Analiză economico-financiară aprofundată

- note de curs -
2019
CUPRINS:

Capitolul 1. Bazele teoretico-metodologice ale analizei economico-financiare

Capitolul 2. Analiza activităţii de producţie şi comercializare pe baza indicatorilor valorici

Capitolul 3. Analiza potenţialului intern al întreprinderii

Capitolul 4. Analiza performanţei şi riscurilor întreprinderii pe baza contului de profit şi

pierdere

Capitolul 5. Analiza indicatorilor de creare de valoare

Capitolul 6. Analiza poziţiei financiare a întreprinderii

Capitolul 7. Analiza financiară prin fluxuri

BIBLIOGRAFIE:
• Gheorghiu Al., Analiza economico-financiara la nivel microeconomic, Editura Economica,
Bucureşti, 2004
• Helfert E., Tehnici de analiză financiară, ghid pentru crearea valorii, Ediţia 11, BMT
Publishing House, 2006
• Mironiunc M., Analiză economico- financiară: performanţă, poziţie financiară, risc,
Editura Universităţii “Al. I.Cuza” din Iaşi, 2009
• Muntean M., Solomon D.C., Analiză economico-financiară aprofundată, Editura Alma
Mater, Bacău, 2015
• Pătruţ V., Rotilă A., Contabilitate şi diagnostic financiar – fundamente teoretice şi
aplicaţii practice, Ediţia a II-a revizuită şi actualizată, Editura Sedcom Libris, Iaşi 2010
• Petrescu S., Analiză şi diagnostic financiar-contabil: ghid teoretico-aplicativ, Ediția a II-a
revizuită şi adăugită, Editura CECCAR, București, 2008
• Petrescu S., Analiză şi diagnostic financiar-contabil: ghid teoretico-aplicativ, Ediția a III-a
revizuită şi actualizată, Editura CECCAR, Bucureşti, 2010
• Petrescu S., Performanţă şi risc în afaceri: concepte, metode, aplicaţii, Editura
Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2012
• Robu V., Anghel I., Şerban E. C, Analiza economico-financiară a firmei, Editura
Economică, Bucureşti, 2014
• Rotilă A., Analiză economico-financiară - note de curs, Universitatea din Bacău, 2007
 Capitolul 1
Bazele teoretico-metodologice ale analizei economico-financiare

CUPRINS:
1.1 Analiza economico-financiară: definire, obiective şi tipologie
1.2 Necesitatea analizei economico-financiare şi utilizatorii rezultatelor acesteia
1.3 Conţinutul procesului de analiză economico-financiară
1.4 Metodologia analizei economico-financiare
1.5 Sistemul de indicatori ai analizei economico-financiare

1.1 Analiza economico-financiară: definire, obiective şi tipologie

Conducerea oricărei activităţi se bazează pe o cunoaştere amănunţită şi sistematică a

conţinutului şi a organizării acesteia.
Cunoaşterea se realizează cu ajutorul cercetării care este o activitate practică de studiere a
fenomenelor economice şi sociale cu ajutorul unor tehnici şi metode adecvate.
În orice domeniu cercetarea parcurge trei faze:
- culegerea datelor;
- prelucrarea datelor;
- analiza informaţiilor.
În termenii cei mai generali, analiza este definită ca metodă de cercetare a realităţii bazată
pe descompunerea unui întreg în elementele lui componente şi pe studierea fiecăruia dintre acestea.

Tipuri de analiză
Diversitatea fenomenelor şi proceselor economice, complexitatea lor, determină o varietate
de tipuri de analiză. Acestea se pot distinge după criterii diverse, astfel:

a) După raportul dintre momentul în care se efectuează analiza şi momentul desfăşurării fenomenului se
disting:
- analiza post-factum (analiza realizării obiectivelor) - priveşte trecutul, cercetează rezultatul unei
activităţi potrivit relaţiilor cauzale, relevând modul de executare a obiectivelor stabilite
- analiza previzională sau prospectivă - priveşte viitorul, presupune determinarea evoluţiei viitoare a
unui fenomen economic pe baza cercetării factorilor (a relaţiilor de cauzalitate), a acţiunii lor în
perspectivă.

1
 Cele două tipuri de analiză prezintă particularităţi ce derivă din faptul că:
▪ analiza post-factum are la bază variabile cunoscute (certe),
▪ analiza previzională se bazează pe variabile presupuse (incerte).
De aici derivă o serie de aspecte metodologice diferite:
▪ în cadrul analizei post-factum se studiază o singură variantă a fenomenului (cea de execuţie)
şi predomină legăturile de tip funcţional (determinist);
▪ în cadrul analizei previzionale pot fi studiate mai multe variante şi apar frecvent legături de
tip stocastic.

b) După nivelul la care se desfăşoară analiza, distingem:

- analiză microeconomică – studiază fenomenele la nivelul întreprinderii sau subdiviziunilor ei
organizatorice (elementele ei ca sistem);
- analiză mezoeconomică – studiază fenomenele la nivelul unei ramuri/domeniu/sector de activitate;
- analiză macroeconomică – studiază fenomenele la nivelul economiei naţionale sau al economiei
mondiale, operând preponderent cu mărimi globale sau agregate, de exemplu: produs intern brut,
produsul naţional brut.

c) Din punct de vedere al urmăririi însuşirilor esenţiale sau al determinărilor cantitative ale fenomenelor,
distingem două tipuri de analiză:
- analiză calitativă – urmăreşte esenţa fenomenelor (însuşirile sale esenţiale), permite stabilirea
factorilor care sunt de aceeaşi esenţă (natură) cu fenomenul şi îl determină. Este pusă în evidenţă
atunci când procedăm la descompunerea în trepte, trecând de la factori calitativi mai puţin puri către
factori mai puri (în procesul de purificare).
- analiză cantitativă – presupune cercetarea fenomenului prin determinări cantitative exprimate prin
greutate, grad, suprafaţă, volum, durată, număr etc., asigurând prin metode specifice cuantificarea
acţiunii diferiţilor factori asupra fenomenului.

d) În funcţie de delimitarea obiectului analizat, distingem:

- analiza pe ramuri de activitate (industrie, construcţii, transporturi, agricultură etc.) sau pe unităţi
organizatorice (loc de muncă, secţie, fabrică, uzină, grupuri de întreprinderi etc.), ca analiză
complexă;
- analiză pe probleme, pe tematici (cifră de afaceri, costuri, productivitatea muncii, rentabilitate etc.).

e) În funcţie de perioada de timp pe care se cercetează fenomenul, distingem:

- analize pe termen scurt (până la un an) – sunt frecvente în managementul operativ;
- analize pe termen lung (peste un an) - sunt implicate în deciziile strategice.

2
f) După modul de urmărire în timp a fenomenelor, distingem:
- analiza statică - studiază fenomenul la un moment dat, relevând relaţiile dintre elementele şi factorii
care determină o anumită poziţie a fenomenului cercetat (o situaţie de fapt);
- analiza dinamică – cercetează fenomenele economice în schimbarea lor, relevând poziţia lor într-un
şir de momente. Această analiză scoate în evidenţă legătura dintre poziţiile care s-au succedat sau se
vor succeda ale fenomenului, pe baza cercetării factorilor care determină schimbările poziţionale.

g) După criteriile de studiere a fenomenelor, distingem:

- analiza economică - vizează activitatea de exploatare a întreprinderii independent de funcţiunea
financiară.
- analiza tehnico–economică - îmbină caracterul tehnic cu cel economic. De exemplu, acţiunea de
reducere a costului unui produs nu poate fi decât rezultatul unei analize tehnico-economice rezolvată
de o echipă de cadre tehnice şi economice.
- analiza economico-financiară - este analiza în care se regăsesc corelaţiile dintre activitatea
economică (de exploatare) şi cea financiară, servind la elaborarea diagnosticului economico-
financiar. De exemplu, analiza riscului financiar nu este suficient de relevatoare fără o legătură cu
analiza riscului de exploatare.
- analiza financiară - vizează cu precădere fluxurile financiare care se formează la nivelul unei
întreprinderi, modul de gestionare şi plasare a capitalurilor, situaţia financiară, rentabilitatea şi
riscurile întreprinderii.

h) În funcție de poziția analistului față de entitatea cercetată, distingem:

- analiza internă – când analistul este din interiorul entității, problema analizei este pusă din interiorul
entității și efectuarea analizei servește conducerii entității;
- analiza externă – când problema analizei este pusă din exteriorul entității și efectuarea analizei
servește utilizatorilor externi;

Tipul de analiză care în decursul timpului s-a impus în sistemul ştiinţelor economice ca disciplină de
învăţământ independentă, care şi-a delimitat obiectul şi metoda răspunzând unor necesităţi practice, îl
constituie analiza economico-financiară, ca analiză microeconomică (analiza economico-financiară a
întreprinderii).
!!!! În literatura de specialitate se întâlneşte frecvent denumirea de:
• analiză microeconomică, cu accent pe investigarea firmei în corelaţie cu mediul
economic în care acţionează, şi
• analiză financiară, cu accent pe problemele de rentabilitate, echilibru financiar şi
valoare patrimonială.

3
 1.2 Necesitatea analizei economico-financiară şi utilizatorii rezultatelor acesteia

Cu ajutorul analizei economico-financiare

- se cercetează fenomenele şi procesele economico-sociale,
- se descoperă structura lor,
- se verifică şi se stabilesc relaţiile de cauzalitate şi factorii care le generează,
- se descoperă legile formării şi desfăşurării lor şi, pe baza acestora,
- se formulează decizii privind activitatea de viitor.
➢ Cercetarea în timp şi spaţiu a cauzelor şi efectelor din universul economic poate descoperi fenomene
cu o anumită stabilitate, frecvenţă, descoperind astfel o serie de legi economice, statistice, care sunt
utile desfăşurării cu eficienţă a activităţilor.
➢ Prin cunoaşterea post-faptică, curentă şi previzională a economiei agentului economic, a rezultatelor
şi rezervelor interne, a cauzelor care le-au generat, analiza economico-financiară contribuie la
creşterea continuă a eficienţei utilizării resurselor umane şi materiale.
➢ Un rol deosebit de important revine cunoaşterii atât în momentul elaborării programelor de
activitate cât şi al controlului modului în care aceste programe se derulează.

Analiza economico-financiară îşi propune cu predilecţie cercetarea relaţiilor cauză-efect. În

domeniul economic studierea acestei relaţii este mult mai complexă decât în alte domenii, ca urmare a
caracterului deosebit de complex al fenomenelor economice.
Caracterul complex al analizei cauzale derivă din următoarele aspecte:
- acelaşi efect poate fi generat de cauze diferite;
- aceeaşi cauză poate produce efecte diferite;
- efecte diferite se pot combina dând o rezultantă a complexului de acţiuni;
- complexitatea şi intensitatea cauzei pot determina nu numai intensitatea fenomenului ci şi
calitatea lui;
- în fenomenul analizat pot să apară însuşiri pe care (anterior) nu le avusese nici unul din
elementele fenomenului.
De aici rezultă că analiza economico-financiară este necesară şi utilă procesului cunoaşterii esenţei
fenomenelor, descoperirii legităţilor obiective din economie.
Analiza economico-financiară este necesară conducerii agentului economic, ea descoperă esenţa
fenomenelor şi proceselor economice, cauzele modificării lor şi este în măsură să elaboreze soluţii de
prevenire şi înlăturare a cauzelor ce generează situaţii negative.
Pe lângă pregătirea şi fundamentarea deciziilor conducerii, analiza economico-financiară contribuie
la fundamentarea programelor de activitate a întreprinderii, la perfecţionarea indicatorilor economico-
financiari, armonizarea activităţii economice, controlul şi reglarea ei.
Analiza economico-financiară urmăreşte să pună la îndemâna conducerii un instrument de
cunoaştere şi revizuire a nivelurilor de echilibru în cadrul activităţii descoperind factorii care le influenţează
şi mărimea influenţei lor.

4
 Analiza economico-financiară se află într-o evoluție permanentă. Evoluţia acesteia este legată de
adaptarea obiectivelor sale cerinţelor diverşilor utilizatori, în funcţie de aspectele specifice domeniului de
interes1.
Principalii utilizatori ai rezultatelor analizei economico-financiare sunt:
- gestionarii (managerii),
- investitorii actuali si potenţiali,
- creditorii,
- partenerii de afaceri,
- personalul întreprinderii,
- instituţiile statului,
- analiştii financiari,
- alți utilizatori.
Aceste categorii de utilizatori pot adopta decizii privind: gestiunea întreprinderii, cumpărarea sau
vânzarea de titluri, acordarea sau refuzul unui credit, achiziţia totală sau parţială a întreprinderii etc.

Finalitatea analizei financiare se concretizează în diagnosticul financiar, parte distinctă a

diagnosticului economico-financiar, orientată în special spre funcţiunea financiar-contabilă a întreprinderii.
Efectuată în interiorul întreprinderii - analiza internă – sau din exterior de către organisme specializate,
financiar-bancare, sau de specialişti independenţi (analişti financiari) - analiza externă – conduce la
diagnosticul financiar intern sau extern, fiecare având obiective specifice utilizatorilor.

1
Petrescu S., Analiză şi diagnostic financiar-contabil: ghid teoretico-aplicativ, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită,
Editura CECCAR, Bucureşti, 2008, pag. 10

5
 1.3 Conţinutul procesului de analiză economico-financiară
(obiectul analizei economico-financiară)

Definirea şi delimitarea obiectului analizei economico-financiare, presupune stabilirea sferei de

cuprindere a fenomenului pe care-l studiază.
Drumul pe care-l parcurge analiza este invers evoluţiei reale a fenomenuluui cercetat.

Schematic desfăşurarea procesului de analiză se prezintă ca în Figura 1.1.

Evoluţia Ordinea de
fenomenului Fenomenul “X” analiză

Elemente 1 2 3

Factori de gradul I 1 2 3
(direcţi)
Factori de gradul II 1 2 1 2 1 2
(indirecţi)
1 2 3 1 2 1 1 2 1 2 3
Cauze finale

Fig.nr.1.1. Schema desfăşurării procesului de analiză2

Schema pune în evidenţă relaţiile dintre fenomen, elemente, factori şi cauze finale.
Elementele reprezintă părţi componente ale fenomenului.
Factorii sunt acele forţe motrice care provoacă sau determină un fenomen.
Cauzele reprezintă fenomene care, în anumite condiţii provoacă şi explică apariţia unui fenomen (fie
chiar fenomenul analizat, fie un factor care acţionează asupra acestuia)
Procesul descompunerii fenomenelor reprezentat în schema de mai sus scoate în evidenţă două tipuri
de analiză: analiza structurală (pe elemente) şi analiza factorială (pe factori).

Obiectul analizei economico-financiară îl formează studierea complexă a rezultatelor utilizării

resurselor materiale, umane şi financiare, la nivel micro sau macroeconomic în strânsă legătură cu factorii
care le-a determinat, în scopul descoperirii de noi posibilităţi (rezerve interne) de dezvoltare şi perfecţionare
a activităţii economice.
Analiza economico-financiară se înfăptuieşte practic, pe baza unui sistem de indicatori ce
caracterizează latura tehnică, productivă şi financiar- contabilă a întreprinderii.

2
Mărgulescu D. (coordonator), Analiza economico-financiară a întreprinderii, Editor Tribuna economică, Bucureşti,
1994, pag. 20
6
 1.4. Metodologia analizei economico-financiare

Analiza economico-financiară, ca orice ştiinţă, are o metodă proprie de cercetare (calea de urmat în
vederea cercetării fenomenului studiat).
Metoda analizei economico-financiare este formată dintr-un ansamblu coerent de procedee şi tehnici
folosite în procesul cercetării.

Etapele cercetării în analiza economico-financiară sunt:

1. compararea fenomenelor (indicatorilor sau rezultatelor);
2. descompunerea fenomenelor (indicatorilor sau rezultatelor);
3. stabilirea influenţelor factorilor asupra fenomenelor (indicatorilor sau rezultatelor) cercetate;
4. generalizarea rezultatelor analizei economico- financiare.

1.4.1. Compararea fenomenelor (indicatorilor sau rezultatelor)

Urmăreşte obţinerea unei caracteristici cantitative şi calitative a evoluţiei fenomenului

(indicatorului/rezultatului) cercetat. Ea se realizează punând faţă în faţă valorile (mărimile) efective cu baza
de referinţă, care poate fi:
- rezultatele efective din perioada (perioadele) precedentă (e);
- valorile programate sau stabilite prin buget;
- etc..
Compararea se poate utiliza în cadrul metodei analizei numai dacă fenomenul cercetat îndeplineşte
condiţiile de comparabilitate:
- existenţa a cel puţin două mărimi;
- fenomenele sau elementele ce se compară să aibă un conţinut omogen;
- folosirea aceluiaşi etalon de exprimare.

În funcţie de scopul urmărit întâlnim următoarele tipuri de comparaţii:

a) comparaţii în timp;
b) comparaţii în spaţiu;
c) comparații mixte;
d) comparaţii speciale.

7
 a) Comparaţii în timp
Efectuarea lor presupune existenţa a cel puţin două perioade de timp distincte (doi ani, două luni etc.).
Se realizează atunci când se urmăreşte a se evidenţia dinamica fenomenului cercetat, atât sub aspectul
volumului cât şi al schimbărilor survenite faţă de perioada de referinţă.
Oferă posibilitatea de a se descoperi ceea ce este permanent, caracteristic în evoluţia fenomenului cercetat.

b) Comparaţii în spaţiu
Efectuarea lor presupune existenţa a două unităţi de spaţiu distincte şi similare ca domeniu de activitate.
Presupun comparații cu firmele concurente, cu media sectorială etc.
Cu ajutorul acestora pot fi evidenţiate influenţele unor factori cum sunt: poziţia geografică a întreprinderii
(în legătură cu sursele de aprovizionare, canalele de distribuţie, practicile cpmerciale etc.); volumul,
asortimentul şi calitatea producţiei; dotatrea tehnică şi procesele tehnologice; costurile pe unitatea de
producţie, consum de materii prime, materiale, energie pe unitatea de producţie etc..

c) Comparaţii mixte, în timp și spațiu

Pentru efectuarea lor nu sunt necesare condiţiile cerute la primele două tipuri (timp, spaţiu).

d) Comparaţii speciale
Efectuarea lor presupune existenţa altor criterii. Includem aici comparaţia în cadrul perioadei raportate,
dintre rezultatele efective şi cele programate sau mărimile stabilite prin buget.
Au ca principal scop prezentarea modului în care obiectivele predeterminate se execută şi pun în evidenţă ce
posibilităţi de perfecţionare a activităţii sunt în întreprinderea studiată.

1.4.2. Descompunerea fenomenelor (indicatorilor sau rezultatelor)

Are caracter deductiv, de la general la particular, de la întreg la parte.

Asigură profunzimea cercetării fenomenelor şi proceselor economice, localizarea rezultatelor şi a
cauzelor acestora.
Se întâlnesc mai multe tipuri de descompunere:
a) după timp;
b) după loc;
c) după conţinut (pe elemte componente sau factori)

a) Descompunerea după timpul de formare a rezultatelor (indicatorilor) analizate, evidenţiază

subdiviziunea de timp în care se înregistrează o abatere de la desfăşurarea normală, tendinţa generală a
dinamicii fenomenului cercetat.
Exemplu: descompunerea cifrei de afaceri anuală realizată pe trimestre, luni, decade etc..
8
 b) Descompunerea după locul de formare a rezultatelor (indicatorilor) cercetate semnalează
subdiviziunea de spaţiu unde se înregistrează o abatere de la desfăşurarea normală (prestabilită) a
fenomenului. Aceasta echivalează cu stabilirea precisă, în cadrul unei întreprinderi a locului de muncă, a
secţiei ce înregistrează abaterea faţă de media firmei.

c) Descompunerea pe elemente componente sau pe factori prezintă o semnificaţie aparte pentru

procesul cunoaşterii, este tipul de descompunere cel mai des utilizat în activitatea de analiză, întrucât analiza
economico-financiară operează cu modele economice ce conţin un număr variabil de factori.
Exemple: 1. Descompunerea cheltuielilor de producţie pe articole de calculaţie şi pe feluri de cheltuieli ;
2. Descompunerea de tip factorial a profitului brut (B)
B = CA  r
CA = Pmf  
Pmf = Ae  p
Ae = Af + Ac
unde,
B = profitul
CA = cifra de afaceri (producţia marfă văndută)
Pmf= producţia marfă fabricată
r = rata profitului (profit la un leu cifră de afaceri)
 = grad de valorificare a producţiei marfă fabricată
Ae = active economice
p = producţia marfa fabricată la un leu active economice
Af = active fixe
Ac = active circulante

Sistemul factorial se prezintă astfel:

 =  −  (CA) (Pmf) (Ae) (Af)

(r) () (p) (c)

1.4.3. Măsurarea influenţelor factorilor asupra fenomenelor

(indicatorilor sau rezultatelor) cercetate

Etapa are ca scop principal cuantificarea acţiunii fiecărui factor asupra fenomenului cercetat.
Cuantificarea are la bază mai multe procedee tehnice, folosirea unuia sau altuia depinde de sistemul de
legături ce există între factori. Ca urmare, în această etapă (de studiere a factorilor de influenţă) distingem
două momente:
a) identificarea factorilor care influenţează fenomenul sau procesul economic şi determinarea
sistemului de legături dintre factori (corelaţiei dintre aceştia)
b) măsurarea acţiunii (influenţei) fiecărui factor asupra fenomenului cercetat.

9
 Activitatea economică (nivelul indicatorilor) a întreprinderii este influenţată de numeroşi factori care
acţionează cu intensităţi diferite în timp şi spaţiu, uneori în sensuri contrarii care se pot anula reciproc.
Sub acest aspect, în cunoaşterea cât mai bine a factorilor ce afectează evoluţia fenomenului
economic, o semnificaţie aparte are gruparea lor (clasificarea lor).

Literatura de specialitate prezintă criterii diferite de grupare, precum:

a) După caracterul lor în cadrul relaţiilor cauzale sau după însuşirile lor:
- factori cantitativi - purtători materiali ai factorilor calitativi şi indispensabili acţiunii acestora;
- factori calitativi – sunt de aceeaşi natură cu fenomenul cercetat (analizat) dar se deosebesc de
acesta prin gradul de extensie, de exemplu: producţia marfă calculată şi analizată în funcţie de
productivitatea muncii (care se referă la un salariat) şi alţi factori;
- factori de structură – apar numai când rezultatul analizat se obţine prin agregare (este compus
din mai multe elemente), de exemplu: nivelul mediu al ratei rentabilităţii.

b) După locul unde îşi au izvorul acţiunile lor:

- factori interni (endogeni), de exemplu: factori legaţi de produs, factori legaţi de distribuţie,
factori legați de promovarea produselor etc.;
- factori externi (exogeni), de exemplu: cererea de consum, progresul tehnic, legislaţia, mediul
competitiv

c) După conţinut (sau după gradul de sintetizare):

- factori simpli (omogeni) – alcătuiţi dintr-un număr mic de elemente, de exemplu: factorii
sezonieri influenţează evoluţia activităţii de producţie şi de desfacere;
- factori complecşi (eterogeni) – alcătuiţi dintr-un număr mare de elemente, de exemplu: evoluţia
cifrei de afaceri este influenţată de dinamica cererii care la rândul ei este influenţată de factori
complecşi de natură economică (venituri, preţ, ofertă), de natură psihologică, socială,
organizatorică.

d) După durata de acţiune:

- factori cu acţiune continuă (permanentă), de exemplu: factori privind folosirea resurselor umane;
- factori cu acţiune intermitentă, de exemplu: factori legaţi de sezon, de producţie sau de consum.

e) După stadiul circuitului economic:

- factori specifici aprovizionării;
- factori specifici producţiei;
- factori specifici desfacerii.

10
 f) După gradul de influenţă:
- factori esenţiali (principali) – au o influenţă foarte mare, de exemplu: mecanizarea şi
automatizarea determină creşterea productivităţii muncii;
- factori neesenţiali (secundari) – au o influenţă foarte redusă, de exemplu: influenţa factorilor
psihologici şi sociali asupra cererii de mărfuri în condiţiile veniturilor mici.

g) După modul de acţionare:

- factori cu acţiune directă – influenţează direct rezultatul; de exemplu: creşterea producţiei
influenţează direct creşterea productivităţii.
- factori cu acţiune indirectă; de exemplu: creşterea producţiei influenţează indirect reducerea
cheltuielilor pe unitatea de produs.

După cunoaşterea factorilor care influenţează indicatorii este necesar să se stabilească natura
legăturii dintre factori.
Literatura şi practica atestă existenţa a două tipuri de legături, şi anume:
- legături de tip funcţional (matematice, deterministe) – când unei modificări a unui factor îi
corespunde o singură modificare a fenomenului (rezultatului) studiat; de exemplu: modificarea
numărului de salariaţi (N) determină schimbarea mărimii producţiei (Pmf) în relaţia de calcul
Pmf = W x N;
- legături de corelaţie (statistice) caracterizate prin aceea că schimbării unui factor – în anumite
condiţii – îi corespund mai multe valori ale rezultatelor.

În funcţie de tipul de legături, analiza utilizează procedee specifice de măsurare a influenţelor factorilor.
Dacă între factori există legături de tip funcţional procedeele tehnice folosite sunt:
- substituirea în lanţ;
- procedeul balanţier (input – output);

În cazul legăturilor de tip statistic se foloseşte procedeul corelaţiei.

În afară de acestea analiza economică face apel şi la procedee (tehnici) complementare, cum sunt:
- cercetările operaţionale;
- metoda ratelor;
- metoda grilelor de evaluare;
- tehnica scorurilor (scoring);
- diagrama Pareto (metoda ABC)
- etc.

11
 În continuare prezentăm esenţa fiecărui procedeu.

Substituirea în lanţ

Se utilizează atunci când între factorii care influenţează fenomenul (indicatorul sau rezultatul) supus
cercetării există relaţia de produs sau raport.
În cadrul acestui procedeu fiecare factor cunoaşte două ipostaze:
- factor ce se modifică (variabil)
- factor constant.
Substituirea presupune înlocuirea, într-o anumită relaţie, a valorii unui anumit factor cu o altă
valoare. Ordinea de înlănţuire a factorilor poate da naştere la mai multe variante posibile ale substituirilor, cu
rezultate diferite. Singura acceptată, dintre acestea, este numai cea justificată din punct de vedere economic.
Ca urmare la baza procedeului substituirii în lanţ stau următoarele principii:
- aşezarea factorilor în relaţiile de cauzalitate se face în următoarea ordine a condiţionării lor
economice: factori cantitativi, factori de structură, factori calitativi.
- substituirile se fac succesiv, începând cu factorii cantitativi, continuând cu factorul de
structură şi încheind cu cei calitativi, pornind de la factorii direcţi spre cei cu influenţă
indirectă.
- valoarea substituită a unui factor se menţine ca atare în operaţiile ulterioare.

a) Să presupunem că avem de analizat un indicator simbolizat R. Mărimea lui este dată de relaţia:
R=a bc
- pentru datele perioadei de bază R0 = ao  bo  co
- pentru datele perioadei curente R1 = a1  b1  c1

1.Se calculează mai întâi modificarea totală R (Compararea valorilor indicatorului)

R = R1 – Ro = a1  b1  c1 – ao  bo  co

2. Descompunerea pe factori a indicatorului

Din relaţia de mai sus rezultă că modificarea totală este o sumă a influenţelor parţiale ale celor trei
factori.
Deci R = R(a) + R(b) + R(c) , sau

3. În continuare măsurăm influenţa modificării fiecărui factor asupra modificării indicatorului:

- influenţa modificării factorului “a”

R(a) = a1  bo  co – ao  bo  co = R’o - Ro sau  R(a) = (a1 – ao)  bo  co
- influenţa modificării factorului “b”
R(b) = a1  b1  co – a1  bo  co = R’1 – R’o sau  R(b) = a1  (b1 – bo)  co

12
 - influenţa modificării factorului “c”
 R(c) = a1  b1  c1 – a1  b1  co = R1 – R’1 sau  R(c) = a1  b1  (c1 – co)
Notă. Cu ajutorul substituirilor în lanţ se determină şi influenţa unui factor oarecare () dintr-un şir de
factori “n” care acţionează asupra unui fenomen sau proces economic. Calculul se realizează după relaţia
 R() = fa1 (  1 -  o)  fpo , în care:
fa1 –factorii anteriori din şirul de factori, care oglindesc valorile din perioada curentă;
fpo – factorii ce urmează după  la mărimea din perioada de bază.

