UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU” – BUCURESTI

FACULTATEA DE FINANTE – BANCI, CONTABILITATE SI ADMINISTRAREA

AFACERILOR
SPECIALIZAREA: CONTABILITATE SI INFORMATICA DE GESTIUNE

REFERAT
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

Analiza situatiei financiar-patrimoniale si a

principalelor tipuri de rate financiare

Coordonator stiintific: Lect.univ.dr.Oana Claudia Ionescu

Student:
MURARU FLORINA (ANTONE)
Anul III – ID
 ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIAR-PATRIMONIALE

Situaţia financiar-patrimonială reprezintă o anumită stare a capitalului din punct de

vedere al existenţei, componenţei materiale şi a rezultatelor obţinute, reprezentând o premisă
şi în acelaşi timp o consecinţă a desfaşurării proceselor care formează obiectul de activitate
al firmei, constituind cadrul financiar al acesteia, fluxurile de numerar pe care le implică şi
le degajă.
Sursa de date pentru analiza financiară o constituie documentele contabile de
sinteză1,2: bilanţul, contul de profit şi pierderi şi anexele la bilanţ, acestea din urmă
oferind explicaţii necesare unei înţelegeri mai bune a bilanţului şi contului de profit şi
pierdere, aducând clarificări privind politicile firmei în materie de investiţii, de finanţare, de
fiscalitate, de evaluare a patrimoniului.
Într-o abordare generală, pentru afacerile aflate în derulare, diagnosticul financiar
cuprinde3:
1. Un studiu al bilanţului, (static şi dinamic, pe orizontală şi pe verticală, fiecare
punând în evidenţă corelaţii cu semnificaţii deosebite în aprecierea situaţiei financiare a
întreprinderii);
2. Un studiu al contului de rezultat pentru a studia performanţele degajate de
întreprindere.
3. Analiza planului financiar pentru afacerile aflate atât la debut (cu rolul de a
documenta, justifica şi convinge) cât şi pentru cele în derulare (în vederea unor noi
investiţii).
Notă: În general fiecare indicator analizat se va compara cu minimum trei repere:
- nivelul înregistrat în anii anteriori pentru a se constata evoluţia indicatorului în
sensul reducerii sau creşterii;
- nivelul înregistrat ca o medie în sectorul de activitate în care acţionează
întreprinderea analizată;
- nivelul înregistrat de cel mai important concurent din sectorul de activitate
respectiv, care se constituie ca „ ţintă”.
6.1. Diagnosticul financiar pe baza informaţiilor degajate de bilanţ
- (DEX) - tablou contabil al activului şi pasivului unei intreprinderi sau al unei
activităţi financiare pentru o anumită perioadă de timp. ♦ Fig. Rezultatul sintetic al unei
activități desfășurate într-o perioadă dată.
(EC.) Inventarul a tot ceea ce posedă (activul) și a tot ceea ce datorează (pasivul) o
întreprindere. Se stabilește anual sub forma unui document contabil
Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ
şi pasiv (mijloacele şi resursele) la închiderea exerciţiului şi în alte situaţii prevăzute de lege,
grupate după natură, destinaţie şi lichiditate, respectiv după natura, provenienţa şi
exigibilitate. Elementele de pasiv vizează fondurile de care a beneficiat întreprinderea
(capitalurile proprii ale asociaţiilor, provizioanele, datoriile de exploatare, financiare), iar
cele de activ, utilizările acestor fonduri, cu titlu durabil (active imobilizate) şi cu titlu
provizoriu şi ciclic (active circulante).
Activul şi pasivul reflectă aceeaşi realitate vazută sub forma mijloacelor de finanţare şi a
utilizării acestora la acelaşi moment, ceea ce impune echilibrul permanent între activele şi
pasivele bilanţului, indiferent de forma de prezentare a acestuia(tabelară sau în listă).
Pentru necesităţile de analiză financiară se are în vedere posibilitatea utilizării a
următoarelor tipuri de bilanţ:
- bilanţ financiar (patrimonial) sau lichiditate - exigibilitate, are ca finalitate
descrierea(inventarierea) patrimoniului întreprinderii şi are meritul de a pune în evidenţă
riscul de insolvabilitate al întreprinderii. Construcţia acestuia se face prin gruparea
elementelor de activ după criteriul lichidităţii iar a celor din pasiv după criteriul
exigibilităţii. Abordarea financiară se bazează pe ipoteza lichidării întreprinderii constuind
subiect de interes pentru investitori şi creditori pentru că oferă informaţii privind capacitatea
acesteia de a-şi achita datoriile.
- bilanţ funcţional sau economic, care regrupează posturile de bilanţ pe marile
funcţiuni ale întreprinderii (investiţii, exploatare, trezorerie, finanţare) în scopul explicării
funcţionării economice a întreprinderii. Abordarea funcţională se bazează pe ipoteza
continuităţii activităţii şi prezintă interes pentru manageri fiind asociată unei analize interne.
În analiza bilanţului se folosesc mai multe procedee:
1. analiza bilanţului pe orizontală constă în examinarea corelaţiilor dintre grupele şi
posturile din activul bilantului, în comparaţie cu cele din pasiv, evidenţiind măsura în care
activele imobilizate şi circulante s-au format pe baza surselor financiare din pasiv (analiza
echilibrului financiar);
2. analiza bilanţului pe verticală presupune studierea separată a grupelor de activ şi
pasiv a fiecărui post care se încadrează în grupele respective pentru a determina greutatea
specifică a acestora şi a modificărilor intervenite în grupele şi posturile de bilanţ. Ea se
referă la:
- analiza structurii bilanţului şi a modificărilor care au intervenit în conţinutul
grupelor, capitolelor şi posturilor;
- analiza situaţiei stocurilor la începutul şi la sfârşitul perioadei de gestiune;
- analiza creanţelor întreprinderii;
- analiza obligaţiilor întreprinderii şi a posibilităţilor de lichidare a acestora din
disponibilităţile băneşti.
3. analiza combinată constă în folosirea concomitentă a celor două procedee mai sus
arătate punând accent pe utilizarea metodei ratelor, fiind tipul de analiză cel mai raspândit
în practică.

6.1.1. Analiza bilanţului financiar

Bilanţul financiar se construieşte prin transformarea bilanţului contabil din forma
listă4 în forma cont, punând faţă în faţă activul cu pasivul şi retratarea5 elementelor de
activ/pasiv pentru a elimina distorsiunile existente între realitatea prezentată în documentele
de sinteză şi cea economico-financiară din activitatea întreprinderii6. Din acest motiv, în
activitatea practică de analiză, raţionamentul profesional va determina
adăugarea/eliminarea anumitor elemente de corecţie aplicate diverselor poziţii din bilanţ.
 Logica bilanţului financiar se bazează pe criteriul lichidităţii crescătoare a activului
şi exigibilităţii crescătoare a pasivului.
Lichiditatea crescătoare a posturilor de activ are semnificaţia de disponibilitate din ce
în ce mai mare a acestora de a deveni “lichide” şi de a acoperi nevoile întreprinderii, în
fruntea activului aflându-se valorile imobilizate, cele mai puţin “lichide”, iar la sfârşit
disponibilităţile, cele mai “lichide”.
Exigibilitatea pasivelor reflectă calitatea unei datorii de a deveni scadentă, fiind
invers proporţională cu mărimea intervalului până la scadenţa datoriei (cu cât intervalul
până la scadenţă este mai mic, cu atât datoria este mai exigibilă iar cu cât intervalul până la
scadenţă este mai mare, datoria este mai puţin exigibilă).
Schematic, bilanţul financiar se prezintă astfel:

Bilanţul financiar
Activ = Necesar Pasiv = Resurse
Necesar permanent Capitaluri permanente
Activ imobilizat net>1 an 1.Capitaluri proprii
Activ circulant net >1 an 2.Datorii cu scadenţe>1 an
3. Provizioane cu scadenţă > 1 an
Necesar temporar Resurse temporare
1.Activ circulant net<1 an 1.Datorii cu scadenţe<1 an
2.Imobilizări financiare <1 an 2.Credite bancare curente (Trezorerie
3.Disponibilităţi(Trezorerie activă) pasivă)
4. Cheltuieli în avans 3.Venituri în avans
Total activ Total pasiv

Importanţa bilanţului financiar în analiza financiară decurge din faptul că serveşte la

determinarea marjei de securitate financiară prin intermediul fondului de rulment, care
permite întreprinderii să facă faţă riscurilor pe termen scurt, garantând solvabilitatea
acesteia.

Poziţia financiară a întreprinderii defineşte o anumită stare (fel, mod)7 în care se

găseşte întreprinderea din punct de vedere financiar, conferind acesteia capacitatea de
reacţie la schimbările mediului în care îşi desfăşoară activitatea. Este reflectată în principal
prin bilanţ şi notele explicative.
Poziţia financiară este descrisă de următoarele elemente: resursele economice pe
care le controlează (activele), structura de finanţare (datoriile şi capitalurile proprii), şi o
serie de indicatori economico – financiari importanţi (lichiditatea şi solvabilitatea).
Analiza poziţiei financiare se bazează pe datele din bilanţ şi se referă la:
- situaţia netă;
- analiza corelată a resurselor economice şi a celor financiare controlate de
întreprindere, adică analiza activelor şi datoriilor (analiza echilibrului financiar);
- analiza structurii activelor, datoriilor şi capitalului;
- analiza lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii
- analiza gestiunii activelor şi datoriilor.
 . Situaţia netă
Situaţia netă reprezintă “activul neangajat în datorii”, respectiv capitalul propriu al
întreprinderii, constituind subiect de interes atât pentru acţionari cât şi pentru creditori.
Ecuaţia fundamentală a poziţiei financiare (patrimoniu net, activ net contabil) este de
forma:
CAPITAL PROPRIU (Activ net, Situaţie netă) = ACTIV total - DATORII
totale(PASIV)
O întreprindere are o poziţe financiară pozitivă în cazul în care capitalul propriu este
mai mare sau cel puţin egal cu datoriile cu valoare economică. Această condiţie indică faptul
că întreprinderea, ca subiect de drept, are posibilitatea să plătească obligaţiile faţă de terţi,
atât pe parcursul desfăşurării activităţii sale cât şi la lichidarea sa.
Pentru acţionari, care îşi asumă un risc prin investirea capitalului lor în speranţa
unor beneficii viitoare, o valoare crescătoare a acestui indicator exprimă o stare de
normalitate fiind consecinţa unei gestiuni sănătoase, a unui management eficace care a avut
ca rezultat creşterea averii lor, în principal prin reinvestirea unei părţi din profitul net.
Pentru creditori, care îşi asumă un risc de insolvabilitate prin creditele acordate, de
mărimea situaţiei nete (a activului realizabil la un moment dat) depinde posibilitatea
acestora de a recupera, în caz de faliment, capitalul împrumutat.
Importanţa acestui indicator este subliniată de faptul că IAS 1 prevede la punctul
10(c) “Setul complet de situaţii financiare” 8, obligativitatea întocmirii Situaţiei modificării
capitalurilor proprii, ca document ce reflectă valoarea reală a câştigului/pierderii generate
de activităţile întreprinderii. De altfel în managementul financiar nord american9, 10 (Ezra
Solomon) se apreciază că două sunt scopurile principale ale managementului financiar: (a)
maximizarea profitului şi (b) maximizarea averii/bogăţiei sau a valorii nete, existând
numeroase obiecţii ridicate împotriva maximizării profitului în favoarea maximizării bogăţiei
ca scop al deciziilor financiare.

