BILANTUL CONTABIL  

Bilantul contabil este considerat documentul ce descrie pozitia a unei inteprinderi la un moment
dat,indicand si marimea rezultatului.
 Structurile calitative folosite pentru  modelarea situatiei patrimoniului sunt cele de activ si pasiv Ele se
explica si definesc simultan prin prisma ecomnomicului,  juriticului si financiarului.
          Din punct de vedere juridic activul, prin compozitia  lui grupeaza elementele in bunuri reale si
creante(drepturi asupra persoanelor)iar pasivul in capital propriu si datorii.
Prin prisma economica in subdiviziunile activului si pasivului trebuie sa se faca distinctie intre structurile
privind activitatea de imvestitie si activitatea de exploatare,astfel activul se imparte in activ de imvestitie
si in activ de exploatare (stocuri creante ,lichiditati), iar pasivul in capitaluri si datorii, din care, datorii
financiare si datorii de exploatare.
Perspectiva financiara grupeaza activele in fuctie de lichiditatea acestora ,iar pasivul, in functie de
exigibilitatea lor (termen de plata).
Astfel putem deprinde in structura activului active durabile stocuri active realizabile si
disponibile(lichiditatii)iar cea a pasivului in capitaluri permanente (pe termen lung )si pe termen scurt.In
situatia in care obiectul modelarii bilantiere este fundamentat pe categoria resurse economice ,activul
desemneaza utilizarea resurselor in activitatea economica sau sociala iar pasivul ,originea
resurselor(provenienta acestora).
     In cadrul activului  sunt delmitate utilizari permanente sau durabile de resurse sub forma de bunuri de
imvestitie ,utilizari temporare sau curente sub forma de stocuri ,creante  si valori mobiliare de plasament. 
Pasivul prin structura sa delimiteraza cele trei modalitati de formare a resurselor si anume:
Resurse permanente sau pe termen lung ,furnizate de proprietar (individual sau asociatii), resurse
temporare curente,asigurate de terti (furnizori, banci, obligatari), si resurse rezultat,sub forma profiturilor
realizate in cadrul fiecarui exercitiu financiar.
Astfel, privind in genere, putem spune ca activul,prin componenţa sa  evidentieaza destinatia si
lichiditatea bunurilor economice, iar pasivul clasificarea surselor de finantare in functie  de modul  de
constituire  (surse proprii-straine)si exigibilitatea lor. 
Analizat prin prisma teoriei modelarii,bilantul contabil este simultan un model structural si global, prin
intermediul caruia  se asigura o reprezentare a patrimoniului pornind de la partile sale
componente catre caracteristicile de ansamblu.
Astfel in cadrul bilantului contabil.patrimoniul este reprezentat prin prisma activului si pasivului,
 in cadrul activului, elementele multimii de activ fiind  grupate in raportul destinatiei  bunurilor economice
utilizate si gradul de lichiditate in active imobilizate,circulante, si active de regularizare si asimilate .La
randul lor activele imobilizate sunt diferentiate in imobilizari necorporale corporale si financiare ,cele
circulantre sunt impartite in raport de forma pe care o imbraca in stocuri de productie in curs de
executie ,creante ,plasamente  si disponibilitati banesti.
Cat priveste pasivul, elementele multimii de pasiv  sunt grupate in raport de caile de  formare a surselor de
finantare in capitaluri proprii,provizioane pentru riscuri si cheltuieli si pasive de regularizare precum si in
functie de gradul lor de exigibilitate, permanente si curente.
          Dispunerea activului in cadrul bilantului contabil este de regula cea imversa lichiditatii activelor, de
la cele mai putin lichide, cum sunt imobilizarile  necorporale,pana la cele mai lichide,adica catre
disponibilitatile banesti,care,imbraca deja forma de bani.Analizand elementele pasivului putem observa
dispunerea acestora imvers exigbilitatii surselor de finantare incepand cu  elementele capitalului propriu,
continuand cu datoriile pe termen lung  si cu cele curente sau pe termen scurt.
          Astfel, structura bilantiera poate prezenta mai multe forme(abordari) folosind elementele
patrimoniale in mai multe abordari:
   I. Prima dintre acestea se bazeaza pe conceptul de patrimoniu ,definit ca ansamblul bunurilor corporale
si necorporale , al drepturilor si obligatiilor ce caracterizeaza situatia unei entitati patrimoniale la un
moment dat.Astfel, pornind de la acest concept bilantul poate fi privit in mai multe moduri:       
A)ECONOMIC                                                                                                                       
B)JURIDIC
          PARTEA ECONOMICA pune in fata utilizarile cu resursele,generand urmatoarea  ecuatie:
        
UTILIZARI= RESURSE
                                                                     SAU
  ACTIV = PASIV  
                                            
 Acest tip de bilant permite  sa raspunda unor intrebari,cum ar fi:
-de unde provin fondurile necesare finanterii necesitaitlor inteprinderii ?
-care sunt necesitatile si care a fost utilizarea data resurselor de care intreprinderea a dispus?
 astfel de intrebari  ofera posibilitatea unei previzionari si dezvoltarii viitoare a societatii.
 A doua si ultima abordare bilantiera “patrimoniala” ABORDAREA JURITICA prezinta bilantul ca o lista
de drepturi de proprietate si creante inscrise in activ,si de obligatii catre terti care sunt inscrise in pasiv.
Aceasta abordare are la baza o relatie care este urmatoarea:
SN = A-D       
   
