SUPORT CURS ANALIZA FINANCIARA

ANUL III STIINTE ECONOMICE

GABRIELA BOLOGA

1
 CAPITOLUL 1.
FUNDAMENTELE TEORETICO-METODOLOGICE
ALE ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE

1.1. Necesitatea analizei economico-financiare

Necesitatea analizei economico-financiare a societăţilor comerciale reiese

cel puţin din următoarele considerente:
 în primul rând, sporirea eficienţei întregii activităţi a societăţilor
comerciale constituie un obiectiv central al analizei economico-financiare. Acest
obiectiv se realizează prin cunoaşterea postfaptică, curentă şi previzională a
evoluţiei sistemului cibernetic al firmei, a rezervelor sale interne, precum şi a
cauzelor care determină apariţia şi amplificarea acestora. În acest sens, analiza
factorială a cifrei de afaceri, a producţiei exerciţiului, a productivităţii muncii, a
costurilor şi a profitabilităţii, permite evidenţierea, evaluarea şi valorificarea
rezervelor privind creşterea eficienţei economice, direcţionează eforturile firmei
spre domenii nevalorificate suficient, oferă soluţii referitoare la menţinerea în
afaceri a firmelor.
 în al doilea rând, scopul analizei economico-financiare este de
cunoaştere a esenţei fenomenelor şi proceselor ce se derulează în mediul
microeconomic, în scopul descoperirii legităţilor care guvernează portofoliul de
afaceri al societăţilor comerciale.
 în al treilea rând, analiza economico-financiară, prin metodele şi
procedeele sale, constituie un instrument indispensabil activităţii manageriale a
societăţilor comerciale, întrucât oferă soluţii practice în vederea prevenirii şi
înlăturării factorilor cu acţiune distructivă, şi crearea, pe această bază, a condiţiilor
manifestării neîngrădite a factorilor cu influenţă pozitivă.

2
1.2. Obiectul analizei economico-financiare. Definirea conceptului de analiză

În Dicţionarul explicativ al limbii române, termenul analiză provine din

limba franceză şi are un dublu înţeles. În primul rând, prin verbul a analiza (fr.
analyser) se înţelege „ a cerceta un întreg, un fenomen etc. examinând fiecare
element în parte”. În al doilea rând, substantivul analiză (fr. analyse) înseamnă „o
metodă ştiinţifică de cercetare care se bazează pe studiul sistematic al fiecărui
element în parte”.
În literatura economică de specialitate, există numeroase opinii în legătură
cu definirea termenului de analiză.
Într-o accepţiune mai largă, efectuând o sinteză a acestor opinii putem
spune că analiza, în general, reprezintă o cale de cercetare ştiinţifică a
comportamentului fenomenelor şi proceselor ce se derulează în natură şi societate.
Cercetarea analitică presupune descompunerea fenomenului sau procesului în
componentele sale, stabilirea relaţiilor de coordonare şi subordonare dintre
acestea, precum şi a împrejurărilor care le generează, le întreţin sau le anihilează
apariţia.
Prin generalizarea concluziilor, analiza se completează cu sinteza, care este
o metodă ştiinţifică de cercetare a fenomenelor, bazată pe trecerea de la esenţă la
aparenţă de la particular la general, de la simplu la complex.
Analiza economică evidenţiază comportamentul fenomenelor şi al
proceselor ce se derulează în mediul economic, prin utilizarea unor metode de
investigare generale sau specifice acesteia.
Analiza economică are două componente şi anume: analiza stării
economice (de gestiune) şi analiza stării financiare.
Analiza stării economice (de gestiune) pune în evidenţă gradul de utilizare
intensivă şi extensivă a resurselor în procesul combinării şi substituţiei tehnico-
economice a factorilor. Este vorba despre: analiza ofertei ca volum, structură,

3
sortiment, ritmicitate, nivel al calităţii, analiza asigurării şi eficienţa utilizării
factorilor de producţie (stocuri, capital fix, capital uman), analiza costurilor.
Analiza stării financiare reliefează rezervele nevalorificate ale
profitabilităţii, lichidităţii, solvabilităţii, echilibrului financiar, comportamentului
la bursa de valori a firmei şi aprecierea stării de faliment a firmelor.
În ultimii 20-25 de ani, analiza financiară a avut un dinamism accentuat
datorită mutaţiilor mediului financiar şi creşterii riscului odată cu accentuarea
turbulenţelor economico-financiare şi cu internaţionalizarea schimburilor de
bunuri şi capital.
Şcoala românească de analiză are o viziune integratoare care permite
abordarea problematicii complexe a activităţii unei întreprinderi atât din punct de
vedere economic cât şi financiar. De altfel, indicatorii financiari care fac, în esenţă,
obiectul de studiu al analizei financiare nu sunt altceva decât expresia monetară a
finalităţii activităţii economice.
O analiză pertinentă a situaţiei financiare obligă, fără îndoială, la implicarea
unor aspecte nefinanciare, cum sunt: timpul de lucru, gradul de utilizare a
capacităţilor de producţie etc. precum şi a unor aspecte calitative: calificarea
salariaţilor, calitatea produselor şi serviciilor, calitatea comunicării interne şi
externe. Cauzele dificultăţilor unei întreprinderi nu sunt numai cauze de natură
financiară, ci pot fi generate de orice tip sau segment de activitate al întreprinderii.

1.3. Obiectivele analizei economico-financiare a societăţilor comerciale

În concordanţă cu consideraţiile teoretice ale conceptului, considerăm, în

primul rând, că analiza trebuie şi poate să ofere soluţii de descompunere a
fenomenului şi procesului economic în părţi componente, să studieze
comportamentul acestora, independent şi intercorelat cu alte componente, să ofere
soluţii practice de combinare şi substituţie a factorilor care au un rol relevant în

4
mecanismul de funcţionare al firmei, în scopul maximizării performanţelor
acesteia.
În al doilea rând, analiza stării economice şi financiare trebuie să studieze
mişcarea, transformarea fenomenelor şi a proceselor economice din interiorul
firmei sub aspect calitativ şi cantitativ, static şi dinamic, să evidenţieze factorii
endogeni şi exogeni, cauzele şi consecinţele influenţei acestora asupra
mecanismului de funcţionare al firmei.
În al treilea rând, analiza economico-financiară trebuie să ofere soluţii
practice cuantificării, pe de-o parte, a eforturilor firmei, iar pe de altă parte, a
efectului pe care aceasta îl va înregistra în economia competiţională.
Nu în ultimul rând, analiza economico-financiară studiază realitatea
obiectivă prezentă sub forma stării fenomenelor şi a proceselor din mediul
microeconomic, prin prisma corelaţiei cauză-efect. Astfel, factorul care într-o
ecuaţie de cercetare (model de analiză) constituie cauza modificării stării unui
fenomen, într-o altă ecuaţie poate să se transforme în fenomen de investigat.
De exemplu, în analiza stării economice a productivităţii muncii, factorii de
influenţă pot fi: volumul producţiei şi numărul de personal, iar în analiza stării
financiare a profitului, productivitatea e unul din factorii de influenţă a acestuia.
În concluzie, având în vedere considerentele prezentate, putem spune că
analiza economico-financiară face parte din sistemul ştiinţelor economice, are un
obiect şi metodologie de cercetare proprie, este o ştiinţă aplicativă,
pluridisciplinară, funcţională, utilă conducerii firmei.

1.4. Tipologia analizei economico-financiare

Varietatea fenomenelor şi proceselor economice, complexitatea acestora,

diversitatea de agenţi economici interesaţi în diagnosticarea activităţii şi
rezultatelor firmei determină existenţa mai multor tipuri de analiză. Acestea pot fi
structurate astfel:

5
  După raportul între momentul în care se efectuează analiza şi momentul
desfăşurării fenomenului, se disting două tipuri de analiză:
 analiza postfaptică sau postoperatorie
 analiza previzională sau prospectivă
 După nivelul la care se face investigarea, analiza poate fi:
 analiză microeconomică
 analiză mezoeconomică
 analiză macroeconomică
Analiza microeconomică se desfăşoară la nivelul agentului economic,
respectiv la scara întreprinderii. Studiază comportamentul individual în obţinerea
rezultatelor, relevă factorii care determină orientarea în investirea capitalului, în
utilizarea resurselor, în crearea şi fabricarea produselor, în realizarea diferitelor
categorii de prestaţii etc.
Analiza mezoeconomică, studiază fenomenele la nivelul sectorului, ramurii
de activitate, de exemplu, poziţionarea firmei pe filiera lanţului de valori,
concurenţa, situaţia produselor de substituţie etc.
Analiza macroeconomică vizează fenomenele la nivelul economiei
naţionale sau al economiei mondiale (legislaţie şi reglementări, conjunctură
internă şi internaţională, variabile sociale etc.) operând preponderent cu mărimi
globale sau agregate.
 După modul de urmărire în timp a fenomenelor
 analiză statică
 analiză dinamică
Analiza statică studiază fenomenele la un moment dat, relevând relaţiile
dintre elementele şi factorii care determină o anumită poziţie a fenomenului
cercetat. Noţiunea de static nu este legată de natura fenomenului, ci de modul de
efectuare a analizei, deoarece fenomenele economice prin natura lor nu pot fi
statice.

6
 Analiza dinamică cercetează fenomenele în schimbarea lor, relevând poziţia
acestora într-un şir de momente, pe baza cercetării factorilor care determină
schimbările poziţionale.
 În funcţie de orizontul de timp pe care se cercetează fenomenul:
 analize pe termen scurt care sunt frecvente în managementul
intern, operativ
 analize pe termen lung (pe perioadă mai mare de un an) implicând
decizii strategice
 După sfera de cuprindere şi finalitate:
 analiza globală
 analiza expresă
 analiza funcţională
Analiza globală cuprinde un ansamblu de metode care permit cunoaşterea,
înţelegerea şi explicarea funcţionării întreprinderii ca sistem. Acest tip de analiză
permite orientarea activităţii viitoare pe coordonate care să asigure ameliorarea
performanţelor.
Analiza expresă e impusă de necesitatea reglării operative a
disfuncţionalităţilor apărute în activitatea firmei.
Analiza funcţională e orientată spre investigarea modului de realizare a
funcţiilor întreprinderii şi spre soluţionarea unor probleme specifice.
 În funcţie de poziţia analistului, analiza poate fi:
 analiză internă
 analiză externă
În primul caz, problema analizei este pusă din interiorul firmei şi are ca
obiect sprijinirea managerilor în reglarea funcţionării întreprinderii şi remedierea
eventualelor disfuncţionalităţi. Analiza economico-financiară internă este un
instrument în serviciul controlului intern, întrucât permite urmărirea realizării
performanţelor, raportarea realizărilor la previziuni şi explicarea abaterilor.

7
 Analiza externă e realizată de partenerii externi: bănci, investitori
instituţionali,puterea publică, tribunalele comerciale, furnizorii, clienţii, care caută
să-şi formeze o opinie despre situaţia economico-financiară a firmei.
 După circumstanţele în care se realizează:
 analiză în context de criză
 analiză în context de dezvoltare internă şi/sau externă
În primul caz, analiza vizează identificarea cauzelor dificultăţilor întâlnite,
fundamentarea deciziilor şi pregătirea măsurilor corective.
În al doilea caz, analiza se încadrează în procedura generală de control
permanent al activităţii.

1.5. Conţinutul şi etapele procesului de analiză a activităţii economice

1. Delimitarea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor

fapte, fenomene, rezultate.
2. Determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului
analizat
Descompunerea pe elemente componente presupune o analiză structurală.
Factorii se determină în mod succesiv trecând de la cei cu acţiune directă la cei
care acţionează indirect şi aşa mai departe, până la stabilirea cauzelor finale. În
această etapă are loc trecerea de la aparenţă la esenţă, de la general la particular, de
complex la simplu.
Explicaţii ale noţiunilor utilizate în această etapă:
 elementele reprezintă părţi componente ale fenomenului analizat;
 factorii reprezintă acele forţe motrice care provoacă apariţia unui
fenomen;
 cauzele reprezintă factori care în anumite condiţii provoacă, deci explică
modificarea unui fenomen;

8
  cauzele finale reprezintă ultimele cauze descoperite în procesul de
analiză. Ele apar drept cauze finale pentru că procesul de analiză reprezintă
inversul evoluţiei reale a fenomenului analizat. Din punctul de vedere al apariţiei
şi dezvoltării fenomenului, ele sunt cauze primare.

Fenomenul X

E
V
O O
L 1 2 3 Elemente componente R
U D
Ţ I
I S A N
A
I Factori de gr. I N
E
A
R N A
E D
A T L E
L 3. E I
Ă A
Z Z N
A A A A
L
F Factori de gr. II I
E Z
N Ă
O
M

Cauze finale

3. Stabilirea corelaţiei dintre fiecare factor şi fenomenul analizat, cât şi

a corelaţiei dintre diferiţi factori care acţionează. Această etapă e necesară
pentru determinarea relaţiei cauză-efect, a raporturilor de condiţionare.
Parcurgerea acestor trei etape presupune elaborarea modelelor fenomenului
analizat, iar aceste etape aparţin sferei analizei calitative.
4.Măsurarea influenţelor diferitelor elemente sau factori. Aici intervine
analiza cantitativă în scopul cuantificării influenţelor factorilor, al măsurării
rezervelor interne, al aprecierii cât mai corecte şi exacte a rezultatelor.

9
 5.Sintetizarea rezultatelor analizei, pe baza ei stabilindu-se concluziile şi
aprecierile asupra activităţii din sfera cercetată.
6.Elaborarea măsurilor care constituie conţinutul deciziilor menite a
asigura o folosire optimă a resurselor, care să contribuie la sporirea eficienţei în
viitor a activităţii.

10
 Capitolul 2.
METODE UTILIZATE ÎN ANALIZA FINANCIARĂ

Realizarea obiectului analizei financiare are in vedere cercetarea

fenomenelor desfasurate prin utilizarea de metode si instrumente specifice.
Analiza economico-financiara foloseste o serie de metode si instrumente
care pot fi grupate astfel:
1. Metode de analiza calitative ce au in vedere esenta fenomenului
studiat precum si depistarea legaturilor cauzale. Din categoria acestor
metode fac parte: comparatisa, diviziunea, modelarea.

2. Metode de analiza cantitativa cre urmaresc cuantificarea influentelor

elementelor sau factorilor care explica fenomenul. Din categoria acestor
metode fac parte: metoda substitutilor in lant, metoda indicilor,
metoda balantiera, metoda ratelor, metoda fluxurilor etc.

METODE CALITATIVE DE ANALIZA

Metodele calitative de analiza se bazeaza in buna parte pe abstractie
stiintifica si au ca obiect stabilirea elementelor, factorilor si cauzelor care
influienteaza un fenomen, a relatiilor de conditionare dinte factori si fenomen sau
chiar dintre elementele si factorii insisi1.
1. Comparatia

Metoda arata ca orice rezultat din cadrul unei intreprinderi se analizeaza si

se apreciaza atat ca marime in sine, dar si in raport cu un criteriu, practic cu o baza
de comparatie. Aceasta baza de comparatie in cadrul unei intreprinderi poate fi:
rezultatul, , nivelul programat al unor indicatori, rezultatele unor intreprinderi din
sectorul de activitate, rezultatul altror intreprinderi similare din strainatate etc.
Utilizarea acestei metode impune respectarea unor conditii precum:
1
Florea, Gabriela, Cristina, Analiza economico-financiara. Teorie si studiu de caz, Editura Nevali, Cluj-
Napoca, 2002, p. 10.

11
 - Indicatorii comparati sa aiba acelasi continut economic si aceeasi
metodologie de determinare,

- Variabilele care se compara sa fie exprimate in unitati de masura

comparabile,

- Analiza sa se refere la aceeasi perioada de timp,

- Baza de comparatie aleasa sa fie corelata cu scopul urmarit.

Dupa criteriul care sta la baza se disting mai multe categorii de

comparatii:
- Comparatii in timp,

- Comparatii in spatiu,

- Comparatii mixte.

- Comparatii functie de un criteriu prestabilit,

- Comparatii cu caracter special.

