UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE FINANŢE, BĂNCI ŞI CONTABILITATE

GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

Lect. univ. dr. Dumitraşcu Roxana Arabela

 1. Echilibrul financiar static

1.1. Bilanţul contabil

1.2. Retratarea informaţiei bilanţiere
1.3. Analiza pe baza bilanţului financiar
1.4. Analiza pe baza bilanţului funcţional

1.1. Bilanțul contabil

Bilanţul contabil este instrumentul principal cu ajutorul căruia se realizează sintetizarea
şi generalizarea datelor contabile.
Prin conţinutul său, bilanţul contabil oferă informaţiile necesare pentru aprecierea
gestiunii financiare a întreprinderii, precum şi pentru stabilirea valorii acesteia, el
caracterizând mărimea resurselor şi a utilizărilor (nevoilor) la care a recurs un agent economic
în cursul unei perioade de gestiune.
Ordinea de aşezare a elementelor în activul bilanţier este cea inversă gradului de
lichiditate a activelor: de la cele mai puţin lichide (imobilizări corporale), la cele care se află
deja în stare lichidă (disponibilităţile băneşti). Pentru ordonarea elementelor de activ, pe lângă
criteriul lichidităţii se mai are în vedere şi gradul de participare a bunurilor şi valorilor
economice la ciclul de producţie. Ţinându-se seama de cele două criterii, structurile de activ
se clasifică în active imobilizate şi active circulante.
Activele imobilizate se mai numesc capital imobilizat. Aceste active cuprind toate
valorile economice de investiţii de formă durabilă a căror lichiditate se extinde pe o perioadă
mai mare de un an. Activele imobilizate cuprind următoarele subgrupe:
· imobilizări necorporale;
· imobilizări corporale;
· imobilizări financiare.
Activele circulante cuprind toate valorile economice de circulaţie şi consum a căror
lichiditate este mai mica de 1 an. Activele circulante cuprind următoarele subgrupe:
· stocuri;
· creanţe;
· investiţii pe termen scurt;
· casa şi conturi la bănci.
În cadrul pasivului elementele vor fi ordonate în funcţie de gradul de exigibilitate,
respectiv în ordinea inversă. Primele posturi vor fi ocupate de sursele proprii de finanţare, apoi
datoriile pe termen mediu şidatoriile pe termen scurt. Pasivul reflectă modul de finanţare a
activului. Structurile de pasiv se clasifică în capitaluri proprii şi datorii.
Structurilor de activ şi pasiv li se adaugă cheltuielile în avans (activ) şi veniturile în
avans (pasiv).

1.2. Retratarea informaţiei bilanţiere

Bilanţul contabil nu permite să se efectueze direct un diagnostic financiar. Va trebui
deci să fie adaptat exigenţelor analizei financiare, prin regruparea posturilor, reclasificarea şi

2
corectarea anumitor conturi. Astfel, bilanţul contabil va suferi un număr de prelucrări înainte
de a fi exploatat în analiza financiară.
Elementele de activ sunt structurate în funcţie de creşterea gradului de lichiditate
începând din partea de sus a activului bilanţier. Lichiditatea reprezintă capacitatea unui activ
de a se transforma la un termen determinat, în monedă, dar fără pierdere de valoare. Astfel, în
activ se vor înscrie întâi elementele cele mai puţin lichide, respectiv imobilizările
(necorporale, corporale, financiare) numite şi nevoi sau întrebuinţări permanente datorită
rotaţiei lente a capitalurilor investite. Se înscriu apoi activele circulante, având un grad de
lichiditate mult mai mare decât imobilizările, motiv pentru care sunt numite şi nevoi sau
întrebuinţări temporare.
Pasivele din bilanţul contabil trebuie rearanjate după exigibilitate recurgând la
informaţiile din Anexa la bilanţ. Se obţin astfel două mase de elemente: pasive mai mari de un
an şi pasive mai mici de un an. Exigibilitatea reprezintă însuşirea elementelor de pasiv de a
deveni scadente la un anumit termen. Astfel, se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii
provenite de la asociaţi cât şi din reinvestiri ale acumulărilor anterioare (rezerve, profit
nerepartizat), iar apoi capitalurile din surse publice (subvenţii, fonduri, etc). Practic, aceste
resurse nu au o anumită scadenţă deci, nu sunt exigibile (decât în situaţii extreme - de
faliment) şi de aceea pot fi numite şi resurse permanente sau capitaluri permanente.
Datoriile pe termen lung înscrise în categoria resurselor permanente sunt împrumuturile pe
termen lung şi mediu cu scadenţă mai mare de un an. Datoriile pe termen scurt regrupează
ansamblul datoriilor cu scadenţă mai mică de un an, numite şi resurse temporare. Analiza
datoriilor în funcţie de gradul lor de exigibilitate prezintă o mare importanţă pentru evaluarea
riscului pe care-l implică îndatorarea întreprinderii.
Toate elementele din bilanţul contabil, atât cele de activ cât şi cele de pasiv, se grupează
în posturi asemănătoare. Elementele nesemnificative se cumulează cu alte elemente
semnificative.

1.3. Analiza pe baza bilanţului financiar

Bilanţul financiar se obţine din bilanţul patrimonial, prin agregarea/divizarea anumitor
date rezultând mărimi semnificative. În urma retratărilor şi reclasărilor elementelor bilanţului
contabil, se obţine bilanţul financiar, care ocupă o importanţă deosebită în cadrul analizei
financiare. Gruparea posturilor din bilanţul contabil, în vederea analizei financiare, are la bază
criteriile de lichiditate – exigibilitate. Analiza bilanţului financiar la nivel de întreprindere
evidenţiază modalităţile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung şi pe termen scurt.
Pe baza bilanţului financiar este analizat riscul nerambursării datoriilor de către
întreprindere şi structura sa financiară, răspunzând mai ales cerinţelor creditorilor acesteia.
Asupra activului patrimonial corecţiile urmăresc obţinerea a două mărimi şi anume:
active imobilizate (imobilizări nete) şi active circulante. Activele imobilizate nete mai sunt
denumite şi nevoi permanente, iar activele circulante nevoi temporare.
Asupra pasivului corecţiile urmăresc obţinerea a trei mărimi, şi anume: capitaluri
proprii, datorii pe termen lung, datorii pe termen scurt. Capitalurile proprii şi datoriile pe
termen lung formează resursele permanente ale întreprinderii, iar datoriile pe termen scurt
resursele temporare.
Activul şi pasivul bilanţului financiar vor arăta schematic în felul următor (figura 1):

3
 Activ corectat Pasiv corectat
Capital propriu
Active imobilizate

Datorii pe termen lung

Active circulante
Datorii pe termen scurt

Figura 1 Bilanţ financiar (schemă generală)

Indicatorii de echilibru financiar sunt:

a) Fondul de rulment (FR)

Pentru aprecierea lichidităţii se calculează în primul rând indicatorul specific bilanţului
financiar care este fondul de rulment. Fondul de rulment este de trei tipuri: fond de rulment
permanent, fond de rulment propriu şi fond de rulment împrumutat.
● Fondul de rulment permanent determinat pe baza bilanţului financiar (bilanţul
lichiditate - exigibilitate), constituie un fond de rulment lichiditate sau fond de rulment
financiar (FRF).
Fondul de rulment financiar poate fi calculat pe baza elementelor din partea de sus a
bilanţului:
FRF = Capitaluri permanente – Active imobilizate nete

Fondul de rulment financiar mai poate fi calculat şi pe baza elementelor din partea de
jos a bilanţului:
FRF = Active circulante nete – Datorii pe termen scurt

● Fondul de rulment propriu este excedentul capitalurilor proprii în raport cu activele

imobilizate nete şi se determină conform relaţiei:

FR propriu = Capitaluri proprii – Active imobilizate nete

● Fondul de rulment împrumutat reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru

finanţarea nevoilor pe termen scurt.

FR împrumutat = FRF – FR propriu

b) Nevoia de fond de rulment (NFR)

Pornind de la un anumit echilibru, care trebuie să existe între nevoile temporare şi
resursele temporare, bilanţul financiar pune în evidenţă un alt indicator de echilibru
financiar denumit nevoia de fond de rulment.

NFR = Nevoi temporare – Resurse temporare

(fără active de trezorerie) (fără pasive de trezorerie)

c) Trezoreria netă (TN)

În cazul analizei financiare, diferenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia de
fond de rulment reprezintă trezoreria netă.
4
 TN = FRF – NFR
O altă modalitate de calcul a trezoreriei este ca diferenţă între activele de trezorerie şi
pasivele de trezorerie, rezultatul obţinut fiind acelaşi.

TN = Active de trezorerie – Pasive de trezorerie

d) Cash-flow-ul perioadei (CF) reprezintă creşterea trezoreriei nete pe perioada exerciţiului

contabil analizat, determinat conform relaţiei:

CF = TN1 – TN0

TN1 = trezoreria netă la sfârşitul exerciţiului contabil

TN0 = trezoreria netă la începutul exerciţiului contabil

1.4. Analiza pe baza bilanţului funcţional

Concepţia funcţională defineşte întreprinderea ca o entitate economică şi financiară
desfăşurând în scopul dezvoltării sale anumite funcţii cum ar fi: funcţia de producţie, funcţia
de investire/dezinvestire şi funcţia de finanţare.
În urma clasificării funcţiilor întreprinderii în trei categorii, bilanţul funcţional se
prezintă în felul următor (figura 2):

ACTIV = NEVOI PASIV = RESURSE

Funcţia de Nevoi stabile Resurse durabile

investiţie · Active imobilizate brute
Nevoi ciclice şi de trezorerie
· Active circulante de
exploatare (brute)
Funcţia de ACE
exploatare · Active circulante în afara
exploatării (brute)
ACAE
· Active de trezorerie
AT
· Capitaluri proprii
· Ajustări de valoare ale Funcţia de
activelor (amortizări) finanţare
· Datorii financiare
Resurse ciclice şi de trezorerie
· Datorii de exploatare
DE Funcţia de
· Datorii în afara exploatării exploatare
DAE
· Pasive de trezorerie
PT

Figura 2 Bilanţul funcţional

a) Fondul de rulment funcţional (fondul de rulment net global)

Fondul de rulment funcţional mai poartă denumirea şi de fond de rulment net global
(FRNG). Relaţia de determinare a FRNG este:
FRNG = Resurse durabile (inclusiv ajustări) – Nevoi stabile (Active imobilizate brute)

FRNG = Nevoi ciclice şi de trezorerie – Resurse ciclice şi de trezorerie

b) Nevoia de fond de rulment totală

5
 Nevoia de fond de rulment totală are două componente: nevoia de fond de rulment de
exploatare (NFRE) şi nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE).

NFRT = NFRE + NFRAE

NFRE = ACE – DE NFRAE = ACAE – DAE

c) Trezoreria
În concepţia funcţională trezoreria este definită în raport cu fondul de rulment şi nevoia
de fond de rulment.
TN = Active de trezorerie – Pasive de trezorerie
Ecuaţia fundamentală a trezoreriei este:

TN = FRNG –NFRT

Întrebări de verificare:
1. În ce constă retratarea informaţiei contabile la nivel de întreprindere?
2. Care sunt principalele reclasări ale elementelor bilanţiere necesare pentru obţinerea
bilanţului financiar?
3. Care este structura bilanţului financiar?
4. Care este structura bilanţului funcţional?

Teste grilă:
1. Bilanţul financiar denumit şi bilanţul lichiditate-exigibilitate se etalează pe următoarele
două paliere:
a) nevoi temporare şi capitaluri prorii;
b) capitaluri permanente şi datorii;
c) active circulante şi active imobilizate;
d) partea de sus (nevoi permanente, respectiv capitaluri permanente) care reflectă
structura financiară şi partea de jos (nevoi temporare, respectiv resurse temporare)
care reflectă ciclul de activitate.

2. Concepţia funcţională defineşte întreprinderea ca o entitate economică şi financiară

desfăşurând în scopul dezvoltării sale anumite funcţii cum ar fi:
a) funcţia de creditare, funcţia de prognozare şi funcţia de exploatare;
b) funcţia de investiţie, funcţia de finanţare şi funcţia de exploatare;
c) funcţia de administare a resurselor pe termen scurt;
d) funcţia de prognozare.

3. Aprecierea lichidităţii întreprinderii se realizează pe baza următorilor indicatori:

a) fondul de rulment, nevoia de fond de rulment, trezoreria netă şi cash-flow-ul
perioadei;
b) fondul de rulment, nevoia de fond de rulment şi marja asupra cheltuielilor variabile
suplimentare;
6
 c) fondul de rulment, cifra de afaceri şi nevoia de fond de rulment;
d) trezoreria de activ, trezoreria de pasiv şi cifra de afaceri.

4. Pe baza bilanţului financiar, fondul de rulment financiar sau permanent se calculează

conform formulei următoare:
a) FRF = capitaluri permanente – activ imobilizat brut;
b) FRF = capitaluri permanente – nevoi permanente (la valoarea netă);
c) FRF = nevoi permanente (la valoarea netă) – activ imobilizat net;
d) FRF = nevoi temporare (inclus activ de trezorerie) + resurse temporare (inclus pasiv
de trezorerie).

2. Analiza performanţelor financiare şi a rentabilităţii

întreprinderii

2.1. Soldurile intermediare de gestiune şi capacitatea de autofinanţare

2.2. Ratele de rentabilitate comercială
2.3. Ratele de rentabilitate economică
2.4.Ratele de rentabilitate financiară

2.1. Soldurile intermediare de gestiune şi capacitatea de autofinanţare

Pe baza contului de profit şi pierdere se poate determina o serie de indicatori valorici
privind volumul şi rentabilitatea activităţii întreprinderii. Aceşti indicatori poartă denumirea
de solduri intermediare de gestiune.
Principalele solduri intermediare de gestiune sunt: valoarea adăugată (VA), excedentul
brut de exploatare (EBE), rezultatul exploatării (RE), rezultatul curent (RC) şi profitul net
(PN) sau pierderea.
Valoarea adăugată (VA) este primul sold intermediar de gestiune. Acest indicator
exprimă creşterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producţie (forţa de muncă şi
capital), peste valoarea bunurilor şi serviciilor provenind de la terţi, în cadrul activităţii
curente a întreprinderii. Formula de calcul a acestui indicator este:

VA = MC + PE – Consumuri provenite de la terţi

Excedentul brut al exploatării (EBE) sau, după caz Insuficienţa brută de exploatare
(IBE), este al doilea sold intermediar de gestiune. EBE se stabileşte ca diferenţă între valoarea
adăugată plus subvenţiile de exploatare, pe de o parte, şi impozite, taxe şi cheltuieli de
personal, pe de altă parte.
EBE (sau IBE) = Valoarea adăugată
+ Subvenţii de exploatare
– Cheltuieli cu personalul
– Impozite şi taxe

7
 Rezultatul exploatării (RE) (profit sau pierdere) priveşte activitatea de exploatare
normală şi curentă a întreprinderii şi este al treilea sold intermediar de gestiune. Se calculează
ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile exploatării.
RE = EBE
+Alte venituri din exploatare
–Alte cheltuieli din exlpoatare (despăgubiri, donaţii şi
activele cedate)
– Ajustări de valoare privind imob. corporale şi necorporale
– Ajustări de valoare privind activele circulante
– Ajustări privind provizioanele

Rezultatul curent (RC: profit sau pierdere) este al patrulea sold intermediar de gestiune.
Acest indicator valoric este determinat atât de rezultatul exploatării normale şi curente, cât şi
de cel al activităţii financiare.
RC = RE + Venituri financiare – Cheltuieli financiare

Rezultatul net al exerciţiului (RNE) este al cincilea sold intermediar de gestiune.

Rezultatul net al exerciţiului exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu care vor
fi remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise.

RNE = RC + Rezultat extraordinar – Impozit pe profit

Capacitatea de autofinanţare se determină pe baza contului de profit şi pierdere şi

reflectă sursele interne de fonduri generate de activitatea întreprinderii care pot fi folosite la
dezvoltare. Capacitatea de autofinanţare reprezintă surplusul bănesc care rezultă în urma
întregii activităţi a întreprinderii în decursul unui an sau a mai multor ani.
Capacitatea de autofinanţare poate fi calculată ca sumă dintre profitul net şi amotizare.

