Decizia de investiție și politica

investițională în cadrul companiei

Autor: Temciuc Dumitrița

Student-masterand al gr.
GFCA 200
 DECIZIA DE INVESTIȚII

Factorul esenţial care concură la atingerea obiectivului de bază al

activității firmei (creșterea sustenabilă a valorii firmei) îl reprezintă
investiţiile, concretizate în achiziţia sau construirea de active de
producţie şi comercializare. Nici o firmă nu poate rezista în economia de
piaţă dacă nu are stabilit un program continuu şi corelat de investiţii.
O firmă care nu își propune un program bine definit de investiții va
ajunge mai devreme sau mai târziu să aibă probleme cu volumul, calitatea
și nivelul tehnic al produselor sau serviciilor pe care le oferă clienților, iar
obiectivul de creștere sustenabilă a firmei nu poate fi atins.
Realizarea investiţiilor impune necesităţi de finanţare importante,
conducând la afectarea resurselor firmei pe termen lung. De aceea,
eficienţa proiectelor de investiţii trebuie să fie comparată cu costul de
oportunitate al capitalurilor investite

Selecția proiectelor de investiții se realizează în funcție de criterii complexe,

care înglobează elemente de natură economică (încasări din exploatarea
investiției, costurile de exploatare a investiției)
și de natură financiară (volumul capitalului total utilizat pentru finanțarea
investiției, costul fiecărei componente a capitalului total, tratamentul fiscal
al fiecărei componente a capitalului utilizat pentru finanțarea investiției).
 DEFINIREA ȘI CLASIFICAREA INVESTIȚIILOR

În funcţie de aspectele de natură economică, financiară sau contabilă, la nivel

microeconomic, noţiunii de investiţie i se pot atribui mai multe sensuri.
Astfel, din punct de vedere economic, investiţia reprezintă procesul de creare a unui
capital productiv, durabil. Investiția determină astfel acumularea de active de producţie şi
comercializare sau o acumulare de capital.
Din punct de vedere financiar, investiţia este decizia de imobilizare a capitalului
bănesc, de angajare a unei cheltuieli de capital în prezent, în scopul obţinerii de venituri
viitoare mai mari; este vorba de investire. Teoria financiară urmăreşte să pună la
dispoziţia practicii criteriile care stau la baza opţiunii pentru investire.
Din punct de vedere contabil, investiţia este procesul economic care
determină apariția imobilizărilor necorporale, corporale sau financiare.
Imobilizările sunt obiectul sau suportul deciziei de investiţii.
Sintetizând, putem spune că, în sectorul privat, investiţiile pot fi definite
ca alocări sau cheltuieli de capital legate de crearea de noi active
imobilizate cu destinaţie productivă, sau de înlocuire a mijloacelor fixe
uzate. Investiţiile vizează şi dezvoltarea şi modernizarea imobilizărilor
corporale şi necorporale existente.
Totodată, sunt considerate investiţii şi cheltuielile referitoare la
lucrările de proiectare, prospecţiuni şi explorări geologice, cheltuielile
pentru pregătirea personalului ce va lucra la noile obiective, inclusiv
cheltuielile legate de plata personalului de conducere şi administrativ al
întreprinderilor aflate în construcţie.
 CLASIFICAREA INVESTIȚIILOR
După natura lor, investiţiile se grupează în următoarele categorii:
-investiţii materiale, concretizate în crearea sau achiziţionarea de active imobilizate corporale
în scopul menţinerii sau creşterii potenţialului de producţie. În acest caz, noţiunea de
investiţie este strâns legată de aceea de creştere şi progres tehnic, care impun creşterea
capacităţii de producţie şi modernizarea echipamentelor productive (aceste investiții au
reprezentat premisele creșterii economice clasice);
-investiţii imateriale, realizate în domeniul cercetării, formării personalului, sau investiţiile
comerciale în reclamă şi publicitate, programe informatice. În ultima vreme, în cadrul acestei
categorii o importanță tot mai mare o au investițiile în cercetare pentru obținerea unor
produse și tehnologii ecologice, cu consumuri reduse de energie. Acest gen de investiţii sunt
tot mai importante pentru obținerea succesului concurențial;
-investiţii financiare, concretizate în participaţii la capitalul social al altor firme. Aceste
investiții vizează interese strategice, pe termen mediu și lung, legate de politica de creştere
externă, de impunere a intereselor proprii în gestiunea şi administrarea unor colaboratori,
furnizori sau clienţi ai întreprinderii.
După destinaţie, investiţiile se împart în :
-investiţii productive, destinate activităţii de exploatare. Ele se mai
numesc şi investiţii în imobilizări profesionale, deoarece sunt
utilizate pentru producţie de bunuri şi servicii;
-investiţii supraproductive, prin care se asigură construirea unor
obiective social-culturale şi sportive pentru personal, clădiri
administrative. Ele se mai numesc şi investiţii în imobilizări
neprofesionale, destinate altor activităţi decât cea de bază, de
exploatare. Tot aici se cuprind şi investiţiile obligatorii impuse de
lege, în special împotriva poluării şi protecţia personalului.
După obiectivul lor, investiţiile productive pot fi grupate astfel :
-investiţii de mentenanţă sau de înlocuire, care au drept scop reînnoirea
imobilizărilor uzate fizic sau moral. Ele sunt investiţii sigure, întrucât
randamentul lor viitor poate fi apreciat cu destulă precizie;

