitate, iar cheltuielile totale în raport cu volumul de activitate se grupează în
cheltuieli fixe şi cheltuieli variabile:
Ch f
CAcr = , unde:
1- R v
Chf - cheltuieli fixe;
Rv - rata cheltuielilor variabile, respectiv cheltuielile variabile medii la un leu cifră de
afaceri, respectiv:
C
Rv = v
CA

2.2.1. Analiza dinamicii cifrei de afaceri

Caracterizarea evoluţiei cifrei de afaceri este realizată prin analiza dinamicii

acesteia pe baza:
a. modificărilor (abaterilor) absolute cu bază fixă (BF) sau în lanţ (BL):
ΔCABF = CAcr - CAo sau ΔCABL = CAn - CAn-i
b. indicilor cu bază fixă sau în lanţ:
CA n CA n
ICABF = x 100 sau ICABL = x 100
CA o CA n -i
c. ritmul mediu anual de creştere:
CA n
R = ( n -i - 1) x 100
CA o
Studiul cifrei de afaceri (vânzărilor) pe o perioadă mai mare de timp oferă
informaţii despre activitatea întreprinderii şi tendinţa ei, prin încadrarea acesteia sau
a obiectului de activitate (produs/serviciu) în una dintre fazele ciclului de viaţă:
lansare, creştere, maturitate, declin.
Pentru a avea relevanţă în stabilirea strategiei de dezvoltare a întreprinderii,
dinamica societăţii analizate trebuie comparată cu dinamica pieţii, respectiv a
sectorului de activitate.

8
 2.2.2. Analiza structurii cifrei de afaceri

În analiza economică financiară, o importanţă deosebită în determinarea

cauzelor şi eliminarea rezervelor în creşterea cifrei de afaceri o are studierea
structurii vânzărilor.
Analiza structurată se poate realiza pe diverse trepte:
- pe tipuri de activităţi, unde se determină contribuţia activităţilor
întreprinderii la realizarea cifrei de afaceri (de exemplu: producţie, prestări
servicii, turism, comerţ ş.a.);
- pe grupe de produse (mărfuri), având în vedere nomenclatorul de
produse realizate de întreprindere;
- pe tipuri de clienţi. Aceşti parteneri condiţionează dimensiunea şi
performanţele activităţii oricărei întreprinderi.
Metodologia de diagnosticare a activităţii întreprinderii, în funcţie de structura
cifrei de afaceri este completă şi constă din:
a. determinarea ponderii deţinute de diferite elemente (produse, mărfuri,
servicii, activităţii, secţii) în totalul cifrei de afaceri, utilizându-se mărimile relative de
structură:
Ca i
gi = x 100, unde:
CA
gi - ponderea deţinută de categoria "i" în totalul cifrei de afaceri;
Cai - cifra de afaceri realizată de categoria "i";
CA - cifra de afaceri totală.
b. efectuarea de comparaţii ale structurii activităţii economice aferente mai
multor exerciţii financiare, caz în care se utilizează coeficientul de structură Gini-
Struck.
n g i - i
2

G= , unde:
n -1
n - numărul de termeni ai seriei;
gi - structura vânzărilor pe categorii de activităţi, grupe de produse, unităţi operative
ş.a.
Coeficientul de concentrare Gini-Sturck poate lua valorile care aparţine
intervalului (0; 1), semnificaţia acestora fiind:
- G→1, atunci în structura activităţii întreprinderii un nr.redus de elemente
componente deţine o pondere foarte importantă în cifra de afaceri, gradul de
concentrare a activităţii este ridicat;
- G→0, vânzările sunt repartizate relativ uniform între categoriile de structurare
a activităţii.

2.2.3. Analiza factorială a cifrei de afaceri

Scopul analizei factoriale este pentru determinarea aportului diferiţilor factori

de influenţă asupra modificării cifrei de afaceri, precum şi identificarea soluţiilor
pentru redresarea activităţii sau îmbunătăţirea performanţelor viitoare.
Pentru întreprinderile de producţie cu profil industrial se utilizează mai multe
categorii de modele, precum:
a1. Modele care exprimă corelaţia dintre resursele umane şi cifra de
afaceri:
Q CA
CA = Ns x f x , unde:
Ns Qf
CA - cifra de afaceri;
9
Ns - nr.mediu al personalului;
Qf - producţia obţinută destinată livrării;
Qf
- productivitatea medie anuală a muncii (calculată pe baza producţiei
Ns
destinate livrării).

Dinamica indicatorului:
Q CA i Q CA o
∆CA = Ns1 • f1   N s1  fo  (influenţa factorilor)
N s1 Q fi N so Q fo
Eficienţa activităţii întreprinderii este realizată dacă:
IQ
IQf > INs  f > 0
IN s
I
De asemenea: ICA > IQf  CA > 0
IQ f
N op Q f Q CA
a2. CA = Ns x x x f x , unde:
N s N op N op Q f
Nop - nr.mediu al personalului operativ;
N op
- ponderea personalului operativ în totalul personalului salariat;
Ns
Qf
- productivitatea medie a personalului operativ.
N op
Eficienţa activităţii creşte atunci când ponderea personalului N op este crescută
în cadrul N.
a3. CA = Ns · Nz · Nh · Wh , unde:
Ns - nr.de salariaţi;
Nz - nr.de zile lucrate;
Nh - nr.de ore lucrate;
Wh - productivitatea medie a muncii...
b. Modele de analiză care exprimă corelaţia dintre potenţialul tehnic al
întreprinderii şi cifra de afaceri.
M Q CA
b1. CA = Ns x f x f x
Ns M f Qf
M M' Q CA
b2. CA = Ns x f x f x f x , unde:
Ns Mf Mf ' Qf
Mf - valoarea medie a mijloacelor fixe;
Mf' - valoarea medie anuală a mijloacelor fixe direct productive;
Mf
- gradul de înzestrare a muncii;
Ns
Mf'
- ponderea mijloacelor fixe direct productive în totalul mijloacelor fixe (compoziţia
Mf
tehnologică a mijloacelor fixe);
Qf
- randamentul mijloacelor fixe direct productive (producţia obţinută destinată
Mf'
livrării la un leu mijloace fixe).

10
 Gradul de înzestrare tehnică a muncii este pentru întreprindere un indicator
relevant, care reflectă materializarea efortului investiţional al acesteia. Într-o
economie concurenţială, cel mai bine plasat va fi agentul economic care are un grad
de înzestrare ridicat.
c. Modele care exprimă corelaţia dintre cifra de afaceri şi gradul de asigurare
a forţei de muncă cu active circulante (stocuri de materii prime, materiale etc.):
S CA
CA = Ns x t x
N s St'
St
Raportul evidenţiază valoarea medie a stocurilor aferentă unui salariat
Ns
sau gradul de asigurare cu stocuri a angajaţilor.
CA
Raportul exprimă viteza de rotaţie a activelor circulante exprimată ca
St'
St
nr.de rotaţii şi se corelează perfect cu , oferind o imagine asupra eficienţei
Ns
muncii, a calităţii şi structurii stocurilor.
d. Modele care exprimă corelaţia dintre volumul producţiei vândute şi cifra de
afaceri.
Modelele de analiză factorilaă a cifrei de afaceri sunt construite în funcţie de
caracterul producţiei, astfel:
a. În cazul în care producţia vândută este omogenă, fiind diferenţiată doar pe
modele, sortimente, calităţi etc., se foloseşte modelul:
n

g x p
i 1
i i
CA = Q x p, iar p = , unde:
100
Q - volumul fizic al producţiei vândute;
p - preţul mediu de vânzare unitar;
gi - structura producţiei vândute pe produse;
pi - preţul de vânzare aferent producţiei de tip "i".
b. Cînd producţia vândută nu are caracter omogen, modelul de analiză devine:
CA = ∑qvi x pi , în care:
qvi - volumul producţiei vândute pentru produsele de tip "i".

2.2.4. Analiza cotei de piaţă

Evaluarea poziţiei concurenţiale a întreprinderii este o operaţiune complexă
care se realizează prin utilizarea unui set divers de metode şi instrumente. Pe baza
utilizării indicatorului cifră de afaceri se poate determina poziţia concurenţială a
întreprinderii la un moment dat, folosind indicatorul cotă de piaţă.
Cota de piaţă permite poziţionarea societăţii în cadrul sectorului de activitate
sau în raport cu concurenţii săi.
Principalii indicatori utilizaţi în analiza cotei de piaţă sunt:
a. Cota de piaţă absolută sau globală (Cabs) exprimă poziţia întreprinderii pe
piaţa (sectorul/ramura) pe care acţionază:
CA
Cabs = n i x 100 , unde:
 CA i
i 1
CAi - cifra de afaceri a întreprinderii analizate;

11
 n

 CA
i 1
i - cifra de afaceri totală a sectorului/ramurii.

b. Cota de piaţă relativă (Crel) exprimă poziţia întreprinderii în raport cu liderii

de piaţă, prin utilizarea uneia dintre relaţiile:
CA i
Crel = x 100 , unde:
CA L
CAL - cifra de afaceri a celui mai important concurent de pe piaţă.
Pentru poziţionarea corectă a întreprinderii în mediul său concurenţial sunt
necesare informaţii suplimentare privind:
1. principalii concurenţi direcţi;
2. activitatea globală a întreprinderii (performanţe);
3. situaţia cifrei de afaceri pe fiecare cuplu de produs-piaţă;
4. tipul de clientelă şi repartiţia cifrei de afaceri după acest criteriu.

2.3. Analiza valorii adăugate

2.3.1. Definirea şi analiza dinamicii şi structurii valorii adăugate

Valoarea adăugată este unul din cei mai importanţi indicatori de reflectare a
performanţelor economico-financiare ale unei firme. Pe baza valorii adăugate
considerăm că poate fi apreciată adevărata dimensiune a activităţii unei firme, fiind
expresia rolului acesteia în mediul economic. Spre deosebire de cifra de afaceri, care
include şi valoarea cumpărărilor de materii prime, materiale şi servicii care se
regăsesc în cifra de afaceri a firmelor furnizoare, valoarea adăugată cuprinde numai
echivalentul activităţii întreprinderii în cauză.
Valoarea adăugată poate fi determinată prin două metode:
a. Metoda sintetică, conform căreia din volumul total al activităţii de producţie
şi comercializare a firmei se scad consumurile intermediare de la terţi. În cazul în
care firma desfăşoară numai activitate de producţie, valoarea adăugată se determină
astfel:
VA = Qe - M , unde:
M - consumurile intermediare de la terţi aferente activităţii de producţie.
În situaţia în care întreprinderea desfăşoară, pe lângă activitatea de producţie
şi activitate de comerţ, valoarea adăugată se stabileşte astfel:
VA = (Qe + Mc) - M' , unde:
Mc - marja comercială;
M' - consumurile intermediare de la terţi (pentru firmele cu activitate de producţie şi
comercializare).
b. Metoda de repartiţie (aditivă), potrivit căreia valoarea adăugată este
rezultatul însumării următoarelor elemente: salarii şi contribuţii privind asigurările şi
protecţia socială, amortizare, provizioane aferente exploatării, dobânzi, impozite şi
taxe (exclusiv impozitul pe profit), rezultatul exploatării recalculat (rezultatul aferent
cifrei de afaceri din care se scad dobânzile).
Abordând valoarea adăugată potrivit acestei metode, rezultă că ea serveşte la
remunerarea următorilor subiecţi (parteneri sociali): salariaţi, acţionari, stat, instituţiile
care acordă credite întreprinderi etc.
Valoarea adăugată poate fi analizată din punct de vedere metodologic atât în
mărimi absolute, pe baza evoluţiei elementelor componente, cât şi în mărimi relative,
sub forma ratelor valorii adăugate.
În cazul întreprinderilor industriale, pot fi considerate ca operaţionale
următoarele rate:
a. rata medie a valorii adăugate aferentă cifrei de afaceri:

12
 VA
Rva = x 100
CA
Această rată reflectă ponderea valorii adăugate în cifra de afaceri şi măsoară
gradul de integrare pe verticală a întreprinderilor cu activităţi de producţie şi
comercializare. Pe baza acestui indicator se poate aprecia strategia industrială a
întreprinderii, respectiv gradul de utilizare a factorilor de producţie. În cazul în care
gradul de integrare se apropie de 1, atunci în întreprindere se parcurg un număr
mare de etape pentru obţinerea produsului finit. Aprecierea eficienţei integrării se
impune a fi făcută în corelaţie cu riscul din exploatare, care depinde îndeosebi de
mărimea cheltuielilor fixe şi rentabilitatea întreprinderii.
b. Ratele de structură sau ratele de remunerare ale valorii adăugate se
construiesc pe baza elementelor comparate ale valorii adăugate, determinată potrivit
metodei aditive şi servesc la efectuarea de comparaţii sectoriale şi între exerciţii
financiare.
Ratele de structură (remunerare) ale valorii adăugate reprezintă ponderea
deţinută de fiecare element component (ca expresie a remunerării partenerilor
sociali) la valoarea adăugată.
c. Rata valorii adăugate la 100 lei sau 1.000 lei active imobilizate, constituie în
fapt un indicator de eficienţă economică. Creşterea potenţialului tehnic al muncii
crează premizele obţinerii de efecte care, prin nivelul lor, reflectă utilizarea eficientă a
acestuia.

2.3.2. Analiza factorială a valorii adăugate

Din punct de vedere factorial, valoarea adăugată se poate analiza pe baza

modelelor:
M
a. Va = Qe(1 - ) = Qe x va
Qe
Q VA
b. Va = Ns · e · = Ns x Wa x va
Ns Qe
M f M f' Q VA
c. Va = Ns · · · e ·
Ns Mf M f' Q e
Qe - producţia exerciţiului.
va - valoarea adăugată medie la 1 leu producţie a exerciţiului.