Rezultatu comparatiei se exprima in valori care arata gradul in care

fenomenul analizat se abate de la nivelul luat ca baza de comparatie si poate lua
forma de: abatere absoluta, indicele variatiei relative si abatere relativa.
● Abaterea absoluta (∆F) – reprezinta diferenta dintre nivelul efectiv si
cel al bazei de comparatie a aceluiasi fenomen sau rezultat economic, exprimate in
unitatea de masura a indicatorului dat.
∆F = F1 –F0
F1 – nivelul efectiv al fenomenului
F0 –nivelul de comparatie al fenomenului
- Modificarile cu baza fixa:

∆Ft/0 = Ft –F0

12
 - Modificari cu baza in lant

∆Ft/t-1 = Ft –Ft-1
● Indicele variatiei relative (IF) – exprima de cate ori nivelul efectiv al
fenomenului sau rezultatului analizat a crescut sau a scazut fata de nivelul
considerat ca baza de comparatie.
IF = F1/F0
In acest caz termenul comparat se raporteaza la termenul considerat baza de
comparatie, iar din acest motiv indicii nu se pot calcula cand una sau amandoua
variabilele sunt negative.
- Indici cu baza fixa:

IF t/0 = Ft/F0
- Indici cu baza in lant

- IF t/t-1 = Ft/Ft-1

Daca I > 1, fenomenul analizat este in crestere

Daca I = 1, fenomenul se mentine la nivelul perioadei de baza
Daca I < 1, fenomenul este in scadere
● Abaterea relativa (∆IF) – exprima in procente abaterea nivelului efectiv
de la nivelul de comparare.
∆IF = (F1/F0) * 100 – 100
∆IF = IF -100

2. Diviziunea

Rezultatele activitatii unei intreprinderi se descompun sau se divid pentru

aprofundarea studierii fenomenelor si localizarea rezultatelor in timp si spatiu.
Un fenomen poate fi descompus dupa mai multe criterii, astfel:

13
 1. Diviziunea dupa timpul de formare a rezultatelor( semestre, trimestre,
luni, zile, ore),

2. Diviziunea dupa locul de formare a rezultatelor( intreprindere, sectie,

sector, atelier, loc de munca),

3. Diviziunea pe parti sau elemente componente

Modelul general de reprezentare a diviziunii unui fenomen F se prezinta ca

o suma de elemente f1
F = f1 + f2 + f3 +.....+ fn, iar abaterea absoluta totala ∆F se determina ca
suma algebrica a abaterilor partiale:
∆F =
3. Modelarea fenomenului

Modelarea reprezinta un instrument al cunoasterii , iar in functie de modul

de prezentare se disting trei tipuri de modele:
- Modele imitative,

- Modele analogice

- Modele simbolice

In analiza financiara se utilizeaza modelele analogice (graficele:

cronograme, diagrame) si modelele simbolice ( ecuatiile).
METODE CANTITATIVE DE ANALIZA
Aceste metode urmaresc identificarea factorilor de influienta asupra
fenomenului analizat, precum si a legaturilor cauzale, in scopul masurarii nivelului
influientei si al sensului in care se transmite aceasta influienta.
1. Metoda substitutiilor in lant

Se foloseste in cazul legaturilor de tip determinist in care dependenta

factorilor se materializeaza in relatii matematice de produs sau raport.

14
 Metoda substitutiilor in lant consta in:
- Identificarea factorilor care influienteaza abaterea fenomenului
economic,

- Stabilirea relatiilor cauzale dintre factori si fenomen,

- Masurarea influientei factorilor, stabilind sensul si intensitatea actiunii

acestora.

Aceasta metoda implica respectarea unor reguli precum:

- Ordonarea factorilor se face in functie de criteriul conditionarii
economice in factori cantitativi, factori de structura si factori calitativi,

- Substituirile se fac succesiv, intai factorul cantitativ si apoi cel calitativ,

- Un factor substituit se mentine la nivel curent in operatiile ulterioare.

- Ultimul factor care se substituie este cel de natura alitativa.

A. Modelul substitutiilor in lant aplicat in relatiile de produs

Daca se considera un fenomen F, conditionat de trei factori a, b c, unde

relatia
F = f(a,b,c) ia forma
F = a*b*c
Daca notam cu:
1 – nivelul efectiv,
0 – nivelul de comparatie al fenomenului
Se vor forma doua serii de valori si marimi ale fenomenului:
F1 = a1 * b1 * c1
F0 = a0 * b0 * c0
Modificarea sau abaterea absoluta a fenomenului rezulta din compararea
valorilor din baza de comparatie cu cele efective.

15
 ∆F = a1 * b1 * c1 - a0 * b0 * c0
Valoarea rezultata este o abatere in marime absoluta care ne arata cu cat se
modifica valoarea fenomenului in perioada curenta fata de cea de baza.
Contributia fiecarui factor la modificarea fenomenului se stabileste dupa
urmatoarele relatii:
- Influienta modificarii factorului a

∆F (a) = a1 * b0 * c0 - a0 * b0 * c0 = (a1-a0) b0 * c0
- Influienta modificarii factorului b

∆F (b) = a1 * b1 * c0 – a1 * b0 * c0 = a1 * ( b1 – b0 ) *c0
- Influienta modificarii factorului c

∆F (c) = a1 * b1 * c1 – a1 * b1 * c0 = a1 *b1 * ( c1 – c0 )
Fiecare din relatiile de mai sus arata cu cat s-a modificat starea initiala a
fenomenului analizat, sub influienta actiunii factorului respectiv.
Abaterea totala se determina prin suma influientei tuturor factorilor:
∆F = ∆F (a) +/-∆F (b) +/-∆F (c)
B. Modelul substitutiilor in lant aplicata in relatiile de raport

Formula generala de exprimare a dependentei este data de relatia:

F = a/b
Procedeele de substitutie se diferentiaza in functie de locul pe care-l ocupa
factorul cantitativ ( la numarator sau numitor ).
● Determinarea influientei celor doi factori atunci cand factorul
cantitativ reprezinta numaratrorul raportului, se face pe baza formulelor:
∆F = (a1/b1) – (a0/b0)
- Influienta modificarii factorului a

∆F (a) = ( a1 / b0 ) – ( a0 / b0 ) = ( a1 - a0 ) / b0
- Influienta modificarii factorului b

16
 ∆F (b) = ( a1 / b1 ) – ( a1 / b0 )
∆F = ∆F (a) +/- ∆F (b)
● Determinarea influientei celor doi factori atunci cand factorul
cantitativ reprezinta numitorul raportului, se face pe baza formulelor:
∆F = (a1/b1) – (a0/b0)
- Influienta modificarii factorului b

∆F (b) = ( a0 / b1 ) – ( a0 / b0 )
- Influienta modificarii factorului a

∆F (a) = ( a1 / b1 ) – ( a0 / b1 ) = ( a1 - a0 ) / b1
∆F = ∆F (b) +/- ∆F (a)
Pe langa metoda substitutiilor in lant , in scopul izolarii factorilor in cazul
relatiilor de proportionalitate directa sau inversa, se intalneste si metoda
determinarii izolate a actiunii factorilor.
In cazul acestei metode se respecta un singur principiu si anume ca substituirea se
face succesiv.
Formulele metodei sunt:
∆F = F1 – F0
Presupunand ca avem trei produse, a, b, c, vom stabilii influienta fiecarui factor
astfel:
∆F (a) = a1* b0 * c0 – a0 * b0 * c0 = (a1-a0)*b0*c0
∆F (b) = a0* b1 * c0 – a0 * b0 * c0 = a0 * (b1-b0)*c0
∆F (c) = a0* b0 * c1 – a0 * b0 * c0 = a0*b0*(c1-c0)
In acest caz este greu de stabilit influienta pura a factorilor, aparand fenomenul de
interconditionare de factori, iar in aceasta situatie avem:
∆F = ∆F (a) + ∆F (b) +∆F (c) +r, unde r - restul nedescompus

17
 2. Metoda indicilor

Aceasta metoda permite evaluarea in marimi relative a factorilor in cazul

relatiilor functionale de produs si raport.
A. Formule in cazul relatiilor de produs a doi factori
- se determina indicii factorilor astfel:
Ia = (a1/a0) * 100
Ib = (b1/b0) * 100
- Se determina indicele fenomenului analizat

IF = ( F1/F0 ) * 100
Sau
IF = ( a1/a0 )* ( b1/b0 ) * 100 = (Ia *Ib)/100
Abaterea relativa a fenomenului este data de relatia
∆IF = (a1/a0) * (b1/b0) * 100 - (a0/a0) * (b0/b0) * 100
Influienta modificarii factorilor asupra abaterii relative a fenomenului se
determina pe baza relatiilor:
- Influienta factorului cantitativ a

∆IF ( a) = (a1/a0) * (b0/b0) * 100 - (a0/a0) * (b0/b0) * 100 = Ia – 100

- Influienta factorului calitativ b

∆IF ( b) = (a1/a0) * (b1/b0) * 100 - (a1/a0) * (b0/b0) * 100 = (Ia * Ib )

/100 – Ia
∆IF = ∆IF ( a) +/-∆IF ( b)
B. Formule in cazul relatiilor de raport a doi factori
● in situatia in care factorul cantitativ este la numarator avem:
IF = [ ( a1/a0 ) / ( b1/b0 ) ] * 100
∆IF = IF - 100 = [ ( a1/a0 ) / ( b1/b0 ) ] * 100 -100
- Influienta modificarii factorului a

18
 ∆IF ( a) = [ ( a1/a0 ) / ( b0/b0 ) ] * 100 - [ ( a0/a0 ) / ( b0/b0 ) ] * 100 =
Ia – 100
- Influienta modificarii factorului b

- ∆IF ( b) = [ ( a1/a0 ) / ( b1/b0 ) ] * 100 - [ ( a1/a0 ) / ( b0/b0 ) ] * 100 =

Ia – 100 =

= ( Ia/Ib) * 100 -100

∆IF = ∆IF ( a) +/-∆IF ( b)
● in situatia in care factorul cantitativ este la numitor avem:
IF = [ ( a1/a0 ) / ( b1/b0 ) ] * 100
∆IF = IF - 100 = [ ( a1/a0 ) / ( b1/b0 ) ] * 100 -100 = Ia/Ib * 100 – 100
- Influienta modificarii factorului b

- ∆IF ( b) = [ ( a0/a0 ) / ( b1/b0 ) ] * 100 - [ ( a0/a0 ) / ( b0/b0 ) ] * 100

- Influienta modificarii factorului a

- ∆IF ( a) = [ ( a1/a0 ) / ( b1/b0 ) ] * 100 - [ ( a0/a0 ) / ( bi/b0 ) ] * 100

- ∆IF = ∆IF ( b) +/-∆IF ( a)

3. Metoda balanţieră

Această metodă se utilizează atunci când între elementele fenomenului

studiat există relaţii de tip determinist.
Modelul analitic este:
F=a+b–c
În baza acestei funcţii se stabilesc influenţele modificării faţă de mărimea
considerată bază de comparaţie.
Dacă avem în vedere abaterea absolută prin care se exprimă modificarea
fenomenului calculul influenţei factorilor se face astfel:
- în varianta substituţiei desfăşurate

19
 ∆F(a) = ( a1 + b0 – c0 ) – (a0 + b0 – c0 )
∆F(b) = ( a1 + b1 – c0 ) – (a1 + b0 – c0 )
∆F(c) = ( a1 + b1 – c1 ) – (a1 + b1 – c0 )

- în varianta substituţiei simplificate

∆F(a) = a1 – a0
∆F(b) = b1 – b0
∆F(c) = - (c1 – c0)
În cazul folosirii metodei balanţiere se poate observa, din formulele de mai
sus, că dacă factorii pozitivi cresc în dinamică atunci ei vor determina creşterea
fenomenului analizat, pe când creşterea factorilor negativi vor determina scăderea
fenomenului analizat.
4. Metoda ratelor
Utilizând informaţiile din bilanţ şi din contul de profit şi pierdere se pot
construi patru grupe de rate generate de următoarele rapoarte:
- Raportul stoc/stoc, care este o rată de structură, lichiditate sau finanţare,
- Raportul flux/flux, care este o rată de mişcare, indicând volumul unei
mişcări în raport cu alta sau o rată de structură ( a veniturilor, a
cheltuielilor),
- Raportul stoc/flux, care este o rată de timp care indică intervalul
recuperării unui stoc prin fluxuri ( viteza de rotaţie)
- Raportul flux/stoc, care este o rată de rentabilitate sau de rotaţie.
În funcţie de scopul analizei, sistemul de rate poate cuprinde:
- rate de structură, care reflectă ponderea unui element în total activ sau
pasiv,
- rate de lichiditate şi solvabilitate, care caracterizează capacitatea
întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt sau lung,

20
 - rate de creştere, care măsoară abilitatea societăţii de a-şi menşine poziţia
pe piaţă atunci când domeniul se dezvoltă,
- rate de gestiune, care evidenţiază modul de utilizare a resurselor de care
dispune întreprinderea,
- rate de finanţare, care evidenţiază modul de acoperire a diferitelor nevoi
de către resursele utilizate,
- rate de îndatorare, care explică în ce măsură societatea se finanţează
prin credite,
- rate de randament, care urmăresc eficienţa desfăşurării activităţii
Alte metode de analiză sunt: metoda fluxurilor, metoda ABC, metoda
corelaţiei, metoda scorurilor.

21
 CAPITOLUL 3.

INSTRUMENTE DE ANALIZĂ FINANCIARĂ

Informaţile utilizate în analiza financiară se regăsesc în cea mai mare parte

în Situaţiile financiare anuale ale întreprinderii. Dintre acestea, cel mai frecvent în
activitatea de analiză se utilizează bilanţul, contul de profit şi pierdere, precum şi
notele explicative.
Pentru efectuarea analizei se parcurge un proces complex, care presupune
selecţia informaţiilor, stabilirea relaţiilor semnificative dintre diferitele informaţii,
precum şi de evaluare şi interpretare a lor.

3.1. Bilanţul patrimonial – Bilanţul funcţional – Bilanţul financiar şi

analiza economico-financiară a întreprinderii
Bilanţul este un model de sintetizare, în expresie bănească, la un
momentdat, a relaţiilor de echilibru dintre activul şi pasivul patrimoniului, funcţia
sa de bază fiind aceea de stabilire a situaţiei patrimoniului pe baza relaşiei
fundamentale:
ACTIV – OBLIGAŢII = PATRIMONIU NET
Forma generală a bilanţului poate fi redată în schema de mai jos:
ACTIV IMOBILIZAT CAPITALURI PROPRII

ACTIV CIRCULANT PASIV EXIGIBIL

Fig 3.1. Bilanţul general

22
 Conform concepţiilor asupra bilanţului, juridică, economică şi financiară
vom prezenta bilanţul patrimonial, bilanţul funcţional şi cel financiar.
Concepţia juridică, generatoare a bilanţului patrimonial conturează
ideea că activul este constituit din drepturile patrimoniale ale întreprinderii, iar
pasivul este constituit din angajamentele patrimoniale.
Schematic bilanţul patrimonial se prezintă astfel:

Drepturi Activ
patrimoniale ( de bilanţier
proprietate şi de
creanţă)

Patrimoniu Bilanţ
contabil
patrimonial

Pasiv bilanţier
Angajamente patrimoniale
( capitaluri proprii şi
datorii)

Fig. 3.2. Bilanţ patrimonial

Concepţia economică este generatoarea bilanţului funcţional al

întreprinderii.

Conform concepţiei economice ecuaţia bilanţieră este dată de relaţia:

23
 UTILIZĂRII = RESURSE

Utilizări: Activ bilanţier

Permanente
Temporare

Bilanţul
Bunuri şi funcţional
resurse
economice
Resurse
Permanente
Temporare Pasiv bilanţier

Fig. 3.3. Bilanţ funcţional

Concepţia financiară este generatoare a bialnţului financiar şi are drept scop
urmărirea capacităţii întreprinderii de a face faţă datoriilor sale ajunse la scadenţă.
Schema bilanţului financiar conform concepţiei financiare este:

24
 Activ bilanţier
Mod de alocare
- Capital
imobilizat
- Capital
circulant

Capitalul Bilanţ financiar

Mod de finanţare Pasiv bilanţier

- Capital propriu
- Capital străin

Fig. 3.4. Bilanţ financiar

În baza celor prezentate anterior putem concluziona că:

Bilanţul patrimonial sau bilanţul contabil este un inventar al averii
întreprinderii, realizat în vederea măsurării valorii reale a patrimoniului.
Prin conţinutul său, bilanţul contabil oferă informaţiile necesare pentru
aprecierea gestiunii financiare a întreprinderii şi pentru stabilirea valorii acesteia.
Bilanţul financiar, care mai poartă numele de bilanţ de lichiditate-
exigibilitate urmăreşte să pună în evidenţă capacitatea întreprinderii de a-şi onora
angajamentele asumate faţă de terţi.
Pe baza datelor din bilanţul financiar se analizează riscul nerambursării
datoriilor de către întreprindere şi structura financiară a patrimoniului său,
informaţiile fiind oferite în special celor care au participat cu resurse băneşti la
constituirea patrimoniului.

25
 Caracteristica acestui tip de bilanţ este că posturile de activ şi pasiv sunt
luate în calcul la valoarea lor netă, iar construcţia sa se bazează pe gradul de
exigibilitate a elementelor de pasiv ( însuşirea lor de a deveni scadente la un
anumit termen) şi pe gradul de lichiditate al elementelor de activ ( posibilitatea
acestora de a fi transformate în bani).
Analiza situaţiei financiare a întreprinderii pe baza bilanţului financiar are
un character static care nu evidenţiază legăturile care se crează între resursele de
care dispune întreprinderea şi utilizarea acestora.
Bilanţul funcţional urmăreşte să ofere o imagine asupra modului de
funcţionare economică a întreprinderii, prezentând-o ca o entitate economică al
cărei obiect este producerea de bunuri şi servicii.
Acest tip de bilanţ ne conduce la ideea că din corelarea resurselor cu
utilizările se poate observa că la nivelul unei întreprinderi utilizarea efectivă a
resurselor presupune împărţirea utilizărilor în două mari cicluri:
- Ciclul de investiţii,
- Ciclul de exploatare.
Ciclul de investiţii corelat cu cel de finanţare se referă la structura pe termen
lung a unei întreprinderi.

În schema de mai jos este prezentat ciclul de investiţii al unei întreprinderi.

Investiţii

Alocări stabile Resurse stabile

Rezultat net

Fig. 3.5. Ciclul de investiţii al întreprinderii

Ciclul de exploatare corelat cu ciclul de asigurare a resurselor aferente, se referă

la structura pe termen scurt a întreprinderii.