CAF = Profit net + Amortizare

Capacitatea de autofinanţare se determină prin două metode: deductivă şi aditivă, puse

în evidenţă de structura contului de profit şi pierdere.
Metoda deductivă are ca punct de pornire excedentul brut al exploatării:
CAF = Venituri încasabile – Cheltuieli plătibile
Metoda aditivă are ca punct de pornire rezultatul net al exercițiului:
CAF = RNE + Cheltuieli calculate şi neplătibile – Venituri calculate şi neîncasabile

2.2. Ratele de rentabilitate comercială

Ratele de rentabilitate comercială apreciază randamentul diferitelor stadii ale activităţii
întreprinderii la formarea rezultatului, fiind determinate ca raport între marjele de acumulare
şi cifra de afaceri sau valoarea adăugată. Există următoarele categorii de rate:

8
 Tabelul 1
Ratele de rentabilitate comercială
Nr.
Indicator Formulă de calcul
crt.
Marja comerciala
1. Rata marjei comerciale
Vanzari de marfuri
Excedent brut de exploatare
2. Rata marjei brute de exploatare
Cifra de afaceri
Rezultat net al exercitiul ui
3. Rata marjei nete
Cifra de afaceri
Rezultul exploatari i
4. Rata marjei nete de exploatare
Cifra de afaceri
Capacitate a de autofinant are
5. Rata marjei brute de autofinanţare
Cifra de afaceri
Excedentul brut de exploatare
6. Rata marjei asupra valorii adăugate
Valoarea adaugata

2.3. Ratele de rentabilitate economică

Ratele de rentabilitate economică reflectă eficienţa capitalului economic angajat alocat
activităţii productive a întreprinderii. Ele se calculează raportând un rezultat economic la total
capitaluri investite (capital economic angajat). Ca rezultat economic se poate utiliza rezultatul
exploatării sau excedentul brut de exploatare. La numitor se poate utiliza activul total sau o
parte a acestuia.
Rentabilitatea capitalului economic angajat în exploatare poate fi exprimată sub două
forme:

Excedentul brut de exploatare Rezultatul exploatarii

Re1 = Re2 =
Capital economic brut angajat Capital economic net angajat

Re1 = Rentabilitatea economică brută

Re2 = Rentabilitatea economică netă

Capitalul economic angajat poate fi brut sau net după cum, imobilizările includ sau nu
amortizările şi provizioanele pentru deprecierea acestora. De asemenea, rezultatul generat de
acest capital poate fi un rezultat brut (EBE) sau net de exploatare (reazultatul exploatării).
Factorii determinanţi ai rentabilităţii economice sunt puşi în evidenţă prin
descompunerea acesteia în două rate explicative conform relaţiei:

EBE EBE Cifra de afaceri

= ´
Capital economic angajat brut Cifra de afaceri Capital economic angajat brut

EBE
Rata marjei brute de exploatare =
Cifra de afaceri

Cifra de afaceri
Coeficient de rotatie a capitalului angajat brut =
Capital economic angajat brut

9
 2.4. Ratele de rentabilitate financiară
Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderilor de a degaja profit net
prin capitalurile proprii angajate în activitate. Rentabilitatea financiară reflectă scopul final al
acţionarilor unei întreprinderi, exprimat prin rata de remunerare a investiţiei de capital făcută
de aceştia în procurarea acţiunilor ei sau a reinvestirii totale/parţiale a profiturilor ce le revin
de drept.
Forma generală de exprimare a rentabilităţii financiare (Rf) este:

Profit net
Rf =
Capitaluri proprii

Ca şi rentabilitatea economică, rentabilitatea capitalurilor proprii poate fi descompusă

astfel:

Profit net Profit net Cifra de afaceri

= ´
Capitaluri proprii Cifra de afaceri Capitaluri proprii

Profit net
Rata marjei nete de acumulare =
Cifra de afaceri

Cifra de afaceri
Rotatia capitaluri proprii =
Capitaluri proprii

Rata de rentabilitate financiară mai poate fi exprimată şi sub forma:

Rf = [Re + (Re – Rd)(DAT/CP)] × (1– i)

Re = rentabilitate economică; Rd = rata medie a dobânzii; CP = capitaluri proprii;

DAT = datorii totale; i = cota de impozit pe profit.

Teme de dezbatere:
1. Prezentaţi modul de obţinere a tabloului soldurilor intermediare de gestiune pe baza
elementelor din contul de profit şi pierdere.
2. Prezentaţi metodele de determinare a capacităţii de autofinanţare la nivel de întreprindere.
3. Prezentaţi principalele rate de rentabilitate comercială.
4. Rentabilitatea economică şi financiară şi descompunerea acestora în factori de influenţă.

Teste grilă:
1. Rezultatul curent al exerciţiului se calculează conform relaţiei:
a) rezultat din exploatare – rezultat financiar;
b) rezultat din exploatare + rezultat financiar;
c) rezultat financiar – rezultat extraordinar;
d) rezultat din exploatare + rezultat financiar + rezultat extraordinar.

10
2. Excedentul brut al exploatării exprimă:
a) creşterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producţie peste valoarea
bunurilor şi seviciilor provenind de la terţi;
b) mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu care vor fi remuneraţi acţionarii pentru
capitalurile proprii subscrise;
c) cheltuielile plătibile în cursul exerciţiului financiar;
d) acumularea brută din activitatea de exploatare cu influenţă hotărâtoare asupra
rentabilităţii economice şi a capacităţii potenţiale de autofinanţare a investiţiilor.

3. Capacitatea de autofinanţare a exerciţiului se calculează prin două metode şi anume:

a) metoda deductivă şi metoda aditivă;
b) metoda deductivă şi metoda excedentului brut al exploatării;
c) metoda aditivă şi metoda rezultatului net al exerciţiului;
d) metoda aditivă şi metoda valorii adăugate.

4. Rentabilitatea economică se poate descompune în două rate explicative ce pun în evidenţă

factorii de influenţă corespunzători:
a) rata marjei brute de acumulare şi coeficientul de rotaţie a capitalului economic
angajat;
b) rata marjei brute de acumulare şi rata globală de îndatorare;
c) rata marjei brute de acumulare şi rentabilitatea financiară netă;
d) rentabilitatea financiară netă şi rata capacităţii de rambursare.

3. Analiza echilibrului financiar dinamic

3.1. Tabloul de finanţare

3.2. Situaţia fluxurilor de trezorerie şi cash-flow-ul disponibil

3.1. Tabloul de finanţare

Tabloul de finanţare arată cum s-a realizat, în cursul exerciţiului echilibrul funcţional.
Obiectivul prioritar al analizei îl constituie impactul diferitelor operaţii ale întreprinderii
asupra trezoreriei.
Trezoreria întreprinderii variază nu numai ca efect al cheltuielilor şi veniturilor
exerciţiului ci şi ca urmare a variaţiei stocurilor de active şi a stocurilor de creanţe şi datorii,
la sfârşitul exerciţiului faţă de începutul acestuia. Trezoreria întreprinderii, fiind unică se va
modifica atât ca urmare a cheltuielilor plătibile pentru investiţii, cât şi a fluxurilor de capital şi
dobânzilor generate de activitatea financiară şi extraordinară a întreprinderii în cursul
exerciţiului.
Tabloul de finanţare cuprinde două părţi (se construieşte pe baza bilanţului funcţional,
elementele fiind evaluate la valoarea brută).
Prima parte analizează modul de realizare, în dinamică, a echilibrului structural între
elementele stabile ale bilanţului funcţional (nevoi şi resurse), adică variaţia fondului de
rulment net global (∆ FRNG).
11
 ∆ FRNG = ∆ Resurse durabile – ∆ Nevoi stabile

A doua parte a tabloului de finanţare explică variaţia fondului de rulment net global pe
baza elementelor din partea de jos a bilanţului funcţional, evidenţiind aspectele conjuncturale
ale activităţii şi incidenţele lor asupra trezoreriei.

∆ FRNG = ∆ Nevoi ciclice şi de trezorerie – ∆ Resurse ciclice şi de trezorerie

În formă simplificată tabloul de finanţare arată în felul următor (figura 3):

Nevoi Resurse
1.Nevoi stabile 1.Resurse durabile
Creşterea activelor imobilizate (brute) Creşterea capitalurilor permanente
Scăderea capitalurilor permanente Scăderea activelor imobilizate (brute)
TOTAL TOTAL
Δ FRNG (creştere) Δ FRNG (scădere)
2.Nevoi ciclice 2. Resurse ciclice
Creşterea activelor circulante (brute) Creşterea datoriilor pe termen scurt
Scăderea datoriilor pe termen scurt Scăderea activelor circulante (brute)
TOTAL TOTAL
Δ NFRT (scădere) Δ NFRT (creştere)
ΔTN (creştere) ΔTN (scădere)

Figura 3 Tabloul de finanţare

3.2. Situaţia fluxurilor de trezorerie şi cash-flow-ul disponibil

Toate operaţiunile pe care întreprinderea le realizează se regăsesc imediat sau la termen,
sub forma fluxurilor de trezorerie. Menţinerea echilibrului fluxurilor de trezorerie este o
condiţie necesară funcţionării întreprinderii în viitor. O întreprindere poate fi considerată
viabilă, numai dacă activitatea sa degajă, în mod permanent trezorerie.

CF = TN1 – TN0 = Δ FR – Δ NFR

Cash-flow-ul perioadei se poate calcula şi ca sumă a variaţiilor datorate operaţiunilor de

exploatare, a operaţiunilor de investiţii şi a operaţiunilor de finanţare.
CF = CFexpl + CFinv + CFfin

CFexpl = Fluxurile de numerar din activitatea de exploatare

CFinv = Fluxurile de numerar din activităţi de investiţie
CFfin = Fluxurile de numerar din activităţi de finanţare

12
 Fluxuri N-1 N
Fluxuri de numerar din activitatea de exploatare
Încasări din clienţi (+)
Dobânzi şi dividende încasate (+)
Plăţi către furnizorii de stocuri (–)
Plăţi de salarii (–)
Plăţi pentru alte cheltuieli de exploatare (–)
Dobânzi plătite la credite (–)
Plăţi de impozite (–)
Flux de numerar net (A)
Fluxuri de numerar din activităţi de investiţie
Cumpărări de valori mobiliare (–)
Cumpărări de imobilizări corporale (–)
Încasări din vânzări de valori mobiliare (+)
Încasări din vânzări de imobilizări corporale (+)
Flux de numerar net (B)
Fluxuri de numerar din activităţi de finanţare
Plăţi de dividende în numerar (–)
Rambursări de datorii petermen lung (–)
Încasări din împrumuturi primite (+)
Flux de numerar net (C)
Creşterea sau descreşterea netă de numerar (A+B+C)

Figura 4 Situaţia fluxurilor de numerar (de trezorerie)

Cash-flow-ul disponibil (CFD) este expresia acelei părţi a cash-flow-ului global care
rămâne la dispoziţia întreprinderii după onorarea tuturor obligaţiilor de plată aferente
perioadei.
Fluxul de trezorerie disponibil calculat, în funcţie de originea operaţiilor care îl
generează, este:
FTD = CFgestiune – Variaţia imobilizărilor – ΔNFR

Fluxul de trezorerie disponibil calculat, în funcţie de destinaţiile sale, este:

FTD = FTDacţionari + FTDcreditori

FTDacţionari = Dividende – Variaţia capitalurilor proprii

Variaţia capitalurilor proprii = CP1(mai puţin profitul net reinvestit) – CP0
FTDcreditori = Dobânzi – Variaţia datoriilor
Variaţia datoriilor = Dat1 – Dat0

Întrebări de verificare şi teme de dezbatere:

1. Ce analizează prima parte a tabloului de finanţare?
2. Ce explică a doua parte a tabloului de finanţare?
3. Prezentaţi forma simplificată a tabloului de finanţare.
4. Ce este fluxul de trezorerie disponibil?

13
Teste grilă:
1. Ecuaţia fundamentală pe care o explică tabloul de finanţare este:
a) ∆ FRNG = ∆ NFRT + ∆ TN;
b) TN = Active de trezorerie – Pasive de trezorerie;
c) Activ net contabil = Total activ – Total datorii;
d) FRF = TN + NFR.

2. Cash-flow-ul perioadei se calculează:

a) ca sumă a variaţiilor datorate operaţiunilor de exploatare, a operaţiunilor de investiţii
şi a operaţiunilor de finanţare;
b) ca diferenţă a variaţiilor datorate operaţiunilor de exploatare, a operaţiunilor de
investiţii şi a operaţiunilor de finanţare;
c) ca diferenţă între trezoreria netă şi fondul de rulment net global;
d) conform flexibilităţii întreprinderii.

3. Studiul fluxurilor de trezorerie permite aprecierea flexibilităţii trezoreriei şi furnizează

informaţii:
a) privind rentabilitatea întreprinderii;
b) privind situaţia patrimonială a întreprindrii;
c) privind vulnerabilitatea întreprinderii;
d) privind capacitatea de îndatorare a întreprinderii.

4. În funcţie de originea operaţiilor care îl generează, fluxul de trezorerie disponibil se

calculează conform formulei:
a) FTD = FTDacţionari – FTDcreditori;
b) FTD = FTDacţionari + FTDcreditori;
c) FTD = CFgestiune + Variaţia imobilizărilor + ΔNFR;
d) FTD = CFgestiune – Variaţia imobilizărilor – ΔNFR.

4. Analiza întreprinderii pe baza sistemului de rate

4.1. Ratele echilibrului financiar

4.2. Ratele de îndatorare
4.3 Ratele privind structura activului şi pasivului

4.1. Ratele echilibrului financiar

Ratele echilibrului financiar sunt expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung
şi scurt şi a echilibrului funcţional. Ele evidenţiază existenţa sau inexistenţa fondului de
rulment (FR), a nevoii de fond de rulment (NFR) şi a trezoreriei nete (TN).
Din această categorie fac parte: ratele de finanţare şi ratele de lichiditate (tabelul 2).

14
 Tabelul 2
Ratele de finanţare şi ratele de lichiditate
Nr. Ratele de finanţare Situaţie favorabilă pentru
crt. întreprindere
1. Rata de finanţare a Resurse durabile Valoare supraunitară şi în
imobilizărilor (RFRNG) Activ imobilizat brut creştere.
sau sau
Rata fondului de Capitaluri permanente
rulment (RFRF) Activ imobilizat net
2. Rata autofinanţării CAF Valoare supraunitară.
investiţiilor (RAF)
Investitii in imob + ΔNFRE
3. Rata de investire Investitii in imobilizari Valoarea optimă a ratei este
(RINV) Valoare adaugata cuprinsă între 0,3 şi 0,5.

4. Rata finanţării Resurse durabile Rata de finanţare a activului

activului economic Capital economic
economic supraunitară.
(RAE)
5. Rata de finanţare a Fondul de rulment reprezintă
nevoii de fond de Fond de rulment functional 2/3 din stocuri.
rulment de exploatare NFRE
(RNFRE)
6. Rata de finanţare Valoare subunitară cât mai
bancară a exploatării Credite de trezoreri e mică.
sau rata creditelor de NFRE
trezorerie (RCT)
Ratele de lichiditate Situaţie favorabilă pentru
întreprindere
1. Rata lichidităţii Active circulante Valoare supraunitară
generale (RLG) Datorii exigib pe termen scurt cuprinsă între 2 şi 2,5.

2. Rata lichidităţii Creante + Active de trezoreri e Valoare supraunitară şi în

reduse (RLR) Datorii exigib pe termen scurt creştere.

3. Rata lichidităţii Active de trezoreri e Valoare mai mare ca 0,3.

imediate (RLI) Datorii exigib pe termen scurt

Ratele de finanţare pun în evidenţă modalităţile de finanţare a investiţiilor întreprinderii.

Ratele de lichiditate caracterizează situaţia financiară a întreprinderii pornind de la
structura bilanţului financiar.