2.4. Analiza producţiei fizice

2.4.1. Analiza realizării progrmaului de producţie fizică pe sortimente

Producţia fizică reprezintă totalitatea valorilor de întrebuninţare rezultate din

activitatea productivă şi care pot fi puse în circuitul economic, în scopul satisfacerii
într-o manieră durabilă a nevoilor pieţii.
Sarcinile analizei programului de producţie pe sortimente constau în relevarea
atât a gradului de realizare a obligaţiilor asumate prin contractele încheiate cu
beneficiarii, cât şi a modului de satisfacere a criteriului eficacităţii în alocarea şi
utilizarea potenţialului intern al întreprinderii.
Realizarea analizei programului de producţie pe sortimente se face prin:
a. indicii individuali de îndeplinire a programului de producţie pe fiecare
sortiment în parte. La nivelul fiecărui sortiment, procedeul de analiză recomandat
este indicele volumului fizic al producţiei, stabilit pe baza relaţiei:

13
 qi
iq = 100 , unde:
qo
q - volumul fizic al producţiei obţinute.
Rolul indicilor volumului fizic este de a semnala sortimentele şi proporţia de
realizare sau nerealizare a programului de fabricaţie.
b. Coeficientul mediu de sortiment (Ks).
Acest procedeu se utilizează pentru a caracteriza gradul de realizare a
programului de fabricaţie pe total întreprindere, în cazul unei producţii eterogene.
Coeficientul mediu de sortiment se stabileşte având în vedere principiul de
bază conform căruia nu se acceptă compensarea nerealizărilor înregistrate la
anumite sortimente de către depăşirile de la alte sortimente, ceea ce face ca nivelul
coeficientului să fie egal sau mai mic decât 1 sau 100 (Ks ≤ 1 sau 100).
Principalele modalităţi de determinare a coeficientului mediu de sortiment sunt
următoarele:

b1. Ks =
 qminp o , unde:
 qopo
∑qminpo - valoarea recalculată a producţiei fabricate în limitele programate, care se
stabileşte comparând valoarea efectivă cu valoarea programată a
producţiei pe fiecare sortiment, luândus-e în calcul valoarea minimă;
∑qopo - valoarea programată a producţiei fabricate.

b2. Ks =
 qp , unde:
 qopo
∑|Δqp| - reprezintă suma abaterilor negative pe sortimente, respectiv suma
nerealizărilor faţă de programul de fabricaţie.
c. Coeficientul de nomenclatură (Kn).
Prin calcularea sa se determină, din punct de vedere fizic, gradul de realizare
a programului de producţie la nivel de întreprindere, utilizând relaţia:
n
Kn = 1 - , unde:
N
N - numărul total al sortimentelor (poziţiilor) din nomenclatorul de fabricaţie;
n - numărul sortimentelor (poziţiilor) la care programul de producţie nu a fost realizat.
Necesitatea utilizării coeficientului de nomenclatură se justifică prin situaţiile
îmtâlnite în activitatea practică a întreprinderilor, cum ar fi:
- neîndeplinirea programului de fabricaţie la un singur sortiment, dar într-o
proporţie foarte mare;
- neîndeplinirea programului de fabricaţie la mai multe sortimente, dar în
proporţie mai mică.
Acest coeficient acordă aceeaşi importanţă tuturor produselor, indiferent de
ponderea lor în volumul producţiei, ceea ce-i conferă o valoare informaţională mai
limitată decât a coeficientului mediu de sortiment.

2.4.2. Analiza structurii producţiei fizice

Prin structura producţiei se înţelege ponderea pe care o deţine fiecare

sortiment în totalul producţiei. Pentru caracterizarea modului de realizare a
programului de producţie din punctul de vedere al structurii, în procesul de analiză se
utilizează următoarele procedee:
a. ponderile (se compară ponderile efective cu cele programate pe fiecare
sortiment în parte, iar orice abatere rezultată, în sensul creşterii sau scăderii, denotă
nerespectarea structurii stabilite prin program);

14
 b. coeficientul mediu de structură sau sortiment (Ka)
Mărimea coeficientului mediu de structură poate fi egală sau mai mică decât 1
sau 100 (Ka ≤ 1 sau 100), în următoarele situaţii:
- coeficientul este egal cu 1 sau 100, situaţie în care programul de
producţie a fost îndeplinit de 100%, depăşit sau neîndeplinit în aceeaşi
proporţie la toate sortimentele prevăzute în nomenclatorul de fabricaţie al
întreprinderii;
- coeficientul este mai mic decât 1 sau 100 când programul pe sortimente a
fost realizat în proporţii diferite.
Coeficientul mediu de structură se determină la nivel de întreprindere pe baza
relaţiei:
n

 q minp
i 1
i o
Ka = n
, unde:
q p
i 1
i o

∑qiminpo - valoarea producţiei executată în contul structurii programate.

2.5. Analiza calităţii produselor

Calitatea este definită ca fiind gradul în care un produs, prin totalitatea

caracteristicilor tehnice, eocnomice, sociale şi de exploatare, satisface nevoia pentru
care a fost creat.
Calitatea se formează în procesle de concepţie şi execuţie şi se verifică în
procesul de consumare a bunurilor şi serviciilor, unde se manifestă caracteristicile:
- tehnice, care reprezintă însuşiri proprii valorii de întrebuniţare;
- de disponibilitate, în sensul de a-şi realiza funcţiile de-a lungul ciclului de
viaţă;
- economice şi tehnico-economice (randament, cost, preţ);
- psihosenzoriale, determinate de efecte estetice, organoleptice,
ergometrice;
- socio-economice (efecte asupra mediului, a sănătăţii etc.).
Analiza calităţii produselor este realizată prin:
a. coeficientul mediu de calitate pe produs (Ki) care reprezintă media
aritmetică ponderală între volumul producţiei (qi) sau ponderea fiecărui sortiment în
totalul producţiei (gi) şi coeficientul de calitate (Ki).
n n

 qi pi
i 1
g p
i 1
i i
Ki = n
sau p =
q
100
i
i 1
Situaţia este favorabilă pentru întreprindere când coeficientul mediu de calitate
pe produs tinde către 1 (Ki → 1, simbol al calităţii superioare).
b. preţul mediu de vânzare (p)
n n

 qi pi
i 1
g p
i 1
i i
p= n
sau p = , unde:
q
100
i
i 1
pi - preţul unitar al produselor din clasa de calitate "i".
Nivelul calităţii pe baza preţului mediu de vânzare (Kp) poate fi relevat prin
raportul dintre preţul mediu de vânzare (pi) şi cel aferent bazei de comparaţie (po).

15
 pi
Kp =
po
Când Kp > 1, aceasta reflectă o îmbunătăţire a calităţi producţiei pe produs
(pi > po), ca efect al creşterii ponderii producţiei de calitate superioară în totalul
producţiei aferente produsului analizat.
c. rata defectelor
n

 nd
i 1
i  np i
Rdf = , unde:
Np
ndi - nr.de produse pe categorii de defecte;
npi - nr.de puncte pe categorii de defecte;
Np - nr.de produse supuse verificării.
Rata efectivă a defectelor se compară cu rata admisibilă pentru acea
categorie de produse.
d. rata gradului de disponibilitate a produsului (Rd)
1 t
Rd = , iar α = nf , unde:
1 tn
tnf - timpul de nefuncţionare a unui produs pe durata de viaţă economică;
tn - timpul normal de funcţionare a produsului.
Cu cât Rd < 1, cu atât calitatea produsului este mai nesatisfăcătoare.

2.6. Analiza producţiei exerciţiului

Producţia exerciţiului este indicatorul care dimensionează întreaga activitarte

desfăşurată de întreprindere în cursul unui exerciţiu, fiind utilă şi necesară în analiza
volumului activităţii întreprinderilor cu ciclu lung de fabricaţie, unde finalizarea
produselor are o durată relativ mare (peste o lună) şi în consecinţă, producţia
neterminată (în curs de execuţie) deţine o pondere mare.
Producţia exerciţiului (Pex) se compune din bunurile şi serviciile produse de
întreprindere, indiferent de destinaţie: vânzare, stocare sau imobilizare, fiind
apreciată ca o producţie gloabală a exerciţiului financiar.
Producţia exerciţiului se determină prin însumarea producţiei vândute (P v) cu
producţia stocată (Ps) şi cu producţia imobilizată (Pi):
Pex = Pv + Ps + Pi
Producţia vândută cuprinde produsele vândute şi serviciile prestate la preţ de
facturare (exclusiv taxa pe valoare adăugată).
Producţia stocată cuprinde variaţia stocurilor de produse finite, producţie
neterminată şi este diferenţa dintre structurile finale (Sf) şi stocurile iniţiale (Si):
ΔS = Sf - Si (±)
Producţia imobilizată cuprinde lucrările efectuate de întreprindere, fără a fi
destinate pieţii, fiind supuse conservării şi folosirii în interes propriu, cum sunt:
imobilizările corporale şi necorporale realizate în regie proprie şi alte investiţii
efectuate prin efort propriu.
Deşi totalizează volumul activităţii întreprinderii în cursul unui exerciţiu
financiar, producţia exerciţiului prezintă dezavantajul neomogenizării elementelor
luate în calcul, ceea ce afectează comparabilitatea: producţia vândută este evaluată
la preţuri de vânzare (exclusiv TVA), producţia stocată care poate cuprinde şi
provizioanele pentru depreciere şi producţia imobilizată sunt evaluate în costuri.

16
 Capitolul 3 - ANALIZA POTENŢIALULUI INTERN AL ÎNTREPRINDERII

3.1. Analiza gestiunii resurselor umane

Resursele umane, alături de mijloacele fixe, obiectele de inventar, precum şi

alături de pământ, terenul agricol, participă direct la realizarea procesului de
producţie, având un rol decisiv atât în obţinerea bunurilor materiale, în executarea de
lucrări şi prestarea de servicii, cât şi în managementul activităţilor firmei şi
eficientizarea acestora.

3.1.1. Analiza cantitativă a resurselor umane

Aprecierea cantitativă a forţei de muncă poate să fie realizată prin:

- nr.de salariaţi la un moment dat reprezintă efectivul de salariaţi şi se
urmăreşte la începutul şi la sfârşitul perioadei de gestiune. Acest indicator indică
nr.de salariaţi angajaţi cu contracte individuale de muncă, pe durată determinată sau
nedeterminată, existenţi la un moment dat (începutul sau sfârşitul anului);
- nr.de personal la un moment dat exprimă nr.de salariaţi la o anumită dată, la
care se adaugă şi nr.de persoane cu contract de prestări servicii, colaborare,
convenţii etc.;
- numărul mediu de salariaţi este un indicator calculat ca urmare a mişcării
personalului (în cursul anului au loc intrări şi ieşiri de salariaţi) şi este apreciat ca fiind
indicator de flux. Numărul mediu de salariaţi se calculează ca o medie aritmetică
simplă a efectivului zilnic de salariaţi. Se poate calcula la nivelul unei luni, unui
trimestru sau la nivelul anului;
- nr.mediu de personal se calculează ca o medie aritmetică simplă a
efectivului zilnic de personal (salariaţi plus colaboratori);
- nr.maxim admisibil de personal reprezintă limita superioară a nr.de personal.

3.1.2. Analiza mobilităţii şi stabilităţii resurselor umane

La nivelul întreprinderii, analiza mobilităţii şi stabilităţii forţei de muncă se

realizează cu ajutorul unor indicatori specifici:
a. Indicatori ai mobilităţii forţei de muncă:
- coeficientul mediu al intrărilor de personal:
I
Ci = , unde:
Np
I - total intrări de personal în cursul perioadei;
Np - nr.mediu de personal.
- coeficientul mediu al ieşirilor de personal:
E
Ce = , unde:
Np
E - total ieşiri de personal (din cauze normale) în cursul perioadei.
- coeficientul mediu al mişcării totale de personal:
IE
Cm =
Np

17
 - coeficientul fluctuaţiei forţei de muncă:
E
Cf = N , unde:
Np
EN - total ieşiri de personal din motive nejustificate, în cursul perioadei.

3.1.3. Analiza calificării personalului

Calitatea forţei de muncă se exprimă prin gradul de calificare a personalului şi

prezintă importanţă în utilizarea eficientă a acestuia, concordanţa dintre calificare şi
tehnologia de fabricaţie fiind condiţia de bază a asigurării calităţii producţiei şi a
veniturilor salariale ale personalului.
Analiza calificării personalului vizează aspecte privind:
1. Structura personalului după formele de obţinere a calificării profesionale.
Acest aspect se stabileşte prin metoda grupărilor din statistică şi vizează provenienţa
acestora din: şcoli profesionale, licee de specialitate, ucenicie la locul de muncă,
cursuri specializare, învăţământ superior etc.
2. Gradul de calificare medie a muncitorilor şi concordanţa acestuia cu
cerinţele tehnologiei de fabricaţie. Analiza gradului de calificare a muncitorilor
permite caracterizarea de ansamblu a calităţii forţei de muncă pe baza coeficientului
mediu determinat astfel:
n n

N K
i 1
i i g K
i 1
i i
KM = = = , unde:
Ni 100
Ni - nr.de muncitori cu categoria de calificare "i";
Ki - categoria de calificare (1-7);
gi - structura muncitorilor pe categorii.
Cu cât coeficientul Km este mai apropiat de categoria superioară, cu atât
calificarea medie a muncitorilor este mai ridicată.
Concordanţa dintre calificarea medie şi tehnologia de fabricaţie, condiţie a
utilizării raţionale a personalului şi asigurării câştigului salarial, rezultă din
compararea categoriei medii a muncitorilor (KM) cu categoria lucrărilor (KL):
n n

 Vi K i
i 1
g K
i 1
i i
KL = n
= , unde:
V
100
i
i 1

Vi - volumul de lucrări pe categorii de calificare;

SL - structura lucrărilor pe categorii.
Din comparaţie pot rezulta următoarele situaţii:
K
a. KM = KL sau M = 1 - concordanţa optimă.
KL
K
b. KM > KL sau M > 1 - discordanţă în defavoarea muncitorilor.
KL
K
c. KM < KL sau M < 1 - discordanţă în defavoarea lucrărilor.
KL
Orice neconcordanţă între calificarea medie a muncitorilor şi categoria medie
a lucrărilor are ca efect majorarea costurilor de producţie, fie ca urmare a subutilizării
personalului din punct de vedere al calificării, fie ca urmare a unei calificări
insuficiente a personalului şi este generatoare de rebuturi în procesul de producţie.

18
 3.1.4. Analiza utilizării timpului de muncă

Utilizarea deplină a forţei de muncă impune folosirea integrală a fondului de

timp, în calitate de factor extensiv de creştere a producţiei.
Fondul anual de timp se evaluează în om-zile şi în om-ore şi este evidenţiat în
balanţa timpului de muncă, în care sunt înscrise următoarele categorii de timp:
1. Timp calendaristic: Tc = N · 365 (om-zile) = N · 365 · 24 (om-ore);
2. Timp maxim disponibil: Tdisp = Tc (sărbători + zile de repaus legal);
3. Timp efectiv: Te - Tdisp - Întreruperi totale (om-ore).
Pe baza elementelor din balanţa timpului de muncă se determină următorii
indicatori ce caracterizează folosirea timpului de muncă:
a. Gradul de utilizare a timpului disponibil:
T
Gd = e · 100 (%)
Tdisp
b. Durata medie a anului de muncă în zile:
T (om - zile)
Z= e
N
c. Durata medie a zilei de muncă:
T (om - ore)
N= e
Te (om - zile)

3.1.5. Analiza productivităţii muncii

Utilizarea raţională a resurselor umane vizează şi productivitatea muncii, ca

indicator de evaluare a eficienţei muncii omeneşti. Ca indicator de eficienţă,
productivitatea muncii reflectă randamentul de utilizare a forţei de muncă, prin
comensurarea efectului economic (producţia, beneficiul) cu efortul depus (nr.de
personal, timpul de lucru).
Productivitatea muncii poate fi definită printr-un sistem de indicatori direcţi şi
indirecţi şi marginali:
a. Indicatorii direcţi exprimă cantitatea de produse obţinute în unitatea de timp
sau de o persoană şi se determină ca raport între volumul producţiei (Q) şi consumul
de muncă (L): W m = Q/L.
b. Indicatorii indirecţi exprimă consumul de muncă încorporat în unitatea de
producţie şi se calculează prin raportul: W m = L/Q.
În funcţie de modul de evaluare deosebim:
Q
1. Productivitatea medie anuală: W a = (lei, unităţi naturale/ persoană).
N
Q
2. Productivitatea medie zilnică: W o = (lei, unităţi materiale/om-zi).
T(om - zile)
Q
3. Productivitatea medie orară: W h =
T(om - ore)
Indicatorii marginali ai productivităţii muncii reflectă variaţiile factorilor şi se
determină prin raportul: W m = ∆Q/∆L, respectiv ∆L/∆Q.