6.1.1.2. Echilibrul financiar exprimat prin indicatorii: fond de rulment (FR),

necesar de fond de rulment (NFR), trezoreria (T).
Noţiunea de echilibru semnifică conform DEX11 o stare de armonie între elementele
unui sistem iar în domeniul financiar aceasta înseamnă armonizarea resurselor cu nevoile.
Bilantul este principalul instrument de reflectare a echilibrului financiar, de
evidenţiere materială a modului de echilibrare al capitalurilor propii şi împrumutate.
Echilibrul financiar al bilanţului contabil presupune un echilibru între cele două
componente ale sistemului: utilizări (nevoi) şi resurse. Pentru a se asigura o stare de
echilibru perfect, ar trebui ca activele şi pasivele să fie perfect corelate din punct de vedere
al „maturităţii”, respectiv:
(1) Active cu lichiditate peste un an (active imobilizate) = Pasive cu exigibilitate peste
un an (capital permanent);
(2) Active cu lichiditate sub un an (cu excepţia celor de trezorerie) = Pasive cu
exigibilitate sub un an (cu excepţia celor de trezorerie);
 (3) Active de trezorerie = Pasive de trezorerie.
O astfel de gestiune ar presupune ca toate scadenţele plăţilor şi ale încasărilor să fie
perfect corelate, respectiv zilnic să se poată asigura un echilibru perfect între încasări şi
plăţi.
Analizând pe orizontală bilanţul financiar, se consideră că “menţinerea echilibrului
financiar se realizează atunci când resursele permanente finanţează utilizările permanente
iar resursele temporare finanţează utilizările temporare”16.
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei operaţii de
finanţat şi durata mijloacelor de finanţare corespunzătoare, bilanţul financiar pune în
evidenţă două reguli principale ale finanţării, respectiv:

(1) nevoile permanente de alocare a fondurilor băneşti vor fi acoperite din capitaluri
permanente, îndeosebi din capitaluri proprii,
(2) nevoile temporare vor fi, în mod normal, finanţate din resurse temporare
Cele două părţi ale bilanţului financiar, cuprinzând elemente de activ în strânsă
corespondenţă cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung şi echilibrul
financiar pe termen scurt.
I. Indicatorii absoluţi ai echilibrului financiar sunt:
(1) Fondul de rulment (FR)
(2) Necesarul de fond de rulment (NFR)
(3) Trezoreria (T)
Echilibrul financiar rezultă din confruntarea acestor indicatori cu relaţia:
FR – NFR = T
(1) Fondul de rulment (capital de lucru) (FR)
Fondul de rulment reprezintă acea parte a capitalului permanent destinată şi utilizată
pentru finanţarea activităţii curente de exploatare. Practic, când sursele permanente sunt
mai mari decât necesităţile permanente de alocare a fondurilor băneşti, întreprinderea
dispune de un fond de rulment (FR).
Fondul de rulment permanent determinat pe baza bilanţului financiar mai este întâlnit
sub numele de fond de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar „FRF” şi poate fi
stabilit prin două modalităţi12:
1. FR = Capitaluri Permanente - Nevoi permanente (Active imobilizate nete)

Active Imobilizate (nete) Capitaluri permanente:

- necorporale - capital propriu
- corporale - datorii pe termen lung
- financiare - alte elemente de pasiv care au caracter
permanent (mai mult de un an): subvenţii
pentru investiţii, provizioane13

2. FR = Activ Circulant Net14 – Datorii mai mici de un an

Activ circulant (net) Datorii pe termen scurt
+ active circulante (nete) + datorii pe termen scurt inclusiv credite
+ cheltuieli în avans bancare curente
+ venituri înregistrate în avans

În funcţie de mărimea celor două mase bilanţiere din partea de sus a bilanţului financiar, pot
fi puse în evidenţă următoarele trei situaţii:
- FRF > 0, Capitaluri permanente > Activ imobilizat net
Un fond de rulment financiar pozitiv indică faptul că, capitalurile permanente
finanţează o parte din activele circulante, după finanţarea integrală a imobilizărilor nete.
Această situaţie pune în evidenţă fondul de rulment financiar ca expresie a realizării a
echilibrului financiar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la înfăptuirea echilibrului
financiar pe termen scurt.
- FRF < 0, Capitaluri permanente < Activ imobilizat net
Valoarea negativă a FRF reflectă insuficienţa resurselor permanente şi alocarea unei
părţi din resursele temporare pentru finanţarea unor nevoi permanente, contrar principiului
de finanţare: nevoilor permanente li se alocă resurse permanente. Această situaţie generează
un dezechilibru financiar, care trebuie analizat în funcţie de specificul activităţii desfăşurate
de întreprinderea respectivă. Dezechilibrul poate fi considerat o situaţie periculoasă,
alarmantă în cazul întreprinderilor cu profil industrial, fiind o situaţie permisă
întreprinderilor cu activitate comercială, pentru care datoriile faţă de furnizorii de mărfuri
pot fi asimilate resurselor permanente.
- FRF = 0, Capitaluri permanente = Activ imobilizat net
Această situaţie mai puţin probabilă, implică o armonizare totală a structurii
resurselor cu necesităţile de alocare a acestora.
Pornind de la a doua modalitate de calcul a fondului de rulment financiar, pe baza
elementelor din partea de jos a bilanţului, pot fi evidenţiate de asemenea trei situaţii:
- FRF > 0, Activ circulant net > Datorii pe termen scurt
Această situaţie reflectă o perspectivă favorabilă întreprinderii sub aspectul
lichidităţii sale.
- FRF < 0, Activ circulant net < Datorii pe termen scurt
Situaţia în care activele circulante transformabile în lichidităţi sunt insuficiente
pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt şi reflectă, cel puţin la prima vedere, o stare
de dezechilibru, o situaţie nefavorabilă sub aspectul solvabilităţii. Dacă scadenţa medie a
activelor circulante este mai apropiată decât a datoriilor pe termen scurt, echilibrul
financiar poate fi asigurat şi în condiţiile unui FRF negativ. Acesta este cazul
întreprinderilor cu activitate comercială.
- FRF = 0, Activ circulant net = Datorii pe termen scurt
În această situaţie, cel mai puţin probabilă, activele circulante acoperă „strict”
datoriile pe termen scurt, fără posibilitatea degajării unui excedent de lichiditate.

Practica economică consideră că pentru societăţile cu profil industrial, fondul de

rulment ar trebui să reprezinte 1/3 din mărimea cifrei de afaceri.
3. Trezoreria netă (TN)
În cadrul analizei patrimoniale, diferenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia
de fond de rulment reprezintă trezoreria netă (TN).
1. TN = Fond de rulment – Nevoia de fond de rulment
2. TN = Active de trezorerie – Pasive de trezorerie
 Active de trezorerie: disponibilităţi (casă, conturi bancare), valori mobiliare de
plasament (clasa 5)
Pasive de trezorerie: credite pe termen scurt (linii de finanţare deschise), soldurile
creditoare al conturilor la bănci
TN > 0; Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al
întreprinderii, expresie a existenţei unui excedent de disponibilităţi rezultat din evoluţia
operaţiunilor de încasări şi plăţi derulate în întreprindere în cursul exerciţiului financiar,
fără ca maximizarea acesteia să constituie obiectiv al managementului financiar.
Dacă trezoreria netă este pozitivă, atunci excedentul de finanţare, expresia cea mai
concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente, se va regăsi sub forma disponibilităţilor
băneşti în conturi bancare şi în casă. Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai
multor exerciţii succesive evidenţiază o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea
plasării rentabile a disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei întreprinderii pe piaţă.
TN < 0 ; Trezoreria netă negativă semnifică un dezechilibru financiar, un deficit
monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Această situaţie evidenţiază
dependenţa întreprinderii de resursele financiare externe şi astfel se limitează autonomia
financiară a întreprinderii pe termen scurt. Această dependenţă financiară nu trebuie să fie
interpretată implicit ca o stare de insolvabilitate.
Din analiza evoluţiei trezoreriei de la un exerciţiu la altul, se desprinde un indicator cu o
deosebită putere de sinteză denumit cash-flow. Creşterea trezoreriei nete, pe perioada
exerciţiului contabil analizat, reprezintă cash-flow-ul perioadei (CF), determinat conform
relaţiei:
CF = TN1 – TN0 , unde
TN1 (TN0) - trezoreria netă la sfârşitul (începutul) exerciţiului contabil
Dacă cash-flow-ul perioadei este pozitiv, această situaţie reflectă o creştere a
capacităţii reale de finanţare a investiţiilor, în consecinţă o îmbogăţire a activului net real, o
confirmare a majorării valorii proprietăţii. O valoare negativă a cash-flow-ului sugerează o
situaţie inversă.

Metoda 6.1.4. Analiza structurii patrimonial-financiare a întreprinderii

Analiza structurii financiare a patrimoniului întreprinderii urmăreşte reflectarea
raporturilor dintre elementele patrimoniale şi mutaţiile care au loc în cadrul resurselor şi a
utilizărilor permanente şi curente utilizată în analiză este metoda „ratios” – a ratelor.
Ratele de structură financiară se stabilesc ca raport între un post (sau o grupă de
posturi) de activ sau pasiv şi totalul bilanţului, precum şi ca raport între diferite componente
de activ sau de pasiv. Deşi simplă din punct de vedere tehnic, această metodă furnizează
informaţii edificatoare privind situaţia financiară a firmei, mai ales în cazul analizelor
comparative în timp şi spaţiu.