26
Utilizarea mijloacelor economice şi alocarea resurselor pentru desfăşurarea exploatării
constituie rezultatul unor decizii care afectează întreprinderea pe termen scurt
În schema de mai jos este prezentat ciclul de exploatare al unei întreprinderi.

Cumpărări

Stocuri

Vânzări
Furnizori
Clienţi

Încasări
Disponibilităţi

Plăţi

Fig. 3.6. Ciclul de exploatare al întreprinderii

3.2. Contul de profit şi pierdere

Spre deosebire de bilanţul contabil care este un document de ordin

financiar, contul de profit şi pierdere este un document de ordin economic. Contul
de profit şi pierdere oferă informaţiile necesare pentru înţelegerea şi explicarea
profitului sau pierderii înregistrată de întreprinderii.
În mod practic contul de profit şi pierdere este un tablou al veniturilor şi
cheltuielilor unei perioade având ca şi sold rezultatul net. Acest rezultat este
determinat în cascadă pe următoarele nivele:
- Rezultatul exploitării,
- Rezultatul financiar,

27
 - Rezultatul curent,
- Rezultatul extraordinar,
- Rezultatul brut al exerciţiului,
- Rezultatul net al exerciţiului
Informaţiile reflectate în contul de profit şi pierdere sunt structurate în
funcţie de natura activităţii desfăşurate ( exploatare, financiară, extraordinară) şi
imbracă forma veniturilor şi cheltuielilor aferente perioadei de gestiune.

CAPITOLUL 4.

28
 ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII ÎN BAZA
INSTRUMENTELOR ANALIZEI FINANCIARE

Situaţia financiară este o rezultantă a resurselor şi mijloacelor de care a

dispus întreprinderea şi implicit a modului în care le-a utilizat.
Modalităţile de măsurare a situaţiei financiare a întreprinderii se regăsesc în
analiza ratelor de structură ale pasivului şi activuli, a echilibrului financiar, a
ratelor de finanţare şi a ratelor de gestiune.

4.1. Analiza ratelor de structură

Se evidenţiază prin aceste rate structura bilanţului.

Ratele de structură ale bilanţului se calculează ca raport între un post sau o
grupă de posturi din activ sau pasiv şi totalul bilanţului , precum şi ca raport între
diferitele componente de activ, respectiv de pasiv.
Analiza structurii bilanţului unei întreprinderi urmăreşte:
- Stabilirea ponderii elementelor patrimoniale, precum şi a raporturilor
care există între aceste elemente,
- Evidenţierea schimbărilor calitative în situaţia mijloacelor economice şi
a surselor de finanţare,
- Aprecierea stării patrimoniale şi financiare,
- Fundamentarea politicii şi strategiei financiare.

4.1.1. Analiza ratelor de structură ale activului

Rtele de structură ale activului reflect preponderant aspect privind
patrimonial întreprinderii, apartenenţa sectorială şi natura activităţii desfăşurate.
Pe baza acestor rate se evidenţiază latura tehnico-economică şi juridică şi
mai puţin aspectele de politică financiară.
Cele mai utilizate rate în analiza activului bilanţului sunt:
1. Rata activelor imobilizate detaliată prin:
- Rata imobilizărilor necorporale
- Rata imobilizărilor corporale
29
 - Rata imobilizărilor financiare
2. Rata activelor circulante detaliată prin:
- Rata stocurilor
- Rata creanţelor
- Rata investiţiilor financiare pe termen scurt
- Rata disponibilităţilor

Informaţiile oferite de aceste rate se referă la:

- Destinaţia economică a capitalului
- Gradul de lichiditate a elementelor de activ
- Capacitatea întreprinderii de a-şi modifica structura activului ca urmare
a schimbărilor structurale

1. Rata activelor imobilizate (rai) reprezintă ponderea elementelor

patrimoniale utilizate permanent în totalul patrimoniului şi măsoară
gradul de investire a capitalului în întreprindere.
rai = (Active imobilizate / Activ total) * 100

Valorile înregistrate de rată diferă în funcţie de sectorul de activitate, cel

mai frecvent situându-se în jurul valorii de 40-60%
Pentru explicitarea ratei activelor imobilizate se folosesc următoarele
rate:

- Rata imobilizărilor necorporale ( rin)

rin = ( Active imobilizate necorporale / Activ total )* 100

- Rata imobilizărilor corporale ( ric)

ric = ( Active imobilizate corporale / Active totale ) * 100

- Rata imobilizărilor financiare ( rif )

rif = ( Active imobilizate financiare / Active totale ) * 100

2. Rata activelor circulante ( rac) reprezintă ponderea activelor

circulante în totalul bilanţului.

30
 rac = ( Activele circulante / Activ total ) * 100

Între rata activelor imobilizate şi rata activelor circulante există următoarea

relaţie:
rai + rac = 100

Şi în cazul activelor circulante se pot folosi mai multe rate complementare

precum:
- Rata stocurilor – rs

rs = ( Stocuri / Activ total ) * 100

Se consider un nivel echilibrat al acestei rate cand este de 30% în cazul

ramurilor industriale şi de 40-45% în construcţii şi comerţ
Dacă se calculează rata stocurilor degradate, greu vandabile sau
nevandabile în total activ, atunci nivelul de 5% reflect o situaţie nefavorabilă în
asigurarea unui circuit normal al acestora la nivelul întreprinderii.
Creşterea stocurilor se admite dacă indicele cifrei de afaceri este mai mare
sau egal cu indicele stocurilor.
- Rta creanţelor comerciale ( rc ) reflectă politica de credit commercial.

rc = ( Creanţe / Activ total )* 100

Rata creanţelor este influenţată, în primul rând, de domeniul de activitate ,

este foarte scăzută sau nulă în cazul întreprinderilor aflate în contact direct cu o
clientelă numeroasă , ce achită cumpărăturile în numerar şi înregistrează valori
mai ridicate în cazul relaţiilor inter- întreprinderi.
- Rata investiţiilor financiare pe termen scurt ( rif ) reflectă ponderea
titlurilor de plasament în total active.

rif = ( Investiţii financiare pe termen scurt / Activ total )* 100

- Rata disponibilităţilor băneşti (rdb)

31
 rdb = (Disponibilităţi băneşti / Activ total) * 100

4.1.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului

Prin structura financiară a unei întreprinderi,înţelegem raportul existent

între finanţările pe termen scurt şi cele pe termen lung.
Ratele de structură financiară permit aprecierea politicii financiare a
întreprinderii prin evidenţierea unor aspecte privind stabilitatea financiară,
autonomia financiară respectiv gradul de îndatorare.
Rata stabilităţii financiare reflectă ponderea capitalurilor permanente(CP) în
totalul surselor de finanţare(Pasivul total).Capitalurile permanente sunt formate
din capitaluri proprii şi capital împrumutat cu o durată mai mare de un an,motiv
pentru care se mai numesc şi surse stabile de finanţare.
Relaţia de calcul este:
CP Dts
Rsf  ; sau Rsf  ;
PT PT

Rsf= rata stabilităţii financiare;

CP= capital permanent;
Dts =datorii(obligaţii) pe termen scurt;
O întreprindere cu un grad mare de stabilitate financiară poate realiza
strategii investiţionale atât în ce priveşte activele imobilizate cât şi pe cele
circulante ca urmare a ponderilor resurselor stabile aflate la dispoziţia sa.
În practică ,rata stabilităţii financiare se situează la un nivel de 2/3.
Rata autonomiei financiare reflectă ponderea capitalurilor proprii(Cpr) în
totalul surselor de finanţare, şi poate fi calculată ca:
 rata autonomiei financiare globale:
Cpr
Rafg  *100 ;
PT

Reflectându-se astfel ponderea capitalurilor proprii în totalul surselor de

finanţare,este de dorit ca nivelul ratei să fie cat mai mare. Valoarea indicatorului

32
diferă de la o întreprindere la alta în funcţie de politica financiară promovată
putând lua valori între 1/3 şi 2/3.
Când Rafg 1>Rafg0 ,are loc o creştere a ratei ,deci a autonomiei financiare
globale ca urmare a modificării capitalului propriu într-un ritm mai mare decât
totalul resurselor.
Când Rafg1<Rafg0, are loc diminuarea gradului de autonomie financiară
globală,ca urmare a modificării capitalului propriu într-un ritm mai lent decât
totalul resurselor.2
 rata autonomiei financiare la termen consideră că sursele de
finanţare,cu caracter permanent, se menţin într-o anumită structură
dor o perioadă de timp. Pornind de la structura capitalului
permanent,această rată se poate calcula în două variante:
Cpr
Raft  * 100 ;
CP
Cpr
Raft  * 100;
ÎTML

Structura financiară a firmei este bună cu un grad scăzut de risc atunci când
ponderea resurselor proprii în resursele permanente este de cel puţin 50%,
respectiv atunci când capitalul propriu este cel puţin egal cu datoriile financiare pe
termen mediu şi lung(Raft>100%);
 rata îndatorării ,măsoară ponderea datoriilor întreprinderii în total
resurse,calculându-se în următoarele variante:
1. rata îndatorării globale(Rîg) , măsoară ponderea datoriilor
totale în totalul surselor de finanţare.
DT
- Rîg  * 100 ; unde DT= datorii totale; PT=
PT

pasiv total;
Nivelul de îndatorare maxim acceptat este de 2/3.Cu cât nivelul ratei este
mai mic decât acest nivel ,cu atât riscul imposibilităţii de a onora aceste datorii

2
Alexandru Buglea ,Analiză financiară, Editura Mirton ,Timişoara 2005, pp. 307,315

33
este mai mic,iar dependenţa faţă de creditori este mai scăzută. Dacă nivelul
îndatorării scade, odată cu reducerea îndatorării are loc creşterea gradului de
autonomie financiară. 3
2. rata îndatorării la termen compară datoriile financiare pe
termen mediu şi lung(ÎTML) cu sursele permanente(CP) şi
sursele proprii(Cpr) determinându-se după relaţiile:
ÎTML
Rît  * 100 ;
CP

ÎTML
Rît  * 100 ;
Cpr

Rata îndatorării exprimă o situaţie favorabilă întreprinderii dacă are un

nivel sub 50% în primul caz., sau sub 100% în al doilea caz.

4.2. Analiza echilibrului financiar al întreprinderii

Indicatorii care reflectă echilibrul financiar se regăsesc în :

 fondul de rulment;
 necesarul de fond de rulment;
 trezorerie;4
1) Fondul de Rulment
Fondul de rulment(FR) se calculează pe baza bilanţului financiar,care
prezintă activul şi pasivul ca fiind format din două mari mase financiare:
 o masă relativ permanentă ,formată din activul imobilizat şi
capitalul permanent (partea de sus a bilanţului);
 o masă mobilă , formată din activul circulant şi datoriile pe
termen scurt (partea de jos a bilanţului);

3
Gabriela Bologa , Diagnosticul şi Evaluarea întreprinderii, Editura Universităţii Oradea, p. 49

4
Alexandru Buglea , Lorant Eros Stark , Evaluarea întreprinderii, Editura Mirton, Timişoara 2003, pp. 33 , 67

34
 Partea de sus a bilanţului reflectă influenta structurii financiare a
întreprinderii asupra constituirii fondului de rulment net prin stabilirea elementelor
componente, pe când partea de jos a bilanţului evidenţiază conjunctura,ciclul de
activitate a întreprinderii,punând pe primul plan problema capacităţii întreprinderii
de a face faţă datoriilor sale.
Pentru menţinerea echilibrului întreprinderii este necesar ca gradul de
lichiditate a activelor circulante să fie corelat cu gradul de exigibilitate al pasivelor
circulante ,astfel obligaţiile pe termen scurt vor fi acoperite la timp.
Pornind de la structura bilanţului se pot evidenţia anumite riscuri care fac
ca echilibrul financiar să nu fie respectat:
 există posibilitatea încetinirii vitezei de rotaţie a activelor
circulante datorată creşterii stocurilor într-un ritm mai mare
decât ritmul creşterii vânzărilor,creşterii duratei de încasare a
clienţilor sau datorită creşterii numărului clienţilor
insolvabili;
 există posibilitatea reducerii valorii activelor circulante ca
urmare a degradării sau învechirii stocurilor;
 există posibilitatea creşterii vitezei de rotaţie a pasivelor
circulante ca urmare a reducerii duratei de plată a
furnizorilor;
Ca regulă generală a echilibrului financiar al întreprinderii,capitalul
permanent trebuie să acopere activele imobilizate şi o parte a activelor
circulante,deoarece pentru a putea funcţiona are nevoie,pe lângă clădiri,maşini şi
instalaţii ,şi de un stoc minim de materii prime şi materiale,producţie în curs de
fabricaţie,respectiv produse finite.
Finanţarea activelor circulante se realizează prin existenţa fondului de
rulment,care se determină prin două modalităţi:
a) pornind de la elementele cuprinse în partea
superioară a bilanţului;
35
 b) pornind de la elementele cuprinse în partea de jos
a bilanţului;
Pornind de la elementele cuprinse în partea superioară a bilanţului fondul
de rulment se defineşte ca fiind diferenţa dintre capitalul permanent şi activele
imobilizate nete.
FR= CP  Ain
În această accepţiune fondul de rulment reprezintă excedentul de resurse
permanente care asigură finanţarea activelor circulante. Acest excedent de resurse
permanente degajat de partea de sus a bilanţului financiar este folosit pentru
acoperirea nevoilor de finanţate din partea de jos a bilanţului ,fiind destinat
reînnoirii activelor circulante. În acest fel fonul de rulment apare ca o marjă de
securitate financiară, care permite întreprinderii să facă faţă diverselor riscuri care
se manifestă pe termen scurt.
Pornind de la partea de jos a bilanţului financiar fondul de rulment se determină ca
diferenţă între activele circulante şi datoriile pe termen scurt.
FR  Ac  Dts ;

În această accepţiune ,fondul de rulment evidenţiază surplusul activelor

circulante în raport cu datoriile pe termen scurt,sau partea activelor circulante
nefinanţată de resursele pe termen scurt şi care trebuie finanţată din resursele
permanente.
De reţinut faptul ca doar definiţia prin partea de sus a bilanţului este
semnificativă ,deoarece reflectă echilibrul pe termen lung.
Dacă luăm în considerare structura capitalului permanent ,care este format
din capital propriu şi capital împrumutat (datorii ,împrumuturi pe termen mediu şi
lung),fondul de rulment poate propriu(FRP) şi împrumutat (FRÎ), astfel
evidenţiindu-se măsura în care capitalul propriu asigură echilibrul financiar
,respectiv gradul de autonomie al întreprinderii.
FRP  Cpr  Ain ;

sau

36
FRP  FR  ÎTML

FRÎ  FR  FRP

Fondul de rulment propriu reprezintă excedentul capitalurilor proprii în

raport cu imobilizările nete,pe când fondul d rulment împrumutat reflectă măsura
îndatorării pe termen lung pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt.
Stabilirea fondului de rulment pornind de la partea de jos a bilanţului
evidenţiază confruntarea directă dintre lichidităţile previzibile pe termen
scurt(activele circulante) şi angajamentele imediat exigibile(datoriile pe termen
scurt),indicatorul având semnificaţia unui excedent de lichidităţi potenţiale. În
acest caz se evidenţiază pentru ce se foloseşte fondul de rulment(finanţarea
activelor circulante),această modalitate fiind denumită şi analiza internă a fondului
de rulment.
Analiza fondului de rulment:
a) fondul de rulment creşte (FR1>FR0).Această situaţie este
pozitivă deoarece o parte tot mai mare a activelor circulante
este finanţată din capitalul permanent. Dacă această creştere
s-a datorat creşterii gradului de îndatorare pe termen
lung,prin apelarea la credite pe termen mediu şi lung,atunci
vor creşte şi dobânzile ,care vor avea ca efect diminuarea
rezultatului exploatării. Înseamnă că apelarea la credite pe
termen lung are un efect favorabil doar în situaţia în care
eficienţa activităţii de exploatare este superioară ratei
dobânzii bancare. Situaţia financiară a întreprinderii se
îmbunătăţeşte dor daca creşterea fondului de rulment s-a
realizat pe baza creşterii capitalurilor proprii.
b) Fondul de rulment scade (FR1<FR0) .Această situaţie de
cele mai multe ori este considerată negativă ,scăderea
fondului de rulment poate di compensată printr-o gestionare
mai eficientă a activelor circulante. Reducerea fondului de

37
 rulment poate avea consecinţe negative dacă se datorează
reducerii capitalurilor proprii. Dacă diminuarea fondului de
rulment se datorează creşterii activelor imobilizate ,situaţia
financiară a întreprinderii se va îmbunătăţii în perioada
următoare datorită rezultatelor exploatării generate de
investiţii.
c) Fondul de rulment rămâne neschimbat (FR1=FR0).Această
situaţie teoretic poate fi posibilă ,dar practic este mai puţin
probabilă,deoarece presupune o armonizare totală a
resurselor cu necesităţile de alocare a acestora.
Factorii care diminuează fondul de rulment sunt:
1. Creşterea activului imobilizat prin investiţii
necorporale,corporale sau financiare.
2. Diminuarea capitalului permanent :
 Reducerea capitalului propriu prin:
- reducerea capitalului social;
- distribuirea de dividende;
- înregistrarea pierderii;
- distribuirea rezervelor;
 rambursarea împrumuturilor pe termen mediu şi lung;
 răscumpărarea obligaţiunilor;
Factorii de creştere a fondului de rulment sunt:
1. creşterea capitalului permanent:
 sporirea capitalului propriu prin:
- creşterea aportului asociaţilor ;5
- creşterea rezultatului exerciţiului;
- obţinerea de subvenţii;
- creşterea rezervelor;
5
Alexandru Buglea ,”Analiză Financiară”,Editura Mirton , Timişoara 2005, pp. 171, 182