Acest procedeu se poate aplica şi atunci când fenomenul (rezultatul sau indicatorul) se
exprimă în mărimi relative sub formă de indici.
În acest caz modificarea totală (iR) este dată de relaţia
R1 a b c i i i
iR = iR – 100 , unde iR =  100 = 1 1 1  100 = a b 2 c
R0 a0  b0  c0 100

a1  b1  c1 a b c i i i
Prin urmare iR =  100 - 0 0 0  100 = a b 2 c - 100
a0  b0  c0 a0  b0  c0 100

iR = iR(a) + iR(b) + iR(c)

Influenţa modificării fiecărui factor se calculează astfel:
a1  b0  c0 a b c a
iR(a) =  100 - 0 0 0  100 = 1  100 - 100 = ia-100
a0  b0  c0 a0  b0  c0 a0

a1  b1  c0 a b c i  (i − 100)
iR(b) =  100 - 1 0 0  100 = a b
a0  b0  c0 a0  b0  c0 100

a1  b1  c1 a b c i  i (i − 100)
iR(c) =  100 - 1 1 0  100 = a b c 2
a0  b0  c0 a0  b0  c0 100

Notă. Formula generală pentru stabilirea influenţei factorului “n”:

n-1

 ij  ( in – 100)
n = j=1
, în care  = produsul indicilor factorilor “j”.
100n – 1

b) În cazul relaţiei de raport între factori când modelul indicatorului (rezultatului) este

a
R= , întâlnim două situaţii:
b
b.1.) când factorul determinant (cantitativ) este la numărător;
b.2.) când factorul determinant (cantitativ) este la numitor.

13
Cazul b.1.
a
Indicatorul R are relaţia R= , în care “a” = factor determinant
b
a1 a
Modificarea totală: R = R1 – Ro = – 0
b1 b0
R =  R(a) +  R(b)

nfluenţa modificării fiecărui factor:

a1 a 0
R(a) = - = R’o - Ro
b 0 b0
a a
R(b) = 1 - 1 = R1 - R’o
b1 b0

Cazul b.2.
a
Indicatorul R are relaţia generală R= , în care “b” = factor determinant
b

a1 a 0
Modificarea totală: R = R1 – Ro = –
b1 b0
R = R(a) +  R(b)

nfluenţa modificării fiecărui factor:

a0 a0
R(b) = - = R’o - Ro
b1 b0
a a0
R(a) = 1 - = R1 - R’o
b1 b1

Procedeul balanţier sau metoda input – output

Se utilizează când între elementele (sau factorii) fenomenului studiat există relaţia de sumă şi/sau diferenţă.
Modelul de exprimare a acestui tip de relaţii este următorul R=a+b–c
(Ex: consumul de materiale(M) M = Si + I – Sf)
Modificarea totală: R = R1 – Ro = (a1 + b1 - c1) – (ao + bo - co)
R = R(a) + R(b) + R(c)
Specific acestui procedeu, influenţa fiecărui factor se determină astfel:
R(a) = a1 – ao
R(b) = b1 – bo
R(c) = - (c1 – co) R(c) = co – c1

Influenţele factorilor sunt egale cu însăşi modificarea factorilor, cu excepţia factorilor negativi în relaţia de
calcul, la care, influenţa este egală cu modificarea factorului cu semnul minus.

14
 Procedeul corelaţiei (metoda analizei regresionale)
Acest procedeu se utilizează atunci când între fenomenul (indicatorul sau rezultatul) analizat şi
factorii săi de influenţă există legături de tip stocastic (de corelaţie).
Adaptarea acestui procedeu la cerinţele analizei activităţii economice presupune următoarele etape:
a) efectuarea unei analize calitative de stabilire a conţinutului economic al fenomenului analizat (y)
şi a factorilor de influenţă (x1, x2, …..xn);
b) determinarea legăturilor de cauzalitate dintre fenomen şi factori şi a formei lor matematice,
respectiv stabilirea ecuaţiei de regresie care poate fi de tip:
- linear: yx = a + bx
(Ex: legătura dintre volumul desfacerii de mărfuri şi veniturile băneşti ale populaţiei);
- hiperbolic: yx = a + b / x
(Ex: legătura dintre nivelul cheltuielilor fixe şi volumul veniturilor);
- parabolic: yx = a + bx + cx2
(Ex: legătura dintre structura mijloacelor fixe şi cifra de afaceri la 1000 lei mijloace fixe);
- exponenţial: yx = a  bx
(Ex: Cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe în regimul amortizării degresive).
c) stabilirea valorii parametrilor ecuaţiei de regresie.
d) calcularea intensităţii legăturii dintre fenomenul analizat şi factorii săi de influenţă, în vederea
evidenţierii factorilor esenţiali şi a celor neesenţiali, cu ajutorul coeficientului de corelaţie (ryx) sau raportului
de corelaţie:
n xy - x y
ryx = ----------------------------------------
 [n x2 - (x)2]  [n y2 - ( y)2]

Notă. Prin corelaţia statistică nu se pot cuantifica cu precizie influenţele pe care le exercită factorii
asupra fenomenului supus analizei aşa cum se reuşeşte în cazul primelor procedee tehnice. Însă corelaţia
statistică ne permite să stabilim intensitatea legăturii dintre indicator şi factorii săi determinanţi şi sensul
legăturii respective.

1.4.4. Generalizarea rezultatelor

Are un caracter inductiv, pleacă de la particular la general. În această etapă se generalizează tot ceea
ce este fundamental şi tipic, tot ceea ce se repetă în activitatea organismului economic.
Este momentul formulării concluziilor care trebuie să fie obiective şi concrete; se reţin aspectele
esenţiale pentru procesul decizional reieşite din studiul factorial cauzal.
Etapa se finalizează prin elaborarea măsurilor care să ducă la lichidarea lipsurilor constatate şi la
înviorarea activităţii firmei pe linia folosirii cu eficienţă a tuturor categoriilor de resurse: umane, materiale şi
financiare.
Datele selectate pentru caracterizarea generală a activităţii sunt concrete, obiective şi se prezintă într-
o formă clară şi concisă.
15
 De exemplu, prin selecţionarea şi prezentarea concretă a factorilor esenţiali care au influenţat
negativ şi pozitiv productivitatea, prin măsurarea precisă a efectelor acestora analiza furnizează informaţii
care asigură fundamentarea deciziilor privind creşterea randamentului muncii.
Generalizarea şi evaluarea rezultatelor se realizează în raportul de analiză, în studiile de fezabilitate
şi de evaluare, precum şi în alte situaţii.

1.5 Sistemul de indicatori ai analizei economico-financiare3

a) indicatori ai potențialului intern:

- indicatori ai potențialului uman;
- indicatori ai potențialului material.

b) indicatori ai consumului de resurse:

- indicatori ai consumului total de resurse;
- indicatori ai eficienței consumului de resurse.

c) indicatori ai performanțelor economico-financiare:

- indicatori ai performanței economice;
- indicatori ai performanței financiare pe baza rentabilității;
- indicatori ai creării de valoare.

d) indicatori ai poziției financiare:

- indicatori ai capitalurilor;
- indicatori ai mijloacelor economice și ai surselor de finanțare (rate de structură a activelor,
rate de structură a datoriilor și capitalurilor proprii);
- indicatori ai lichidității și solvabilității;
- indicatori ai echilibrului financiar;
- indicatori ai rotației activelor, capitalurilor proprii și datoriilor.

e) indicatori ai fluxurilor de trezorerie:

- indicatori ai fluxurilor de trezorerie din activitatea de exploatare;
- indicatori ai fluxurilor de trezorerie din activitatea de investiție;
- indicatori ai fluxurilor de trezorerie din activitatea de finanțare.

3
Robu V., Anghel I., Șerban E. C, Analiza economico-financiară a firmei, Editura Economică, București, 2014, pag. 42

16
 Capitolul 2
Analiza activităţii de producţie şi comercializare pe baza indicatorilor valorici

CUPRINS:
2.1 Sistemul de indicatori valorici utilizaţi pentru caracterizarea activităţii de producţie şi comercializare
2.2 Analiza cifrei de afaceri
2.3 Analiza valorii adăugate
2.4 Analiza producţiei exerciţiului
2.5 Analiza corelaţiei dintre indicatorii valorici ai producţiei

2.1 Sistemul de indicatori valorici utilizaţi pentru caracterizarea activităţii de producţie şi

comercializare

Pentru dimensionarea activităţii de producţie şi comercializare se poate folosi un sistem de

indicatori valorici, fiecare prin conţinut şi mod de determinare având o anumită putere
informaţionlă şi caracterizând anumite aspecte ale activităţii unei firme.

Principalii indicatori:

✓ Cifra de afaceri (CA)

✓ Producţia obţinută destinată livrării (producţia marfă fabricată) (Qf)

✓ Valoarea adăugată (VA)

✓ Valoarea adăugată netă (VAN)

✓ Producţia exerciţiului (sau producţia globală) (Qe).

✓ CA = reprezintă suma totală a veniturilor din activitatea comercială într-o perioadă

determinată.

Distinct se poate stabili cifra de afaceri din activitatea de bază, care reprezintă valoarea
producţiei de bază vândute (producţia marfă vândută - Qv).

1
 Pentru nevoile interne de conducere, pe baza datelor contabile de poate stabili şi producţia
vândută şi încasată (Qvî), care marchează finalitatea activităţii de producţie şi comercializare.

✓ Qf = reprezintă producţia obţinută destinată livrării şi cuprinde: valoarea produselor

fabricate - Vpf (produse finite, semifabricate destinate livrării, produse reziduale), valoarea lucrărilor
executate - Vle şi valoarea serviciilor prestate - Vsp. Deci, Qf = Vpf + Vle + Vsp

✓ VA = indicator valoric care exprimă măsura valorii realizate de activitatea întreprinderii,

respectiv capacitatea unei firme de a crea bogăţie.

✓ Diferenţa dintre VA şi VAN este reprezentată de cheltuielile cu amortizarea (A).

✓ Qe = indicator global care dimensionează întreaga activitate a întreprinderii şi cuprinde

valoarea bunurilor şi serviciilor produse /prestate indiferent de destinaţie: vânzare, stocare,
imobilizare.

Analiza dinamicii indicatorilor valorici (utilizați în dimensionarea activităţii de producţie şi

comercializare) permite punerea în evidenţă a obiectivelor stabilite în raport cu realizările
perioadelor precedente, a gradului de realizare a acestora, stabilirea abaterilor și a cauzelelor care
pot determina anumite abateri, precum şi a măsurilor ce se impun pentru corectarea situaţiilor
nefavorabile intervenite într-un interval de timp determinat.

2
 2.2. Analiza cifrei de afaceri

Conceptual cifra de afaceri poate fi abordată ca:

- cifră de afaceri totală,
- cifră de afaceri medie,
- cifră de afaceri marginală.
Cifra de afaceri totală1 reprezintă volumul total al afacerilor unei firme (vânzări de bunuri
și prestări de servicii) evaluate la preţurile pieţei, respectiv încasări totale imediate sau ulterioare
aferente acestora.
Conform reglementărilor contabile românești aprobate prin OMFP nr. 1802/2014 (pct.8)
cifra de afaceri totală, denumită cifră de afaceri netă, “înseamnă sumele obținute din vânzarea de
produse şi prestarea de servicii după deducerea reducerilor comerciale şi a taxei pe valoarea
adăugată şi a altor impozite direct legate de cifra de afaceri”
În Contul de profit şi pierdere Cifra de afaceri netă apare ca poziţie distinctă, valoarea
acesteia fiind obţinută prin însumarea veniturilor evidențiate în contabilitate prin conturile din grupa
70 “Cifra de afaceri netă”, respectiv:
- venituri din producţia vândută (conturile 701, 702, 703, 704, 705, 706, 708),
- venituri din vânzarea mărfurilor (contul 707),
- reduceri comerciale acordate clienţilor, care se scad (contul 709),
- venituri din subvenţii de exploatare aferente cifrei de afaceri (7411) .

Cifra de afaceri medie ( CA ) reflectă venitul realizat pe unitatea de produs sau serviciu,
altfel spus, prețul de vânzare mediu. Se determină prin relația:
CA
CA = , unde Q reprezintă volumul fizic al vânzărilor.
Q

Cifra de afaceri marginală (CAm) exprimă variaţia veniturilor unei firme generată de
creşterea sau scăderea cu o unitate a volumului fizic al vânzărilor:
CA CA1 - CA 0
CA m = , CA m =
Q Q1 - Q 0

!!!!! Cifra de afaceri critică (CAcr) – evidențiază pragul de rentabilitate. Cifra de afaceri
minimă care asigură recuperarea integrală a cheltuielilor de exploatare din venituri defineşte
pragul de rentabilitate (vezi analiza pragului de rentabilitate în Capitolul 4).

1
Conform reglementărilor contabile aprobate prin OMFP nr. 1802 / 2014, pct.8
3
 Din problematica complexă a analizei cifrei de afaceri, reţinem pentru aprofundare
următoarele aspecte:
1. analiza dinamicii cifrei de afaceri;
2. analiza structurii cifrei de afaceri;
3. analiza factorială a cifrei de afaceri;
4. analiza cotei de piață.

2.2.1. Analiza dinamicii cifrei de afaceri

Se utilizează: - mărimile absolute şi

- mărimile relative: - indici - cu bază fixă,
- cu bază în lanţ,
- ritmuri - medii
Mărimile absolute caracterizează evoluţia cifrei de afaceri din punct de vedere cantitativ (în
unități monetare), iar mărimile relative arată proporţia de creştere/descreştere a cifrei de afaceri faţă
de o anumită bază de comparaţie (în %).
✓ Modificarea (abaterea) absolută: cu bază fixă (BF) sau cu bază în lanț (BL):
CABF = CAn - CA0 sau CABL = CAn - CAn-1

✓ Indici de dinamică: cu bază fixă sau cu bază în lanţ:

CA n CA n
I CABF =  100 sau I CABL =  100
CA 0 CA n -1
CA n
✓ Indice mediu de dinamică I = n −1  100
CA 0

✓ Ritm anual de creştere: cu bază fixă sau cu bază în lanț:

RBF = ICA BF - 100
✓ Ritm mediu anual de creștere:
sau RBL = ICA BL - 100
 
 R =  n −1 CA n − 1   100
 CA 0 
 

Corectarea efectelor inflaţiei ➔ CA reală (Cifra de afaceri în unități monetare constante)

Deflatarea - actualizarea CA la anul iniţial („0”)

(datele se exprimă în unităţi monetare constante specifice anului inițial)

CA reală n-m = CA n-m  Ip n-m / 0

4
 Inflatarea – actualizarea CA la ultimul an („n”)
(datele se exprimă în unităţi monetare constante specifice ultimului an)
CA reală n-m = CA n-m  Ip n / n-m

 Exemplu la pag 47 (Aplicația 1) în lucrarea Analiză economico-financiară aprofundată, Editura Alma

Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

Identificarea stării reale a întreprinderii prezintă o deosebită importanţă pentru definirea

strategiei acesteia:

▪ dacă dinamica cifrei de afaceri înregistrează o creştere puternică, deciziile strategice sunt
orientate spre asigurarea unui control al dinamicii costurilor şi mai ales spre găsirea unor
soluţii de acoperire a nevoilor financiare;

▪ dacă activitatea stagnează, se va urmări schimbarea strategiei de produs, găsirea unor noi
debuşee etc., corelate cu controlul costurilor.

2.2.2. Analiza structurii cifrei de afaceri

Obiectiv: identificarea variaţiilor înregistrate pe diverse trepte structurale, explicarea acestor

variaţii şi a implicaţiilor lor asupra rezultatelor întreprinderii.
Trepte structurale:
▪ grupe de produse sau pe produse ori mărfuri;
▪ tipuri sau categorii de activităţii.
Pe lângă structura pe produse, grupe de produse sau categorii de activităţi, mai putem
distinge următoarele structuri ale cifrei de afaceri:
- pe poziţiile din contul de profit şi pierdere;
- pe conturi (de la 701 la 708 corectate, după caz, cu valorile din conturile 709, 7411);
- pe structuri organizatorice;
- pe forme de vânzare;
- pe zone;
- pe sezoane;
- pe relaţii comericale: la intern, la export.
- etc.

 Exemplu la pag 52 (Aplicația 2) în lucrarea Analiză economico-financiară aprofundată, Editura Alma

Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.
5
 2.2.3. Analiza factorială a cifrei de afaceri

Cifra de afaceri evoluează sub incidenţa unui ansamblu de factori interni şi externi.
Se pot construi diferite modele de analiză a CA în funcţie de scopul urmărit şi de condiţiile
informaţionale.
a. Model care exprimă corelaţia dintre resursele umane şi cifra de afaceri
Cifra de afaceri se exprimă în funcţie de numărul de salariaţi (N), productivitatea medie a
muncii (Qf / N) şi gradul de valorificare a producţiei marfă fabricate (CA/Qf), respectiv:
Qf CA
CA = N 

N Qf
b. Model care exprimă corelaţia dintre potenţialul tehnic şi cifra de afaceri
Mf Mf ' Qf CA
CA = N   
N Mf Mf ' Qf
în care: Mf = valoarea medie a mijloacelor fixe.
Mf’ = valoarea medie a mijloacelor fixe productive (active).

c. Model care exprimă corelaţia dintre cifra de afaceri şi gradul de asigurare cu active
circulante
St CA
CA = N  
N St
în care: St = valoarea stocurilor de materii prime şi materiale.

d. Model care exprimă corelaţia dintre volumul producţiei vândute şi cifra de afaceri
(în special din activitatea de bază sau totală mai ales în cazul firmelor mici şi mijlocii)

d.1. producţia vândută nu are caracter omogen

n
CA =  qi  pi
i =1
Factori de influenţă: cantităţile vândute (q) şi preţurile unitare de vânzare (p).

d.2. producţia vândută are caracter omogen, fiind diferenţiată doar pe modele,
sortimente, calităţi

CA = Q  p , unde Q =  qi iar p =
q p
i i
=
g i pi
 qi 100

Factori de influenţă: - volumul fizic al producţiei vândute (Q)

- preţul mediu de vânzare unitar ( p ):
- structura producţiei vândute (gi)
- preţurile unitare de vânzare (pi),

 Exemplu la pag 63 (Aplicația 4) în lucrarea Analiză economico-financiară aprofundată, Editura Alma

Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

6
 2.2.4. Analiza cotei de piaţă

Cifra de afaceri depinde de elementele principale în raport cu care se dimensionează

volumul de activitate, şi anume:
- capacitatea de producţie;
- resursele (materiale, umane, financiare);
- cererea de produse (piaţa) în continuă schimbare.

În fundamentarea cifrei de afaceri trebuie avute în vedere, pe lângă alţi factori, piaţa şi
concurenţa.

Astfel, în legătură cu piaţa se va face o analiză cantitativă – pentru a marca posibilităţile de

absorbţie a produselor pe care le produce firma, precum şi o analiza calitativă – care are drept scop
cunoaşterea gusturilor, nevoilor, precum şi comportamentului consumatorilor faţă de produsele
proprii.

Segmentarea pieţei reprezintă un alt element important în analiza acesteia. Nu este suficientă
o apreciere generală, trebuie făcută o fragmentare a pieţei (împărţirea cu concurenţii) şi o
segmentare a pieţei proprii în funcţie de utilizatori (consum industrial, consum particular etc.) sau la
intern şi la export.

Indicatori:

- cota globală de piaţă sau cota de piaţă absolută (Cabs): exprimă poziţia întreprinderii pe piaţă; se
determină ca raport între cifra de afaceri a întreprinderii (CAi) şi cifra de afaceri totală a sectorului
respectiv (CAi):
CAi
Cabs =  100
 CAi

- cota de piaţă relativă (Crel) exprimă poziţia întreprinderii în raport cu liderii de piaţă; se
determină ca raport între cifra de afaceri a întreprinderii (CAi) şi cifra de afaceri a liderului
sectorului respectiv (CAL):
CAi
Crel =  100
CAL

7
 2.2.5. Reflectarea modificării cifrei de afaceri în principalii indicatori economico-financiari

Creşterea sau scăderea cifrei de afaceri se reflectă asupra următorilor indicatori sintetici prin
care se măsoară performanţele economico-financiare ale întreprinderii:

1) profitul brut (CA1 – CA0) pr 0 , pr = profitul mediu la un leu cifră de afaceri

1’) profitul activităţii de bază, calculat ca diferenţă între cifra de afaceri şi cheltuielile totale.

Influenţa va fi: CA1 – CA0

(CA1 − CA0 )  pr 0
2) rata rentabilităţii economice a activului total  100
At1

(CA1 − CA0 )  pr 0
3) rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent  100
Kp1

4) viteza de rotaţie a activelor circulante (durata în zile a unei rotaţii)

Ac0  T Ac0  T
− , T este nemodificat.
CA1 CA0

5) eficienţa mijloacelor fixe caracterizată prin:

CA1 − CA0
- cifra de afaceri la 1000 lei mijloace fixe  1000
Mf1

(CA1 − CA0 )  pr 0
- profit la 1000 lei mijloace fixe  1000
Mf1

6) eficienţa activelor de exploatare caracterizată prin:

CA1 − CA0
- cifra de afaceri la 1000 lei active de exploatare  1000
Ae1

(CA1 − CA0 )  pr 0
- profit la 1000 lei active de exploatare  1000
Ae1

(CA1 − CA0 )  pr 0
7) eficienţa muncii caracterizată prin profitul mediu pe un salariat
N1

8
8) valoarea adăugată aferentă cifrei de afaceri (CA1 – CA0) va0 ,

unde, va0 = valoarea adăugată la un leu cifră de afaceri.

(CA1 − CA0 )  C0 (1000)

9) cheltuielile (totale, materiale, variabile etc.) ,
1000

(1000) Ch
unde, C = x1000 = cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri.
CA

Creşterea cifrei de afaceri va influenţa favorabil indicatorii sintetici prin care se evaluează
performanţele economico-financiare ale întreprinderii în sensul:
- creşterii ratei rentabilităţii, profitului şi ratelor de eficienţă;
- scăderii cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri ;
- accelerării vitezei de rotaţie a activelor circulante.

2.3. Analiza valorii adăugate

Prin conţinutul său indicatorul valoarea adăugată reprezintă creşterea (plusul) de valoare
care se obţine prin activitatea tehnico-productivă, bogăţia creată de resursele materiale, umane şi
financiare ale întreprinderii.
Exprimă contribuţia fiecărei entităţi la produsul intern brut (PIB)

Metode de calcul:
a) metoda sintetică (substractivă);
b) metoda de repartiţie (aditivă).

a) Metoda sintetică (substractivă). Potrivit acestei metode din producţia exerciţiului (Qe) se
scad consumurile intermediare (M) care cuprind: cheltuieli cu materii prime, materiale, energie,
apă, serviciile prestate de terţi.
✓ Pentru activitate de producţie:
VA = Qe – M
✓ Pentru activitate de comerţ:
VA = Mc – M
(unde Mc = valoarea marjei comerciale)
✓ Pentru activitate de producţie şi comerţ:
VA = Qe + Mc – M
9
 Creşterea valorii adăugate se realizează pe seama :
- sporirii producţiei exerciţiului;
- reducerii consumurilor intermediare;
- creşterii marjei comerciale.

b) Metoda de repartiţie sau aditivă. Presupune însumarea elementelor componente ale

valorii adăugate respectiv: salarii şi contribuţii la asigurările şi protecţia socială, impozite şi taxe,
cheltuieli financiare (dobânzi), amortizarea, rezultatul (profitul) distribuit pentru dividende,
participaţii şi surse proprii de finanţare.

Potrivit acestei abordări valoarea adăugată este formată din remunerarea aferentă
principalilor subiecţi (parteneri) şi anume:
- salariaţii, prin cheltuielile cu personalul (salarii, participaţii) – Cp;
- statul, prin impozite, taxe, vărsăminte asimilate – Itv;
- creditorii, prin dobânzi – D;
- acţionarii, prin dividende – Div;
- întreprinderea, prin autofinanţarea curentă (amortizare şi profit repartizat la
rezerve) – Ac;

Analiza valorii adăugate vizează:

- dinamica acesteia, gradul de realizare a nivelului prevăzut, explicarea
modificării absolute,
- schimbările intervenite în structura pe elemente, precum şi
- direcţiile de acţiune în viitor în vederea sporirii acesteia.

 Analiza dinamicii şi structurii valorii adăugate

Modificarea absolută: VA = VA 1 - VA 0

Mărimi relative (ratele valorii adăugate):

a) rata variaţiei valorii adăugate (Rv), care permite aprecieri asupra creşterii sau regresiei activităţii:

Rv = (VA1 - VAo) / VAo

Este denumită în literatura economică “rata de creştere a întreprinderii”.

10
b) rata valorii adăugate sau ponderea valorii adăugate (R) în CA sau Qe:

R = (VA / Qe)  100 sau R = (VA / CA)  100

Acest indicator este o expresie a producţivităţii globale.

VA / CA = indicator al gradului de integrare economică a întreprinderii, al capacităţii
acesteia de a-şi asigura ea însăşi un anumit număr de faze ale ciclului de exploatare, ceea ce reduce
riscul dependenţei de furnizori

c) ratele de remunerare, care reprezintă ponderea deţinută de fiecare element component (ca o
expresie a remunerării diferiţilor parteneri) în valoarea adăugată.
Personal → Salarii, participaţii → (Cp / VA)  
VALOAREA Stat → Impozite, taxe, contribuţii → (Itv / VA)  
ADĂUGATĂ → →
Creditori Dobânzi (D / VA)  
Acţionari → Dividende → (Div / VA)  
Întreprindere → Autofinanţarea curentă → (Ac / VA)  

d) alte rate ale valorii adăugate :

- valoarea adăugată realizată în medie de un salariat (Rs): Rs = VA / N
- valoarea adăugată la 100 sau 1000 lei imobilizări (Ri): Ri = (VA / I )  1000

 Exemplu la pag 77 (Aplicația 6) în lucrarea Analiză economico-financiară aprofundată, Editura Alma

Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

 Analiza factorială a valorii adăugate

Modelul de calcul VA = Qe – M se transformă în următorul:

VA = Qe  va,
unde,va = valoarea adăugată medie la un leu producţie a exerciţiului.