SN-situatia neta(capitalurii propri)
A-active
D-datorii fata de terti
                       
  STRUCTURI PRIVND SITUATIA PATRIMONIULUI   
                                
ACTIV                                                              PASIV
   
1)ACTIVE IMOBILIZATE1)CAPITALURI PROPRII
-imobilizari - necorporale-capital
                    -corporale-rezerve
                    -financiare-rezultat (profitul cu +;pierderea cu -)
2)ACTIVE CIRCULANTE-alte capitaluri proprii
-stocuri de  productie in curs de executie 2)PROVIZIOANE PENTRU RISCURI SI
-creante CHELTUIELI
-disponibilitatii 3)DATORII
3)ACTIVE DE REGULARIZARE SI-imprumuturi si datorii financiare
ASIMILATE -alte datorii
4)PASIVE DE REGULARIZARE
                                                
Concluziv, indiferent de modul ales pentru ierarhizarea elementelor patrimoniale in activul si pasivul
bilantului,necesar este ca in aceasta ordine sa se asigure o corelatie intre lichiditatea activelor si
exigibilitatea pasivelor.
                                                       
                                                     BILANTUL CONTABIL
                                               Incheiat la data………

                                                                                                                        -in lei-

                                      
  PASIV
ACTIV
-mijloace fixe…………500 000-capital social………….500.000
-materii prime………...100 000-rezerve…………………50.000
-productie in curs de -rezultatul exercitiului…..42.000
executie………………..50 000-credite bancare
-produse finite………....30 000pe termen lung………...200.000
-clienti………………….40 000-credite bancare
-efecte comerciale depe termen scurt………….50.000
primit…………………..20 000 -furnizori………………..30.000
   
 
 Schema prezentata mai  sus este cunoscuta sub forma de tablou bilantier, sau bilant cu sectiuni
separate.Ea se intemeiaza pe ecuatia fundamentala:
                     
Activ=Capital Propriu+Datorii
                       
             Un alt gen de abordare se bazeaza pe finalitatea bilantului de a raspunde nevoilor analizei
economico-financiare. Astfel, modelul de bilant lansat de noul sistem contabil  romanesc prevede o
structurare a activelor dupa destinatia lor ,iar a pasivelor dupa originea lor.
Plecand de la acest model,printr-o regruparea  posturilor bilantiere,se poate ajunge la o abordare de tip
FUNCTIONAL.Prezentarea functionala a bilantului este urmatoarea:
               
 FUNCTIA DE IMVESTITII
ACTIV IMOBILIZAT CAPITALURI PROPRII
 STOCURI+CREANTE-  
CLIENTI-DATORII  
FURNIZORI DATORII
TITLURI DE PLASAMENT FINANCIARE
 
FUNCTIA DE EXPLOATARE                                                 
  FUNCTIA DE FINANTARE

In aceasta perspective criteriile de lichiditate-exigibilitate suntcriterii secundare de

clasificare,activele fiind clasificate in ordinea crescatoare a lichiditatilor,iar pasivele ,in ordinea
descrescatoare a exigibilitatii lor. Printr-o prelucrare adecvata a bilantului funjctional se poate face 
trecerea la bilantul financiar.Pentru aceasta,elementele de active si pasiv trebuie  reclasificate dupa
criteriul duratei:elemente cu o durata de peste un an si elemente cu o durata de sub un an.
 Astfel,sub aspectul financiar,orice bilant se descompune in trei mari grupe:
1)FONDUL DE RULMENT(FR), care reprezinta totalul capitalurilor permanente (adica capitaluri
proprii+imprumuturi pe termen lung)diminuate cu activele imobilizate.
2)NECESARUL IN FOND DE RULMENT(NFR),care reprezinta stocuri si creante din exploatare si in
afara explatarii –datorii din exploatare si din afara exploatarii
3)TREZOERIA(T)care este egala cu disponibilitatii-imprumuturi pe termen scurt si conturi bancare
creditoare
Acesti trei indicatori informeaza asupra  echilbrului financiar al inteprinderii prin relatia:
          FR-NFR=T
 Aceasta relatie de echilibru, rod al abordarii de tip financiar, evidentieaza faptul ca echilibrul financiar al
inteprinderii este consecinta deciziilor luate de inteprindere pe termen scurt(privind gestiunea
stocurilor,politica de credit comercial fata de clienti, relatiile de deconectare cu furnizorii e.t.c) cat sip e
termen lung(privind imvestitiile si acoperirea lor cu resurse  de finantare permanente)