3.2. Analiza gestiunii resurselor materiale

Problemele de bază ale analizei gestiunii resurselor materiale se referă la

asigurarea cantitativă, calitativă şi eficienţa utilizării lor privind gestiunea: mijloacelor
fixe şi stocurilor de materiale.

19
 3.2.1. Analiza gestiunii mijloacelor fixe
Aprecierea corectă a potenţialului întreprinderii şi a eficienţei utilizării acestuia
necesită luarea în considerare a tuturor elementelor de mijloace fixe care sunt
achiziţionate pentru a fi utilizate în cursul activităţii de exploatare, în corelaţie cu
cheltuielile şi efectele rezultate.
Una dintre problemele de bază privind analiza gestiunii mijloacelor fixe este
aprecierea volumului mijloacelor fixe realizat pe baza datelor furnizate de situaţiile
financiare, corelate cu informaţiile privind imobilizările utilizate care nu fac parte din
patrimoniul întreprinderii.
Analiza dinamicii mijloacelor fixe se face pe baza valorilor de intrare în
gestiune sau a valorii medii a mijloacelor fixe, evaluate în preţuri comparabile.
Valoarea medie a mijloacelor fixe se calculează pe baza valorii existente la începutul
exerciţiului financiar şi a modificărilor intervenite pe parcursul acestuia, ponderate cu
timpul de utilizare sau neutilizare, în funcţie de datele la care acestea au intrat sau au
ieşit din patrimoniul întreprinderii:
n V xn n V xn
Mf = Si + I - E , I =  , E= 
ij lfi ij lfni
, unde:
i 1 12 i 1 12
Mf - valoarea medie anuală a mijloacelor fixe;
Si - existentul de mijloace fixe la începutul perioadei analizate;
I - valoarea medie a intrărilor de mijloace fixe;
E - valoarea medie a ieşirilor de mijloace fixe;
Vij - valoarea de intrare a mijloacelor fixe pe categorii;
nlfi - nr.de luni de funcţionare a mijloacelor fixe, pe categorii în cursul exerciţiului
financiar;
nlfni - nr.de luni de nefuncţionare a mijloacelor fixe, pe categorii în cursul exerciţiului
financiar.
Diagnosticarea dinamicii mijloacelor fixe presupune construirea unui sistem de
indicatori care să reflecte fluxurile înregistrate în cursul perioadei analizate:
- coeficientul intrărilor de mijloace fixe (Ki) evidenţiază efortul întreprinderii de
menţinere şi creştere a potenţialului tehnic:
I
Ki = , unde:
Mf
I - valoarea intrărilor de mijloace fixe;
Mf - valoarea mijloacelor fixe totale.
- coeficientul ieşirilor de mijloace fixe (KE) - evidenţiază procesul de
dezinvestire, fie ca urmare a ineficienţei menţinerii mijlocului fix în procesul de
producţie prin diminuarea parametrilor funcţionali, fie ca urmare a inutilităţii acestuia
în procesul de producţie respectiv:
E
KE = , unde:
Mf
E - valoarea ieşirilor de mijloace fixe.
- coeficientul mişcării totale (KMT) - evidenţiază fluxurile totale ale mijloacelor
fixe în perioada analizată:
IE
KMT =
Mf
Analiza structurii potenţialului tehnic relevă politica de investiţii, precum şi
modul de organizare şi administrare a societăţii, efectele pe care le generează
asupra performanţelor acesteia.
Principalii indicatori utilizaţi în caracterizarea structurală a potenţialului
productiv al întreprinderii sunt:

20
 - coeficientul de structură pe categorii de mijloace fixe:
m
Ks = fi , unde:
Mf
i - reprezintă categoria mijlocului fix;
mfi - valoarea mijloacelor fixe pe categorii structurale.
- compoziţia tehnologică a captialului fix (KT) evidenţiază modul de gestionare
a potenţialului tehnic al întreprinderii:
M '
KT = f , unde:
Mf
Mf' - valoarea mijloacelor fixe active.
Calitatea potenţialului tehnic, sursă potenţială de performanţă, poate fi
apreciată având în vedere gradul de amortizare a mijloacelor fixe, determinat pe
baza relaţiei:
Amortizare
Gradul de amortizare = x 100
Valoarea bruta a mijloacelo r fixe
Un alt indicator de apreciere a calităţii mijloacelor fixe îl reprezintă coeficientul
de reînoire a mijloacelor fixe, determinat ca raport între valoarea achiziţiilor aferente
perioadei şi valoarea globală brută a mijloacelor fixe:
Valoarea de achizitie a mijloacelo r fixe noi
Coeficientul de reînoire =
Valoarea bruta a mijloacelo r fixe totale
Acest coeficient permite evaluarea eforturilor investiţionale, a orientării politicii
investiţionale prin:
- investiţii de menţinere a capacităţii productive - când achiziţiile noi sunt la
nivelul ieşirilor;
- investiţii de creştere - mărirea capacităţii de producţie a întreprinderii
(investiţii suplimentare).
Aprecierea eficienţei deciziei de investiţii presupune corelaţii cu celelalte
caracteristici operaţionale de exploatare şi în primul rând cu personalul prin
indicatorul:
Valoarea medie a mijloacelo r fixe
Gradul de înzestrare tehnică =
Nr.mediu de salariati
Accentuarea progresului tehnic şi avantajele concurenţiale pe care le
determină impun o permanentă racordare a întreprinderii la creşterea gradului de
mecanizare şi automatizare a potenţialului tehnic şi a gradului de înzestrare tehnică
pe categroii de mijloace fixe şi salariaţi.
O caracteristică de bază a întreprinderii trebuie să fie flexibilitatea, care
reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi adapta caracteristicile operaţionale şi
organizaţionale la mutaţiile pieţii, presupunând un grad de polivalenţă a utilajelor şi
personalului, posibilitatea segmentării echipamentelor.
Un obiectiv de bază al analizei gestiunii mijloacelor fixe îl constituie analiza
utilizării potenţialului tehnic. Acest indicator exprimă gradul de utilizare a capacităţii
de producţie (GUcp), calculat ca raport între producţia obţinută (Q) şi capacitatea
maximă de producţie (Qmax).
Q
GUcp =
Q max
Acest indicator este folosit în determinarea costului subactivităţii, respectiv a
costului neutilizării utilajelor.
Capacitatea maximă de producţie reprezintă producţia maximă ce poate fi
obţinută într-o anumită perioadă de timp, utilizând echipamentele la randamentul
prevăzut prin construcţie şi în condiţii optime de organizare a producţiei.

21
 Principalele caracteristici ale capacităţii de producţie, ce decurg din definirea
acesteia, sunt:
- structura mijloacelor fixe;
- gradul de utilizare a timpului;
- randamentul mijloacelor fixe.
Analiza factorială a utilizării capacităţii de producţie evidenţiază distinct
influenţa utilizării extensive şi intensive a mijloacelor fixe.
N Tni r
GUcp = na x x i , unde:
Nn Tnmax rmax
Nna - nr.de utilaje active;
Nn - nr.total de utilaje instalate.
NU a
GUD = x 100 - gradul de folosire a dotării tehnice
Nn
Tni - timpul efectiv lucrat al utilajelor;
Tnmax - fondul de timp maxim disponibil al utilajelor;
ri - randamentul efectiv;
rmax - randamentul maxim al echipamentului.
Timpul nelucrat va fi analizat pe cauze şi pe termene.
Principalele cauze ale utilizării incomplete a timpului de lucru al
echipamentelor sunt:
- lipsa de comenzi, lipsa de materiale, lipsa de forţă de muncă calificată;
- defecţiuni mecanice şi electrice, prelungirea timpului pentru reparaţii.
Randamentul echipamentului (Ru) reprezintă producţia (fizică sau valorică)
obţinută pe utilaj:
Q
ru =
Nn
În analiza economică a eficienţei potenţialului tehnic, un indicator semnificativ
îl constituie randamentul marginal (rmarg) ce evidenţiază variaţia producţiei (∆Q) la
creşterea cu o unitate a consumului de resursă analizată (∆T).
Q
rmarg =
T
Aprecierea eficienţei utilizării mijloacelor fixe se realizează pe baza unui
sistem corelat al efectelor (producţia marfă fabricată, cifra de afaceri, valoarea
adăugată, profitul) cu eforturile (valoarea medie a mijloacelor fixe, valoarea medie a
mijloacelor fixe active).
În funcţie de specificul activităţii, pe baza unor indicatori proprii, se pot
determina rate de eficienţă specifice, printre care menţionăm:
a. eficienţa mijloacelor fixe exprimată în funcţie de producţia obţinută destinată
vânzării:
Qf M ' Q Qf
x 100 = f · max · x 100
Mf Mf Mf ' Q max
Mf '
- compoziţia tehnologică a capacităţilor de producţie;
Mf
Q max
- eficienţa mijloacelor fixe active;
Mf '
Qf
- eficienţa utilizării mijloacelor fixe.
Q max
b. eficienţa mijloacelor fixe exprimată în funcţie de cifra de afaceri:

22
 CA M ' Q CA
x 100 = f · f · x 100
Mf Mf Mf ' Qf
Mf '
- compoziţia tehnologică a capacităţilor de producţie;
Mf
Qf
- eficienţa mijloacelor fixe;
Mf '
CA
- gradul de valorificare a producţiei.
Qf
c. eficienţa mijloacelor fixe exprimată în funcţie de profitul aferent cifrei de
afaceri:
P M ' Q CA P
x 100 = f · f · x x 100
Mf Mf Mf ' Qf CA
P
- profitul mediu la un leu cifră de afaceri.
CA

3.2.2. Analiza stocurilor de materiale

Scopul analizei este de identificare a posibilităţilor întreprinderii de a asigura

principalele categorii de materii prime şi materiale care se consumă în mod curent în
cadrul activităţii de bază. În acest context, o importanţă deosebită o are sistemul
relaţional dintre întreprindere şi furnizori. Activitatea de aprovizionare este un proces
dinamic, neîntrerupt, manifestat atât în etapa de programare, cât şi în cea de
realizare efectivă.
În cadrul analizei stocurilor de materiale se urmăreşte:
1. Analiza procesului de aprovizionare cu referire la:
- asigurarea acoperirii cu contracte a necesarului de aprovizionat;
- realizarea programului de aprovizionare pe total şi pe categorii de
resurse;
- asigurarea necesarului de producţie.
2. Analiza stocurilor de materii prime şi materiale.
În acest context se va efectua analiza stocurilor pentru a preveni
supradimensionarea acestora care ar conduce la realizarea de cheltuieli cu
depozitarea şi păstrarea acestora, precum şi imobilizarea de resurse financiare.
De asemenea, se va urmări evoluţia stocurilor comparativ cu dinamica cifrei
de afaceri, pentru a stabili dacă mărimea acestora a avut influenţă favorabilă asupra
volumului producţiei şi al vânzărilor.
Un rol important îl are analiza evoluţiei stocurilor în raport cu baza de
raportare (stoc normat, stoc mediu, stoc maxim). Prin sistemul de gestionare a
stocurilor trebuie identificate în orice moment mărimea acestora la toate grupele de
materiale şi abaterile de la limita prestabilită.
Un aspect deosebit în analiza stocurilor trebuie să-l constituie analiza gradului
de mobilizare a stocurilor şi gruparea lor în: stocuri normale, cu mişcare lentă, fără
mişcare şi stocuri disponibile. În acest caz, se determină durata de imobilizare a
stocului (Di) exprimată în zile, pe baza relaţiei:
S
Di = · 360 , unde:
E
S - stocul mediu anual;
E - ieşirile de materiale din magazie pentru consumuri interne.

23
 Capitolul 4 - ANALIZA CHELTUIELILOR ÎNTREPRINDERII

Prin analiza cheltuielilor întreprinderii se urmăreşte modul cum sunt utilizate

resursele (materiale, umane, financiare) şi impactul alocării acestora asupra
performanţelor întreprinderii.
Conform reglementărilor contabile în vigoare, cheltuielile reprezintă diminuări
ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de
ieşiri sau scăderi ale valorii activelor ori creşteri ale datoriilor, care se concretizează
în reduceri ale capialului propriu, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora
către acţionari.

4.1. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor totale ale întreprinderii

Orice activitate economică presupune consumuri de resurse umane, materiale

şi financiare care se înregistrează potrivit principiilor organizării contabilităţii
financiare şi contabilităţii de gestiune, în conturi specifice. La încheierea exerciţiului
financiar se întocmesc documentele de sinteză contabile, care furnizează informaţii
privind volumul resurselor consumate, dar şi eficienţa acestui consum.
Analiza cheltuielilor întreprinderii se realizează utilizând informaţiile din contul
de profit şi pierdere. În acest document de sinteză contabilă cheltuielile şi rezultatele
întreprinderii sunt structurate după natura activităţii, respectiv: exploatare, financiare
şi extraordinare. La rândul lor, cheltuielile sunt analizate având în vedere tot structura
după natura activităţii.
O corelaţie specifică se stabileşte între ansamblul consumurilor generate de
activitatea firmei, respectiv cheltuielile totale şi ansamblul fluxurilor financiare,
respectiv veniturile totale. Studierea în profunzime a tuturor acestor corelaţii cu
metode specifice poate aduce informaţii valoroase managementului, dar şi
creditorilor sau altor categorii de utilizatori.
Analiza cheltuielilor aferente veniturilor totale se poate realiza utilizând rata
cheltuielilor totale, al cărui studiu se poate efectua prin metoda abaterilor de la
valorile programate. Studiul va favoriza desprinderea unor concluzii şi stabilirea unor
măsuri necesare creşterii performanţelor economico-financiare ale întreprinderii.
Relaţia de calcul a indicatorului rata de eficienţă a cheltuielilor totale (cheltuieli
la 1.000 lei venituri totale) este:
n

 ch
in
i
RCT = n
x 1.000 , sau
V
i 1
i

g c
1000
i i
i 1 Ch i
RCT = → Ci1000 = x 1.000 , unde:
100 Vi

Ci1000 - rata de eficienţă a cheltuielilor pe structură;

Chi - cheltuielile pe structură (exploatare, financiare);
Vi - veniturile pe structură (exploatare, financiare);
gi - structura veniturilor.

24
4.2. Analiza nivelului cheltuielilor la 1.000 lei venituri din activitatea de
exploatare

Cheltuielile de exploatare deţin ponderea cea mai mare în structura

cheltuielilor firmei, ceea ce necesită o analiză detaliată pentru a descoperi noi
rezerve de reducere a acestora. Aceste cheltuieli sunt generate de ciclul de
exploatare şi au în vedere operaţiuni de aprovizionare cu materii prime şi materiale,
depozitarea acestora, folosirea lor în cadrul procesului de producţie, stocarea
semifabricatelor, produselor finite şi vânzarea acestora, precum şi achiziţionarea de
mărfuri şi ambalaje şi vânzarea lor.
Aprecierea evoluţiei acestor cheltuieli se realizează cu ajutorul indicatorului
"rata de eficienţă a cheltuielilor de exploatare" (cheltuieli la 1.000 lei venituri din
exploatare).
Rata de eficienţă a cheltuielilor de exploatare se determină pe baza relaţiei:
n


1000
g i rcej
Ch e i 1
Rce = x 1.000 sau Rce = ,
Ve 100
Ch j
rcej1000 = · 1.000 , unde:
Vj
gi - structura veniturilor din exploatare;
rcej1000 - rata de eficienţă a cheltuielilor pe tipuri de venituri din exploatare;
Chj - cheltuieli aferente activităţilor componente ale ciclului de exploatare;
Vj - venituri pe tipuri de activităţi ale ciclului de exploatare.