În baza acestui model se poate stabili următorul sistem factorial:

N
Qe Wa
VA
va

11
 T N
Qe Wh t
VA gi
va vai

unde, T = fondul total de timp de muncă (ore)

Wh = producţia medie orară
N = numărul mediu de salariaţi
t = timpul de lucru mediu pe un salariat (ore)
gi = structura producţiei exerciţiului pe produse
vai = valoarea adăugată la un leu producţie pe produse

Factorii care determină creşterea valorii adăugate:

- creşterea producţiei exerciţiului,
- creşterea fondului total de timp de muncă,
- creşterea numărului mediu de salariaţi,
- creşterea timpului mediu pe un salariat,
- creşterea producţiei medii orare,
- creşterea valorii medii adăugate la un leu producţie a exerciţiului,
- creşterea valorii adăugate la un leu producţie pe produs,
- îmbunătăţirea structurii producţiei exerciţiului, adică: creşterea ponderii produselor
cu o cheltuială prevăzută cu materialele la un leu producţie mai mică decât cea medie
sau creşterea ponderii produselor cu valoarea adăugată la un leu producţie pe produs
mai mare decât media.

În principiu, direcţiile de acţiune pentru sporirea valorii adăugate sunt:

- creşterea productivităţii muncii pe seama factorilor specifici,
- îmbunătăţirea utilizării timpului de muncă,
- reducerea cheltuielilor cu materialele la un leu producţie a exerciţiului,
- îmbunătăţirea calităţii produselor,
- creşterea gradului de folosire a capacităţii de producţie.

 Exemplu la pag 80 (Aplicația 7) în lucrarea Analiză economico-financiară aprofundată, Editura Alma

Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

12
 2.4 Analiza producţiei exerciţiului

Producţia exerciţiului (Qe) = indicatorul global care dimensionează întreaga activitate a

întreprinderii desfășurată în cursul unui exercițiu financiar şi cuprinde valoarea bunurilor şi
serviciilor produse/prestate de întreprindere indiferent de destinaţie: vânzare, stocare sau
imobilizare.
Qe se determină însumând:
- producţia vândută (Qv)
- producţia stocată (creşterea sau descreşterea producţiei stocate, Qs = Sf - Si), în
care se includ stocurile de
▪ produse finite,
▪ semifabricate,
▪ produse reziduale,
▪ producţie neterminată.
- producţia imobilizată, respectiv imobilizările corporale şi necorporale realizate în
regie proprie (Qi).
Qe = Qv ± Qs + Qi

 Exemplu la pag 93 (Aplicația 8) în lucrarea Analiză economico-financiară aprofundată, Editura Alma

Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

2.5 Analiza corelaţiei dintre indicatorii valorici ai producţiei

Practic, analiza situaţiei concrete dintr-o întreprindere se face în raport cu corelaţiile

normale care trebuie să existe între indicatorii valorici menţionaţi.

Dacă din punct de vedere strict teoretic se admite egalitatea

ICA = IQf = IQe = IVA = IVAN,

ceea ce semnifică faptul că faţă de o perioadă de raportare se menţin aceleaşi proporţionalităţi

între elementele care diferenţiază indicatorii respectivi, nu se poate întâlni însă în activitatea unei
firme o asemenea egalitate deoarece de la o perioadă la alta pe lângă schimbările cantitative trebuie
să intervină şi cele de natură calitativă.

13
 În principiu, se consideră a fi normale următoarele relaţii:

a) ICA  IQf - egalitatea înseamnă menţinerea proporţiei imobilizărilor în stocuri (de

produse finite şi semifabricate destinate vânzării), ori tendinţa fiind de reducere a acestora, ICA ar
trebui să fie mai mare decât IQf .

b) IQf > IQe - inegalitatea semnifică reducerea stocurilor de producţie neterminată (şi, acolo
unde este cazul, a consumului intern şi a producţiei imobilizate), dar până la limita la care se asigură
o desfăşurare normală a procesului de producţie.

c) IVA > IQe - inegalitatea rezultă din reducerea ponderii consumurilor intermediare, situaţie
apreciată ca fiind favorabilă atâta vreme cât prin reducerea acestei ponderi nu este afectată calitatea
produselor şi serviciilor.

d) IVA  IVAN – inegalitatea este efectul variaţiei cheltuielilor cu amortizarea.

e) IVA > ICA - inegalitatea reflectă creşterea gradului de integrare pe verticală (VA/CA),
respectiv scăderea gradului de dependenţă externă (CA/VA).

14
 Capitolul 3
Analiza potenţialului intern al întreprinderii

CUPRINS:
3.1 Analiza gestiunii potenţialului uman
3.2 Analiza gestiunii potenţialului material

Performanţa întreprinderii, forţa şi capacitatea acesteia de a răspunde cerinţelor şi reacţiilor

pieţei sunt dependente de gradul de asigurare cu resurse umane, materiale şi financiare, precum şi
de eficacitatea folosirii lor.

3.1. Analiza gestiunii potenţialului uman

Aspecte vizate de analiză:

- dimensiunea (cantitativă şi calitativă) şi stabilitatea efectivului de personal;
- utilizarea timpului de muncă;
- eficienţa utilizării potenţialului uman.

3.1.1. Analiza dimensiunii şi stabilităţii potenţialului uman

Analiza cantitativă

Indicatori specifici:
▪ numărul de personal, care cuprinde totalitatea personalului existent în evidenţa entităţii
la un moment dat (începutul sau sfârşitul anului) în baza unui contract individual de
muncă (pe durată determinată sau nedeterminată) sau unui alt document generator de
drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi;
▪ numărul mediu de personal (lunar, trimestrial, anual), care se calculează ca medie
aritmetică simplă a efectivului zilnic de personal;
▪ numărul maxim admisibil de personal, care reprezintă limita superioară în cadrul căreia
se poate înscrie entitatea, în funcţie de volumul de activitate şi de productivitatea muncii.

1
 Analiza cantitativă a asigurării cu potenţial uman se face distinct, în funcţie de munca
depusă, pe categorii, de exemplu:
▪ personal operativ:
- muncitori (direct productivi şi indirect productivi sau calificaţi şi necalificaţi);
- personal TESADP (tehnic, economic, de altă specialitate, administrativ, de
deservire şi pază);
▪ personal de administraţie şi conducere.

Analiza stabilităţii personalului

Stabilitatea efectivului de salariaţi este afectată de mobilitatea personalului şi se apreciază

pe baza indicatorilor circulaţiei şi fluctuaţiei acestuia.
Circulaţia forţei de muncă reprezintă mişcarea personalului în cursul unei perioade
determinată de cauze normale (transfer, pensionare, obligaţii cetăţeneşti, invaliditate, studii, decese,
incapacitate de muncă, restrângerea activităţii intreprinderii, încheierea unor contracte de muncă cu
durată determinată etc.). Circulaţia reprezintă un fenomen normal.
Fluctuaţia forţei de muncă constituie un fenomen anormal (nejustificat), fiind determinat de
ieşirile din întreprindere fără aprobarea conducerii (plecaţi din proprie iniţiativă - demisiile) sau prin
desfacerea contractului de muncă (ca urmare a încălcării prevederilor contractului colectiv de
muncă). Are implicaţii nefavorabile asupra volumului şi calităţii producţiei.

Indicatori ai mobilităţii, care caracterizează intensitatea acestui fenomen:

- coeficientul mediu al intrărilor de personal (Ci), calculat ca raport între numărul de personal
intrat într-o perioadă de timp (I) şi numărul mediu de personal din perioada respectivă ()
Ci = ( I /)  
- coeficientul mediu al ieşirilor de personal (Ce), calculat ca raport între numărul de personal
plecat într-o perioadă de timp din cauze justificate şi nejustificate (E) şi numărul mediu de personal
din perioada respectivă ()
Ce = ( E /)  
- coeficientul mediu al mişcării totale de personal (Cm) sau coeficientul de mobilitate, calculat ca
raport între totalul intrărilor şi ieşirilor dintr-o perioadă de timp (I + E) şi numărul mediu de salariaţi
din perioada respectivă ()
Cm =  (I + E) /   

2
- coeficientul fluctuaţiei (Cf), calculat ca raport între total ieşiri de personal din motive nejustificate
(En) şi numărul mediu de personal din perioada respectivă ()
Cf = ( En /)  

Indicatori ai stabilităţii:
- gradul de stabilitate (Gs), determinat pe baza relaţiei:
Gs = 1 – Cm.
- vechimea (stagiul) în aceeaşi unitate (St)), determinată pe baza relaţiei:
St = t / T ,
unde, t = vechimea în întreprinderea analizată a fiecărui lucrător;
T = vechimea totală în muncă a fiecărui lucrător.
“St” exprimă ponderea vechimii în unitate în total vechime în muncă și ia valori cuprinse
între 0 şi 1 (0 < St < 1).
Când “St” se apropie de 1  stabilitate bună, iar când se apropie de 0  stabilitate slabă.
- vechimea medie (în ani) în aceeaşi unitate (t ) care poate caracteriza mai fidel stabilitatea şi se
determină ca o medie aritmetică ponderată a vechimii în ani a salariaților în unitate (t) cu numărul
salariaților având aceeaşi vechime (N).
t = (i  t i ) /  i ,
unde Ni = numărul de salariați având o anumită vechime t i ;
t i = vechimea în ani a acelei categorii de salariați în unitate.
Cu cât “t ” va fi mai mare (având în vedere şi data înfiinţării întreprinderii) cu atât
stabilitatea forţei de muncă este mai bună.

Analiza calificării personalului

Vizează aspecte privind:

- structura personalului după formele de obţinere a calificării profesionale;
- gradul de calificare a muncitorilor şi concordanţa acestuia cu cerinţele
tehnologiei de fabricaţie (complexitatea lucrărilor).

Indicatori specifici:
a) coeficientul mediu de calificare (m) care se determină ca medie aritmetică ponderată între
categoria de calificare (Ki) şi numărul de muncitori din categoria respectivă (Ni) :
m = (  i i )   i

3
 Tendinţa de creştere a coeficientului indică preocuparea întreprinderii pentru ridicarea
calificării muncitorilor. Cu cât mărimea lui este mai apropiată de categoria maximă de încadrare, cu
atât situaţia entităţii este mai bună.

b) coeficientul mediu de complexitate a lucrărilor (coeficientul mediu tarifar al lucrărilor), care

se determină ca o medie aritmetică ponderată a categoriei lucrărilor (Ki) cu volumul de lucrări (Vi)
din fiecare categorie:
t = ( Vi  i )   Vi ,
Din compararea celor doi coeficienţi se constată modul de utilizare a resurselor umane din
punct de vedere al calificării. Rezultă următoarele situaţii:
▪ m =t - concordanţă deplină ( situaţie ideală);
▪ m t, - discordanţă, există lucrări de categorii superioare efectuate
de muncitori cu calificare inferioară. Consecinţa imediată: rezultate
nesatisfăcătoare pe linia calităţii şi pe linia productivităţii.
▪  m t - discordanţă, există lucrări de complexitate inferioară care
sunt executate de muncitori cu grad de calificare superioară, ceea ce reflectă
folosirea incompletă a calificării forţei de muncă. Consecinţe: cheltuieli cu
salariile mai mari decât cele necesare.

c) coeficientul de concordanţă (Kc), care se poate determina

▪ pe fiecare categorie de calificare sau volum de lucrări (Kci)
Kci = Vit   Vim
Vit = volum de lucrări pe fiecare categorie de calificare;
 Vim = total volum de lucrări pe fiecare categorie de calificare a muncitorilor;
▪ pe total, care se determină ca o medie aritmetică ponderată între volumul de lucrări (Vi)
şi coeficientul de concordanţă (Kci) din fiecare categorie
c = ( Vi  ci )   Vi ,
 Verificarea concordanţei dintre calificarea forţei de muncă şi cerinţele tehnologice (gradul de
complexitate a lucrărilor) se realizează şi prin intermediul analizei structurii muncitorilor pe
categorii de calificare şi a volumului lucrărilor pe categorii de complexitate. Această comparaţie
în structură reflectă mai fidel categoriile la care nu există asigurată concordanţa necesară.

 Exemple la pag 145 și 147 în lucrarea Analiza economico-financiară a firmei, Editura

Economică, Bucureşti, 2014, autori: Robu V., Anghel I., Şerban E. C.

4
 3.1.2. Analiza utilizării potenţialului uman

Aspecte abordate:
- utilizarea timpului de muncă (utilizare extensivă);
- eficienţa utilizării potenţialului uman (utilizare intensivă).

Analiza utilizării timpului de muncă

Folosirea timpului de muncă trebuie privită atât sub aspect cantitativ, al utilizării complete a
unităţilor de timp, cât şi sub aspect calitativ, al economisirii timpului cheltuit pentru realizarea unui
volum al producţiei (cifrei de afaceri).

Indicatori specifici:
 în mărime absolută:
- fond de timp calendaristic Tc = N  365 (om-zile),
Tc = N  365  Nhn (om-ore)
(undeNhn = durata medie normală a zilei de muncă în ore)
- concedii de odihnă, sărbători şi zile de repaus legale (Tr)
- fond de timp maxim disponibil Tmax = Tc - Tr
- fond de timp efectiv lucrat Te = Tmax - Tn
- fond de timp neutilizat - Tn - din cauze justificate
- din cauze nejustificate
 în mărime relativă:

a) grad de utilizare a fondului de timp maxim disponibil (coeficient de utilizare a fondului de timp
maxim disponibil) determinat după relaţia:
Gu = Te / Tmax,
în care Te = fond de timp efectiv lucrat
Tmax = fond de timp maxim disponibil.

b) durata medie a anului de muncă în zile:

z = Te (exprimat în om-zile) / N;
c) durata medie a zilei de muncă în ore:
Nh = Te (om-ore) / Te (om-zile);
5
 Folosirea timpului de muncă de analizează pe baza balanţei întocmită în acest sens, balanţă
ce cuprinde pe de o parte resursele totale de timp ale unei perioade, pe de altă parte modul de
utilizare a timpului de muncă disponibil.
Analiza utilizării timpului de muncă urmăreşte nu numai modul cum s-a folosit timpul de
muncă şi cauzele care au determinat utilizarea incompletă a acestuia, ci şi implicaţiile economico-
financiare ale timpului nelucrat.

 Efectele modificării timpului de muncă asupra principalilor indicatori economico –

financiari, comensurate la dimensiunea fondului total de timp de muncă (T) şi a timpului mediu pe
un salariat (t ), se determină astfel:
a) asupra valorii producţiei marfă fabricată (Qf = T Wh; Qf = N t Wh):
(T1 – T0 ) Wh0 N1 (t 1- t0) Wh0
b) asupra valorii adăugate aferente producţiei marfă fabricată ( VA = Qf va):
(T1 – T0 ) Wh0va0 N1 (t 1- t0) Wh0 va0
c) asupra cifrei de afaceri (CA = Qf   ,  = CA / Qf ):
(T1 – T0 ) Wh0  0 N1 (t 1- t0) Wh0  0
d) asupra rezultatului financiar potenţial ( Qf pr, pr = 1 – q  c / q  p ):
(T1 – T0 ) Wh0  pr0 N1 (t 1- t0) Wh0  pr0
e) asupra nivelului cheltuielilor fixe la 1000 lei producţie marfă fabricată (Chf / Qf)  
[Chf0  (T1Wh0) ]   − [Chf0  (T0Wh0)   
[Chf0  (  t1Wh0)    − [Chf0 (  t0Wh0)   
f) asupra profitului brut aferent cifrei de afaceri (Pr = CApr = Qf  pr;   = CA / Qf)
(T1 – T0 ) Wh0  0pr0 N1 (t 1- t0) Wh0  0pr0
g) asupra ratei rentabilităţii capitalului propriu (Profit / Capital propriu = (CA pr) / Kp)   )
CA0 CA0
(T1 − T0 )  Wh0   pr0 N1  (t1 − t 0 )  Wh0   pr0
Qf0 Qf0
 100  100
Kp1 Kp1

h) asupra eficienţei utilizării activelor fixe ( Profit / Active fixe ; (Qf 0 pr) / Af)  ) 
CA0 CA0
(T1 − T0 )  Wh0   pr0 N1  (t1 − t 0 )  Wh0   pr0
Qf0 Qf0
 100  100
Af1 Af1
Dacă, în relațiile de mai sus, considerăm
T1 = fond de timp efectiv lucrat, iar T0= fond de timp maxim disponibil,
atunci, rezultatele obținute exprimă efectele economice ale folosirii incomplete a timpului de
muncă.
6
 Determinarea efectelor economice ale folosirii incomplete a timpului de muncă asupra
indicatorilor economico-financiari prezintă o deosebită importanţă, deoarece folosirea completă a
timpului de muncă reprezintă o rezervă ce concretizează efortul propriu al agentului economic, de
cele mai multe ori fără cheltuieli suplimentare.

Analiza eficienţei utilizării resurselor umane

Eficienţa utilizării resurselor umane se exprimă cu ajutorul următorilor indicatori:

- productivitatea medie a muncii W = Q / T;
- productivitatea marginală a muncii Wm = Q / T.
Pr
- profitul mediu pe un salariat
Ns

a) Analiza productivităţii medii

Productivitatea muncii reprezintă însuşirea muncii de a crea o anumită cantitate de valori de
întrebuinţare într-o unitate de timp, reflectând, în ultimă instanţă, eficienţa cu care este cheltuită o
cantitate de muncă.
Ea se poate determina în unităţi fizice (naturale sau natural-convenţionale), în unităţi de
muncă şi în unităţi valorice.
În cazul utilizării indicatorilor valorici, productivitatea muncii poate fi determinată pe baza
valorii producţiei (Q) la nivelul unui salariat (anuală, zilnică, orară).
Notă: Q poate să reprezinte: producţia exerciţiului (Qe), producţia marfă fabricate (Qf),
valoarea adăugată (VA) sau cifra de afaceri (CA)

Utilizând valoarea producţiei marfă fabricate, relaţiile de calcul sunt următoarele:

- productivitatea medie anuală Wa = Qf /Ns;

- productivitatea medie zilnică Wz = Qf / Z,

unde Z = total om-zile lucrate, adică Z =Ns Nz;

- productivitatea medie orară Wh = Qf / T,

unde T = total om-ore lucrate; adică T = Z Nh = Ns Nz Nh.

Între aceşti trei indicatori, stabiliţi în funcţie de modul de evaluare a cheltuielilor de

muncă, există o deosebire de conţinut. Analiza va descoperi prin intermediul lor rezervele de

7
creştere a productivităţii şi aspecte concrete ale modului de utilizare a timpului de muncă şi ale
evoluţiei structurii personalului pe categorii.
n

g i  whi
Wa = Nz Wz, Wz =Nh Wh, Wh = i =1
100
unde: Nz = numărul mediu de zile lucrate de un salariat;
Nh = numărul mediu de ore lucrate de un salariat pe zi;
gi = structura producţiei pe produs sau grupe de produse;
whi = productivitatea orară pe produs sau grupe de produse.

Aşadar, modelul factorial de analiză a productivităţii medii anuale este:

n

g i  whi
Wa = Nz Wz = Nz Nh Wh =Nz Nh  i =1
100

b) Analiza productivităţii marginale a muncii

Productivitatea muncii poate fi analizată în primul rând avându-se în vedere raportul dintre
producţie (Q) şi muncă (T), care reprezintă productivitatea medie a muncii (W), iar în al doilea
rând raportul dintre sporul de producţie (Q) şi cantitatea suplimentară de muncă () care
reprezintă productivitatea marginală a muncii (Wm).
Deci, W = Q / T şi Wm = Q / T.
Productivitatea marginală cuantifică sporul de producţie obţinut cu ajutorul unei unităţi
suplimentare din factorul muncă,
Wm = Q / T = (Q1 – Q0) / (T1 – T0).
Productivitatea marginală, ca formă de exprimare a eficacităţii factorului uman are anumite
limite determinate de faptul că este un raport de mărimi absolute a cărui valoare este sensibil
influenţată de unitatea de măsură folosită pentru exprimarea volumului de activitate.
Pentru a completa informaţiile furnizate de productivitatea marginală s-a introdus noţiunea
de elasticitate a producţiei în funcţie de factorul muncă (sau la variaţia factorului uman utilizat).

Elasticitatea producţiei reprezintă raportul dintre variaţia (modificarea) relativă a producţiei

şi variaţia relativă a factorului muncă, reflectând variaţia procentuală a producţiei la modificarea cu
un procent a factorului muncă.
Expresia elasticităţii este:
E = ( Q / Q ) / (T / T) = (Q / Q)  (T / T) = (Q / T)  (Q / T) = Wm /W.
Deci E = Wm /W.
8
 Între productivitatea marginală şi productivitatea medie se formează relaţiile:
Wm >W, E>1 înaintea punctului maxim al productivităţii medii;
Wm =W, E=1 în punctul maxim al productivităţii medii;
Wm <W, E<1 după punctul maxim al productivităţii medii.
În funcţie de valoarea lui E specialiştii propun segmentarea curbei activităţii în trei zone de
semnificaţie, astfel:
- zona I, “zona randamentelor crescătoare”, în care E > 1;
- zona a II-a, “zona randamentelor descrescătoare”, în care 0<E< 1;
- zona a III-a, “zona randamentelor negative”, în care E < 0.

c) Analiza profitului mediu pe un salariat

Un indicator complementar pentru caracterizarea eficienţei utilizării resurselor umane este

profitul mediu pe un salariat, care se determină ca raport între profit şi numărul mediu de personal:
Pr
Ns
Modelul factorial pentru analiza profitului mediu pe un salariat se prezintă astfel:
Pr Q CA Pr
=  
Ns Ns Q CA
Eficienţa muncii se îmbunătăţeşte atunci când creşte profitul mediu pe un salariat.
Creşterea profitului pe un salariat este efectul:
Q
- creşterii productivităţii muncii   ;
 Ns 
 CA 
- creşterii gradului de valorificare a producţiei   ;
Q
 Pr 
- creşterii ratei rentabilităţii comerciale   calculată ca profit la un leu cifră de
 CA 
afaceri).

 Exemplu la pag 108 (Aplicația 10) în lucrarea Analiză economico-financiară aprofundată, Editura
Alma Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

9
 3.2. Analiza gestiunii potenţialului material

Analiza potenţialului material al întreprinderii vizează

- potenţialul tehnic (mijloacele fixe) şi
- activele circulante materiale

3.2.1. Analiza gestiunii mijloacelor fixe (potenţialului tehnic)

Aspecte vizate de analiză:

- dinamica, structura, starea;
- utilizarea mijloacelor fixe.
- eficienţa utilizării potenţialului tehnic.

3.2.1.1. Analiza dinamicii, structurii şi stării funcţionale a mijloacelor fixe

Analiza dinamicii mijloacelor fixe

Două valori sunt edificatoare:

- valoarea iniţială (de intrare);
- valoarea medie anuală.

Valoarea de intrare arată dimensiunea (în sensul volumului mijloacelor fixe).

Valoarea medie anuală relevă acelaşi lucru, dar corelat cu timpul de funcţionare, ceea ce
permite stabilirea mai corectă a legăturii cu efectele economico – financiare (rezultatele obţinute) în
perioada dată.

Indicatori specifici:
a) modificarea absolută a mijloacelor fixe:

a.1. pe categoria “i” Mfi = Mfi1- Mfi0

a.2. pe total Mf = Mf1- Mf0

b) modificarea relativă a mijloacelor fixe:

b.1. pe categoria “i” Mfi(%) = [(Mfi1- Mfi0) / Mfi0]  100

b.2. pe total Mf(%) = [(Mf1- Mf0) / Mf0]  100

10
c) coeficientul intrărilor de mijloace fixe: KI= (I / Mf)  100 ,
unde  = valoarea intrărilor de mijloace fixe.
d) coeficientul ieşirilor de mijloace fixe: KE = (E / Mf)  100 ,
unde  = valoarea ieşirilor de mijloace fixe.
e) coeficientul mişcării totale a mijloacelor fixe: KMT = [(I + E) / Mf]  100 .

Valoarea acestor indicatori se judecă în strânsă corelaţie cu evoluţia indicatorilor de

rezultate (producţia obţinută destinată vânzării, cifra de afaceri, valoarea adăugată sau profitul brut).
Devansarea ritmului mijloacelor fixe de către ritmul cifrei de afaceri (sau producţiei marfă,
producţiei fizice, valorii adăugate, profitului brut) constituie, ca regulă generală, expresia folosirii
eficiente a mijloacelor de muncă disponibile.

Analiza structurii mijloacelor fixe

Presupune o investigare a modului de organizare internă a acestora, permiţând evidenţierea

categoriilor spre care au loc mutaţii ca urmare a materializării investiţiilor.

Indicatori specifici:
a) coeficientul de structură pe categorii de mijloace fixe:

Ks = (Mfi / Mf)  100 .

Acest indicator defineşte locul fiecărei categorii “i” în totalul mijloacelor fixe.
b) compoziţia tehnologică a capitalului fix sau coeficientul mijloacelor fixe active (ponderea
mijloacelor fixe active în total mijloace fixe de exploatare):

KT = (Mf’ / Mf )  100 ,

unde Mf’ = valoarea mijloacelor fixe active (productive).

Analiza stării mijloacelor fixe

Indicatori specifici:
a) coeficientul de uzură sau gradul de amortizare, calculat ca raport între suma amortizării
cumulate şi valoarea brută a mijloacelor fixe:

Ku = (A / Mf )  100.

11
 Cu cât valoarea coeficientului Ku se reduce faţă de o bază de referinţă cu atât starea
activelor se îmbunătăţeşte.
Acest coeficient se calculează atât pe total mijloace fixe cât şi pe categorii şi se stabilesc pe
baza acestuia categoriile la care se înregistrează un grad de uzură ridicat şi care necesită fie
înlocuirea, fie elaborarea unui plan de reparaţii capitale.

b) coeficientul de reînnoire, care exprimă raportul dintre valoarea mijloacelor fixe intrate prin
investiţii (Inv) şi valoarea brută a mijloacelor fixe totale (Mf) la sfârşitul anului sau valoarea medie
anuală a acestora (Vma):
Kr = ( Inv / Mf )  100 sau Kr = ( Inv / Vma )  100.

c) coeficientul de modernizare, care reprezintă ponderea mijloacelor fixe modernizate (M) în

totalul mijloacelor fixe:
Km = ( M / Mf )  100 .

Indicatorii de stare prezentaţi sunt utili conducerii întreprinderii pentru fundamentarea

deciziilor privind întreţinerea, dezvoltarea şi modernizarea mijloacelor fixe.

3.2.1.2. Analiza utilizării mijloacelor fixe

Analiza utilizării extensive a mijloacelor fixe

Utilizarea extensivă priveşte utilizarea timpului de lucru al utilajelor.

Principalul indicator:
gradul de utilizare a fondului de timp maxim disponibil (Gmax).
Complementar se pot utiliza şi indicatorii:
- grad de programare a folosirii fondului de timp calendaristic;
- grad de utilizare a fondului de timp calendaristic.

Modul de calcul al indicatorului Gmax este:

Tul
Gmax =  100
Tumax
unde, Tul = fondul de timp efectiv lucrat al utilajelor
Tumax = fondul de timp maxim disponibil al utilajelor

12
 Tumax se determină prin diminuarea fondului de timp calendaristic cu fondul de timp aferent
opririlor legale, opririlor tehnologice şi reparaţiilor programate.
Tul se determină prin diminuarea fondului de timp maxim disponibil cu fondul de timp
neutilizat.