   Apare insa necesara prezenta unui alt instrument de modelare coontabila care sa explice modul de
constituire a rezultatului si a permita desprinderea unor concluzii legate de performantele activitatii 
inteprinderii.
Acest instrument este cea de-a doua componena a situatiilor financiare si anume contul de profit si
pierdere.
    In aceasta optica,inteprinderea devine un centru de calcul economic,calculul avand la baza:
- valorile produse si vandute pe piata clientilor,denumite genericVENITURI;
- valorile  utilizate pentru obtinerea unor venituri, care sunt constituite in costuri angajate pe alte
piete, denumite cheltuieli.Aceasta reprezinta, in fapt, renumerarea factorilor de productie
Din comparara celor doua marimi valorice se obtine un rezultat. Acesta poate fi o marime valorica
pozitiva,denumita profit, atunci cand veniturile sunt mai mari decat cheltuielile,sau o marime valorica
negativa, denumita pierdere, atunci cand veniturile sunt mai mici decat cheltuielile.In contextul economiei
de piata, inteprinderea are ca obiectiv obtinerea profitului.Astfel, profitul poate fi considerat o imbogatire,
deci o resursa, pe cand pierderea este o saracie, fiind asimilata unor utilizari fara asigurarea unui
contraechivalent valoric.
In prezentarea contului de profit si pierdere sunt conturate doua modele de expunere a cheltuielilor si
veniturilor: unul ia in considerare natura economica a acestora,celalalt pleaca de la functiile sau activitatile
unei interprinderi (deci de la destinatia veniturilor si cheltuielilor).
Ca forma, contul de profit si pierdere se poate prezenta astfel:
-sub forma de tabel bilateral sau forma de cont(schema orizontala)
-sub forma de lista(schema verticala)
 Contul de profit si pierdere sintetizeaza  fluxurile economice, respectiv veniturile si cheltuielile
perioadei de gestiune.
 Veniturile cuprind valoarea tuturor actelor de imbogatire a intreprinderii legate sau nu de
activitatea sa normala si  curenta. Partea preponderenta a veniturilor o reprezinta cifra de afaceri realizata
de inteprindere in cursul exercitiului. Cheltuielile constituie ansamblul elementelor de costuri suportate de
inteprindere in cursul exercitiului. Daca bilantul contabil permite o  cunoastere a pozitiei financiare a
intreprinderii, contul de profit si pierdere ofera informatii asupra activitatii inteprinderii, a modului cum
aceasta isi gestioneaza afacerile prin dimensiunea veniturilor, cheltuielilor si rezultatelor pe care le
genereaza.Directiva a IV a europeana privind documentele contabile de sinteza ale societatilor de
capitaluri instituie scheme obligatorii pentru prezentarea contului de profit si pierdere.
Totusi, datorita diferentelor de cultura si traditie contabila din tarile comunitare, obligativitatea prezentarii
standadizate a contului de rezultate se manifesta prin posibilitatea de optiune intre mai multe scheme de
cont de profit si pierdere.
 
STRUCTURA CONTULUI DE PROFIT SI PIERDERE  

Organismul international de normalizare contabila (IASC) , considera contul de rezultate ca un component

al ansamblului de situatii financiare destinate procesului de informare financiara.
In “Cadrul de pregatire si prezentare a situatiilor financiare” denumit uzual Cadru conceptual, IASC a
definit elementele care masoara performanta intreprinderii:
-         veniturile
-         cheltuielile
 Veniturile sunt cresteri de avantaje economice in cursul perioadei de gestiune (exercitiul financiar) sub
forma de cresteri de active sau de diminuari de datorii care au ca rezultat cresterea capitalurilor proprii,
sub alte forme decat noile aporturi de capital. Astfel spus un venit este orice crestere de capitaluri proprii
sub alte forme decat noile capitaluri. Astfel spus, un venit este orice crestere de capitaluri proprii, alta
decat cresterea capitalului.In aceasta definitie se cuprind veniturile care provin din activitatea curenta a
intreprinderii sau venituri propriuzise (vanzari, onorarii, comisioane, dobanzi, etc) cat si alte venituri si
plusuri de valori sau castiguri (plusurile de valoare din reevaluarea activelor, profiturile din cedarea
imobilizarilor, etc)
 Cheltuielile  sunt definite de cadrul conceptual al IASC ca diminuari de avantaje economice, in cursul
unui exercitiu sub forma diminuarii activelor sau cresterii datoriilor si care au generat o scadere de
capitaluri proprii alta decat distribuirile catre proprietarii de capital. Deci orice diminuare de capitaluri
proprii alta decat reducerea de capitaluri social sau distribuirea de dividende constituie o cheltuiala. Se pot
distinge:
-         cheltuieli propriu-zise care rezulta din activitatea curenta (cum sunt costul vanzarilor, cheltuielile de
personal, etc.
-         pierderile si minusurile de valoare (rezultand din catastrofe
naturale, din vanzarea activelor imobilizate, din variatia cursului imobiliar, etc) si care pot sa rezulte sau
nu din activitati curente ale intreprinderii.
 Pentru ca rezultatul contabil sa masoare corect performanta intreprinderii este necesara respectarea
principiului conectarii cheltuielilor la venituri, adica din momentul contabilizarii unui venit in contul de
rezultate trebuie sa se contabilizeze si toate cheltuielile care au contribuit la obtinerea venitului respectiv