6.1.4.1. Analiza ratelor de structură ale activului

a) Rata activelor imobilizate (RAi), calculată ca raport procentual între activele
imobilizate şi totalul bilanţului, reprezintă de fapt ponderea elementelor patrimoniale ce
servesc întreprindea în mod permanent şi reflectă gradul de investire a capitalului în
întreprindere şi gradul de imobilizare a activului
Active imobilizat e
R Ai   100
Activ total
Acest indicator măsoară gradul de investire a capitalului în întreprinderea
respectivă. Conţinutul diferit al componentelor imobilizate, precum şi reacţia nuanţată a
acestor componente la acţiunea factorilor tehnici, juridici, economici, justifică utilizarea în
teoria şi practica economică a unor rate complementare:
 a1) rata imobilizărilor corporale (Ric) calculată cu relaţia:
Imobiliz ămi corporale
Ric   100
Activ total
Mărimea acestei rate este determinată, în primul rând, de natura activităţii. Rata este
mare pentru acele activităţi ce solicită echipamente importante ca volum sau costisitoare şi
este mică în acele activităţi care solicită o slabă dotare tehnică.
a2) Rata imobilizărilor financiare (Rif) care exprimă intensitatea legăturilor şi
relaţiilor financiare pe care o firmă le-a stabilit cu alte unităţi, mai ales cu ocazia operaţiilor
de creştere şi se calculează astfel:
Im obilizari financiare
Rif   100
Activ total
Politica de investiţii financiare este strâns legată de mărimea firmei. Aceasta explică
valori

b2) Rata creanţelor comerciale (RC)

Gradul de lichiditate al creanţelor comerciale este mai mare decât cel al stocurilor.
Creante comerciale
Rc   100
Activ total
Mărimea acestei rate este determinată de natura relaţiilor firmei cu partenerii externi
din aval, de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale.
b3) Rata disponibilităţilor băneşti şi a plasamentelor
Rata disponibilităţilor (Rd,P) arată ponderea celor mai lichide active în totalul
activelor circulante, reflectând gradul de lichiditate imediată a activelor curente.
Disponibil  Valori mobiliare de plasament
RD , P   100
Activ total
şi în analitic, rata disponibilităţilor şi rata plasamentelor.

6.1.4.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului

Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea structurii financiare, a politicii
financiare a firmei, prin punerea în evidenţă a compoziţiei pasivului, relevând aspecte
privind stabilitatea şi autonomia(independenţa) financiară a acesteia.
Prin structura financiară a întreprinderii se înţelege raportul existent între finanţările sale pe
termen scurt şi finanţările pe termen mijlociu şi lung influenţând gestiunea financiară a
întreprinderii prin costurile pe care le determină (costul capitalului) afectându-i
rentabilitatea şi determinându-i politicia de investiţii.
Structura financiară reflectă deci compoziţia capitalurilor întreprinderii.
Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă un aspect important al politicii
financiare a întreprinderii. Decizia de structură financiară depinde de obiectivele
întreprinderii, de nivelul rentabilităţii scontate şi de riscurile pe care şi le asumă. În aceiaşi
măsură cu factorii interni, decizia de structură financiară depinde şi de factori externi
întreprinderii, mai ales de conjunctura economică, adică situaţia pieţei financiare, oscilaţiile
ratei dobânzii, inflaţia.
a) Rata stabilităţii financiare (Rsf) reflectă legătura dintre capitalul permanent de
care firma dispune în mod stabil (pe o perioadă de cel puţin 1 an) şi patrimoniul total.
Capitalul permanent
Rsf   100
Pasiv total
 Valorile considerate normale sunt între 50% – 66% plasând întreprinderea într-o
situaţie favorabilă şi evidenţiază caracterul permanent al finanţării, ceea ce conferă o
anumită siguranţă întreprinderii în desfăşurarea activităţilor sale.
b) Rata autonomiei financiare globale (Rafg)
Autonomia financiară exprimă aptitudinea întreprinderii de a face faţă
angajamentelor financiare, măsurându-se cu ajutorul unor rate care exprimă gradul de
lichiditate – solvabilitate şi gradul de îndatorare.
Capital propriu
Rafg   100 (rata solvabilit ăţii patrimoniale )
Pasiv total
Ponderea capitalului propriu, respectiv a datoriilor în totalul pasivului diferă de la
un caz la altul, în primul rând, în funcţie de politica financiară a firmei respective, de
condiţiile concrete ale fiecărei firme, de eficienţa deciziilor financiare şi din această cauză
stabilirea unor rate de referinţă este greu de stabilit.
În cadrul ratei autonomiei financiare globale, semnificaţie deosebită are:
b1) Rata autonomiei financiare la termen permite aprecierea mai precisă prin
implicarea structurii capitalului permanent.
Se poate calcula după relaţiile:
Capitalul propriu
R Aft   100
(1) Capitalul permanent
Specialiştii apreciază că pentru asigurarea autonomiei financiare capitalul propriu
R  50%
trebuie să reprezinte cel puţin jumătate din cel permanent. Deci: Aft1 (0,5). Sub
această limită firma se află într-o situaţie nefavorabilă în ceea ce priveşte riscul de
insolvabilitate şi este afectată autonomia ei financiară.
Capital propriu
R Aft   100
(1) Datorii pe termen mediu şi lung
Acest raport exprimă gradul de independenţă financiară a firmei, independenţă
asigurată atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ cu suma
obligaţiilor la termen.
R  100
Prin urmare: Aft2  (1).
c) Rata de îndatorare globală (Rig) măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul
firmei şi exprimă gradul de dependenţă a întreprinderii de resurse financiare provenite de la
terţi:
Datorii totale
Rig   100; Rig  50%
(1) Pasiv total (66% după unii autori)
Cu cât valoarea acestui indicator este mai îndepărtată de 0,5 (0,66), cu atât creşte
autonomia financiară a firmei, riscul de insolvabilitate este mic iar întreprinderea dispune
încă de capacitate de îndatorare.
Des întâlnit în practica financiară este luarea în considerare, în calculul aceluiaşi
indicator, la numitor, a capitalului propriu, exprimând îndatorarea totală (pe termen scurt,
mediu şi lung) a întreprinderii în raport cu capitalul propriu (levier financiar)
Datorii totale
Rig   100; Rig  200%
(2) Capital propriu
Conform normelor bancare datoriile totale ale întreprinderii nu trebuie să
depăşească de două ori capitalul său propriu. Îndatorarea peste această limită duce la
apariţia riscului de insolvabilitate, punînd în evidenţă o structură financiară inadecvată,
care poate duce la încetarea de plăţi sau la pierderea controlului de către acţionari.
 Este perceput ca un indicator de risc financiar ca urmare a faptului că remunerarea
creditorilor este prioritară şi fixă în timp ce rezultatul net şi lichiditatea întreprinderii
fluctuează.
O semnificaţie deosebită în cadrul ratei de îndatorare globală are rata de îndatorare
la termen (Rit) care se calculează prin raportarea obligaţiilor (datoriilor) pe termen mediu şi
lung fie la capitalul permanent:

Datorii pe termen mediu şi lung

Rit   100
(1)15 Capital permanent , Rît  50%(0,5)
fie la capitalul propriu
Datorii pe termen mediu şi lung
Rit   100
(2): Capitalul propriu , Rît  max 1(100%)
Rata de îndatorare, indiferent de forma sa de calcul, caracterizează dependenţa
(independenţa) financiară a firmei şi gradul de risc al politicii sale financiare.
În privinţa unor structuri structuri financiare ideale sau acceptabile există câteva
principii esenţiale, pornind de la faptul că sursele de finanţare trebuie adaptate naturii
activelor pe care le finanţează:
- activele stabile (ciclice sau aciclice) nu trebuie să fie finanţate din datorii pe termen
scurt (de trezorerie); numai activele ocazionale (nestabile) pot fi finanţate tranzitoriu din
asemenea datorii.
- finanţarea activelor stabile prin îndatorarea pe termen mediu şi lung este admisă cu
condiţia ca aceasta să nu reprezinte mai mult de 50% din capitalurile permanente şi să poată
fi rambursată progresiv prin autofinanţare până întreprinderea ajunge la autonomie
financiară (finanţarea din capitaluri proprii)

6.1.5. Solvabilitatea şi lichiditatea

În general ,“solvabilitatea reprezintă capacitatea unei persoane fizice sau juridice de
a stinge la scadenţă obligaţiile faţă de creditorii săi”, referindu-se în mod deosebit la
obligaţiile pe termen mediu şi lung.
Analiza solvabilităţii întreprinderii16 urmăreşte capacitatea acesteia de a-şi achita
obligaţiile totale din resurse totale. Pa baza acestui indicator se poate evalua riscul
incapacităţii de plată pe termen lung (insolvabilitatea sau risc de faliment).
Aşa cum se arată în literatura de specialitate falimentul este consecinţa unui grad
ridicat de îndatorare şi a unui grad de solvabilitate relativ redus depinzând de o serie de
factori specifici întreprinderii, sectorului de activitate în care aceasta funcţionează, mediului
economic, ce pot aduce întreprinderea în stare de dificultate din punct de vedere economic,
financiar, juridic si social-politic, obligând-o să intre în procedură de reorganizare
judiciară.
Din acest punct de vedere în aprecierea solvabilităţii se utilizează mai multe rate din
structura pasivului ce caracterizează autonomia financiară şi îndatorarea întreprinderii (pct.
6.1.4.2)
Se adaugă acestora următoarele rate:
Capacitatea de rambursare a datoriilor(Crd) care arată măsura în care sursele
potenţiale de autofinanţare degajate din activitatea întreprinderii pot acoperi datoriile totale.
 Capacitate a de autofinant are
Crd =
Datorii totale
Nivelul optim se consideră a fi de 1,00 însă doar sub nivelul minim acceptabil de
0,33 întrepriderea se află în pericolul incapacităţii de plată.
Capacitatea de rambursare a datoriilor cuprinde capacitatea brută de rambursare a
datoriilor (Cbrd) şi capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd).
Capacitatea brută de rambursare a datoriilor (Cbrd) arată măsura în care sursele
potenţiale de autofinanţare degajate din activitatea de exploatare a întreprinderii pot să
acopere datoriile totale ale acesteia.
Excedent brut din exploatare
Cbrd =
Datorii totale
Capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd) arată măsura în care
autofinanţarea netă poate acoperi datoriile totale ale întreprinderii. Practic, arată un raport
între sursele proprii şi cele împrumutate sau atrase.
Autofinant area exercitiul ui
Cnrd =
Datorii totale
Rata cheltuielilor financiare ( Rchf ) arată măsura în care cheltuielile financiare
consumă numerar din acumulăriile brute ale activităţii de exploatare.
Rchf =
Cheltuieli financiare
Excedent brut din exploatare (rezultatu l din exploatare , cifra de afaceri, productia exercitiul ui)