Comparând gradul de folosire a fondului de timp maxim disponibil din două perioade
(Gmax1 cu Gmax0 ) se pot întâlni următoarele trei situaţii:

a) Gmax1 > Gmax0 - denotă o situaţie pozitivă sau cel puţin o îmbunătăţire (ameliorare), în sensul
înlăturării unor cauze ale folosirii incomplete a fondului de timp maxim disponibil.

b) Gmax1 = Gmax0 - satisface atunci când în perioada precedentă Tumax a fost folosit complet şi
nu satisface în situaţia în care reflectă o perpetuare a cauzelor utilizării incomplete a timpului de
lucru din perioada precedentă.

c) Gmax1 < Gmax0 - atrage atenţia asupra unei agravări a situaţiei ca urmare a acţiunii şi mai
intense a factorilor de dereglare a folosirii timpului de lucru.

 Reflectarea utilizării timpului de lucru al echipamentelor industriale în principalii

indicatori economico-financiari
Prin intermediul indicatorului producţie marfă fabricată exprimat în funcţie de numărul de
utilaje (Nu), timpul mediu lucrat de un utilaj (t) şi randamentul mediu pe unitatea de timp ( r ) se
poate reprezenta legătura dintre utilizarea extensivă şi principalii indicatori economico financiari.
Relaţia de calcul este următoarea: Qf = Nu t r

1) valoarea producţiei marfă fabricată: Nu1 (t1 -to) ro;

2) cifra de afaceri: Nu1 (t1 -to) ro (CA0/Qf0)
3) valoarea adăugată: Nu1 (t1 - to) rovao;
4) cheltuielile cu amortizarea la 1.000 lei producţie marfă:
A0 A0
 1000 −  1000 ;
N1 t1  r0 N1  t 0  r0

5) rezultatul financiar potenţial: Nu1 (t1-to) ropro

pr = profitul mediu la un leu producţie marfă fabricată.

13
 6) profitul brut aferent cifrei de afaceri: Nu1 (t1-to) ro (CA0/Qf0) pro ;
pr = profitul mediu la un leu cifră de afaceri
7) eficienţa capitalului social (Ks), capitalului permanent (Kper), capitalului propriu (Kp),
activelor fixe (Af), eficienţa muncii (numărului mediu de salariaţi,Ns), măsurată prin producţia
marfă fabricată, valoarea adăugată, cifra de afaceri, profitul brut:
Relatiile de la punctele 1, 2, 3, 5,6
 100
Ks, Kper, Kp, Af, Ns

Analiza utilizării intensive a mijloacelor fixe

Indicatori specifici:
a) gradul de utilizare a capacităţii de producţie sau indicele de utilizare intensivă;
b) randamentul echipamentelor industriale (mediu).

a) gradul de utilizare a capacităţii de producţie (GUcp) se determină ca raport între producţia

obţinută şi capacitatea maximă de producţie (Qmax).
GUcp = ( Q / Qmax )  100 .

b) randamentului echipamentelor industriale (utilajelor)

- randamentul mediu ( r ) ;
- randamentul marginal ( rm).

b.1 Randamentul mediu reprezintă cantitatea fizică a producţiei sau valoarea acesteia pe o unitate a
factorului utilizat, care se poate exprima fie în număr de echipamente (maşini, utilaje) - Nu, fie în
timpul de lucru al acestora - Tu.
Deci  r = Q / Nu sau  r = Q / Tu .

b.2 Randamentul marginal reflectă creşterea producţiei fizice sau valorice pe o unitate
suplimentară a factorului utilizat exprimat în una din modalităţile prezentate mai sus.
Deci rm = Q / Nu sau rm = Q / Tu

Coeficientul de elasticitate facilitează înţelegerea corelaţiei dintre dinamica factorului

variabil şi cea a randamentului mediu şi marginal al acestuia.
E = (Q / Q ) / (Nu / Nu ) = (Q / Nu)  ( Nu / Q ) = (Q / Nu) / (Q / Nu) = rm / r

14
  Reflectarea modificării randamentului mediu al echipamentelor industriale în
principalii indicatori economico-financiari

Prin intermediul indicatorului producţie marfă fabricată exprimat în funcţie de numărul de

utilaje (Nu), timpul mediu lucrat de un utilaj (t) şi randamentul mediu pe unitatea de timp ( r ) se
poate reprezenta legătura dintre utilizarea extensivă şi utilizarea intensivă a utilajelor. Relaţia de
calcul este următoarea: Qf = Nu  t r = T r

1) valoarea producţiei marfă fabricată: Nu1 t1 (r1 −ro) = T1  (r1 −ro);

2) valoarea cifrei de afaceri: T1  (r1 −ro)  (CA o/Qfo );

3) valoarea adăugată: T1  (r1 −ro)  vao;

A0 A0
4) cheltuielile cu amortizarea la 1000 lei producţie marfă:  1000 −  1000 ;
T1 r1 T1 r0

5) rezultatul financiar potenţial: T1  (r1 −ro)  pro;

6) profitul brut aferent cifrei de afaceri: T1  (r1 −ro)  (CAo / Qfo )  pro;

(
T  r −r 
1 1 0 Qf
CA
0  pr
0
)
Profit 0
7) rata rentabilităţii capitalului propriu  100 =  100
Capital propriu Kp
1

8) eficienţa utilizării activelor fixe (Af), eficienţa muncii (numărului mediu de salariaţi Ns) etc.,

măsurată prin producţia marfă fabricată, valoarea adăugată, cifra de afaceri, profitul brut:

Relatiile de la punctele 1, 2, 3, 5, 6
 100
Af, Ns etc.

15
 3.2.1.3. Analiza eficienţei utilizării mijloacelor fixe

Evaluarea eficienţei utilizării mijloacelor fixe presupune corelarea dimensiunii acestora cu

efectele utile obţinute prin folosirea lor.
Atât efectele cât şi eforturile au un conţinut complex ceea ce impune folosirea în analiză a
unui sistem de indicatori.

Indicatori specifici:
1. producţia marfă fabricată la 1000 lei mijloace fixe:

(Qf / Mf )   (‰)

2. cifra de afaceri la 1000 lei mijloace fixe:

(CA/ Mf )   (‰) 

3. profitul la 1000 lei mijloace fixe:

(Pr / Mf )   (‰).

Creşterea eficienţei se realizează în măsura în care raportul creşte:
- când creşte Qf (respectiv, CA sau Pr), valoarea Mf rămânând constantă;
- când scade valoarea Mf în condiţiile menţinerii aceleiaşi producţii (respectiv, CA sau Pr).
Având în vedere însă tendinţa normală a celor doi factori (determinată de introducerea
progresului tehnic în producţie, care majorează valoarea mijloacelor fixe, şi de creşterea preţurilor)
pentru creşterea eficienţei mijloacelor fixe este necesar să se respecte corelaţia:
iQf > iMf (respectiv iCA > iMf),

adică indicele producţiei să devanseze indicele mijloacelor fixe,

O a doua condiţie rezultă din introducerea în relaţia de calcul a numărului mediu de
personal:
(Qf / Mf )   = ( Qf / N ) / (Mf / N )  1000 = (Wa /H )  1000 unde
H = Mf / N şi reprezintă gradul de înzestrare tehnică a muncii cu mijloace fixe.
A doua condiţie de bază a creşterii eficienţei mijloacelor fixe este
iWa > iH .

Referitor la indicatorul ( Pr / Mf )    condiţia este ca

IPr > iMf .

 Exemplu la pag 123 (Aplicația 11) în lucrarea Analiză economico-financiară aprofundată, Editura
Alma Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

16
 3.2.2. Analiza activelor circulante materiale (stocurilor de materiale)

La nivelul întreprinderii analiza stocurilor de materiale îmbracă următoarele aspecte

principale:

a) determinarea gradului de asigurare cantitativă şi calitativă a procesului de producţie cu

resurse materiale şi urmărirea realizării unei aprovizionări ritmice;

b) stabilirea gradului de utilizare a resurselor materiale în strânsă legătură cu volumul

producţiei şi reflectarea utilizării acestora în principalii indicatori economico- financiari ai
întreprinderii

a) Asigurarea procesului de producţie cu resursele materiale necesare

Una din cele mai importante condiţii pentru îndeplinirea ritmică a programului de producţie
o constituie aprovizionarea ritmică cu resurse materiale necesare.
Organizarea aprovizionării se bazează pe câteva elemente de bază, şi anume:
- urmărirea normării riguroase a consumului de materiale pe unitatea de produs;
- stabilirea unor proporţii optime între stocurile din depozitele întreprinderii;
- stabilirea necesarului de aprovizionat în conformitate cu structura sortimentală a
producţiei.
Analiza va evidenţia sortimentele de materiale efectiv intrate în întreprindere comparativ cu
cele prevăzute, reliefând modul în care intrările şi stocul iniţial au influenţat îndeplinirea
programului de producţie, având în vedere necesarul pe feluri de materiale componente, stocul
iniţial, data intrării materialelor, cantităţile intrate şi formarea stocului final.
Pentru aprecierea modificării stocurilor se înregistrează toate situaţiile când stocul efectiv a
scăzut sub nivelul normal şi se stabilesc cauzele pentru fiecare caz în parte. De multe ori studiul
mişcării stocurilor poate înlocui verificarea respectării termenelor planificate de aprovizionare,
întrucât aceşti indicatori sunt strâns legaţi între ei.
În condiţii normale, în cadrul stocurilor de producţie trebuie să existe, pe lângă stocurile
curente, şi stocurile de siguranţă menite să asigure necesarul producţiei în cazul când, din diferite
motive, stocurile curente nu pot fi refăcute la timp.
Finalitatea actului de aprovizionare o reprezintă asigurarea necesarului pentru producţie din
punct de vedere cantitativ, calitativ şi la termen (ritmicitate).

17
 b) Analiza gradului de utilizare a resurselor materiale

Pentru analiza gradului de utilizare a resurselor materiale se folosesc o serie de indicatori:

1. Coeficientul de utilizare sau randamentul mediu al materialelor, obţinut prin raportarea

producţiei obţinute (Q) la totalul materialelor consumate (M).
r = Q / M
Exemplu: Cantitatea de zahăr ce se obţine dintr-o tonă de sfeclă caracterizează eficienţa
folosirii materialelor.
Cu cât indicatorul are valoare mai apropiată de 1 cu atât este mai bine utilizat materialul.

2. Consumul specific exprimă cantitatea de materiale ce revine unei unităţi de produs.

Este inversul randamentului mediu al materialelor:
Cs = M / Q

3. Gradul de realizare a normelor de consum previzionat, stabilit ca raport între consumul efectiv
şi cel previzionat de materiale sau grupe de materiale pe unitatea de produs (numit şi indicele
consumului specific).
Ics = (Cs1 / Cs0 )  100 , respectiv Ics = (Cs1 / Cs0 )  100 .

4. Valoarea adăugată la un leu resurse materiale:

VA / M

5. Rezultatul din exploatare la un leu resurse materiale:

P/M

Legătura dintre consumul de materiale şi volumul producţiei se analizează plecând de la modelul

Q = M / Cs

Volumul producţiei este influenţat de:

▪ consumul total de materiale (M), care depinde de elementele legate de
aprovizionare:

M = Si + I - Sf

▪ consumului specific (Cs)

18
 Factorii direcţi care determină creşterea volumului producţiei:
- creşterea consumului total de materiale;
- scăderea consumului specific.
Factorii indirecţi care determină creşterea volumului producţiei:
- creşterea stocului iniţial de materiale;
- creşterea intrărilor de materiale;
- reducerea stocului final de materiale.

Un aspect important îl reprezintă analiza gradului de mobilizare a stocurilor și gruparea

acestora în: stocuri normale, stocuri cu mișcare lentă, stocuri fără mișcare și stocuri disponibile. În
acest sens, se determină durata de imobilizare a stocurilor (Di), exprimată în zile, pe baza relației:
S
Di =  360 ,
E
unde: S = stocul mediu anual;
E = ieşirile de materiale din magazie pentru consumuri interne.

19
20
 Capitolul 4
Analiza performanţei şi riscurilor întreprinderii pe baza contului de profit şi
pierdere

CUPRINS:
4.1 Conceptul de performanţă. Sistemul indicatorilor de bază ai performanţei
4.2 Analiza cheltuielilor aferente veniturilor întreprinderii
4.3 Analiza rezultatului şi a ratei rentabilităţii
4.4 Pragul de rentabilitate şi evaluarea riscurilor
4.5 Particularităţi privind analiza performanţelor întreprinderilor cotate pe piaţa de capital

4.1 Conceptul de performanţă. Sistemul indicatorilor de bază ai performanţei

Conceptul de performanţă în domeniul economico-financiar are accepţiuni diferite:

creştere, rentabilitate, productivitate, randament, succes, rezultat al unei activităţi.
Se consideră că o entitate este performantă atunci când este eficientă şi eficace.
Eficienţă: maximizarea efectului obţinut la o unitate de efort consumat
sau
minimizarea efortului consumat la o unitate de efect rezultat.
Eficacitate: realizarea şi depăşirea obiectivelor prevăzute.

În acest capitol abordăm performanţa pe baza rentabilităţii, care are în vedere:

▪ rezultatele obţinute prin utilizarea factorilor de producţie, respectiv rezultatele
recunoscute şi prezentate în contul de profit şi pierdere, precum şi
▪ rezultatul obţinut din deţinerea factorilor de producţie, de natura câştigurilor sau
pierderilor nerecunoscute ca urmare a unor tranzacţii ci ca o componentă a
rezultatului global.

Aşadar, două concepte de rezultat ➔ două moduri de abordare a performanţei:

▪ abordare venituri-cheltuieli rezultate din activităţile curente (rezultatul curent);
▪ abordare bilanţieră, care are în vedere rezultatul global (include toate elementele
care influenţează capitalurile proprii în cursul exerciţiului)

1
 Sistemul de indicatori ai performanţei economico-financiare:

A. Indicatori ai performanţei economice:

- Cifra de afaceri;
- Valoarea adăugată;
- Producţia exerciţiului;
- Producţia marfă-fabricată;
- Producţia fizică;
- Marja comercială.

B. Indicatori ai performanţei financiare pe baza rentabilităţii:

- rezultatul exploatării;
- rezultatul aferent cifrei de afaceri;
- rezultatul financiar;
- rezultatul brut al exerciţiului;
- rezultatul net;
- rezultatul global;
- rata rentabilităţii comerciale;
- rata rentabilităţii resurselor consumate;
- rata rentabilităţii economice;
- rata rentabilităţii financiare;
- etc.

C. Indicatori ai creării de valoare:

- valoarea economică adăugată;
- valoarea de piaţă adăugată;
- valoarea lichidă adăugată;
- rentabilitatea totală a acţionarilor;
- rata rentabilităţii fluxurilor de numerar.

2
 4. 2. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor întreprinderii

După natura activităţilor, după care se realizează şi gruparea în contul de profit şi pierderi,
cheltuielile şi veniturile întreprinderii se grupează astfel:
- de exploatare;
- financiare.
Analiza cheltuielilor aferente veniturilor are menirea de a evidenţia evoluţia acestora şi
factorii care influenţează nivelul lor, precum şi de a identifica rezervele care pot fi puse în valoare
pentru reducerea sau menţinerea lor în limitele de eficienţă care concură la performanţa economico-
financiară a întreprinderii.
Analiza cheltuielilor aferente veniturilor vizează:
1. structura cheltuielilor şi veniturilor;
2. eficienţa cheltuielilor aferente veniturilor totale.

1. Analiza structurii se realizează prin ratele de structură:

gChi = ( Chi / Cht ) x 100
gVi = ( Vi / Vt ) x 100
2.1. Analiza eficienţei cheltuielilor aferente veniturilor totale se realizează prin indicatorul
cheltuieli la 1000 lei venituri totale numit şi rata de eficienţă a cheltuielilor totale (Rct) ,
care se determină ca raport între cheltuielile totale şi veniturile totale:

Rct = (Cht / Vt ) 1000 = (Chi / Vi ) 1000

sau

Rct = (gi  ci(1000) ) / 100, unde ci(1000) = (Chi / Vi ) 1000,

în care:
Chi - suma cheltuielilor pe cele două categorii de activităţi: de exploatare, financiare;
Vi - suma veniturilor pe grupările similare cheltuielilor;
gi - structura veniturilor pe categorii de activităţi;
ci(1000) – rata de eficienţă a cheltuielilor pe categorii de activităţi (cheltuieli la 1000 lei venituri pe
categorii).

Ţinând cont de modelul de calcul al acestui indicator, respectiv raportul efort / efect, nivelul
descrescând reflectă creşterea eficienţei cheltuielilor.

3
2.2. Eficienţa cheltuielilor totale se apreciază şi prin intermediul
coeficientului de elasticitate a cheltuielilor totale în raport cu veniturile totale (ECht/Vt):
ECht/Vt = (ICht – 100) / (IVt – 100)

Eficienţa creşte atunci când IVt > ICht , adică: la o creştere, de exemplu, cu 1% a Vt se
înregistrează o scădere sau o creştere cu mai puţin de 1% a Cht.

 Analiza factorială permite explicarea modificării ratei de eficienţă a cheltuielilor totale

(Rct) . În modelul de analiză Rct = (gi  ci(1000) ) / 100 factorii de influenţă sunt:

- structura veniturilor (gi)

- cheltuielile la 1000 lei venituri pe grupări operaţionale în structura contului de

profit şi pierdere (ci (1000) ).

Deci: Rct = Rct1 – Rct0 = [(gi1  ci1(1000) ) / 100] – [(gi0  ci0(1000) ) / 100].

Rct = Rct(gi) + Rct (ci (1000) )

- influenţa modificării structurii veniturilor:

Rct(gi)= [(gi1  ci0(1000) ) / 100] – [(gi0  ci0(1000) ) / 100] = Rctr – Rct0 ;

- influenţa modificării cheltuielilor la 1000 lei venituri pe grupări în cadrul contului de profit
şi pierdere:
Rct (ci (1000) )= [(gi1  ci1(1000) ) / 100] – [(gi1  ci0(1000) ) / 100] = Rct1 – Rctr ;
Aşadar, creşterea eficienţei cheltuielilor totale şi, deci, reducerea lui Rct, sunt determinate
de:
- creşterea ponderii activităţilor mai eficiente;
- creşterea eficienţei la nivelul fiecărei grupări operaţionale în structura contului de
profit şi pierdere.

În continuare se poate stabili efectul modificării nivelului ratei de eficienţă a cheltuielilor

totale asupra indicatorului cheltuieli totale, cu ajutorul relaţiei:
[Vt1 (Rct1 – Rct0)] /1000 .

4
 Din cele prezentate mai sus rezultă că măsurile ce trebuie avute în vedere pentru reducerea
nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri totale (Rct) vizează categoriile de activităţi din care
rezultă venituri şi cheltuieli, şi ar putea fi:
- realizarea produselor, serviciilor şi lucrărilor cu respectarea criteriului eficienţei
economice, respectiv preţurile de vânzare şi tarifele practicate să acopere
costurile şi să permită obţinerea unui profit care să fie stimulativ pentru acţionari;
valorificarea activelor la valori cât mai mari;
- adoptarea acelei structuri de finanţare a mijloacelor economice care să permită
realizarea obiectivelor cu cheltuieli financiare cât mai reduse;
- onorarea obligaţiilor faţă de clienţi (respectarea clauzelor contractuale) precum şi
a celor faţă de bugetul statului.

În mod asemănător se poate realiza analiza eficienţei cheltuielilor de exploatare, care deţin
ponderea cea mai mare, ele fiind în directă legătură cu obiectul de activitate al întreprinderii,
folosind indicatorul cheltuieli la 1000 lei venituri din exploatare, ca parte a întregului reprezentat
de indicatorul anterior analizat. La acest nivel se poate realiza analiza structurală a cheltuielilor în
funcţie de natura cheltuielilor aferente producţiei exerciţiului (cheltuieli materiale directe, cheltuieli
salariale directe, cheltuieli indirecte), urmărindu-se dinamica şi modificările intervenite în structura
cheltuielilor, precum şi analiza structurală a veniturilor din exploatare, de exemplu pe următoarea
structură după cum acestea sunt prezentate în contul de profit şi pierdere: venituri din vânzări,
variaţia stocurilor, venituri din producţia de imobilizări, alte venituri din exploatare.
De asemenea, se poate utiliza în analiză indicatorul cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri.

 Exemple la pag 137 și 139 (Aplicația 12 și Aplicația 13) în lucrarea Analiză economico-financiară
aprofundată, Editura Alma Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

5
 4.3 Analiza rezultatului şi a ratei rentabilităţii

4.3.1. Rentabilitatea - indicator de performanţă

Rentabilitatea este expresia rezultatului obţinut ca urmare a desfăşurării unei activităţi

economice de transformare şi / sau de schimb.
Rezultatul obţinut nu poate avea semnificaţie decât în raport cu factorii utilizaţi în realizarea
activităţii economice respective (şi, în special, cu capitalul angajat).
Rentabilitatea întreprinderii, bazată pe capacitatea acesteia de a obţine profit, este o
necesitate financiară întrucât asigură dezvoltarea agentului economic, pe de o parte, prin
autofinanţare, iar pe de altă parte, menţine şi consolidează independenţa sa financiară.
Rentabilitatea oglindeşte deci, într-o formă sintetică, eficienţa întregii activităţi economice a
întreprinderii.
Pentru exprimarea rentabilităţii întreprinderii se utilizează două categorii de indicatori:
- indicatori în mărimea absolută – rezultatul (marje de rentabilitate);
- indicatori în mărimea relativă - rata rentabilităţii.
Mărimea absolută a rentabilităţii este oglindită de profit (indicator de volum), iar gradul în
care capitalul sau utilizarea resurselor întreprinderii aduc profit este reflectat în rata rentabilităţii
(indicator al mărimii relative a rentabilităţii).
Rentabilitatea, ca formă de exprimare a eficienţei economice, este definită ca un raport între
rezultatul obţinut (efect) şi mijloacele utilizate (efort) .
Raţionalitatea oricărei acţiuni umane presupune ca efectul să devanseze efortul.
Rentabilitatea inspiră încredere celor care intră în legătură cu întreprinderea: acţionari,
creditori, furnizori, clienţi etc..

4.3.2. Analiza diagnostic a rezultatului

Ca orice fenomen economic, rezultatul poate fi analizat structural şi factorial.

4.3.2.1. Analiza structurală a rezultatului pe baza contului de profit şi pierdere

Pe baza contului de profit şi pierdere se poate realiza atât o analiză structurală a rezultatului
cât şi o analiză a fiecăruia dintre elementelor componente ale rezultatului (analiza marjelor de
rentabilitate).
6
 Analiză structurală presupune descompunerea rezultatului în elemente componente, care, în
cazul profitului, se poate efectua din mai multe puncte de vedere.
Rezultatul exerciţiului înaintea impozitării sau rezultatul brut (profit brut sau pierdere) nu
este omogen, în compoziţia sa intrând rezultatele din activităţi diferite.

Modelul de formare a rezultatului exerciţiului înaintea impozitării, conform structurii

contului de profit şi pierderi, se prezintă astfel:
Venituri din exploatare (Ve)
Rezultatul exerciţiului Rezultatul din exploatare ( Re) -
înainte de impozitare Cheltuieli din exploatare (Che)
sau Venituri financiare (Vf)
Rezultatul brut (Rb) Rezultatul financiar (Rf) -
Cheltuieli financiare (Chf)

Re = Ve – Che.
Rf = Vf – Chf.
Rb = Re + Rf
Rb = Vt – Cht, unde: Vt = Ve + Vf
Cht = Che + Chf

Un indicator foarte important pentru aprecierea performanţelor întreprinderii este rezultatul

exerciţiului după impozitare, respectiv profitul net sau pierderea ( Rn).
Rn = Rb – Ip.

Aceşti indicatori determinaţi în Contul de profit şi pierdere poartă şi denumirea de marje de

rentabilitate

 Exemplu la pag 169 (Aplicația 15) în lucrarea Analiză economico-financiară aprofundată, Editura
Alma Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

 Rezultatul din exploatare poate fi analizat nu numai pe baza contului de profit şi pierdere (cont
de rezultate cu structurarea cheltuielilor şi veniturilor după natură), ci şi pe baza contului de
rezultate în care cheltuielile de exploatare sunt structurate după destinaţie.
Un asemenea model îl poate constitui Nota explicativă 4 „Analiza rezultatului din
exploatare” elaborată de operatorii economici, care se prezintă astfel:
7
 Nota 4 Analiza rezultatului din exploatare1
- lei -
Exerciţiul financiar
Denumirea indicatorului
Precedent Curent
0 1 2
1. Cifra de afaceri netă
2. Costul bunurilor vândute şi al serviciilor prestate (3 + 4 +5)
3. Cheltuielile activităţii de bază
4. Cheltuielile activităţilor auxiliare
5. Cheltuielile indirecte de producţie
6. Rezultatul brut aferent cifrei de afaceri nete (1 – 2)
7. Cheltuielile de desfacere
8. Cheltuieli generale de administraţie
9. Alte venituri din exploatare
10. Rezultatul din exploatare (6 – 7 – 8 + 9)

Trebuie precizat faptul că Rezultatul brut aferent cifrei de afaceri nete, calculat la rândul
6 în nota explicativă de mai sus, reprezintă marja brută din vânzări (marja brută faţă de costul
bunurilor/serviciilor vândute) şi este denumit şi rezultat operaţional.

 Exemplu la pag 172 (Aplicația 16) în lucrarea Analiză economico-financiară aprofundată, Editura
Alma Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

4.3.2.2. Tabloul soldurilor intermediare de gestiune

Pentru analiza rezultatului (performanţei) se procedează la regruparea şi restructurarea

poziţiilor din contul de profit şi pierdere în scopul determinării unor mărimi valorice cunoscute sub
denumirea de solduri intermediare de gestiune (SIG), care permit înţelegerea modului de formare a
rezultatelor. Modelul care rezultă este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de
„Tabloul soldurilor intermediare de gestiune“ sau „Contul de rezultate cu solduri intermediare“.
Indicatorii cuprinşi în tabloul soldurilor intermediare de gestiune sunt necesari în adoptarea
deciziilor atât la nivelul întreprinderii cât şi la nivelul terţilor cu care firma are legături pe plan
economic şi financiar.
Soldurile intermediare reprezintă indicatori de caracterizare a rentabilităţii şi gestiunii
întreprinderii.

1
Este modelul prevăzut în reglementările contabile aprobate prin OMFP nr. 3055/2009. Actualele reglementări
contabile, aprobate prin OMFP nr. 1802/2014, nu mai prevăd un asemenea model.
8
 Soldul intermediar al gestiunii este diferenţa dintre două valori.
În cadrul tabloului soldurilor intermediare de gestiune se calculează în cascadă o serie de
indicatori valorici privind volumul (SIG – activitate) şi rentabilitatea (SIG - rentabilitate)
activităţii întreprinderii. Fiecare sold intermediar reflectă rezultatul gestiunii financiare la treapta
respectivă de acumulare, motiv pentru care aceşti indicatori mai poartă şi denumirea de marje de
acumulare.