4.2. Ratele de îndatorare

Ratele de îndatorare evidenţiază importanţa îndatorării asupra gestiunii financiare a
întreprinderii. Se pot stabili următoarele rate de îndatorare:

15
 Tabelul 3
Ratele de îndatorare
Nr. Ratele de îndatorare Situaţie favorabilă pentru
crt. întreprindere
1. Coeficientul total de Datorii totale (t scurt t lung) Valoare subunitară.
îndatorare sau rata
Capitaluri proprii
levierului (L)
2. Rata datoriilor Datorii financiare Valoare mai mică decât 0,5.
financiare (RDF) Capitaluri permanente
3. Rata independenţei Capitaluri proprii Valoare superioară sau cel
financiare a puţin egală cu 0,5.
Capitaluri permanente
întreprinderii (RIF)
4. Rata capacităţii de Capitaluri proprii Valoare supraunitară.
împrumut (RCI) Datorii financiare
5. Rata capacităţii de Valoare cât mai mică a
Imprumuturi pe termen lung
rambursare raportului (3 ani).
CAF
(RCRTL, RCRT)
Valoare cât mai mică a
Imprumuturi totale
raportului (4 ani).
CAF
6. Rata de prelevare a Cheltuieli financiare
Valoare mai mică decât 0,6.
cheltuielilor financiare
(RPC) EBE

4.3. Ratele privind structura activului şi pasivului

Ratele de structură se calculează ca raport între un element sau o grupare de elemente
din activ sau pasiv şi total activ sau pasiv. Ratele de structură a activului permit obţinerea de
informaţii privind destinaţia capitalurilor, gradul de imobilizare şi de lichiditate şi
modificările intervenite în structura activului. Ratele de structură a pasivului permit obţinerea
de informaţii privind politica financiară a întreprinderii, stabilitatea şi autonomia financiară şi
aspecte privind gradul de îndatorare.
Tabelul 4
Ratele privind structura activului şi pasivului
Rata imobilizărilor necorporale Imobilizari necorporal e
´ 100
Rata activelor (RIN) Activ total
imobilizate (RAI) Rata imobilizărilor corporale Imobilizari corporale
´ 100
(RIC) Activ total
Activ imobilizat
´ 100 Rata imobilizărilor financiare Imobilizari financiare
Activ total ´ 100
(RIF) Activ total
Rata activelor circulante Rata stocurilor (RS) Stocuri si productie in curs
(RAC) ´ 100
Activ total

Activ circulant
´ 100 Rata creanţelor comerciale (RC) Creante comerciale
Activ total ´ 100
Activ total
Rata activelor de trezorerie (RAT) Activ de trezoreri e
´ 100
Activ total

16
 Rata stabilităţii Capitaluri permanente
´ 100
financiare (RSF) Pasiv total
Rata autonomiei Capitaluri proprii Situaţie favorabilă pentru întreprindere:
´ 100
financiare globale (RAFG) Pasiv total rată mai mare sau cel puţin egală cu 1/3.

Rata de îndatorare Datorii totale Situaţie favorabilă pentru întreprindere:

´ 100
globală (RIG) Pasiv total rată mai mică decât 2/3.

Întrebări de verificare şi teme de dezbatere:

1. Ce pun în evidenţă ratele de finanţare?
2. Prezentaţi ratele de lichiditate.
3. Care sunt principalele rate de îndatorare?
4. Prezentaţi ratele privind structura activului şi pasivului.

Teste grilă:
1. Rata de finanţare a nevoii de fond de rulment pentru exploatare (RNFRE), se consideră
satisfăcătoare dacă:
a) fondul de rulment funcţional este negativ;
b) fondul de rulment funcţional reprezintă aproximativ 2/3 din stocuri;
c) fondul de rulment funcţional este calculat pe baza elementelor din partea de sus a
bilanţului;
d) fondul de rulment funcţional este calculat pe baza elementelor din partea de jos a
bilanţului.

2. Gradul în care întreprinderea face faţă datoriilor totale este dat de:
a) rata fondului de rulment;
b) rata solvabilităţii pe termen lung;
c) rentabilitatea comercială;
d) rentabilitatea economică.

3. Rata datoriilor financiare şi rata independenţei financiare a întreprinderii sunt:

a) complementare;
b) independente;
c) complexe;
d) de echilibru financiar.

4. Ratele referitoare la structura bilanţului contabil permit:

a) exprimarea bilanţului în valori absolute;
b) analiza efectului de levier;
c) exprimarea bilanţului în procente;
d) analiza factorilor de influenţă asupra rentabilităţii economice şi financiare.

17
 5. Analiza pragului de rentabilitate

5.1. Noţiunea de prag de rentabilitate

5.2. Analiza riscului de exploatare structural
5.3. Analiza sensibilităţii rezultatului în raport cu nivelul de activitate

5.1. Analiza pragului de rentabilitate

Noțiunea de prag de rentabilitate permite determinarea nivelului necesar de atins al
vânzărilor pentru ca rezultatul activității să fie nul, adică întreprinderea să nu înregistreze nici
pierderi, dar nici profit.
Analiza pragului de rentabilitate este un model de analiză fundamentat pe structura
cheltuielilor (variabile şi fixe) în raport cu cifra de afaceri, care permite aprecierea riscului
economic (riscul de exploatare) al întreprinderii. Activitatea unei întreprinderi este supusă
riscului economic întrucât aceasta nu poate să prevadă cu certitudine diferitele componente
ale rezultatului său şi ale ciclului de exploatare.
Riscul nu depinde numai de factori generali (preţ de vânzare, cost de producție, cifră de
afaceri), ci şi de structura costurilor, respectiv comportamentul lor faţă de volumul de
activitate. Structura cheltuielilor (repartiţia între cheltuielile fixe şi cheltuielile variabile în
raport cu cifra de afaceri) exercită o influenţă marcantă asupra rentabilităţii. Impărțirea
cheltuielilor totale în fixe și variabile, în funcție de comportamentul lor față de variația
producției este o condiție necesară pentru determinarea pragului minim de rentabilitate
(CAPR). Aceasta justifică determinarea unui efect de levier al exploatării şi formularea
modelului de analiză al punctului critic.
Cheltuielile variabile sunt direct proporţionale cu nivelul producţiei (ex. cheltuieli cu
materii prime şi materialele directe, salariile personalului direct productiv, etc).
Cheltuielile fixe, independente de nivelul activităţii (de volumul producției), sunt
angajate în scopul funcţionării normale a întreprinderii, fiind plătite chiar în absenţa cifrei de
afaceri (apă, electricitate, întreţinere, personal administrativ, cheltuieli cu amortizarea,
cheltuieli de natură adminstrativă, etc).
Ponderea deținută de către cheltuielile fixe și variabile în cheltuielile totale ale
întreprinderii evidențiază gradul de flexibilitate al întreprinderii, reflectând capacitatea
acesteia de a se adapta la modificările nivelului de activitate. Flexibilitatea întreprinderii este
cu atât mai redusă cu cât ponderea cheltuielilor fixe în cheltuielile totale este mai mare.

· Întreprinderi care fabrică un singur produs (monoproductive)

Pentru întreprinzător prezintă interes determinarea volumului fizic al producţiei necesar
pentru atingerea pragului de rentabilitate. Pragul de rentabilitate corespunde acelui nivel de
activitate pentru care cifra de afaceri este egală cu costul total. Pragul de rentabilitate
marchează trecerea din zona de pierdere în zona de profit. Pragul minim calculat în unități
fizice se calculează conform formulei:

Cheltuieli fixe totale

Q PR =
mcv
QPR = volumul producţiei (unităţi fizice) necesar pentru atingerea pragului de rentabilitate
mcv = marja unitară asupra cheltuielilor variabile = preţ de vânzare unitar – cheltuieli variabile unitare

18
 Pragul de rentabilitate (CAPR = cifra de afaceri corespunzătoare pragului de
rentabilitate) se poate determina şi valoric:
Cheltuieli fixe
CAPR =
R mcv

Rmcv = Rata marjei asupra costului variabil unitar

p = preţ de vânzare unitar
mcv
R mcv = ´ 100
p

· Întreprinderi care produc şi comercializează mai multe produse

În acest caz, pragul de rentabilitate exprimat valoric pentru întreaga activitate se
calculează conform formulei:
Cheltuieli fixe totale MCV
CAPR = MCV% = ´ 100
MCV % CA
MCV% = rata marjei asupra cheltuielilor variabile totale
MCV = marja asupra cheltuielilor variabile totale

Această metodă de analiză este foarte utilă întreprinderii pentru calculele de previziune,
obţinându-se următoarele informaţii:
- cifra de afaceri pentru care rezultatul este nul (pragul de rentabilitate sau punctul critic);
- mărimea profitului realizabil la o creştere dată a cifrei de afaceri;
- mărimea cifrei de afaceri care să conducă la obţinerea unui profit dorit;
- mărimea cifrei de afaceri necesară pentru menţinerea unui anumit profit în condiţiile în
care cresc cheltuielile fixe.

Cifra de afaceri (CA)

– Cheltuieli variabile (CV)
= Marja asupra cheltuielilor variabile (MCV)
– Cheltuieli fixe (CF)
= Rezultat net (RN)

5.2. Analiza riscului de exploatare structural

Evaluarea riscului de exploatare structural pornind de la modelul pragului de
rentabilitate se concretizează în două rate complementare: rata riscului de exploatare (RPR) şi
indicele de securitate (IS).

Tabelul 5
Riscul de exploatare structural
Nr.
Indicatori Formule de calcul
crt.
CA PR
1. Rata riscului de exploatare (RPR) ´ 100
CA realizata

19
 CA realizata - CA PR
2. Indicele de securitate (IS)
CA realizata

Indicator de Flexibilitate absolută

CArealizată – CAPR
poziţie faţă (α)
3. CA realizata - CA PR
de pragul de Coeficient de
rentabilitate volatilitate (α’) CA PR

Situaţia întreprinderilor în raport cu pragul de rentabilitate este apreciată ca fiind:

Instabilă CAreală este cu mai puţin de 10% deasupra pragului de

rentabilitate
Relativ stabilă CAreală este cu 20% deasupra pragului de rentabilitate
Confortabilă CAreală este cu mai mult de 20% deasupra pragului de
rentabilitate

Pentru a lărgi noţiunea de punct critic, se includ în cheltuielile fixe şi cheltuielile

financiare (care nu sunt evidenţiate în rezultatul exploatării) şi se determină un punct critic
global.
Calculul pragului de rentabilitate poate fi utilizat de managementul întreprinderii din
următoarele considerente:
- furnizează informaţii cu privire la nivelul minim de activitate necesar pentru a obţine
profit;
- permite sub diferite ipoteze anticiparea profitului;
- este un instrument ce ajută la luarea deciziei privind investiţiile pentru produsele noi,
investiţiile de modernizare sau de dezvoltare a întreprinderii;
- oferă explicaţii privind abaterile dintre previziuni şi realizări.

5.3. Analiza sensibilităţii rezultatului în raport cu nivelul de activitate

Cunoaşterea pragului de rentabilitate permite fixarea obiectivului minim de realizat
(CAmin) pentru ca întreprinderea să fie profitabilă. Dar, măsura riscului determinat de
atingerea punctului critic, este evidenţiată de coeficientul efectului de levier al exploatării,
componentă a riscului global.
Riscul global al întreprinderii asumat de proprietar, definit ca sensibilitate a profitului
net în raport cu cifra de afaceri se exprimă sub forma coeficientului de elasticitate global,
interpretat ca produsul altor trei coeficienţi:

CELG = CELE × CELF × e

unde:
CELE = coeficientul efectului de levier al exploatării
CELF= coeficientul efectului de levier financiar
e = coeficientul de elasticitate

20
 Tabelul 6
Riscul economic, financiar şi global la nivel de întreprindere
Evaluarea riscului economic
Coeficientul efectului de levier al exploatării (CELE)
a) b) c)
ΔRE
RE 0 CA 0 MCV0 CA 0 - CV0
CELE1 = CELE1 = CELE1 = =
ΔCA CA 0 - CA PR RE 0 CA 0 - CV0 - CF 0
0
CA 0
Evaluarea riscului financiar
Coeficientul efectului de levier financiar (CELF)
a) b) c)
ΔPN
PN 0 RE 0 CA 0 - CV0 - CF0
CELF1 = CELF1 = CELF1 =
ΔRE RE 0 - Ch fin CA 0 - CV0 - CF0 - Ch fin 0
0
RE 0
Evaluarea riscului global
CELG = CELE × CELF
a) b) c)
ΔPN
MCV0
PN 0 CELG1 = CA 0
CELG1 = RE 0 - Ch fin 0 CELG1 =
ΔCA CA 0 - CA PR 0
CA 0
Notaţii:
RE = Rezultatul exploatării
CA = Cifra de afaceri
CAPR = Cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate
MCV = Marja absolută asupra cheltuielilor variabile totale
CV = Cheltuieli variabile totale
CF = Cheltuieli fixe totale
PN = Profit net
Ch fin = Cheltuieli financiare

Întrebări de verificare şi teme de dezbatere:

1. Ce reprezintă pragul de rentabilitate la nivel de întreprindere?

2. Care sunt indicatorii folosiți pentru evaluarea riscului de exploatare structural?
3. Comentați noțiunea de risc global al întreprinderii (referire la coeficientul de elasticitate
global).

Teste grilă:
1. Riscul de exploatare:
a) exprimă incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp şi cu cele mai mici costuri
la variaţiile mediului economico-social şi reflectă variabilitatea rezultatului economic
sau a cash flow-ului de exploatare în funcţie de condiţiile de exploatare;

21
 b) exprimă incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp şi cu cele mai mici costuri
la variaţiile mediului economico-social şi nu reflectă variabilitatea rezultatului
economic sau a cash-flow-ului de exploatare în funcţie de condiţiile de exploatare;
c) este denumit şi risc de faliment;
d) exprimă variabilitatea indicatorilor de rezultate ca urmare a modificării structurii
financiare a întreprinderii.

2. Pragul de rentabilitate reprezintă:

a) punctul de echilibru în care fondul de rulment este egal cu nevoia de fond de
rulment, iar trezoreria netă este nulă;
b) nivelul de activitate sau cifra de afaceri, care absoarbe în întregime cheltuielile de
exploatare ale unei perioade, întreprinderea înregistrând un rezultat nul;
c) situaţia în care activele circulante transformabile în lichidităţi sunt insuficiente pentru
rambursarea datoriilor pe termen scurt;
d) activele circulante de exploatare au o valoare egală cu activele circulante în afara
exploatării.

3. Precizaţi care afirmaţie este veridică:

a) riscul global al întreprinderii asumat de proprietari se exprimă sub forma
coeficientului de elasticitate global;
b) cu cât coeficientul efectului de levier al exploatării (CELE) este mai mic decât 1, cu
atât mai mult creşterea cifrei de afaceri este generatoare de profit;
c) întreprinderea cu cheltuieli fixe mai mici este mult mai riscantă şi mai puţin flexibilă
la variaţiile pieţei;
d) în aprecierea pragului de rentabilitate elasticitatea rezultatului exploatării este mai
scăzută, iar riscul de exploatare redus.

6. Sistemul de previziune financiară a întreprinderii

6.1. Planul de afaceri al unei întreprinderi

6.2. Ansamblul de bugete ale întreprinderii
6.3. Proiecţia contului de profit şi pierdere şi proiecţia bilanţului simplificat