4.3. Analiza diagnostic a cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri

Analiza structurală a cheltuielilor de exploatare la 1.000 lei reflectă faptul că

principala componentă a acestora o constituie cheltuielile la 1.000 lei cifră de afaceri,
care se urmăresc atât în dinamică cât şi pe structură.
Analiza factorială a cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri se face prin
utilizarea următorului model de analiză:
n

1000
q
i 1
vi  ci
C = n
· 1.000 , unde:
q
i 1
vi  pi

qv - volumul fizic al producţiei vândute pe produse;

g - structura producţiei vândute pe produse;
p - preţul mediu de vânzare unitar (exclusiv TVA);
c - costul complet unitar.
n

1000
q
i 1
vi  ci
C = n
· 1.000 , unde:
q
i 1
vi  pi  Ip

Ip - indicele de inflaţie.

25
 4.3.1. Analiza diagnostic a cheltuielilor variabile la 1.000 lei cifră de
afaceri

Cheltuielie variabile la 1.000 lei cifră de afaceri sunt definite ca parte a

cheltuielilor de producţie care se modifică în funcţie de volumul fizic al producţiei şi
care pot fi direct proporţionale, progresiv variabile şi regresiv variabile. Încadrarea
acestor cheltuieli într-o anumită grupă se face pe baza comportamentului lor în raport
cu dinamica volumului producţiei.
Pornind de la structura cheltuielilor întreprinderii, cheltuielile variabile la 1.000
lei cifră de afaceri se determină după următoarea relaţie:
n

1000
q
i 1
vi  c vi
C = n
· 1.000 , unde:
q
i 1
vi  pi

cvi - cheltuieli variabile pe categorii de produse.

4.3.2. Analiza eficienţei cheltuielilor fixe

Cheltuielile fixe sau constante se apreciază în funcţie de comportamentul pe

care îl au faţă de modificarea volumului fizic de producţie. Acestea rămân aceleaşi
indiferent de gradul de folosire a capacităţii de producţie a întreprinderii. Cheltuielile
fixe cuprind următoarele categorii de cheltuieli:
- cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe;
- cheltuieli cu serviciile telefonice;
- cheltuieli cu abonamente radio-tv;
- primele de asigurare;
- impozite şi taxe legale.
Aceste cheltuieli sunt legate nemijlocit de existenţa întreprinderii şi se
înregistrează chiar şi atunci când activitatea este oprită temporar.
O altă categorie de cheltuieli fixe se află într-o anumită relaţie cu gradul de
folosire a capacităţii de producţie a întreprinderii. Aici sunt cuprinse salariile
personalului de conducere, TESA, cheltuieli cu deservirea secţiilor, cheltuieli cu
protecţia mediului înconjurător, cheltuielile de birou şi alte cheltuieli administrativ-
gospodăreşti.
Eficienţa cheltuielilor fixe se apreciază prin nivelul lor la 1.000 lei venituri din
exploatare sau cifră de afaceri.
Ch f
Cf1000 = x 1.000 , unde:
 q vp
Chf - suma cheltuielilor fixe;
∑qvp - cifra de afaceri;
Cf1000 - cheltuieli fixe la 1.000 lei.

4.4. Analiza diagnostic a cheltuielilor materiale

Cheltuielile materiale deţin, în funcţie de profiul întreprinderii, o pondere

ridicată în cadrul cheltuielilor de exploatare. Acestea cuprind următoarele elemente:
cheltuieli cu materiile prime şi materiale consumabile, cheltuieli cu energia, apa şi
alte utilităţi, amortizarea mijloacelor fixe şi alte cheltuieli materiale.
Analiza diagnostic a cheltuielilor materiale urmăreşte atât pe total, cât şi pe
elementele componente, evoluţiile acestora şi intervine ori de câte ori se constată
abateri faţă de anumite normative sau prevederi.

26
 Cheltuielile materiale se analizează în dinamică şi pe structură, la nivelul
întregii producţii şi pe principalele produse:
- analiza factorială a cheltuielior cu materialele la 1.000 lei cifră de afaceri;
n n

1000
 q vi  c m
i 1
q
i 1
vi  c s  p'
Cm = n
· 1.000 sau n

 q vi  p i
i 1
q i 1
vi  pi

- cheltuielile cu amortizarea au un caracter convenţional-constant şi sunt

condiţionate de dinamica volumului producţiei ca efect al creşterii gradului de utilizare
a mijloacelor fixe:

CA
Vi
A
1. Ca1000 = x 1.000 Mf Vmi
CA
Vme
A
g
C
c

T
CA
Wh
A
2. Ca1000 = x 1.000 Mf
CA
A g
C
c

1. Influenţa modificării cifrei de afaceri:

A Ao
∆CA = ( o - ) 1.000
CA i CA o
1.1. Influenţa modificării timpului lucrat:
Ao Ao
∆T = - x 1.000
T1  Wh o To  Wh o
1.2. Influenţa modificării producţiei orare:
Ao Ao
∆W = - x 1.000
T1  Wh 1 T1  Wh o
2. Influenţa modificării sumei amortizării:
A Ao
∆A = ( i - ) 1.000
CA i CA 1
2.1. Influenţa modificării valorii medii a mijloacelor fixe:
(Mfi  M fo ) x c o
∆V = 100
CA 1

27
 2.1.1. Influenţa valorii iniţiale a mijloacelor fixe:
(Vi i  Vi o ) x c o
∆Vi = 100 x 1.000
CA 1
2.1.2. Influenţa valorii medii a intrărilor de mijloace fixe:
(Vm i  Vmi o ) x c o
∆Vmi = 100 x 1.000
CA1
2.1.3. Influenţa valorii medii a ieşirilor de mijloace fixe:
(Vmc i  Vmc o ) x c o
∆Vi = 100 x 1.000
CA1
2.2. Influenţa modificării cotei medii de amortizare:
M fi (c1 - c o )
∆c = 100 x 1.000 , din care:
CA 1
2.2.1. Influenţa modificării structurii mijloacelor fixe:
M fi (c1 - c o )
∆g = 100 x 1.000
CA 1
2.2.2. Influenţa modificării cotei de amortizare pe categorii de mijloace
fixe:
M fi (c1 - c' )
∆C = 100 x 1.000
CA 1
În analiza factorială mai poate fi utilizat şi un alt model de analiză factorială a
cheltuielilor cu amortizarea la 1.000 lei cifră de afaceri:
Mf
CA
Mf A
Cd1000 = x x 1.000 g
CA Mf
C
c
Mf
unde: - reprezintă eficienţa utilizării mijloacelor fixe reflectată prin valoarea
CA
mijloacelor fixe la 1 leu cifră de afaceri (inversul cifrei de afaceri la 1 leu
mijloace fixe).
Activitatea de eficienţă când ICA > IA.
- Analiza eficienţei cheltuielilor cu personalul este realizată prin utilizarea
modelelor:
Ns
1. Cs = Ns x S E
S
Sh
As E
2. Cs = Ns x S Wa
S Wh
S

28
 CA C
3. Cs = Ns x x s
Ns CA
Ns - nr.mediu de personal;
S - salariul mediu anual;
T - timpul mediu lucrat;
S - salariul mediu orar;
S - salariul mediu la 1 leu cifră de afaceri.
Analiza cheltuielilor cu personalul poate să fie realizată şi prin modelul:
Cp N Cp
Cp1000 = x 1.000 = s x , unde:
Ve Ve Ns
Ns - nr.mediu scriptic de personal;
Ve - veniturile din exploatare;
Cp - cheltuieli cu personalul.
- Analiza cheltuileilor cu dobânzile bancare
Dobânzile reprezintă costuri ale capitalului împrumutat care fac parte din
categoria cheltuielilor financiare şi prezintă interes pentru analiza economică, întrucât
reducerea lor se regăseşte în creşterea rezultatului financiar.
Pentru analiza eficienţei cheltuielilor cu dobânzile se folosesc următoarele
modele:
A c x K x pd
S 100 2
a. Cd1000 = d x 1.000 = x 1.000 , unde:
CA CA
Cd1000 - cheltuieli cu dobânzile la 1.000 lei cifră de afaceri:
Sd - suma cheltuielilor cu dobînzile;
Ac - soldul mediu al activelor circulante;
K - cota medie de participare a creditului la acoperirea activelor circulante;
Cr - sodul mediu al creditelor pe termen scurt;
pd - rata medie a dobânzii.
A C S
b. Cd1000 = c x r x d x 1.000
CA Ac Cr
C S
c. Cd1000 = r x d x 1.000
CA Cr

4.5. Analiza costului marginal

În literatura de specialitate costul marginal este definit ca fiind costul unei

unităţi adiţionale dintr-un produs şi se calculează prin raportarea creşterii cheltuielilor
totale (∆Ct) la creşterea producţiei (∆q), utilizându-se următoarea relaţie:
Ct i  Ct o CT
Cmg = =
qi  qo q
Dacă:
Cm < c - zona randamentelor crescătoare;
C = c - zona optimă;
Cm > c - zona randamentelor descrescătoare.

29
 Capitolul 5 - ANALIZA FINANCIARĂ A RENTABILITĂŢII PE BAZA
CONTULUI DE PROFIT ŞI PIERDERE

5.1. Rentabilitatea - criteriu de performanţă

În esenţă, rentabilitatea este denumită ca fiind o cetegorie economică prin

care se exprimă capacitatea întreprinderii de a obţine profit, ceea ce reflectă
performanţa acesteia. Realizarea acestui obiectiv este condiţionată de desfăşurarea
unei activităţi rentabile, care să permită remunerarea factorilor de producţie şi a
capitalurilor utilizate, indiferent de provenienţă. Rentabilitatea unei afaceri rezultă din
comensurarea efectelor concretizate în venituri cu eforturile depuse reflectate în
cheltuielile aferente.
După modul în care se realizează comparaţia între efecte şi eforturi, în analiza
rentabilităţii se utilizează două serii de indicatori de evaluare: în mărimi absolute şi în
mărimi relative. Indicatorii în mărimi absolute se obţin ca marje (diferenţe) între
venituri şi cheltuieli, iar indicatorii în mărimi relative se obţin ca rate (rapoarte) între
rezultate şi cheltuieli sau capitaluri utilizate. În mărimi relative, ratele caracterizează
real gradul de rentabilitate, exprimând în modul cel mai sintetic eficienţa utilizării
capitalurilor.
Analiza rentabilităţii se realizează pe baza datelor din contul de rezultat profit
şi piredere, situaţia financiară anuală redactată în termeni de flux, care cuprinde
ansamblul fluxurilor patrimoniale ce permit crearea bogăţiei plecând de la ansamblul
cheltuielilor şi veniturilor.
Prezentarea contului de rezultat poate fi realizată în două moduri: după natură
şi după funcţii (destinaţii).
În prima variantă contul de rezultat este redat sub formă de tabel, în debit
înregistrând cheltuielile, iar în credit, veniturile.
Structura contului de profit şi pierdere sub formă tabelară permite
determinarea marjelor de rentabilitate pe cinci niveluri:

Debit Contul de profit şi pierdere Credit

Cheltuieli pe tipuri de activităţi Venituri pe tipuri de activităţi
1. Cheltuieli de exploatare 1. Venituri din exploatare
+ A. Rezultatul din exploatare (-)
2. Cheltuieli financiare 2. Venituri financiare
(+) B. Rezultatul financiar (-)
(+) C. Rezultatul curent (-)
3. Cheltuieli extraordinare 3. Venituri extraordinare
(+) D. Rezultatul extraordinar (-)
Cheltuieli totale Venituri totale
(+) D. Rezultatul extraordinar (-)
Cheltuieli totale Venituri totale
(+) Rezultatul brut (C+D) (-)
Impozitul pe profit
(+) F. Rezultatul net al exerciţiului (-)

30
 Analiza contului de profit şi pierdere după destinaţie este realizată pe baza
Notei explicative 4 "Analiza rezultatului din exploatare care prezintă structura
rezultatului după destinaţie".

5.2. Tabloul soldurilor intermediare de gestiune

Contul de rezultat al exerciţiului furnizează date care pot fi analizate pentru a

obţine indicatorii necesari gestiunii, prin intermediul Tabloului soldurilor intermediare
de gestiune, solduri care pot fi împărţite în două categorii; S.I.G. - activitate şi S.I.G. -
rentabilitate.

5.2.1. Soldurile intermediare de gestiune - activitate

Din punct de vedere al analizei economice soldurile intermediare de gestiune

caracteristice exploatării sunt indicatori valorici ai producţiei şi comercializării după
cum urmează:
1. Cifra de afaceri (CA) exprimă volumul afacerilor realizate cu terţii cu ocazia
activităţii curente a întreprinderii şi se determină cu ajutorul relaţiei:
CA = Vânzări de mărfuri (activitatea comercială + prestări servicii) (Vmf) +
+ Producţia vândută (activitatea industrială) (Pv)
2. Marja comercială (Mc) este suplimentul de valoare adusă de întreprindere
prin activitatea de comercializare (produse şi mărfuri cumpărate şi revândute), fiind
element al valorii adăugate şi se determină cu ajutorul relaţiei:
Mc = Vânzări de mărfuri (Vmf) - Costul mărfurilor (Chmf)
3. Producţia exerciţiului (Pex) cuprinde bunurile şi serviciille produse de
întreprindere în cursul exerciţiului, indiferent de destinaţie, fiind egală cu suma:
Pex = Producţia vândută (Pv) + Producţia stocată (±∆S) + Producţia
imobilizată (Pi)
4. Valoarea adăugată (Vad) exprimă ceea ce adaugă întreprinderea la circuitul
economic prin propria activitate şi se calculează cu relaţia:
Vad = Marja comercială (Mc) + Producţia exerciţiului (Pex) - Consumurile
intermediare (Ci)
În analiza economică, aceste solduri intermediare de gestiune caracterizează
performanţa întreprinderii în activitaea de producţie şi comercială şi stabilesc
legătura între activitatea economică şi rezultatul final.