38
  creşterea datoriilor pe termen mediu şi lung prin:
- emisiunea de obligaţiuni;
- contractarea de noi credite pe termen mediu şi
lung;
2. Diminuarea activului imobilizat:
 Dezinvestiţii prin:
- scoaterea din funcţiune a mijloacelor fixe;
- vânzarea activelor
necorporale,corporale,financiare;
 amortizare;
 încasarea unor împrumuturi pe termen lung acordate de
întreprindere;
Situaţiile în care vom găsi fondul de rulment sunt :
a. FR>0 ,capitalurile permanente finanţează o parte
din activele circulante ,ceea ce evidenţiază faptul că
se realizează echilibrul pe termen lung ,iar o parte
din resursele permanente contribuie la realizarea
echilibrului pe termen scurt.
b. FR<0 ,resursele temporare finanţează nevoi
permanente ,situaţie ce generează dezechilibru
financiar datorat nerespectării principiului de
finanţare : nevoilor permanente li se alocă resurse
permanente.
c. FR=0, o situaţie mai puţin probabilă care reflectă
un echilibru perfect a structurii resurselor cu
necesităţile de alocare a acestora. Capacitatea de
plată pe termen scurt este asigurată însă echilibrul
este fragil. Adică activele pe termen scurt sunt

39
 finanţate integral pe seama datoriilor pe termen
scurt,implicit activele stabile sunt finanţate integral
din capitaluri permanente.
2) Necesarul de fond de rulment
În cadrul activităţilor curente ale unei întreprinderi ciclul de exploatare
presupune efectuarea unor operaţiuni repetitive sintetizate în trei faze şi anume:
aprovizionare,producţie şi vânzare. Pentru desfăşurarea fiecăreia dintre acestea
sunt necesare resurse financiare care trebuie asigurate de întreprindere. Aceste
resurse financiare corespund alocărilor de fonduri pe care întreprinderea este
constrânsă să le efectueze pentru constituirea fondurilor sale(materii prime şi
materiale,producţie neterminată ,producţie finită) şi pentru a acorda termene de
plată clienţilor cărora le-a livrat produse.
Pe de altă parte ,întreprinderea beneficiază de mijloace de finanţare legate
de ciclul de exploatare,de fiecare dată când obţine un termen de la furnizorii sau
când amână plata datoriilor faţă de stat ,salariaţi sau acţionari. 6
Nevoile şi resursele de exploatare fluctuează de la o perioadă la alta şi la un
moment dat sunt diferite ca mărime. Decalajul dintre ele precum şi cel dintre
încasările şi plăţile efective generate determină existenţa unui anumit necesar de
fond de rulment.
Din cele prezentate se poate observa că necesarul de fond de rulment este
datorat unor decalaje în timp care se manifestă la nivelul societăţii comerciale:
 decalaje între cumpărări şi vânzări,care generează
constituirea stocurilor;
 decalaje între vânzări şi plăţile corespunzătoare efectuate
de clienţi,care generează creanţele societăţii.
Aceste decalaje creează o nevoie de fond de rulment care este atenuată de
decalajul de care beneficiază la rândul ei societatea dintre cumpărări şi plata
furnizărilor.
6
Ioan Stancu, Finanţe, Editura Economică , Bucureşti 1997, p. 446

40
 Necesarul de fond de rulment este definit ca fiind partea din activele
circulante care trebuie acoperită din capitalul permanent .
Pornind de la bilanţul financiar relaţia de calcul este:
 NFR= Active curente - Pasive curente;
 NFR=(stocuri + creanţe) – datorii din exploatare;
Pornind de la bilanţul funcţional, necesarul de fond de rulment este definit
ca fiind acea parte a activelor circulante care nu este acoperită din resursele
ciclice(datorii pe termen scurt) şi care trebuie finanţată din resurse permanente.
Relaţia de calcul fiind:
 NFR=Active ciclice –Pasive ciclice;
 NFR=[Active circulante –Disponibilităţi ]-[Obligaţii pe
termen scurt -(Credite curente+Soldul creditelor la
bănci)];
Altfel spus necesarul de fond de rulment reprezintă suma de bani de care
trebuie să dispună întreprinderea ,peste cea necesară finanţării
imobilizărilor,pentru a funcţiona normal.
Pe parcursul desfăşurării activităţii unei societăţi comerciale ,evoluţia
necesarului de fond de rulment este influenţată de următorii factori :
a) Obiectul de activitate al agenţilor economici care face ca în cazul celor cu
activitate de producţie necesarul de fond de rulment sa fie pozitiv,degajând
o nevoie de exploatare,pe când în cazul celor cu activitate de comerţ sau
prestări servicii să fie negativ,degajând o resursă de exploatare . Cele două
situaţii se 7datorează diferenţelor care există între duratele de imobilizare a
stocurilor şi duratele de încasare a plăţilor de la clienţi.
b) Durata ciclului de exploatare a cărei modificare determină modificarea în
acelaşi sens a necesarului de fond de rulment prin:
 Schimbarea tehnologiilor de fabricaţie;

7
Gheorghe Băileşteanu, Diagnostic , Risc şi Eficienţă în Afaceri, Editura Mirton , Timişoara 1998,pp.181

41
  Modificarea structurii producţiei în favoarea unor produse
cu durată a ciclului de fabricaţie mai mică sau mai mare
decât durata medie;
 Măsuri de natură organizatorică ,care conduc la
diminuarea timpului de lucru;
c) Mărimea cifrei de afaceri ,care determină modificarea în acelaşi sens a
necesarului de fond de rulment. Limita inferioară a eficienţei creşterii
necesarului de fond de rulment este ca ritmul modificării necesarului de
fond de rulment să fie inferior ,cel mult egal cu ritmul de modificare a cifrei
de afaceri.
d) Mărimea valorii adăugate determină ca şi cifra de afaceri modificare în
acelaşi sens a necesarului de fond de rulment. Astfel pentru agenţii
economici cu un nivel redus al valorii adăugate şi o durată a ciclului de
exploatare mică,necesarul de fond de rulment este foarte mic putând chiar
degaja resurse nete de exploatare.
e) Modul de gestionare a stocurilor , exprimat prin viteza de rotaţie a
stocurilor ,are o influenţă invers proporţională asupra necesarului de fond
de rulment. Reducerea necesarului de fond de rulment presupune :
 Creşterea vitezei de rotaţie a stocurilor de materii prime şi
materiale şi a stocurilor finite;
 Dimensionarea optimă a stocurilor;
 Reducerea cheltuielilor de aprovizionare şi desfacere;
f) Indicele inflaţiei determină modificarea în acelaşi sens a necesarului de fond
de rulment.
g) Costurile de producţie care determină reducerea necesarului de fond de rulment
ca urmare a reducerii costurilor prin diminuarea consumurilor specifice de
resurse materiale şi umane,creşterea necesarului de fond de rulment ca urmare
a depăşirii costurilor de producţie prin neîncadrarea în consumurile specifice. 8
8
Gabriela Bologa, Diagnostic Financiar şi Evaluare,Editura Universităţii Agora, Oradea 2007, p. 41

42
h) Nivelul datoriilor ciclice generat de obligaţiile întreprinderii faţă de
furnizori,bugetul statului,salariaţi, care are influenţă invers proporţională
asupra necesarului de fond de rulment.
Necesarul de fond de rulment se poate găsi în una din următoarele situaţii:
 NFR>0 ,semnifică existenţa activelor circulante de natura
stocurilor şi creanţelor ce urmează să fie finanţate din fondul
de rulment.
 NFR<0 reprezintă nu o nevoie de fond de rulment ci o
degajare de resurse atrase. Această situaţie se consideră
normală,dacă este rezultatul angajării unor datorii cu
scadenţe mai mari,sau al accelerării vitezei de rotaţie a
activelor circulante,sau anormală dacă este datorată unor
întreruperi în reînnoirea stocurilor.
3)Trezoreria
Trezoreria reprezintă surplusul sau deficitul de lichidităţi generat de
activitatea întreprinderii.
Trezoreria poate fi calculată în două modalităţi:
- ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul
de fond de rulment T=FR-NFR;
- ca diferenţă între disponibilităţi şi credite de
trezorerie
T=disponibilităţi şi plasamente-credite de
trezorerie(inclusiv soldul creditor al conturilor
curente la bănci);
Trezoreria întreprinderii poate fi:
- pozitivă;
- negativă;

43
 Trezoreria pozitivă reflectă o situaţie favorabilă concretizată într-o
îmbogăţire a trezoreriei,întrucât întreprinderea dispune de lichidităţi care îi permit
atât rambursarea datoriilor pe termen scurt cât şi efectuarea diverselor plasamente
eficiente pe piaţa monetară sau financiară.
Obţinerea unei trezorerii pozitive ,de un nivel ridicat pe o perioadă mare de
timp poate ascunde deficienţe manageriale deoarece scopul întreprinderii nu este
obţinerea unei trezorerii ,ci antrenarea resurselor în activităţi eficiente.
O trezorerie pozitivă se obţine când fondul de rulment este superior
necesarului de fond de rulment.
Pot exista următoarele situaţii :
 Un fond de rulment pozitiv corelat cu un fond de rulment negativ
va determina de asemenea o trezorerie pozitivă;
 Un fond de rulment negativ corelat cu un necesar de fond de
rulment de asemenea negativ dar în mărime absolută mai mare.
În acest caz ,deşi teoretic trezoreria pozitivă exprimă un
echilibru financiar,practic întreprinderea , pe termen lung se va
confrunta cu un dezechilibru major ,deoarece o parte din
imobilizări şi ciclul de exploatare sunt finanţate din datoriile pe
termen scurt.
Obţinerea unei trezorerii negative evidenţiază un dezechilibru financiar care
determină o dependenţă faţă de resursele financiare externe şi implicit o limitare a
autonomiei financiare pe termen scurt.
Trezoreria negativă se obţine când fondul de rulment este inferior
necesarului de fond de rulment.
Echilibrul financiar este grav afectat dacă la nivelul întreprinderii se
înregistrează un fond de rulment negativ şi un necesar de fond de rulment pozitiv.
În acest caz necesarul de fond de rulment nu poate fi finanţat în întregime din

44
resursele permanente.9În acest caz pentru acoperirea nevoilor financiare atât pe
termen lung cat şi pe termen scurt ,se va apela la credite de trezorerie care dacă nu
sunt corelate cu măsuri d redresare pot conduce la blocaj financiar.

4.3. Analiza gestiunii resurselor

Prin analiza gestiuni resurselor se urmăreşte completarea informaţiilor

financiare statice cu informaţii care reflectă manifestarea dinamică a echilibrului
financiar. Urmărirea modului de gestionare a resurselor se face cu ajutorul ratelor
de gestiune (viteza de rotaţie) care indică viteza cu care resursele trec prin toate
stadiile până la transformarea în lichidităţi
. Astfel , ratele măsoară timpul de reînnoire a elementelor
patrimoniale,sintetizând astfel întreaga activitate a agenţilor economici.
În modul cel mai general , o rată de gestiune se exprimă prin două mărimi ,
si anume:
- numărul de rotaţii :
CA
nr  ;
elementul de activ sau pasiv

- durata în zile a unei rotaţii:

element de activ sau pasiv
dz  * 360
CA

Fiecare element de activ va fi reînnoit din cifra de afaceri într-un interval

specific de timp, iar fiecare datorie va fi achitată într-un interval de timp prin
componenta valorică corespunzătoare din cifra de afaceri.
Accelerarea vitezei de rotaţie , ca urmare a creşterii numărului de rotaţii
sau diminuarea duratei în zile a unei rotaţii înseamnă reducerea necesarului de
resurse pentru realizarea uni anumit nivel al cifrei de afaceri,obţinerea unei cifre

9
Florea Radu ,Daniel Cârciumaru, Daniela Bondoc,Analiza economico-financiară a societăţilor
comerciale,Editura scrisul Românesc, Craiova 2004, pp. 308,309

45
de afaceri mai mari la un consum total de resurse dat . Pe când încetinirea
înseamnă opusul celor menţionate.
Elementele principale în calculul vitezelor de rotaţie îl vor reprezenta
activele circulante ( în special stocurile şi creanţele) şi pasivele circulante ( în
special datoriile faţă de furnizori).

4.3.1. Analiza ratelor de gestiune a activelor circulante

În procesul de exploatare resursele băneşti sunt folosite pentru
achiziţionarea materiilor prime, materialelor, a serviciilor şi lucrărilor executate de
către terţi etc. În continuare acestea sunt utilizate în procesul de producţie sau de
realizare a serviciilor, urmând ca ulterior produsele finite, lucrările sau serviciile să
fie comercializate, astfel încasându-se contravaloarea lor.
Pentru fiecare etapă parcursă de resursele băneşti până la reconstituirea lor
este nevoie de o anumită perioadă de timp, necesară desfăşurării procesului de
exploatare.
Pornind de la formulele generale privind ratele de gestiune, adică numarul
de rotatii şi durata în zile a unei rotaţii, vom avea:

• Analiza factorială a activelor circulante

A. Analiza numărului de rotaţii a activelor circulante

nr AC = CA/AC, unde

nr AC – numarul de rotaţii al activelor circulante într-o perioadă de gestiune

CA – cifra de afaceri
AC – active circulante

46
 • Factorii de influienţă în ceea ce priveşte numărul de rotaţii al activelor
circulante sunt:
- Nivelul activelor circulante,
- Nivelul cifrei de afaceri.
• Se determină abaterea numărului de rotaţii al activelor circulante ( ∆ nr
AC)

∆ nr AC = nr AC1 - nr AC0,
∆ nr AC = CA1 / AC1 – CA0 / AC0
unde

nr AC1 – numarul de rotaţii al activelor circulante din perioada curentă

nr AC0 - numarul de rotaţii al activelor circulante din perioada de baza
CA1, AC1 – cifra de afaceri, respectiv activele circulante în perioada
curentă
CA0, AC0 – cifra de afaceri, respectiv activele circulante în perioada de
bază
• Se determină influenţa modificării activelor circulante

∆ nr AC ( AC ) = CA0 / AC1 – CA0 / AC0

• Se de termină influenţa modificării cifrei de afaceri

∆ nr AC ( CA ) = CA1 / AC1 – CA0 / AC1

∆ nr AC = ∆ nr AC ( AC ) + ∆ nr AC ( CA )

B. Analiza duratei în zile a unei rotaţii a activelor circulante

dz AC = (AC/CA) * 360

47
 unde,
dz AC – durata în zile a unei rotaţii a activelor circulante

Factorii de influenţă asupra duratei în zile a unei rotaţii a activelor

circulante sunt:
- Modificarea stocurilor (∆St)
- Modificarea creanţelor (∆Cr)
- Modificarea disponibilităţilor (∆Db)
- Modificarea cifrei de afaceri (∆CA).
Este important de precizat că activele circulante sunt compuse din stocuri,
creanţe şi disponibilităţii, fiecare influenţând nivelul activelor circulante totale.
• Se determină abaterea durate în zile a unei rotaţii a activelor circulante
( ∆ dzAC)
∆ dz AC = dzAC1 - dzAC0,
∆ dz AC = (AC1/CA1) * 360 - (AC0/CA0) * 360

Schematic sunt prezentate mai jos toate influentele asupra acestei abateri.

∆St

∆ AC ∆Cr

∆ dz AC ∆Db

∆ CA

a. Se determină influenţa modificării activelor circulante

∆ dz AC ( AC) = (AC1/CA0) * 360 - (AC0/CA0) * 360

48
 a1. Se determină influeţa modificării stocurilor

∆ dz AC ( St) = [( St1 + Cr0 + Db0 ) / CA0 ] * 360 - [( St0 + Cr0 + Db0 ) /

CA0 ] * 360 = St1 / CA0 *360 – St0 / CA0 *360
a 2. Se determină influeţa modificării creanţelor

∆ dz AC ( Cr) = [( St1 + Cr1 + Db0 ) / CA0 ] * 360 - [( St1 + Cr0 +

Db0 ) / CA0 ] * 360 = Cr1 / CA0 *360 – Cr0 / CA0 *360
a3. Se determină influeţa modificării disponibilităţilor

∆ dz AC ( Db) = [( St1 + Cr1 + Db1 ) / CA0 ] * 360 - [( St1 + Cr1 +

Db0 ) / CA0 ] * 360 = Db1 / CA0 *360 – Db0 / CA0 *360

b. Se determină influenţa modificării cifrei de afaceri

∆ dz AC ( CA) = (AC1/CA1) * 360 - (AC1/CA0) * 360

Accelerarea vitezei de rotaţie a activelor circulante reprezintă dorinţa
oricărui management performant. Dacă efectul este invers, o serie de aspecte
negative se regăsesc în:
- Creşterea cheltuielilor indirect
- Creşterea cheltuielilor totale
- Diminuarea rezultatului exercitiului.
Se poate realize o analiză factorială a stocurilor care arată rapiditatea cu
care stocurile trec prin toate fazele până se reântorc în forma bănească iniţială.
Cu cât viteza de rotaţie a stocurilor este mai mare, cu atât eficienţa folosirii
lor este mai ridicată.