-investiţii de capacitate şi adaptare, care au drept scop creşterea nivelului

producţiei sau fabricarea de produse noi. Ele sunt investiţii de expansiune,
concretizate în dezvoltarea capacităţilor existente sau crearea de noi capacităţi
menite să diversifice profilul întreprinderii. Eficienţa lor este mai greu de
apreciat, datorită incertitudinii în ceea ce priveşte desfacerea şi asigurarea bazei
materiale necesare în condiţiile proiectate;

-investiţii de productivitate, care vizează reducerea costurilor totale pe unitatea

de produs a utilităţilor create. Ele se materializează, cel mai adesea, în noi
tehnologii de realizare a produsului.
DECIZIA DE INVESTIȚII ÎN MEDIU CERT (SIGUR)
Adoptarea deciziei de investiţii în condiţiile unui viitor cert ţine cont de
anumite ipoteze, şi anume:
-fiecare investiţie este clar identificată şi ea va produce o serie de fluxuri de
lichidităţi în momente precis determinate în timp;
-decidentul consideră proiectul de investiţii independent față de altele şi
poate alege între mai multe proiecte.
-Un proiect de investiţii este independent atunci când realizarea sa nu este
condiţionată de realizarea altui proiect;
-există o piaţă de capitaluri perfectă, cu o rată a dobânzii unică, beneficiarul
investiţiei putându-se împrumuta nelimitat, fără să existe cheltuieli de
tranzacţionare pe piaţă;
-lipsind incertitudinea, nu există nici risc asociat proiectului de investiţii.
 POLITICA INVESTIȚIONALĂ ÎN CADRUL COMPANIEI

Politica investiţională la nivel macroeconomic este strîns legată de politica, pe care o stabilesc firmele
la nivel microeconomic. Activitatea investiţională caracterizează procesul fundamentării şi realizării celor
mai eficiente forme de alocare a capitalului în scopul creşterii potenţialului economic al întreprinderii.
Activitatea investiţională a întreprinderii se caracterizează prin următoarele particularităţi de bază:
Este principala formă de realizare a strategiei economice a întreprinderii, de asigurare a creşterii
activităţii sale operaţionale. Practic, toate sarcinile dezvoltării economice a întreprinderii necesită
creşterea volumului sau înnoirea structurii activelor operaţionale. Această creştere a activelor şi înnoire a
lor se efectuează în procesul diferitelor forme ale activităţii investiţionale a întreprinderii. Politica
investiţională a întreprinderii este o parte componentă a strategiei generale a dezvoltării sale economice.
Activitatea investiţională poartă un caracter subordonat faţă de scopurile şi sarcinile activităţii
operaţionale ale întreprinderii, deşi unele forme ale investiţiilor întreprinderii pot genera temporar un
venit mai mare decât cel din activitatea operaţională. Totuşi principala sarcină strategică a întreprinderii
constă în dezvoltarea activităţii operaţionale şi asigurarea condiţiilor sporirii venitului generat de ea.
Activitatea investiţională a întreprinderii are ca scop să asigure creşterea formării venitului său
operaţional în perspectivă pe două căi: pe calea asigurării creşterii venitului operaţional din contul măririi
volumului activităţii economice; şi pe calea asigurării micşorării cheltuielilor operaţionale specifice.
Activitatea investiţională a întreprinderii se caracterizează printr-o ritmicitate periodică.
Periodicitatea acestei activităţi e determinată de o serie de condiţii: necesitatea acumulării
preliminare a resurselor financiare pentru iniţierea realizării unor proiecte investiţionale;
folosirea condiţiilor externe favorabile pentru realizarea activităţii investiţionale; crearea
condiţiilor interne pentru “salturi” investiţionale esenţiale.
Activităţii investiţionale a întreprinderii îi sunt caracteristice riscuri specifice, generalizate
prin noţiunea de “risc investiţional”. Nivelul riscului investiţional, de obicei, depăşeşte
nivelul riscului operaţional. Aceasta se datorează faptului că în procesul activităţii
investiţionale riscul pierderii capitalului are o probabilitate de apariţie mai mare decât în
procesul activităţii operaţionale.
Venitul investiţional al întreprinderi în procesul activităţii sale investiţionale se formează,
de obicei, cu întârzieri. Aceasta înseamnă că între efectuarea cheltuielilor investiţionale şi
obţinerea venitului investiţional trece, de regulă, o anumită perioadă de timp.
În procesul activităţii investiţionale, soldul balanţei fluxurilor de numerar în
perioadele iniţiale este negativ. Soldul devine pozitiv pe parcursul
compensării cheltuielilor investiţionale prin veniturile obţinute
 Marele economist Keynes, referindu-se la pieţele de capital a spus că:
„Nimic nu este mai periculos decât o politică raţională de investiţii,
într-o lume iraţională”. El a arătat că valoare acţiunilor este determinată de
părerea oamenilor despre ele.