6.1. Planul de afaceri al unei întreprinderi

Planificarea afacerilor reprezintă un proces ce constă în identificarea, colectarea, analiza
şi interpretarea datelor legate de activitatea întreprinderii pentru a stabili:
· obiectivele;
· strategiile;
· planurile de acţiune viitoare.
Procesul de planificare se finalizează prin elaborarea planului de afaceri. Acest
document de prezentare a obiectivelor întreprinderii se realizează pentru o perioadă de 3-5 ani
în funcţie de mărimea întreprinderii. Planul de afaceri este instrumentul principal pentru
demararea proiectelor de investiţii, pentru penetrarea de noi pieţe, pentru dezvoltarea de
afaceri noi sau pentru restructurarea afacerilor neprofitabile.
22
 Un plan de afaceri trebuie să conţină următoarele părţi componente:
· Date generale;
· Viziune, misiune, obiective, strategie;
· Produsul, piaţa şi concurenţa;
· Strategia de marketing;
· Istoric, management, resurse umane, plan de salarizare;
· Producţia;
· Analiza costurilor de operare;
· Investiţii necesare;
· Proiecţii financiar-contabile.
Date generale cuprinde pe lângă informaţiile de identificare (nume firmă, cod unic de
înregistrare, natura şi valoarea capitalului social, etc) şi principalii indicatori ai activităţii
curente (în cazul firmelor cu activitate), sintetizaţi din bilanţurile contabile pe ultimii doi ani
şi ultima balanţă de verificare contabilă.
Viziune, misiune, obiective, strategie cuprinde informaţii ce pot elucida următoarele
întrebări:
– Care este esenţa afacerii?
– Care produs, serviciu sau activitate va genera profit?
– Cine vor fi clienţii şi care este localizarea acestora?
– Ce cifră de afaceri va obţine firma în următorii cinci ani?
– Ce profit va obţine firma în următorii cinci ani?
– La ce număr de angajaţi va ajunge firma peste 5 ani?
– Ce elemente vor fi definitorii pentru succesul viitor al firmei?
– Care sunt activităţile necesare implementării proiectului?
– Care este durata de implementare a proiectului?
Produsul, piaţa şi concurenţa cuprinde informaţii despre principalii clienţi, volumul
vânzărilor actual pe grupe de produse (cantitativ), principalii concurenţi, poziţionarea
produselor/serviciilor pe piaţă comparativ cu cele ale concurenţei, piaţa şi promovarea noului
produs/ serviciu, clienţii potenţiali, concurenţii potenţiali, avantajele noilor produse oferite
etc.
Strategia de marketing sau de comercializare cuprinde informaţii referitoare la politica
produsului, politica de preţuri, politica de distribuţie, modalităţi de vânzare, activităţi de
promovare a vânzărilor, etc.
Istoric, management, resurse umane, plan de salarizare cuprinde următoarele
informaţii: cum a apărut ideea afacerii, activităţile care generează în prezent profitul firmei,
documente justificative care atestă pregătirea persoanelor de conducere şi a persoanelor cheie
angajate, organigrama, documente ce atestă gradul de pregătire a personalului, modul în care
va fi monitorizat personalul, modul de salarizare a personalului, metodele folosite pentru
protecţia muncii, etc.
Producţia cuprinde date despre principalele materii prime, materiale, etc utilizate în
procesul de producţie, furnizorii actuali de materii prime / materiale / servicii, etapele
procesului de tehnologic, mijloacele fixe necesare, echipamente necesare, echipamente
existente, impactul asupra mediului înconjurător.
Analiza costurilor de operare cuprinde date referitoare la cheltuielile de înfiinţare a
firmei, cheltuielile curente, cheltuielile cu spaţiul, cheltuielile cu echipamentele / clădirile,
cheltuielile legate de procesul de vânzare, cheltuielile administrative, cheltuielile cu impozite
şi taxe.
Investiţii necesare cuprinde informaţii referitoare la descrierea proiectului de investiţii,
modificările necesare pentru echipamentele existente, dimensionarea valorii investiţiei,
23
structura de finanţare a proiectului, dimensionarea cheltuielilor de natură operaţională care se
fac până la începerea efectivă a activităţii şi generarea de venituri, determinarea necesarului
de fond de rulment, urmărirea graficului de realizare a investiţiei, modificările necesare în
structura personalului determinate de noua investiţie.
Proiecţii financiar-contabile cuprinde o sinteză a veniturilor şi cheltuielilor pe fiecare
grupă de produs/serviciu, proiecţia contului de profit şi pierdere, proiecţia fluxului de
numerar, proiecţia bilanţului simplificat, determinarea principalilor indicatori ai investiţiei şi
grila de evaluare a planului de afaceri (tabelul 7).
Tabelul 7
Grilă de evaluare pentru planul de afaceri
Intreprinderi Intreprinderi
Grilă evaluare plan afaceri
nou infiinţate cu activitate
1. Date generale 15 15
1.1 sediul social sau punct de lucru în mediul rural 5 5
1.2 număr de locuri de muncă create la momentul decontului 5 5
1.3 solicită credit 5 5
2. Viziune, strategie 5 2
3. Istoric, management, resurse umane, activitate curentă 5 13
4. Prezentarea proiectului 15 15
5. Analiza pieţei 25 20
5.1. Piaţa actuală 0 5
5.2. Piaţa şi promovarea noului produs/serviciu 13 8
5.3. Strategia de comercializare 12 7
6. Analiza operaţională 10 10
7. Proiecţii financiare 25 25
8. Garanţiile propuse pentru creditul bancar Pentru schema de finanţare cu
credit bancar necompletarea acestui
capitol atrage respingerea planului
la finanţare
Total 100 100
Punctajul minim pentru aprobare este de 60 puncte.

6.2. Ansamblul de bugete ale întreprinderii

Bugetele întocmite şi utilizate de întreprinderi sunt de trei tipuri: bugetul exploatării,
bugetul numerarului, bugetul de investiţii sau bugetul capitalului.
Bugetul exploatării este format din mai multe bugete individuale care combinate
formează o parte importantă a planului de afaceri. Aceste bugete sunt: bugetul vânzărilor,
bugetul producţiei, bugetul costurilor.
Bugetul vânzărilor este o parte importantă a planificării dar şi dificil de realizat,
deoarece trebuie să ia în considerare mulţi factori, cum ar fi: condiţiile în care funcţionează
economia şi ramura de activitate din care face parte întreprinderea, capacitatea de producţie a
întreprinderii, preţurile şi modificările acestora pe baza concurenţei, cheltuielile de publicitate
făcute de întreprindere, etc.
Bugetul producţiei arată costurile de producţie viitoare care se aşteaptă să fie
determinate de realizarea volumului de vânzări şi cu stocurile finale. Întreprinderea are două
obiective privind planificarea producţiei:
- să atingă vânzările aşteptate pentru perioada pentru care se întocmeşte bugetul;
- să realizeze un nivel dorit al stocurilor de la finele perioadei de planificare.
Bugetul costurilor cuprinde structura detaliată a cheltuielilor întreprinderii. Acest buget
prezintă modul de dimensionare a fiecărui element de cheltuială.
24
 Bugetul exploatării include combinarea bugetului vânzărilor cu cel al cheltuielilor
aferente producţiei pentru calcularea nivelului de profit brut aşteptat.

Tabelul 8
Bugetul exploatării
1. Venituri din vânzări (cifra de afaceri)
2. Cheltuieli de exploatare, din care:
-costul bunurilor exclusiv amortizarea
-costul cu amortizarea
-cheltuieli generale şi comerciale
3. Cheltuieli financiare (dobânzi)
4. Profit înainte de impozitare
5. Impozit pe profit
6. Profit net

Bugetul numerarului sau bugetul de trezorerie este un instrument de planificare pe

termen scurt ce cuprinde o previziune detaliată (pe luni) a aşteptărilor privind intrările şi
ieşirile de numerar în perioada viitoare (1 an sau mai mare de 1 an). Factorii care trebuie luaţi
în seamă în planificarea numerarului sunt: sursele şi destinaţia numerarului, analiza
numerarului, utilizarea surplusului de numerar, acoperirea deficitelor de numerar, repartizarea
şi controlul numerarului.
Exactitatea bugetului de trezorerie este influenţată de caracteristicile întreprinderii, de
gradul de incertitudine în legătură cu mediul afacerilor şi de capacitatea celui care face
planificarea de a previziona corect fluxurile viitoare de numerar.
Bugetul numerarului poate fi elaborat prin două metode:
1. Metoda încasărilor (intrărilor) şi plăţilor (ieşirilor) de numerar (planificare pe termen
scurt);
2. Metoda ajustării profitului net (planificare pe termen lung).
Bugetul de investiţii sau bugetul capitalului reprezintă o listă a cheltuielilor
întreprinderii privind proiectele de investiţii ale acesteia planificate să se materializeze în
perioada următoare. Fundamentarea şi aprobarea acestui buget presupune o deosebită atenţie
deoarece, sumele pentru fiecare obiectiv de investiţii sunt mari, riscurile implicate sunt
importante şi pe perioade îndelungate, efectele posibile asupra operaţiilor viitoare ale
întreprinderii sunt ireversibile pe termen scurt.

6.3. Proiecţia contului de profit şi pierdere şi proiectia bilanţului simplificat

Proiecţia contului de profit şi pierdere

Chiar dacă trezoreria este importantă, ar fi foarte restrictiv și incomplet de a limita
proiecţiile numai la fluxurile de lichiditate. Pentru a completa viziunea anticipativă asupra
situaţiei financiare viitoare a întrerpinderii este necesară, de asemenea, elaborarea proiecţiilor
contului de profit şi pierdere şi bilanţului.
Contul de profit şi pierdere previzional sintetizează proiecţia performanţei afacerii unei
întreprinderi pentru o anumită perioadă de timp.
Proiecția bilanțului simplificat
Construirea unui bilanț previzional solicită cunoașterea unor relații contabile
elementare, cum ar fi:

25
 · imobilizările corporale nete la finele perioadei (N) sunt egale cu imobilizările corporale
nete din perioada (N-1) la care se adaugă investițiile (la valoarea brută a perioadei) și din care
se deduc dotațiile perioadei în amortismente, precum și cesiunile sau dezinvestițiile perioadei
la valoarea lor contabilă;
· stocurile de produse finite la finele perioadei (N) sunt egale cu stocurile de produse
finite în (N-1) la care se adaugă cumpărările de materii prime și valoarea adăugată;
· clienții și conturile atașate (furnizorii și conturile atașate) la finale perioadei N sunt
egale cu soldurile din (N-1) la care se adaugă vânzările (sau cumpărările) perioadei și în care
se retranșează încasările (sau plățile) perioadei;
· fondurile proprii la finele perioadei (N) sunt egale cu fondurile proprii în anul (N-1) la
care se adaugă creșterile de capital ale perioadei și repartizările în rezervă din contul de
rezultate al perioadei, din care se deduc reducerile de capital și pierderile perioadei raportate
(perioadei următoare).
Procedurile de contabilizare similare vor fi aplicate tuturor celorlalte rubrici ale
bilanțului cu excepția posturilor de trezorerie active și/sau pasive. Această excepție indică
faptul că pentru aceste elemente de lichiditate nu se dispune de nici o informație directă
(trezoreria este rezultanta tuturor mișcărilor aferente celorlalte posturi bilanțiere).
În această logică, este clar că prin intermediul rubricilor de trezorerie bilanțul
previzional se va echilibra. Din punct de vedere tehnic demersul pentru construirea unui bilanţ
previzional este următorul:
Ø Se determină valoarea previzibilă a tuturor posturilor de bilanț, cu excepția rubricilor de
disponibilități a plasamentelor și a creditelor bancare pe termen scurt;
Ø Se atribuie rubricii de disponibilități o sumă care corespunde nivelului unei încasări
minimale, pe care întreprinderea dorește să o păstreze în permanență în cursul perioadei.
Nevoia unei încasări minimale se justifică prin motive de:
- precauție – trebuie prevenite problemele de trezorerie care decurg din falimentul
clienților, dificultăți sociale, erori de previziune asupra nivelului vânzărilor;
- speculație – trebuie să se dispună „de rezerve“ pentru a se putea cumpăra materii
prime într-o cantitate foarte mare, pentru a beneficia de o reducere de preț;
- tranzacție – este vorba de a diminua desincronizările încasărilor și a cheltuielilor
datorate anumitor factori asupra operațiunilor de producție și de comercializare.
Ø Pe baza acestor date se compară totalul activului (inclusiv disponibilul minim) și totalul
pasivului:
- Dacă total pasiv ˃ total activ, există un surplus de lichidități care va putea constitui
obiect al plasamentelor și care va determina creșterea trezoreriei active;
- Dacă total pasiv ˂ total activ, există o ruptură de lichidități care va trebui să fie
acoperită prin credite bancare pe termen scurt, ceea ce va constitui trezorerie pasivă;
Ø Prin această metodă de ajustare a trezoreriei se va ajunge la echilibrarea bilanțului
previzional.

Întrebări de verificare şi teme de dezbatere:

1. Ce este un plan de afaceri? Cum se evaluează un plan de afaceri?
2. Explicaţi noţiunea de buget şi prezentaţi bugetele cerute la nivel de întreprindere.
3. Care este rolul bugetului numerarului?

26
Teste grilă:
1. Planul de afaceri este instrumentul principal pentru:
a) evaluarea proiectelor de investiţii;
b) demararea proiectelor de investiţii, penetrarea de noi pieţe, dezvoltarea de afaceri noi
sau restructurarea afacerilor neprofitabile;
c) analiza pe termen scurt a rentabilităţii întreprinderii;
d) demararea proiectelor de investiţii, extinderea pieţelor financiare, dezvoltarea de
afaceri noi sau restructurarea afacerilor profitabile.

2. Bugetul exploatării este format din:

a) mai multe bugete individuale (bugetul vânzărilor, bugetul producţiei, bugetul
costurilor) care combinate formează o parte importantă a planului de afaceri;
b) mai multe bugete individuale (bugetul vânzărilor, bugetul producţiei, bugetul
costurilor) care combinate formează o parte importantă a tabloului d finanţare;
c) bugetul vânzărilor, bugetul producţiei, bugetul costurilor, bugetul numerarului şi
bugetul capitalului;
d) totalitatea elementelor tangibile şi intangibile cuprinse în bilanţul contabil.

3. Proiectele de anvergură, ce presupun cheltuieli mari, sunt prezentate în cadrul bugetului

capitalului:
a) în sumă globală;
b) individual, în sumă globală;
c) ca elemente generatoare de riscuri;
d) individual, proiect cu proiect.

4. Tehnica creşterii utilizată în proiecţia bilanţului presupune că:

a) toate elementele bilanţului contabil previzional vor creşte cu o rată mai mică decât
rata cu care au crescut în perioada precedentă;
b) toate elementele bilanţului contabil previzional vor creşte cu aceeaşi rată cu care au
crescut în perioada precedentă;
c) toate elementele bilanţului contabil previzional vor creşte cu o rată mai mare decât
rata cu care au crescut în perioada precedentă;
d) toate elementele bilanţului contabil previzional vor creşte cu o rată de 100% faţă de
creşterea înregistrată în perioada precedentă.

7.1. Gestiunea ciclului de exploatare a întreprinderii

7.1. Structura ciclului de exploatare

7.2. Gestiunea stocurilor întreprinderii

7.1. Structura ciclului de exploatare

Gestiunea ciclului de exploatare este cea mai importantă parte a gestiunii financiare a
întreprinderii şi este determinată în primul rând de ponderea ridicată a activelor şi pasivelor
27
circulante în totalul bilanţului agenţilor economici. Eficienţa ciclului de exploatare este
realizată când este asigurat echilibrul dintre necesarul de active circulante şi sursele necesare
pentru finanţarea acestuia. Obiectul de bază al gestiunii ciclului de exploatare este asigurarea
activităţii agenţilor economici cu minimul de active circulante şi pasive circulante şi
eliminarea riscurilor care constau din ruperile de stocuri, lipsa de lichidităţi, creşterea
costurilor de exploatare şi diminuarea rentabilităţii.
Volumul activelor circulante este influenţat de o serie de factori, mai importanţi fiind:
· nivelul aprovizionării, producţiei şi desfacerii;
· cheltuielile de producţie şi viteza de rotaţie.
Creşterea volumului aprovizionării, al producţiei şi desfacerii, precum şi cheltuielilor de
producţie, este însoţită, în general, de o sporire a activelor circulante. Gestionarea eficientă a
resurselor presupune ca sporul producţiei (al cifrei de afaceri) să-l depăşească pe cel al
activelor circulante. Reducerea cheltuielilor are un dublu efect favorabil, determinând, atât
creşterea rentabilităţii cât şi diminuarea volumului activelor circulante. În privinţa vitezei de
rotaţie, menţionăm că accelerarea acesteia influenţează în sensul reducerii activelor circulante,
al creşterii gradului de lichiditate al acestora, degajând fonduri ce pot fi plasate rentabil şi
sigur în alte activităţi. Încetinirea vitezei de rotaţie atrage după sine o creştere a activelor
circulante, o imobilizare (blocare) de fonduri, reducând eficienţa utilizării capitalurilor.
Gestiunea ciclului de exploatare cuprinde două acţiuni distincte:
· determinarea necesarului de active circulante (stocuri, creanţe şi lichidităţi);
· determinarea modalităţii de finanţare a activelor circulante.
Activele circulante au lichiditate mare, ceea ce oferă întreprinderii posibilitatea
acoperirii operative din încasări a datoriilor, efectuării unor plasamente de trezorerie și a
păstrării unri rezerve lichide în casierie și în contul de la bancă.
În cadrul activelor circulante ponderea cea mai mare o deţin stocurile. Gestiunea
modernă a stocurilor constă în constituirea de stocuri la limita necesităţilor rezonabile ale
exploatării. Cheltuielile suplimentare inutile în gestiunea stocurilor pot rezulta atât din stocuri
insuficiente cât şi din stocuri excesive.
Noțiunea de stocuri, regrupează:
a) aprovizionările – materii prime, materiale;
b) stocurile de produse – intermediare sau finite;
c) stocurile de mărfuri – cumpărări destinate revânzării.
Nivelul unui stoc la sfârşitul unei perioade se determină astfel:

Stoc sf per = Stoc încep per + Fluxuri intrări – Fluxuri ieşiri

7.2. Gestiunea stocurilor întreprinderii

Stocurile reprezintă cantităţile fizice de materii prime şi materiale, de produse sau de
mărfuri necesare fiecărei faze a ciclului de exploatare (aprovizionare, producţie, desfacere)
pentru asigurarea continuă şi ritmică a activităţii de exploatare. Stocurile sunt necesare
generării de venituri, indispensabile obținerii de profit.
Un stoc trebuie să permită un răspuns rapid față de cererile formulate de clienți sau față
de nevoile de utilizare productive ale întreprinderii. Prin intermediul gestiunii stocurilor este
desemnat sistemul de reglare a volumul fizic şi a valorii stocurilor ținându-se cont de
modalitățile de aprovizionare şi desfacere, urmărind în acelaşi timp minimizarea costului total
asociat formării şi menținerii stocului. Din această perspectivă, responsabilii cu gestiunea
stocurilor întreprinderii, trebuie să evite următoarele două „capcane“:
28
 1. Supradimensionarea stocurilor (stocuri mai mari decât este necesar, peste 40% din
activele totale) care pot avea următoarele efecte negative:
· alimentarea costurilor suplimentare legate de construcția şi amenajarea depozitelor,
asigurări, personal, pază;
· imobilizarea capitalurilor financiare necesare a fi investite pentru achizițioanarea şi
menținerea stocurilor;
· pot sta la originea unor grave dificultăți de trezorerie care pot fi explicate pe baza
relației de calcul a nevoii de fond de rulment (necesarul de finanțare a ciclului de
exploatare a întreprinderii):