ANALIZA FINANCIARĂ PE BAZĂ DE BILANŢ – ÎNTRE STATIC ŞI DINAMIC – DECUPAJE,

AJUSTĂRI ŞI FLUXURI ÎNTRE MASELE PATRIMONIALE.
Analiza statică a bilanţului pune în lucru : (1) relaţia fundamentală de trezorerie care ţine cont de ajustarea
globală între masele patrimoniale de activ şi de pasiv; (2) un ansamblu de rapoarte ( ratios ) calculat pe
baza indicatorilor relativi la patrimoniu.
Relaţia fundamentală de trezorerie.
Decuparea orizontală a bilanţului în termenii echilibrului de trezorerie.
Termenii relaţiei fundamentale de trezorerie sunt definiţi pe baza decupării orizontale a bilanţului.
Acesta permite distincţia , pe baza criteriului funcţional şi a criteriului privind termenul de scadenţă de a
delimita :
1. Utilizări permanente – active imobilizate / Resurse permanente – capital permanent.
2. Utilizări ciclice – active circulante / Resurse ciclice – datorii de exploatare.
3. Utilizări de trezorerie – plasamente şi disponibilităţi / Resurse de trezorerie – împrumuturi de ajustare
pe termen scurt. Comparaţia dintre capitaluri permanente şi active imobilizate permite calculul fondului de
rulment net (FRN) :
FRN = Capitaluri permanente ( CP ) – Active imobilizate (AI)
Comparaţia expunerilor ciclice de utilizări şi resurse pune în evidenţă nevoia de fond de rulment,
corespunzătoare nevoii de finanţare pentru activităţi curente (NFR) :
NFR = Utilizări ciclice (UC) – Resurse ciclice (RC)
Comparaţia dintre utilizările şi resursele de trezorerie pune în evidenţă trezoreria (T) :
T = Utilizări de trezorerie (UT) – Resurse de trezorerie (RT)
Construcţia şi analiza relaţiei fundamentale de trezorerie
Relaţia de trezorerie se poate deduce cu uşurinţă din egalitatea fundamentală a bilanţului :
ACTIV = PASIV

AI + UC + UT = CP + RC + RT

UT - RT = CP + RC - AI - UC

( UT - RT ) = ( CP – AI ) - ( UC - RC )

T = FRN - NFR
Analiza statică a bilanţului patrimonial exprimă interdependenţa dintre trezorerie, fondul de rulment şi
necesarul de fond de rulment.
Situaţia trezoreriei rezultă din ajustarea structurală între fondul de rulment net şi nevoia de fond de
rulment. Dacă fondul de rulment net – excedent al capitalurilor permanente asupra activelor imobilizate
depăşeşte nevoia de finanţare a activităţii curente, atunci întreprinderea dispune de o trezorerie pozitivă,
adică utilizări de trezorerie excedentare, tranferabile în monedă fără perturbarea activităţii curente :
întreprinderea beneficiază de asigurarea solvabilităţii şi de flexibilitate – autonomie relativă în raport cu
împrumuturile pe termen scurt.
Dacă fondul de rulment net este insuficient pentru finanţarea integralităţii nevoilor de fond de rulment,
întreprinderea este tributară împrumuturilor de trezorerie, de origine bancară, purtătoare de dobânzi şi
rambursabile la termen.
Relaţia funcţională de trezorerie exprimă sub formă sintetică interdependenţa structurală între diferite
“straturi” corespunzătoare angajamentelor patrimoniale care prezintă scadenţă diferită, care sunt ataşate
diferitelor cicluri fundamentale.
Această relaţie de structură se traduce prin lectura orizontală a bilanţului, punând accentul pe ajustarea
între angajamente determinate de utilizări şi resurse, constituind “straturile” orizontului de explorare şi
analiză prin interdependenţe.
Pe de altă parte, o asemenea abordare este compatibilă cu abordarea funcţională, determinată de
raporturile lichiditate – exigibilitate care pun accent pe scadenţa maturităţii angajamentelor.
Dacă analistul se situează în optica scadenţei, poate defini fondul de rulment pornind de la angajamentele
cu scadenţa mai mare de un an ( capitaluri permanente şi active imobilizate ).
Dacă se adoptă optica funcţională, scadenţa elementelor se raportează la durata ciclurilor fundamentale.De
aceea, fondul de rulment net funcţional ţine cont de elementele cu scadenţa nominală stipulată pe termen
scurt, dar a căror înlocuire permanentă este determinată de preeminenţa economică a normalităţii –
permanenţa fiind asigurată de fapt.
148
Pentru clarificare metodologică, analistul financiar poate departaja nevoia de fond de rulment de
exploatare faţă de nevoia de fond de rulment în afara exploatării
Ratele utilizate în analiza statică
Ratele financiare utilizate în analiza statică permit studiul compoziţiei bilanţului şi a rotaţiei
componentelor.
Ratele de structură.
Ratele de structură compară mărimea analitică posturilor de activ sau de pasiv cu marimea totală
a acestora din urmă. Ratele privind activul traduc în general influenţa exercitată asupra
compoziţiei economice a patrimoniului întreprinderii de către condiţiile tehnico – economice ale
activităţii proprii. Ratele privind pasivul exprimă stabilitatea finanţării şi gradul de autonomie în
asigurarea resurselor de finanţare.
Ra Numărător Numitor Interpretare
por
t
R1 Imobilizări Activ total Exprimă greutatea investiţiilor fizice în infrastructură
corporale şi echipament
R 2 Imobilizări Activ total Traduce importanţa legăturilor funcţionale iniţiate de
necorporale întreprindere sub forma angajamentelor imateriale ce
garantează unitatea şi reprezentarea resurselor.
R3 Stocuri Activ total Reflectă importanţa stocajului atunci când aceasta
rezultă din natura activităţii sau din condiţii
tehnice.Lungimea ciclului de rotaţie şi nivelul ridicat
al stocurilor poate fi întîlnită în industria
construcţiilor, nave şi aeronautică.
R4 Creanţe clienţi Activ total Exprimă importanţa creditului comercial acordat
clientelei în cadrul uzanţelor sectoriale acceptate în
condiţii contractuale
R5 Capitaluri Pasiv total Traduce stabilitatea finanţării
permanente
R 6 Capitaluri proprii Pasiv total Traduce ponderea capitalurilor proprii în finanţarea
globală a întreprinderii, şi în consecinţă gradul de
autonomie
R7 Datorii totale Pasiv total Traduce ponderea îndatorării în finanţarea
întreprinderii şi în consecinţă,raportul dintre
autonomie şi îndatorare
R8 Capitaluri proprii Capitaluri Traduce autonomia întreprinderii ca probă a
permanente compoziţiei capitalurilor permanente
 R9 Datorii mai Capitaluri permanente Traduce autonomia întreprinderii ca probă a
mari de 1 an compoziţiei capitalurilor permanente
R 10 Datorii mai Capitaluri proprii Acest raport denumit “pârghie de
mari de 1 an manevră”(levier) traduce gradul de
autonomie financiară în condiţiile specifice
întreprinderii