5.2.2. Soldurile intermediare de gestiune - rentabilitate

1. Excedentul brut (Insuficienţa) de exploatare (EBE) este rezultatul realizat

din activitatea curentă a întreprinderii care permite să se măsoare capacitatea de a
genera şi conserva fonduri în condiţii de funcţionare, fiind independent de politica
financiară în domeniul amortizării. Se calculează cu ajutorul relaţiei:
EBE = Valoarea adăugată (Vad) + Subvenţii de exploatare (Sbv) -
Impozite, taxe, vărsăminte asimilate (I+Tx) - Cheltuieli cu
personalul (Chp)
2. Rezultatul din exploatare (Rexp) măsoară peformanţa comercială şi
industrială a întreprinderii, este independent de politica financiară şi fiscală, dar ţine
cont de amortizare şi provizioane şi se determină cu relaţia:
Rexp = Excedentul brut (EBE) + Alte venituri din exploatare (Ave) -
Amortizări şi provizioane (A) - Alte cheltuieli din exploatare (Achexp)
Acest rezultat mai poate fi determinat şi prin diferenţa:
Rexp = Venituri din exploatare (Vexp) - Cheltuieli de exploatare (Chexp)

31
 3. Rezultatul financiar (Rfin) este rezultatul din activitatea financiară,
cuprinzând elemente de fluxuri financiare şi elemente ce corespund riscurilor
ataşate, fiind intermediar între rezultatul de exploatare şi rezultatul curent:
Rfin = Venituri financiare - Cheltuieli financiare
4. Rezultatul curent (Rcrt) ţine cont de politica de finanţare a întreprinderii, nu
este influenţat de elemente extraordinare sau fiscale pure şi este egal cu suma:
Rcrt = Rexp + Rfin = Rexp + (Venituri financiare - Cheltuieli financiare)
5. Rezultatul extraordinar (Rextr) provine din activitatea neobişnuită a
întreprinderii, nefiind legat de activitatea curentă şi se determină ca diferenţă:
Rextr = Venituri extraordinare - Cheltuieli extraordinare
6. Rezultatul brut al exerciţiului (Rbr) constituie soldul rezidual între veniturile
totale şi cheltuielile totale şi se determină ca diferenţă:
Rbr = Venituri totale - Cheltuieli totale
7. Rezultatul net al exerciţiului (Rnet) constituie soldul final după aplicarea cotei
de impozit (i) asupra rezultatului brut, conform relaţiei:
Rnet = Rbr - Impozitul pe profit = Rbr (1-i)

5.2.3. Capacitatea de autofinanţare şi autofinanţarea

Capacitatea de autofinanţare (CAF) sau marja brută de autofinanţare, este un

sold rezidual de flux semnificativ pentru întreprindere şi se obţine ca diferenţă între
fluxurile de intrare şi fluxurile de ieşire generate de operaţiunile curente de gestiune
ce lasă la dispoziţia întreprinderii resurse proprii disponibile pentru finanţarea
diverselor necesităţi, rezultatul exerciţiului după impozitare şi cheltuielile care nu au
antrenat plăţi (amortizări, provizioane).
Capacitatea de autofinanţare se poate determina prin două metode:
1. Prin metoda fluxurilor pornind de la excedentul brut al exploatării (EBE):
CAF = EBE + Transferuri de cheltuieli + Alte venituri din exploatare -
Alte cheltuieli de exploatare ± Cote părţi din rezultat din
operaţiunile făcute în comun + Venituri financiare - Cheltuieli
financiare + Venituri extraordinare - Cheltuieli extraordinare -
Participarea salariaţilor la profit - Impozitul pe profit
Această metodă pune în evidenţă originea capacităţii de autofinanţare
corectând excedentul brut de exploatare cu veniturile şi cheltuielile care sunt la
originea fluxurilor de trezorerie.
2. Prin metoda aditivă, pornind de la rezultatul net al exerciţiului (Rnet):
CAF = Rezultatul net + Amortizări şi provizioane - Reluări amortizări şi
provizioane + Valoarea contabilă a elementelor de activ cedate -
Venituri din cesiuni de elemente de activ - Subvenţii investiţii
virate în contul de rezultat - Participarea salariaţilor la profit
În legătură cu capacitatea de autofinanţare se impun următoarele precizări:
a. Este un flux de trezorerie efectivă sau potenţială care cuprinde inexactităţi
şi este eterogen în conţinut, deoarece include mai multe feluri de resurse: unele ce
rămân timp scurt în întreprindere, iar altele disponibile durabil pentru a asigura
finanţări structurale, precum şi operaţiuni (cheltuieli şi venituri) extraordinare.
b. Trebuie să concure la menţinerea valorii întreprinderii, fiind un factor de
creştere a acesteia prin propriile mijloace, putând să dispună de capitaluri
suplimentare, prin apelarea la împrumut.
c. Utilitatea CAF vizează: finanţarea (totală sau parţială) a noilor investiţii;
întărirea fondului de rulment; rambursarea împrumutului la termen pentru
completarea mijloacelor de finanţare a programului de investiţii; a investiţiilor,
distribuirea de dividende.

32
 Autofinanţarea (AF) constituie partea din capacitatea de autofinanţare care
rămâne la dispoziţia întreprinderii după deducerea dividendelor distribuite:
AF = CAF - Dividende distribuite
Autofinanţarea reprezintă îmbogăţirea întreprinderii, fiind un mijloc de
finanţare pe care aceasta îl găseşte în propriile forţe, care îi va întări structura
financiară, mărind fondul de rulment. Ea constituie o resursă proprie de care dispune
întreprinderea prin prezenţa capitalurilor proprii, a căror absenţă conduce la
dezechilibrarea structurii bilanţului.

5.3. Analiza ratei rentabilităţii

Rata rentabilităţii caracterizează gradul de rentabilitate, singurul care

diferenţiază întreprinderi cu acelaşi beneficiu, dar cu rentabilităţi diferite, ca urmare a
unor costuri diferite. Rata rentabilităţii se determină pe baza datelor din contul de
rezultat sau din bilanţ, prin raportarea unui rezultat (excedentul brut al exploatării,
rezultatul din exploatare, rezultatul exerciţiului) la un indicator ce exprimă efortul
depus (costuri, cifră de afaceri, capital investit, capital propriu).

5.3.1. Analiza ratei rentabilităţii resurselor consumate

Rata rentabilităţii resurselor consumate caracterizează gradul de eficienţă al

consumului de factori de producţie reflectat în costuri şi se determină prin raportarea
beneficiului aferent cifrei de afaceri la costurile aferente acesteia.
În funcţie de componenţa cifrei de afaceri - producţie vândută şi vânzările de
măruri - analiza vizează atât factori specifici rentabilităţii activităţii de producţie, cât şi
factori specifici rentabilităţii activităţii de comercializare.
Rata rentabilităţii resurselor consumate privind producţia vândută poate fi
calculată în două moduri:

1. Pe total producţie: Rc =
B
100 =
 q(s)p -  q(s)  c · 100 (%)
Ct  q(s)  c
p-c
 s  rc s  c
 100
2. Prin calculul pe produs: Rc = = (%) , în care:
100 100
s - structura sortimentală a vânzărilor;
rc - rata rentabilităţii produselor;
p - preţul mediu unitar al produselor;
c - costul unitar al produselor.
Se constată că volumul fizic al producţiei vândute nu influenţează direct rata
rentabilităţii, în relaţia de calcul fiind factor de ponderare.
Pentru sectorul unde se desfăşoară activitate de vânzare a mărfurilor, rata
rentabilităţii resurselor consumate este determinată pe baza modelului de calcul:
B R(A - N)
Rrc = 100 = 100 = (A - N) (%), unde:
R R
R - desfacerile (rulajul) de mărfuri;
A - cota procentuală medie de adaus comercial;
N - nielul mediu relativ al cheltuielilor de circulaţie.

5.4. Modalităţi de evaluare a resurselor

Evaluarea riscurilor se referă la evaluarea riscurilor ce însoţesc activitatea
curentă: riscul de exploatare (economic), riscul financiar (de îndatorare), riscul total
(global).

33
 5.4.1. Evaluarea riscului de exploatare

Riscul de exploatare (economic) decurge din fluctuaţiile rezultatului exploatării

în funcţie de pragul de rentabilitate (punctul mort) şi de structura costurilor de
exploatare (fixe şi variabile).
a. O primă modalitate de apreciere a riscului de exploatare are la bază marja
de securitate şi intervalul de siguranţă care reflectă poziţia cifrei de afaceri faţă de
pragul de rentabilitate.
Marja de securitate (Ms) reflectă posibilitatea întreprinderii ca să-şi desfăşoare
activitatea în condiţii de siguranţă:
Ms = CA - CAcritică (lei), unde:
Ch f Ch f
CAcritică = , unde qc = pe unitatea de produs
p-v p-v
Chf - cheltuieli fixe;
p - valoarea producţiei vândute;
v- cheltuieli variabile.
sau CAcritică = Chv + Chf , în condiţiile în care se realizează profit: CA = Chv + Chf + Bo
şi devine critică când Bo = 0.
Indicele de rentabilitate exprimă marja de securitate în procente din cifra de
afaceri denumit şi sporul de eficienţă (Se):
CA critica
Se = 100 (%)
CA
Prin evaluarea riscului de exploatare se utilizează şi intervalul de siguranţă,
denumit şi indicator de poziţie care exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi modifica
producţia şi de a se adapta la condiţiile pieţii. Cu cât valoarea lui este mai mare, cu
atât flexibilitatea întreprinderii este mai ridicată şi prin urmare riscul economic este
mai redus. Intervalul de siguranţă (Is) este determinat prin relaţia de calcul:
q -q CA - CA critica
Is = v critica · 100 sau Is = · 100 (%)
q critica CA critica
b. Aprecierea şi evaluarea riscului economic se poate realiza pe baza
coeficientului levierului de exploatare (CLE) numit şi grad de echilibrare a funcţionării
întreprinderii.
Acest coeficient exprimă sensibilitatea rezultatului de exploatare la variaţiile
vânzărilor, fiind elasticitatea care măsoară creşterea procentuală a acestui rezultat,
ca răspuns la creşterea cu un procent a vânzărilor, deci:
R ex
R ex R ex  CA
CLE = =
CA R ex  CA
CA
Având în vedere că rezultatul din exploatare provine în cea mai mare parte din
vânzarea producţiei, factorul CLE poate fi determinat în funcţie de volumul fizic al
vânzărilor (q) sau în funcţie de cifra de afaceri (CA).
1. În funcţie de volumul fizic, CLE este egal cu raportul:
q(p - v) M cv
CLE = = , în care:
q(p - v) - CP R ex
Mev = CA - Cv = Rexp + Cf = marja costurilor variabile.
Valorile pe care coeficientul levierului de exploatare poate să le obţină sunt:
M cv q(c - v)
a. CLE = = → ∞ , deci Rex = 0
R ex 0

34
 În aceste condiţii coeficientul levierului de exploatare este maxim, cheltuielile
fixe absorb în întregime marja costurilor variabile, deci Mcv = Cf, întreprinderea este
supusă falimentului, trebuie reduse cheltuielile fixe.
q(p - v)
b. CLE = = 0 , adică p = v, riscul de exploatare este inexistent.
0
c. Riscul de exploatare este minor în cazul unor cheltuieli fixe relativ mici
neglijabile (Cf → 0) în raport cu cheltuielile variabile, când:
q(p - v)
CLE = =1
q(p - v) - C f
Acest risc este caracteristic întreprinderilor cu muncă predominant manuală
sau cu un utilaj învechit, amortizat şi cu cheltuieli fixe relativ mici.
2. În funcţie de cifra de afaceri, CLE este raportul:
R exp CA
CLE = x
CA R exp
Se pot distinge trei situaţii:
- riscul este maxim, când Rexp = 0, iar CA = CT;
- riscul este inexistent, acunci când Rex = maxim;
- riscul de exploatare scade odată cu reducerea costurilor, ceea ce
presupune în primul rând scăderea ponderii cheltuielilor fixe şi existenţa
unui decalaj favorabil între creşterea cifrei de afaceri şi creşterea
costurilor totale.

5.4.2. Evaluarea riscului financiar

Riscul financiar sau de capital priveşte structura financiară şi depinde de

modul de finanţare a activităţii; dacă aceasta este finanţată exclusiv din capitaluri
proprii nu comportă niciun risc financiar. Acest risc apare în cazul finanţării din surse
împrumutate care implică cheltuieli financiare pentru remunerarea datoriilor (dobânzi)
şi influenţează rentabilitatea întreprinderii.
Acest risc se manifestă prin sensibilitatea rezultatului net la variaţiile
rezultatului exploatării şi se estimează prin elasticitatea ERnet/Rnet care poartă
denumirea de coeficient de levier financiar (CLF).
R net /R net
CLF =
R exp / R exp
Importanţa acestui coeficient pentru gestiunea financiară decurge din faptul că
rezultatul net condiţionează atât beneficiul şi dividendul pe acţiune, cât şi
autofinanţarea întreprinderii care cointeresează personalul, acţionarii şi proprietarii
întreprinderii.
În egală măsură, coeficientul levierului financiar prezintă importanţă în
diagnosticul financiar, fiind direct legat de gradul de risc financiar asumat de
întreprinderea ce recurge la îndatorare. Costul îndatorării se reflectă în cheltuielile
financiare prezente în costul de profit şi pierdere, nefiind legate direct de activitatea
de exploatare, dar influenţează rezultatul financiar şi prin acesta rezultatul net al
exerciţiului.
Pot fi semnalate următoarele situaţii privind gradul de risc:
1. Risc financiar inexistent:
R exp
CLF = = 0 , când Rexp = 0
R exp  Ch fin
La punctul mort riscul de capital este inexistent, iar rezultatul net poate avea
valoarea maximă, dacă rezultatul financiar şi rezultatul extraordinar sunt pozitive.
35
 2. Risc financiar minor:
R exp
CLF = = 1, când Chfin = 0
R exp  Ch fin
La finanţarea din capitaluri proprii, riscul de capital este minor, iar rezultatul
net evoluează proporţional cu rezultatul din exploatare.
3. Risc financiar maxim:
R exp
CLF = → ∞ , când Chfin = Rexp
R exp  Ch fin
La finanţarea din împrumuturi purtătoare de dobânzi care pot absorbi
rezultatul din exploatare, riscul de capital este maxim, fiind iminent riscul de
insolvabilitate.

5.4.3. Evaluarea riscului total (global)

Riscul total (economic-financiar) cumulează riscul economic cu riscul financiar,

caracterizează riscul activităţii economice şi financiare şi se evaluează cu ajutorul
coeficientului levierului total (CLT), prin produsul:
q (p - v) M cv
CLT = CLE · CLF = =
R exp  Ch fin R exp  Ch fin
Riscul total este inexistent când rezultatul exploatării este minim (p = v) şi
maxim în cazul cheltuielilor financiare care îl anulează (Rexp = Chfin).

36
 Capitolul 6 - ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIARE PE BAZA BILANŢULUI

În vederea elaborării diagnosticului financiar care să permită măsurarea

rentabilităţii economice (capitaluri investite), a rentabilităţii financiare (capitalurilor
proprii), aprecierea condiţiilor în care sunt realizate echilibrele financiare şi
deducerea gradului de autonomie al întreprinderii, analiza financiară parcurge mai
multe etape care presupun cercetarea unor informaţii care împiedică continuitatea
activităţii întreprinderii. Scopul principal al acestui studiu îl constituie adoptarea unor
decizii corective în gestiunea pe termen scurt, mediu şi lung.
Bilanţul are ca obiectiv prezentarea fidelă de informaţii despre poziţia
financiară a întreprinderii, capacitatea acesteia de a se adapta schimbărilor mediului,
cu ajutorul resurselor economice controlate (activele), a structurii de finanţare (datorii
şi capitaluri proprii), precum şi cu ajutorul unor indicatori economico-financiari
importanţi (lichiditarea şi solvabilitatea).