4.3.2. Analiza ratelor de gestiune a clienţilor

Clienţii reprezintă creanţe ale întreprinderii rezultate din livrarea de bunuri

şi/sau prestarea de servicii şi care au o anumită scadenţă de încasare.

49
 Rata de gestiune a clienţilor ne arată în câte zile îşi încasează întreprinderea
contravaloarea livrărilor de la clienţi, putându-se specifica, fie prin numărul de
rotaţii al creditului clienţi, fie prin durata de încasare în zile a creditului.

nr Cl = CA/Client

dz Cl = Clienţi/CA *360
unde
nr Cl – numărul de rotaţii clienti
dz Cl – durata în zile a unei rotaţii clienţi
Pentru determinarea viteyei de rotaţie a creanţelor în postul clienţi se includ
sumele aferente contului clienţi, efectele de primit şi efectele neajunse la scadenţă.
Durata în zile a creditului clienţi exprimă decalajul în zile de la data
facturării până la data încasării contravalorii facturii.

4.3.3. Analiza ratelor de gestiune a furnizorilor

Rta de gestiune a furnizorilor ne arată în câte zile întreprinderea îşi achită

obligaţiile sale faţă de furnizori exprimându-se prin numărul şi durata în zile a
unor rotaţii.
nr Fz = Costuri totale / Furnizori
dz Fz = (Furnizori/Costuri totale)*360
sau
nr Fz = Aprovizionări totale / Furnizori
dz Fz = (Furnizori/Aprovizionări totale)*360
sau
nr Fz = CA/ Furnizori
dz Fz = (Furnizori/CA)*360
În analiza creditului furnizori reţinem:

50
 - Durata în zile mare a creditului furnizor înseamnă că întreprinderea
foloseşte resursele acestuia. Dacă însă este mai mare de 30 de zile,
întreprinderea trebuie să-şi analizeze cauzele lipsei de lichiditate.
- Dacă tendinţa este de creştere atunci întreprinderea se confruntă cu
dificultăţi de plată.
O analiză factorială a furnizorilor, considerăm că este benefică pe categorii
de furnizori.

51
 CAPITOLUL 5.
ANALIZA PERFORMANŢELOR FINANCIARE ALE
ÎNTREPRINDERII

Într-o exprimare sintetică, prin performanţe financiare am înţelege

veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare ale unei întreprinderi. Informaţii
despre aceste structuri financiare sunt oferite în principal de Contul de Profit şi
Pierdere însă o parte din notele explicative vin să completeze informaţiile privind
performanţele întreprinderii.
Analiza performanţei financiare a unei întreprinderi presupune analiza
randamentului financiar, analiza riscurilor şi analiza valorii întreprinderii.
Randamentul financiar urmăreşte corelarea efectelor de natura profitului cu
eforturile depuse pentru obţinerea acestui profit. Mărimile rezultate se regăsesc în
rate de profitabilitate, rate de rentabilitate şi rate de rendament al acţiunilor.

52
 PROFITABILITATE

Mărimi de
flux
Indicatori de
CA EBE rezultate de
Vexplo RE natura
Agent profitului
CT economic Rb
CP Rex
Mprimi de
stoc At CAF
Ae
Cinv
Cpr
RENTABILITATE
Fig. 5.1. Corelarea indicatorilor de efect şi efort la nivelul agenţilor
economici
Analiza riscurilor urmăreşte să evidenţieze acele laturi ale activităţii care au
plasat întreprinderea într-o situaţie riscantă, precum şi probabilitatea ca acestea să
se manifeste în viitor. Pentru analiza riscurilor se utilizează ratele de lichiditate, de
solvabilitate şi funcţiile scor.

5.1. Analiza ratelor de profitabilitate

Analiza ratei profitabilităţii comerciale

Rata profitabilităţii comerciale caracterizează eficienţa politicii comerciale

şi competitivitatea produselor întreprinderii, reflectând mai ales politica de preţuri
practicată de aceasta.

53
 Rata profitabilităţii comerciale se determină prin raportarea rezultatului
exploatării sau a rezultatului exerciţiului la cifra de afaceri evaluată în preţuri de
vânzare, exclusiv TVA.
Relaţiile de calcul sunt:
Rv = (RE/CA)* 100
Rv = (REx/CA)* 100
Rv = [  - ]
qv * p  qv * p /  qv * p * 100

Unde:
RE – rezultatul exploatării
Rex – rezultatul exerciíului
CA – cifra de afaceri
qv – cantitatea de produse vândută
p – preţul
c – costul
În funcţie de sfera de cuprindere a rezultatului exploatării sau exerciţiului,
rata profitabilităţii comerciale poate lua mai multe forme:
- Rata marjei brute de exploatare, care indică aptitudinea proprie a
activităţii de exploatare de a degaja profit, indiferent de politica
întreprinderii
Rmbe = ( EBE/CA ) * 100
- Rata marjei nete de exploatare, care reflectă eficienţa activităţii de
exploatare, fiind influenţată de amortismente şi provizioane, comparativ
cu rata marjei brute.
Rmne = (RE/CA) * 100
- Rata marjei brute a exerciţiului, care indică eficienţa globală a
întreprinderii, respectiv capacitatea întreprinderii de a degaja profit.
Rmbex = ( Rezultatul brut al exercitiului /CA) * 100

54
 - Rata marjei nete a exerciţiului, care exprimă eficienţa global a
întreprinderii, dar influenţată de nivelul impozitului pe profit.
Rmnex = ( Rezultatul net al exerciţiului / CA ) * 100

Analiza ratei profitabilităţii resurselor consumate

Profitabilitatea resurselor consumate se calculează prin raportarea

rezultatului aferent cifrei de afaceri la costul total al producţiei vândute. Această
rată mai este cunoscută şi sub denumirea de modelul standard al ratei
profitabilităţii şi măsoară capacitatea activităţii de a genera prin costuri, profit.
Modelul de calcul este:
Rc = (RE/CT) * 100
Sau
Rc = (REx/CT) * 100

Rv = [ 
qv * p  qv * c /
- ]
qv * c * 100
Unde:
RE – rezultatul exploatării
Rex – rezultatul exerciíului
CT – costul total al producíei vândute
qv – cantitatea de produse vândută
p – preţul unitar
c – costul unitar
Nivelul recomandat al ratei profitabilităţii resurselor consumate este
cuprins între 9% şi 15%.

5.2. Analiza ratelor de rentabilitate

5.2.1. Analiza ratei rentabilităţii economice

55
 Această rată măsoară performanţele activului total al întreprinderii, fără a
ţine seama de modul de procurare a capitalurilor proprii sau împrumutate alocate
pentru constituirea acestui activ. Din acest motiv rata rentabilităţii economice este
independentă de politica de finanţare promovată de întreprindere.
Relaţia de calcul a acestei rate este:
Re = ( EBE; RE / At ) * 100
Unde:
Re – rentabilitatea economica
EBE – excedentul brut din exploatare
RE – rezultatul din exploatare
At – active total
Rata rentabilităţii economice calculată cu această relaţie exprimă nivelul de
remunerare a activului total aflat la dispoziţia societăţii comerciale.
Pentru o corelare riguroasă a efectului obţinut cu efortul depus, în lucrările
de specialitate, de multe ori în locul activului total se foloseşte activul de
exploatare.
Pentru comparaţii între întreprinderi, rata rentabilităţii economice brute
este mai relevant, deoarece nu este influenţată de politica de amortizare şi
provizioane a întreprinderii.
Analiza ratei rentabilităţii economice se poate realiza cu ajutorul mai
multor modele explicative, pe baza metodei substituţiilor.
Modelul de analiză factorială al ratei rentabilităţii economice cel mai
frecvent utilizat consideră că rata este rezultatul produsului dintre o rată de rotaţie
şi o rată a marjei.
Re = CA / Ae * RE / CA * 100

Unde:
CA/Ae – rata de rotaţie a activelor de exploatare
RE/CA – rata marjei ( rata profitabilitatii comerciale)

56
 Se determină, conform modelului de analiză factorială, modificarea ratei
rentabilităţii economice astfel:
∆Re = Re1 – Re0 = ( CA1/Ae1 * RE1/CA1 – CA0/Ae0 * RE0/CA0 ) * 100

Factorii de influenţă sunt:

- Cifra de afaceri
- Rezultatul exploatarii

Influenţa modificării factorilor asupra ratei rentabilităţii economice se

determină astfel:
1. Influenţa modificării cifrei de afaceri în funcţie de activele de exploatare

∆Re ( CA/Ae) = ( CA1/Ae1 * RE0/CA0 – CA0/Ae0 * RE0/CA0 ) * 100 =

= RE0/CA0 (CA1/Ae1 – CA0/Ae0 ) * 100

a. Influenţa modificării activelor de exploatare

∆Re ( Ae) = ( CA0/Ae1 * RE0/CA0 – CA0/Ae0 * RE0/CA0 ) * 100 =

= RE0/CA0 (CA0/Ae1 – CA0/Ae0 ) * 100

b. Influenţa modificării cifrei de afaceri

∆Re ( CA) = ( CA1/Ae1 * RE0/CA0 – CA0/Ae0 * RE0/CA0 ) * 100 =

= RE0/CA0 (CA1/Ae1 – CA0/Ae1 ) * 100

2.Influenţa modificării rezultatului de exploatare raportat la cifra de afaceri

( rata profitabilităţii comerciale)
∆Re ( RE/CA) = ( CA0/Ae0 * RE1/CA1 – CA0/Ae0 * RE0/CA0 ) * 100 =

= CA0/Ae0 (RE1/CA1 – RE0/CA0 ) * 100

Şi influenţa acestui factor poate fi extinsă prin substituirea factorilor de

nivelul al doilea care determină modificarea ratei rentabilităţii economice, prin
intermediul ratei profitabilităţii comerciale.

57
 Pe baza principiului de analiză prezentat anterior, în ceea ce priveşte rata
rentabilităţii economice, se pot construii şi alte modele de analiză, precum:

• Re = (EBE / At ) * 100 = ( Af/At * VA/Af * EBE/VA ) * 100

Unde:
VA – valoarea adăugată
Af – valoarea activelor fixe
EBE/VA – rata marjei asupra valorii adăugate
VA/Af – randamentul activelor fixe
Af/At – rata de structură a activelor totale sau ponderea activelor fixe în active
totale
Modelul poate fi descompus astfel:

∆(Af/At)

∆Re ∆(VA/Af)

∆ (EBE/VA)

• Re = (RE/Ae)* 100
Re = ( RE/EBE * EBE/VA * VA/CA * CA/Cinv * Cinv/Ae ) * 100
Unde:
RE/EBE – reyultatul exploitării la un leu excedent brut al exploatării
VA/CA – ponderea valorii adăugate în cifra de afaceri
CA/Cinv – viteza de rotaţie a capitalurilor investite
Cinv/Ae – rata de structură a activelor de exploatare

58
• Dacă se consider că activul de exploatare este format din active imobilizat şi
active circulant , atunci relaţia ratei de rentabilitate economic poate fi scrisă:

Re = [RE / (Ai + Ac)]* 100, această relaţie constituind un alt model de analiză.

• Un alt model de analiză a ratei de rentabilitate economică foloseşte în locul

activului de exploatare capitalul investit.

Capitalul investit ( în formă brută sau netă) = Active imobilizate ( brute sau
nete) + NFR + Investitii financiare pe termenscurt + Disponibilităţi
Sau
Capitalul investit = Capital propriu + Împrumuturi pe termen mediu şi lung
+Datorii financiare pe termen scurt

Folosind ratele explicative, modelul de analiză al ratei rentabilităţii

economice bazat pe capitalurile investite, devine:

Re = ( CA/Af * Af/Cinv * RE/CA )* 100

Unde:
RE/CA – rata profitabilitatii comerciale
CA/Af – viteza de rotaţie a activelor fixe
Af/Cinv – rata de structură a capitalului investit
Modelul poate fi descompus astfel:

∆ CA/Af

∆Re ∆Af/Cinv

∆Re/CA

59
• Un alt model de analiză al ratei rentabilităţii economice este:

Re = ( CA/Ac * Ac/Cinv * RE/CA ) * 100

Unde:
RE/CA – rata profitabilităţii comerciale
CA/Ac – viteza de rotaţie a activelor circulante
Ac/Cinv – rata de structură a a capitalului investit ce măsoară ponderea activelor
circulante în capital investit
Factorii de influenţă în acest caz sunt:

∆ CA/Ac

∆Re
∆ Ac/Cinv

∆ RE/CA

• În mod obişnuit realizarea obiectului de activitate al unei întreprinderi presupune

desfăşurarea activităţii de exploatare şi a activităţii financiare .

În acest caz modelul de analiză este:

Re = Rc/Cp * 100
Daca folosim metoda ratelor explicative modelul devine:
Re = Vc/Cp* Rc/Vc * 100
Unde:
Rc – rezultat current
Cp – capital permanent
Vc – venituri curente

60
 5.2.2. Analiza ratei rentabilităţii financiare.

Ratele de rentabilitate financiară măsoară performanţa numai a capitalului

propriu, iar în mod indirect, oportunitatea menţinerii acestuia în afacere.
Dacă nivelul ratei rentabilităţii financiare este ridicat, acţionarii acceptă ca
o parte din profitul lor să fie lăsată la dispoziţia întreprinderii, asigurând astfel
mijloacele de creştere a acesteia.
Această rată se poate determina în două forme:
- Rata rentabilit[íi financiare nete

Rf =( Rex (Pn) / Cpr) *100

Unde:
Rex – rezultatul exerciţiului
Pn – profit net
Cpr – capital propriu
Rata rentabilităţii financiare este dependentă de modalităţile de finanţare a
activităţii, fiind sensibilă la modificarea structurii financiare, în special a gradului
de îndatorare. De asemenea este influenţată de regimul de calcul al amortizării şi
provizioanelor, al cheltuielilor deductibile şi nedeductibile pentru determinarea
bazei de calcul a impozitului pe profit.
- Rata rentabilităţii financiare brute

Rf = (Capacitatea de autofinanţare / Cpr)* 100

Analiza factorială a rentabilităţii financiare în baza formulelor
prezentate anterior are in vedere următorii factori de influenţă:
- În cazul ratei rentabilităţii financiare nete avem:
• capitalul propriu
• rezultatul exerciţiului

61
 - În cazul ratei rentabilităţii financiare brute:
• capitalul propriu
• capacitatea de autofinanţare
Cel mai utilizat model de analiză al ratei rentabilităţii financiare este:

Rf = (REx/Cpr)*100
• Se determină modificarea ratei rentabilităţii financiare
∆Rf = Rf1 – Rf0 = (Rex1/Cpr1)*100 - (Rex0/Cpr0)*100
• Se determină influemţa modificării capitalului propriu
∆Rf (Cpr) = (Rex0/Cpr1)*100 - (Rex0/Cpr0)*100
• Se determină influemţa modificării rezultatului exerciţiului
∆Rf (REx) = (Rex1/Cpr1)*100 - (Rex0/Cpr1)*100

Trebuie precizat faptul că rezultatul exerciţiului este influenţat de rezultatul

exploatării în mod special, dar şi de celelalte tipuri de rezultate. La rîndul lor,
aceste rezultate sunt înfluenţate de veniturile şi cheltuielile corespunzătoare, prin
urmare analiza poate fi continuată în ceea ce priveşte influenţa factorilor.
Alte modele de analiză a rentabilităţii financiare sunt:
• Dacă folosim metoda ratelor explicative atunci avem

Rf = (REx/Cpr)*100 = CA/Cpr * Rex/CA * 100

Unde:
CA/Cpr – rata de rotatie a capitalului propriu
Rex/CA – rata profitabilitatii comerciale
• Pornind de la modelul anterior, acesta poate fi scris şi astfel:

Rf = (REx/Cpr)*100 = CA/Cpr * Rex/CA * 100 = CA/At * At(Pt)/Cpr *

Rex/CA * 100

62
 • Dacă se ia în considerare influenţa capitalurilor investite asupra ratei
rentabilităţii financiare se poate construii următorul model:

Rf = (REx/Cpr)*100 = Cinv/Cpr * CA/Cinv * Rex/CA * 100

Prima rată exprimă politica de finanţare a întreprinderii prin măsurarea ratei

îndatorării, deoarece capitalurile investite sunt formate din capitaluri proprii şi
datorii financiare.
Cinv/Cpr = (Cpr +Datorii financiare)/Cpr = Cpr/Cpr + Datorii
financiare/Cpr = 1 + Rata îndatorării

5.3. Analiza riscurilor

Riscul se afla situat între certitudine si incertitudine. El este un fenomen

care provine din circumstanţe pentru care decidentul este în măsură sa identifice
evenimentele10 posibile, si chiar probabilitatea materializării acestora, fără a fi însa
în măsură sa precizeze cu exactitate care dintre aceste evenimente se va produce
efectiv.
5.3.1. Riscul de exploatare(economic)
Riscul economic este determinat de incapacitatea întreprinderii de a se
adapta la timp şi cu cel mai mic cost modificărilor mediului în care îşi desfăşoară
activitatea .
Pe lângă factorii generali(creşterea preţurilor materiilor prime,creşterea
salariilor,reducerea vânzărilor) ,riscul economic depinde în special de structura
costurilor, respectiv de comportamentul lor faţă de volumul de activitate.