Relaţiile care stau la baza construirii tabloului soldurilor intermediare de gestiune şi

implicit a calculului soldurilor intermediare de gestiune sunt:

I. Pentru SIG – activitate

1. Cifra de afaceri = Producţia vândută + Venituri din vânzarea mărfurilor

2. Marja comercială = Venituri din vânzarea mărfurilor – Costul mărfurilor vândute

3. Producţia exerciţiului = Producţia vândută ± Variaţia producţiei stocate + Producţia imobilizată

4. Valoarea adăugată = Producţia exerciţiului + Marja comercială – Consumuri intermediare

II. Pentru SIG – rentabilitate

1. Excedentul brut de exploatare (EBE) = Valoarea adăugată + Subvenţii de exploatare –

Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate – Cheltuieli cu personalul
Notă: Excedentul brut al exploatării (EBE) reflectă rezultatul economic brut al întreprinderii
determinat de activitatea de exploatare, nefiind influenţat de sistemul de amortizare şi de
provizioane, politica fiscală şi de modul de distribuire a dividendelor.
EBE este surplusul monetar potenţial degajat de către activitatea de exploatare, deoarece
poate fi determinat şi ca diferenţă între veniturile ce generează încasări (imediate sau ulterioare) –
venituri monetare - şi cheltuielile de exploatare ce implică plăţi (imediate sau ulterioare) – cheltuieli
monetare. Veniturile de exploatare urmate de încasări sunt formate din vânzări şi subvenţii de
exploatare. Cheltuielile de exploatare ce implică plăţi sunt formate din: costul de cumpărare al
mărfurilor vândute; consumurile provenind de la terţi; impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
cheltuieli de personal (cheltuieli cu salariile + asigurările şi protecţia socială).
EBE = Venituri monetare – Cheltuieli monetare

9
2. Rezultatul din exploatare = Excedentul brut din exploatare + Venituri din amortizări, ajustări şi
provizioane de exploatare + Alte venituri din exploatare – Cheltuieli cu amortizări, ajustări şi
provizioane privind exploatarea – Alte cheltuieli de exploatare

3. Rezultatul financiar = Venituri financiare – Cheltuieli financiare

4. Rezultatul brut al exerciţiului = Rezultatul din exploatare + Rezultatul financiar

sau Rezultatul brut al exerciţiului = Venituri totale – Cheltuieli totale

5. Rezultatul net al exerciţiului = Rezultatul brut – Impozitul pe profit

 Exemplu la pag 186 (Aplicația 19) în lucrarea Analiză economico-financiară aprofundată, Editura
Alma Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

Pe baza soldurilor intermediare de gestiune se pot determina diferite rate prin care se
exprimă eficienţa economico-financiară a întreprinderii, cum sunt: rata marjei; rata valorii adăugate;
rata excedentului brut de exploatare; rata rentabilităţii economice.

4.3.2.3. Analiza factorială a rezultatului

Analiza factorială presupune stabilirea factorilor care influenţează asupra profitului (sau
pierderii) şi a mărimii influenţelor lor.
Din multitudinea formelor sub care se exprimă profitul (sau pierderea) în analiza factorială
reţinem spre aprofundare următorii indicatori:
- rezultatul operaţional (marja brută din vânzări);
- rezultatul aferent cifrei de afaceri.

4.3.2.3.1. Analiza factorială a profitului operaţional (marja brută din vânzări)

Profitul operaţional, după cum am arătat mai sus, este calculat ca diferenţă între cifra de
afaceri (qv  p ) şi costul de producţie al produselor vândute şi serviciilor prestate (qv  cp ).
Pentru identificarea factorilor care acţionează asupra rezultatului operaţional (Po) se pot
folosi modelele:
10
1) Po = qv  p – qv  cp = qv  (p – cp)

2) Po = CA  (Po / CA) = (qv  p)  po = (qv  p)  1 −

q c
v p

q  p
v

3) Po = T  (Mf / T)  (CA /Mf)  (Po / CA)

unde,
CA = cifra de afaceri, calculată după relaţia CA = qv  p
qv  cp = costul bunurilor vândute şi serviciilor prestate (costul de producţie al acestora)
cp = cost de producţie unitar
p = preţ de vânzare unitar
p o = profit operaţional la un leu cifra de afaceri sau rata marjei brute aferente cifrei de afaceri

po =
Po
=
q v  p −  qv  c p
= 1−
q c
v p

CA q v p q  p
v

Mf / T = gradul de înzestrare tehnică a muncii

CA /Mf = randamentul mijloacelor fixe (cifra de afaceri la un leu mijloace fixe)

Profitul operaţional, fiind calculat ca diferenţă între cifra de afaceri (qv  p ) şi costul de
producţie al produselor vândute şi serviciilor prestate (qv  cp ) are rolul de a acoperi cheltuielile
generale de administraţie şi cheltuielile de desfacere şi, eventual, cheltuielile financiare, astfel încât
profitul obţinut să fie suficient pentru a remunera corespunzător acţionarii.

4.3.2.3.1. Analiza factorială a profitului aferent cifrei de afaceri

Cifra de afaceri reprezintă partea principală a veniturilor din exploatare, iar rezultatul aferent
cifrei de afaceri reprezintă partea cea mai însemnată a rezultatului financiar al întreprinderii.
Profitul aferent cifrei de afaceri este diferenţa între cifra de afaceri (qv  p ) şi costul
complet al produselor vândute şi serviciilor prestate (qv  c).
Pentru identificarea factorilor care acţionează asupra profitului aferent cifrei de afaceri (Pr)
se pot folosi următoarele modelele:
1) Pr = qv  p – qv  c = qv  (p – c)
2) Pr = CA  (Pr / CA) = CA  pr
3) Pr = qv  p – (qv  cv + Chf ) = (qv  p – qv  cv) – Chf = qv  (p – cv) - Chf
4) Pr = Ae (Qf/Ae)  (CA/Qf)  (Pr / CA)
11
5) Pr = T  (Qf/T)  (CA/Qf)  (Pr/CA)
6) Pr = T  (Mf/T)  (Qf/Mf)  (CA/Qf)  (Pr/CA)
unde:
T = timpul total de muncă;
Mf/T = gradul de înzestrare tehnică a muncii;
Qf/T = productivitatea orară a muncii;
Qf/Ae = eficienţa activelor economice (producţie marfă la un leu active economice);
Qf/Mf = eficienţa mijloacelor fixe (producţie marfă la un leu mijloace fixe);
CA/Qf = grad de valorificare a producţiei marfă fabricate;
pr = profit mediu la un leu cifra de afaceri sau rata medie a rentabilităţii;
c = costul complet unitar;
cv = costul variabil unitar;
p = preţul de vânzare unitar.

 Exemplu la pag 178 (Aplicația 17) în lucrarea Analiză economico-financiară aprofundată, Editura
Alma Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

4.3.3. Analiza ratei rentabilităţii

Rata rentabilităţii este o mărime relativă, care exprimă gradul în care capitalul aduce profit.
Ca indicator de eficienţă, indicatorul rata rentabilităţii se determină prin raportarea unui
rezultat obţinut (efectul) la un indicator ce exprimă efortul depus. Aşadar, rata rentabilităţii poate
căpăta forme diferite, în funcţie de elementele care se iau în calcul. De exemplu, la numărător se
poate lua în considerare rezultatul brut, rezultatul din exploatare sau rezultatul net, iar la numitor se
pot lua în considerare diverşi indicatori care exprimă efortul (resurse consumate, capital investit,
capitalul propriu, costul producţiei vândute, cifra de afaceri etc.)

Principalii indicatori prin care se poate analiza rata rentabilităţii:

a) rata rentabilităţii comerciale;

b) rata rentabilităţii resurselor consumate;
c) rata rentabilităţii economice;
d) rata rentabilităţii financiare.

12
a) Rata rentabilităţii comerciale (Rv) arată ce profit s-a obţinut la 100 lei cifră de afaceri.
Se calculează astfel:

a.1 pe total producţie: ca raport între rezultatul aferent cifrei de afaceri (Pr) şi cifra de afaceri (CA):

Rv =
Pr
 100 =
q vi  pi −  qvi  ci   qvi  ci 
  = 1 −   100 (%)
CA q vi  pi   qvi  pi 
Factorii de influenţă sunt:
▪ structura cifrei de afaceri pe produse (gi);
▪ preţul unitar de vânzare al produselor fără TVA (pi);
▪ costul complet unitar al produselor (ci).

a.2. prin calculul ratei pe produse: ca medie ponderată a ratelor rentabilităţii comerciale stabilite la
nivelul produselor „i” .
p i − ci
g  rvi g i 
pi
 100
=
i
Rv = (%),
100 100
Factorii de influenţă sunt:
▪ structura cifrei de afaceri pe produse (gi)
▪ rvi = rata rentabilităţii comerciale la nivelul fiecărui produs „i”.

 Exemplu la pag 198 (Aplicația 21) în lucrarea Analiză economico-financiară aprofundată, Editura
Alma Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

b) Rata rentabilităţii resurselor consumate (Rc), denumită şi rata rentabilităţii costurilor, se

stabileşte ca raport între rezultatul aferent cifrei de afaceri a întreprinderii şi costul producţiei
vândute (cât beneficiu aferent cifrei de afaceri revine la 100 lei producţie vândută evaluată la cost
de complet).
Se calculează astfel:
b.1 pe total producţie: ca raport între rezultatul aferent cifrei de afaceri (Pr) şi costurile aferente
acesteia (Cht)

Pr
100 =
 q vi  pi −  qvi  ci  100 =   q vi  p i 
− 1  100 (%)
Rc = 
Cht q vi  ci   qvi  ci 
Factorii de influenţă sunt:
▪ structura cifrei de afaceri pe produse (gi);
▪ costul complet unitar al produselor (ci) ;
▪ preţul unitar de vânzare al produselor fără TVA (pi).
13
b.2 prin calculul ratei pe produs:
p i − ci
g  rci g i 
ci
 100
=
i
Rc = (%),
100 100
Factorii de influenţă sunt:
▪ structura cifrei de afaceri pe produse (gi)
▪ rci = rata rentabilităţii resurselor consumate la nivelul fiecărui produs „i”.

 Exemplu la pag 201 (Aplicația 22) în lucrarea Analiză economico-financiară aprofundată, Editura
Alma Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

c) Rata rentabilităţii economice (Re) pune în evidenţă eficienţa capitalului investit în activitatea
unei întreprinderi, respectiv eficienţa utilizării activelor totale (At) folosite pentru obţinerea
performanţelor.

În lucrările de specialitate întâlnim mai multe modalităţi de calcul pentru rata rentabilităţii
economice, şi anume:
▪ prin utilizarea rezultatului exploatării - Rexp (rezultatul exerciţiului înainte de
impozitare şi dobânzi). Se va determina o rată independentă atât de politica fiscală
cât şi de structura financiară (politica de finanţare).
Rexp
Re =  100
At
▪ prin utilizarea excedentului brut al exploatării – EBE. Această rată va fi
independentă şi de politica de amortizare, pe lângă politica fiscală şi politica de
finanţare.
EBE EBE
Re =  100 =  100
Activ imobilizat brut + NFRE Ae

unde, Ae = activul economic; Ae = Activ imobilizat brut + NFRE

NFRE = necesarul de fond de rulment din exploatare

▪ prin utilizarea profitului brut – Rbr. Această rată reflectă performanţele economice
ale întreprinderii, inclusiv din activitatea financiară, nu numai din cea de exploatare.
Rbr
Re =  100
At

14
 In teoria şi practica internaţională (terminologia anglo-saxonă), această rată corespunde
noţiunii de Return On Investment (ROI), respectiv Return On Assets (ROA), ratele fiind calculate
astfel:.
Rnet
ROI =  100
At
EBIT
ROA =  100
At
unde, Rnet = rezultatul net
EBIT – earnings before interests and taxes (rezultatul înainte de impozitare şi dobânzi)

 Modele de analiză factorială:

Rexp CA Rexp CA Ac Rexp
▪ Re =  100 =   100 =    100
At At CA Ac At CA
Rbr Qe Qv Rbr
▪ Re =  100 =    100
At At Qe Qv
(Modelul este aplicabil întreprinderilor cu activitate de producţie)
Rbr
Rbr Rbr CA  100 = Rv
▪ Re =  100 =  100 =
At Ai + Ac Ai Ac 1 1
+ +
CA CA rai v r
unde,
CA
= viteza de rotaţie a activelor economice (număr de rotaţii);
At
CA
= vr = viteza de rotaţie a activelor circulante (număr de rotaţii);.
Ac
Ac
= ponderea activelor circulante (lichiditatea activelor);
At
Rexp
= rata rentabilităţii veniturilor (profitabilitatea cifrei de afaceri);
CA
Qe
= randamentul utilizării activelor economice (producţia exerciţiului la un leu active
At
economice);
Rbr Qv
= rata rentabilităţii vânzărilor; = gradul de realizare a producţiei exerciţiului;
Qv Qe
Rbr CA
= rata rentabilităţii comerciale; = rai = randamentul activelor imobilizate;
CA Ai
At = Ai + Ac
 Exemplu la pag 207 (Aplicația 23) în lucrarea Analiză economico-financiară aprofundată, Editura
Alma Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

15
d) Rata rentabilităţii financiare (Rf) exprimă eficienţa utilizării capitalurilor proprii.
Este dată de raportul dintre profitul net (Rnet) şi capitalul propriu (Cpr):
Rnet
Rf =  100
Cpr
In terminologia anglo-saxonă, această rată corespunde noţiunii de Return On Equity (ROE).
Rnet
ROE =  100
Cpr
 Modele de analiză factorială:

At Rnet
▪ Rf =   100
Cpr At
At CA Rnet
▪ Rf =   100
Cpr At CA
At
în care, = factorul de multiplicare a capitalului propriu mediu sau braţul pârghiei financiare ce
Cpr
caracterizează în mod indirect gradul de îndatorare a întreprinderii.
Rnet
= o formă a rentabilităţii economice (rentabilitatea globală a capitalului întreprinderii
At
investit în active fixe şi circulante);

Cum Activele totale (At) = Capitaluri proprii (Cpr) + Datorii (D),

At
relaţia devine:
Cpr
At Cpr + D At D
= , adică = 1+
Cpr Cpr Cpr Cpr
Rata rentabilităţii financiare depinde de structura capitalurilor permanente, adică de
proporţia care există între capitalul împrumutat, respectiv datoriile (D) şi capitalul propriu (Kpr).
D
Raportul este un coeficient numit şi “pârghie financiară”, care influenţează rata
Cpr
rentabilităţii financiare .

 Exemplu la pag 212 (Aplicația 24) în lucrarea Analiză economico-financiară aprofundată, Editura
Alma Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

16
 4.4 Pragul de rentabilitate şi evaluarea riscurilor

Noţiunea de risc este inseparabil legată de cea de rentabilitate. Riscul activităţii economice
se traduce în general prin variabilitatea rezultatului. Riscul afectează rentabilitatea activului mai
întâi, şi apoi a capitalului investit.
Din punct de vedere al întreprinderii, riscul poate fi abordat atât în calitate de organizator al
procesului de producţie (exploatare) cât şi în calitate de investitor.

În cadrul problematicii analizei riscului sunt abordate următoarele aspecte:

- analiza riscului de exploatare (economic sau operaţional);
- analiza riscului financiar (de capital sau de îndatorare);
- analiza riscului total (global sau economico-financiar).

 Evaluarea riscului de exploatare

Riscul de exploatare exprimă incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp şi cu cel mai
mic cost la variaţiile mediului, reflectând volatilitatea rezultatului economic la condiţiile de
exploatare.
Aşadar, riscul de exploatare (economic) decurge din fluctuaţiile rezultatului exploatării în
funcţie de poziţia faţă de pragul de rentabilitate (punctul mort) şi de structura costurilor de
exploatare (în fixe şi variabile).

Modalităţi de apreciere a riscului de exploatarea:

- pe baza pragului de rentabilitate;
- pe baza coeficientului levierului de exploatare (CLE).

A. Pragul de rentabilitate
Pragul de rentabilitate marchează acea dimensiune a activităţii la care toate cheltuielile sunt
egale cu veniturile din vânzarea producţiei, nu se obţine nici profit nici pierdere.
În raport cu dinamica volumului producţiei, elementele cheltuielilor de producţie se
grupează în cheltuieli variabile şi cheltuieli fixe. Dacă cheltuielile variabile sunt constante ca
mărime pe unitatea de produs (suma lor creşte direct proporţional cu volumul producţiei),
cheltuielile fixe sunt variabile pe unitatea de produs (suma lor fiind constantă, înseamnă că ele se
reduc pe unitatea de produs odată cu creşterea volumului producţiei obţinute prin îmbunătăţirea
utilizării capacităţii de producţie).

17
Pragul de rentabilitate poate fi analizat:
- la nivel de produs
- la nivelul întreprinderii

 Analiza Pragului de rentabilitate pe produs

Chf
qcr =
p − cv

Chf
CAcr = qcr  p =
1− cv / p
Dacă se doreşte obţinerea unui profit (Pr), atunci relaţia devine:
Chf + Pr
qPr =
p − cv

 Analiza Pragului de rentabilitate la nivelul întreprinderii

Pragul de rentabilitate la nivelul întreprinderii (Cifra de afaceri critică – CAcr) se determină astfel:
Chf Chf
CAcr = =
Chv RMcv
1−
CA
Chv q  cv cv
= = = cheltuieli variabile la un leu cifră de afaceri
CA q  p p
La pragul de rentabilitate:
- veniturile sunt egale cu cheltuielile;
- profitul = 0;
- marja cheltuielilor variabile (contribuţia brută) = cheltuieli fixe

Principalele avantaje pe care le oferă metoda de analiză a rentabilităţii pe baza punctului critic:
- permite stabilirea dimensiunii la care producţia devine rentabilă;
- indică volumul producţiei necesar pentru a obţine un anumit cuantum al
profitului;
- pune în evidenţă corelaţiile dintre dinamica producţiei, respectiv a veniturilor, şi
dinamica costurilor grupate în variabile şi fixe;
- permite determinarea gradului de utilizare a capacităţii de producţie în corelaţie
cu un anumit cuantum urmărit al profitului.
Pe baza valorilor critice se estimează indicatorii de siguranţă, numiţi şi indicatori de poziţie:

18
a) Marja de securitate (Ms) sau indicatorul de poziţie absolut, care să permită desfăşurarea unei
activităţi în condiţii de siguranţă.
Exprimă ecartul între valorile efectiv realizate în perioada analizată şi valorile critice.
- Ms = q – qcr (unităţi fizice);
- Ms = CA – CAcr (unităţi monetare).
Cu cât valoarea este mai mare cu atât întreprinderea va avea o flexibilitate şi adaptabilitate
mai mare la evoluţiile pe termen scurt şi mediu înregistrate în sectorul economic în care activează
O creştere a indicatorului denotă o reducere a riscului de exploatare înregistrat de o
anumită firmă

b) Intervalul de siguranţă (Is) sau indicatorul de poziţie relativ oferit de vânzările efectuate.
Exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi modifica producţia (vânzările) şi de a se adapta la
cerinţele pieţei.
q − q cr
- IS =  100 (%);
q cr
CA - CA cr
- Is = 100 (%)
CA cr
Cu cât valoarea este mai mare cu atât flexibilitatea întreprinderii la variaţiile vânzărilor este
mai ridicată şi riscul economic este mai redus.

c) Indicele de rentabilitate sau sporul de eficienţă (Se), care măsoară marja de securitate în
procente din cifra de afaceri.
q − q cr
- Se =  100 (%);
q
CA - CA cr
- Se = 100 (%).
CA

Pentru evitarea riscului de exploatare, maxim în zona punctului mort, se consideră necesară
o marjă de securitate de 10 - 20 % peste cifra de afaceri critică.
Aşadar, o primă modalitate de apreciere a riscului de exploatare are la bază marja de
securitate şi intervalul de siguranţă, care reflectă poziţia cifrei de afaceri faţă de pragul de
rentabilitate.
Interpretarea valorii intervalului de siguranţă (Is), conform studiilor statistice:
- situaţie instabilă - Is până la 10%
- situaţie relativ stabilă - Is = 20%
- situaţie confortabilă – Is peste 20%.

19
B. Coeficientul levierului de exploatare (CLE) numit şi gradul de echilibrare a funcţionării
întreprinderii

CLE exprimă sensibilitatea (elasticitatea) rezultatului din exploatare (Rexp) la variaţiile

vânzărilor şi măsoară creşterea procentuală a acestuia, ca răspuns la creşterea cu un procent a
vânzărilor (volum fizic sau cifră de afaceri):
ΔR exp /R exp
CLE = E Rexp/q = ,
Δq/q

ΔR exp /R exp
CLE = E Rexp/CA =
ΔCA/CA

Riscul apare atunci când la o creştere cu un procent a volumului vânzărilor rezultatul creşte
cu mai puţin sau chiar scade.
Dacă analiza punctului mort indică grafic efectele unei schimbări a vânzărilor asupra
profitului, coeficientul levierului de exploatare măsoară algebric mărimea acestei schimbări şi
exprimă direct gradul de risc economic (exploatare).

Pentru a evidenţia corelaţia coeficientului levierului cu cheltuielile variabile, cheltuielile

fixe şi cifra de afaceri plecăm de la relaţia de calcul a coeficientului levierului de exploatare şi
înlocuim rezultatul exploatării ( Rexp ) cu elementele componente.
ΔR exp /R exp ΔR exp q Δ[q(p - v) - CF] q q(p - v) Mcv
CLE = = x = x = = ,
Δq/q Δq R exp Δq q(p - v) - CF q(p - v) - CF Re xp

CA − CV Mcv
CLE = = .
CA − CV − Chf Re xp
Relaţia arată că, pentru un nivel dat al producţiei, CLE şi implicit riscul de exploatare, este
cu atât mai mare cu cât cheltuielile fixe sunt mai mari:

R exp + Chf
CLE =
R exp

Pe plan financiar rezultă că, dacă o întreprindere are un coeficient al levierului de exploatare
ridicat, schimbări mici ale vânzărilor vor avea consecinţe majore asupra rezultatului exploatării:
acesta creşte mult la creşterea vânzărilor, dar scade la fel de mult la reducerea acestora; acesta este
riscul de exploatare asumat de întreprindere, care depinde de cuantumul cheltuielilor fixe.

20
Interpretarea valorii CLE:

a) Riscul de exploatare este maxim la punctual mort, fiind caracterizat de un coeficient de levier
cu valori ce tind la infinit:
Mcv Mcv
CLE = = → ∞.
R exp 0
În concluzie, la punctul mort (Rexp = 0), cheltuielile fixe deosebit de mari absorb în
întregime marja costurilor variabile [Mcv = q(p - cv) = Chf], riscul economic fiind maxim prin
imposibilitatea acoperirii cheltuielilor fixe din marja costurilor variabile.

b) Riscul de exploatare este inexistent când rezultatul din exploatare are valoarea maximă,
deoarece CLE este egal cu zero:
Mcv 0
CLE = = = 0,
R exp R exp
ceea ce corespunde cazului în care:
Mcv = q(p-cv) = 0, de unde rezultă egalitatea: p = cv.

c) Riscul de exploatare este minor în cazul unor cheltuieli fixe relativ reduse (Cf→ 0) neglijabile în
raport cu cheltuielile variabile, CLE fiind egal cu 1:
CA − CV q ( p − cv ) q ( p − cv )
CLE = = = =1 .
CA − CV − Chf q ( p − cv ) − Chf q ( p − cv ) −0
În acest caz rezultatul din exploatare evoluează relativ proporţional cu volumul vânzărilor (IRexp= Iq).
Acest risc este caracteristic întreprinderilor cu muncă predominant manuală, sau celor care
au un utilaj învechit, complet amortizat, la care cheltuielile fixe legate de amortizare sunt relativ
mici sau inexistente.

Concluzii: În urma analizei pragului de rentabilitate şi a efectului de levier din exploatare

rezultă că fluctuaţiile rezultatului exploatării (profitului) care reprezintă de fapt riscul economic
al întreprinderii depinde de trei factori:
- cifra de afaceri (volumul vânzărilor);
- structura cheltuielilor (cheltuieli variabile şi cheltuieli fixe);
- vecinătatea punctului critic în raport cu nivelul de producţie.
Situaţia este foarte riscantă dacă un agent economic se găseşte foarte aproape de punctul
critic.

21
 Noţiunea de risc de exploatare este importantă nu numai pentru a aprecia o întreprindere pe
plan economic ci şi pentru a alege cele mai eficiente măsuri privind finanţarea creşterii sale
economice.

 Exemplu la pag 221 (Aplicația 25) în lucrarea Analiză economico-financiară aprofundată, Editura
Alma Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

 Evaluarea riscului financiar

Riscul financiar, sau de capital, priveşte structura financiară şi depinde de modul de

finanţare a activităţii: dacă aceasta este finanţată exclusiv din capitaluri proprii nu comportă nici un
risc financiar.
Riscul financiar apare în cazul finanţării din surse împrumutate care implică cheltuieli
financiare pentru remunerarea datoriilor (dobânzi), ceea ce influenţează rentabilitatea întreprinderii.
Riscul financiar caracterizează variabilitatea rezultatului net sub incidenţa structurii
financiare a firmei.

Modalităţi de evaluare:
▪ pe baza efectului levierului financiar
▪ prin stabilirea poziţiei întreprinderii în raport cu pragul de rentabilitate
▪ pe baza coeficientului efectului levierului financiar
A. Efectul levierului financiar (ELF)
ELF rezultă din diferenţa dintre Rf şi Re şi exprimă impactul îndatorării asupra capitalului
propriu al entităţii, proporţia dintre finanţările externe şi cele interne.
Reflectă, deci, influenţa structurii financiare asupra performanţelor întreprinderii.
D
ELF = Rf – Re = (Re –d) x
Cpr
Rezultă că ELF = (Re –d) x LF
ELF este cu atât mai mare cu cât diferenţa dintre Re şi rata dobânzii este mai mare.

B. Stabilirea poziţiei întreprinderii în raport cu pragul de rentabilitate

Pragul de rentabilitate pentru analiza riscului financiar (un prag de rentabilitate global) se
determină luând în considerare, pe lângă cheltuielile fixe şi cheltuielile financiare (Chfin):
Chf + Chfin Chf + Chfin Chf + Chfin
CA cr = = =
CV 1 − cv / p RMcv
1−
CA

22
 Pe baza acestei valori se vor estima indicatorii de siguranţă sau indicatorii de poziţie:
- marja de securitate,
- intervalul de siguranţă,
- sporul de eficienţă.

C. Coeficientul levierului financiar

Riscul financiar se manifestă prin sensibilitatea rezultatului net la variaţiile rezultatului
exploatării şi se estimează prin elasticitatea ERnet/ Rexp , indicator denumit şi coeficient de levier
financiar (CLF).
Rnet / Rnet
CLF = ER net / R exp = .
R exp/ R exp

Valoarea CLF creşte odată cu majorarea cheltuielilor financiare şi reflectă gradul de risc
financiar asumat de întreprinderea care recurge la îndatorare, valorile pe care le poate avea
coeficientul levierului financiar fiind dependente de structura financiară a întreprinderii, care
expune întreprinderea la un risc de îndatorare mai mare sau mai mic.

a) Riscul financiar este inexistent sau nesemnificativ la punctul mort (Rexp = 0).
Re xp
CLF = = 0.
R exp − Chfin
În acest caz rezultatul net atinge maximul dacă rezultatul financiar este pozitiv.

b) Riscul financiar este minor la finanţarea din capitaluri proprii (Chfin = 0)

R exp
CLF = = 1.
R exp − 0

În acest caz, rezultatul net evoluează relativ proporţional cu rezultatul din exploatare (IRnet = IRexp).

c) Riscul financiar este maxim (ce tinde la infinit) în cazul finanţării din împrumuturi însemnate
purtătoare de dobânzi care pot absorbi rezultatul din exploatare (Ch fin = Rexp):
R exp R exp
CLF = = → ∞,
Re xp − Chfin 0

!!!!! Coeficientul levierului financiar poate lua valori negative ce prefigurează riscul de
insolvabilitate (faliment).