Nivelul maxim acceptabil în raport cu EBE este de 0,6, depăşirea acestuia fiind un
semnal că întreprinderea nu poate suporta costul îndatorării şi riscă pe termen lung să
devină insolvabilă.
În raport cu Cifra de afaceri, pentru ca întreprinderea să nu se expună riscului de
insolvabilitate, literatura de specialitate recomandă o valoare de maxim 0,03 (3% din cifra
de afaceri).
Rata solvabilităţii generale
Rata solvabilităţii generală (Rsg) arată măsura în care activele totale ale
întreprinderii pot acoperi datoriile totale ale acesteia. Practic arată măsura în care datoriile
pot fi acoperite pe seama activelor.
Total activ
Rsg =
Datorii totale
Nivelul minim acceptabil este de 1,66, însă valoarea normală ar fi de cel puţin 2,00.
Raportul de solvabilitate generală (Rsg) mai arată ponderea activului contabil net
(negrevat de datorii – capital propriu) în total activ.
Activ net contabil
Rsg =
Total activ
În cazul acestui indicator nivelul normal este de cel puţin 50% , însă se acceptă un
nivel minim de 35%.
În acest caz, capitalul propriu (activul contabil net) constituie o garanţie a
solvabilităţii întreprinderii, un nivel ridicat al acestuia permitând întreprinderii să aibă
acces la împrumuturi.
Rata solvabilităţii financiare
Rata de solvabilitate financiară (Rsf) arată măsura în care activele totale ale
întreprinderii pot acoperi datoriile financiare totale.
 Total activ
Rsf =
Datorii financiare totale
Pentru a se situa în afara pericolului incapacităţii de plată, întreprinderea trebuie să
inregistreze un nivel minim acceptabil de 2,00

Pentru ca întreprinderea să fie într-o situaţie satisfăcătoare nu este suficient ca ea să-

şi poată achita datoriile (să fie solvabilă), ci trebuie să le poată achita la scadenţa convenită,
adică să posede suficiente lichidităţi pentru a respecta scadenţele.
Lichiditatea măsoară aptitudinea întreprinderii de a faţă obligaţiilor pe termen scurt
şi reflectă capacitatea de a transforma rapid activele circulante în disponibilităţi (bani) fiind
strâns legată de modul în care conducerea gestionează capitalul de lucru..
Lichiditatea se referă deci la proprietatea elementelor patrimoniale de a se
transforma în bani, aceasta putând fi şi un criteriu de grupare a posturilor în bilanţ.
Bilanţul românesc sub formă verticală, legiferat prin O.M.F. nr. 94/
20.02.2001, inspirat din norma contabilă internaţională I.A.S.1, “Prezentarea situaţiilor
financiare”, oferă date şi informaţii în vederea determinării unor indicatori de lichiditate
cum ar fi:
- Fondul de rulment;
- Lichiditatea generală (current ratio);
- Lichiditatea imediată (quick ratio).
Fondul de rulment17 reprezintă acea sumă cu care totalul activelor circulante
depăşesc totalul datoriilor pe termen scurt.
Este un indicator important al lichidităţii datorită faptului că datoriile pe termen
scurt reprezintă obligaţii ce trebuie achitate într-o perioadă mai mică de un an, iar
activele circulante curente (pe termen scurt) reprezintă active ce trebuie transformate în
bani sau consumate într-o perioadă mai mică de un an sau decât ciclul normal de
exploatare (dacă acesta are o durată mai mare de un an).
Acest indicator, întâlnit în literatura de specialitate43 şi sub denumirea de
coeficientul lichidităţii generale (working capital ratio), este strâns legat de fondul de
rulment şi este considerat a fi un bun indicator al capacităţii întreprinderii de a-şi onora
facturile şi de a-şi rambursa creditele contractate.
Lichiditatea generală (LG) arată marja conferită firmei de activele sale curente în
respectarea obligaţiilor curente. Se determină ca raport între activele circulante şi
datoriile pe termen scurt ale întreprinderii, cu relaţia:
Active curente (circulante )
LG 
Pasive curente
Mărimea acestei rate depinde de viteza de rotaţie a activelor curente. Se
apreciază că valoarea minimă admisă poate varia între 1,2 – 1,8, funcţie de sectorul de
activitate. Dacă acest indicator depăşeşte valoarea 1, atunci întreprinderea poate să-şi
achite obligaţiile curente, pe măsură ce devin scadente, fiind consecinţa unui fond de
rulment pozitiv.
 În caz contrar, lipsa de lichidităţi, consecinţa unui fond de rulment negativ
(provenit din finanţarea unor achiziţii pe termen lung, din resursele pe termen scurt, ceea
ce, de obicei, este contraindicat) determină un disconfort financiar ce poate conduce la
încetare de plăţi, echivalând cu risc de insolvabilitate (faliment).
De multe ori, însă, indicatorul lichidităţii generale poate conduce la concluzii
eronate, deoarece în calculul lui sunt folosite mărimile furnizate de către bilanţul
companiei, care reprezintă situaţia trecută a acesteia şi nu cea prezentă. Totodată,
indicatorul nu ţine cont de succesiunea şi frecvenţa în timp a plăţilor şi a încasărilor.
În activele curente (circulante) intră şi stocurile (mărfuri, produse finite) a căror
lichiditate nu este cunoscută cu certitudine, aspect care i-a determinat pe bancheri să
calculeze alţi doi indicatori de lichiditate: lichiditatea intermediară şi lichiditatea
imediată.
Lichiditatea intermediară (Testul acid – Quick Ratio) (LI), nu ţine cont de
stocuri(au o lichiditate mai redusă şi poate incertă) şi exclude din calcule creanţele
incerte pentru că nu pot fi mobilizate rapid pentru a face faţă unui necesar urgent de
lichidităţi. Valoarea recomandată pentru acest indicator este 0,8.
Active curente  Stocuri  Creante incerte Disponibil itati  Creante certe
LI  
Pasive curente Pasive curente
Lichiditatea imediată (de trezorerie) (Li) confundată deseori cu lichiditatea
intermediară, reprezintă raportul dintre activele lichide şi pasivele curente.
Activele lichide sunt compuse din numerar şi majoritatea investiţiilor la termen
care pot fi rapid transformate în bani. Stocurile nu se pot include în categoria activelor
lichide deoarece ele nu pot fi transformate imediat în bani.
Disponibil itati  Plasamente
Li 
Pasive curente (imediat exigibile )
Acest concept, chiar dacă este considerat o perfecţionare a indicatorului
lichidităţii, nu reprezintă decât o imagine completă şi adusă la zi a situaţiei curente a
întreprinderii. De asemenea, el ignoră intrările şi ieşirile de numerar, de mare
importanţă pentru activitatea companiei. Valoarea minimă a raportului cuprinsă între
0,2-0,3 reflectă o garanţie de lichiditate, fiind asigurată achitarea obligaţiilor pe termen
scurt.
Lichiditatea la vedere (Lv) apreciază măsura în care creditele bancare pe termen
scurt pot fi acoperite pe seama disponibilităţilor băneşti din casierie şi conturi bancare.
Disponibil itati banesti in casierie si conturi bancare
Lv 
Credite bancare pe termen scurt

6.1.6 Indicatori de gestiune (de activitate)

O categorie aparte de indicatori utilizaţi în analiza financiară sunt indicatorii de
gestiune (de activitate) care furnizează informaţii cu privire la18:
- viteza de intrare sau de ieşire a fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii;
 - capacitatea întreprinderii de a controla capitalul circulant şi activităţile comerciale
de bază ale sale;
- viteza de rotaţie a stocurilor (rulajul stocurilor) - aproximează de cîte ori stocul a
fost rulat de-a lungul exerciţiului financiar
Aceste rate arată gradul de eficacitate cu care firma utilizează resursele pe care
le are la dispoziţie, în cea mai bună combinaţie posibilă (numerar, creanţe, stocuri,
mijloace fixe etc) pentru a genera venituri din vânzări (cifră de afaceri).19 Se măsoară
de asemeni viteza de transformare a activelor în lichidităţi şi cea de reînnoire a
datoriilor, construcţia lor pornind de la ideea că trebuie să existe un echilibru raţional
între cifra de afaceri şi elementele de activ şi pasiv ale firmei.
Măsurarea vitezei de circulaţie (rotaţie) se realizează cu ajutorul a doi
indicatori20:
- numărul de rotaţii (Nr) care arată de câte ori se roteşte elementul de activ (A)
sau pasiv (P), pentru realizarea volumului desfacerilor(cifrei de afaceri) (Ca) în perioada
de gestiune:
Ca
Nr 
A(P)
Cu cât numărul de rotaţii este mai mare, cu atât activitatea este mai eficientă,
deoarece, cu acelaşi volum de active circulante (capitaluri), se poate realiza un volum
mai mare de desfacere de mărfuri/produse şi un profit mai mare.
Această relaţie arată, în acelaşi timp, randamentul/eficienţa utilizării
activului/pasivului exprimând mărimea cifrei de afaceri generată de fiecare leu investit.
- durata în zile a unei rotaţii (Dz), care arată durata medie în care elementul
analizat parcurge întreg ciclul economic şi reapare în forma bănească iniţială:
A( P )
Dz  T
Ca
T= perioada de gestiune pentru care se face analiza, exprimându-se în numărul
de zile calendaristice ale perioadei respective (lună, trimestru, an).
Viteza de rotaţie va fi mai accelerată atunci când numărul de rotaţii va fi mare şi
numărul de zile mai redus.
Principalele rate analizate sunt:
a) Viteza de rotaţie a activului
Creşterea vitezei de rotaţie a activului semnifică creşterea gradului de lichiditate a
acestuia (reducerea duratei de recuperare sub formă bănească), îmbunătăţirea structurii
activelor în corelaţie cu specificul activităţii.
Reducerea vitezei de rotaţie are ca efect principal creşterea gradului de imobilizare a
activelor. Aceste efecte sunt valabile atât pentru activele imobilizate cât şi pentru cele
circulante.
În ceea ce priveşte activele fixe specialiştii consideră că mărimea indicatorului este
influenţată de o serie de factori ce fac utilă analiza acestuia în cadrul aceleaiaşi firme mai
puţin în comparaţiile interfirme. Aceşti factori se referră la:
 - costul de achiziţie
- politica de depreciere (amortizare)
- alegerea tehnologică (fie procese de producţie puternic automatizate fie bazate pe
utilizarea forţei de muncă şi nu în ultimul rând se are în vedere companiile care
externalizează părţi din procesele sale).
Problema care se pune în calcularea indicatorului pentru activele circulante, mai
ales referitor la stocuri, este legată de valoarea lor, de faptul că în evaluarea stocurilor se
utilizează metode de evaluare diferite de la o întreprindere la alta şi denaturează rezultatele
oricărei comparaţii, de faptul că cel mai indicat este să se utilizeze o medie anuală a
acestora şi că cifra de afaceri trebuie exprimată în preţuri de achiziţie sau costuri de
producţie, astfel încât, rata de rotaţie a stocurilor, calculată pentru fiecare categorie de
stocuri va fi dată de relaţiile:

 Rata de rotaţie a stocurilor de mărfuri:

Stocul mediu de mãrfuri 
 360
Rmf = Costul de achizitie a mãrfurilor vândute
 Rata de rotaţie a stocurilor de materii prime:
Stocul mediu de materii prime
 360
Rmp = Costul de achizitie al materiilor prime  DS
 Rata de rotaţie a produselor finite:
Stocul mediu de produse finite
 360
Rpf = Productia vândutã (în cost complet)

b) viteza de rotaţie a capitalurilor arată numărul de utilizări ale capitalului propriu, modul
de fructificare a resurselor permanente sau arată numărul de refaceri a surselor
împrumutate şi atrase pe seama cifrei de afaceri într-o perioadă de gestiune, respectiv
numărul de zile necesar pentru restituirea datoriilor pe seama cifrei de afaceri

6.2. Analiza şi diagnosticul financiar pe baza contului de rezultate

Structura contului de profit şi pierdere pe cele trei tipuri de activităţi permite

degajarea unor solduri de acumulări băneşti potenţiale (marje de acumulare), destinate să
îndeplinească o anumită funcţie de remunerare a factorilor de producţie şi de finanţare a
activităţii viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune (SIG). Realizarea acestui
obiectiv presupune o tratare prealabilă a contului de profit şi pierdere pentru a pune în
evidenţă: modul de funcţionare şi rentabilitatea întreprinderii ca marjă comercială,
producţie a exerciţiului, valoare adăugată, excedent brut de exploatare, rezultat al
exploatării, rezultat curent şi rezultat net al exerciţiului.
Tabloul Soldurilor Intermediare de Gestiune
Elemente de calcul /Poziţia în Contul de Profit şi Pierdere
1 Venituri din vânzarea mărfurilor(ct 707)
2 (-) Cheltuieli privind mărfurile(ct 607)
3 Marja comercială (1 -2)
4 (+) Producţia vândută(ct 701 – 706 +708)
5 (+) Variaţia stocurilor(ct 711 +⁄ -)
6 (+) Producţia imobilizată (ct 721 + 722)
7 Producţia exerciţiului (4 +5 + 6)
8 (-) Consumuri intermediare inclusiv cheltuieli provenite de la
 terţi(gr.60, exclusiv 607, gr.61, gr.62, exclusiv 621)
9 Valoarea adăugată(3+7-8)
10 (+) Venituri din subvenţii de exploatare(7411)
11 (-) Cheltuieli cu impozitele şi taxele(gr.63)
12 (-) Cheltuieli cu personalul(gr 64 +621)
13 Excedentul (deficitul) brut din exploatare(9+10-11-12)
14 (+) Alte venituri din exploatare şi venituri din provizioane
15 (-) Alte cheltuieli din exploatare
16 (-) Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele
17 Rezultatul din exploatare(13+14-15-16)
18 (+) Venituri financiare
19 (-) Cheltuieli financiare
20 Rezultatul curent(17+18-19)
21 (+) Venituri extraordinare
22 (-) Cheltuieli extraordinare
23 Rezultatul extraordinar(21-22)
24 Rezultatul brut al exerciţiului(20+23)
25 (-) Impozitul pe profit
26 Rezultatul net al exerciţiului(24-25)

Aşa cum arată Tabloul, Soldurile intermediare de gestiune reprezintă, de fapt, etape
succesive în formarea rezultatului final. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă
pornind de la cel mai cuprinzător (producţia exerciţiului + marja comerciala) şi încheind cu
cel mai sintetic (rezultatul net al exerciţiului). Fiecare sold intermediar de gestiune reflectă
rezultatul gestiunii financiare la treapta respectivă de acumulare.
Întocmirea tabloului soldurilor intermediare de gestiune are ca scop:
- aprecierea creşterii bogăţiei, generate de activitatea întreprinderii;
- descrierea repartizării bogăţiei create de întreprindere între: salariaţi şi
organismele sociale, stat, acţionari, întreprindere;
- înţelegerea formării rezultatului net;
- studiul structurii activităţii cu ajutorul unor rate care permit analiza evoluţiei în
timp a acesteia (de exemplu, rata marjei comerciale, rata valorii adăugate, ponderea
exportului etc.);
- studiul mijloacelor de exploatare, folosind rate precum randamentul forţei de
muncă, randamentul echipamentului industrial etc.;
- analiza rentabilităţii;
- analiza evoluţiei în timp prin calcularea variaţiei procentuale a principalelor
solduri intermediare de gestiune, identificarea cauzelor acestor variaţii şi stabilirea, dacă
este cazul, de măsuri corectoare21.
Marja comercială (Mc) este primul sold intermediar de gestiune şi se referă la
activitatea comercială desfăşurată de agentul economic, de distribuţie sau la partea pur
comercială a întreprinderilor producătoare. Pentru întreprinderile de distribuţie
(comerciale) aceasta este un indicator esenţial şi devine mai semnificativă ca informaţie în
activitatea de analiză şi gestionare cu cât ea este determinată mai detaliat, respectiv pe
produse sau grupe de produse. Este denumită şi marjă brută şi se exprimă adesea ca procent
din cifra de afaceri (volumul vânzărilor).
 Producţia exerciţiului (Qe) este un indicator care se aplică în special în cazul
întreprinderilor industriale. Include valoarea bunurilor şi serviciilor „fabricate” de
întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare,
producţia exerciţiului va cuprinde trei elemente: producţia vândută, producţia stocată
(variaţia stocurilor) şi producţia imobilizată.
Nefiind un sold intermediar de gestiune, ci un post al contului de rezultate, cifra de
afaceri reprezintă un indicator global al vânzărilor, din activitatea de distribuţie şi cea de
producţie (obţinut prin însumarea vânzărilor de mărfuri şi a producţiei vândute).
Valoarea adăugată (Va) exprimă crearea sau creşterea de valoare adusă de
întreprindere bunurilor şi serviciilor provenite de la terţi. Acest sold intermediar de gestiune
este o valoare adăugată brută ce realizează joncţiunea dintre micro şi macroeconomic.
Valoarea adăugată permite compararea întreprinderilor pentru a măsura mai bine
contribuţia lor în cadrul aceluiaşi sector de activitate. Agentul economic care înregistrează o
mărime superioară a valorii adăugate aduce implicit şi o contribuţie mai importantă.
La nivel microeconomic, valoarea adăugată este un indicator ce permite măsurarea
puterii economice a întreprinderii, ce se poate determina prin două procedee:
- ca diferenţă între producţia globală a exerciţiului (obţinută prin raportarea marjei
comerciale la producţia exerciţiului) şi consumurile de bunuri şi servicii furnizate la terţi
pentru
producţia respectivă.
- prin adiţionarea diverselor elemente ce compun valoarea adăugată respectiv
remuneraţiile tuturor factorilor de producţie, inclusiv a statului, cât şi autofinanţarea
întreprinderii, respectiv, cheltuielile de personal, cheltuieli financiare, impozitele, taxele şi
vărsămintele asimilate, legate de activitatea întreprinderii, cheltuielile cu amortismentele,
impozitul pe profit, partea de rezultat trecut la rezerve, alte elemente de valoare adăugată.
Marja de acumulare bănească (Va) prezintă un interes aparte în analiza financiară
pentru că:
• realizează legătura între nivelul micro şi macroeconomic.
• reprezintă un criteriu pentru aprecierea aportului specific al întreprinderii la
realizarea producţiei sale. Valoarea adăugată este un indicator mai sintetic decât cifra de
afaceri, care evidenţiază performanţa comercială a întreprinderii, respectiv capacitatea sa
de vânzare şi producţie. Valoarea adăugată este indicatorul care măsoară aportul specific al
întreprinderii la realizarea producţiei sale.
• măsoară gradul de integrare al întreprinderii, prin raportul valoare adăugată /
producţie (CA).
Cu cat rezultatul raportului este mai mare, cu atât mai mult întreprinderea este
integrata, adică îşi poate asigura ea însăşi, un număr mare de faze de fabricaţie, mergând de
la materiile prime la elaborarea produselor finite, fără a recurge la serviciile altor
întreprinderi.
• evidenţiază structura exploatării, prin intermediul ratelor de repartizare a valorii
adăugate. Raportând remunerarea fiecărui participant la valoarea adăugată se poate face o
evaluare a distribuţiei veniturilor globale către partenerii întreprinderii.
• reflectă gradul de utilizare al factorilor de producţie.
Excedentul brut al exploatării (EBE) corespunde rezultatului economic al
întreprinderii generat de operaţiile de exploatare independent de politica financiară, politica
de amortizare şi de provizioane constituite, fapt ce determină să fie considerat ca indicator
esenţial în analizele de gestiune şi în efectuarea analizelor comparative între întreprinderi.
Rolul excedentului brut al exploatării, poate fi urmărit sub trei aspecte:
1) – este o măsură a performanţelor economice ale întreprinderii. Un EBE suficient
de mare va permite întreprinderii reînnoirea imobilizărilor sale prin amortizări, acoperirea
riscurilor din provizioanele constituite şi asigurarea finanţării sale care antrenează cheltuieli
financiare, iar diferenţa va fi distribuită statului (impozit pe profit), acţionarilor (dividende)
si/sau conservată prin autofinanţare.
2) – EBE este independent de politica financiară (nu este influenţat de venituri şi
cheltuieli financiare), de politica de investiţii (nu ţine cont de deciziile întreprinderii privind
modalităţile de calcul a amortizării), de politica de individ (deciziile întreprinderii privind
repartizarea profitului net), de politica fiscală şi de elementele excepţionale (nu ia în calcul
impozitul pe profit şi rezultatul excepţional), care se pot schimba în timp şi pot să difere de la
o întreprindere la alta.
3) – EBE reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere.
EBE constituie primul nivel al analizei privind formarea trezoreriei globale ale
întreprinderii, deci punctul de pornire în tabloul fluxurilor de trezorerie.
Notă: Acest indicator este foarte în vogă în mediile de afaceri pentru comparaţii în
ceea ce priveşte performanţa de exploatare a întreprinderii însă acest lucru nu trebuie să
dispenseze pe analistul financiar de efectuarea unui studiu aprofundat al politicii sale de
îndatorare şi al al aptitudinii de a contribui la finanţarea peopriilor lor proiecte de investiţii.
Rezultatul exploatării (Re) evaluează rentabilitatea economică a unei întreprinderi şi
corespunde activităţii normale şi curente a întreprinderii, inclusiv operaţiunile efectuate în
exerciţiile anterioare dar aferente exerciţiului curent. Nu este luată în calcul activitatea
corespunzătoare operaţiilor financiare şi extraordinare.
Acest rezultat este utilizat în compararea performanţelor întreprinderilor ce au
politici
financiare diferite.
Există două modalităţi de calcul:
- ca diferenţă dintre totalul veniturilor din exploatare (Ve) şi totalul cheltuielilor din
exploatare (Che)
Re = Ve – Che
- pornind de la mărimea EBE şi are relaţia
Re = EBE – (Amp +Ache) + (Ave + Vpr), unde
Amp – amortizări şi provizioane
Ache – alte cheltuieli din exploatare
Ave – alte venituri din exploatare
Vpr – venituri din provizioane privind exploatarea
Prin prima relaţie de calcul se fundamentează strategii şi politici pe care le adoptă
managementul întreprinderii pentru a ameliora rezultatul său. Variantele posibile sunt:
majorarea veniturile sau diminuarea cheltuielilor, în condiţiile menţinerii constante a
celuilalt factor; sporirea ambelor componente cu respectarea restricţiei ca ritmul creşterii
veniturilor să devanseze ritmul de creştere al cheltuielilor.
Rezultatul curent(Rc) reprezintă rezultatul tuturor operaţiilor curente, obişnuite ale
întreprinderii, fiind determinat atât de rezultatul exploatării curente, cât şi de cel al
activităţii financiare, permiţând şi aprecierea impactul politii financiare a întreprinderii
asupra rentabilităţii.
Deoarece nu este influenţat de elemente extraordinare, acest sold permite analiza
dinamicii rezultatului curent al întreprinderii pe mai multe exerciţii financiare Rezultatul
extraordinar sintetizează rezultatul concretizat în profit sau pierderi a unor operaţii de
gestiune sau capital cu caracter excepţional şi se calculează astfel :
Rezultatul = Veniturile - Cheltuielile
extraordinar extraordinare extraordinare
 Mărimea rezultatului excepţional constituie o informaţie importantă, în special pentru
potenţialii investitori.
Rezultatul net al exerciţiului (Rn) exprimă, în mărimi absolute, rentabilitatea netă sau
pierderile aferente activităţii întreprinderii, după deducerea din veniturile totale a
cheltuielilor totale şi a impozitului pe profit.
• Rezultatul curent (+/−)
• Rezultatul extraordinar (+/−)
− Cheltuieli cu impozitul de profit (ct. 691)
= Rezultatul net al exerciţiului (+/−)
Rezultatul net al exerciţiului este rezultatul care urmează să fie supus deciziei de
repartizare de către adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor, după caz.
Pe baza rezultatului net se determină două solduri „reziduale: capacitatea de
autofinanţare (CAF) şi autofinanţarea (AF).
Capacitatea de autofinanţare (sursă internă de finanţare a dezvoltării) a
întreprinderii reprezintă surplusul monetar generat de activitatea acesteia şi reflectă
potenţialul financiar de creştere economică a întreprinderii, respectiv sursa internă de
finanţare generată din activitatea industrială şi comercială a acesteia.
Destinaţia sa este să asigure:
- finanţarea unor nevoi ale gestiunii curente;
- cresterea fondului de rulment;
- finanţarea totală sau partială a noilor investiţii;
- rambursarea împrumuturilor contractate;
- remunerarea capitalurilor investite.
Ea aduce o contribuţie esenţială la variaţia (creşterea) fondului de rulment global şi
se poate calcula în două moduri:
- plecând de la excedentul brut din exploatare (metoda substractivă) care se corectează
cu veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile exceptând acele elemente care deşi determină
variaţii contabile nu provoacă mişcări financiare;
- plecând de la profitul net (metoda aditivă) informând asupra utilizării acesteia: pentru
acoperirea pierderilor probabile şi a riscurilor (provizioane), finanţarea creşterii (rezultatul
pus în rezervă), ...în principiu adunând acele elemente care au constituit excepţii la prima
metoda de determinare:

Nr. crt. Metoda substractivă Metoda aditivă

1. EXCEDENTUL BRUT DIN REZULTATUL NET
EXPLOATARE
2. + Alte venituri din exploatare (cu + Cheltuieli cu amortizările
excepţia celor provenite din
reluarea de provizioane, din
vânzarea activelor cedate,
subvenţii pentru investiţii)
3. - Alte cheltuieli de exploatare (cu + Cheltuieli cu provizioanele şi
excepţia cheltuielilor cu ajustări (din exploatare,
amortizările, ajustările de financiare şi extraordinare)
valoare şi provizioanele,
cheltuieli privind activele cedate
si alte operaţiuni de capital)
4. + Venituri financiare (cu excepţia - Veniturile din ajustări şi
veniturilor din provizioane, din provizioane (din exploatare,
investiţii financiare cedate) financiare şi extraordinare)
 5. - Cheltuieli financiare (cu excepţia + Cheltuieli cu activele cedate
cheltuielilor pentru ajustări şi (ieşite din patrimoniu)
provizioane, investiţii financiare
cedate)
6. + Venituri extraordinare - Veniturile din vânzarea
imobilizărilor
7. - Cheltuieli extraordinare - Subvenţiile pentru investiţii
virate la venituri
8. - Impozitul pe profit
9. = Capacitatea de autofinanţare = Capacitatea de autofinanţare

Pe baza capacităţii de autofinanţare, se pot stabili o serie de indicatori utili în

aprecierea independenţei financiare a întreprinderii:
a) Capacitatea potenţială de rambursare a cheltuielilor financiare care reflectă
numarul de ani necesari pentru a asigura rambursarea cheltuielilor financiare, pe baza
capacităţii de autofinanţare anuale degajate de întreprindere.
Cheltuieli financiare
Cpr 
CAF
b) Rata de finanţare a investiţiilor anuale reflectă proporţia în care întreprinderea
poate asigura finanţarea investiţiilor anuale pe seama CAF, în situaţia în care întreaga suma
ar fi alocată în acest scop.
CAF
Rfi   100
Investitii anuale
c) Rata de acoperire a excedentului brut reflectă participarea fluxului potenţial de
lichidităţi, din activitatea de exploatare, la formarea fluxului total de disponibilităţi al
întreprinderii
CAF
Ra   100
RBR
d) Rata de acoperire a rezultatului exerciţiului se determină ca raport între
capacitatea de autofinanţare şi rezultatul exerciţiului astfel:
CAF
Rd   100
Re zultatul exercitiului
Rezultatul exerciţiului luat în calculul capacităţii de autofinanţare nu este în totalitate
disponibil pentru autofinanţare. De aceea, se poate afirma că autofinanţarea reală
reprezintă acea parte din capacitatea de autofinanţare rămasă disponibilă, după distribuirea
dividendelor. Aceasta pune în evidenţă aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanţa,
după deducerea remunerării acţionarilor:
În analiza economică, pe lângă evoluţia autofinanţării în mărime absolută, se urmăresc
şi ratele autofinanţării, şi anume:
a) Rata autofinanţării investiţiilor anuale:
Autofinantare
Ra   100
investitii anuale
b) Rata autofinantarii imobilizarilor corporale şi necorporale:
Autofinantare
Ra   100
Im obilizari corporale  Im obilizari necorporale
c) Rata de finanţare a nevoilor globale de finanţare:
 6.3. Analiza fluxurilor de trezorerie
Dată fiind nevoia întreprinderilor de a beneficia de numerar pentru a-şi desfăşura
activităţile, a-şi plăti obligaţiile şi a asigura rentabilitatea investitorilor, se impune
prezentarea situaţiei fluxurilor de numerar.
Standardul Internaţional de Contabilitate IAS 7 defineşte fluxurile de trezorerie
(denumite şi fluxuri de numerar sau cash-flow în unele lucrări) drept intrări sau ieşiri de
numerar şi echivalente de numerar 22

În cadrul situaţiei fluxurilor de trezorerie, potrivit abordării funcţionale a activităţilor

întreprinderii, fluxurile sunt grupate în trei categorii:
– fluxuri provenite din activităţile de exploatare (operaţionale);
– fluxuri provenite din activităţi de investiţii;
– fluxuri provenite din activităţi de finanţare.
Analiza fluxurilor de trezorerie pe toate cele trei tipuri de activităţi este utilă pentru:
corelarea profitului (pierderii) cu numerarul; separarea activităţilor care implică numerar
de cele care nu implică numerar; evaluarea capacităţii întreprinderii de a-şi îndeplini
obligaţiile de plăţi cash; evaluarea fluxurilor de numerar pentru activităţile viitoare (cash-
flow strategic). Utilitatea analizei este dată de faptul că variaţia globală a trezoreriei este
reliefată prin soldul de trezorerie, rezultat din gestiunea activelor reale (din activitatea de
exploatare) şi prin cel rezultat din operaţiunile de capital care privesc investiţiile şi
finanţările. Atunci când fluxurile reale şi cele monetare nu coincid, cum de fapt se şi
întâmplă, trezoreria se asigură prin decalaje de plăţi asociate acestor fluxuri.
Sunt consacrate două metode pentru determinarea fluxurilor de trezorerie (generate de
activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare):
– metoda directă;
– metoda indirectă