10
. Academia de Studii Economice,Facultatea de Comerţ Riscul în afacerile din România Sesiunea de
comunicări ştiinţifice la SECAAB 2006, pp.3,10

63
 Pentru aprecierea riscului economic se foloseşte metoda pragului de
rentabilitate(punctul critic) care măsoară activitatea întreprinderii în raport cu
condiţiile de exploatare.
Pragul de rentabilitate este punctul la care cifra de afaceri acoperă
cheltuielile de exploatare sau punctul la care preţul de vânzare este egal cu costul
unitar ,rezultatul fiind nul. În termeni de risc spunem că începând de la acest punct
întreprinderea începe să devină rentabilă. Cu cât nivelul activităţii este mai
îndepărtat de acest punct cu atât riscul este mai redus iar activitatea întreprinderii
este mai profitabilă.
Determinarea pragului de rentabilitate se poate face în unităţi fizice sau
valorice, pentru un singur produs sau pentru întreaga activitate. Elementul
fundamental al poziţionării pragului de rentabilitate îl constituie gruparea
costurilor în funcţie de dependenţa lor faţă de volumul producţiei,în costuri fixe
respectiv costuri variabile.
Calculul pragului de rentabilitate în unităţi valorice se poate face atât pentru
firme monoproductive cât şi pentru cele care produc şi comercializează o gamă

CF
CAr 
largă de produse,pe baza relaţiei: 1
CV ;
CA

Unde, CAr = cifra de afaceri pentru atingerea pragului de rentabilitate;

CF= costuri fixe totale;
CV= costuri variabile totale;
CA= cifra de afaceri totală;11
CV
= greutatea specifică a costurilor variabile;
CA

Evaluarea riscului de exploatare se face pe baza indicatorului de poziţie ,numit şi

interval de siguranţă(IS) determinându-se:
 în mărimi absolute IS  CA1  CAr ;

11
Ion Stancu,”Finanţe”, Editura Economică, Bucureşti 1997,pagina 504

64
 Cu cât acest indicator are un nivel mai mare , cu atât flexibilitatea
întreprinderii este mai ridicată,iar riscul mai redus.
Flexibilitatea absolută exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi modifica
producţia şi de a se adapta cerinţelor pieţei.
CA1  CAr
 în mărimi relative Isr  * 100 ; şi exprimă posibilitatea
CA1

reducerii vânzărilor efective până la atingerea punctului de

echilibru.
În funcţie de mărimea indicelui de siguranţă întreprinderile se pot afla în una din
situaţiile:
 Instabilă, când abaterea cifrei de afaceri faţă de pragul de
rentabilitate este mai mică de 10%;

 Relativ stabilă ,când cifra de afaceri faţă de pragul de rentabilitate se

situează între 10% şi 20%;
 Confortabilă ,când cifra de afaceri depăşeşte pragul de rentabilitate
cu peste 20%.
Coeficientul de elasticitate se determină pe baza cifrei de afaceri aferentă
pragului de rentabilitate şi măsoară elasticitatea rezultatului exploatării la

RE
RE
variaţia nivelului de activitate. Relaţia de calcul este: e  CA ;
CA
În funcţie de coeficientul de elasticitate întreprinderea se poate afla în una din
situaţiile :
 Instabilă, cu un risc economic ridicat dacă e>11;
 Relativ stabilă ,dacă e aproximativ egal cu 6;
 Confortabilă, cu un risc redus, dacă e<6;

65
 5.3.2. Riscul financiar. Efectul de levier

Pentru desfăşurarea activităţii ,întreprinderea utilizează atât resurse

financiare proprii cât şi resurse financiare împrumutate care se deosebesc prin
costul pe care îl generează.
Riscul financiar reflectă variabilitatea indicatorilor de rezultate ca urmare a
modificării structurii financiare a întreprinderii. Spunem că o întreprindere este
supusă unui risc financiar atunci când apelarea la îndatorare nu generează
eficienţă,adică atunci când rata rentabilităţii economice este mai mică decât rata
dobânzii capitalului împrumutat.
Riscul financiar poate fi evaluat cu ajutorul pragului de rentabilitate global
şi a efectului de levier.
a) Dacă se consideră dobânda la creditele obţinute ca fiind o cheltuială
fixă atunci se poate calcula pragul de rentabilitate global cu relaţia:
CF  Dob
CAr 
CV ;
1
CA

b) Analiza riscului financiar, ca urmare a politicii financiare, poate fi

urmărită cu ajutorul unui model numit „efectul de levier financiar”.

Efectul de levier financiar sau efectul de pârghie financiară, reprezintă

‘rezultatul’ sau ‘efectul’ îndatorării firmei asupra rentabilităţii capitalului propriu.
În acelaşi timp, efectul de levier este o tehnică de gestiune financiară ce are ca
scop mărirea rentabilităţii capitalului propriu. De asemenea, efectul de levier pune
în evidenţă legătura existentă între rata rentabilităţii financiare şi rata rentabilităţii
economice.

Deci levierul financiar cuantifică impactul apelării la credite asupra

rentabilităţii financiare .

66
 Relaţia de calcul este :

Dt
rf  re  ( re  rd )  ;
Cpr

Rata rentabilităţii financiare depinde de corelaţiile care există între rata

rentabilităţii economice şi costul datoriei(rata dobânzii) pe de o parte,iar pe de altă
parte de nivelul îndatorării.

Pornind de la formula anterioara şi având în vedere formula de baza de

analiză avem:

rf = Rex/Cpr

Rex = RE –Dob.

Ştiind că

Re = RE/Ae

De aici rezultă:

RE = Ae * re

Dob. = Dat. * rd

Înlocuind în relaţia iniţială avem:

rf = ( RE – Dob.) / Cpr = (Ae *re – Dat.* rd ) / Cpr

Ae = Cpr + Dat

rf = [( Cpr +Dat)re – Dat. * rd] / Cpr = re * Cpr/Cpr + re * Dat/Cpr –

Dat./Cpr * rd = re + Dat/Cpr * re – Dat/Cpr * rd =

67
 = re + ( re - rd ) * Dat/Cpr

Unde :

Dat/Cpr – LEVIERUL

(re –rd ) * Dat/Cpr – EFECTUL DE LEVIER

Întreprinderea care apelează la credite se poate afla în situaţia de :

 Siguranţă ,în ipoteza obţinerii unei rate economice de rentabilitate

superioară ratei medii a dobânzii , rata rentabilităţii

financiare este cu atât mai mare cu cât rata îndatorării este mai
mare, rezultând un efect de levier pozitiv, ceea ce recomandă
apelarea la credite;
 Risc, când re<rd iar apelarea la credite va conduce la diminuarea
performanţelor, ceea ce impune minimizarea gradului de îndatorare.
 Indiferenţă, când re=rd iar apelarea la credite nu influenţează gradul
de risc al întreprinderii.
Analiza efectului de levier se utilizează în cadrul dimensionării participării
fiecărei surse de finanţare angajate în procesul de exploatare (surse proprii, surse
împrumutate, surse atrase). Scopul acestui demers este de a fundamenta decizia de
sporire sau reducere a îndatorării la nivelul agentului economic.12
Reducerea riscului financiar presupune :
 Accelerarea vitezei de rotaţie a activelor ;
 Creşterea rentabilităţii comerciale;
 Fundamentarea unei politici financiare care să permită valorificarea
conjuncturilor favorabile.

12
Florea Radu, Daniel Cârciumaru,Daniela Bondoc , Analiza Economico Financiară a Societăţilor
Comerciale, Editura Scrisul Românesc, Craiova 2004, pp.345,346

68
 5.3.3. Riscul de faliment
Riscul de faliment,este strâns legat de starea de solvabilitate ,reflectând
posibilitatea ca o întreprindere să nu-şi mai poată îndeplini obligaţiile de plată.
Noţiunea de întreprindere aflată în dificultate este o noţiune largă asupra
căreia specialiştii nu au ajuns la un consens. Se poate desprinde ideea că starea de
dificultate a unei întreprinderi este strâns legată de solvabilitatea sa. Această
noţiune reflectă posibilitatea unei întreprinderi de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de
partenerii de afaceri.

• Varianta optimă de determinare a riscului de faliment pentru societăţile

româneşti.

A. Metoda Cannon-Holder
Foloseşte mai multe funcţii scoring, în raport de sectorul de activitate al
firmelor studiate.
Pentru întreprinderile industriale Metoda Cannon – Holder se bazează pe
următoarea funcţie:13
 Z  16 R1  22 R 2  87 R3  10 R 4  24 R5;

Unde
Ac  St
R1= ;
Dts
CP
R2= ;
PT
Chf
R3= ;
CA
Chp
R4= ;
VA
EBE
R5= ;
VA

13
Florea Radu, Daniel Cârciumaru,Daniela Bondoc , Analiza Economico Financiară a Societăţilor
Comerciale, Editura Scrisul Românesc, Craiova 2004, p.261

69
Funcţia Z poate înregistra următoarele valori:
 Z<4= situaţie catastrofală- probabilitatea de faliment peste 90%;
 Z >4şi Z<9= situaţie nefavorabilă probabilitate de faliment
cuprinsă între 35% şi 70%;
 9<Z<16= situaţie favorabilă probabilitate de faliment între
15% şi 30%;
 16<Z<20 = situaţie foarte bună probabilitate de faliment sub
15%

B. Modelul A
Acest model previzionează falimentul întreprinderilor româneşti fiind
construit de Ion Anghel , cadru didactic la Academia de Studii Economice din
Bucureşti.
Modelul A are următoarea structură:
A  5,667  6,3718X 1  5,3932 X 2  5,1427 X 3  0,0105X 4;

Unde :
Pn CF DT DT
X1  ; X2  ; X3  ; X4   360;
Ve AT AT CA
Pn  profitul net;
Ve  venituri;
CF  Cash – Flow;

DT  datorii totale;
AT  activ total;
Dacă :
 A<0 atunci falimentul întreprinderii este iminent;
 0<A<2,05 rezultă că întreprinderea se află într-o situaţie de
incertitudine;

70
  A>2,05 întreprinderea se află într-o situaţie bună,riscul de faliment
fiind redus;
C. Modelul I
Modelul a fost elaborat de către economistul Ivoniciu Paul, funcţia scor în
acest caz are şase variabile:
I  0,333R1  5,555R2  0,0333R3  0,71429R4  1,333R5  4 R6  1,66032

Unde :
VTI CAF VTI CAF Cr  Db FRC
R1  ; R2  ; R3  ; R4  ; R5  ; R6  ;
ATC VTI Cr DT Dts ATC

VTI  venituri totale încasate şi încasabile;

ATC  Active totale corectate ,din care se reduc cheltuielile înregistrate în avans;
CAF  capacitatea de autofinanţare;
Cr  creanţe corectate în funcţie de probabilitatea de încasare ;

DT  datorii totale ;
Db  disponibilităţi şi plasamente;14
FRC  fondul de rulment corectata prin adunarea veniturilor înregistrate în avans
şi deducerea cheltuielilor înregistrate în avans;
Dacă :
 I<0, întreprinderea se află într-o situaţie iminentă de faliment;
 0≤I≤1,5 întreprinderea înregistrează un risc ridicat de faliment,
probabilitate de faliment cuprinsă între 64 – 81 %;
 1,5≤I≤3 întreprinderea se află într-o stare de incertitudine.
Probabilitatea de faliment este cuprinsă între 46% şi 64%;
 3≤I≤4,5 , întreprinderea înregistrează un risc de faliment mediu,
probabilitatea de faliment fiind cuprinsă între 29- 46%;
 4,5≤I≤6, întreprinderea înregistrează un risc redus , probabilitatea de
faliment fiind cuprinsă între 12 – 29 %;
14
Alexandru Buglea , Analiza Financiară , Editura Mirton, Timişoara 2005 , pagina 316,325

71
  I>6 , întreprinderea se află într-o stare bună , cu o probabilitate de
faliment cuprinsă între 0 – 12%;
5.3.4. Posibilităţi de evitare şi reducere a riscurilor pentru o întreprindere
 Cea mai uşoara si mai rapida tehnica de reducere a riscului este
evitarea sa. A evita riscul înseamnă a elimina condiţia care se afla la baza
problemei. Spre exemplu, daca unei părţi a proiectului îi sunt asociate
riscuri înalte, atunci respectiva parte este eliminata din proiect. Evitarea
poate lua forma refuzului de asumare a riscului sau abandonării unei
expuneri la pierderi asumata înainte
 Prevenirea pierderilor urmăreşte sa reducă numărul lor înainte ca ele sa
devina realitate.
 Prevenirea se poate realiza fie printr-o intervenţie asupra proceselor pe
care le derulează întreprinderea, fie printr-o intervenţie asupra mediului în
care se desfăşoară acţiunea.
 Reducerea pierderilor consta în luarea de masuri după ce evenimentul
negativ a avut loc. Ea are rolul de diminuare a consecinţelor neplăcute
pentru cei afectaţi de respectivul eveniment. Ca masuri de reducere a
pierderilor sunt cunoscute recuperarea pierderilor si planurile pentru
situaţiile limita.
 Recuperarea pierderilor se refera la valorificarea a tot ce mai poate fi
salvat după încheierea evenimentului negativ si în acţionarea în instanţă
pentru obţinerea de daune a celor ce se fac responsabili de pagubele aduse.
Planurile pentru situaţii limita conţin acţiunile pe care trebuie sa le
întreprindă persoana juridică sau fizică ,ca răspuns la astfel de
evenimente.
 O altă posibilitate de reducere a riscurilor constă în transferul riscului,
nu si a activităţii, printr-o înţelegere contractuala. Aceasta se realizează
prin încheierea unor contracte de asigurare. Compania de asigurări îşi
asuma o parte din riscuri în schimbul unui preţ (prima de asigurare).

72
  Daca riscul se produce în condiţiile specificate prin contractul de
asigurare, asiguratorul va rambursa partea asigurată sau toate pierderile
suferite datorita riscului. Daca riscul nu apare, asiguratorul păstrează
prima de asigurare.

CAPITOLUL 6.
ANALIZA REZULTATELOR ŞI CHELTUIELILOR

Nivelul rezultatelor şi cheltuielilor reprezintă pentru orice întreprindere

măsura eficienţei activităţii desfăşurate.
Pentru această analiză se folosesc date din contul de profit şi pierdere.

73
 6.1. Analiza rezultatelor

6.1.1. Analiza structurală a rezultatelor

Contul de profit şi pierdere permite urmărirea activităţii desfăşurate de

întreprindere pe tipuri de activităţi.
Pentru calculul şi analiza formării progresive a rezultatului exerciţiului se
folosesc soldurile intermediare de gestiune, care sunt indicatori calculaţi „în
cascadă” ,sub formă de solduri ce pun în evidenţă etapele formării rezultatului
exerciţiului.
Indicatorii calculaţi cu ajutorul soldurilor intermediare de gestiune pot fi
grupaţi în :
 indicatori parţiali ai rentabilităţii:
- excedentul brut al exploatării(EBE);
- rezultatul exploatării(RE);
- rezultatul curent(RC);
- rezultatul extraordinar(REx);
 indicatori globali ai rentabilităţii:
- rezultatul exerciţiului(Rex) înainte şi după
repartizare.
 alţi indicatori ai soldurilor intermediare de gestiune:
- marja comercială(Mc);
- producţia exerciţiului(PE);
- cifra de afaceri(CA);
- valoarea adăugată(VA);
Soldurile intermediare de gestiune nu prezintă un alt document de sinteză
,ci o altă variantă de prezentare a contului de profit şi pierdere, care grupează într-
un alt mod veniturile şi cheltuielile întreprinderii. Construcţia indicatorilor se
74
realizează în cascadă pornind de la cel mai cuprinzător(producţia exerciţiului) şi
încheind cu cel mai sintetic(rezultatul exerciţiului).
a. Marja comercială(Mc) determină performanţele întreprinderilor care
funcţionează în sfera distribuţiei şi comercializării iar, în cazul întreprinderilor
in alte domenii , performanţele rezultate din activitatea de comerţ. Se determină
ca diferenţă între venituri din vânzarea de mărfuri şi costul de achiziţie al
mărfurilor vândute. Costul de achiziţie al mărfurilor vândute se determină după
relaţia :
Costul achiziţiilor=preţul mărfii + cheltuielile accesorii + variaţia stocurilor;
b. Producţia exerciţiului (PE) este un indicator care se aplică în special în
cazul întreprinderilor industriale. Include valoarea bunurilor şi serviciilor
„fabricate” de întreprindere pentru a fi vândute,stocate sau utilizate pentru
nevoile proprii. Drept urmare, producţia exerciţiului va cuprinde trei elemente:
producţia vândută, producţia stocată (variaţia stocurilor) şi producţia
imobilizată.
Producţia vândută include veniturile din vânzarea de produse finite,
semifabricate, produse reziduale,executarea de lucrări,prestări servicii, venituri din
studii de cercetări , venituri din redevenţe,locaţii de gestiune şi chirii, venituri din
activităţi conexe. Producţia vândută este evaluată în preţuri de vânzare.
Producţia stocată reprezintă variaţia în plus(caz de stocaj) sau în minus (caz de
destocaj) între valoarea la cost de producţie efectiv a stocurilor de produse şi
producţia în curs de execuţie de la finele perioadei şi valoarea stocurilor iniţiale a
produselor şi producţiei în curs.
Producţia imobilizată reprezintă producţia exerciţiului ce este conservată de
întreprinderii sub forma imobilizărilor. Atât în cazul imobilizărilor corporale cât şi
necorporale evaluarea se face la nivelul costului de producţie. Pe baza informaţilor
din conturile de venituri şi cheltuieli,producţia exerciţiului se determină cu relaţia:
PE  Pv  ( SCqs  SDqs )  Pi;

PE= producţia exerciţiului;

75
 Pv= Producţia vândută ;
SCqs= soldul creditor al veniturilor din producţia stocată;
SDqs= soldul debitor al veniturilor din producţia stocată;
Pi= producţia imobilizată;
c. Cifra de afaceri(CA) este formată din vânzările de mărfuri şi producţia
vândută , fiind indicatorul care măsoară volumul activităţii întreprinderii. Ca
modalitate de calcul ,cifra de afaceri se determină prin însumarea veniturilor
rezultate din livrările de bunuri, executarea de lucrări şi prestarea de servicii şi
altor venituri din exploatare, mai puţin rabaturile, remizele şi alte reduceri
acordate clienţilor.