6.1. Tipuri de bilanţ utilizate în diagnosticul financiar

În analiza diagnostic se utilizează diverse tipuri de bilanţ, criteriile de

clasament al activelor şi pasivelor bilanţului diferă în funcţie de scopul urmărit în
analiză şi de utilizator, ceea ce a condus la existenţa unor tipuri (modele) de bilanţ,
cum ar fi: bilanţul contabil clasic constituit pe baza unui sistem dublu de clasament în
activ după destinaţie şi după natură, iar în pasiv după apartenenţă şi exigibilitate,
bilanţul financiar, bilanţul funcţional, bilanţul "pool de fonds" (ansamblul resurselor).
Bilanţul financiar (lichiditate-exigibilitate) constituie un suport al analizei
financiare tradiţionale ce are ca finalitate deservirea patrimoniului întreprinderii în
vederea unei evaluări patrimoniale care poate interesa atât proprietarii, cât şi
creditorii.
Logica bilanţului financiar se bazează pe criteriul lichidităţii crescătoare a
activului şi al exigibilităţii crescătoare a pasivului.
Lichiditatea crescătoare a posturilor de activ este disponibilitatea din ce în ce
mai mare a acestora de a deveni "lichide" şi de a acoperi nevoile întreprinderii. În
activ se află valorile imobilizate, activele cele mai puţin "lichide", iar la sfârşit
disponibilităţile, adică activele cele mai "lichide".
Clasarea posturilor de pasiv în ordinea exigibilităţii crescătoare semnifică
faptul că exigibilitatea unei surse de finanţare este legată de scadenţa sa, primele
posturi fiind cele mai lent exigibile (capitalurile proprii), iar ultimele cele mai rapid
exigibile (datoriile pe termen scurt).
Construcţia bilanţului financiar implică respectarea unor principii şi reguli care
impun ordonarea posturilor de bilanţ după criteriul pe termen scurt şi pe termen lung.
Printre elementele constitutive ale bilanţului se face distincţie între cele care rămân la
dispoziţia întreprinderii o durată de peste un an şi cele care nu îi aparţin pe durată de
sub un an.
Schematic, bilanţul financiar se prezintă astfel:

37
 Bilanţ financiar
Activ = Necesar Pasiv = Resurse
Necesar permanent Capitaluri permanente (Cp)
Activ imobilizat net > 1 an 1. Capitaluri proprii (C)
2. Datorii cu scadenţa > 1 an
Necesar temporar Resurse temporare
1. Activ circulant net < 1 an 1. Datorii cu scadenţa < 1 an
2. Imobilizări financiare < 1 an 2. Credite bancare (Trezorerie pasivă)
3. Disponibilităţi (Trezorerie activ)
Total activ Total pasiv

Prezentarea bilanţului financiar pune în evidenţă două părţi distincte pe

orizontală: partea superioară care reflectă structura financiară prin stabilitatea
elementelor care îl compun (necesarul de finanţat şi resursele de finanţare
permanente) şi partea inferioară care reflectă finanţarea ciclului de activitate
(necesarul de finanţat pe termen scurt şi resursele temporare de finanţare).
Clasamentul activelor şi pasivelor după criteriul vechimii permite ca printr-o
simplă lectură pe orizontală să se determine echilibrele sau dezechilibrele structurale
ale bilanţului, atât pe termen lung, cât şi pe termen scurt.
Importanţa bilanţului financiar în analiza financiară decurge din faptul că el
serveşte la determinarea marjei de securitate financiară prin fondul de rulment care
permite întreprinderii să facă faţă riscurilor, garantând solvabilitatea acesteia.
Abandonarea principiului de clasament al posturilor în bilanţul financiar a
condus la apariţia bilanţului funcţional care regrupează posturile de bilanţ pe marile
funcţiuni ale întreprinderii (investiţii, exploatare, finanţare, trezorerie).
Construcţia bilanţului funcţional are la bază un set de principii şi reguli menite
să pună în evidenţă utilizările şi resursele corespunzătoare fiecărui ciclu de
funcţionare a întreprinderii, gruparea posturilor fiind legată de operaţiile realizate în
raport cu natura, destinaţia sau funcţia lor. În această prezentare, bilanţul este
destinat analizei funcţionale, care constituie o analiză externă.
Un principiu de elaborare a bilanţului funcţional se referă la exprimarea
posturilor de bilanţ la valoarea brută (valoarea de origine a acestora), ceea ce
impune includerea amortismentelor şi provizioanelor în capitalurile proprii, ca resurse
de autofinanţare a întreprinderii. Rezultă că bilanţul funcţional constituie un punct de
plecare ideal pentru o analiză de flux, permiţând determinarea variaţiilor de stocuri.
Un alt principiu al bilanţului funcţional se referă la conceptul de stabilitate care
are în vedere durata posturilor în patrimoniu: acesta diferă de conceptul permanenţei
bilanţului financiar, în sensul că un împrumut pe termen lung va rămâne în
imobilizările financiare, indiferent de scadenţa sa, iar datoriile pe termen lung nu vor
fi trecute la datorii pe termen scurt, indiferent de scadenţă.
Al treilea principiu, al afectării, avut în vedere la structurarea posturilor permite
descrierea ciclurilor care compun viaţa întreprinderii şi a echilibrelor financiare ce
decurg din ele.
Schematic, bilanţul funcţional se prezintă astfel:

38
 Bilanţul funcţional
Activ = Utilizări
I. Funcţia de investiţii
Utilizări stabile brute
II. Funcţia de exploatare
1. Activ circulant de exploatare
2. Activ circulant în afara exploatării
III. Funcţia de trezorerie
Activ circulant financiar
Pasiv = Resurse
I. Funcţia de finanţare
Resurse stabile (durabile)
1. Capitaluri proprii
2. Datorii financiare stabile
II. Funcţii de exploatare
Datorii de exploatare
Datorii în afara exploatării

Total activ Total pasiv

Importanţa bilanţului funcţional în analiza financiară decurge din faptul că
permite aprecierea stabilităţii structurii financiare a întreprinderii prin intermediul
trezoreriei nete şi exprimă interdependenţa din structura financiară şi natura activităţii
acesteia.
Ca răspuns adus criticilor bilanţului financiar şi bilanţului funcţional, adepţii
conceptelor mai noi ale teoriei financiare neoclasice au conceput un alt model de
bilanţ numit pool de fonds (ansamblu de fonduri). În acest sens, bilanţul este privit ca
un ansamblu de resurse şi de utilizări, care oferă indicii asupra deciziilor strategice în
materie de investiţii şi de finanţare, fără a exista o afectare a unei resurse, a unui
anumit tip de utilizare.
Acest tip de bilanţ se apropie de bilanţul funcţional prin prezenţa
amortismentelor şi provizioanelor în fondurile proprii, în pasiv.
Schematic, bilanţul ansamblurilor de fonduri se prezintă astfel:

Bilanţ "Pool de fonds"

Activ = Utilizări Pasiv = Resurse
Portofoliu de active Portofoliu de resurse

I. Utilizări industriale şi comerciale I. Fonduri proprii

1. Imobilizări brute
2. Active circulante de exploatare
3. Active circulante în afara exploatării
II. Utilizări financiare
1. Imobilizări financiare
2. Active circulante (Disponibilităţi)
1. Fonduri proprii externe
2. Fonduri proprii interne
II. Datorii
1. Resurse financiare
- Datorii > 1 an
- Credite bancare curente
2. Datorii de exploatare (Datorii < 1 an)

Total activ (Utilizări brute) Total pasiv (Fonduri)

Transpunerea bilanţului analizat sub forma ansamblului de fonduri reflectă
faptul că acest bilanţ nu face niciun fel de referire la funcţiunile întreprinderii şi la
clasificarea posturilor. În pasiv acestea sunt clasate mai întâi după apartenenţă
(fonduri proprii şi datorii), ceea ce permite să se distingă impactul finanţării prin
capitaluri proprii de cel al finanţării prin datorii.
În activ gruparea posturilor în raport cu strategia industrială şi comercială
vizează imobilizările brute non financiare şi activele circulante de exploatare (inclusiv
lichidităţile necesare pentru exploatare), iar strategia financiară vizează partea de
lichidităţi care serveşte obiectivelor de tip financiar.

39
 Tabloul bilanţului este egal cu cel al bilanţului funcţional. Bilanţul armonizat în
listă (în conformitate cu Standardele Internaţionale de Contabilitate şi Directivele
Europene) este apropiat modelului de bilanţ financiar, ceea ce facilitează analiza
echilibrelor financiare, fără a mai fi necesare alte regrupări de posturi, cu menţiunea
că ordinea de clasare a resurselor este inversată, datoriile pe termen scurt şi lung
fiind prezentate înaintea capitalurilor proprii.

6.2. Diagnosticul echilibrelor financiare

Echilibrele financiare exprimă egalitatea dintre activele şi pasivele bilanţiere

prin care se reflectă modul de utilizare a mijloacelor şi resurselor firmei pe termen
scurt şi pe termen lung prin intermediul unor mărimi cum sunt: situaţia netă, fondul de
rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria netă.
Situaţia netă exprimă diferenţa dintre active şi datorii totale: SN = Active totale
- Datorii totale. În esenţă, situaţia netă exprimă valoarea contabilă a drepturilor pe
care le posedă proprietarii asupra întreprinderii, fiind averea acestora şi trebuind să
fie suficientă pentru a asigura funcţionarea şi independenţa financiară a întreprinderii.
Comparativ cu capitalurile proprii, situaţia netă este mai restrictivă, deoarece
exclude subvenţiile şi provizionanele reglementate. De aceea, situaţia netă este un
indicator mai relevant, ce exprimă valoarea activului realizabil la un moment dat, care
interesează atât proprietarii, acţionarii, cât şi creditorii independenţi, mai ales în cazul
lichidării acesteia.
Situaţia netă se calculează punând faţă în faţă bunurile şi datoriile de aceeaşi
scadenţă, astfel:
a. Pe baza bilanţului financiar situaţia netă se determină ca diferenţă:
Situaţia netă = Total active - Datorii totale - Venituri în avans =
Capitaluri proprii
b. Pe baza bilanţului contabil armonizat situaţia netă este diferenţa:
Situaţia netă = (Total active - Datorii curente) - Datorii peste un an
Situaţia netă poate să prezinte două valori:
- pozitivă şi crescătoare - determinată de o gestiune economică sănătoasă,
ce maximizează valoarea întreprinderii (capitalurile proprii);
- negativă - reflecă o stare de prefaliment, fiind consecinţa încheierii cu
pierderi a exerciţiilor anterioare, pierderi care au epuizat integral
capitalurile proprii.
Partea neacoperită rămâne exclusiv în sarcina creditorilor, acesta fiind riscul
de insolvabilitate al întreprinderii.
Creşterea situaţiei nete (activul net) are ca efect creşterea rentabilităţii şi a
independenţei financiare, pe baza ei putându-se determina riscul global sau
lichidativ, prin raportul:
SN - Activ fara valoare
< 0,3
Activ
Activul net (capitalurile proprii) reprezintă un indicator esenţial care dă
dimensiunea gradului de sănătate a întreprinderii, cu referire la menţinerea
capitalului fizic sau financiar, mai ales în condiţiile inflaţiei care îl erodează.
Echilibrul financiar al întreprinderii rezultă din confruntarea maselor mari ale
bilanţului: fondul de rulment (FR) cu necesarul de fond de rulment (NFR), din care
rezultă trezoreria netă.
Prin analiza echilibrului financiar pe baza bilanţului în optica financiară, se
grupează posturile după criteriul permanenţei, unde finanţarea activului cu durata
mai mare de un an din resurse cu scadenţe peste 1 an, iar finanţarea activelor sub
un an din resurse scadente sub un an.

40
 În consecinţă, echilibrul financiar este determinat cu ajutorul fondului de
rulment stabilit pe baza relaţiei:
FRF= Capitaluri permanente (Capitlarui proprii + Datorii pe termen lung
şi mediu) + Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli - Necesar permanent
(Active imobilizate nete)
Această metodă pune în evidenţă echilibrul financiar pe termen lung, fondul
de rulment reprezentând partea din capitalurile permanente rămasă după finanţarea
imboilizărilor, pe care întreprinderea o consacră finanţării activelor circulante. Este
partea din capitaluri cu grad de exigibilitate slab, care serveşte finanţarea
elementelor de activ cu grad de lichiditate suficient de crescut.
Creşterea fondului de rulment determină creşterea capitalurilor permanente
(emisii de noi acţiuni, obligaţiuni, noi împrumuturi pe termen lung) şi de reducerea
imobilizărilor nete (vânzări de titluri, dezinvestire, cesiuni de imobilizări). Creşterea
fondului de rulment conduce la creşterea marjei de securitate, ceea ce arată că o
parte mai însemnată din activele circulante este finanţară din capitaluri permanente.
Reducerea fondului de rulment este cauzată de scăderea capitalurilor
permanente (rambursări de împrumuturi pe termen lung sau de obligaţiuni) şi de
creşterea imobilizărilor nete (investiţii).
Un fond de rulment staţional reflectă stagnarea întreprinderii care poate fi
temporară sau de durată având diferite cauze.
Partea inferioară a bilanţului financiar permite determinarea fondului de
rulment financiar ca diferenţă:
FRF = (Active circulante + Cheltuieli în avans) - (Datorii pe termen scurt
+ Venituri în avans)
În aceste condiţii, fondul de rulment financiar arată surplusul activelor
circulante nete nefinanţate din datoriile temporare, evidenţiind excedentul de
lichiditate potenţială, ca o marjă de securitate privind solvabilitatea întreprinderii.
Bilanţul armonizat permite determinarea mai rapidă a fondului de rulment în
două moduri:
1. ca diferenţă: (FRF) = (Total active - Datorii curente) - Active imobilizate
2. direct: (FR) = Active circulante, respectiv datorii curente nete.
Fondul de rulment poate să aibă următoarele valori:
1. fondul de rulment pozitiv şi în creştere reflectă o dinamică favorabilă a
marjei de securitate a întreprinderii (Capitalurile permanente > Imobilizările nete).
2. fondul de rulment negativ constituie un semnal de alarmă pentru
întreprindere, care va fi lipsită de capitalurile permanente suficiente să-i asigure
finanţarea imobilizărilor (Capitaluri permanente < Imobilizări nete) sau (Activul
circulant net < Datorii sub 1 an).
Necesarul de fond de rulment desemnează nevoile temporare generate de
executarea unor operaţiuni repetitive care compun ciclul de exploatare curentă
(cumpărări, vânzări, plăţi salarii), al cărui total trebuie acoperit cel puţin parţial de
resurse stabile (fondul de rulment net).
Acest necesar se determină ca diferenţa:
NFR = Necesităţi ciclice - Resurse ciclice, în care:
Necesităţi ciclice = Necesar temporar - Disponibilităţi;
Resurse ciclice = Resurse temporare - Credite de trezorerie.
Pe baza bilanţului contabil financiar şi a celui armonizat, necesarul de fond de
rulment se determină ca diferenţă:
NFR = (Active circulante + Cheltuieli în avans) - Casa şi conturi la
bănci) - (Datorii ce trebuie plătite într-un an + Credite bancare + Venituri
în avans)

