Abordari privind bilantul enitatii

Abordarea bilantului contabil poate fi facuta in mai multe

moduri, in functie de cele doua conceptii, procedand de o maniera
similara celor mai sus prezentate referitor la conceptul de patrimoniu.

1. Abordarea patrimoniala - face posibila existenta unui echilibru

valoric intre utilizari sau active patrimoniale si resurse sau pasive
patrimoniale. Astfel, ecuatia economica a bilantului imbraca
urmatoarele forme:
 Utilizari = Resurse
 Activ = Pasiv

Din punct de vedere juridic, bilantul sintetizeaza starea

patrimoniala privita ca ansamblul drepturilor si angajamentelor pe
care le are un titular de patrimoniu la un moment dat. Activul bilantier
reflecta elementele patrimoniale ce apartin proprietarului sau drepturi
patrimoniale, iar pasivul bilantier, ceea ce datoreaza tertilor sau
angajamente patrimoniale.

a. Drepturile patrimoniale dau posibilitatea titularului de patrimoniu de a

dispune liber de bunurile sale (drept de proprietate), precum si de a
beneficia de anumite drepturi asupra tertilor (drepturi de creanta).

Drepturile patrimoniale confera titularilor posibilitatea de a

utiliza un anumit bun, in scopul consumului, productiei sau
fructificarii acestuia pentru obtinerea unui venit. O intreprindere poate
detine drepturi de proprietate asupra unei varietati de bunuri: unele
sunt bunuri materiale (imobilizari corporale, active circulante), dar pot
imbraca si o forma nemateriala (imobilizari necorporale).

Drepturile de creanta sau drepturi asupra tertilor reprezinta

forma de manifestare a angajamentelor convenite cu partenerii de
 afaceri (clientii), ale caror termene de plata, functie de natura
prestatiilor, sunt ulterioare efectuarii acestora, precum si debitorii
intreprinderii in calitatea lor de beneficiari ai unor imprumuturi, a
caror rambursare este ulterioara si care antreneaza inevitabil un cost
suplimentar ce imbraca forma dobanzii aferenta creditului contractat.

b. Angajamentele patrimoniale sunt reflectate in pasivul bilantului si

imbraca forma obligatiilor sau datoriilor (financiare, comerciale,
fiscale, sociale) pe care intreprinderea trebuie sa le ordoneze la o
anumita data. Datoriile exprima valoarea resurselor straine folosite de
intreprindere pe o perioada mai mare sau mai mica de timp rezultate
din relatiile acesteia cu furnizorii, bancile, statul, asociatii, propriul
personal.

2. Abordarea functionala - aceasta modalitate de abordare are in vedere

finalitatea bilantului de a raspunde exigentelor unei analize dinamice,
deoarece se bazeaza pe ipoteza continuitatii activitatii. Aceasta
permite investigarea activitatii pe cicluri de operatiuni, luand in
considerare rolul fiecaruia in functionarea intreprinderii. Modelul de
bilant promovat de sistemul contabil romanesc, dupa 1 ianuarie 1994,
prevede structurarea elementelor de activ dupa destinatia lor, iar a
celor de pasiv dupa originea lor. Abordarea de tip functional
presupune tratarea bilantului contabil prezentat de intreprindere, prin
regruparea functiilor acesteia. Elementele de activ si de pasiv ale
bilantului functional trebuie reclasificate dupa criteriul duratei (cu
durata peste un an si, respectiv, cu durata sub un an), fapt ce permite
trecerea de la bilantul functional la cel financiar. Sub aspect financiar,
orice bilant se descompune in trei mari mase: fondul de rulment (FR),
necesarul de fond de rulment (NFR) si trezoreria neta (TN). Relatia
care degaja informatia privind echilibrul financiar al intreprinderii este
urmatoarea:
 TN = FR - NFR

Echilibrul financiar al intreprinderii este consecinta deciziilor pe

termen scurt privind gestionarea stocurilor, relatiile de decontare cu
clientii, furnizorii etc., cat si pe termen mediu si lung privind
finantarea investitiilor din capitaluri permanente.

3. Abordarea bilantului potrivit conceptiei anglo-saxone si nord-

americane considera bilantul ca documentul de sinteza care prezinta
situatia financiara a firmei. Complementar rolului sau de a completa
informatiile privind "compozitia beneficiului", bilantul contribuie la
furnizarea bazei informationale privind evaluarea structurii capitalului,
calculul ratei de randament si determinarea lichiditatii si flexibilitatii
financiare a intreprinderii.