Ratele de sinteză definite pe baza bilanţului compară elementele de activ cu elementele de pasiv.
Raport Numărător Numitor Interpretare
R 11 Capitaluri Active Traduce condiţiile de finanţare stabilă a
permanente imobilizate imobilizărilor în termenii care permit calculul
fondului de rulment net.
R 12 Active Datorii mai Rata “trezoreriei generale”permite analiza ajustării
Circulante mici de 1 an globale a între elementele active cu grad mare de
lichiditate ale activului şi pasivele exigibile.

R 13 Creanţe + Datorii mai Rata “trezoreriei restrânse“ traduce echilibrul

disponibilităţi mici de 1 an financiar pe termen scurt, de o manieră restrictivă,
în funcţie de activele cele mai lichide.

R 14 Disponibilităţi Datorii mai Traduce condiţiile trezoreriei imediate, formularea

mici de 1 an fiind mai puţin semnificativă,deoarece postul
disponibilităţi este sensibil la instabilităţi.

Ratele de rotaţie
Ratele de rotaţie pun în relaţie nivelul mediu al stocurilor cu scadenţa semnificativă a fluxurilor
care permite variaţia acestora în raport cu perioada.
Viteza de rotaţie exprimă durata de timp în zile a unui ciclu de înlocuire valorică, respectiv
numărul de rotaţii pe an :
Raport Numărător Numitor Interpretare
R 13 Aprovizionări Stoc Traduce viteza de rotaţie a
(fără taxe) mediu stocurilor, numărul de rotaţii pe
care fluxul de aprovizionare îl
poate asigura pe durata exerciţiului
R 14 Stoc mediu Aprovizionări Traduce durata necesară pentru
x 12 /x 360 (fără taxe) asigurarea unei rotaţii sau pentru
acoperirea completă a
portofoliului, exprimabilă în luni
sau în zile.

Condiţiile de recuperare a creanţelor sunt dependente de durata medie a scadenţei raportată la

vânzări – inclusiv taxele aferente :
Raport Numărător Numitor Interpretare
R 15 Vânzări (cu Scadenţa Traduce viteza de rotaţie a perioadei
taxe incluse) medie a creanţelor de recuperare a creanţelor, numărul
comerciale de rotaţii pe care realizarea scadenţei
acoperă fluxul de vânzări pe durata
exerciţiului
R 16 Scadenţa medie Vânzări (cu taxe Traduce durata necesară pentru
x 12 /x 360 incluse) asigurarea unei rotaţii sau pentru
acoperirea completă a portofoliului,
exprimabilă în luni sau în zile.

Condiţiile de derulare a creditului comercial în raport cu furnizorii sunt traduse astfel :

Raport Numărător Numitor Interpretare
R 17 Aprovizionări Scadenţa medie a Traduce viteza de rotaţie a
datoriilor plăţilor scadente
comerciale

R 18 Durata medie a Aprovizionări Traduce durata necesară

datoriilor pentru asigurarea unei
comerciale rotaţii, de rambursare
completă a unei datorii la
furnizori

Rotaţia activelor globale în cifra de afaceri pune în relaţie fluxul global de activitate cu ansamblul
capitalului economic pus în lucru de întreprindere.
Rotaţia capitalurilor proprii încearcă să traducă intensitatea cu care fondurile aportate de asociaţi
sunt puse în lucru.
Raport Numărător Numitor Interpretare
R 19 Cifra de Activ total Traduce ritmul de rotaţie a activelor,
afaceri fără intensitatea cu care acestea sunt puse în
taxe lucru pentru a asigura unitatea fluxurilor
de vânzare a exerciţiului.
R 20 Cifra de Capitaluri Traduce ritmul de rotaţie a
afaceri fără proprii capitalurilor,intensitatea cu care acestea
taxe sunt puse în lucru pentru a asigura fluxul
activităţii