A. Metoda directă
Conform acestei metode se operează cu încasări şi plăţi brute în numerar.
a) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de exploatare:
– încasările în numerar din vânzările de bunuri şi prestările de servicii;
– încasările în numerar provenite din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri
(care se pot estima pe baza mărimii cifrei de afaceri realizate, corectate cu modificarea
soldului creanţelor comerciale din exerciţiul financiar);
– plăţi în numerar către furnizorii de bunuri şi servicii (materii prime şi materiale
consumabile, ct. 601 + 602 – 7412; alte cheltuieli materiale, ct. 603 + 604 + 606 + 608; alte
cheltuieli din afară, cum sunt cele cu energia şi apa, ct. 605 – 7413; cheltuieli privind
mărfurile, ct. 607; cheltuieli privind prestaţiile externe, ct. 611 + 612 + 613 + 614 + 621 +
622 + 623 + 624 + 625 + 626 + 627 + 628 – 7416). Mărimea acestora se ajustează cu
variaţia soldului stocurilor de materii prime, materiale consumabile şi mărfuri prin
adăugarea diferenţei dintre stocul final şi cel iniţial, respectiv cu variaţia soldului datoriilor
comerciale (ct. 401+403) prin scăderea diferenţei dintre soldul final şi cel iniţial al
exerciţiului financiar;
– plăţi în numerar către şi în numele angajaţilor (cheltuieli cu personalul ajustate cu
variaţia soldurilor conturilor necorespunzătoare);
– plăţi în numerar sau restituiri de impozit pe profit, doar dacă nu pot fi identificate în
mod special cu activităţile de investiţii şi de finanţare (se referă la cheltuielile privind
impozitul pe profit, ct. 691–791, dacă se presupune că întregul impozit pe profit este aferent
activităţii de exploatare).
b) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de investiţii:
– plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active
necorporale şi alte active pe termen lung. Se pot determina pe baza creşterilor de active
imobilizate prezentate în nota 1 la situaţiile financiare şi se ajustează cu variaţia datoriilor
întreprinderii către furnizorii de imobilizări;
– plăţi în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţe ale
altor întreprinderi. Se pot identifica în valoarea creşterii elementelor de activ respective
prezentate în nota 1 la situaţiile financiare;
– încasări în numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipamente,
active necorporale şi alte active pe termen lung;
– încasări în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţe ale
altor întreprinderi;
– avansuri în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi;
– încasări în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către
alte părţi.
c) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de finanţare:
– venituri în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu. Se
determină pe baza creşterii capitalului social, inclusiv a primelor de capital (ct. 1041 + 1042
+ 1043 + 1044) şi se ajustează cu variaţia creanţelor privind capitalul subscris şi nevărsat;
– plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau a răscumpăra acţiunile
întreprinderii. Se regăsesc în scăderea capitalului social şi a rezervelor;
– veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte
împrumuturi. Sunt constituite din creşterea împrumuturilor şi datoriilor asimilate,
înregistrate de întreprindere în conturile aferente, veniturile din dobânzi şi alte cheltuieli
financiare oglindite în contul de profit şi pierdere;
– plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o
operaţiune de leasing financiar. Se determină pe baza analizei contractelor de leasing.
Fluxurile de numerar - total
– Numerar la începutul perioadei;
– Numerar la finele perioadei.
Rezultanta fluxurilor de numerar din activităţile de exploatare, de investiţii şi de
finanţare reprezintă trezoreria netă

B. Metoda indirectă
IAS 7 şi OMFP nr. 94/2001 prezintă metoda indirectă ca alternativă la metoda directă
de determinare a fluxurilor de trezorerie. Particularitatea acestei metode constă în faptul că
profitul net (sau pierderea netă) este ajustat(ă) cu efectele tranzacţiilor ce nu au natură
monetară, amânările sau angajamentele de plăţi sau încasările în numerar din exploatare
trecute sau viitoare şi elemente de venituri şi cheltuieli asociate cu fluxurile de numerar din
activităţile de investiţii sau de finanţare.
Situaţia fluxurilor de numerar prin metoda indirectă se prezintă în felul următor:
a) Fluxuri de numerar din activităţi de exploatare:
– rezultatul net;
– modificările pe parcursul perioadei ale capitalului circulant;
– ajustări pentru elementele nemonetare şi alte elemente incluse în activităţile de
investiţii sau de finanţare.
b) Fluxuri de numerar din activităţi de investiţii:
 – plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active
necorporale şi alte active pe termen lung;
– încasările în numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipamente,
active necorporale şi alte active pe termen lung;
– plăţile în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale
altor întreprinderi;
– încasările în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi creanţă ale
altor întreprinderi;
– avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi;
– încasările în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către
alte părţi.
c) Fluxuri de numerar provenite din activităţi de finanţare:
– veniturile în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu;
– plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau a răscumpăra acţiunile
întreprinderii;
– veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte
împrumuturi;
– rambursările în numerar ale unor sume împrumutate;
– plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o
operaţiune de leasing financiar.
Fluxuri de numerar - total
– Numerar la începutul perioadei;
– Numerar la finele perioadei.
Prin metoda indirectă, pornind de la valoarea contabilă a rezultatului exerciţiului
financiar, sunt efectuate ajustări pentru determinarea fluxului de numerar. Se are în vedere
că prin practicarea unei contabilităţi de angajament sunt înregistrate veniturile şi cheltuielile
în momentul facturării lor şi nu în momentul încasării sau plăţii, iar în calculul profitului
sunt luate în considerare unele elemente de venituri şi cheltuieli nemonetare, care nu
presupun intrări sau ieşiri de numerar din trezorerie, ceea ce face să crească diferenţa dintre
mărimea rezultatului realizat şi mărimea numerarului din trezorerie.
Prin efectuarea ajustărilor se urmăreşte:
– eliminarea efectelor contabilităţii de angajament prin luarea în considerare a
capitalului de lucru net. Ca atare, din rezultatul exerciţiului se scade variaţia stocurilor
(materii prime şi materiale consumabile, producţia în curs de execuţie, produse finite şi
mărfuri, avansuri pentru cumpărarea de stocuri), variaţia creanţelor (creanţe comerciale şi
alte creanţe) şi se adaugă variaţia datoriilor de exploatare (decalajele de plăţi favorabile
întreprinderii puse în evidenţă de variaţia soldurilor conturilor corespunzătoare);
– eliminarea veniturilor şi cheltuielilor nemonetare (amortizările şi provizioanele
constituite sau reluate pe venituri) prin adunarea cheltuielilor calculate cu amortizarea şi
provizioanele constituite şi scăderea veniturilor din reluarea provizioanelor (practic, se
adună toate rubricile de ajustări din contul de profit şi pierdere: ajustarea valorii
imobilizărilor corporale şi necorporale; ajustarea valorii activelor circulante; ajustări
privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli; ajustarea valorii imobilizărilor financiare
şi a investiţiilor financiare deţinute ca active circulante);
– eliminarea acelor elemente de venituri şi cheltuieli care nu sunt legate de activitatea
de exploatare.
Privind metoda de calcul a fluxurilor de trezorerie IAS 7 recomandă metoda directă,
aceasta furnizând informaţii utile pentru estimarea fluxurilor viitoare de trezorerie, iar prin
metoda indirectă aceste informaţii nu sunt disponibile. În practică însă, întreprinderile
preferă metoda indirectă întrucât are o logică de calcul mai apropiată de formatul
raportărilor contabile.
6.4. Planificarea financiară a afacerii
Activitatea financiară precede activitatea tehnico-organizatorică de creare şi punere
în funcţiune a unei întreprinderi. În mod obligatoriu la demararea unei noi afaceri este
necesară o prognoză a situaţiior financiare, „plan financiar”, care vor avea rolul de a
documenta, justifica şi convinge de viabilitatea şi eficienţa afacerii, devenind „cel mai
important reper în evaluarea atractivităţii afacerii”22. Mai mult decât planul de afaceri,
planul financiar constituie pilonul de susţinere al întregii afaceri pentru că aici investitorul
descoperă la ce nivel al câştigurilor se poate aştepta iar creditorul cunoaşte capabilitatea
debitorului de a se achita de obligaţii.
Managementul financiar solid este una dintre cele mai bune căi pentru ca afacerea să
rămână profitabilă şi solvabilă. Fiecare pas făcut cu succes în lumea afacerilor depinde de cât
de bine vei putea conduce afacerea din punct de vedere financiar pentru că în fiecare an mii
de afaceri cu un potenţial ridicat de succes dau faliment din cauza managementului financiar
prost.
Această secţiune include în mod normal o previziune a contului de profit şi pierdere,
a bilanţului şi a fluxului de numerar (cash-flow).
Previzionarea contului de profit şi pierdere
Previziunea contului de profit şi pierdere este precedată de previziunea vânzărilor, a
producţiei şi a cheltuielilor.
Punctul de plecare în previzionarea situaţiilor financiare îl reprezintă previziunea
cifrei de afaceri, în funcţie de mărimea căreia se poate determina necesarul de mijloace şi
resurse necesar derulării afacerii.
Estimarea cifrei de afaceri este un proces complex care terbuie sa aibă în vedere
obligatoriu elemente precum stabilitatea preţurilor şi capacitatea de producţie existentă.
Ca metode (simple) de previzionare a cifrei de afaceri sunt utilizate în practică:
a) Analiza dimensiunii pieţei prin : analiza nevoilor clienţilor, numărul
cumpărătorilor potenţiali, posibilitatea de a stabili legături pe termen lung cu aceştia,
frecvenţa şi mărimea comenzilor, cota de piaţă pe care o veţi deţine; analiza caracteristicilor
produsului, a dinamicii pieţei şi a strategiilor concurenţilor funcţie de care poate fi ajustată
politica de preţuri. Dacă firma este vulnerabilă la un atac din partea concurenţei sau la o
schimbare bruscă în preferinţele consumatorilor este indicat a verifica dacă există
capacitatea de a depăşi astfel de situaţii.
b) estimarea de către fiecare agent de vânzări a cifrei de afaceri posibil de obţinut pe
zona sa şi cumularea acestor valori;
c) determinarea trendului cifrei de afaceri a firmei în ultimii ani şi a trendului
industriei respective, care prin agregare dă posibilitatea obţinerii cifrei de afaceri
previzionate;
d) luarea în considerare numai a vânzărilor din ultimul an şi majorarea/micşorarea
acestora cu un anumit procent, funcţie de percepţiile referitoare la perioada următoare.
Previziunea producţiei arată care sunt cantităţile care pot fi fabricate din fiecare
produs, în funcţie de vânzările aşteptate şi de capacităţile de producţie. Prin simulări trebuie
confruntate previziunile vânzărilor cu constrângerile economice, tehnologice, financiare şi
umane. Pentru determinarea programului optimal de producţie se foloseşte adesea
programarea liniară.
Planificarea producţiei porneşte de la confruntarea ansamblului previziunilor de
vânzări cu anumite constrângeri interne legate de producţie, cum ar fi:
  capacităţile de producţie sunt considerate nemodificabile pe termen scurt;
 resursele umane disponibile sunt limitate;
 anumite costuri de producţie nu trebuie depăşite;
 trebuie respectate anumite termene.