Metodele de prezentare si intocmire a bilantului variaza de la

o tara la alta. Principalele elemente care diferentiaza prezentarea
bilantului in diferite tari sunt: ordonarea activelor si pasivelor, si
modul de inscriere a rezultatului in bilant.

O prima modalitate de prezentare consta in clasarea elementelor

de activ in ordinea lichiditatii crescatoare si a elementelor de pasiv
in ordinea exigibilitatii crescatoare. Cea de-a doua modalitate de
prezentare, utilizata predilect de tarile anglo-saxone, claseaza
elementele de activ dupa lichiditatea descrescatoare, iar pe cele de
pasiv dupa exigibilitatea descrescatoare, ceea ce evidentiaza faptul ca
accentul este pus pe lichiditatile si exigibilitatile imediate.
Caracteristic intreprinderilor nord-americane, bilantul poate fi
prezentat fie in format orizontal (in cont), fie in format vertical (in
lista).
Rolul analizei financiare în procesul de conducere

Analiza financiară, ca instrument de supraveghere a activităţii şi

performanţelor întreprinderii are un impact complex şi permanent
asupra deciziilor privind opţiunile în alocarea resurselor, dimensiunea
alocării, respectiv investirii şi eficienţa utilizării lor în vederea
asigurării marjei concurenţiale şi aviabilităţii.

Obiectivul contabil al analizei situației financiare este acela al

cercetării echilibrului dintre mijloace şi surse, cu scopul de a stabili
măsura în care s-a asigurat integritatea lor financiară, precum şi
capacitatea financiară a unităţii de a acoperi cheltuielile din propriile
sale venituri iar în final de a obţine profit.

Bilanțul – instrument al analizei financiare

În procesul de conducere, un mijloc de cunoaştere a modului în

care sunt gestionate fondurile, capitalul, precum şi bunurile în care
acesta este investit, îl consituie bilanţul contabil. Astfel, bilanţul
reprezintă o sinteză de informaţii contabile finale, pe baza cărora se
analizează situaţia financiară a societăţii comerciale.

Bilanţul este un tablou al situaţiei patrimoniului care prezintă în

unităţi monetare mărimea valorică a bunurilor economice, în corelaţie
cu sursele lor de finanţare, precum şi cu rezultatul obţinut. Bunurile
economice sunt reprezentate de elementele de activ iar sursele de
finanţare sunt reprezentate de capitaluri proprii și datorii. Rezultatul
obținut este prezentat sub formă de profit sau pierdere.
 Activul prin componenţa sa, evidenţiază destinaţia şi lichiditatea
bunurilor economice iar datoriile și capitalurile proprii, clasificarea
surselor de finanţare în funcţie de proveniența şi exigibilitatea lor.

Lichiditatea reprezintă capacitatea elementelor de activ de a fi

transformate în bani. Cu cât un activ este mai lichid, cu atât este mai
uşor transformabil în bani. Cele mai lichide elemente din activul
bilanţier sunt diponibilităţile băneşti iar cel mai puţin lichide
imobilizările.

Exigibilitatea reprezintă capacitatea elementelor de datorii și

capitaluri proprii de a fi transformate în lichidităţi, respectiv de a fi
rambursate furnizorilor de capitaluri. În această accepţiune, cele mai
exigibile surse sunt creditele de trezorerie (pe termen scurt), iar cel
mai puţin exigibile sunt capitalurile proprii, care în principiu nu
trebuie rambursate niciodată.

Astfel, în cadrul activului, elementele sunt grupate în funcție de

destinaţia bunurilor economice utilizate şi de gradul de lichiditate în
active imobilizate, active circulante şi cheltuieli în avans.
Elementele de datorii și capitaluri proprii sunt clasificate în funcție de
proveniența surselor de finanţare şi de gradullor de exigibilitate, în
datorii pe termen scurt, datorii pe termen lung, provizioane, venituri în
avans, respectiv capital și rezerve.