Analiza dinamică – fluxuri financiare şi performanţe

Abordarea dinamică a analizei financiare se bazează pe un demers de sinteză : integrarea
studiului a trei tipuri de fluxuri financiare.
Fluxurile de utilizări şi resurse sunt analizate cu ajutorul tabloului de finanţare.
151
Fluxurile generatoare de rezultate sunt analizate cu ajutorul contului de rezultate.
Modificările trezoreriei induse de operaţiile perioadei sunt analizate cu ajutorul tabloului de
variaţie a fluxurilor de încasări şi respectiv de fonduri.
Tabloul de finanţare
Tabloul de finanţare constituie reflectarea modului de reconstituire a echilibrelor bazate pe
fondurile adiţionale obţinute de întreprindere într-o perioadă dată ( resurse ) şi a utilizărilor noi la
care acestea participă.
Principiul de construcţie este relativ simplu – clar perceptibil – consistând în asimiolarea
variaţiilor ce afectează posturile bilanţului la utilizări (+A sau-P ) respectiv la resurse(+P sau– A):
Utilizări Resurse
+A -A
-P +P

Tabloul de finanţare permite calculul capacităţii de autofinanţare ( CAF ) asupra resurselor.Acest

sold poate fi degajat pornind de la contul de rezultate, ceea ce permite stabilirea legăturii între
analiza performanţelor şi analiza fluxurilor financiare : asigură o viziune dinamică coerentă –
capacitatea de autofinanţare degajată pe baza operaţiilor generatoare de rezultate apare ca pivot în
susţinerea finanţării întreprinderii – ceea ce permite validarea opţiunilor de justificare a deciziilor
de aporturi de fonduri ce pot completa resursele reasamblate pentru finanţarea utilizărilor
perioadei.
UTILIZĂRI STABILE RESURSE DURABILE
Investiţii corporale Capacitate de autofinanţare
Investiţii necorporale Creşteri de capital
Rambursare împrumuturi Împrumuturi
Dividende distribuite Resurse din contracte de cesiune
Reconstituire FRN
TOTAL GENERAL TOTAL GENERAL

Variaţia fondului de rulment Utilizări Degajări Solduri

Variaţia stocurilor
Variaţia creanţelor
Variaţia disponibilităţilor
Variaţia datoriilor furnizori
Variaţia altor datorii
Reconstituire fond rulment
Extensia recentă a analizei fluxurilor.
Studiul fluxurilor financiare a constituit unul din domeniile foarte active ale cercetărilor
metodologice de analiză financiară, începând cu 1970 – 1980.
Treptat s-au produs ameliorări semnificative a construcţiei tablourilor de flux şi în degajarea
indicatorilor semnificativi pentru aprecierea performanţelor – realizarea ajustărilor financiare
fundamentale : tabloul multianual al fluxurilor financiare ( G.de Murard – 1978 ), tabloul
resurselor şi utilizărilor propus de Centrala Bilanţurilor din Banca Franţei, tabloul fluxurilor
( M.Levasseur – 1979), tabloul fluxurilor ( G.Charreaux – 1984), sau tabloul variaţiei încasărilor.
Diversitatea propunerilor prezintă un caracter comun : extinderea câmpului de cercetare deschis
de analiza financiară pentru o mai bună înţelegere a corelaţiilor integrative dintre modificările de
trezorerie, analiza rezultatelor şi a echilibrelor dintre utilizări – resurse.
Astfel este posibil construirea de noi indicatori de performanţă, derivaţi din noţiunea de cash-
flow – reprezentând noţiunea de rezultat ca expresie a unui surplus monetar.
Excedentul de trezorerie şi construirea de tablouri bazate pe tipologia ooperaţiilor îmbunătăţesc
semnificativ posibilităţile de abordare funcţională a performanţei.
Analiza performanţelor.
Dispunând de noi indicatori de rezultate, analiza performanţelor şi-a lărgit câmpul de aplicaţie.
Demersul de abordare poate fi înscris într-o schemă ce răspunde comparaţiei între trei categorii
de indicatori :
(1) indicatorii rezultatului,
(2) indicatorii fluxurilor financiare specifici ciclurilor întreprinderii,
(3) indicatorii de control asupra mijloacelor economice şi financiare angajate de întreprindere
pentru atingerea rezultatelor.
Ratele calculate ca indicatori de apreciere a performanţei sunt defalcaţi de asemenea în trei
categorii : (1) ratele de marjă, (2) ratele de randament, (3) ratele de rentabilitate.
Ratele de marjă stabilesc relaţia dintre rezultat şi măsura fluxului de activitate.
Sunt posibile diferite formulări, pe baza specificării termenului de comparaţie de la numărător :
rezultatul de exploatare, excedentul brut de exploatare, capacitatea de autofinanţare, rezultatul
global.
Ratele de randament pun în lucru valoarea capitalului economic angajat de
întreprindere.Variantele posibile sunt legate de referenţialul formulat ca numărător – reţinut ca
indicator de performanţă : rezultatul de exploatare, excedentul brut de exploatare , capacitatea de
autofinanţare, rezultatul global sau rezultatul net.
Expresia indicatorului diferă, de asemenea, în funcţie de formularea denominatorului care traduce
valoarea potenţialului economic pus în lucru de întreprindere : activul total, activul de exploatare,
nevoia de fond de rulment pentru exploatare. Ratele de rentabilitate permit configurarea mărimii
profitului degajat pe baza capitalurilor avansate.
Numărător Numitor Interpretare
R 21 Rezultat de Cifra de Marjă.Exprimă eficacitatea
exploatare afaceri fără exploatării
taxe ( activitate curentă,
aprovizionare,producţie,
vânzare)
R 22 Excedent brut Cifra de Marjă.Exprimă performanţa
de exploatare afaceri fără exploatării
taxe
R 23 Rezultatul Cifra de Marjă.Exprimă eficacitatea
exerciţiului afaceri fără globală a întreprinderii, în
taxe ansamblul activităţilor sale
R 24 Rezultat de Activ total Randament.Exprimă eficacitatea
exploatare utilizării patrimoniului economic
pentru degajarea rezultatului
activităţii curente
R 25 Excedent brut Activ total Randament.Exprimă performanţa
de exploatare exploatării