Producţia vândută

Venituri di vânzarea mărfurilor Cifra de afaceri

(CA)
Venituri din subvenţii de exploatare
aferente cifrei de afaceri nete

Figura 6.1 Modul de calcul a cifrei de afaceri

Sursa: Alexandru Buglea, Analiză Financiară,Editura
Mirton,Timişoara 2005, p. 381
d. Valoarea adăugată(VA) exprimă crearea sau creşterea de valoare adusă de
întreprindere bunurilor şi serviciilor provenite de la terţi. Valoarea adăugată
permite compararea întreprinderilor pentru a măsura mai bine contribuţia lor în
cadrul aceluiaşi sector de activitate. Agentul economic care înregistrează o
mărime superioară a valorii adăugate aduce implicit şi o contribuţie mai
importantă. La nivel microeconomic, valoarea adăugată este un indicator ce
permite măsurarea puterii economice a întreprinderii, ce se poate determina prin
două procedee:
- ca diferenţă între producţia globală a exerciţiului (obţinută prin
însumarea marjei comerciale la producţia exerciţiului) şi

76
 consumurile de bunuri şi servicii furnizate la terţi pentru producţia
respectivă.
- prin adiţionarea diverselor elemente ce compun valoarea adăugată
respectiv remuneraţiile tuturor factorilor de producţie, inclusiv a
statului, cât şi autofinanţarea întreprinderii,respectiv, cheltuielile de
personal, cheltuieli financiare, impozitele, taxele şi vărsămintele
asimilate, legate de activitatea întreprinderii, cheltuielile cu
amortismentele, impozitul pe profit, partea de rezultat trecut la
rezerve, alte elemente de valoare adăugată.
Marja de acumulare băneasca (Va) prezintă un interes aparte în analiza
financiara pentru că :
- reprezintă un criteriu pentru aprecierea aportului specific al
întreprinderii la realizarea producţiei sale. Valoarea adăugată este un
indicator mai sintetic decât cifra de afaceri, care evidenţiază
performanţa comercială a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de
vânzare şi producţie. Valoarea adăugată este indicatorul care
măsoară aportul specific al întreprinderii la realizarea producţiei
sale.
- măsoară gradul de integrare al întreprinderii, prin raportul valoare
adăugată / cifră de afaceri (CA).Cu cat rezultatul raportului este mai
mare, cu atât mai mult întreprinderea este integrata, adică îşi poate
asigura ea însăşi, un număr mare de faze de fabricaţie, mergând de la
materiile prime la elaborarea produselor finite, fără a recurge la
serviciile altor întreprinderi.
- evidenţiază structura exploatării, prin intermediul ratelor de
repartizare a valorii adăugate. Raportând remunerarea fiecărui
participant la valoarea adăugată se poate face o evaluare a
distribuţiei veniturilor globale către partenerii întreprinderii.
- reflectă gradul de utilizare al factorilor de producţie.

77
Valoarea adăugată reprezintă pentru întreprinderi sursa de acumulări băneşti care
este utilizată pentru remunerarea participanţilor direcţi sau indirecţi la activitatea
sa.
Valoarea adăugată va reveni:
- personalului şi organismelor sociale, sub forma cheltuielilor cu
personalul;
- statului sub formă de impozite , taxe ,vărsăminte asimilate şi impozit
pe profit;
- acţionarilor , sub forma dividendelor;
- creditorilor sub forma cheltuielilor financiare;
- întreprinderii sub formă de autofinanţare(amortizare şi profit net
repartizat întreprinderii);
e. Excedentul brut al exploatării(EBE) sau insuficienţa brută de exploatare
reflectă rezultatul economic brut al întreprinderii degajat de activitatea de
exploatare , fiind considerat primul sold intermediar de gestiune cu semnificaţie
în termeni de rentabilitate. Cuvântul brut din denumirea indicatorului semnifică
faptul că excedentul brut din exploatare se determină înaintea deducerii
amortizării şi provizioanelor.
Ca indicator ce evidenţiază performanţele economice ale unei întreprinderi
legate de activitatea exploatare, excedentul brut al exploatării este resursa
principală a întreprinderii care influenţează atât indicatorii de eficienţă cât şi
capacitatea de autofinanţare a întreprinderii.
Din acest motiv se consideră că excedentul brut al exploatării reflectă
contribuţia capitalului la crearea bogăţiei întreprinderii. Pe de altă parte se
consideră că indicatorul constituie un rezultat parţial , în sensul că nu ţine cont
de toate cheltuielile suportate de întreprindere în activitatea sa de
exploatare( neluând în considerare cheltuielile cu amortizarea şi nici
provizioanele din exploatare).
Procedeul de calcul este următorul:

78
 EBE = Valoarea adăugată
+ Subvenţii de exploatare
- Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate
- Cheltuieli cu personalul;
Subvenţiile pentru exploatare reprezintă subvenţiile primite de întreprindere
pentru acoperirea pierderilor, pentru diferenţele de preţ la produsele subvenţionate
şi alte subvenţii din partea statului sau a altor unităţi patrimoniale.
Cheltuielile cu personalul reprezintă cheltuielile cu salariile cuvenite
personalului cât şi alte cheltuieli cu personalul suportate de unitate( asigurări
sociale,ajutorul de şomaj);
Impozitele taxele şi alte vărsăminte asimilate cuprind cheltuielile cu
impozitele ,taxele şi vărsămintele suportate de către întreprindere, cu excepţia
impozitului pe profit.
Dacă excedentul brut al exploatării se calculează prin metoda aditivă atunci
se porneşte de la rezultatul exploatării: EBE=
Rezultatul exploatării +
Amortizări şi provizioane +
Alte cheltuieli de exploatare –
Venituri din provizioane privind exploatarea –
Alte venituri din exploatare;
f. Rezultatul exploatării (Re) evaluează rentabilitatea economică a unei
întreprinderi şi corespunde activităţii normale şi curente a întreprinderii, inclusiv
operaţiunile efectuate în exerciţiile anterioare dar aferente exerciţiului curent.
Nu este luată în calcul activitatea corespunzătoare operaţiilor financiare şi
extraordinare.
Acest rezultat este utilizat în compararea performanţelor întreprinderilor ce au
politici
financiare diferite.
Există două modalităţi de calcul:

79
 - ca diferenţă dintre totalul veniturilor din exploatare (Ve) şi totalul
cheltuielilor din exploatare (Che)
Re = Ve – Che
- pornind de la mărimea EBE şi are relaţia
Re = EBE – (Amp +Ache) + (Ave + Vpr), unde
Amp – amortizări şi provizioane
Ache – alte cheltuieli din exploatare
Ave – alte venituri din exploatare
Vpr – venituri din provizioane privind exploatarea
Prin prima relaţie de calcul se fundamentează strategii şi politici pe care le
adoptă
managementul întreprinderii pentru a ameliora rezultatul său. Variantele posibile
sunt: majorarea veniturilor sau diminuarea cheltuielilor, în condiţiile menţinerii
constante a celuilalt factor; sporirea ambelor componente cu respectarea restricţiei
ca ritmul creşterii veniturilor să devanseze ritmul de creştere al cheltuielilor.
Alte venituri din exploatare cuprind veniturile din creanţe recuperate de la
clienţi sau debitori diverşi ,venituri din subvenţii de exploatare aferente altor
venituri, precum şi alte venituri din exploatare( venituri din despăgubiri , amenzi şi
penalităţi, venituri din donaţii şi subvenţii primite, venituri din vânzarea activelor
şi alte operaţii de capital, venituri din subvenţii pentru investiţii).
Venituri din provizioane privind exploatarea constituie venituri ce provin
din diminuarea sau anularea provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli , pentru
deprecierea imobilizărilor şi a activelor circulante.
Alte cheltuieli de exploatare se referă la pierderile din creanţe provenind de
la clienţi în litigiu sau incerţi, precum şi alte cheltuieli de exploatare(cheltuieli cu
despăgubiri, amenzi şi penalităţi ,cheltuieli cu donaţii şi subvenţii acordate,
cheltuieli privind activele cedate şi cheltuieli cu alte operaţii de capital). 15
15
Alexandru Buglea , Analiza Financiară, Editura Mirton, Timişoara, 2005, p. 396

80
 Amortizările şi provizioanele reprezintă cheltuieli de exploatare privind
amortizările imobilizărilor corporale şi necorporale,precum şi provizioanele
constituite pentru deprecierea activelor imobilizate şi circulante.
g. Rezultatul financiar (RF) este expresia politicii de finanţare şi de
plasament adoptată de întreprindere calculându-se ca diferenţă între veniturile
financiare şi cheltuielile financiare.
Rezultatul financiar exprimă performanţele obţinute de întreprindere ca urmare
a implicării sale în activitatea financiară,performanţele care se regăsesc în
plasamentele financiare sau participaţiile societăţii ,datoriile sau împrumuturile
financiare.
Veniturile financiare includ :
 Venituri din participaţii, alte imobilizări financiare şi creanţe
imobilizate;
 Venituri din titluri de plasament;
 Venituri din diferenţe de curs valutar;
 Venituri din dobânzi;
 Venituri din provizioane;
 Alte venituri financiare;
Cheltuielile financiare includ:
 Cheltuieli din creanţe legate de participaţii;
 Cheltuieli privind titlurile de plasament cedate;
 Cheltuieli din diferenţe de curs valutar;
 Cheltuieli privind dobânzile;
 Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele;
 Alte cheltuieli financiare;
h. Rezultatul curent al exerciţiului măsoară rezultatul degajat de activitatea
curentă a întreprinderii, activitate care cuprinde activitatea de exploatare şi
activitatea financiară. În acest caz nu se ţine seama de politica fiscală şi de

81
 rezultatul extraordinar, dar se ia în considerare efectul politicii financiare a
întreprinderii. Se determină ca diferenţă între rezultatul exploatării şi
rezultatul financiar.
Nefiind perturbat de elemente extraordinare, rezultatul curent exprimă eficienţa
utilizării resurselor întreprinderii în mod normal. Practic se pot delimita câteva
situaţii care caracterizează o anumită structură a rezultatului curent.
Structura Rezultatului Curent
1. „Sănătate” financiară deplină

RE>0
RC>0
RF>0

Figura 6.2 „Sănătate” financiară deplină

Sursa: Alexandru Buglea, Analiză Financiară,Editura
Mirton,Timişoara 2005, p. 411
Întreprinderea ocupă o poziţie forte pe piaţă. Exploatare foarte rentabilă îi
permite degajarea unor lichidităţi însemnate al căror plasament permite nu numai
recuperarea eventualelor cheltuieli financiare dar şi obţinerea unor profituri
suplimentare.
În acest caz întreprinderea îşi suplimentează rezultatul exploatării tocmai
datorită unei politici financiare eficiente, care situează firma într-o poziţie ideală.
2. Situaţia cea mai obişnuită

RE>0 RC>0

RF<0

Figura 6.3 Situaţia obişnuită de formare a rezultatului curent

82
 Sursa: Alexandru Buglea, Analiză Financiară,Editura
Mirton,Timişoara 2005, p. 411

Rezultatul exploatării este parţial afectat de situaţia financiară a

întreprinderii. Este o situaţie frecventă a întreprinderilor industriale sau de servicii.
Rezultatul financiar negativ este efectul fie al îndatorării excesive a
întreprinderii, fie al efectuării unor plasamente nerentabile. Nivelul rezultatului
exploatării face politica de îndatorare acceptabilă, riscul întreprinderii depinzând
de perenitatea acestuia.
Dacă îndatorarea întreprinderii este efectul politicii de investiţii care va
avea ca efect creşterea capacităţii de producţie , în condiţiile existenţei unei cereri
nesatisfăcute, atunci situaţia firmei se va îmbunătăţii.
Există pericolul însă ca rezultatul exploatării să fie influenţat de
neînregistrarea unui nivel ridicat al amortizării ca urmare a gradului avansat de
învechire a utilajelor. Dacă îndatorarea urmăreşte realizarea investiţiilor de
înlocuire s-ar putea ca întreprinderea să întâmpine dificultăţi când va înregistra
noile nivele de amortizare.

3. „Mana” financiară

RF>0 RC>0

RE<0

83
 Figura 6.4 „Mana” financiară
Sursa: Alexandru Buglea, Analiză Financiară,Editura
Mirton,Timişoara 2005, p. 412

Rezultatul curent provine din veniturile substanţiale rezultate din

plasamente financiare în pofida pierderilor exploatării. Există mai multe
posibilităţi care explică această stare:
 întreprinderea este una industrială care , reuşeşte să obţină
lichidităţi din exploatare ,pentru care caută cele mai bune
plasamente posibile. În acest caz în pofida rezultatului
pozitiv situaţia este critică;
 este vorba despre o societate financiară, a cărei principală
sursă de venituri o constituie plasamentele financiare care
generează un nivel al veniturilor suficient de mare pentru a
acoperi cheltuielile de exploatare . în acest caz pierderile din
exploatare sunt justificare;
 întreprinderea este un holding ale cărui venituri sunt formate
din dividende percepute de la filialele sale. Rezolvarea
situaţiei ar consta fie în transformarea unei părţi din
activitatea sa de exploatare către alte entităţi din cadrul
holdingului fie în majorarea dividendelor percepute de la
filialele acestuia;

4. „Marginea prăpastiei”
RE<0
RC<0

RF<0

Figura 6.5 Marginea prăpastiei

84
 Sursa: Alexandru Buglea, Analiză Financiară,Editura
Mirton,Timişoara 2005, p. 414
Rezultatul negativ este generat atât de o exploatare cât şi de rezultatul financiar
negativ.
Întreprinderea se află într-o stare de dificultate care poate să conducă la faliment
dacă nu se restabileşte situaţia financiară prin fonduri proprii şi nu se depistează
cauzele deficitului activităţii de exploatare, pentru restabilirea echilibrului. În caz
contrar se recomandă o cedare a activităţii .
5. „Cercul vicios” al cheltuielilor financiare
RC<0
RF<0

RE>0

Figura 6.6 „Cercul vicios”

Sursa: Alexandru Buglea, Analiză Financiară,Editura
Mirton,Timişoara 2005, p. 414

Rentabilitatea exploatării este absorbită integral de cheltuielile financiare ,

rezultatul curent înregistrând valori negative. Această stare poate avea următoarea
explicaţie şi anume aceea că întreprinderea a finanţat prin împrumuturi masive
procesul investiţional ale cărui rezultate nu au fost încă fructificate. Atingerea
capacităţii de producţie şi pătrunderea pe noi pieţe de desfacere oferă posibilitatea
creşterii rezultatelor exploatării.
6. Veniturile financiare – ultimul „bastion”
RE<0 RC<0

RF RF>0

85
 Figura 6.7 Veniturile financiare
Sursa: Alexandru Buglea, Analiză Financiară,Editura
Mirton,Timişoara 2005, p. 415

Exploatarea nu este rentabilă iar rezultatul financiar nu face altceva decât să

diminueze deficitul curent. Pot exista situaţii distinctive:
 În cazul întreprinderilor industriale se recomandă
restrângerea sau încetarea activităţii;
 Pentru întreprinderile din comerţ, care se confruntă cu un
mediu concurenţial ostil , lichidităţile excedente plasate
eficient , generează venituri financiare.
 Pentru un holding financiar soluţia ar putea fi renunţarea
sau transferarea unei părţi din activitatea de exploatare;
i. Rezultatul extraordinar(Rextr) se determină ca diferenţă între veniturile
extraordinare şi cheltuielile extraordinare.
j. Rezultatul exerciţiului înaintea impozitării este format din rezultatul
curent şi rezultatul extraordinar al exerciţiului. Se poate determina ca diferenţă
între veniturile totale şi cheltuielile totale.
k. Rezultatul exerciţiului după impozitare se determină ca diferenţă între
rezultatul înaintea impozitării şi impozitul pe profit.16

• Capacitatea de autofinanţare a întreprinderii şi autofinanţarea

Capacitatea de auto finanţare reflectă potenţialul financiar degajat de

activitatea rentabilă a întreprinderii la sfârşitul exerciţiului financiar, destinat să
remunereze capitalurile proprii şi să finanţeze investiţiile de expansiune şi de
menţinere sau reînnoire din exerciţiile viitoare.