Previziunea cheltuielilor
Un volum mare al încasărilor nu este o realizare prea mare dacă nivelul cheltuielilor
este încă şi mai ridicat. Volumul cheltuielilor trebuie previzionat cu atenţie şi monitorizat pe
tot parcursul derulării afacerii. Cheltuielile pe care urmează să le angajaţi nu vor avea o
structură omogenă şi, din acest motiv, trebuie facută distincţie între diferitele destinaţii ale
resurselor de care dispuneţi.
Bilanţul contabil previzionat contribuie la identificarea surselor şi utilizării
fondurilor pentru perioada următoare a cărui grad de detaliere depinde de necesităţile de
informare a utilizatorilor. Acest bilanţ trebuie întocmit în concordanţă cu contul de rezultat
previzionat şi proiecţia fluxului de trezorerie. Se consideră util următorul format:

BILANŢ previzionat (adaptare)

ACTIV
ACTIVE IMOBILIZATE
Imobilizări necorporale
Imobilizări corporale
Imobilizări financiare
I Active imobilizate TOTAL
ACTIVE CIRCULANTE
Stocuri
Creanţe
Disponibilităţi
II Active circulante TOTAL
III Conturi de regularizare şi
asimilate
TOTAL ACTIV (I+II+III)
suma PASIV suma
CAPITALURI PROPRII
Capital social
Prime legate de capital
Diferenţe de reevaluare
Rezerve
Rezultatul reportat
Rezultatul exerciţiului
Subvenţii pentru investiţii
Provizioane reglementate
I Capitaluri proprii TOTAL
II Provizioane pentru riscuri şi
cheltuieli
DATORII
Împrumuturi şi datorii asimilate
Furnizori şi conturi asimilate
Clienţi-creditori
Alte datorii
III Datorii TOTAL
IV Conturi de regularizare şi
asimilate
TOTAL PASIV (I+II+III+IV)

Previziunile financiare trebuie întocmite cu prudenţă pentru nu se strecura erori care

ar putea influenţa negativ finanţatorul. Cele mai frecvente erori sunt:
1. Neicluderea situaţiilor financiare (reale şi previzionale) în planul de afaceri sau
omiterea uneia dintre ele;
2. Prezentarea unor valori ale cifrei de afaceri şi profitului previzionat nerealiste şi
nefondate;
3. Omiterea ipotezelor privind proiecţiile financiare, ca explicaţii a originii cifrelor
avansate;
4. Subestrimarea cheltuielilor şi neincluderea unor cheltuieli aşteptate şi evidente;
 5. Includerea unor valori exagerate ale salariilor şi cheltuielilor curente ale
activităţii;
6. Obţinerea unui randament al uinvestiţiei neobişnuit pentru indistria respectivă;
7. ignorarea constituirii unor rezerve de siguranţă pentru situaţii neprevăzute;
8. Necorelarea informaţiilor prezentate în Bilanţ, Contul de Rezultat, Fluxuri
financiare ;
9. Situaţii financiare care nu sunt realizate conform standardelor de prezentare
obligatorii,etc
Pe baza acestor situaţii şi a indicatorilor calculaţi pot fi determinate riscurile
asociate afacerii astfel încât gestiunea financiară a acesteia să se desfăşoare fără probleme
şi să fie realizată strategia de dezvoltate economică şi socială a firmei.
6.5. Metode de calcul şi analiză a valorii întreprinderii
Evaluarea întreprinderii este, în viziunea specialiştilor, fie parte integrantă, componentă
fundamentală a analizei financiare, fie o prelungire a acesteia. Indiferent de accepţiunea
dată, relaţia de determinare dintre ele este fundamentată pe faptul că concluziile analizei
rezultatelor, a rentabilităţii, a riscului de exploatare sau de faliment, constituie repere
calitative decisive pentru evaluarea întreprinderii.
Evaluarea economică a firmei are ca obiectiv stabilirea valorii sale reale, de piaţă
(de circulaţie) şi presupune aprecierea firmei cu ajutorul unui indicator sintetic: valoarea
sau preţul, ţinând seama de cele cinci forţe ale sale (5M – Man, Money, Machines, Materials,
Market) completate cu cele cinci forţe ale mediului concurenţial – rivalitatea dintre firmele
unui sector, intrările potenţiale de noi concurenţi, apariţia unor produse de substituţie,
presiunea exercitată de furnizori, respectiv cea de clienţi.
Nu există un moment anume pentru a efectua o evaluare a firmei. Având în vedere
dinamica mediului de afaceri, sunt manageri care, pentru a-şi da seama unde se situează
în evoluţia acestuia şi a se asigura că nu “rătăcesc” în spaţiul economic, apelează
periodic la unele procedee de evaluare şi de reevaluare, prin care îşi asigură
comparabilitatea cu restul economiei, cu piaţa.
Unele momente din viaţa firmei impun, totuşi, obligatoriu o evaluare:
- ori de câte ori au loc schimbări în mărimea şi structura capitalului;
- ori de câte ori au loc schimbări în numărul şi componenţa asociaţilor sau
acţionarilor;
- în tranzacţiile comerciale;
- în acţiuni juridice cu scop patrimonial a (succesiuni, proceduri, falimente etc.).
În prezent, în teoria şi practica economică a evaluării firmei se folosesc următoarele
metode:
a) metode de evaluare patrimonială;
b) metode de evaluare prin capacitate beneficiară (prin randament, prin
rentabilitate);
c) metode bursiere de evaluare;
d) metode mixte (hibride de evaluare).

a) Metode patrimoniale de evaluare a întreprinderii

Conform acestei metode, valoarea unei întreprinderi poate fi stabilită prin
analiza bilanţului contabil, fie pe baza valorilor istorice a elementelor de activ sau pasiv,
fie după ajustarea corespunzătoare a anumitor posturi pentru care valoarea contabilă
este imperfectă.
 Estimarea valorii patrimoniale se poate face cu ajutorul indicatorilor:
- valoarea cerută a patrimoniului, exprimată prin activul total fără să se ţină cont de
maniera de finanţare;
- valoarea netă a patrimoniului.
Patrimoniul net este calculat prin următoarele metode:
a) metoda activului net contabil;
b) metoda activului net corectat;
c) metoda valorii totale nete.
a) Activul net contabil este egal cu valoarea contabilă a activului diminuată cu
valoarea datoriilor. Activul net contabil se calculează cu relaţiile:
(1) ANC = Activul total – Pasivul exigibil
(2) ANC = Total capitaluri proprii – Dividende
Valorile implicate în calcul sunt cele istorice (de origine) corectate în funcţie de
principiile evaluării contabile. Respectarea principiilor contabile de evaluare a
patrimoniului (principiul prudenţei, principiul permanenţei metodelor, principiul
continuităţii activităţii, principiul independenţei exerciţiului, principiul intangibilităţii,
necompensării) conduce la obţinerea, prin această metodă, a unei valori de bază a
întreprinderii.
Acelaşi rezultat se poate obţine şi prin însumarea următoarelor elemente de pasiv:
– Capital social;
– Rezerve;
– Fonduri proprii;
– Profit nerepartizat;
– Subvenţii pentru investiţii;
– Provizioane.

b) Activul net corectat (reevaluat) se obţine prin corectarea şi reevaluarea activului

net contabil. Esenţa metodei constă în înlocuirea (reevaluarea) valorii nete contabile cu
valoarea de piaţă a acestora. Astfel:
 pentru terenuri şi clădiri, valoarea istorică este înlocuită cu cea propusă de
experţi în evaluări imobiliare, ţinând cont de amplasament şi de vechime (pentru clădiri);
pentru maşini, utilaje şi echipamente se ia în calcul preţul de revizie pe piaţă în momentul
evaluării;
 pentru activele financiare (împrumuturi, titluri de participare, valori mobiliare de
plasament) se ia în calcul cotaţia lor, dacă este posibil, sau preţul de rambursare;
 pentru stocuri de semifabricate şi produse finite se foloseşte ca bază de calcul
costul lor de producţie.
În ce priveşte valoarea elementelor de pasiv se fac următoarele precizări:
 reevaluările pentru investiţiile şi provizioanele reglementate fac parte din
capitalurile proprii însă diminuate cu valoarea prezentă a impozitelor viitoare. Această
datorie fiscală netă virată este urmarea virărilor succesive în contul de profit şi pierderi a
cotei părţi de subvenţie pentru investiţie şi a reintegrării automate a cheltuielilor calculate
(provizioane, reglementări);
 provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli ce urmează a se utiliza cu certitudine
(provizioane pentru impozite exigibile, pentru cheltuieli sociale şi fiscale etc.) sunt tratate ca
pasive exigibile. Alte provizioane cu exigibilitate mai redusă se încadrează în capitalurile
proprii, după deducerea datoriei fiscale;
 partea de distribuit a ultimului beneficiar trebuie dedusă din activul net corectat.
 c) pentru maşini, utilaje şi echipamente se ia în calcul preţul de revizie pe piaţă în
momentul evaluării Valoarea totală a întreprinderii se obţine adăugând la activul net
corectat:
– activele necorporale;
– activele din afara exploatării.
Activele necorporale pot fi evaluate fie prin metoda Goodwill, fie prin metoda directă.

Goodwill-ul este o supravaloare rezultată din capacitatea managerială a firmei, din

realizarea elementelor sale necorporale (cheltuieli de cercetare-dezvoltare, concesiuni,
brevete şi alte drepturi asimilate; fonduri comerciale, clientelă, vad, debuşee, imaginea de
marcă etc.).
Goodwill-ul este egal cu diferenţa dintre randamentul întreprinderii (rezultatul
aşteptat din exploatare) şi randamentul pieţei financiare (profitul realizat prin plasarea
sigură a capitalurilor proprii necesare exploatării); este astfel, valoarea actualizată, pe un
orizont de timp determinat a unui supraprofit. Se calculează cu relaţia:
n P  r  K
pr 
Gw  
t
, în care:
t 1 1  k t
Pt – rezultatul curent al exploatării în anul “t”;
r – randamentul unui activ sigur (%);
Kpr – capitalurile proprii necesare exploatării;
k – rata de actualizare.
Evaluarea directă a activelor necorporale este o abordare mai analitică, şi-n acelaşi timp
mult mai diferită din punct de vedere tehnic.

BIBLIOGRAFIE
1. CECCAR, Cartea expertului evaluator, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2003 şi 2005;
2. Daniel Manaţe, Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate şi necotate,
Institutul Român de Cercetări în Evaluare, ANEVAR, 2002;
3. Dalina Dumitrescu, Victor Dragotă, Evaluarea întreprinderilor, Ed. Ec., Bucureşti,
2000.