R 26 Rezultatul Activ total Randament.Exprimă performanţa

exerciţiului globală
R 27 Excedent brut Imobilizări Randament strict definit asupra
de exploatare de exploatare exploatării.
+ nevoie de
FRE
R 28 Capacitate de Imobilizări + Randament extensiv asupra
autofinanţare NFR exploatării

R 29 Rezultatul Capitaluri Rentabilitate.Exprimă profitul

exerciţiului proprii degajat pe baza capitalurilor
proprii furnizate de proprietari
R 30 Capacitate de Capitaluri Rentabilitate.Exprimă punerea în
autofinanţare proprii evidenţă a ritmului în care
autofinanţaerea permite
reconstituirea capitalurilor
proprietarilor.
Ratele pot fi integrate în formule convenabile care să evidenţieze diferite dimensiuni de analiză a
performanţelor:
Rezultat Rezultat Cifra de afaceri
______________________ = __________________ x _______________
Capitaluri proprii Cifra de afaceri Capitaluri proprii
Capacitatea de autofinanţare a exerciţiului poate fi calculată în 2 modalităţi :
• formula descendentă, bazată pe excedentul brut de exploatare
• formula ascendentă, plecând de la rezultatul global :

Excedent brut de exploatare / Insuficienţă brută de exploatare

+ Alte venituri de exploatare
- Alte cheltuieli de exploatare
- Cote de părţi de rezultat pentru operaţii comune ( participaţie )
+ Venituri financiare (excepţie venituri din provizioane)
- Cheltuielui financiare (excepţie cheltuieli cu amortizări şi provizioane)
+ Venituri excepţionale ( excepţie vânzarea activelor, subvenţii virate)
- Cheltuieli excepţionale ( excepţie valoarea contabilă a activelor cedate,
amortizări şi provizioane excepţionale )
- Participarea salariaţilor la profit
- Impozit pe beneficiu
CAPACITATEA DE FINANŢARE A EXERCIŢIULUI

Rezultat net
- Plus – valori calculate / venituri din vânzarea activelor
+ Minus – valori calculate / valoare contabilă active cedate
- Cote părţi de subvenţii virate
+ Amortizări şi provizioane
- Reluări de provizioane
CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE
Soldurile intermediare de gestiune :
VENITURI CHELTUIELI SOLD INTERMEDIAR
Vânzări de mărfuri Costul de achiziţie al Marja comercială
Producţia vândută mărfurilor vândute Producţia exerciţiului
Producţia stocată Destocajul producţiei
Producţia imobilizată
Producţia exerciţiului Consumul exerciţiului Valoarea adăugată
+ provenit de la terţi
Marja comercială
Valoarea adăugată Dobânzi, taxe şi Excedent / insuficienţă
Subvenţii de vărsăminte brută de exploatare
exploatare Cheltuieli de personal
EBE + Insuficienţă brută Rezultatul exploatării
Reluări şi transferuri Amortizări şi provizii
de cheltuieli Alte cheltuieli
Rezultatul exploatării Pierderi Rezultat curent
Cote de participaţie Distribuiri participaţii
Venituri financiare Cheltuieli financiare
Venituri excepţionale Cheltuieli excepţionale Rezultat excepţional
Rezultat curent Participarea salariaţilor Rezultatul exerciţiului
înainte de impozitare la profit
Rezultat excepţional Impozit pe beneficiu
Venituri din cedarea Valoarea contabilă a Câştig/pierdere din cedarea
activelor activelor cedate activelor
Soldurile intermediare de gestiune :
VENITURI CHELTUIELI SOLD INTERMEDIAR
Vânzări de mărfuri Costul de achiziţie al Marja comercială
Producţia vândută mărfurilor vândute Producţia exerciţiului
Producţia stocată Destocajul producţiei
Producţia imobilizată
Producţia exerciţiului Consumul exerciţiului Valoarea adăugată
+ provenit de la terţi
Marja comercială
Valoarea adăugată Dobânzi, taxe şi Excedent / insuficienţă
Subvenţii de vărsăminte brută de exploatare
exploatare Cheltuieli de personal
EBE + Insuficienţă brută Rezultatul exploatării
Reluări şi transferuri Amortizări şi provizii
de cheltuieli Alte cheltuieli
Rezultatul exploatării Pierderi Rezultat curent
Cote de participaţie Distribuiri participaţii
Venituri financiare Cheltuieli financiare
Venituri excepţionale Cheltuieli excepţionale Rezultat excepţional
Rezultat curent Participarea salariaţilor Rezultatul exerciţiului
înainte de impozitare la profit
Rezultat excepţional Impozit pe beneficiu
Venituri din cedarea Valoarea contabilă a Câştig/pierdere din cedarea
activelor activelor cedate activelor

DEZBATERI ÎN CÂMPUL OPERAŢIONAL AL ANALIZEI FINANCIARE.