NFR = Stocuri + Creanțe clienți – Datorii de exploatare

Cu cât mai mare este nivelul stocurilor cu atât mai important va fi şi volumul
necesarului de finanțare a ciclului de exploatare. Dificultățile de trezorerie apar atunci
când termenul mediu de plată al furnizorilor este mai scurt decât termenul mediu de
încasare al clienților.
· creșterea riscurilor de deterioare sau învechire a produselor şi mărfurilor din stoc poate
conduce deseori la cedarea cu prețuri reduse a mărfurilor din stoc determinând în acest
fel diminuarea veniturilor întreprinderii.
2. Stocuri subdimensionate: efectele negative generate de ele se referă la următoarele
aspecte:
· multiplică riscurile apariției unor rupturi în fluxurile de producție şi distribuție, adică
dezorganizarea producției și pierderea flexibilității;
· generează întârzieri în livrări care pot atrage diminuarea vânzărilor şi insatisfacției
clientelei;
· creșterea cheltuieilor privind reaprovizionarea (din cauza stocurilor reduse
întreprinderea va fi nevoită să facă un număr mai mare de aprovizionări ce va antrena
cheltuieli suplimentare)
Procesul de exploatare cel mai economic ar fi acela care s-ar desfășura fără stocuri sau
cu stocuri ce tind spre zero, dar această ipoteză este nerealistă deoarece o aprovizionare în
timp real sporește considerabil cheltuielile de aprovizonare.
Sistemul de control și comandare al stocurilor, este de asemenea foarte important în
gestiunea stocurilor. Cele mai întâlnite metode specifice de control a stocurilor sunt:
1. Metoda ABC presupune ca întreprinderea să analizeze fiecare element de stoc în funcție
de cost, frecvența de utilizare, frecvența comenzilor, volumul acestora, precum și alți factori.
Conform acestei metode stocurile sunt împărțite în trei grupe:
A = stocuri aflate în cantități mici, dar cu pondere valorică mare, sau greu de obținut, de
importanță majoră în procesul de producție;
B = stocuri cu pondere și valoare medie în totalul stocurilor;
C = stocuri cu pondere cantitativă mare, dar cu pondere valorică mică.
2. Metoda „Just in time“ sau Metoda în timp real acreditează posibilitatea menținerii
stocurilor la un nivel egal cu zero. Adică producția este coordonată cu furnizorii astfel încât,
stocurile să sosească exact în momentul în care este nevoie de ele în procesul de producție.
Această metodă este inspirată din teoria japoneză.
3. Metoda de supraveghere periodică are următoarele caracteristici:
– nivelurile stocurilor pentru toate articolele sunt supravegheate periodic la intervale fixe;
– se emite ordinul de completare a stocului atunci când este necesar;

29
 – cantitatea comenzii de completare nu este egală cu valoarea precalculată a stocului
optim, dar se bazează pe acesta, pe nivelul estimat al cererii până la următoarea verificare
perioadică și pe timpul de aprovizionare;
– permite emiterea de comenzi pentru cantități variabile la intervale regulate.
4. Metoda de completare care presupune ca stocarea să se facă în două locuri diferite și
când stocurile din unul dintre aceste două locuri sunt epuizate se face o nouă comandă, iar
stocurile necesare producției în curs sunt asigurate din al doilea loc de depozitare. Această
metodă presupune ca pentru fiecare articol de stoc să fie prestabilite niveluri de completare,
iar când nivelul stocului scade până la nivelul de completare, se emite automat ordinul de
completare care este egală cu mărimea stocului optim. Nivelul de completare este calculat
astfel încât chiar și în cea mai nefericită situație, stocul să fie completat în timp util. Metoda
de completare oferă posibilitatea de a se comanda cantități fixe la intervale variabile.
5. Metoda liniei roșii este una dintre cele mai simple metode. Ea presupune ca în cazul în
care stocul unui element este depozitat, de exemplu, într-un ziloz, să fie trasată o linie roșie în
locul unde trebuie făcută o nouă comandă. În cazul în care stocul se aproprie de linia roșie va
fi făcută în mod automat o nouă comandă. Linia roșie poate fi considerată un prag de
siguranță.

Metodele specifice de determinare a stocurilor în condiții de certitudine și în condiții de

incertitudine sunt următoarele:

A. Modelul Wilson-Whitin aplicat în condiții de certitudine:

Pentru stabilirea mărimii optime a stocurilor se utilizează modelul Wilson-Whitin.
Acest model porneşte de la costul total (Ct = Ca + Cd) cu formarea stocurilor, care se doreşte a
fi minim, în condiţiile maximizării rentabilităţii activităţii de exploatare.

N T ´ Soptim
Ct = Ca + Cd = ´ ca + ´ cd
Soptim 2
Ca = costul fix total pentru pregătirea unei noi aprovizionări
Cd = costul de depozitare total
Soptim = mărimea optimă a stocului
N = necesarul anual de aprovizionat
T = intervalul de timp considerat pentru reglementarea stocului
ca = costul fix unitar pentru pregătirea unei noi aprovizionări
cd = costul de depozitare pe unitatea de stoc în unitatea de timp

În acest model se consideră îndeplinite o serie de condiţii simplificatoare: stocul se

constituie instantaneu, imediat ce a fost dată comanda de aprovizionare; intervale constante
între două aprovizionări succesive; stocul se consumă treptat până la epuizarea lui totală,
moment care coincide perfect cu momentul unei noi aprovizionări.
După mai multe calcule se obţine următorul indicator:

2 ´ N ´ ca
Soptim =
T ´ cd

Pe baza mărimii optime a stocului, se pot determina şi alţi indicatori utili activităţii de
gestiune a stocurilor:
· Numărul comenzilor de aprovizionare (Nr. aprov.)

30
 N
Nr. aprov. =
Soptim

· Intervalul mediu între două aprovizionări (i)

Soptim ´ T
i=
N
T = numărul de zile calendaristice din perioada considerată
(Tanual = 360 zile)

B. Gestiunea stocurilor în condiţii de incertitudine

Condiţiile simplificatoare puse în cazul stabilirii mărimii optime a stocului în condiţii
de certitudine nu sunt realiste. Astfel, în condiţii de incertitudine, armonizarea relaţiei dintre
rentabilitate şi risc se complică.
Alături de stocul propriu-zis, numit stoc curent mediu (Scrt), apare necesară constituirea
unui stoc suplimentar, numit stoc de siguranţă mediu (Ssig), care să acopere necesarul de stoc
în cazul unor rupturi de stoc, adică al unor întreruperi sau întârzieri în aprovizionare.
Intervalele dintre aprovizionări nu mai sunt constante. Astfel, în condiţii de incertitudine
intervalul mediu între aprovizionările consecutive (i) se va determina după formula:

å (q i ´ t i )
i=
å qi

ti = intervale variabile de aprovizionare

qi = cantităţi variabile ce se vor aproviziona

În continuare se determină stocul curent mediu (Scrt):

N
Scrt = ´i
360

i = intervalul mediu între aprovizionările consecutive

N/360 = necesarul mediu zilnic de aprovizionat

Pentru evitarea întreruperilor, în procesul de producţie se constituie stocuri de siguranţă.

Mărimea lor depinde de înclinaţia conducerii întreprinderii în legătură cu relaţia contradictorie
rentabilitate – risc. Stocul de siguranţă mediu (Ssig) se determină astfel:

Ssig =
N
´s s=
å (q ´ t
î a)

360 åq î

s = intervalul pentru stocul de siguranţă

ta = numărul zilelor de întârziere în aprovizionări (faţă de contract sau faţă de i)
qî = cantităţile aprovizionate la termenele întârziate

31
Întrebări de verificare şi teme de dezbatere:
1. Care este structura ciclului de exploatare a întreprinderii?
2. Prezentați limitele și avantage supradimensionării și subdimensionării stocurilor.
3. Prezentați modalitățile calcul a stocului optim și a costului total cu acesta în condiții de
certitudine.
4. În ce constă gestiunea stocurilor în condiții de incertitudine?

Teste grilă:
1. Gestiunea ciclului de exploatare cuprinde două acţiuni distincte:
a) determinarea nivelului trezoreriei şi determinarea cash-flow-ului perioadei;
b) determinarea necesarului de active circulante şi determinarea modalităţii de finanţare
a activelor circulante;
c) determinarea nivelului stocului de materii prime şi determinarea nivelului creditelor
pe termen scurt;
d) determinarea necesarului de stocuri de materii prime şi determinarea necesarului de
stocuri de mărfuri.

2. Politica de tip agresiv privind gestionarea ciclului de exploatare presupune:

a) realizarea unei cifre de afaceri mari cu stocuri minime;
b) realizarea unei cifre de afaceri date cu stocuri şi lichidităţi mari;
c) rentabilitate mică;
d) risc redus.

3. Procesul de exploatare cel mai economic este atunci când se desfășoară fără stocuri sau cu
stocuri ce tind spre zero. Această ipoteză este:
a) realistă, deoarece o aprovizionare în timp real sporește considerabil cheltuielile de
aprovizionare;
b) adevărată și realistă;
c) nerealistă, deoarece o aprovizionare în timp real sporește considerabil cheltuielile de
aprovizionare;
d) nerealistă, deoarece presupune constituirea a două sau mai multe stocuri de siguranță.

4. Modelul cantității comandate în mod economic presupune că:

a) vânzările pot fi perfect prevăzute, vânzările sunt egal distribuite în cursul anului,
comenzile sunt primite fără nici o întârziere și CFc, C% și p sunt fixe și independente
de cantitatea de comandare;
b) vânzările nu pot fi prevăzute, vânzările sunt egal distribuite în cursul anului,
comenzile sunt primite fără nici o întârziere și CFc, C% și p sunt fixe și independente
de cantitatea de comandare;
c) vânzările pot fi perfect prevăzute, vânzările nu sunt egal distribuite în cursul anului,
comenzile sunt primite fără nici o întârziere și CFc, C% și p sunt fixe și independente
de cantitatea de comandare;
d) vânzările pot fi perfect prevăzute, vânzările nu sunt egal distribuite în cursul anului,
comenzile sunt primite cu întârziere de maxim o zi și CFc, C% și p sunt fixe și
independente de cantitatea de comandare.

32
 8. Gestiunea investiţiilor

8.1. Noţiuni generale privind investiţiile

8.2. Proiectul de investiţii
8.3. Evaluarea financiară a fezabilităţii investiţiei

8.1. Noţiuni generale privind investiţiile

Decizia de investiţii este o decizie stategică şi este parte integrantă a politicii generale a
întreprinderii. Orice plasament de capital pe termen lung în scopul obţinerii de profit
reprezintă o investiţie. Indiferent că fondurile se plasează în active imobilizate sau în active
circulante, investiţia reprezintă o imobilizare importantă a acestor fonduri, ca volum şi durată
în timp, urmărind obţinerea unei rentabilităţi superioare în viitor. Prin urmare, decizia de
investiţie conduce la o imobilizare de capital, făcută în prezent, dar care urmează să se întindă
pe mai multe exerciţii viitoare în condiţii de risc, în speranţa unei rentabilităţi viitoare
crescute.
Sunt considerate operaţii de investiţii crearea sau achiziţionarea unei construcţii, a unui
teren, a unei instalaţii, a unui utilaj (active corporale), a titlurilor de participare (active
financiare) sau a brevetelor (active necorporale).
Din punct de vedere financiar, investiţia provoacă o cheltuială de capital, care trebuie să
fie compensată, în perspectivă, de intrări de fonduri, respectiv de fluxuri de numerar
(profituri) generate de obiectivul de investiţii finanţat, eşalonate pe întreaga perioadă de viaţă
economică a acestuia.
În sens financiar, investiţia reprezintă renunţarea la o sumă de bani, în speranţa obţinerii
unor venituri viitoare superioare.
În sens contabil, investiţia presupune alocarea unei sume de bani disponibile pentru
procurarea unui activ imobilizat care va genera fluxuri de numerar viitoare şi va determina
cheltuieli de exploatarte ce trebuiesc acoperite de fluxurile de numerar viitoare.
Cu siguranţă, decizia de investiţie este decizia centrală într-o întreprindere, deoarece
luarea unei decizii incorecte în acest sens, cauzează, în mod obişnuit, pierderi financiare
importante, iar în anumite cazuri poate conduce la falimentul întreprinderii. Iată deci un motiv
în plus să considerăm decizia de investire ca pe o decizie strategică.

8.2. Proiectul de investiţii

Selectarea oportunităţilor de investire (a proiectelor de investiţii) este o problemă vitală
pentru întreprindere deoarece:
· proiectele implică obligaţii financiare mari şi
· proiectele presupun ca aceste obligaţii să se întindă pe perioade lungi de timp.
Rentabilitatea unui proiect de investiţii se stabileşte nu atât în funcţie de durata normată
de funcţionare a obiectivului, cât de durata sa de viaţă economică, adică de perioada în care
obiectivul generează o rentabilitate dorită. Când durata normată de funcţionare este lungă, din
considerente de prudenţă, există practica determinării fluxurilor de intrare pe o perioadă mai
scurtă, urmând ca restul să fie considerat ca valoare reziduală care va majora fluxul de intrare
în ultimul an al duratei vieţii economice a obiectivului.

33
 Proiectele de investiţii se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii: scopul în care au
loc, riscul pe care îl implică etc. Cea mai răspândită clasificare a proiectelor de investiţii se
referă la următoarele tipuri de investiţii:
a) Investiţiile de înlocuire: se referă la cheltuielile cu înlocuirea unui echipament învechit
sau defect, utilizat la producerea unor bunuri profitabile. Aceste proiecte sunt necesare în
cazul în care întreprinderea îşi continuă afacerile curente.
b) Investiţiile de modernizare a echipamentului existent în funcţiune: sunt destinate
ameliorării rentabilităţii şi productivităţii având ca efecte scăderea costurilor de producţie,
economisirea manoperei directe, standardizarea procesului de producţie, etc.
c) Investiţiile de dezvoltare (extindere) a producţiei sau pieţelor includ cheltuielile pentru
creşterea volumului şi gamei produselor sau extinderea segmentului de piaţă ce aparţine
întreprinderii. Aceste decizii sunt complexe deoarece necesită cunoaşterea explicită a cererii
viitoare privind produsele întreprinderii pe piaţă. Aici sunt incluse şi investiţiile de dezvoltare
prin introducerea unor noi produse în fabricaţie sau cucerirea de noi pieţe.
d) Investiţiile de protecţie a mediului sunt cheltuieli care răspund unor exigenţe impuse de
legislaţie, şi din această cauză sunt cunoscute şi sub denumirea de investiţii obligatorii sau
proiecte non-profit.
Elementele financiare ale unei investiţii sunt următoarele: cheltuielile pentru investiţii,
durata de viaţă a investiţiei, beneficiile suplimentare sau economiile realizate şi valoarea
reziduală.
Procesul alocării capitalului pentru un proiect se desfăşoară în cinci etape:
1. Examinarea şi selectarea proiectelor de investiţii;
2. Propunerea bugetului de capital pentru fiecare proiect care rămâne în urma procesului
de examinare şi selecţie;
3. Aprobarea alocării (bugetării);
4. Examinarea (urmărirea) realizării proiectului constă în raportarea către decidenţi, de
către responsabilul de proiect, a cheltuielilor ocazionate şi a veniturilor realizate, precum şi a
oricăror date semnificative în legătură cu derularea proiectului;
5. Controlul după începerea realizării proiectului.

8.3. Evaluarea financiară a fezabilităţii investiţiei

Datorită importanţei deosebite a deciziei de investiţii în cadrul întreprinderii,
conducătorii acesteia au nevoie de criterii financiare corespunzătoare de evaluare a
oportunităţilor de investiţii. Aceste criterii au în vedere:
a) Influenţa proiectelor asupra rezultatelor şi rentabilităţii întreprinderii;
b) Influenţa proiectelor asupra echilibrului financiar;
c) Influenţa proiectelor asupra nivelului riscului suportat de întreprindere.