16
Alexandru Buglea, Analiză Financiară, Editura Mirton Timişoara 2005, pp.235,273

86
CAF  EBE  Alte venituri din exp loatare  Alte cheltuieli din exp loatare  Venituri financiare
 Cheltuieli financiare  Venituri excepţxceple  Cheltuieli Excepţxcepale;

Capacitatea de autofinanţare după distribuirea dividendelor reprezintă

autofinanţarea, indicator ce arată aptitudinea reală a întreprinderii de a se
autofinanţa.
Autofinanţarea = Capacitatea de autofinanţare – Dividende distribuite –
Participarea salariaţilor la profit
6.1.2 Analiza factorială a rezultatelor
Se are in vedere analiza cifrei de afaceri, analiza valorii adăugate, analiza
profitului, analiza rezultatului exerciţiului.
A. Analiza cifrei de afaceri
Cifra de afaceri este definită ca fiind ansamblul veniturilor provenite din
acţiunile comerciale ale unei întreprinderi şi are următoarele surse de formare:
- Vânzările de mărfuri
- Vânzările de produse
- Contravaloarea lucrărilor executate
- Contravaloarea serviciilor prestate
- Venituri din redevenţe, locaţii de gestiune, chiruu
- Venituri din subvenţii aferente cifrei de afaceri
- Alte venituri.
Ca şi indicator care măsoară volumul activităţii desfăşurate cifra de afaceri
nu cuprinde veniturile financiare şi nici pe cele extraordinare.
Dinamica cifrei de afaceri reflectă evoluţia în timp a acesteia, reflectând
posibilităţile viitoare de dezvoltare a întreprinderii.

Modele factoriale de analiză a cifrei de afaceri

1.Modele care evidenţiază resursele utilizate şi gradul de valorificare a

producţiei

87
 Analiza cifrei de afaceri se poate realiza fie prin evidenţierea separată a
fiecărui tip de resursă implicată, fie prin evidenţierea concomitentă a acestora.
a. Modelul bazat pe influenţa resurselor de muncă
CA = Ns * Qe/Ns * CA/Qe
Sau
CA = Ns * Va/Ns * Qe/Va * CA/Qe
Unde:
Ns – numărul de salariaţi
VA –valoarea adăugată
Qe – producţia exerciţiului
Qe/Ns; Va/Ns – productivitatea muncii
Qe/Va – producţia exerciţiului la 1 leu valoare adăugată
CA/Qe- gradul de valorificare a producţiei exerciţiului

Schematic influenţele factorilor asupra cifrei de afaceri se prezintă în felul

următor:

∆Ns

∆CA ∆Qe/Ns

∆CA/Qe

∆CA = CA1 – CA0

- Se determină influenţa modificării numărului de

salariaţi

∆CA ( Ns) = ( Ns1 – Ns0 ) * (Qe/Ns)0 * (CA/Qe)0

- Se determină influenţa modificării productivităţii

muncii

88
∆CA ( Qe/Ns) = Ns1 [(Qe/Ns)1 - (Qe/Ns)0] * (CA/Qe)0

- Se determină influenţa modificării gradului de

valorificare a producţiei exerciţiului

∆CA ( CA/Qe) = Ns1 * (Qe/Ns)1 [(CA/Qe)1 - (CA/Qe)0]

Verificarea corelaţiilor factoriale se corelează cu ajutorul relaţiei:

∆CA = ∆CA ( Ns) +/- ∆CA ( Qe/Ns) +/- ∆CA ( CA/Qe)

b.Model bazat pe influenţa resurselor tehnice

CA = Mf * Qe/Mf * CA/Qe
Sau
CA = Mf * VA/Mf * Qe/VA * CA/Qe

Unde:
Mf – valoarea medie a mijloacelor fixe
Qe/Mf ;VA/Mf - randamentul mijloacelor fixe

c. Model bzat pe influenţa celor două tipuri de resurse

Pornind de la modelul:

CA = Ns * Qe/Ns * CA/Qe
Dacă se ia în considerare şi influenţa resurselor tehnice , modelul devine

CA = Ns * Mf/Ns * Mfa/Mf * Qe/Mfa * CA/Qe

Unde

Mf/Ns – gradul de înzestrare tehnică a muncii

2.Modele care evidenţiază influenţa patrimoniului şi a elementelor sale

componente

a. Modelul bazat pe activul total şi structura acestuia

89
CA = At * Ac/At * CA/Ac

Unde

At – active total
Ac – active circulant
Ac/At – structura activului total
CA/Ac – viteza de rotaţie a activelor circulante
Dacă scopul analizei este să evidenţieze modul cum gestiunea activelor circulante
influenţează cifra de afaceri atunci se pot folosi următoarele modele:
CA = At * Ac/At * St/Ac * CA/St
Sau
CA = At * Ac/At * Cr/Ac * CA/Cr
Unde
St –stocuri
Cr –creanţe
Cr/Ac; St/Ac – rate de structură a activelor circulante
CA/St; CA/Cr – viteza de rotaţie a stocurilor, respective s creanţelor
b. Alte modele ce se bazează pe elementele patrimoniale

CA = At * Ac/At * Mf/Ac * CA/Mf

Sau
CA = At * Ac/At * Mfa/Ac * Mfa/Mf * CA/Mf
Sau
CA = Ae * Ac/Ae * Mf/Ac * CA/Mf
Sau
CA = Cinv * Ac/Cinv * Mf/Ac * CA/Mf
Unde
Mf/Ac – raport tehnologic dintre mijloacele fixe şi activele circulante
Ae – valoarea medie a activelor de exploatare

90
Cinv – capitalul investit
3.Modele care evidenţiază influenţa modalităţilor de finanţare a activităţii

CA = FR * NFR/FR * CA/NFR
Sau
CA = CAF * Af/CAF * NFR/Af * FR/NFR * CA/FR
Unde
FR –fondul de rulment
NFR –necesarul de fond de rulment
CAF –capacitatea de autofinanţare
Af –autofinanţarea
NFR/FR –gradul de utilizare a fondului de rulment
Af/CAF –ponderea autofinanţării în capacitatea de autofinanţare
NFR/ Af –gradul de acoperire a nevoilor de exploatare pe seama autofinanţării
FR/NFR –grul de finanţare a NFR din FR
CA/NFR –viteza de rotaţie a NFR
CA/FR –eficienţa utilizării FR
4.Model care ia în considerare influenţa timpului de muncă
CA = T * cah
Unde
T – fondul total de timp de muncă exprimat în ore/an
cah - cifra de afaceri medie orară
B. Analiza valorii adăugate

Valoarea adăugată reflect volumul activităţii desfăşurate . iar analiza sa

presupune parcurgerea aceloraşi etape ca şi în cazul cifrei de afaceri.
Modele factoriale de analiză a valorii adăugate
1. Modelele care evidenţiază resursele utilizate

91
• Modele bazate pe influenţa resurselor de muncă

VA = Ns * Qe/Ns * VA/Qe
Sau
VA = Ns * Qe/Ns * CA/Qe * VA/CA
Unde
VA/Qe; VA/CA – rata valorii adaugate ( valoarea adaugata la 1 leu productia
exercitiului respective la 1 leu cifra de afaceri)

• Modele bazate pe influenţa resurselor tehnice

VA = Mf * Mfa/Mf * Qe/Mfa * VA/Qe

Sau
VA = Mf * Mfa/Mf * Qe/Mfa * CA/Qe * VA/CA
Unde
Mf –mijloace fixe
Mfa – mijloace fixe active
Mfa/Mf – rata de structură a mijloacelor fixe
Qe/Mfa –randamentul mijloacelor fixe active

2. Modele care evidenţiază influenţa patrimoniului şi

a elementelor sale componente

• Modele bazate pe activul total

VA = At * Ac/At * CA/Ac * VA/CA
Sau
VA = At * Ac/At * St/Ac * CA/St * VA/CA
Sau
VA = At * Ac/At * Mf/Ac * CA /Mf * VA/CA
Sau

92
VA = At * Ac/At * Qe/Ac * CA/Qe * VA/CA
• Modele bazate pe activul economic şi capitalul investit
VA = Ae * Ac/Ae * Mf/Ac * CA/Mf * VA/CA
Sau
VA = Ae * Ac/Ae * Qe/Ac * VA/Qe
Sau
VA = Cinv * Ac/Cinv * Mf/Ac * CA/Mf * VA/CA
Unde
Ac/At – rata de structură a activului total
Ac/Ae – rata de structură a activului de exploatare
Qe/Ac – viteza de rotaţie a activelor circulante
Ac/Cinv – rata de structură a capitalului investit
Mf/Ac – raportul tehnologic dintre mijloacele fixe şi activele circulante

3. Modelele bazate pe indicatorii de rezultate

• Model bazat pe cifra de afaceri

VA = CA * VA/CA
Unde
CA – cifra de afaceri
VA/CA – rata valorii adăugate ( gradul de integrare al întreprinderii )
• Modele bazate pe producţia exerciţiului

VA = Qe * CA/Qe * VA/CA

Qe – producţia exerciţiului
CA/Qe – gradul de valorificare a producţiei exerciţiului

93
Sau
VA = Qe – Cm = Qe ( 1- Cm/Qe )
Unde
Qe – producţia exerciţiului
Cm/Qe – ponderea consumului intermediar în producţia exerciţiului

C. Analiza profitului
Profitul constituie pentru întreprindere unul din obiectivele majore , a cărui
importanţă poate fi reflectată din cel puţin două puncte de vedere:
- Prin profit se reflectă modul de gospodărire a
resurselor consumate
- Profitul reprezintă una din resursele principale ale
întreprinderii, de mărimea sa depinzând poziţia
întreprinderii în mediul concurenţial
Analiza factorială a profitului, pe baza informaţiilor din contul de profit şi
pierdere presupune evidenţierea indicatorului global de profitabilitate care este
rezultatul exerciţiului ( înainte şi după impozitare), precum şi de trei indicatori
parţiali de profitabilitate.
- Rezultatul exploatării
- Rezultatul financiar
- Rezultatul extraordinar
• Analiza rezultatului exploatării
Analiza rezultatului exploatării implică o serie de modele care au în vedere
veniturile de exploatare şi cheltuielile de exploatare.
Analiza factorială a rezultatului exploatării se poate realiza cu ajutorul mai
multor modele:
1.Modele care evidenţiază resursele utilizate

94
 - pe baza resurselor de muncă

RE = Ns * Qe/Ns * CA/Qe * RE/CA

Sau
RE = Ns * Qe/Ns * Ve/Qe * RE/Ve
unde
Ns – numărul de salariaţi
Qe/Ns – productivitatea muncii
CA/Qe; Ve/Qe – gradul de valorificare a producíei exerciíului
RE/CA ; RE/Ve - profitabilitatea vânzărilor
- pe baza resurselor tehnice
RE = Mf * Mfa/Mf * Qe/Mfa * CA/Qe * RE/CA
Sau
RE = Mf * Mfa/Mf * Qe/Mfa * Ve/Qe * RE/Ve
Unde
Mf –mijloace fixe
Mfa/Mf – rata de structură a mijloacelor fixe
Qe/Mfa –randamentul mijloacelor fixe active
- pe baza resurselor de muncă şi a resurselor
tehnice
RE = Ns * Mf/Ns * Mfa/Mf * Qe/Mfa * CA/Qe * RE/CA
Sau
RE = Ns * Mf/Ns * Mfa/Mf * Qe/Mfa * Ve/ Qe * RE/Ve
Unde
Mf/Ns – gradul de înzestrare tehnică a muncii

2.Modele care evidenţiază influenţa patrimoniului şi a elementelor sale

componente

RE = At * Ac/At * CA/Ac * RE/CA

95
Sau
RE = Ae * Qe/Ae * Ve/Qe * RE/Ve
Sau
RE = Cinv * Qe/Cinv * CA/Qe * RE/CA

3.Modele bazate pe indicatorii de rezultate

- bazat pe producţia exerciţiului

RE = Qe * CA/Qe * VA/CA * RE/VA

- bazat pe cifra de afaceri

RE = CA * VA/CA * RE/CA

- bazat pe veniturile de exploatare

RE = Ve – Che = Ve ( 1 – Che/Ve ) = Ve * pre

Unde
Ve – venituri din exploatare
Che –cheltuieri din exploatare
pre –profitul mediu la un leu venituri din exploatare

4.Alte modele de analiză a rezultatului exploatării

- bazate pe fondul total de timp

RE = T * Ve/T * RE/Ve
Sau
RE = T * CA/T * RE/CA
Unde

96
T – timpul total de muncă
Ve/T ; CA/T –productivitatea muncii pe baza veniturilor din exploatare respective
pe baza cifrei de afaceri
RE/Ve; RE/CA –profitabilitatatea veniturilor din exploatare, respective a cifrei de
afaceri

-bazat pe cifra de afaceri

RE = CA* RE/CA

• Analiza rezultatului exerciţiului

Rezultatul exerciţiului presupune urmărirea rezultatului generat de cele trei
activităţi: exploatare, financiară şi extraordinară.
Analiza factorială a rezultatului exerciţiului se poate efectua înainte sau
după înregistrarea impozitului pe profit.
Pentru analiza factorială a rezultatului exerciţiului după impozitare se pot
folosi următoarele modele de analiză:
Re = Rb – α – I
Şi
Re = CA * Re/CA
Unde
Re – rezultatul exerciţiului după impozitare
Rb – rezultatul exerciţiului înaintea impozitării; α –corecţii prevăzute de
lege asupra profitului brut al exerciţiului
I – impozitul pe profit
CA – cifra de afaceri
Re/CA – rata rentabilităţii comerciale
Dacă utilizăm primul model factorii de influenţă sunt:

∆Vt

97
 ∆Rb ∆gi
∆pr
∆Re ∆α ∆pri

∆I

Unde
Vt – venituri totale
pr – profitul mediu la un leu venituri totale
gi – structura veniturilor totale pe exploatare, financiare si extraordinare
pri – profitul la un leu venituri , pe categorii de venituri

Reiese din schema factorilor de influenţă că pentru analiza factorială se

determină pe rând influenţa tuturor factorilor respectiv a subfactorilor.

6.2. Analiza cheltuielilor

Desfăşurarea activităţii în vederea realizării obiectului de activitate şi în

special a celei de exploatare , presupune utilizarea mai multor resurse grupate în
resurse materiale, umane şi financiare.
Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate defineşte
cheltuielile ca „descreşteri de avantaje economice în cursul perioadei de gestiune ,
respectiv diminuări de active sau creşteri de datorii , care au ca rezultat diminuarea
capitalurilor proprii sub alte forme decât retragerile –distribuirile de capital”

• Analiza factorială a cheltuielilor

Analiza cheltuielilor totale
Se utilizează următoarele modele de analiză:
98
Cht = Ch expl + Ch fin + Ch extr
Sau
Cht/1000Vt = Cht/Vt * 1000

Cht – cheltuieli totale

Ch expl – cheltuieli de exploatare
Ch fin – cheltuieli financiare
Ch extr – cheltuieli extraordinare
Cht/1000Vt – cheltuieli la 1000lei venituri totale
Vt – venituri totale

Cel de-al doilea model , numit model factorial de analiză implică utilizarea
metodei substituţiilor în lanţ.
Factorii de influenţă asupra modelului sunt:

∆gsi
∆ Cht/1000Vt
∆ Cht/Vt * 1000

Unde

gsi – structura cheltuielilor de exploatare ce se considera cu ponderea cea mai mre

în total cheltuieli
Analiza factorială a cheltuielilor se face pe categorii de cheltuieli, de
exploatare, financiare şi extraordinare precum şi a cheltuielilor materiale, de
personal şi cu amortizarea.

99
 BIBLIOGRAFIE

1.Băileşteanu Gheorghe , Diagnostic, risc şi eficienţă în afaceri,Editura

Mirton,Timişoara 1998;
2.Bologa Gabriela, Diagnosticul şi Evaluarea Întreprinderii, Editura
Universităţii AGORA, Oradea 2007;
3.Gabriela Bologa şi Mateuţ - Petrişor Oana, Monedă şi Credit, editura
Universităţii AGORA, Oradea 2008;
4.Buglea Alexandru, Analiză Financiară ,Editura Mirton , Timişoara 2005;
5.Alexandru Buglea şi Lorant Eros Stark,Evaluarea Întreprinderii,Editura
Mirton,Timişoara 2003 ;
6. Cismasu Irina Daniela , Riscul, element în fundamentarea deciziei, concepte,
metode si
aplicaţii, Editura Economica, Bucureşti, 2003;
7. Deaconu Adela., Evaluarea afacerilor, Ed. Intelcredo, Deva, 2002;

100
8. Florea Radu şi Daniela Bondoc,Analiză Economico - Financiară a
Societăţilor Comerciale, Editura „Scrisul românesc” , Craiova 2004;
9. Ivoniciu Paul, Referiri asupra analizei ratelor de rentabilitate, Sesiunea de
comunicări ştiinţifice 18-19.10.1996 - Facultatea de Ştiinţe Economice Craiova
10. Maria Niculescu, Diagnostic strategic global, Editura Economică, Bucureşti,
1997;
11. Ion Pană, Analiză Economico – Financiară, Editura Universităţii din Piteşti,
Piteşti 2003;
12. Păvăloaia Willi şi Păvăloaia Daniel, Diagnosticul şi Evaluarea
Întreprinderii, Editura Tehnopress , Iaşi 2006;
13. Ion Stancu, Finanţe, Editura economică Bucureşti 1997;

101