Ordonarea elementelor patrimoniale în cadrul bilanțului se

realizează astfel:

 în ordinea crescătoare a lichidităţii elementelor de activ, de la

imobilizările necorporale, care au un grad scăzut de lichiditate la
disponibilităţile băneşti care îmbracă forma de bani.
 în ordinea descrescătoare a exigibilității elementelor de datorii și
capitaluri proprii, de la datoriile pe termen scurt, care au un grad mare
de exigibilitate la capitaluri, care sunt surse permanente.
 Realizarea analizei financiare pe baza bilanțului

Analiza financiară urmărește evidențierea stării de echilibru

(dezechilibru) financiar în care se situează întreprinderea din punctul
de vedere al alocărilor, respectiv al resurselor de finanțare. Analiza
echilibrului financiar se poate realiza pe baza bilanţul financiar, care
cuprinde o structurare perfectă din punctul de vedere al lichidităţii
(posturile de activ), respectiv al exigibilităţii (posturile de datorii și
capitaluri proprii).

Bilanțul financiar cuprinde următoarea structură:

1. Nevoi
 Nevoi permanente: Active imobilizate - necorporale, corporale,
financiare
 Nevoi temporare: Active circulante - stocuri, creante, investitii
financiare pe termen scurt, disponibilitati banesti

2. Resurse
 Capitaluri permanente: Capitaluri proprii, datorii pe termen lung si
mediu
 Resurse temporare: Datorii pe termen scurt

Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata

unei operaţii de finanţat şi durata mijloacelor de finanţare
corespunzătoare, bilanţul financiar are la bază două reguli ale
echilibrului financiar:

 nevoile permanente de alocare a fondurilor băneşti vor fi acoperite din

capitaluri permanente, îndeosebi din capitaluri proprii;
 nevoile temporare vor fi în mod normal finanţate din resurse
temporare.
 Nerespectarea regulilor de finanţare va determina o situaţie de
dezechilibru financiar.

Cele două părţi ale bilanţului financiar, cuprinzând elemente de activ

în strânsă legătură cu cele de capitaluri proprii și datorii, reflectă
echilibrul financiar pe termen lung, partea de sus, iar partea de jos
surprinde echilibrul financiar pe termen scurt.

Analiza structurii patrimoniale urmăreşte analiza ponderii diferitelor

elemente patrimoniale. Metoda de analiză este metoda ratelor. Ratele
de structură prezintă situaţia patrimoniului, ceea ce permite o
comparație între întreprinderi de dimensiuni diferite, precum şi
observarea rapidă a unor modificări structurale în cadrul unei
întreprinderi de-a lungul timpului.

Ideile fundamentale care pot fi deduse pe baza analizei bilanţului

pot fi structurate în următoarele puncte fundamentale:

 analiza structurii activului şi pasivului bilanţier;

 analiza echilibrului dintre resurse şi alocări, în funcţie de termene (pe
termen lung, scurt) numită analiza patrimonială a bilanţului; în această
secţiune se poate realiza şi analiza ondicatorilor de lichiditate,
 analiza echilibrului firmei la nivel funcţional, respectiv pe activităţi de
exploatare şi în afaraexploatării
 analiza funcţională, acest tip de analiză constituie practic analiza
indicatorilorfondului de rulment

Activitatea de analiză, informare şi decizie pe baza bilanţului se

realizează pe două direcţiiprincipale:

 analiza dinamică privind evoluţia în timp a indicatorilor aceleiaşi

unităţi patrimoniale;
 analiza comparativă a aceloraşi indicatori de la mai multe unităţi
patrimoniale.
 Așadar, analiza bilanțului financiar are ca scop evidențierea
modului în care este asigurat echilibrul la nivelul firmei, respectiv
raportul dintre utilizările şi resursele pe termen lung şi scurt. Regulile
echilibrului financiar presupun ca utilizările pe termen lung să fie
finanţate din surse pe termen lung, iar utilizările pe termen scurt, din
surse pe termen scurt. Nerespectarea acestei relaţii va determina fie
necesitatea acoperirii unor nevoi permanente ale firmei din surse
temporare, fie un cost prea ridicat al procurării de capitaluri.

Analiza bilanțului financiar presupune analiza lichiditate-

exigibilitate, care pune în evidență riscul de insolvabilitate al
întreprinderii, adică incapacitatea firmei de a-și onora angajamentele
asumate față de terți.

Principalii utilizatori ai informaţiiilor furnizate de bilanţul financiar

sunt:

 acţionarii, interesaţi să cunoască valoarea patrimoniului;

 creditorii care privesc patrimoniul ca o garanţie pentru creditele
acordate;
 potenţialii investitori şi creditori.