Metode tradiţionale
Rata medie de Re zultat mediu anual Se va alege proiectul cu rata
rentabilitate în Rm =
Suma medie capital angajat medie de rentabilitate în
exploatare exploatare cea mai mare.

34
 Indicele de n Indicele de profitabilitate > 1.
profitabilitate å CFt Se va alege proiectul cu
neactualizat Ip = t = 1 indicele de profitabilitate cel
I0 mai mare.
CFt = cash-flow-ul anual
I0 = capitalul investit
Termenul de n Se va alege proiectul cu
recuperare al å CFt =I 0 termenul de recuperare cel
cheltuielilor t =1 mai mic.
neactualizat
Metode bazate pe actualizarea cash-flow-urilor
Termenul mediu de Se va alege proiectul cu termenul de recuperare cel mai
recuperare mic.
Valoarea actualizată Valoarea actualizată netă > 0.
netă Se va alege proiectul cu valoarea actualizată netă cea mai
mare.
Indicele de Indicele de profitabilitate >1.
profitabilitate Se va alege proiectul cu indicele de profitabilitate cel mai
mare.
Rata internă de Rata internă de rentabilitate > decât costul capitalului.
rentabilitate Se va alege proiectul cu rata internă de rentabilitate cea
mai mare.

Figura 5 Metode de evaluare a proiectelor de investiţii

Metodele tradiţionale nu utilizează tehnicile de actualizare utilizând cei trei indicatori

prezentaţi în figura 5 (rentabilitatea medie, indicele de profitabilitate neactualizat şi termenul
de recuperare al cheltuielilor neactualizat).
Metodele bazate pe actualizare permit determinarea unor indicatori care furnizează o
bază obiectivă, compatibilă în aprecierea eficienţei proiectelor. Cheltuielile de investiţii şi
profiturile suplimentare generate de proiecte trebuiesc comparate la acelaşi moment de timp.
De aceea, operaţiile sunt translate la acelaşi nivel temporal, de regulă momentul demarării
investiţiei, prin intermediul capitalizării sau actualizării.

Întrebări de verificare şi teme de dezbatere:

1. Prezentaţi noţiunea de investiţie la nivel de întreprindere.
2. Ce este un proiect de investiţii? Care sunt etapele procesului de alocare a capitalului
pentru un proiect de investiţii.
3. Faceţi o paralelă între metodele tradiţionale de evaluare a proiectelor de investiţii şi cele
bazate pe actualizarea cash-flow-urilor.

Teste grilă:
1. În sens financiar investiţia reprezintă:
a) orice cheltuire a unei sume de bani;
b) renunţarea la o sumă de bani în speranţa obţinerii unor venituri viitoare superioare;
35
 c) renunţarea la o sumă de bani în scopul acoperirii pierderii exerciţiului financiar
curent;
d) efectuarea unor cheltuieli pentru plata dobânzilor curente.

2. Rentabilitatea unui proiect de investiţii se stabileşte nu atât în funcţie de durata normată de

funcţionare a obiectivului, cât de durata sa de viaţă economică, adică:
a) de perioada în care obiectivul generează o rentabilitate dorită;
b) de perioada în care obiectivul nu generează o rentabilitate dorită;
c) de perioada în care obiectivul generează cheltuieli de amortizare;
d) de perioada în care obiectivul nu generează cheltuieli de amortizare.

3. Beneficiile suplimentare sau economiile (de materiale, manoperă) preconizate a se obţine

prin exploatarea unei investiţii sunt:
a) fluxuri de numerar marginale (profituri marginale) determinate de punerea în
funcţiune a obiectivului de investiţii;
b) fluxuri de numerar deţinute de întreprindere;
c) fluxuri de lichidităţi negative;
d) fluxuri de bunuri şi servicii.

4. Investiţiile care recuperează capitalul într-o perioadă mai mare de timp sunt penalizate
deoarece, riscul de nerecuperare:
a) rămâne constant;
b) scade;
c) scade proporţional cu perioada;
d) creşte proporţional cu perioada.

9. Finanţarea întreprinderii pe termen lung

9.1. Structura financiară a întreprinderii

9.2. Fondurile proprii şi fondurile împrumutate ale întreprinderii
9.3. Costul finanţării întreprinderii

9.1. Structura financiară a întreprinderii

Structura capitalului unei întreprinderi reprezintă proporţia relativă a capitalului propriu
şi a împrumuturilor pe termen lung necesare finanţării activelor. De fapt, capitalul unei
întreprinderi reflectă compoziţia capitalurilor ei. Structura financiară a întreprinderii reflectă
raportul existent între finanţare internă şi finanţare externă, dar şi între finanţare pe termen
lung şi cea pe termen scurt.
Realizarea unei structuri financiare optime presupune stabilirea proporţiilor de utilizare
a capitalurilor proprii şi a celor împrumutate care să maximizeze creşterea economică a
întreprinderii, pe baza elementelor de rentabilitate şi risc. Întreprinderea utilizând într-o
proporţie mai mare împrumuturile pentru asigurarea finanţării, vor creşte riscurile legate de

36
fluxul profiturilor acesteia, dar în acelaşi timp se va putea înregistra o rată ridicată a
rentabilităţii.
Funcţionarea întreprinderii fără un capital adecvat este principala cauză a eşecului în
afaceri. Pentru funcţionare întreprinderea trebuie să aibă capital suficient, dar şi o structură a
acestuia adecvată, adică o combinaţie favorabilă între capitalul propriu şi capitalul
împrumutat.
Stabilirea structurii financiare trebuie să aibă în vedere atât elementele ce ţin de
întreprindere (rentabilitatea previzionată, obiectivele de creştere economică, riscurile
asumate), dar şi influenţa din exterior (bănci, stat, conjunctura economico-financiară).
Influenţa cea mai are asupra stabilirii structurii financiare o are creditorul (banca), având în
vedere riscul la care se expune:
· riscul de capital – când debitorul nu-şi poate restitui împrumutul;
· riscul de dobândă – când debitorul nu-şi poate plăti dobânda la termen;
· riscul de imobilizare – când creditorul îşi blochează capitalul şi trebuie să se refinanţeze
în condiţii neprielnice de dobândă şi timp.
Pentru a elimina sau atenua aceste riscuri banca solicită garanţii întreprinderii dar şi
participarea acesteia la finanţări cu fonduri proprii.

9.2. Fondurile proprii şi fondurile împrumutate ale întreprinderii

Fondurile proprii

Sursele proprii de finanţare sunt de două tipuri:

a) interne: autofinanţarea, vânzarea de active fizice şi financiare;
b) externe: aporturi noi de capital, subvenţii de la bugetul statului.

Surse proprii interne de finanţare

Autofinanţarea reprezintă baza finanţării întreprinderii şi în acelaşi timp cea mai
sănătoasă şi eficientă sursă de finanţare a nevoilor permanente viitoare. Deci, autofinanţarea
se concretizează într-un fond de acumulare rezultat din activitatea proprie a întreprinderii şi
utilizat pentru finanţarea activităţii în viitor. Autofinanţarea are la bază capacitatea de
autofinanţare disponibilă după plata dividendelor.

Autofinanţarea = CAF – Dividende plătite

Vânzarea de active fizice şi financiare reprezintă activitatea de dezinvestire a

capitalurilor alocate anterior în activele întreprinderii, în scopul oferirii unei surse interne de
finanţare a investiţiilor viitoare.

Surse proprii externe de finanţare

Aporturile noi de capital sunt mobilizate pentru creşterea capitalului social. Majorarea
prin aporturi noi în numerar reprezintă o operaţiune de finanţare directă. Aceste aporturi se fac
fie prin majorarea valorii nominale a acţiunilor vechi, fie prin emisiunea de noi acţiuni la
valoarea nominală a vechilor acţiuni sau la o valoare majorată în funcţie de valoarea bursieră
a vechilor acţiuni. Dacă întreprinderea a decis să emită noi acţiuni comune, ea trebuie să
stabilească suma ce urmează să se acopere prin acest tip de finanţare şi numărul de acţiuni
corespunzător volumului de finanţat astfel. Prin împărţirea volumului finanţării la numărul de
acţiuni emise se obţine valoarea nominală a unei acţiuni.
37
 Majorarea capitalului prin încorporarea rezervelor, a primelor de emisiune şi a profitului
nerepartizat reprezintă o operaţiune de finanţare indirectă (fără aport nou).

Fondurile împrumutate ale întreprinderii

Recurgerea la împrumuturi dă posibilitatea întreprinderii de a-şi completa sursele de

finanţare pe termen lung cu credite de la intermediari bancari şi credite prin emisiuni de
obligaţiuni. O formă specială a creditării pe termen lung pentru investiţii o constituie
operaţiunile de leasing. Prin leasing instituţia bancară achiziţionează un bun ales de
întreprinderea investitoare care apoi este dat acesteia în locaţie. Întreprinderea utilizează
bunul şi plăteşte o rată lunară, iar după o perioadă prevăzută are posibilitatea să-l răscumpere.
Leasingul
În afară de calea cumpărării în vederea obţinerii şi utilizării activelor este şi calea
contactului de leasing, o forma specială de închiriere. Leasingul este un mijloc de obţinere a
utilizării economice a unui activ pe o anumită perioadă fără a obţine un titlu legal asupra
activului.
Leasingul este o procedură de finanţare a investiţiilor prin care o bancă sau o instituţie
financiară specializată achiziţionează un bun mobiliar sau imobiliar pe care-l închiriază unei
întreprinderi sau unei persoane fizice, aceştia având posibilitatea să-l cumpere la sfârşitul
contractului la un preţ convenit (în general la valoarea reziduală).
Obiectul contractului de leasing îl formează finanţarea oricăror bunuri mobile sau
imobile cu valoare ridicată şi de folosinţă îndelungată (echipamente de producţie, linii
tehnologice, mijloace de transport etc). Contractul de leasing specifică condiţiile şi clauzele
înţelegerii privind leasingul, incluzând:
· perioada leasingului (care poate fi de la câteva luni la o perioadă ce acoperă viaţa
economică a bunului);
· suma şi perioada plăţilor cu chiria;
· părţile responsabile de costuri, asigurare, întreţinere şi reparare a activului;
· condiţiile anulării contractului;
· opţiunea, dacă există în contract, de a cumpăra activele la finele leasingului.
Operaţiunile de leasing au fost reglementate în ţara noastră prin OG nr. 51/1997,
completată şi modificată ulterior, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing.
Potrivit acestui act normativ, prin operaţiunea de leasing o parte, denumită
locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui
bun, al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea acestuia, contra
unei plăţi periodice, denumită rată de leasing. La sfârşitul perioadei de leasing
locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra
bunul, de a prelungi contractul de leasing, ori de a înceta raporturile contractuale.

9.3. Costul finanţării întreprinderii

Indiferent de sursa la care apelează întreprinderea pentru finanţare ea va trebuie să
suporte un cost. Costul finanţării reprezintă un criteriu de evaluare a ratei de actualizare
necesară pentru selecţia investiţiilor. Întreprinderea nu trebuie să investească într-un proiect
care are o rentabilitate economică mai mică decât costul resurselor utilizate finanţării lui.

38
 Costul datoriilor ca urmare a recurgerii Costul capitalurilor proprii
la împrumuturi

s Dobânzi s Dividende
s Prime acordate creditorilor s Plata chiriilor proprietarilor asociaţi
s Comisioane s Remunerarea proprietarilor-manageri
prin salarii

Costul mediu ponderat al finanţării (cost global)

Capitaluri proprii Datorii

K0 = Kp ´ +K d ´
Capitaluri proprii + Datorii Capitaluri proprii + Datorii

K0 = Costul mediu ponderat

Kp = Costul capitalurilor proprii
Kd = Costul datoriilor

Când există mai multe surse de finanţare (capital propriu, datorii pe termen lung,
datorii pe termen mediu, datorii pe termen scurt) cu cost diferit, K0 este:
n
å (Valoareacapitalului i ´ Costul capitalului i )
K0 = i = 1
n
å Capitaluri
i =1

Figura 6 Costul finanţării întreprinderii

Întrebări de verificare şi teme de dezbatere:

1. Ce se înţelege prin stuctută financiară a întreprinderii?
2. Prezentaţi fondurile sau sursele proprii ale întreprinderii.
3. Care sunt principalele fonduri împrumutate ale întreprinderii?
4. În ce mod afectează mărimea costului finanţării deciziile la nivel de întreprindere?

Teste grilă:
1. Structura capitalului unei întreprinderi reprezintă:
a) proporţia între stocuri şi modul de finanţare al acestora;
b) proporţia relativă a capitalului propriu şi a împrumuturilor pe termen lung necesare
finanţării activelor;
c) numai structura capitalurilor proprii;
d) elementele bilanţiere din partea de sus şi de jos a bilanţului contabil.

2. Autofinanţarea are la bază:

a) capacitatea de autofinanţare disponibilă după plata dividendelor;
b) sursele financiare imobilizate în stocuri;
c) suma de plată pentru dividende;
39
 d) sursele financiare din împrumuturi pe termen lung.

3. Factorii pe care îi iau în considerare investitorii potenţiali în cazul unui împrumut obligatar
sunt:
a) nivelul de finanţare a întreprinderii;
b) nivelul cheltuielilor, gradul de risc al veniturilor, uşurinţa lichidării investiţiei;
c) nivelul veniturilor, gradul de risc al veniturilor, uşurinţa lichidării investiţiei;
d) nivelul costurilor.

4. Criteriul de selecţie al surselor de finanţare este:

a) costul procurării capitalurilor, urmărindu-se creşterea acestuia;
b) rentabilitatea economică a întreprinderii;
c) costul fix unitar pentru pregătirea unei noi comenzi;
d) costul procurării capitalurilor, urmărindu-se reducerea acestuia.

10. Aplicaţii rezolvate şi aplicaţii propuse spre rezolvare

10.1. Aplicaţii rezolvate

10.2. Aplicaţii propuse spre rezolvare

10.1. Aplicaţii rezolvate

Exemplul 1:
Se cunoaşte următorul bilanţ contabil prescurtat al societăţii comerciale Y:

Tabelul 9
Bilanţ contabil al întreprinderii Y la data de 31.12.N (lei)
Denumire indicator 01.01.N 31.12.N
(anul N-1) (anul N)
ACTIV
Imobilizări necorporale 125 112
Imobilizări corporale 17.250 20.120
Imobilizări financiare 3.200 3.200
Stocuri 5.000 7.200
Clienţi 3.280 3.970
Casa şi conturi la bănci 230 520
Total activ 29.085 35.122
PASIV
Capital social 15.200 15.200
Rezerve 4.720 6.900
Provizioane 1.835 1.835
Datorii financiare 2.300 5.700
Furnizori 3.100 3.303
Datorii fiscale şi sociale 1.210 1.520

40
 Credite pe termen scurt 720 664
Total pasiv 29.085 35.122

Pe baza acestui bilanţ contabil să se costruiască bilanţul financiar al societăţii

comerciale Y necesar analizei financiare, ştiind că:
- imobilizările necorporale pentru ambii ani de analiză sunt cheltuieli de constituire;
- 30% din imobilizările financiare au o durată mai mică de 1 an;
- stocurile în proporţie de 15,7% au o lichiditate de peste 1 an (producţie în curs de
execuţie);
- 10% din creanţe au o lichiditate mai mare de 1 an (alte creanţe);
- 12% din datoriile financiare au scadenţă în exerciţiul care urmează, restul pe o perioadă
de 2 ani;
- 20% din provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt constituite pentru acoperirea unor
riscuri cu şansă mică de a se realiza, iar restul de 80% fiind justificate de existenţa unor
riscuri cu şanse mari de realizare în 2 ani.