41
 Necesarul de fond de rulment constituie un indicator de echilibru financiar,
care poate fi pozitiv sau negativ, în următoarele condiţii:
a. Dacă NFR > 0, rezultă un surplus de necesar temporar faţă de resursele
temporare ce pot fi imobilizate, fiind o situaţie normală dacă este consecinţa unor
investiţii privind creşterea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare.
În caz contrar NFR > 0, arată un decalaj nefavorabil între lichidarea stocurilor
şi creanţelor şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, în sensul încetinirii încasărilor şi
accelerării plăţilor.
b. NFR < 0, reflectă un surplus de resurse temporare faţă de capitalurile
circulante, necesităţile temporare fiind mai mici decât resursele temporare ce pot fi
mobilizate. Această situaţie este favorabilă dacă este consecinţa accelerării rotaţiei
activelor circulante, a urgentării încasărilor şi relaxării plăţilor.
Necesarul de fond de rulment reflectă echilibrul curent al întreprinderii, este
mai fluctuant, mai instabil decât fondul de rulment şi depinde de cifra de afaceri,
durata de rotaţie a stocurilor, decalajul dintre termenul de încasare şi termenul de
plată.
Acest necesar poate fi exprimat şi în zile de vânzare prin intermediul vitezei de
rotaţie care reflectă decalajul dintre recuperarea creanţelor şi plata furnizorilor:
NFRz = NFR · 360/CA
Analiza trezoreriei. Trezoreria netă (TN) poate fi determinată pornind de la
egalitatea de bilanţ: Activ=Pasiv care conduce la confruntarea fondului de rulment
(FR) cu necesarul de fond de rulment (NFR), din care rezultă echilibrul financiar al
întreprinderii. Este un rezultat al operaţiunilor ce afectează toate posturile de bilanţ şi
poate fi determinată din lectura pe orizontală a bilanţului financiar:
a. a părţii superioare: TN = FR - NFR;
b. a părţii inferioare: TN = Disponibilităţi - Credite de trezorerie sau TN =
Trezoreria activă - Trezoreria pasivă.
Trezoreria activă cuprinde disponibilităţile curente degajate de funcţionarea
întreprinderii, la care se adaugă plasamentele rambursabile în orice moment (valori
mobiliare de plasament).
Trezoreria pasivă este reprezentată de creditele bancare curente, soldurile
creditoare la bănci şi efectele scontate (în afara bilanţului).
c. Pe baza bilanţului contabil armonizat, trezoreria este dată de diferenţa:
TN = Active circulante, respectiv Datorii curente - Necesarul de fond de
rulment
Valoarea pozitivă sau negativă a trezoreriei nete este consecinţa unor
inegalităţi între fondul de rulment şi necesarul (resursa) de fond de rulment sau a
decalajului dintre dinamica activelor circulante (datorii curente nete) şi a necesarului
de fond de rulment, după cum urmează:
1. Trezoreria pozitivă: TN > 0, când: FR > NFR şi respectiv: Disponibilităţi >
Credite trezorerie, în următoarele cazuri:
a. FR > 0 şi NFR > 0, dacă NFR este finanţat în întregime din resurse
permanente;
b. FR > 0 şi NFR < 0, dacă resursele din ciclul de exploatare (NFR < 0) se
adaugă la un excedent de resurse permanente (FR > 0) pentru a degaja un
excedent mare de lichidităţi, care pot ascunde subutilizări de capitaluri;
c. FR < 0 şi NFR < 0, dacă resursele din exploatare (NFR < 0) acoperă un
excedent crescut de lichidităţi şi numai o parte a activului imobilizat (FR < 0).
În acest caz, ciclul de exploatare şi o parte din imobilizări sunt finanţate din
datorii pe termen scurt (furnizori şi avansuri clienţi), ceea ce impune creşterea
capitalurilor permanente (resurselor stabile).

42
 2. Trezoreria negativă (TN < 0), când FR < NFR şi respectiv: Disponibilităţi <
Credite trezorerie, în următoarele cazuri:
a. FR > 0 şi NFR > 0, dacă NFR este finanţat parţial din capitaluri permanente
(FR > 0) şi parţial din credite bancare care sunt mai mari decât disponibilităţile,
ceea ce impune aprecierea riscului bancar curent;
b. FR < 0 şi NFR > 0, dacă creditele bancare acoperă o parte din imobilizări (FR
< 0), NFR şi disponibilităţile (inferioare creditelor de trezorerie), ceea ce
impune reconsiderarea structurii de finanţare;
c. FR < 0 şi NFR < 0, resursele permanente nu acoperă decât o parte a activului
imobilizat (FR < 0), restul fiind acoperit din datorii pe termen scurt (furnizori,
avansrui clienţi) şi din credite bancare curente, ceea ce imnpune revederea
structurii finanţării, fiind crescut riscul dependenţei financiare de exterior.
În concluzie, trezoreria netă pozitivă reflectă un echilibru financiar pe termen
lung satisfăcător, când fondul de rulment este superior necesarului de fond de
rulment, precum şi un echilibru financiar pe termen scurt, ca urmare a unor
disponibilităţi băneşti ce devansează creditele bancare de trezorerie.
Pe baza bilanţului funcţional, echlibrele financiare pot să fie stabilite prin
structurarea posturilor din bilanţ, în strânsă legătură cu ciclurile economice care
caracterizează viaţa întreprinderii: investiţii, exploatare, finanţare, trezorerie.
Echilibrul financiar funcţional impune ca utilizările stabile să fie finanţate din
resurse durabile, surplusul resurselor durabile faţă de imobilizările brute
reprezentând fondul de rulment net global (FRNG).
Fondul de rulment net global = Resurse durabile - Utilizări stabile brute
FRNG > 0, arată excedentul de resurse stabile după finanţarea utilizărilor
stabile, destinat finanţării ciclului de exploatare, fiind diferenţa dintre:
FRNG = Activ circulant - (Datorii diverse + Credite bancare de
trezorerie)
Necesarul de fond de rulment (NFR) decurge din confruntarea nevoilor de
finanţare cu resursele de finanţare a operaţiilor respective, fiind diferenţa:
NFR = Utilizări ciclice - Resurse ciclice
Necesarul de fond de rulment astfel determinat mai poartă numele de necesar
net când este pozitiv, sau resursă netă când este negativ şi are două componente
legate de: activitatea de exploatare şi din afara exploatării.
NFRT = NFRE + NFRAE
NFRE = Active circulante de exploatare - Datorii de exploatare
Plăţile îl măresc, iar încasările îl reduc.
NFRAE este mai mic faţă de NFRE şi se obţine prin diferenţa:
NFRAE = Alte active circulante - Datorii în afara exploatării
Trezoreria netă (TN) rezultă din confruntarea fondului de rulment net global cu
necesarul de fond de rulment (necesarul net), conform diferenţei:
TN = FRNG - (NFRE + NFRAE)
Trezoreria netă este legată de operaţiile financiare pe termen scurt care sunt
evidenţiate în partea inferioară a bilanţului funcţional, fiind diferenţa:
TN = Necesar de exploatare - Resurse de trezorerie sau
TN = Activ circulant financiar - Credite bancare curente sau
TN = Trezoreria activă - Trezoreria pasivă, în care:
Trezoreria activă = Disponibilităţi (Casa şi conturi la bănci);
Trezoreria pasivă = Credite bancare de trezorerie.
Trezoreria netă poate fi pozitivă sau negativă, după cum urmează:
a. TN > 0, când FRNG > NFRT sau Necesar trezorerie > Resurse trezorerie;
b. TN < 0, când FRNG < NFRT sau Necesar trezorerie < Resurse trezorerie.

43
 O trezorerie netă pozitivă reflectă un excedent al trezoreriei în raport cu
obligaţiile financiare pe termen scurt, ceea ce asigură întreprinderii posibilitatea de a
face plasamente pe piaţa de capital.
O trezorerie netă negativă reflectă resurse de trezorerie furnizate de parteneri
financiari (bănci), respectiv credite bancare de trezorerie superioare disponibilităţilor,
ceea ce reflectă dificultăţi legate de gestiunea financiară pe termen scurt.

6.3. Diagnosticul ratelor pe baza bilanţului

Cu ajutorul ratelor se stabilesc raporturi între două posturi de bilanţ, rezultatul

fiind exprimat sub formă de coeficient, indice sau procent.
Metoda ratelor completează studiul indicatorilor în mărimi absolute şi permite
efectuarea de comparaţii pentru a situa mai corect întreprinderea în mediul său
concurenţial prin analizele comparative în spaţiu sau pentru a-i aprecia evoluţia prin
analizele comparative în timp.
Pe baza bilanţului pot fi determinate grupe de cote a căror prezenţă în
diagnosticul financiar serveşte obiectivelor utilizatorului şi cuprind mai multe
categorii, cum ar fi: ratele de structură, ratele de gestiune, ratele de finanţare, ratele
de randament şi rentabilitate ş.a.
Ratele de structură a bilanţului reflectă structura financiară a întreprinderii care
se defineşte prin proporţiile posturilor din activul şi pasivul bilanţului în raport cu
totalul acestuia.
Ratele de structură se obţin în urma analizei pe verticală a bilanţului şi pun în
evidenţă caracteristici financiare ale întreprinderii, cum ar fi: capacitatea activelor de
a se transforma în lichidităţi, autonomia şi interdependenţa financiară a întreprinderii,
calitatea echilibrului financiar pe termen scurt ş.a.
Structura activului caracterizează compoziţia patrimoniului economic al
întreprinderii şi este analizat prin ratele de structură care reflectă apartenenţa
sectorială şi depind de natura activităţii întreprinderii, astfel:
Activ imobilizat
a. Ponderea imobilizărilor: Si = . 100 (%), reflectă indirect
Activ
intensitatea capitalistică şi a relaţiilor finanţare cu alte unităţi.
Activ ciruclant
b. Ponderea activului circulant: Sa = . 100 (%), depinde de
Activ
sectorul de activitate şi de durata ciclului de producţie (prin poderea stocurilor), de
durata termenelor de plată convenite cu clientela (prin ponderea creanţelor) şi
reflectă esenţa trezoreriei (prin ponderea lichidităţilor în patrimoniu).
Structura pasivului degajă politica de finanţare a întreprinderii, evidenţiind
gradul de stabilitate a finanţării şi autonomia financiară pe care le asigură
întreprinderii combinaţia de resurse având maturităţi de origini diverse.
Ratele de structură a pasivului reflectă autonomia financiară şi gradul de
îndatorare a întreprinderii, astfel:
Capitaluri permanente
a. Ponderea capitalurilor permanente: Scp = . 100 (%),
Pasiv
reflectă autonomia financiară globală (prin ponderea capitalurilor proprii), autonomia
la termen a întreprinderii (prin ponderea datoriilor pe termen lung), respectiv
dependenţa pe termen lung de finanţare externă.
Datorii pe termen scurt
b. Ponderea datoriilor pe termen scurt: SDTS = . 100 (%)
Pasiv
Cu cât este mai mare ponderea capitalurilor proprii în totalul pasivului, cu atât
este mai mare autonomia şi independenţa financiară a întreprinderii.

44
 Analiza pe verticală a bilanţului vizează şi condiţiile dintre posturile din activ şi
din pasiv, structura activului trebuie să fie adecvată structurii pasivului, reflectată prin
intermediul unor rate de sinteză care sunt exprimate prin:
1. Rata de finanţare stabilă a imobilizărilor:
Capitaluri permanente
Rfsi  ≥ 1, care măsoară stabilitatea
Activ imobilizat
resurselor afectate finanţării activelor durabile, din care:
a. Rata de finanţare din resurse proprii:
Capitaluri proprii
Rfrp  ≥ 1, exprimă autonomia financiară de care
Activ imobilizat net
dispune întreprinderea.
b. Rata de finanţare din resurse străine:
Datorii pe termen lung  mediu
Rfrs  ≥ 1, exprimă gradul de insecuritate
Activ imobilizat
financiară a întreprinderii.
2. Rata de lichiditate generală:
Activ circulant
Rlg  ≥ 1, exprimă gradul de lichiditate potenţială
Datorii pe termen scurt
(echilibrul financiar pe termen scurt), din care:
a. Rata de lichiditate relativă (redusă):
Activ circulant - Stocuri
Rlr  ≥ 1, exprimă capacitatea de rambursare a
Datorii pe termen scurt
datoriilor pe termen scurt.
b. Rata de lichiditate (trezorerie imediată):
Disponibilitati
Rli  ≥ 1, exprimă aptitudinea de rambursare a
Datorii pe termen scurt
datoriilor cu scadenţa sub un an.
Ratele de sinteză ale bilanţului se corelează cu ratele de finanţare determinate
pe baza lui şi reflectă indirect structura financiară a întreprinderii.
Analiza ratelor de finanţare. Structura finanţării.
Analiza ratelor de structură a bilanţului permite studiul structurii financiare a
întreprinderii, respectiv examinarea modului în care sunt repartizate sursele de
finanţare a activelor între capitalurile proprii şi aporturile externe, de unde rezultă
autonomia (independenţa) financiară a întreprinderii.
Structura financiară desemnează compoziţia pasivului bilanţului (capitaluri
proprii, datorii) şi modul de finanţare a activităţii întreprinderii.
Structura finanţării reflectată prin ratele de structură a pasivului grupează
posturile bilanţiere după criteriul scadenţei, vizând raportul între capitalurile proprii
(C) şi datoriile (D), pasivul fiind egal cu suma:
Pasiv = Capitaluri proprii (C) + Datorii (D), în care D = datorii pe termen
lung (peste 1 an) + Datorii pe termen scurt (sub 1 an), adică:
Pasiv = Capital permanent (Cp) + Datorii pe termen scurt
Definirea structurii financiare implică şi determinarea raportului între fondurile
pe termen lung (capitalurile permanente) şi fondurile pe termen scurt (datoriile sub 1
an), care depinde de natura activelor întreprinderii.
Autonomia financiară reprezintă aptitudinea întreprinderii de a face faţă
angajamentelor financiare, aceasta măsurându-se cu ajutorul unor rate care exprimă
gradul de îndatorare şi gradul de lichiditate-solvabilitate.
Autonomia financiară poate fi estimată prin mai multe rate, astfel:

45
1. Rata îndatorării globale:
Datorii totale
Rig  ≤ 0,5, exprimă dependenţa întreprinderii de diverşi
Pasiv
creditori şi şansele de rambursare a datoriilor.
Datorii totale
a. Levierul financiar: LF  , depinde de structura finanţării şi
Capitaluri proprii
are efecte asupra ratei rentabilităţii capitalurilor proprii (indicatori de risc financiar).
b. Rata autonomiei financiare:
Capitaluri proprii
Raf  ≥ 1; Raf = 1/LF
Datorii totale
c. Rata îndatorării la termen:
Datorii pe termen lung
Rit  , exprimă dependenţa faţă de creditori şi este
Capitaluri proprii
afectată de inflaţie.
2. Capacitatea de îndatorare:
Capitaluri proprii
Ci  ≥ 0,5, exprimă posibilităţile de îndatorare ale
Capital permanent
întreprinderii.
3. Capacitatea de rambursare:
CAF
Cr  ≥ 0,25, exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi
Datorii totale
rambursa datoriile totale.
Analiza ratelor de rotaţie a posturilor de bilanţ
Ratele de rotaţie furnizează indicaţii dinamice deoarece permit să se introducă
o dimensiune temporală în analiza bilanţului, prin evidenţierea ritmului de reînnoire a
unor componente ale acesteia.
În acest scop se compară elemente statice de patrimoniu din bilanţ cu
indicatori din contul de rezultate care exprimă fluxuri caracteristice ale activităţii de
exploatare, cum ar fi cifra de afaceri (CA), din care rezultă ritmul de reînnoire a
postului din activul sau pasivul bilanţului.
Ratele astfel determinate caracterizează unul dintre cei mai sintetici indicatori
de eficienţă, viteza de rotaţie a posturilor de bilanţ, prin intermediul numărului de
rotaţii (N) şi al duratei unei rotaţii (D).
Principalele rate de rotaţie a posturilor de bilanţ sunt următoarele:
CA
1. Nr.de rotaţii ale activelor: Na  (rotaţii) şi respectiv:
Activ
T Activ
Durata unei rotaţii: Da   . 360 (zile/rotaţie).
Na CA
CA
2. Nr.de rotaţii capitaluri propii (C): Nc  (rotaţii) şi respectiv:
C
Durata unei rotaţii este exprimată astfel:
T C
Dc  = . 360 (zile/rotaţie).
Nc CA
3. Nurmărul de rotaţii active circulante (AC):
CA CA Activ Na
Nac = = x =
Ac Activ Ac Sac
T Ac
Durata unei rotaţii: Dac  = . 360 (zile/rotaţie) .
Nac CA

46
 CA
4. Numărul de rotaţii ale activelor: Ns  (rotaţii), unde
Sm
Si  Sf
Stocul mediu 
2
T Sm
Durata unei rotaţii: Ds  = . 360 (zile/rotaţie) .
Ns CA
5. Nr.de rotaţii ale creanţelor:
CA
Ncr  (rotaţii) şi respectiv:
Smcr
Durata de recuperare a creanţelor:
T Smcr
Dcr  = . 360 (zile) .
Nc CA
6. Nr.de rotaţii ale furnizorilor:
Cumparari (Aprovizionari)
Nf  (rotaţii)
Smf
Durata de plată a furnizorilor:
T Smf
Df  = . 360 (zile) .
Smf Cumparari
CA
7. Nr.de rotaţii ale datoriilor: Nd  (rotaţii) şi respectiv:
Datorii
Durata de folosire a surselor atrase:
Datorii
Ddat  . 360 (zile) .
CA
Analiza ratelor de rentabilitate
Ratele de rentabilitate spre deosebire de ratele de structură, ratele de
finanţare şi ratele de rotaţie servesc la evaluarea performanţelor întreprinderii într-o
viziune dinamică.
Ratele de rentabilitate rezultă din confruntarea sub formă de raport a unui
indicator (EBE, Rexp, Rbrut, Rnet) cu un indicator ce exprimă fluxul global de
activitate (CA) sau mijloacele utilizate pentru obţinerea rezultatului (Capitalul
economic sau investit, Capitalul propriu, Costurile de producţie).
În funcţie de factorii raportului există două categorii de rate: ratele de marjă şi
ratele de randament şi rentabilitate.
1. Ratele de marjă permit aprecierea eficienţei întreprinderii în activitatea
comercială şi exprimă profitabilitatea acesteia în raport cu actitatea de exploatare
sau cu activitatea globală, după cum urmează:
- în raport cu exploatarea, există mai multe rate:
Marja comerciala EBE Rexp
R1 = ; R2 = ; R3 =
CA CA CA
- în raport cu activitatea globală, se pot determina următoarele rate:
CAF Rnet
R4 = ; R5 = (rata marjei nete)
CA CA
2. Ratele de randament şi de rentabilitate se pot grupa în două categorii:
- ratele de randament exprimă un raport între un rezultat la o formă de
evaluare a capitalului economic pus în operă de întreprindere, astfel:
EBE
Re1 = (rentabilitatea economică brută) ce
Activul imobilizat brut  NFRE
permite aprecierea performanţei exploatării şi facilitează comparaţiile intrasectoariale.

47
 EBE
Re2 = exprimă rentabilitatea economică brută şi permite
Activ total
evaluarea performanţei investiţiilor şi poate fi introdus într-un lanţ de rapoarte pentru
calculul randamentului economic al activelor.
Rexp EBE Rexp
Re3 = = .
Activ total Activ total EBE
Randamentul economic al activelor poate fi exprimat şi prin lanţul de rapoarte:
Rexp CA Ac
Re = · ·
CA Ac Activ
3. Ratele de rentabilitate financiară exprimă capacitatea capitalurilor proprii de
a crea un surplus, după remunerarea capitalurilor împrumutate, care ar permite
remunerarea capitalurilor acţionarilor (dividende) şi autofinanţarea întreprinderii.
Rezultatul exercitiul ui
Rezultatul rentabilităţii financiare (Rf) = . 100 (%) , care
Capitaluri proprii
oferă o informaţie privind rata de remunerare a investiţiilor realizate de acţionari care
au constituit iniţial capitalul întreprinderii care au lăsat în rezervă o parte din beneficii.
Rata rentabilităţii financiare nete (Rfn) şi brute (Rfbr):
Rezultat net Rezultat brut (1 - i)
Rfn = = = Rfbr (1-i), în care:
Capital propriu Capital propriu
i – cota de impozit pe profit.
Pentru stabilirea factorilor de creştere a rentabilităţii financiare, se recurge la
lanţul de rate de forma:
Rex Rex CA Ac Pasiv
Rf= = x x x
C CA Ac Activ C
Pasiv CD D
unde: = =1+ = 1 + LF, reflectă structura finanţării.
C C C
LF - levier financiar (rata îndatorării).
4. Analiza solvabilităţii şi lichidităţii
Solvabilitatea constituie aptitudinea întreprinderii de a face faţă scadenţelor pe
termen lung şi mediu şi depinde de mărimrea datoriilor cu asemenea scadenţe şi de
cheltuielile financiare (Costul îndatorării).
Solvabilitatea se defineşte mai ales în perspectiva unei lichidări a
întreprinderii, dacă se află în încetare de plată ca urmare a lipsei de lichiditate a
bilanţului. Întreprinderea este solvabilă în măsura în care activul real este suficient
pentru a-i permite plata tuturor datoriilor.
Solvabilitatea este apreciată prin:
1. Activul net contabil: ANC = Total activ - Total datorii. Când ANC > 0, atunci
întreprinderea este solvabilă.
2. Rata solvabilităţii patrimoniale:
Capital propriu
Rsp = , exprimă ponderea capitalului propriu în pasiv a
Pasiv
cărei valoare numerică trebuie să se încadreze între 0,3-0,5, valorile peste 0,5
reflectând o situaţie normală.
3. Rata solvabilităţii generale:
Activul total
Rsg =
Datorii totale

48
 Capital propriu
4. Rsg = >1
Datorii pe termen lung
Capacitatea de autofinantare
5. Rsg =
Datorii pe termen lung
Datorii totale (D)
6. Rata îndatorării totale: Rd =
Capital propriu (C)
7. Rata îndatorării pe termen lung:
Datorii  1an
Rdtl =
Capital propriu
8. Capacitatea de îndatorare:
Capital propriu
Cd = ≥ 0,5
Capital permanent
9. Capacitatea de rambursare:
(CAF)
Cr = > 1/4
Datorii totale
10. Rata cheltuielilor financiare:
Cheltuieli financiare (Chfin)
Rcf =
Rezultatul din exploatare (Rexp)
11. Rata cheltuielilor financiare:
Cheltuieli financiare (Chfm)
Rcf = x 100 < 3%
Cifra de afaceri
Lichiditatea măsoară aptitudinea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor pe
termen scurt şi reflectă capacitatea de a transforma rapid activele circulante în
disponibilităţi. O întreprindere este "lichidă" când resursele degajate de operaţiunile
curente ale exerciţiului îi furnizează suficiente disponibilităţi pentru a face faţă
scadenţelor pe termen scurt.
Lichiditatea poate să fie apreciată:
1. Fondul de rulment financiar = Active circulante - Datorii curente (pe termen
scurt)
2. Rata lichidităţii generale:
Active circulante
Rlg =
Datorii curente
3. Rata lichidităţii reduse:
Active circulante - Stocuri
Rlr =
Datorii pe termen scurt
4. Rata de lichiditate imediată:
Disponibilitati
Rli = (0,2 - 0,3)
Datorii pe termen scurt

49
 Capitolul 7 - ANALIZA FINANCIARĂ PRIN FLUXURI

Studiul contului de rezultat dă o viziune dinamică a activităţii, deoarece

variabilele sale sunt în principiu fluxuri care decurg din ciclul de exploatare,
permiţând înţelegerea modului în care este format rezultatul: veniturile înscrise în
creditul contului constituie fluxuri de intrări, iar cheltuielile înscrise în debit constituie
fluxuri de ieşiri.
O definiţie clasică a noţiunii de flux consideră că în general fluxurile sunt
mişcări de valori între agenţi economici, astfel încât pot exista două categorii de
fluxuri: fluxuri reale, dacă aceste mişcări privesc bunuri materiale şi fluxuri financiare
(sau de fonduri), dacă ele se referă la mijloace economice.
În general se consideră flux orice mişcare generată de o operaţiune care are
impact asupra trezoreriei: o vânzare, o cumpărare, o plată de salarii, o rambursare
de datorie constituie un flux care afectează trezoreria întreprinderii.

7.1. Analiza tabloului de finanţare

Tabloul de finanţare, numit şi tablou al utilizărilor şi resurselor, este utilizat

pentru analiza modificărilor structurii patrimoniale a întreprinderii în cursul unei
perioade prezentând situaţia resurselor noi şi a utilizărilor acestora.
Tabloul de finanţare pune în evidenţă principalul instrument al analizei
dinamice privind echilibrul financiar în termen de flux, conform opticii funcţionale a
bilanţului, fiind mai bine adaptat gestiunii previzionale.
Elaborarea tabloului utilizărilor şi resurselor impune o distincţie clară între
fluxurile patrimoniale, financiare şi fluxurile monetare care se exprimă prin încasări şi
plăţi, având ca scop evidenţierea fluxurilor financiare ale utilizărilor şi resurselor
caracteristice activităţii întreprinderii în cursul exerciţiului.
Utilizări sunt considerate creşterile posturilor de activ care corespund unor
achiziţii de bunuri, precum şi reducerile posturilor de pasiv prin diminuarea
capitalurilor proprii (rambursarea unor datorii).
Resurse sunt considerate diminuările de activ care corespund vânzării unui
bun (diminuării unor creanţe), precum şi creşterile de pasiv care corespund unor
aporturi de capital.

Tabloul de finanţare
Utilizări Resurse
1. Dividende distribuite 1. CAF
2. Achiziţii elemente de activ imobilizat 2. Cesiune (reducere) de elemente de
a. Imobilizări corporale activ imobilizat
b. Imobilizări financiare 3. Creştere de capitaluri proprii (aporturi
noi în numerar)
3. Rambursare de datorii financiare 4. Creştere datorii financiare
Creşterea FRNG (± ∆FRNG) -

Ca poziţie, Tabloul de finanţare trebuie situat între bilanţul de deschidere şi

bilanţul de închidere al exerciţiului.

50
 Tabloul de finanţare Utilizări-Resurse astfel elaborat premite să se analizeze
politica de investiţii şi de finanţare a întreprinderii şi să se verifice dacă principiile
echilibrului financiar au fost respectate în perioada trecută.

7.2. Analiza tabloului fluxurilor de numerar

Situaţia (tabloul) fluxurilor de numerar ca o componentă a situaţiilor financiare

anuale, obligatorie în cazul întreprinderilor mari şi opţională în cazul întreprinderilor
mici şi mijlocii permite o analiză dinamică a echilibrului financiar prin descrierea
operaţiunilor (exploatare, investiţii, finanţare) care au antrenat transformarea
patrimoniului.
Situaţia fluxurilor de numerar oferă informaţii referitoare la gradul în care
diferitele activităţi ale întreprinderii degajă fluxuri (excedente sau deficite) de
numerar, aceste fluxuri fiind structurate în trei categorii:
1. Fluxuri de numerar din activitatea de exploatare.
2. Fluxuri de numerar din activitatea de investiţii.
3. Fluxuri de numerar din activitatea de finanţare.
Situaţia fluxurilor de numerar (trezorerie) descrie şi consideră trezoreria ca
fiind o variabilă centrală, care este expresia intrărilor şi ieşirilor de lichidităţi şi de
echivalente, iar variaţia trezoreriei se explică prin fluxurile de încasări şi de plăţi
înregistrate în cursul perioadei.
Fluxurile de numerar pot fi determinate prin două metode: directă şi indirectă.
Metoda directă presupune deducerea plăţilor din încasările aferente ale
exerciţiului financiar pe tipuri de activităţi, permite estimarea fluxurilor viitoare de
numerar pe total şi pe activităţi.
Metoda indirectă diferă în privinţa fluxurilor de numerar din exploatare, care se
determină corectând rezultatul net cu influenţele unor operaţiuni ce nu au caracter
monetar (amortizări, provizioane, diferenţe de curs valutar), precum şi cu variaţia
necesarului de fond de rulment net (capital circulant).
La aceste fluxuri se adaugă numerarul net al celorlalte activităţi, de unde
rezultă numerarul net total, diferenţa reprezentând variaţia fluxului de numerar.

51
 BIBLIOGRAFIE

Brezeanu, P., Dignostic financiar, Editura Economică, Bucureşti, 2004

Boştinaru, A.,
Prăjişteanu, B.,

Colasse, B., Analiza financiară a întreprinderii (Traducere Neculai

Tabără), Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2009

Crecană, C., Rentabilitatea întreprinderilor mici şi mijlocii,

Ed..Economică, Bucureşti, 2000

Georgescu, N., Analiză economico-financiară, Editura A.S.E.,

Robu, V., Bucureşti, 2001

Gheorghiu, Al., Analiză economico-financiară la nivel microeconomic,

Editura Economică, Bucureşti, 2004

Mărgulescu, D., Diagnostic economico-financiar. Concepte-metode-

(coodonator) tehnici, Editura Romcart, Bucureşti, 1994

Mironiuc, M., Analiză economico-financiară, Editura Sedcom Libris,

Iaşi, 2006

Muntean, M., Analiza echilibrului economico-financiar al întreprinderilor

comerciale, Editura Edusoft, Bacău, 2006

Niculescu, M., Diagnostic global-strategic, Editura Economică,

Bucureşti, 1997

Păvăloaia, W., Analiză economico-financiară şi informatică de gestiune,

Editura Moldovia, Bacău, 2000

Petrescu, S., Diagnostic economic-financiar, Editura Sedcom Libris,

Iaşi, 2004

Petrescu, S., Analiză şi diagnostic financiar-contabil, Ediţia a II-a,

Editura CECCAR, Bucureşti, 2008

Thibaut, J.P., Le diagnostic d'entreprise - Guide practique, Editions

Coureaux, Grenoble, 1989

Vâlceanu, Gh., Analiză economico-financiară, Editura Economică,

Robu, V., Bucureşti, 2004
Georgescu, N.,

52