23
Concluzii: Importanţa coeficientului de levier financiar în gestiunea financiară curentă şi
previzională decurge din faptul că rezultatul net este sensibil la gradul de îndatorare şi el
condiţionează mărimea profitului şi dividendelor pe acţiune, interesante pentru acţionari, precum şi
autofinanţarea întreprinderii, care îi potenţează capitalurile proprii.
Riscul financiar adânceşte riscul economic (pe lângă rambursarea împrumuturilor trebuie
plătite şi cheltuielile cu dobânda, generând în cele din urmă incapacitatea de plată care poate
conduce la riscul de faliment.

 Exemplu la pag 227 (Aplicația 26) în lucrarea Analiză economico-financiară aprofundată, Editura
Alma Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

 Evaluarea riscului total (global)

Riscul total (economic - financiar) cumulează riscul economic cu riscul financiar,

caracterizează riscul activităţii economice şi financiare şi se evaluează cu ajutorul coeficientului
levierului total (CLT), fiind calculat prin produsul:
CLT = CLE · CLF

ΔR exp/Rexp ΔRnet / Rnet ΔRnet / Rnet

CLT = E Rexp/CA  E Rnet/Rexp =  =
ΔCA/ CA ΔR exp/ R exp ΔCA/CA

CLT exprimă sensibilitatea rezultatului net (Rnet) la variaţiile vânzărilor (CA) şi măsoară
creşterea procentuală a rezultatului net ca răspuns la creşterea cu un procent a vânzărilor.
Factorial, coeficientul levierului capătă expresia:
q ( p − cv ) q ( p − cv ) − Cf q ( p − cv ) Mcv
CLT =  = =
q ( p − cv ) − Cf q ( p − cv ) − Cf − Chfin R exp − Chfin R exp − Chfin
q ( p − cv ) Mcv
Rezultă: CLT = =
q ( p − cv ) − Cf R exp − Chfin
CLT exprimă sensibilitatea rezultatului net (Rnet) la variaţiile vânzărilor (CA) şi măsoară
creşterea procentuală a rezultatului net ca răspuns la creşterea cu un procent a vânzărilor.
Riscul total este:
▪ inexistent când rezultatul exploatării este maxim şi CLE = 0
▪ maxim în cazul cheltuielilor financiare care îl anulează (Rexp = Chfin).

 Exemplu la pag 230 (Aplicația 27) în lucrarea Analiză economico-financiară aprofundată, Editura
Alma Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

24
 4.5 Particularităţi privind analiza performanţelor întreprinderilor cotate pe piaţa de capital

Analiza performanţelor unei întreprinderi cotate la bursă comportă un studiu suplimentar,

efectuat pe baze datelor bursiere. Aceasta presupune calcularea şi interpretarea corelată a celor mai
importanţi indicatori bursieri.
Indicatorii performanţei bursiere a întreprinderii pot fi determinaţi atât la nivel de acţiune,
cât şi la nivel de piaţă bursieră, sau multipli de piaţă.

Indicatorii bursieri, în funcţie de modalitatea de exprimare, pot fi grupaţi astfel:

▪ indicatori bursieri la nivel de acţiune;
▪ rate bursiere sau multipli de piaţă.

 Analiza indicatorilor bursieri la nivel de acţiune

1) Profitul pe acţiune (Earnings per Share – EPS) reflectă rentabilitatea netă la nivel de acţiune
ordinară. Se obţine prin raportarea profitului net (Rnet) la numărul de acţiuni (Na):
EPS = Rnet / Na.
Conform IAS 33 Rezultatul pe acţiune, acest indicator se determină în două variante:
- rezultatul pe acţiune de bază;
- rezultatul pe acţiune diluat.

2) Vânzările pe acţiune (Sales per Share – SPS) exprimă valoarea vânzărilor aferente unei acţiuni
şi echivalează cu „productivitatea pe acţiune”. Se obţine prin raportarea cifrei de afaceri (CA) la
numărul de acţiuni (Na):
SPS = CA / Na.

3) Dividendul pe acţiune (Dividend per Share – DPS) este un indicator ce exprimă rentabilitatea pe
termen scurt a acţiunilor. Acest indicator depinde de rata de distribuire a dividendelor şi se
calculează raportând totalul dividendelor distribuite (Div) la numărul de acţiuni (Na):

Dividende distribuite
DPS = .
Numar de actiuni

25
4) Capacitatea de autofinanţare pe acţiune indică partea din capacitatea de autofinanţate (CAF)
adusă de fiecare acţiune. Se determină prin raportul:
CAFa = CAF/Na.
Acest raport trebuie utilizat cu discernământ la bursă, deoarece acţionarii pot prefera
dividende în detrimentul autofinanţării, autofinanţarea având ca efect reducerea sau renunţarea la
dividende.

5) Capitalurile proprii pe acţiune (sau activul net pe acţiune) exprimă valoarea contabilă a unei
acţiuni. Se determină prin raportul:
Capitaluri proprii
Cpra = .
Numar de actiuni

 Exemplu la pag 247 (Aplicația 29) în lucrarea Analiză economico-financiară aprofundată, Editura
Alma Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

 Analiza ratelor bursiere

Ratele bursiere (multiplii de piaţă) se calculează pe baza cursului bursier şi a indicatorilor

bursieri la nivel de acţiune, permiţând efectuarea de comparaţii intrasectoriale şi în dinamică.
În scopul efectuării unei analize bursiere fundamentale se utilizează mai multe rate bursiere,
dintre care cele mai semnificative sunt următoarele:

1) Coeficientul de capitalizare bursieră (Price Earning Ratio - PER) este un multiplu de

capitalizare (sau multiplu bursier), adică un raport curs - profit care stabileşte legătura între cursul
unui titlu şi rentabilitatea lui.
Coeficientul se poate calcula în două moduri:

a) Ca raport între capitalizarea bursieră şi rezultatul exerciţiului:

Capitalizarea bursiera
PER =
Rezultatul net al exercitiului
Capitalizarea bursieră exprimă valoarea pe care bursa o acordă întreprinderii şi se
determină prin multiplicarea numărului de acţiuni emise (Na) cu ultimul curs cotat al unei
acţiuni (Ca):
Cb = Na × Ca.

26
 Capitalizarea bursieră permite aprecierea întreprinderii pe baza valorii bursiere a acţiunilor
sale, punând în evidenţă preţul de evaluare al operatorilor, ştiut fiind că una dintre funcţiile pieţei
financiare este şi aceea de acordare a unui preţ întreprinderilor cotate.

b) Ca raport între cursul acţiunii la bursă şi profitul pe acţiune:

Cursul bursier al actiunii (Ca)

PER = .
Profitul pe actiune (EPS )

Acest multiplu bursier de capitalizare a profitului indică de câte ori este capitalizat profitul
pe acţiune, arătând câţi ani de profit actual costă fiecare afacere cotată.
Prin multiplicarea profitului pe acţiune cu PER se obţine cursul acţiunii la bursă
( Ca = EPS  PER ), care permite aprecierea randamentului unui plasament în acţiuni, fiind de
preferat utilizării unui simplu randament asigurat de dividendele distribuite.
Acţiunile cu un PER ridicat se comportă cel mai bine la bursă, favorizând speculaţii
avantajoase vânzării lor, după cum un PER relativ scăzut indică o evaluare destul de ieftină. De
aceea, acest raport stă la baza unei alte metode de evaluare a întreprinderii, care permite doar o
estimare a profitului întreprinderii pentru anul în curs sau pentru cel următor.
Divizând profitul scontat cu numărul titlurilor, se obţine profitul pe acţiune aşteptat, la care
se raportează preţul actual al acţiunii pentru a obţine, în final, multiplul de capitalizare (PER) al
întreprinderii, care este un indicator al atracţiei pieţei de capital în raport cu plasamentele de
înlocuire.
Raportul curs - profit (PER) variază în timp şi spaţiu şi depinde de profiturile anticipate ale
operatorilor, de evoluţia ratelor dobânzii şi de ritmul inflaţiei, faţă de care evoluează în sens invers.

2) Rata preţ pe valoarea contabilă a unei acţiuni (Price to Book Values Ratio - P /BV ) măsoară
proporţia de acoperire a valorii contabile a unei acţiuni pe seama preţului acesteia. Oferă o referinţă
la cât de scumpă sau cât de ieftină este o acţiune. Se determină ca raport între cursul acţiunii (Ca) şi
capitalurile proprii pe acţiune (valoarea contabilă a acţiunii):
Cursul actiunii
P/BV =
Capitaluri proprii pe actiune

Capitalizarea bursiera
sau P/BV = .
Capitaluri proprii

27
3) Randamentul dividendelor (Dividend Yield - DIVY) caracterizează eficienţa plasamentului în
acţiunile unei întreprinderi, măsurată prin dividendele distribuite. Constituie un indicator ce poate
orienta investitorii interesaţi în plasamente eficiente. Se calculează astfel:

Dividende pe actiune (DPS)

DIVY =  100 (%), sau
Cursul actiunii (Ca)

Dividende distribuite
DIVY =  100 (%)
Capitalizarea bursiera

4) Rata de distribuire a dividendelor (Pay Out Ratio – POR) exprimă politica în ceea ce priveşte
distribuirea dividendelor. Se calculează raportând totalul dividendelor la rezultatul net:
Dividende distribuite
POR =  100 (%)
Rezultatul net
Rata prezintă importanţă pentru cei interesaţi în achiziţia de acţiuni în scopul obţinerii unui
venit sub forma dividendelor, sau pentru realizarea unei plus-valori de capital, stimulând mai mult
acţionarii şi mai puţin capitalizarea rezultatelor, pentru reinvestire şi dezvoltarea întreprinderii.

5) Rata preţ pe venituri din vânzări pe acţiune (Price to Sales Ratio - P/S) sau Gradul de
evaluare al pieţei arată modul în care cotează piaţa cifra de afaceri a întreprinderii sau cu cât se
cumpără cifra ei de afaceri pe piaţa de capital. Se determină ca raport între cursul acţiunii (Ca) şi
vânzările pe acţiune (SPS):
Ca
P/S =
SPS
Capitalizare bursiera
sau P/S =
Cifra de afaceri
6) Rata rentabilităţii acţiunii (Earnings Yeld - EY) exprimă rentabilitatea plasamentului şi
orientează investitorii interesaţi în plasamente eficiente dacă este peste rata inflaţiei. Ea depinde de
profitul pe acţiune (EPS) şi se cursul acţiunii (Ca). Este inversul PER-ului.

EPS 1
EY =  100 =  100 .
Ca PER
7) Lichiditatea acţiunii (Marketability) exprimă ponderea acţiunilor tranzacţionate într-o perioadă
în totalul acţiunilor emise şi aflate în circulaţie. Este calculată cu ajutorul raportului:
Numar actiuni tranzactio nate
La = .
Numar total de actiuni
Unele din ratele analizei bursiere sunt utilizate în metodologia de evaluare a
întreprinderilor cotate la bursă.
28
 Capitolul 5
Analiza indicatorilor de creare de valoare

CUPRINS:
5.1 Conceptul de creare de valoare în cadrul întreprinderii şi managementul prin valoare
5.2. Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza valorii create de întreprindere

5.1 Conceptul de creare de valoare în cadrul întreprinderii şi managementul prin valoare

Crearea de valoare pentru acţionari tinde să devină un criteriu major de analiză a

performanţelor la nivelul marilor companii. Deşi unele aprecieri consideră că acest tip de analiză
este potrivit firmelor cotate la bursă, în realitate, aplicabilitatea este mult mai largă, incluzând
totodată şi întreprinderile necotate.
În ultimele decenii a fost dezvoltat conceptul de management prin valoare pornind de la
nevoia asigurării obiectivului primordial al firmei: abilitatea de a crea valoare pentru furnizorii de
capital ai întreprinderii.
Valoarea creată de întreprinderii permite aprecierea performanţei acesteia în funcţie de
diferitele părţi participante la activitatea întreprinderii, direct sau indirect:
- acţionari: dividende şi creşterea cursului acţiunilor;
- creditori: securitatea financiară care să le permită recuperarea sumelor;
- angajaţi: salarii competitive;
- clienţi: un raport calitate-preţ corespunzător.

5.2. Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza valorii create de întreprindere

Având în vedere faptul că obiectivul strategic al firmei îl constituie maximizarea valorii

câştigurilor acţionarilor, teoria economică a dezvoltat analiza valorii create pentru acţionari.
Aceasta se bazează pe utilizarea unui set de indicatori consideraţi pertinenţi în aprecierea
dimensiunii valorii create de către o entitate în decursul unui exerciţiu financiar sau al unei perioade
de timp stabilite (de exemplu, faţă de momentul investiţiei iniţiale).
Indicatorii de bază sunt:
▪ valoarea economică adăugată (EVA);
▪ valoarea de piaţă adăugată (MVA);
▪ valoarea lichidă adăugată (VLA);
▪ rentabilitatea totală a acţionarilor (RTA).
1. Valoarea economică adăugată - EVA (Economic Value Added) reprezintă o măsură internă a
performanţelor managementului, performanţă care influenţează valoarea de piaţă a acţiunii firmei
în cauză.
Valoarea economică adăugată se determină ca diferenţă între
✓ profitul net din exploatare (profitul net operaţional) şi
✓ costul capitalului total utilizat.

EVA = Profit net din exploatare – (Capital × Costul capitalului)

Notă: ✓ profitul net din exploatare se determină prin deducerea impozitului

pe profit din profitul din exploatare.
✓ profitul din exploatare, la rândul lui, este obţinut ca diferenţă între
cifra de afaceri netă şi cheltuielile de exploatare aferente vânzărilor.
Cu alte cuvinte, EVA reprezintă profitul net din exploatare din care este dedus costul de
oportunitate al întregului capital investit, reprezentând, practic, măsura profitului economic real
obţinut de întreprindere.
 Exemplu la pag 193 (Aplicația 29) în lucrarea Performanţă şi risc în afaceri: concepte, metode,
aplicații, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2012, autor: Petrescu S.

2. Valoarea de piaţă adăugată (MVA) (Market Value Added) în decursul unei perioade de timp
reprezintă o măsură a performanţelor managementului ce rezultă din compararea valorii de piaţă
(valorii bursiere, dacă firma este cotată şi acţiunile sunt frecvent tranzacţionate pe piaţă) a firmei la
data analizei cu valoarea capitalului investit:

MVA = VB – CT

unde: VB = valoarea de piaţă (bursieră) a firmei.

▪ dacă firma este cotată, aceasta va fi determinată prin multiplicarea cursului
bursier al unei acţiuni (Ca) cu numărul de acţiuni aflate în circulaţie (Na):

VB = Na × Ca

▪ dacă firma nu este cotată, se estimează valoarea de piaţă, de regulă pornind de la

valoarea prezentă a fluxurilor viitoare generate pentru proprietari.

CT = capitalul investit, format din valoarea prezentă a capitalului iniţial investit de către
acţionari (CI) şi valoarea prezentă a profiturilor reinvestite (PRI):

CT = CI + PRI

2
 Cercetările au dovedit că firmele care sunt în măsură să creeze valoare economică au o
evoluţie favorabilă a valorii de piaţă şi invers.

 Exemplu la pag 200 (Aplicația 32) în lucrarea Performanţă şi risc în afaceri: concepte,
metode, aplicații, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2012, autor: Petrescu S.

3. Valoarea lichidă adăugată – VLA (Cash Value Added) se determină pe baza fluxurilor de
numerar.
Indicatorul valoarea lichidă adăugată (VLA) a fost conceptualizat de către firma de
consultanţă americană Boston Consulting Group.
Valoarea lichidă adăugată se determină pornind de la cash flow-ul brut degajat de companie
în cursul perioadei (CFB), din care se deduc amortizarea (A), precum şi costul capitalului total
utilizat pentru finanţarea activităţii (CC):

VLA = CFB – A – CC

La rândul sau, cash flow-ul brut al perioadei se determină prin adăugarea la profitul net
(Pnet) obţinut de firmă a cheltuielilor cu dobânzile (D), precum şi a sumei amortizării (A):

CFB = Pnet + D + A

 Exemplu la pag 203 (Aplicația 33) în lucrarea Performanţă şi risc în afaceri: concepte,
metode, aplicații, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2012, autor: Petrescu S.

4. Rentabilitatea totală a acţionarilor (RTA) măsoară valoarea creată de firmă pentru acţionari. Se
determină prin însumarea modificării preţului acţiunii cu dividendele primite şi raportarea sumei
obţinute la preţul acţiunii de la începutul perioadei, conform relaţiei:

(Pret 1 − Pret 0 ) + DIV

RTA =  100
Pret 0

!!! Dacă prețul acțiunii este reprezentat de cursul bursier (Ca), relația de calcul devine:

RTA =

 Exemplu la pag 297 (Aplicația 67) în lucrarea Analiză și diagnostic financiar-contabil: ghid
teoretico-aplicativ, Ediția a II-a revizuită şi adăugită, Editura CECCAR, București, 2008, autor:
Petrescu S.

3
4
 Capitolul 6
Analiza poziţiei financiare a întreprinderii

CUPRINS:
6.1 Bilanţul – suport al analizei poziţiei financiare
6.2 Analiza echilibrelor financiare
6.2.1 Analiza statică a echilibrului financiar pe baza bilanţului financiar
6.2.2 Analiza statică a echilibrului financiar pe baza bilanţului funcţional
6.3 Analiza poziţiei financiare prin metoda ratelor
6.4 Analiza riscului de faliment

6.1 Bilanţul – suport al analizei poziţiei financiare

Analiza poziţiei financiare a întreprinderii se bazează pe bilanţul contabil.

Reglementările contabile emise pentru agenţii economici din România (aprobate prin OMFP
nr. 1802/2014) au adoptat schema de bilanţ vertical sub formă de listă sau diferenţă menită să pună
explicit în evidenţă situaţia patrimonială netă sau datoria netă a entităţii sub forma a doi indicatori
calculaţi în diviziunile bilanţiere:
E. Active circulante nete/datorii curente nete, indicator care pune în evidenţă fondul de
rulment;
F. Total active minus datorii curente, indicator care pune în evidenţă situaţia patrimonială
neinfluenţată de datoriile cu scadenţă la plată mai mare de un an (respectiv, Capitalurile
permanente).
Metodologia de analiză a poziţiei financiare cu ajutorul datelor din bilanţ presupune mai
întâi prelucrarea informaţiilor din bilanţul-listă (forma verficală) şi redactarea bilanţului în forma
orizontală şi se bazează în primul rând pe corelaţiile existente între elementele patrimoniului aflate
în activul bilanţului sub forma activelor de care dispune întreprinderea şi, respectiv, în pasivul
bilanţului sub forma surselor financiare de formare a activelor imobilizate şi circulante.

6.2 Analiza echilibrelor financiare

O analiză pe bază de bilanţ este o analiză statică a situaţiei unei entităţi economice la o anumită
dată, de regulă, la sfârşitul anului. De aceea, se poate realiza o analiză la intervale egale de timp pentru a
putea constata modul în care a evoluat din punct de vedere economico-financiar entitatea respectivă.

Prin analiza informaţiilor oferite de bilanţ se apreciază echilibrul financiar al întreprinderii,

lichiditatea şi solvabilitatea acesteia şi, implicit, se pot face aprecieri asupra riscului de faliment al
întreprinderii.
1
 Constatarea echilibrului financiar al întreprinderii, la un moment dat, pornind de la bilanţ1,
impune ca acesta din urmă să respecte criteriile de lichiditate şi exigibilitate în ordonarea posturilor
de activ şi de capitaluri proprii şi datorii (pasiv). În aceste condiţii, pentru ca informaţiile dobândite
să fie semnificative, sunt necesare unele corecţii asupra posturilor din bilanţul contabil, în vederea
obţinerii bilanţului financiar2 şi bilanţului funcţional.
Corespunzător celor două tipuri de bilanţ, există posibilitatea realizării unei analize
financiare statice bazate pe bilanţul financiar, respectiv a unei analize financiare statice bazată pe
bilanţul funcţional.

6.2.1 Analiza statică a echilibrului financiar pe baza bilanţului financiar

Scopul bilanţului financiar este de a măsura capacitatea societăţii de a-şi onora datoriile şi de
a verifica lichiditatea, adică proprietatea unui activ de fi transformat rapid în monedă pentru a putea
face faţă pasivului exigibil.
Corespunzător scopului său, bilanţul financiar ordonează posturile de active, datorii şi
capitaluri proprii (posturi de pasiv) din bilanţul contabil exclusiv pe criterii de lichiditate, respectiv
exigibilitate. Prin urmare, echilibrul financiar al entităţii va depinde de gradul de exigibilitate a
datoriilor, pe de o parte, şi de gradul de lichiditate a activelor, pe de altă parte, lichidarea activelor
fiind mijlocul de a onora plata datoriilor.
Datorită faptului că bilanţul financiar are la bază optica încetării activităţii, spre deosebire de
bilanţul contabil care se bazează pe conceptul fundamental continuitatea activităţii, construcţia
bilanţului financiar impune o serie de corecţii aduse posturilor din bilanţul contabil, cum sunt:

- eliminarea elementelor de active fictive sau nonvalorilor (elemente care nu au valoare

economică în cazul lichidării, respectiv, nu vor mai genera fluxuri financiare, de exemplu:
cheltuieli de constituire, cheltuieli de dezvoltare, debitori din capitalul social subscris
nevărsat);

- retratarea elementelor care se raportează la exerciţiile financiare viitoare (cheltuieli în avans

- drept creanțe, venituri în avans – drept datorii, subvenții pentru investiții – drept componente ale
capitalurilor proprii sau eliminarea lor atât din sursele de finanțare cât și din creanțe).

1
Vom utiliza bilanţul în format tablou obţinut prin reorganizarea elementelor din bilanţul în format listă.
2
Formatul actual al bilanţului contabil permite delimitarea pe termen de până la un an şi peste un an numai a datoriilor
(conform Reglementărilor contabile aprobate prin OMFP nr. 1802/2014) dar nu şi a creanţelor, aşa cum ar fi necesar.

2
 De asemenea, în construcţia bilanţului financiar, se efectuează unele transferuri între
imobilizări şi active circulante pe baza informaţiilor privind scadenţa, ca de exemplu:
➢ elementele de active imobilizate care, în termen de cel puţin un an, se transformă în
lichidităţi vor diminua activul imobilizat şi vor fi înglobate în activele circulante;
➢ creanţele cu scadenţa mai mare de un an vor fi transferate de la activele circulante la
imobilizări.
Structura bilanţului financiar construită după criteriul temen lung sau termen scurt, sau
altfel spus „durată mai mare sau durată mai mică de un an“, se prezintă astfel:
- pentru activ (active) = necesar:
✓ necesar permanent (active) > 1 an ( cu excepţia nonvalorilor);
✓ necesar temporar (active) < 1 an;
- pentru pasiv = resurse:
✓ resurse > 1 an, adică resurse permanante sau capitaluri permanente, din care:
▪ capitaluri proprii;
▪ datorii > 1 an;
✓ resurse < 1 an, adică resurse temporare.

Aşadar:
 În activul bilanţului sunt înscrise, mai întâi, elementele cele mai puţin lichide, care mai
sunt denumite şi alocări stabile (permanente) sau necesar permanent (imobilizările nete
necorporale, corporale, financiare), apoi se trec elementele mai lichide, numite şi alocări temporare
(ciclice) sau necesar temporar (stocuri, creanţe, disponibilităţi).

Astfel, activul financiar obţinut prin preluarea şi corectarea activului bilanţier va cuprinde:
- la active imobilizate nete:
➢ imobilizări necorporale, corporale şi financiare cu durată rămasă sau durată de
recuperare de peste un an;
➢ creanţe (provenite din activele circulante) cu o scadenţă mai mare de un an;
- la active circulante:
➢ elemente de imobilizări necorporale şi financiare cu durata rămasă sau durata de
recuperare mai mică de un an;
➢ stocuri, creanţe cu scadenţa sub un an, investiţii financiare pe termen scurt;
➢ disponibilităţi.

3
  În pasivul bilanţului, se regăsesc capitalurile proprii şi cele atrase (datoriile) pe
perioade diferite de timp. Acestea sunt grupate după gradul de exigibilitate, adică după însuşirea de
a deveni scadente la un anumit termen (scadenţa). Astfel, se regăsesc mai întâi elementele
patrimoniale care nu sunt exigibile la o anumită dată, cu alte cuvinte, capitalurile proprii, apoi
împrumuturile contractate pentru o perioadă lungă de timp, cunoscute sub denumirea de datorii
financiare. Acestea, alături de capitalurile proprii, formează capitalurile permanente (stabile).
Urmează apoi toate celelalte datorii (furnizori, creditori, obligaţii sociale şi fiscale, credite pe
termen scurt) cu o scadenţă mai mică de un an, care, fiind contractate pentru activitatea curentă de
exploatare, mai sunt denumite şi datorii de exploatare.

Astfel, pasivul financiar obţinut prin preluarea şi corectarea pasivului bilanţier va cuprinde:
- capitaluri permanente incluzând:
➢ capitaluri proprii,
➢ provizioanele constituite pentru o perioadă mai mare de un an,
➢ datoriile financiare ale societăţii exigibile după o perioadă mai mare de un an;
- resurse temporare, respectiv datorii pe termen scurt, cuprinzând datoriile entităţii scadente
sub un an.

Se constată că prezentarea bilanţului financiar pune în evidenţă două părţi distincte:

➢ partea superioară, care reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor
componente (necesar de finanţat permanent şi resurse permanente de finanţare);
➢ partea inferioară, care reflectă finanţarea activităţii entităţii, respectiv necesarul de
finanţat pe termen scurt şi resurse temporare de finanţare.

Acest lucru permite ca prin simpla lectură a bilanţului financiar pe orizontală să se constate
echilibrele sau dezechilibrele structurale ale bilanţului (dintre necesar şi resurse), pe termen lung,
respectiv pe termen scurt.

Din punct de vedere teoretic, este suficient ca suma capitalurilor permanente să fie cel puţin
egală cu suma utilizărilor permanente, dar eficient pentru întreprindere ar fi ca o parte din activele
circulante să fie finanţate din resursele cu caracter permanent, adică suma resurselor permanente să
depăşească alocările permanente, situaţie în care întreprinderea ar dispune de o marjă de siguranţă.
Acest excedent poartă numele de fond de rulment3 şi serveşte la finanţarea exploatării, jucând rolul
de prim indicator al echilibrului financiar ce sintetizează modalitatea de realizare a echilibrului
structural între elementele stabile ale bilanţului:

Fond de rulment (FR) = Resurse permanente – Alocări permanente

sau Fond de rulment (FR) = Capitaluri permanente – Active imobilizate nete

3
Fiind denumit şi „fond de rulment financiar“.
4
 Sunt posibile următoarele situaţii:

- dacă FR > 0, situaţia poate fi apreciată ca fiind pozitivă, capitalurile permanente asigurând
finanţarea integrală a imobilizărilor, rezultând şi un excedent utilizat pentru acoperirea
financiară a unei părţi din activele circulante;

- FR < 0, denotă o stare de dezechilibru financiar, o parte din resursele temporare sunt
îndreptate către investiţii;

- FR = 0, situaţie foarte puţin probabil a se întâlni în practică, însă ea denotă un echilibru

perfect între cele două mase bilanţiere din partea de sus a bilanţului.