Rezolvare:
Retratări ale bilanţului contabil al societăţii comerciale Y pentru anii N-1 şi N:

· imobilizările necorporale se vor diminua cu valoarea cheltuielilor de constituire

considerate active fictive sau non-valori:
Imobilizări necorporale (N-1) = 125 – 125 = 0 lei
Imobilizări necorporale (N) = 112 – 112 = 417 lei

· capitalurile proprii se vor reduce cu valoarea activelor considerate non-valori pentru

ambii ani, şi se vor majora cu valoarea provizioanelor constituite pentru riscuri cu şansă mică
de realizare:
Capital propriu = Capital social + Rezerve + Provizioane pentru riscuri cu şansă mică de
realizare – Cheltuieli de constituire
Capital propriu (N-1) = 15.200 + 4.720 + (1.835×20%) – 125 = 20.162 lei
Capital propriu (N) = 15.200 + 6.900 + (1.835×20%) – 112 = 22.355 lei

· imobilizările financiare vor fi diminuate cu valoarea celor cu lichiditate mai mică de 1

an şi vor fi majorate cu partea din creanţe cu lichiditate mai mare de 1 an:
Imobilizări financiare (N-1) = 3.200 – (3.200×30%) + (3.280×10%) = 2.568 lei
Imobilizări financiare (N) 3.200 – (3.200×30%) + (3.970×10%) = 2.637 lei

· creanţele se vor diminua cu cele cu o lichiditate mai mare de 1 an şi se vor majora cu

imobilizările financiare cu o durată mai mică de 1 an (imobilizările financiare ale
întreprinderii cu o durată de viaţă mai mică de 1 an de natura altor creanţe vor majora
valoarea creanţelor din cadrul activelor circulante):
Creanţe (N-1) = 3.280 – 328 + (3.200×30%) = 3.912 lei
Creanţe (N) = 3.970 – 397 + (3.200×30%) = 4.533 lei

· stocurile vor fi diminuate cu valoarea stocurilor cu lichiditate peste un an:

Stocuri (N-1) =5.000 – (5.000 ×15,7%) = 4.215 lei
Stocuri (N) = 7.200 – (7.200 ×15,7%) = 1.130,4 lei

41
 · valoarea imobilizărilor corporale va creşte cu valoarea stocurilor cu viteză de rotaţie mai
mare de 1 an (cu o lichiditate mai mare de 1 an):
Imobilizări corporale (N-1) = 17.250 + (5.000 ×15,7%) = 18.035 lei
Imobilizări corporale (N) = 20.120 + (7.200 ×15,7%) = 21.250, 4 lei

· datoriile financiare se vor diminua cu valoarea celor scadente în exerciţiul financiar

următor şi se vor majora cu valoarea provizioanelor constituite pentru riscuri cu şanse mari de
realizare în 2 ani:
Datorii financiare (N-1) = 2.300 – (2.300×12%) + (1.835×80%) = 3.492 lei
Datorii financiare (N) = 5.700 – (5.700×12%) + (1.835×80%) = 6.484 lei

· datoriile financiare cu scadenţă mai mică de 1 an vor majora datoriile pe termen scurt:
Datorii termen scurt (din exploatare) = Furnizori + Datorii fiscale şi sociale + Datorii
financiare cu scadenţă mai mică de 1 an
Datorii termen scurt (din exploatare) (N-1) = 3.100 + 1.210 +(2.300×12%) = 4.586 lei
Datorii termen scurt (din exploatare) (N) = 3.303 + 1.520 + (5.700×12%) = 5.507 lei

Tabelul 10
Bilanţ financiar al societăţii comerciale Y (lei)
Denumire indicator N-1 N

NEVOI (ACTIV)
Nevoi permanente (active imobilizate nete): 20.603 23.887,4
Imobilizări corporale 18.035 21.250,4
Imobilizări financiare 2.568 2.637
Nevoi temporare (active circulante nete): 8.357 11.122,6
Stocuri 4.215 6.069,6
Clienţi 3.912 4.533
Active de trezorerie 230 520
Total activ 28.960 35.010

RESURSE (PASIV)
Resurse permanente (capitaluri permanente): 23.654 28.839
Capitaluri proprii 20.162 22.355
Datorii financiare 3.492 6.484
Resurse temporare (Datorii pe termen scurt): 5.306 6.171
Datorii de exploatare (nefinanciare) 4.586 5.507
Pasive de trezorerie 720 664
Total pasiv 28.960 35.010

Exemplul 2:
Se cunoaşte următorul bilanţ contabil prescurtat al întreprinderii A pentru anul N:

Tabelul 11
Bilanţ contabil al întreprinderii A pentru anul N (lei)
ACTIV PASIV
Denumire indicator anul N Denumire indicator anul N
Imobilizări necorporale 230 Capital social 15.700
Imobilizări corporale 17.100 Rezerve 3.700
42
 Imobilizări financiare 10.320 Rezutatul exerciţiului 1.170
Stocuri 8.310 Provizioane 1.820
Clienţi 2.000 Datorii financiare 8.860
Efecte de încasat 1.100 Furnizori 1.300
Impozite şi taxe de încasat 270 Efecte de plată 4.750
Debitori diverşi 110 TVA de plată 530
Casa şi conturi la bănci 200 Creditori diverşi 810
Credite pe termen scurt 1.000
Total activ 39.640 Total pasiv 39.640

Tabelul 12
Ajustări de valoare pentru imobilizări şi stocuri - anul N (lei)
Denumire indicator Valoare netă Ajustări de Valoare brută
valoare*
Imobilizări necorporale 230 730 960
Imobilizări corporale 17.100 12.100 29.200
Imobilizări financiare 10.320 1.720 12.040
Stocuri 8.310 1.000 9.310
Total ajustări de valoare - 15.550 -
*Ajustările de valoare cuprind amortizările şi ajustările pentru deprecierea sau pierderea de valoare

Să se întocmească bilanţul funcţional al întreprinderii A pentru anul N.

Rezolvare:
Tabelul 13
Bilanţ funcţional al întreprinderii A (lei)
NEVOI (ACTIV) Anul N
Nevoi stabile ( active imobilizate brute): 42.200
Imobilizări necorporale 960
Imobilizări corporale 29.200
Imobilizări financiare 12.040
Nevoi ciclice şi de trezorerie (active circulante): 12.990
Active circulante de exploatare (ACE) 12.410
Stocuri 9.310
Clienţi 2.000
Efecte de încasat 1.100
Active circulante în afara exploatării (ACAE) 380
Impozite 270
Debitori diverşi 110
Active de trezorerie (AT) 200
Total activ 55.190
RESURSE (PASIV) Anul N
Resurse durabile: 46.800
Capital social 15.700
Rezerve 3.700
Rezultatul exerciţiului 1.170
Provizioane 1.820
Ajustări de valoare 15.550
Datorii financiare 8.860
Resurse ciclice şi de trezorerie 8.390
Datorii de exploatare (DE) 6.580
43
 Furnizori 1.300
Efecte de plată 4.750
TVA de plată 530
Datorii în afara exploatării (DAE) 810
Creditori diverşi 810
Pasive de trezorerie (PT) 1.000
Total pasiv 55.190
Valorile imobilizărilor şi stocurilor sunt la valoarea brută (includ ajustările de valoare).

Exemplul 3:
Să se calculeze capacitatea de autofinanţare a unei întreprinderi cunoscându-se
următoarele informaţii: capitalurile proprii sunt 175.000 lei, rata rentabilităţii financiare
calculată ca raport între profitul net şi capitalurile proprii este de 12%, iar cheltuielile cu
amortizarea sunt 40% din profitul net.

Rezolvare:
Profit net
Rf = ´ 100
Capitaluri proprii

Profit net = Capitaluri proprii ×Rf = 175.000 ×12% = 21.000 lei

Amortizarea = Profit net × 40% = 21.000 × 40% = 8.400 lei
CAF = Profit net + Amortizare = 21.000 + 8.400 = 29.400 lei
La formarea capacităţii de autofinanţare profitul net contribuie cu 71,43%, iar
amortizarea contribuie cu numai 28,57%.

Exemplul 4:
Să se calculeze rata rentabilităţii financiare şi să se precizeze dacă îndatorarea are un
impact negativ sau pozitiv asupra firmei, în condiţiile în care pentru anul (N-1) rata de
rentabilitate economică este de 10%, iar pentru anul (N ) este de 13% şi rata dobânzii pentru
anul (N-1) este de 12%, iar pentru anul (N) este de 5%. Rata impozitului pe profit este de
16% (pentru ambii ani de analiză). Datoriile totale ale întreprinderii sunt de 11.650 lei pentru
anul (N-1) şi 16.520 lei pentru anul (N), iar capitalurile proprii de 43.580 pentru anul (N-1) şi
47.620 lei pentru anul (N).

Rezolvare:
é 11.650 ù
R f (N -1) = ê10% + ´ (10% - 12%)ú ´ (1 - 0,16) = 7,95%
ë 43.580 û
Având în vedere că Re este inferioară Rd (10% < 12%), se produce un efect de levier
negativ. În consecinţă, rentabilitatea financiară obținută este mai mică decât rentabilitatea
economică (7,95% < 10%).

é 16.520 ù
R f (N) = ê13% + ´ (13% - 5%)ú ´ (1 - 0,16) = 13,21%
ë 47.620 û

Având în vedere că Re este superioară Rd (13% > 5%), se produce un efect de levier
pozitiv. În consecinţă, rentabilitatea financiară obținută este mai mare decât rentabilitatea
economică (13,21% > 13%).
44
Exemplul 5:
Să se întocmească pentru întreprinderea Y tabloul de finanţare nevoi-resurse (forma
simplificată) pe baza bilanţului funcţional din tabelul 14.
Tabelul 14
Bilanţ funcțional al întreprinderii Y (lei)
NEVOI (ACTIV) Anul N-1 Anul N
Nevoi stabile ( active imobilizate brute): 58.250 69.300
Nevoi ciclice şi de trezorerie (active circulante): 13.980 19.840
Active circulante de exploatare (ACE) 11.100 16.200
Active circulante în afara exploatării (ACAE) 300 1.000
Active de trezorerie (AT) 2.580 2.640
Total activ 72.230 89.140
RESURSE (PASIV) Anul N-1 Anul N
Resurse durabile: 62.180 74.970
Capital propriu 43.580 47.620
Ajustări de valoare privind imobilizările 17.000 25.000
corporale şi necorporale
Datorii financiare 1.600 2.350
Resurse ciclice şi de trezorerie 10.050 14.170
Datorii de exploatare (DE) 6.000 7.300
Datorii în afara exploatării (DAE) 750 920
Pasive de trezorerie (PT) 3.300 5.950
Total pasiv 72.230 89.140

Rezolvare:
Tabelul 15
Tabloul de finanţare nevoi-resurse (lei)
Nevoi Sume Resurse Sume
1.Nevoi stabile 1.Resurse durabile
Creşterea activelor imobilizate 11.050 Creşterea capitalurilor 12.790
brute permanente
Scăderea capitalurilor permanente - Scăderea activelor imobilizate -
TOTAL 11.050 TOTAL 12.790
Creşterea FRNG 1.740
2.Nevoi ciclice 2.Resurse ciclice
Creşterea activelor circulante 5.800 Creşterea datoriilor pe termen 1.470
ΔACE + ΔACAE scurt ΔDE + ΔDAE
Scăderea datoriilor pe termen scurt - Scăderea activelor circulante -
TOTAL 5.800 TOTAL 1.470
Creşterea NFRT 4.330
Scăderea TN 2.590

Variaţia activelor imobilizate brute = 69.300 – 58.250 = 11.050 lei

Variaţia capitalurilor permanente = 74.970 – 62.180 = 12.790 lei
Δ FRNG = ΔCapitaluri permanente – ΔActive imobilizate brute = 12.790 – 62.180 = 1.740 lei
Variaţia activelor circulante = ΔACE+ΔACAE = (16.200–11.100) + (1.000–300) = 5.800 lei
Variaţia datoriilor pe termen scurt = ΔDE + ΔDAE = (7.300 – 6.000) + (920 – 750) = 1.470 lei
ΔNFRT = NFRT(N) – NFRT(N-1) = (17.200 – 8.220) – (11.400 – 6.750) = 4.330 lei
ΔTN = Δ FRNG – ΔNFRT = 1.740 – 4.330 = – 2.590 lei

45
Exemplul 6:
Pe baza datelor din tabelul 16 să se calculeze şi interpreteze ratele echilibrului financiar,
ratele de îndatorare şi ratele privind structura activului şi psivului. Să se întocmească bilanţul
structural.

Tabelul 16
Bilanţul financiar al întreprinderii A (în mii lei)
Denumire indicator N-1 N
ACTIV
Nevoi permanente: 41.250 44.300
Imobilizări necorporale 11.000 9.000
Imobilizări corporale 28.750 34.800
Imobilizări financiare 1.500 500
Nevoi temporare: 13.980 19.840
Stocuri 7.100 8.200
Creanţe 4.300 9.000
Titluri de plasament 580 300
Disponibilităţi 2.000 2.340
Total activ 55.230 64.140
PASIV
Capitaluri permanente: 45.180 49.970
Capital social 30.000 30.000
Rezerve 12.000 15.500
Provizioane pe termen lung pentru riscuri cu şansă mică de 1.580 2.120
realizare (asimilate rezervelor)
Datorii financiare 1.600 2.350
Resurse temporare: 10.050 14.170
Furnizori 6.000 7.300
Datorii salariaţi 150 220
Datorii buget 600 700
Credite bancare pe termen scurt 3.300 5.950
Total pasiv 55.230 64.140

Tabelul 17
Bilanţul structural al întreprinderii A (mii lei)
Denumire indicator N-1 % N %
ACTIV
Nevoi permanente: 41.250 74,68 % 44.300 69,07 %
Imobilizări necorporale 11.000 19,92 % 9.000 14,03 %
Imobilizări corporale 28.750 52,05 % 34.800 54,26 %
Imobilizări financiare 1.500 2,71 % 500 0,78 %
Nevoi temporare: 13.980 25,32 % 19.840 30,93%
Stocuri 7.100 12,86 % 8.200 12,78 %
Creanţe 4.300 7,79 % 9.000 14,03 %
Active de trezorerie 2.580 4,67 % 2.640 4,12 %
Total activ 55.230 100 % 64.140 100 %
PASIV
Capitaluri permanente: 45.180 81,80 % 49.970 77,91 %
Capitaluri proprii 43.580 78,91 % 47.620 74,24 %
Datorii financiare 1.600 2,89 % 2.350 3,67 %
Resurse temporare: 10.050 18,20 % 14.170 22,09 %
46
 Furnizori 6.000 10,86 % 7.300 11,38 %
Datorii salariaţi 150 0,27 % 220 0,34 %
Datorii buget 600 1,09 % 700 1,09 %
Credite bancare pe termen scurt 3.300 5,98 % 5.950 9,28 %
Total pasiv 55.230 100 % 64.140 100 %

Exemplul 7:
Întreprinderea X realizează în anul N o cifră de afaceri (CA) de 60.200 lei. Cheltuielile
variabile (CV) ale întreprinderii sunt de 45.150 lei, iar cheltuielile fixe (CF) de 2.200 lei.
1. Care este cifra de afaceri pentru care rezultatul este nul, RN = 0 (adică cifra de afaceri
corespunzătoare pragului de rentabilitate)?
2. Ce rezultat se va obţine în condiţiile creşterii cifrei de afaceri cu 5%?
3. Ce cifră de afaceri va genera un rezultat de 18.000 lei?
4. Ce cifră de afaceri va menţine acelaşi rezultat (de la punctual 1) în condiţiile creşterii
cheltuielilor fixe cu 20%?

Rezolvare:
Tabelul 18
Analiza pragului de rentabilitate (lei)
Răspuns Răspuns Răspuns Răspuns
Indicatori Lei %
1 2 3 4
CA 60.200 100 8.800 63.210 80.800 61.960
– CV 45.150 75 6.600 47.407,5 60.600 46.470
= MCV 15.050 25 2.200 15.802,5 20.200 15.490
– CF 2.200 - 2.200 2.200 2.200 2.640
= RN 12.850 - 0 13.602,5 18.000 12.850

Exemplul 8:
Să se elaboreze bugetul vânzărilor pentru întreprinderea X, ştiind că aceasta
comercializează 2 produse, pe baza următoarelor date: cifra de afaceri obţinută din vânzarea
produsului 1 – 50.200 lei; cifra de afaceri obţinută din vânzarea produsului 2 – 20.200 lei;
discounturi acordate – 3.510 lei; cheltuieli de marketing – 500 lei; cheltuieli cu personalul
privind vânzările – 1.200 lei şi cheltuieli administrative – 150 lei.

Rezolvare
Tabelul 19
Bugetul vânzărilor la întreprinderea X (lei)
Indicatori Valori anuale
1. Cifra de afaceri 70.200
Produsul 1 50.000
Produsul 2 20.200
2. Disconturi acordate 3.510
3. Cifra de afaceri netă (1-2) 66.690
4. Cheltuieli de marketing (publicitate, studii de piaţă) 500
5. Cheltuieli de personal privind vânzările 1.200
6. Cheltuieli administrative 150
7. Cheltuieli de desfacere totale (4+5+6) 1.850
8. Marja comercială (3-7) 64.840
47
Exemplul 9:
Întreprinderea A se aprovizionează cu materii prime pentru fabricarea unui produs. Într-
un an de zile, întreprinderea va avea nevoie de 2.700.000 kg materie primă (cantitatea
necesară = N). Costul pregătirii unei comenzi de aprovizionare (ca) = 45.000 lei, iar costul de
depozitare (cd) = 0,6 lei/kg de materie primă zilnic. Intervalul de timp considerat pentru
reglementarea stocului (T) este de 360 zile. Să se determine mărimea optimă a stocului (Soptim)
conform modelului Wilson-Whitin.

Rezolvare:
2 ´ N ´ ca 2 ´ 2.700.000 ´ 45.000
Soptim = = = 33.542 kg
T ´ cd 360 ´ 0,6

Exemplul 10:
Calculaţi costul mediu ponderat al capitalului (K0) întreprinderii X pe baza următoarelor
informaţii:

Tabelul 20
Capital propriu şi datorii financiare
Indicatori Întreprinderea X
Nr. de acţiuni 15.000
Valoarea nominală a unei acţiuni 270 lei/acţ
Costul capitalurilor proprii 18%
Datorii pe termen lung 450.000 lei
Costul datoriilor pe termen lung 15%

Rezolvare:
n
å (Valoareacapitalului i ´ Costul capitalului i )
15.000 ´ 270 ´ 18% + 450.000 ´ 15%
K0 = i = 1 = = 17,68%
n 4.050.000 + 450.000
å Capitaluri
i =1

Exemplul 11:
O întreprindere a contractat un împrumut la o dobândă anuală de 19%. Cheltuielile
administrative sunt evaluate la 0,2%, iar cota de impozit pe profit este de 16%.
Calculaţi costul real al împrumutului.

Rezolvare:

Cost real împrumut = (100% – Impozitul pe profit %) × (Dobânda anuală + ch. administrative)
Cost real împrumut = (100% – 16%) × (19 + 0,2) = 16,128%

48
 10.2. Aplicaţii propuse spre rezolvare
1. Se cunosc următoarele elemente de venituri şi cheltuieli extrase din contul de profit
şi pierdere al unei întreprinderi pentru anul N: venituri din vânzarea mărfurilor 2.100 mii lei,
cheltuieli privind mărfurile 1.720 mii lei, cheltuieli cu materiile prime şi materialele
consumabile 43.100 mii lei. În condiţiile în care producţia exerciţiului este 73.200 mii lei,
marja comercială şi valoarea adăugată pentru anul N sunt. Să se calculeze MC şi VA.

2. O întreprindere a înregistrat în anul N o cifră de afaceri de 85.100 lei, excedentul brut

al exploatării fiind de 30.150 lei. La sfârşitul exerciţiului întreprinderea a realizat un profit net
de 8.210 lei. Ce valori au rata marjei nete şi rata marjei brute de exploatare?

3. O întreprindere dispune în anul N de imobilizări pentru exploatare în valoare de

329.000 lei. Nevoia de fond de rulment de exploatare calculată pe baza bilanţului funcţional
este de 292.300 lei, cea în afara exploatării este de 75.200 lei, iar disponibilităţile de 20.000
lei. Se mai cunosc următoarele elemente: valoarea adăugată este 283.246 lei, cheltuielile de
personal 159.300 lei, iar impozitele şi taxele datorate 35.100 lei. Ce valoare va avea
rentabilitatea economică brută?

4. Se cunoaşte următorul bilanţ contabil prescurtat al întreprinderii X pentru anul N:

Tabelul 21
Bilanţ contabil al întreprinderii X pentru anul N (lei)
ACTIV PASIV
Denumire indicator anul N Denumire indicator anul N
Imobilizări necorporale 299 Capital social 27.550
Imobilizări corporale 25.650 Rezerve 2.100
Imobilizări financiare 13.416 Rezutatul exerciţiului 2.175
Stocuri 9.465 Provizioane 2.570
Clienţi 3.050 Datorii financiare 7.890
Efecte de încasat 900 Furnizori 2.780
Impozite şi taxe de încasat 170 Efecte de plată 5.050
Debitori diverşi 315 TVA de plată 890
Casa şi conturi la bănci 740 Creditori diverşi 1020
Credite pe termen scurt 1980
Total activ 54.005 Total pasiv 54.005

Tabelul 22
Ajustări de valoare pentru imobilizări şi stocuri (lei) - anul N
Denumire indicator Valoare netă Ajustări de Valoare brută
valoare*
Imobilizări necorporale 299 430 729
Imobilizări corporale 25.650 11.700 37.350
Imobilizări financiare 13.416 2.890 16.306
Stocuri 9.465 1.210 10.675
Total ajustări de valoare - 16.230 -
*Ajustările de valoare cuprind amortizările şi ajustările pentru deprecierea sau pierderea de valoare

Să se întocmească bilanţul funcţional al întreprinderii X pentru anul N.

49
 5. Să se calculeze capacitatea de autofinanţare a unei întreprinderi cunoscându-se
următoarele informaţii: capitalurile proprii sunt 180.000 lei, rata rentabilităţii financiare
calculată ca raport între profitul net şi capitalurile proprii este de 15%, iar cheltuielile cu
amortizarea sunt 30% din profitul net.

6. Să se întocmească pentru întreprinderea A tabloul de finanţare nevoi-resurse (forma

simplificată) pe baza bilanţului funcţional din tabelul 23.
Tabelul 23
Bilanţ funcțional al întreprinderii A (lei)
NEVOI (ACTIV) Anul N-1 Anul N
Nevoi stabile ( active imobilizate brute): 100.250 123.330
Nevoi ciclice şi de trezorerie (active circulante): 63.900 75.020
Active circulante de exploatare (ACE) 51.200 56.870
Active circulante în afara exploatării (ACAE) 7.000 11.200
Active de trezorerie (AT) 5.700 6.950
Total activ 164.150 198.350
RESURSE (PASIV) Anul N-1 Anul N
Resurse durabile: 95.280 104.850
Capital propriu 63.080 70.600
Ajustări de valoare privind imobilizările 27.000 25.300
corporale şi necorporale
Datorii financiare 5.200 8.950
Resurse ciclice şi de trezorerie 68.870 93.500
Datorii de exploatare (DE) 55.500 77.560
Datorii în afara exploatării (DAE) 9.750 11.920
Pasive de trezorerie (PT) 3.620 4.020
Total pasiv 164.150 198.350

7. Întreprinderea B produce şi comercializează un singur produs. Să se calculeze care

este preţul de vânzare calculat pe unitate de produs, astfel încât rezultatul să fie nul.

Tabelul 24
Elemente de calcul pentru determinarea preţului de vânzare pe unitate de produs
Indicatori Întreprinderea B (lei)
Cost variabil pentru întreaga producţie (CV) 1.640.000
Cost fix pentru întreaga producţie (CF) 3.649.000
Volumul producţiei exprimat în unităţi fizice care
20.500 căţi
asigură un rezultat nul (QPR)

8. Întreprinderea A a realizat pe parcursul exerciţiului financiar o cifră de afaceri de

320.000 lei, înregistrând cheltuieli variabile de 240.000 lei şi cheltuieli fixe de 15.000 lei. Ce
valoarea are cifra de afaceri (CAPR) pentru care rezultatul este nul?

9. Întreprinderea X se aprovizionează cu materii prime pentru fabricarea unui produs.

Într-un an de zile, întreprinderea va avea nevoie de 1.679.616 kg materie primă (cantitatea
necesară = N). Costul pregătirii unei comenzi de aprovizionare (ca) = 52.900 lei, iar costul de
depozitare (cd) = 0,8 lei/kg de materie primă zilnic. Intervalul de timp considerat pentru
reglementarea stocului (T) este de 360 zile. Să se determine mărimea optimă a stocului (Soptim)
conform modelului Wilson-Whitin.
50
 Model de bilet propus pentru examen

I. Teste grilă

1. Bilanţul financiar denumit şi bilanţul lichiditate-exigibilitate se etalează pe următoarele

două paliere:
a) nevoi temporare şi capitaluri prorii;
b) capitaluri permanente şi datorii;
c) active circulante şi active imobilizate;
d) partea de sus (nevoi permanente, respectiv capitaluri permanente) care reflectă
structura financiară şi partea de jos (nevoi temporare, respectiv resurse temporare)
care reflectă ciclul de activitate.
2. Excedentul brut al exploatării exprimă:
a) creşterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producţie peste valoarea
bunurilor şi seviciilor provenind de la terţi;
b) mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu care vor fi remuneraţi acţionarii pentru
capitalurile proprii subscrise;
c) cheltuielile plătibile în cursul exerciţiului financiar;
d) acumularea brută din activitatea de exploatare cu influenţă hotărâtoare asupra
rentabilităţii economice şi a capacităţii potenţiale de autofinanţare a investiţiilor.
3. Capacitatea de autofinanţare a exerciţiului se calculează prin două metode şi anume:
a) metoda deductivă şi metoda aditivă;
b) metoda deductivă şi metoda excedentului brut al exploatării;
c) metoda aditivă şi metoda rezultatului net al exerciţiului;
d) metoda aditivă şi metoda valorii adăugate.
4. Gradul în care întreprinderea face faţă datoriilor totale este dat de:
a) rata fondului de rulment;
b) rata solvabilităţii pe termen lung;
c) rentabilitatea comercială;
d) rentabilitatea economică.
5. Rata datoriilor financiare şi rata independenţei financiare a întreprinderii sunt:
a) complementare;
b) independente;
c) complexe;
d) de echilibru financiar.
6. Pragul de rentabilitate reprezintă:
a) punctul de echilibru în care fondul de rulment este egal cu nevoia de fond de
rulment, iar trezoreria netă este nulă;
b) nivelul de activitate sau cifra de afaceri, care absoarbe în întregime cheltuielile de
exploatare ale unei perioade, întreprinderea înregistrând un rezultat nul;
c) situaţia în care activele circulante transformabile în lichidităţi sunt insuficiente pentru
rambursarea datoriilor pe termen scurt;
d) activele circulante de exploatare au o valoare egală cu activele circulante în afara
exploatării.
51
7. Precizaţi care afirmaţie este veridică:
a) riscul global al întreprinderii asumat de proprietari se exprimă sub forma
coeficientului de elasticitate global;
b) cu cât coeficientul efectului de levier al exploatării (CELE) este mai mic decât 1, cu
atât mai mult creşterea cifrei de afaceri este generatoare de profit;
c) întreprinderea cu cheltuieli fixe mai mici este mult mai riscantă şi mai puţin flexibilă
la variaţiile pieţei;
d) în aprecierea pragului de rentabilitate elasticitatea rezultatului exploatării este mai
scăzută, iar riscul de exploatare redus.
8. Planul de afaceri este instrumentul principal pentru:
a) evaluarea proiectelor de investiţii;
b) demararea proiectelor de investiţii, penetrarea de noi pieţe, dezvoltarea de afaceri noi
sau restructurarea afacerilor neprofitabile;
c) analiza pe termen scurt a rentabilităţii întreprinderii;
d) demararea proiectelor de investiţii, extinderea pieţelor financiare, dezvoltarea de
afaceri noi sau restructurarea afacerilor profitabile.
9. Bugetul exploatării este format din:
a) mai multe bugete individuale (bugetul vânzărilor, bugetul producţiei, bugetul
costurilor) care combinate formează o parte importantă a planului de afaceri;
b) mai multe bugete individuale (bugetul vânzărilor, bugetul producţiei, bugetul
costurilor) care combinate formează o parte importantă a tabloului d finanţare;
c) bugetul vânzărilor, bugetul producţiei, bugetul costurilor, bugetul numerarului şi
bugetul capitalului;
d) totalitatea elementelor tangibile şi intangibile cuprinse în bilanţul contabil.
10. Politica de tip agresiv privind gestionarea ciclului de exploatare presupune:
a) realizarea unei cifre de afaceri mari cu stocuri minime;
b) realizarea unei cifre de afaceri date cu stocuri şi lichidităţi mari;
c) rentabilitate mică;
d) risc redus.
11. Procesul de exploatare cel mai economic este atunci când se desfășoară fără stocuri sau
cu stocuri ce tind spre zero. Această ipoteză este:
a) realistă, deoarece o aprovizionare în timp real sporește considerabil cheltuielile de
aprovizionare;
b) adevărată și realistă;
c) nerealistă, deoarece o aprovizionare în timp real sporește considerabil cheltuielile de
aprovizionare;
d) nerealistă, deoarece presupune constituirea a două sau mai multe stocuri de siguranță.
12. Investiţiile care recuperează capitalul într-o perioadă mai mare de timp sunt penalizate
deoarece, riscul de nerecuperare:
a) rămâne constant;
b) scade;
c) scade proporţional cu perioada;
d) creşte proporţional cu perioada.
13. Structura capitalului unei întreprinderi reprezintă:
a) proporţia între stocuri şi modul de finanţare al acestora;
52
 b) proporţia relativă a capitalului propriu şi a împrumuturilor pe termen lung necesare
finanţării activelor;
c) numai structura capitalurilor proprii;
d) elementele bilanţiere din partea de sus şi de jos a bilanţului contabil.
14. Autofinanţarea are la bază:
a) capacitatea de autofinanţare disponibilă după plata dividendelor;
b) sursele financiare imobilizate în stocuri;
c) suma de plată pentru dividende;
d) sursele financiare din împrumuturi pe termen lung.
15. Factorii pe care îi iau în considerare investitorii potenţiali în cazul unui împrumut
obligatar sunt:
a) nivelul de finanţare a întreprinderii;
b) nivelul cheltuielilor, gradul de risc al veniturilor, uşurinţa lichidării investiţiei;
c) nivelul veniturilor, gradul de risc al veniturilor, uşurinţa lichidării investiţiei;
d) nivelul costurilor.

II. Aplicaţii

1. Se cunosc următoarele elemente de venituri şi cheltuieli extrase din contul de profit

şi pierdere al unei întreprinderi pentru anul N: venituri din vânzarea mărfurilor 2.100 mii lei,
cheltuieli privind mărfurile 1.720 mii lei, cheltuieli cu materiile prime şi materialele
consumabile 43.100 mii lei. În condiţiile în care producţia exerciţiului este 73.200 mii lei,
marja comercială şi valoarea adăugată pentru anul N sunt. Să se calculeze marja comercială şi
valoarea adăugată.
2. O întreprindere a înregistrat în anul N o cifră de afaceri de 85.100 lei, excedentul brut
al exploatării fiind de 30.150 lei. La sfârşitul exerciţiului întreprinderea a realizat un profit net
de 8.210 lei. Ce valori au rata marjei nete şi rata marjei brute de exploatare?

3. O întreprindere dispune în anul N de imobilizări pentru exploatare în valoare de

329.000 lei. Nevoia de fond de rulment de exploatare calculată pe baza bilanţului funcţional
este de 292.300 lei, cea în afara exploatării este de 75.200 lei, iar disponibilităţile de 20.000
lei. Se mai cunosc următoarele elemente: valoarea adăugată este 283.246 lei, cheltuielile de
personal 159.300 lei, iar impozitele şi taxele datorate 35.100 lei. Ce valoare va avea
rentabilitatea economică brută?
4. Să se calculeze capacitatea de autofinanţare a unei întreprinderi cunoscându-se
următoarele informaţii: capitalurile proprii sunt 180.000 lei, rata rentabilităţii financiare
calculată ca raport între profitul net şi capitalurile proprii este de 15%, iar cheltuielile cu
amortizarea sunt 30% din profitul net.
5. Întreprinderea A a realizat pe parcursul exerciţiului financiar o cifră de afaceri de
320.000 lei, înregistrând cheltuieli variabile de 240.000 lei şi cheltuieli fixe de 15.000 lei. Ce
valoarea are cifra de afaceri (CAPR) pentru care rezultatul este nul?

53
 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

· Armeanu D. (2007), Evaluarea performanţelor financiare ale întreprinderii, Tribuna

Economică, v. 18, nr. 7.
· Brezeanu P. (2009), Gestiunea financiară a întreprinderii – volumul 1 şi 2, Editura
Cavallioti, Bucureşti.
· Ciobanu A. (2007), Analiza performanţei întreprinderii, Editura ASE, Bucureşti.
· Corduneanu C., Murgea A. (2008), Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura
Universităţii de Vest, Timişoara.
· Dumitrascu R. (2012), Gestiunea financiară a întreprinderii.Concepte. Modele.
Instrumente, Editura Universitară, Bucureşti.
· Dumitrascu R. (2012), Gestiunea financiară a întreprinderii. Manual de studiu individual,
Editura Pro Universitaria, Bucureşti.
· Dumitraşcu R., Dumitraşcu V. (2009), Gestiunea capitalului intangibil al firmei. Concepte.
Instrumente. Modele, Editura Performantica, Iaşi.
· Dumitraşcu R. (2008), Managementul valorii prin goodwill. Valoarea firmei între tangibil
și intangibil, Editura Sedcom Libris, Iaşi.
· Georgescu M.A. (2008), Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Universul Juridic,
Bucureşti.
· Hoanţă N. (2011), Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura CH Beck, Bucureşti.
· Ilie V. (2010), Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteor Press, Bucureşti.
· Vintilă G. (2010), Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.

54