Fondul de rulment financiar apare ca o marjă de securitate a întreprinderii sau ca o garanţie a

solvabilităţii viitoare a întreprinderii.
Dacă se ia în considerare structura capitalurilor permanente, fondul de rulment poate fi:
▪ fond de rulment propriu (FRP), care reprezintă excedentul capitalurilor proprii în
raport cu imobilizările nete, punând în evidenţă autonomia financiară a întreprinderii
în materie de finanţare a investiţiilor:

FRP = Capitaluri proprii - Active imobilizate nete

▪ fond de rulment împrumutat (FRÎ), care reprezintă diferenţa între fondul de

rulment (FR) şi fondul de rulment propriu (FRP), punând în evidenţa în evidenţă
măsura îndatorării întreprinderii pe termen lung pentru finanţarea nevoilor pe
permen scurt:
FRÎ = FR - FRP
După cum am mai arătat, finanţarea necesarului pe termen scurt (de exploatare) trebuie să
fie realizată din resurse temporare (resurse ciclice: furnizori, creditori, obligaţii sociale, fiscale
etc.). Datorită decalajului în timp dintre fluxurile reale generate de fazele ciclului de exploatare
(aprovizionare, producţie, comercializare) şi fluxurile de trezorerie generate de aceleaşi operaţii
ciclice, apare cel de-al doilea indicator: necesarul sau nevoia de fond de rulment.
Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezintă partea din activele curente (active ciclice sau
temporare) de natura stocurilor şi creanţelor neacoperită din resursele curente (temporare) şi care va
trebui acoperită din resursele permanente, adică din fondul de rulment.

NFR = Nevoi temporare – Resurse temporare

5
 Dacă necesarul de fond de rulment este pozitiv (NFR > 0) situaţia este considerată
favorabilă, în măsura în care se datorează unei creşteri a nevoii de finanţare, sau nefavorabilă, când
se datorează unei accelerări a plăţilor şi unei întârzieri a încasărilor. În cazul în care necesarul de
fond de rulment este negativ (NFR < 0), situaţia este considerată pozitivă dacă aceasta se datorează
unei viteze de rotaţii accelerate a activelor circulante (stocuri, creanţe) şi nu unei întreruperi
temporare în aprovizionarea cu elemente stocabile.
Dacă, la un moment dat, FR existent depăşeşte NFR, excedentul de finanţare se regăseşte
sub forma trezoreriei nete (TN) concretizată în disponibilităţi:

TN = FR – NFR

Soldul pozitiv al trezoreriei nete (TN > 0) indică existenţa echilibrului financiar, o încasare
ritmică a creanţelor şi o rotaţie rapidă a stocurilor, o îmbogăţire a trezoreriei. Ca urmare, se poate
aprecia că întreprinderea îşi desfăşoară activitatea de exploatare în condiţii de eficienţă, care degajă
disponibilităţi, constituid pentru creditorii financiari garanţia că entitatea are oricând posibilitatea
rambursării datoriilor financiare.
Soldul negativ al trezoreriei nete (TN < 0) pune în evidenţă existenţa dezechilibrului
financiar, generat de neîncasarea ritmică a creanţelor, o rotaţie lentă a stocurilor şi, prin urmare,
apelarea de către întreprindere la credite pe termen scurt.
Bilanţul financiar reprezintă un model ce stă la baza analizei solvabilităţii şi lichidităţii şi,
implicit, reflectă riscul de faliment al societăţii.

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a stinge, la scadenţă, obligaţiile

asumate faţă de creditorii săi pe termen lung sau în caz de lichidare. Ea se poate aprecia:
a) prin intermediul indicatorului Activ net contabil corectat (ANC), stabilit pe baza bilanţului
financiar, indicator care reprezintă mărimea capitalurilor proprii (capitaluri ce ar rămâne
proprietarilor) după lichidarea societăţii. Aşadar:

ANC = Total alocări – Total resurse străine

b) cu ajutorul unor indicatori calculaţi sub formă de rate (a se vedea Paragraful 6.3 al acestui
capitol).

Lichiditatea este expresia calităţii activităţii economice, materializată prin capacitatea

entităţii de a onora plăţile la termen. Ea se măsoară (se apreciază):
a) prin coeficienţii (ratele) de lichiditate (a se vedea Paragraful 6.3 al acestui capitol);
b) prin intermediul fondului de rulment (FR) determinat pe baza bilanţului financiar.

6
 Se consideră că fondul de rulment este un indicator care marchează riscul de lichiditate,
întrucât creditorii văd în fondul de rulment posibilitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe
termen scurt.
Întrucât, în mărime absolută, fondul de rulment are relativ puţină însemnătate, se impune
exprimarea lui în funcţie de volumul activităţii, calculând indicatorul Fond de rulment exprimat în
numărul de zile – cifră de afaceri (sau număr de zile de vânzare), astfel:
Fondul de rulment
 360
Cifra de afaceri
De asemenea, se calculează rata de finanţare a stocurilor, conform relaţiei:
Fondul de rulment
Stocuri
(valoare considerată normală: 2/3).

6.2.2 Analiza statică a echilibrului financiar pe baza bilanţului funcţional

Construirea bilanţului funcţional presupune reconstituirea ciclurilor funcţionale ale

întreprinderii prin gruparea posturilor de bilanţ în funcţie de apartenenţa la diferitele funcţiuni ale
întreprinderii: de investiţii, de exploatare, de finanţare, de trezorerie.
Trebuie reţinut faptul că:
▪ ciclul de investiţii are în vedere, în primul rând, imobilizările la valoarea brută (inclusiv
amortizarea cumulată);
▪ ciclul de finanţare priveşte resursele stabile proprii (inclusiv amortizarea cumulată,
aferentă activelor imobilizate) şi resursele atrase ca urmare a activităţii de exploatare;
▪ ciclul de exploatare are în vedere operaţiile legate de aprovizionare, producţie, desfacere,
respectiv activele temporare (ciclice) utilizate în desfăşurarea acestor activităţi.
Prin intermediul bilanţului funcţional, se poate stabili cum fiecare funcţie a întreprinderii, prin
utilizările şi resursele corespunzătoare, contribuie la realizarea echilibrului financiar, provenienţa
necesarului de finanţare şi eventualele cauze de dezechilibru.
Bilanţul funcţional al unei întreprinderi permite calculul următorilor indicatori semnificativi:
➢ fond de rulment net global,
➢ necesarul sau nevoia de fond de rulment (din exploatare şi din afara exploatării),
➢ trezoreria netă.

7
 Fondul de rulment net global (FRNG) este definit ca acea parte a resurselor stabile (aciclice)
afectată pentru finanţarea activelor ciclice (ciclului de exploatare). El se calculează ca diferenţă între
resursele stabile (capitalurile permanente) şi utilizările stabile (imobilizările brute).

Deci: FRNG = Capitaluri permanente – Active imobilizate brute

FRNG = Resurse stabile – Utilizări stabile brute

Resursele stabile (capitalurile permanente) sunt formate din:

- resurse stabile proprii (capitaluri proprii);
- resurse stabile împrumutate (datorii financiare).
Fondul de rulment net global este o necesitate pentru majoritatea întreprinderilor, el
reprezentând o marjă de securitate pentru întreprindere, pentru creditorii săi şi o premisă a asigurării
independenţei sale financiare.

Necesarul sau nevoia de fond de rulment (NFR) reprezintă suma necesară pentru finanţarea
decalajului în timp dintre fluxurile reale şi fluxurile de trezorerie generate de operaţiile ciclice.
Altfel spus, necesarul de fond de rulment reprezintă partea din activele curente (active ciclice)
neacoperită din resursele curente şi care va trebui acoperită din resursele permanente. Relaţia de calcul
a necesarului de fond de rulment este:

NFR = Utilizări ciclice - Resursele ciclice

NFR = Activele circulante (nonfinanciare) - Datorii pe termen scurt (nonfinanciare)

Necesarul de fond de rulment este format din două componente:

▪ necesarul de fond de rulment pentru exploatare (NFRE);
▪ necesarul de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE).

Aşadar: NFR = NFRE + NFRAE

Necesarul de fond de rulment pentru exploatare exprimă acea parte a activelor ciclice de
exploatare, exclusiv cele financiare, care nu este finanţată din resursele ciclice de exploatare (datorii
pe termen scurt, exclusiv cele financiare) şi trebuie acoperită din resursele stabile ale întreprinderii.

Deci: NFRE = Active ciclice din exploatare – Resurse ciclice din exploatare

Activele ciclice din exploatare cuprind: stocuri, creanţe din exploatare, cheltuieli înregistrate
în avans din exploatare.
Resursele ciclice din exploatare cuprind: furnizori, datorii salariale, sociale şi fiscale
aferente exploatării, venituri în avans din exploatare.
8
 Necesarul de fond de rulment din afara exploatării reprezintă activele ciclice folosite în
afara exploatării (titluri de plasament, cheltuieli înregistrate în avans din afara exploatării, debitori
diverşi) care nu sunt finanţate din resurse curente provenite din afara exploatării (creditori diverşi,
furnizori de imobilizări, venituri înregistrate în avans din afara exploatării) şi care trebuie acoperite
din resursele stabile ale întreprinderii. Astfel:

Active ciclice diverse Resurse ciclice diverse

NFRAE = –
(în afara exploatării) (în afara exploatării)

Trezoreria netă caracterizează cuantumul mijloacelor băneşti de care dispune

întreprinderea. Prin intermediul ei se asigură echilibrul dintre fondul de rulment (relativ constant) şi
necesarul de fond de rulment (variabil în timp).
Trezoreria netă (TN) se poate determina după una dintre următoarele relaţii:
- prin deducerea resurselor de trezorerie (credite de trezorerie şi credite bancare pe termen
scurt, efecte scontate neajunse la scadenţă) din disponibilităţile de trezorerie:

TN = Disponibilităţi de trezorerie – Resurse de trezorerie

- prin deducerea din fondul de rulment a nevoii de fond de rulment:

TN = FRNG – NFR

Cea de-a doua relaţie de calcul evidenţiază faptul că mărimea trezoreriei nete depinde atât de
operaţiunile ce afectează capitalurile permanente şi activele imobilizate, cât şi de cele privind
activele circulante şi datoriile pe termen scurt. Această relaţie explică mai bine cauzele care
determină variaţia de trezorerie de la o perioadă la alta.
Comparând fondul de rulment cu nevoia de fond de rulment (pentru determinarea trezoreriei
nete), se pot ivi două situaţii: - FRNG > NFR
- FRNG < NFR
Dacă FRNG > NFR, atunci rezultă o trezorerie netă pozitivă, ceea ce denotă un excedent de
finanţare, o îmbogăţire a trezoreriei, fiind dovada desfăşurării unei activităţi eficiente prin existenţa
disponibilităţilor băneşti în conturile bancare şi în casă. În aceste condiţii, se poate vorbi de o
autonomie financiară a întreprinderii pe termen scurt.
Dacă FRNG < NFR, atunci rezultă o trezorerie netă negativă, ceea ce semnifică un
dezechilibru financiar concretizat într-un deficit monetar care trebuie acoperit prin apelarea la noi
credite pe termen scurt.
Situaţia FRNG = NFR, semnificând un echilibru perfect al trezoreriei, este greu de
conceput în activitatea practică.
9
  Analiza corelaţiei fondului de rulment cu activele circulante

În analiza corelaţiei dintre fondul de rulment şi activele circulante se pot folosi o serie de
rate cum ar fi:

a) rata de finanţare a capitalului circulant, care reflectă proporţia în care fondul de rulment
Fondul de rulment
acoperă activele circulante:  100 . Se consideră normală o rată de 50%.
Active circulante

Fondul de rulment
b) rata de acoperire a stocurilor :  100 . Se consideră normală o rată de 2 / 3.
Stocuri

c) rata de acoperire a stocurilor achitate şi necreditate plus creanţe

Fondul de rulment
 100 .
Stocuri achitate si necreditat e plus creante

 Exemple la pag 274, 276 și 277 (Aplicația 30, Aplicația 31 și Aplicația 32) în lucrarea Analiză
economico-financiară aprofundată, Editura Alma Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

6.3 Analiza poziţiei financiare prin metoda ratelor

Metoda ratelor completează studiul indicatorilor în mărimi absolute, fiind considerată mai
relevantă pentru aprecierea abilităţii de alocare a capitalurilor şi de constituire a acestora, a
modificărilor structurale generate de politicile adoptate şi de schimbările intervenite în mediul de
derulare a activităţii.
Pe baza bilanţului pot fi determinate următoarele grupe de rate: rate de structură, rate de
rotaţie, rate de lichiditate, rate de solvabilitate. Aceste rate pun în evidenţă o serie de caracteristici
financiare ale firmei, cum ar fi: capacitatea activelor de a se transforma în lichidităţi, structura
finanţării, autonomia/independenţa financiară a firmei, calitatea echilibrului financiar pe termen
scurt ş.a.
Analiza structurii patrimoniului asigură cadrul pertinent al evaluării comparative a poziţiei
financiare din perspectiva elementelor componente ale patrimoniului.4

4
Robu V., Anghel I., Şerban E. C., Analiza economico-financiară a firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2014, pag.
428
10
 A. Analiza structurii activului
Structura activului caracterizează compoziţia patrimoniului economic al firmei. Ratele de
structură reflectă apartenenţa sectorială a firmei, fiind în concordanţă cu natura activităţii
desfăşutare.
Principalele rate de structură a activului sunt prezentate în cele ce urmează.
a) Rata activelor imobilizate = (Active imobilizate / Total activ) 100
Aceasta reflectă ponderea activelor imobilizate în totalul activelor firmei.
Pe structurile componente ale activelor imobilizate se calculează următoarele rate
complementare:
a.1) Rata imobilizărilor necorporale = (Imobilizări necorporale / Total activ ) 100
a.2) Rata imobilizărilor corporale = (Imobilizări corporale / Total activ ) 100
a.3) Rata imobilizărilor financiare = (Imobilizări financiare / Total activ ) 100
b) Rata activelor circulante = (Active circulante / Total activ) 100
Aceasta reflectă ponderea activelor circulante în totalul activelor firmei.
Pe structurile componente ale activelor circulante se calculează următoarele rate
complementare:
b.1) Rata stocurilor = (Stocuri / Total activ ) 100,
b.2) Rata creanţelor = (Creanţe / Total activ ) 100
b.3) Rata disponibilităţilor = (Disponibilităţi şi active similare / Total activ) 100
b.4) Rata investiţii pe termen scurt = (Investiţii financiare pe termen scurt / Total activ) 100

Între rata activelor imobilizate (RAI) şi rata activelor circulante (RAC) se formează relaţia
RAI + RAC = 100% .

B. Analiza structurii surselor de finanţare (ratelor de structură a pasivului)

Ratele de structură a surselor de finanţare (capitaluri proprii şi datorii) permit aprecierea

politicii de finanţare a întreprinderii, punând în evidenţă unele aspecte privind stabilitatea şi
autonomia financiară a acesteia.
a) Rata stabilităţii financiare (RSF) reflectă legătura dintre capitalul permanent de care
întreprinderea dispune în mod stabil şi patrimoniul total, respectiv ponderea acestuia în patrimoniul
întreprinderii.
RSF = (Capital permanent / Total pasiv)  100 ,
unde: Capital permanent = Capital propriu + Datorii pe termen mediu şi lung.
11
b) Rata autonomiei financiare globale(RAFG) reprezintă ponderea capitalului propriu în toatal pasiv
RAFG = (Capital propriu / Pasiv total) 100.
Se apreciază că un nivel de peste 33% al acestei rate (R AFG  1/3) reprezintă o situaţie de
normalitate.
c) Rata de îndatorare globală (RÎG) măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul firmei.
RÎG = (Datorii totale / Total pasiv) 100 .
Se apreciază că RÎG trebuie să fie subunitară, îndepărtarea de 1 semnificând o reducere a
îndatorării firmei, respectiv o creştere a autonomiei financiare.
În analiza poziţiei financiare este relevantă detalierea acestei ratei în funcţie de exigibilitatea
datoriilor:
▪ Rata datoriilor pe termen scurt = (Datorii pe termen scurt / Total pasiv) 100
▪ Rata datoriilor pe termen lung = (Datorii pe termen lung / Total pasiv) 100

C. Analiza ratelor de rotaţie a posturilor de bilanţ

Ratele de rotaţie exprimă viteza de rotaţie a posturilor de bilanţ, respectiv ritmul de reînnoire
a elementetor componente ale acestora.
Aceşti indicatori presupun comparaţii între cifra de afaceri (CA) sau aprovizionări
(cumpărări), adică un flux de activitate, şi diferite elemente ale bilanţului (active totale, active
circulante, capital propriu, datorii etc.), şi se calculează sub forma:
- ratelor exprimate în număr de rotaţii (N)
- ratelor exprimate în număr de zile (durata de rotaţie - D)
Principalele rate de rotaţie a posturilor de bilanţ şi relaţiile de calcul aferente sunt prezentate
în cele ce urmează.
Durata unei rotaţii
Indicatorul Număr de rotaţii
(zile)
CA T Active
1. Rate de rotaţie a activelor Na = Da = =  360
Active Na CA
CA T Ai
2. Rate de rotaţie a activelor imobilizate Nai = Dai = =  360
Ai Nai CA
CA T Ac
3. Rate de rotaţie a activelor circulante Nac = Dac = =  360
Ac Nac CA
CA T Sm
4. Rate de rotaţie a stocurilor Ns = Ds = =  360
Sm Ns CA
(Sm = stocul mediu)

12
 T Smcr
Ncr =
CA Dcr = =  360
5. Rate de rotaţie a creanţelor Ncr CA
Smcr
(Smcr = soldul mediu al creanţelor)
CA T Cpr
6. Rate de rotaţie a capitalurilor proprii Nc = Dc = =  360
Cpr Nc CA
Cumparari
7. Rate de rotaţie a furnizorilor Nfz =
Smfz
(Smfz = soldul mediu al furnizorilor)
CA T Datorii
8. Rate de rotaţie a datoriilor Nd = Dd = =  360
Datorii Nd CA

Se apreciază că o rată de rotaţie (N) ridicată indică o situaţie favorabilă pentru întreprindere,
iar valoarea mai mică a duratelor de rotaţie (D) semnifică, după caz, o perioadă de imobilizare mai
redusă, un ritm mai mare de lichidare a creanţelor, un interval mai mic de achitare a obligaţiilor
(agentul economic fiind bun platnic) etc.
Pentru aprecierea analitică a lichidităţii unei întreprinderi, cele mai des utilizate sunt ratele
elementelor corespunzătoare ciclului de exploatare: viteza de rotaţie a stocurilor (Ns şi Ds), durata
medie a creditului-client (Dcr) şi durata medie a creditului-furnizor (Dfz).
Ratele de rotaţie ale elementelor corespunzătoare ciclului de exploatare (stocuri, clienţi,
furnizori) permit o mai bună cunoaştere a cauzelor variaţiei lichidităţii întreprinderii. Aceste rate de
rotaţie (denumite şi indicatori de gestiune) măsoară eficienţa cu care întreprinderea utilizează
activele de care dispune.

D. Analiza lichidităţii şi solvabilităţii

După cum am mai arătat, bilanţul financiar reprezintă un model ce stă la baza analizei
solvabilităţii şi lichidităţii şi, implicit, reflectă riscul de faliment al societăţii.

Lichiditatea este expresia calităţii activităţii economice materializată prin capacitatea

entităţii de a-şi onora plăţile la termen pe seama activelor curente.
Ea se măsoară (se apreciază) prin următoarele rate de lichiditate:

1. Rata lichidităţii curente (lichiditate generală)

Active curente
RLc =
Datorii curente
Valoarea favorabilă (acceptabilă) este de 1,5 – 2; oferă garanţia acoperirii datoriilor curente
din activele curente.

13
2. Rata lichidităţii intermediare (rapidă, redusă)
Active curente - Stocuri
RLi =
Datorii curente
Conform uzanţelor internaţionale se consideră normal nivelul acestei rate de 0,8 – 1.

3. Rata lichidităţii la vedere (imediată)5

Disponibilităţi + Investiţii financiare pe termen scurt
RLi =
Datorii curente
Se consideră normal un nivel al acestei rate de 0,2 – 0,3

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a stinge la scadenţă datoriile asumate

faţă de creditorii săi pe termen lung sau în caz de lichidare. Ea se poate aprecia prin următoarele
rate de solvabilitate:

1. Rata solvabilităţii generale

Activ total
Rsg =
Datorii totale
Nivelul minim al ratei se consideră de 1,4. Un nivel sub 1 caracterizează firma ca fiind
insolvabilă.

2. Rata solvabilităţii patrimoniale

Capital propriu
Rsg =
Capital propriu + Credite bancare
Se consideră satisfăcător un nivel al ratei între 0,3 şi 0,5; o rată sub 0,3 este apreciată de
regulă de către finanţatori ca fiind riscantă; valorile mai mari de 0,5 reflectă o situație normală.

6.4 Analiza riscului de faliment

Un obiectiv major al evaluării performanţei îl reprezintă aprecierea stării de sănătate

financiară a întreprinderii concomitent cu evaluarea riscurilor ce îi însoţesc activitatea, din care
unele semnalează fragilitatea (vulnerabilitatea), iar altele prefigurează falimentul (insolvabilitatea).
Noţiunea de risc nu are semnificaţie decât atunci când se prefigurează viitorul şi când se
încearcă estimarea fluctuaţiilor posibile ale ratei rentabilităţii cu ajutorul previziunilor, pornind de la
semnalele oferite de analiza situaţiei trecute. Conceptul de risc apare în strânsă legătură cu strategia
financiară a întreprinderii, fiind legat de costul capitalului.

5
Denumită şi rata capacităţii de plată sau rată de trezorerie
14
 Mărimea riscului activităţii economico-financiare interesează nu numai întreprinderea care
apelează la credite, ci mai ales băncile creditoare, care consideră că pentru a beneficia de un credit
întreprinderea trebuie să prezinte o bonitate financiară, care să exprime o garanţie a gestionării
sănătoase a activităţii la toate nivelurile, de la cel operaţional (tactic) la cel strategic.

Evaluarea completă a stabilităţii întreprinderii şi a posibilităţii de a înregistra pierderi care să

anticipeze degradarea situaţiei financiare până la riscul de faliment se poate realiza prin intermediul
indicatorilor ce exprimă calitatea activităţii economico-financiare:

1) Solvabilitatea patrimonială - gradul în care capitalurile proprii asigură acoperirea obligaţiilor pe

termen lung şi a creditelor prin elemente patrimoniale- trebuie să aibă valori de peste 0,3 şi o
evoluţie ascendentă. O valoare sub 0,3 este un semnal de prudenţă deosebită ce impune o alertă
crescută din partea băncii finanţatoare, întreprinderea fiind cvasi-falimentară.

2) Lichiditatea - capacitatea de achitare la termen a obligaţiilor pe termen scurt din resursele băneşti
disponibile- trebuie să aibă valori supraunitare pentru a arăta existenţa unui supliment de resurse
care să facă faţă incidentelor ce pot apărea în mişcarea capitalului circulant, adică un fond de
rulment pozitiv.

3) Trezoreria - partea care rămâne din resursele stabile după ce au fost finanţate imobilizările şi
necesarul de fond de rulment- exprimă aptitudinea întreprinderii de a se finanţa din resursele stabile
dacă este pozitivă. O trezorerie negativă implică recurgerea la credite bancare de trezorerie pentru
plăţile curente, ceea ce arată dificultăţi financiare pe termen scurt.

4) Rata rentabilităţii financiare - capacitatea întreprinderii de a obţine profit net prin utilizarea
capitalurilor proprii - este favorizată de recurgerea la împrumuturi ca urmare a unui efect de levier
financiar pozitiv.

Prin sistemul de rate de rentabilitate şi de echilibru financiar, se pot evalua performanţele şi

riscul economic şi financiar, dar nu se poate evalua şi riscul de faliment care ameninţă continuitatea
activităţii întreprinderii aflate în dificultate.
Cauzele care pot conduce la faliment sunt numeroase şi vizează reducerea de activitate,
reducerea marjelor şi a ratelor de rentabilitate, probleme specifice de trezorerie, de management,
precum şi cauze accidentale legate de falimentul unor clienţi, reducerea pieţelor de desfacere,
blocajul în lanţ ş.a.

15
 Studiul cauzelor falimentului a condus la concluzia că acesta nu este un fenomen brutal,
imputabil doar fluctuaţiilor conjuncturale, ci un rezultat al unei degradări progresive a situaţiei
financiare a întreprinderii, riscul de insolvabilitate fiind previzibil cu câţiva ani înaintea încetării
plăţilor.
Degradarea în timp a rezultatelor întreprinderii, dificultăţile cu care se confruntă şi care nu
sunt numai de ordin financiar, au furnizat analizei financiare un câmp de investigaţii deosebit de
bogat în scopul găsirii unor metode de detectare precoce şi previzionare a riscului de faliment
consecutiv dificultăţilor.

Studii întreprinse în SUA şi Franţa au arătat că în vederea previzionării falimentului unei

întreprinderi pot fi utilizate
▪ metode clasice (metode contabile) şi
▪ metoda scorurilor (metode bancare).

Metodele clasice (contabile) se folosesc în cazul analizelor comparative în timp în scopul

estimării evoluţiei viitoare a activităţii. În acest scop, analiza aptitudinii întreprinderii de a fi
solvabilă şi de a evita falimentul vizează echilibrul financiar pe baza fondului de rulment, acea
marjă de securitate financiară care asigură capacitatea de plată pe termen lung şi scurt, precum şi
ratele de solvabilitate-lichiditate.
Asemenea analize sunt semnificative doar în cazul comparaţiilor temporale ale aceleiaşi
întreprinderi sau spaţiale cu întreprinderi similare din acelaşi sector de activitate, dar oferă
informaţii insuficiente asupra viitorului, deoarece rezultatele financiare ale întreprinderii se pot
degrada în timp.

Metoda scorurilor (metodele bancare) este propusă de organisme financiare internaţionale

şi profesioniştii în analiză.
Metodele bancare propun detectarea timpurie a vulnerabilităţii şi a riscului de faliment prin
intermediul unor note de risc sintetice obţinute pe baza unor metode statistice de analiză
discriminantă, care permit determinarea unei funcţii-scor, a cărei valoare clasifică întreprinderile în
vulnerabile şi sănătoase.
Calculul funcţiei scor se bazează pe o baterie de rate financiare obţinute pe grupuri de
întreprinderi care în timp s-au comportat diferit faţă de riscul de faliment.

16
 Există mai multe metode-scoring, internaţionale şi naţionale, de evaluare a riscului de
faliment:
▪ Modelul E. Altman,
▪ Modelul Conan & Holder,
▪ Modelul Centralei Bilanţurilor a Băncii Franţei,
▪ Modelul Anghel
▪ Modelul Băncii Comerciale Române,
▪ Modelul Băncii Agricole
▪ Modelul Robu - Mironiuc
▪ ş.a.

1) Modelul E. Altman a fost elaborat în anul 1968 în SUA, fiind prima funcţie-scor care a permis
anticiparea a 75 % din falimente cu 2 ani înaintea producerii lor. Modelul este aplicabil în special
întreprinderilor cotate la bursa de valori,
Funcţia-scor (Z) comportă 5 variabile (rate) şi are următoarea expresie:

Z = 1,2R1 + 1,4R2 + 3,3R3 + 0,6R4 + 0,999R5,

Active circulante Profit reinvestit Autofinan ţare

în care: R1 = ; R2 = = ;
Active totale Active totale Active totale

Profit brut Rezultat din exploatare

R3 = = ;
Active totale Active totale

Capitaliza re bursieră Cifra de afaceri

R4 = ; R5 =
Datorii totale Active totale

Vulnerabilitatea întreprinderii în funcţie de scor se apreciază astfel:

Valoarea scorului Z Situaţia întreprinderii Riscul de faliment
Z > 2,675 bună - solvabilitate redus - inexistent
1,81 < Z < 2,675 precară - dificultate nedeterminat
Z < 1,81 grea - insolvabilitate iminent - maxim

 Exemplu la pag 238 (Aplicația 28.A) în lucrarea Analiză economico-financiară aprofundată, Editura
Alma Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

17
2) Modelul Conan & Holder a fost elaborat în anul 1978, bazându-se pe observarea a 31 rate, pe un
eşantion de 190 întreprinderi mici şi mijlocii, din care jumătate au falimentat în anii 1970-1975.
Funcţia scor propusă de J. Conan şi M. Holder diferă în funcţie de sectorul de activitate.
În cazul întreprinderilor industriale, funcţia-scor cuprinde 5 variabile (rate) şi se prezintă
astfel:

Z = 0,24R1 + 0,22R2 + 0,16R3 - 0,87R4 - 0,1R5 ,

în care:
Excedent brut de exp loatare Capitaluri permanente
R1 = ; R2 = ;
Datorii totale Activ total

Valori realizabil e şi disponibil e Active circulante − Stocuri

R3 = = ;
Activ total Activ total

Cheltuieli financiare Cheltuieli cu personalul

R4 = ; R5 = .
Cifra de afaceri Valoarea adăugată

Vulnerabilitatea întreprinderii în funcţie de scorul realizat se apreciază după următoarea

grilă de evaluare:
Valoarea scorului Z Situaţia întreprinderii Riscul de faliment
Z > 0,16 Foarte bună < 10 %
0,1 < Z < 0,16 Bună 10 - 30 %
0,04 < Z < 0,1 Alertă 30 - 65 %
- 0,05< Z < 0,04 Pericol 65 - 90 %
Z < - 0,05 Eşec > 90 %

În cazul întreprinderilor comerciale cu ridicata6, funcţia-scor cuprinde 5 variabile (rate) şi se

prezintă astfel:

Z = 0,013R1 + 0,0179R2 + 0,0341R3 - 0,0185R4 - 0,0158R5 -0,0122

în care:

Capital permanent Active circulante − Stocuri Capital propriu

R1 = ; R2 = ; R3 = ;
Active totale Active totale Active totale

Rezultat din exploatare Necesar de fond de rulment

R4 = ; R5 = .
Active totale Cifra de afaceri

6
Muntean M., Solomon D.C., Analiză economico-financiară aprofundată, Editura Alma Mater, Bacău, 2015, pag. 235
18
 Vulnerabilitatea întreprinderii în funcţie de scorul realizat se apreciază după următoarea
grilă de evaluare:
Valoarea scorului Z Situaţia întreprinderii Riscul de faliment
Z > 0,20 bună < 40 %
- 0,30 < Z < 0,20 alertă 30 - 65 %
Z < - 0,30 dificilă, pericol. > 65 %

3) Modelul Anghel este unul dintre cele mai reprezentative modele româneşti de previzionare a
riscului de faliment pe baza analizei discriminante. S-a bazat pe studiul unui eşantion de
aproximativ 300 întreprinderi, perioada 1994-1998, utilizând 20 rate.
Funcţia-scor cuprinde 4 variabile (rate) şi se prezintă astfel:

A = 5,667 + 6,3718 R1 + 5,3932 R2 – 5,1427 R3 – 0,0105 R4

Profit net Cash - flow

în care: R1 = ; R2 = ;
Venituri Active totale

Datorii Datorii
R3 = ; R4 = .
Active totale Cifra de afaceri
Vulnerabilitatea întreprinderii în funcţie de scorul realizat se apreciază după următoarea
grilă de evaluare:
Valoarea scorului A Situaţia întreprinderii Riscul de faliment
A > 2,05 Bună, solvabilă Imprevizibil
0 < A < 2,05 Incertă, se impune o analiză suplimentară Nedeterminat
A< 0 Grea, insolvabilă iminent

4) Modelul Robu – Mironiuc este un model recent de evaluare a riscului de faliment bazat pe
studiul unui eşantion format din 100 de entităţi industriale din România, cotate la Bursa de Valori
Bucureşti, pentru perioada 2008-2010.
Modelul cuprinde 8 variabile şi se prezintă astfel:

Z =0,333 – 0,012 X1+0,525X2+0,027X3-0,425X4-0,126X5+3,573X6-0,663X7+0,022X8

sau, având ân vedere semnificaţia ratelor:

Z =0,333 – 0,012  LF + 0,525  RAF + 0,027  RRF - 0,425 RIG - 0,126  RMNE + 3,573 ROA
- 0,663  RPDF+0,022  RLI

19
unde:
Datorii totale
X1 = Levierul financiar (LF) X1 =
Capitaluri proprii
Capitaluri proprii
X2 = Rata autonomiei financiare (RAF) X2 =
Activ total
Rezultatul brut
X3 = Rata rentabilităţii financiare (RRF) X3 =
Capitaluri proprii

Datorii totale
X4 = Rata îndatorării globale (RIG) X4 =
Activ total
Rezultat net
X5 = Rata marjei nete de exploatare(RMNE) X5 =
Cifra de afaceri

X6 = Rata rentabilităţii activului total (ROA) Rezultatul brut

X6 =
Active totale

X7 = Rata prelevării datoriilor financiare (RPDF) Cheltuieli financiare

X7 =
Cifra de afaceri

X8 = Rata lichidităţii imediate (RLI) Active de trezorerie

X8 =
Datorii curente

În funcţie de valoarea Z a scorului obţinut, entităţile se încadrează în 3 categorii astfel:

Valoarea scorului Z Riscul de faliment

0,6 ≤ Z ≤ 2,5 risc de faliment scăzut
0 ≤ Z ≤ 0,6 risc de faliment mediu
-5 ≤ Z ≤ 0 risc de faliment ridicat

 Exemplu la pag 239 (Aplicația 28.B) în lucrarea Analiză economico-financiară aprofundată, Editura
Alma Mater, Bacău, 2015, autori: Muntean M., Solomon D.C.

20
 Capitolul 7
Analiza financiară prin fluxuri

CUPRINS:
7.1 Analiza echilibrului financiar prin intermediul fluxurilor
7.1.1 Analiza tabloului de finanţare
7.1.2 Analiza tabloului fluxurilor de trezorerie
7.2 Analiza rentabilităţii prin fluxuri

7.1 Analiza echilibrului financiar prin intermediul fluxurilor

Pentru analiza modului cum s-a realizat în timp echilibrul financiar, adică analiza dinamică a
acestuia, se folosesc tablourile de fluxuri: de fonduri sau de trezorerie.
Dintre diferitele tipuri de tablouri bazate pe fluxurile de fonduri, cerute ca documente de
sinteză în cadrul diferitor sisteme de contabilitate, în literatura de specialitate, se consideră mai
semnificativ Tabloul de finanţare.

7.1.1 Analiza tabloului de finanţare

Tabloul de finanţare constituie principalul instrument al analizei dinamice a echilibrului

financiar.
Tabloul de finanţare, numit şi tablou al utilizărilor şi resurselor, se stabileşte pe baza a
două bilanţuri funcţionale succesive şi pune în evidenţă variaţia fondului de rulment, care rezultă
din comparaţia post cu post a celor două bilaţuri succesive.
Situat între bilanţul de închidere şi bilanţul de deschidere al exerciţiului, tabloul de finanţare
are următoarea structură.
Tabloul de finanţare1
Utilizări Resurse
1. Dividende distribuite 1. Capacitatea de autofinanţare
2. Cesiunea (reducerea) de elemente de activ
2. Achiziţia de elemente de activ imobilizat:
imobilizat
a) Imobilizări corporale 3. Creşterea de capitaluri proprii (aporturi noi în
b) Imobilizări financiare numerar)
3. Rambursarea datoriilor financiare 4. Creşterea datoriilor financiare
Total Utilizări Total Resurse
Creşterea FRNG (+FRNG)

1
Petrescu S., Analiză şi diagnostic financiar-contabil: ghid teoretico-aplicativ, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită,
Editura CECCAR, Bucureşti, 2008, pag. 311
1
 Tabloul de finanţare astfel construit este centrat pe variaţia fondului de rulment net global
(FRNG) şi explică direct modificările structurale ale patrimoniului entităţii prin variaţia
disponibilităţilor. Acesta este mai puţin utilizat de marile întreprinderi.
Mai uzuală este o variantă a tabloului de finanţare clasic, care situează trezoreria pe un loc
central, care se bazează pe echilibrul financiar determinat cu ajurorul unor bilanţuri funcţionale
succesive şi care evidenţiază fluxul de trezorerie netă (TN) calculat prin relaţia:
TN = FRNG - NFR
Prin urmare, Tabloul de finanţare cuprinde două părţi:
I. Utilizări şi resurse permanente, prin care se analizează modul cum s-a realizat
echilibrul structural, în dinamică, între elementele stabile ale bilanţului;
II. Utilizări şi resurse ciclice, prin care se analizează modul cum s-a utilizat fondul de
rulment în asigurarea echilibrului funcţional între elementele ciclice ale bilanţului şi
echilibrul monetar dintre încasări şi plăţi.
Priviţi în dinamică, indicatorii construiţi în cadrul a două bilanţuri funcţionale succesive se
transformă în:
✓ variaţia fondului de rulment net global (FRNG), care reflectă o creştere sau o
diminuare a fondului de rulment, compusă din fluxuri de imobilizări şi de finanţări
(variaţia elementelor din partea superioară a bilanţului);
✓ variaţia necesarului de fond de rulment (NFR), care reflectă o creştere sau o
diminuare a nevoii de fond de rulment, compusă din fluxurile activităţii de
exploatare (NFRE), care induc decalaje între realizarea şi încasarea veniturilor,
respectiv, între realizarea şi plata cheltuielilor, şi în afara exploatării (NFRAE);
✓ variaţia trezoreriei, care reflectă o creştere sau o diminuare a elementelor
trezoreriei, exprimând modul în care resursele şi utilizările sunt ajustate pentru a
ajunge la echilibrul financiar (TN).
Ecuaţia fundamentală pe care o explică tabloul de finanţare este FRNG = NFR + TN
respectiv, variaţia fondului de rulment net global este reconstituită prin cumularea variaţiei
necesarului de fond de rulment cu variaţia trezoreriei nete (cash-flow-ul).
Informaţia privind variaţia trezoreriei, furnizată prin tabloul de finanţare, poate fi considerată
ca fiind condensată, şi ca urmare, apare necesitatea unui alt tablou, care să permită analiza
componentelor şi a cauzelor variaţiei trezoreriei, scop în care se utilizează Tabloul fluxurilor de
trezorerie.

2
 7.1.2 Analiza tabloului fluxurilor de trezorerie

În sistemul contabil românesc, în consens cu standardele internaţionale de raportare

financiară (IAS 7 Situaţia fluxurilor de trezorerie), s-a adoptat Situaţia fluxurilor de trezorerie ca o
componentă a situaţiilor financiare anuale, obligatorie pentru anumite categorii de entităţi (entităţile
mijlocii şi mari, precum şi entităţile ale căror titluri sunt tranzacţionate la bursă) şi opţională pentru
entităţile mici.
Bilanţul prezintă soldul numerarului (lichidităţilor) şi echivalentelor de numerar ale
întreprinderii la sfârşitul perioadei. Comparând nivelurile acestui indicator la două perioade
consecutive, se stabileşte „variaţia trezoreriei“. Acest din urmă indicator ne arată dacă numerarul şi
echivalentele de numerar au crescut sau au scăzut, dar nu şi de ce. La această întrebare nu oferă
răspuns nici contul de profit şi pierdere.
Pentru a afla răspunsul la întrebarea de mai sus, se întocmeşte Situaţia fluxurilor de
trezorerie. Această situaţie evidenţiază şi explică, într-o formă analitică, cauzele variaţiei
trezoreriei, indicând modul în care o entitate generează şi utilizează numerarul şi echivalentele de
numerar sau, altfel spus, „de unde au venit lichidităţile şi cum au fost ele cheltuite“2.
Situaţia fluxurilor de trezorerie prezintă fluxurile de numerar din timpul perioadei, adică
încasările pe provenienţe şi plăţile pe destinaţii (utilizări), grupate pe cele trei categorii de activităţi:
de exploatare, de investiţie, de finanţare. Prin însumarea fluxurilor de numerar aferente celor trei
activităţi, se obţine fluxul de numerar total.
Prin prisma definiţiilor date în IAS 73, numerarul cuprinde disponibilităţile băneşti şi
depozitele la vedere, iar echivalentele de numerar sunt investiţiile financiare pe termen scurt,
extrem de lichide, care sunt uşor convertibile în sume cunoscute de numerar şi care sunt supuse
unui risc nesemnificativ de schimbare a valorii. Fluxurile de trezorerie sunt intrările sau ieşirile de
numerar şi echivalente de numerar.
Pentru că fluxul de numerar al fiecărei activităţi se determină prin însumarea algebrică a
încasărilor şi plăţilor aferente respectivei activităţi, el mai este cunoscut, în literatura de specialitate,
şi sub denumirea de flux net de trezorerie. Din acelaşi considerent, şi totalul fluxurilor de numerar
echivalează cu „variaţia trezoreriei“ şi, pentru verificarea acestei echivalenţe, în finalul Situaţiei
fluxurilor de trezorerie, sunt prezentate soldurile de numerar şi echivalente de numerar, la începutul
şi la sfârşitul perioadei de gestiune, între care se face diferenţa.
Pentru întocmirea şi prezentarea situaţiei fluxurilor de numerar, se pot folosi două metode:
- metoda directă;
- metoda indirectă.

2
Feleagă, N., Malciu, L., Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 80
3
Aceste definiţii sunt întâlnite şi în reglementările contabile româneşti aprobate prin O.M.F.P. nr. 1802/2014.
3
 Aceste două metode se deosebesc între ele prin modul diferit de determinare a fluxului net
de trezorerie din exploatare şi, de aceea, unii specialişti le şi consideră metode de determinare a
acestui flux (fluxului net de numerar din activitatea de exploatare).

Metoda directă presupune identificarea şi determinarea fluxurilor de intrare şi ieşire a

numerarului şi echivalentelor de numerar, pe categorii de elemente, clasificate pe cele trei tipuri de
activităţi (de exploatare, de investiţie şi de finanţare). O astfel de detaliere şi prezentare a încasărilor
şi plăţilor este mai avantajoasă din punctul de vedere al informaţiilor pe care le oferă şi al
posibilităţilor de efectuare a unor previziuni ale fluxurilor viitoare4. În schimb, această metodă
necesită un volum de muncă şi costuri mai mari decât metoda indirectă.
Informaţiile, în cazul utilizării metodei directe, pot fi obţinute:
➢ din înregistrările contabile sau
➢ din ajustarea vânzărilor, costului acestora şi a altor elemente din contul de profit şi
pierdere cu variaţii ale stocurilor, creanţelor şi datoriilor şi ale altor elemente care
afectează numerarul.

Metoda indirectă presupune determinarea fluxului net de numerar din activitatea de

exploatare5, pornind de la rezultatul exerciţiului înainte de impozitare (rezultatul brut), aşa cum este
prezentat în contul de profit şi pierdere, rezultat care este supus unor ajustări. O parte dintre ajustări
sunt impuse de faptul că, într-o contabilitate de angajamente, cheltuielile şi veniturile pe baza cărora
se determină rezultatul s-au înregistrat în momentul angajării lor şi nu neapărat în momentul
efectuării plăţilor sau încasărilor aferente.
Ajustările la care ne-am referit mai sus sunt următoarele:
- se elimină elementele cuprinse în rezultatul exerciţiului, dar care nu influenţează trezoreria
(cheltuielile cu amortizările; cheltuielile cu provizioanele şi ajustările pentru depreciere sau
pierdere de valoare, veniturile din reluări de provizioane şi ajustări pentru depreciere sau
pierdere de valoare), cu alte cuvinte, se adaugă cheltuielile care nu au presupus plăţi şi se
scad veniturile care nu au generat încasări;
- se elimină efectele operaţiilor care nu fac parte din activitatea de exploatare, cum sunt
cheltuieli şi venituri financiare, cheltuieli şi venituri rezultate din cedarea activelor
imobilizate, acestea privind activitatea de finanţare sau activitatea de investiţii;
- se scade variaţia nevoii de fond de rulment, la sfârşitul perioadei faţă de începutul perioadei.

4
Ţugui, I., Contabilitatea fluxurilor de trezorerie, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 217
5
De menţionat că fluxurile de numerar din activitatea de investiţii şi din cea de finanţare se determină şi în acest caz,
după cum s-a prezentat la metoda directă.
4
 Aşadar, relaţia prin care se obţine fluxul net de trezorerie din activitatea de exploatare, prin
metoda indirectă, se prezintă astfel: ,
FNE = PE +/– CN sau VN – ΔNFRN +/– A
unde:
• FNE = fluxul net de numerar din activitatea de exploatare;
• PE = rezultatul exerciţiului înainte de impozitare;
• CN = cheltuieli nemonetare;
• VN = venituri nemonetare;
• ΔNFRN = variaţia necesarului de fond de rulment;
• A = ajustări privind activitatea de investiţii sau finanţare.

Variaţia necesarului de fond de rulment se determină prin relaţia:

,
ΔNFRN = ΔStocuri + ΔCreanţe de exploatare – ΔDatorii de exploatare
unde:
• ΔStocuri = variaţia soldurilor conturilor de stocuri;
• ΔCreanţe de exploatare = variaţia soldurilor conturilor de creanţe comerciale şi alte creanţe
din exploatare;
• ΔDatorii de exploatare = variaţia soldurilor conturilor de datorii comerciale şi alte datorii din
exploatare.

7.2 Analiza rentabilităţii prin fluxuri6

Studiul contului de rezultate dă o viziune dinamică a activităţii, variabilele sale fiind în principiu
fluxuri care decurg din ciclul de exploatare, permiţând înţelegerea modului în care este format rezultatul.

Pornind de la tabloul de fluxuri, analiza parcurge o serie de etape care caracterizează

activitatea întreprinderii, între care:
▪ studiul modului de finanţare a ansamblului investiţiilor, care permite să se calculeze
rentabilitatea economică a capitalurilor utilizate;
▪ caracterizarea vieţii financiare a întreprinderii în legătură cu finanţarea externă, ceea
ce permite să se determine rentabilitatea financiară (a capitalurilor proprii).

6
Petrescu S., Analiză şi diagnostic financiar-contabil: ghid teoretico-aplicativ, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită,
Editura CECCAR, Bucureşti, 2008, pag. 331
5
 Analiza rentabilităţii economice

Analiza prin fluxuri situează pe locul central EBE. Dacă din EBE se deduce modificarea
necesarului de fond de rulment din exploatare (ΔNFRE) se determină excedentul de trezorerie din
exploatare (ETE ):
ETE= EBE – ΔNFRE
Se pleacă de la ipoteza că scopul principal al excedentului de trezorerie din exploatare
(ETE) este de a fi reinvestit în creşterea capitalurilor în imobilizări brute (investiţii de creştere – Ic).
După finanţarea internă a creşterii, surplusul disponibil (DDFIC - disponibil după finanţarea
internă a creşterii), numit şi sold economic, exprimă o suprarentabilitate care nu este reinvestită în
formarea de capital.
Deci:
DDFIC = ETE – Ic,
DDFIC = EBE – ΔNFRE – Ic,
EBE – ΔNFRN = Ic + DDFIC.

Rata rentabilităţii economice (Re), care pune în evidenţă eficienţa capitalului investit (Ci),
se exprima în funcţie de EBE prin relaţia:
EBE
Re =
Ci
Utilizând în această relaţie excedentul de trezorerie din exploatare (ETE), se determină rata
rentabilităţii economice a capitalului investit după finanţarea creşterii necesarului de fond de
rulment din exploatare. Relaţia de calcul devine:
ETE EBE - NFRE
Re = =
Ci Ci
Dacă avem în vedere că
EBE – ΔNFRN = Ic + DDFIC,
relaţia devine:
EBE - NFRE Ic + DDFIC Ic DDFIC DDFIC
Re = = = + =c+
Ci Ci Ci Ci Ci
Prin urmare, rata rentabilităţii economice după înlocuirea necesarului de fond de rulment
suplimentar devine egală cu suma dintre rata reală de creştere a imobilizărilor (c) şi rata
surplusului non-reinvestit în exploatare (DDFIC / Ci)

6
 Cu cât DDFIC este mai mare cu atât Re este mai mare decât rata de creştere a imobilizărilor:
a) DDFIC > 0, rata rentabilităţii economice este superioară ratei de creştere a imobilizărilor (Re >c),
întreprinderea se poate dezvolta normal, îşi poate finanţa investiţiile din resurse
proprii;
b) DDFIC = 0, rata rentabilităţii economice este egală cu rata de creştere a imobilizărilor (Re = c),
întreprinderea se va îndatora pentru a finanţa alte fluxuri de ieşire obligatrorii, cum ar
fi cheltuielile financiare şi impozitul pe profit;
c) DDFIC < 0, rata rentabilităţii economice este mai mică decât rata de creştere a imobilizărilor
(Re < c), întreprinderea nu ajunge să-şi finanţeze investiţiile din resurse proprii;
întreprinderea nu are o rentabilitate suficientă sau a investit prea mult, ceea ce impune
angajarea unor împrumuturi cu riscul unui efect de levier negativ care agravează riscul
economic şi afectează nefavorabil trezoreria.

Analiza rentabilităţii financiare

După cum am mai arătat, rentabilitatea financiară exprimă eficienţa utilizării capitalurilor
proprii. Aceasta măsoară aptitudinea capitalurilor proprii de a degaja un rezultat distribuibil (un sold
de gestiune) după finanţarea cheltuielilor financiare, a impozitului pe profit şi a altor obligaţii faţă
de acţionari şi asociaţi.7
In analiza prin fluxuri soldul de gestiune (SG) constituie suma dintre soldul economic
(DDFIC) şi soldul financiar (SF):
SG = DDFIC + SF
Soldul financiar regrupează ansamblul mişcărilor financiare privind datoriile (împrumuturile
primite, rambursările, cheltuielile financiare), incidenţa fiscalităţii asupra profitului (impozitul pe
profit) şi dividendele distribuite. Acest sold se obţine prin deducerea acestor obligaţii din variaţia
datoriei (ΔD):

SF = ΔD – Cheltuieli financiare – Rambursări - Impozit pe profit – Dividende

Diferenţa (ΔD – Cheltuieli financiare - Rambursări) este denumită şi sold bancar (SB).
Prin urmare:

SF = SB – Impozit pe profit – Dividende

7
Petrescu S., Analiză şi diagnostic financiar-contabil: ghid teoretico-aplicativ, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită,
Editura CECCAR, Bucureşti, 2008, pag. 339
7
 Calculând soldul financiar înainte de deducerea rambursărilor şi dividendelor, rata
rentabilităţii financiare se determină cu relaţia:
SG SG
Rf = c + =c+
Cp Ci − D
Capitalurile proprii (Cp) reprezintă diferenţa între capitalurile investite (Ci) şi capitaluri
împrumutate (D).
Sunt posibile următoarele situaţii:
a) SG > 0; soldul de gestiune pozitiv exprimă o creştere suplimentară a rentabilităţii capitalurilor
proprii faţă de rata de creştere a imobilizărilor (Rf > c), diferenţă care poate fi
distribuită;
b) SG = 0; soldul de gestiune nul antrenează egalitatea ratei rentabilităţii capitalurilor roprii cu rata
de creştere a imobilizărilor (Rf = c);
c) SG < 0, soldul de gestiune negativ are ca efect o rentabilitate a capitalurilor proprii inferioară
ratei de creştere a imobilizărilor (Rf < c).

În condiţiile în care rentabilitatea financiară brută (Rfb) este obţinută înaintea deducerii
impozitului pe profit (ceea ce înseamnă că SG = SB, întrucât nu intervin elementele impozit pe
profit şi dividende) rezultă că aceasta este egală cu:
SG DDFIC + SB
Rfb = c + =c+
Cp Cp

unde: DDFIC = Re  Ci – c  Ci = Ci  (Re – c)

SB = ΔD – Cheltuieli financiare = D  c – D  d = D  (c – d)
d = rata dobânzii reale = cheltiueli financiare / datorii;
c = rata de creştere a imobilizărilor brute.

Rata renrabilităţii financiare brute devine

Ci  (Re− c) + D  (c − d ) Ci D
Rfb = c + =c+  (Re− c) +  (c − d )
Cp Cp Cp
Ci Cp + D D
Dacă Ci = Cp +D, atunci = = 1+
Cp Cp Cp

Înlocuind în relaţia de calcul a rentabilităţii financiare brute, aceasta devine:

D D
Rfb = c + (1 + )  (Re− c) +  (c − d )
Cp Cp

8
 De unde,

Rfb = Re+ (Re− d ) 

D
,
Cpr
După cum se ştie,
D
- raportul reprezintă levierul financiar (LF), iar
Cpr
D
- expresia (Re - d )  reprezintă efectul levierului financiar (ELF).
Cpr
Cu cât creşte diferenţa dintre rentabilitatea economică a capitalurilor investite (Re) şi rata
reală a dobânzii (d), cu atât efectul de levier (ELF) este mai puternic:
a) dacă (Re – d) > 0, efectul de levier este pozitiv şi Rfb > Re;
b) dacă (Re – d) < 0, efectul de levier este negativ şi Rfb < Re, fiind un efect de „măciucă”;
c) dacă (Re – d) = 0, efectul de levier este nul (ELF = 0) şi Rfb = Re.

Dacă ţinem seama de cota de impozit pe profit („i”), rata rentabilităţii financiare nete (Rfn)
se exprimă astfel:

Rfn = Rfb  (1 – i),

 D 
Rfn =  Re + (Re − d )   (1 − i ) ,
 Cpr 

Rfn = Re + (Re − d ) LF  (1 − i ) ,

Rfn = Re + ELF  (1 − i ) .

Efectul de levier permite să se explice cum, în condiţii favorabile, creşterea nivelului de

îndatorare permite creşterea ratei rentabilităţii financiare.
Totodată, se constată că, în cazul analizei prin fluxuri se pune în evidenţă legătura strânsă
care uneşte trei „poli” ai tabloului de fluxuri: rata de creştere a imobilizărilor, rentabilitatea
economică şi rentabilitatea financiară.

9
10