Analiza financiară a cunoscut după anii 1960 o remarcabilă dezvoltare care s-a prelungit şi s-a
amplificat în anii din urmă.
Patru tendinţe majore subliniază pregnant amploarea acestei dezvoltări :
(1) o reconsiderare şi reânoire profundă a abordărilor şi schemelor de analiză fundamentală,
(2) inovaţii metodologice prin abordarea şi punerea în lucru a noi indicatori de echilibru şi
performanţă, construcţia de noi tablouri de sinteză,
(3) dezvoltarea surselor de informare contabilă şi financiară, creşterea considerabilă a
posibilităţilor de tratare a informaţiei – prin punerea în lucru de mijloace puternice şi accesibile
de informatică şi telecomunicaţii,
(4) o veritabilă “explozie” a cererii de informaţii elaborate pe fondul liberalizării mecanismelor
de iniţiativă privată, piaţă şi concurenţă - care au lărgit considerabil câmpul operaţional de
aplicaţie şi de reflecţie a contabilităţii şi analizei financiare.
Extinderea câmpului de aplicare.
Extinderea câmpului de aplicare al analizei are ca efect deschiderea acesteia către nevoile de
informaţie ale utilizatorilor, diversificarea demersului în favoarea satisfacerii acestora fiind o
latură privilegiată.
Diagnosticul financiar a fost repus în cauză pornind de la evoluţiile recente ale mecanismului
economic şi ale practicii financiare.
Tendinţele economiei reale crează noi nevoi în materie de apreciere globală şi analitică a situaţiei
întreprinderii, a performanţelor şi a mecanismelor de producere şi distribuire a valorii, câteva
trebuie însă subliniate de o manieră particulară.
Dezvoltarea rolului pieţei de capital implică exigenţa calităţii recursului la demersul de analiză cu
ocazia procedurilor de rating şi notare a performanţelor financiare, studiul monografic al evoluţiei
titlurilor, fixarea preţului de emisiune la introducerea cotaţiei acţiunilor la Bursă.
Aplicarea analizei financiare a fost în ultimii ani privilegiată de multiplicarea actelor civile şi
comerciale, juridic dependente de partajul de interese, de restructurări şi privatizări, de lichidări şi
reorganizări – dependente funcţional de necesitatea unui diagnostic competent.
O atenţie deosebită este acordată în direcţia depistării şi tratamentului adecvat a riscurilor
economice şi financiare de insolvabilitate şi faliment – bazate pe scoring şi tehnici de
cuantificare.
Procedurile de alertă, monitorizarea şi supravegherea financiară, redresarea judiciară – presupun
diagnosticul şi ghidajul adecvat de rezolvare favorabilă a intereselor aflate în conflict.
Manifestarea instabilităţii economice şi a riscurilor afectează nivelul şi rezultatele activităţii
economice ( creşterea preţurilor, modificarea ratei de schimb a valutei, evoluţia dobânzilor )
având imact major asupra posibilităţilor de control a performanţelor.Instabilitatea antrenează
exigenţe noi în materie de control, gestiunea riscurilor şi a resurselor.
DIAGNOSTIC INTERN – DIAGNOSTIC INTERN – STUDIU
PREGĂTIREA DECIZIILOR ŞI INFORMARE FINANCIARĂ
INTERNE
Analiza pentru gestiune previzională Informare financiară prin decizii de
Elaborarea de planuri operaţionale, comunicare internă
investiţii,finanţare, previziuni Informare financiară prin relaţii
bugetare contractuale
Analiza pentru control de gestiune Informare prin acte, proceduri şi
Supravegherea performanţelor competenţe de control,stimulare şi
Tablou de bord sancţionare
Reporting
Controlul abaterilor dintre previziuni
şi realizări

DIAGNOSTIC EXTERN – PREGĂTIREA DIAGNOSTIC

DECIZIILOR INTERNE EXTERN – STUDIU
ŞI INFORMARE
FINANCIARĂ
Decizie relevantă pentru bancă(analiza solvabilităţii Politică de comunicare
la acordarea unui credit) externă

Decizie de investiţie instituţională, garanţii de Politică de studiu şi

portofoliu şi gestiunea resurselor de motivare a
patrimoniu,investiţii,plasamente,finanţare oportunităţilor pe piaţa
financiară
Decizie publică executivă centrală sau locală pentru Material pentru presa
acordarea de subvenţii şi atragerea de finanţări prin scrisă
trezorerie

Decizie a justiţiei, acte de contencios, administrarea Suport pentru studii

răspunderii materiale, civile sau penale, statistice
bancrută,faliment,moratoriu,redresare

Decizie de parteneriat/negociere pentru participaţii, Mijloc de combatere a

fuziuni,achiziţii concurenţei neloiale
Decizie comercială de administrare a creditului Evaluarea titlurilor
furnizori pentru oportunitatea plăţilor pentru rating

Decizie comercială de marketing pentru prospectarea Rapoarte de certificare

pieţii a calităţii
Creşterea cantitativă şi calitativă a produselor informaţionale din domeniul contabilităţii.
Evoluţia realităţilor economice pune contabiitatea şi analiza financiară în situaţia de a se adapta la
noi necesităţi, de a realiza o adaptare necesară a instrumentelor şi demersurilor de investigaţie.
Legătura indisolubilă dintre calitatea mediului intrinsec pe care îl deserveşte, materialul
informaţional bogat şi pertinent şi nevoia de justificare a deciziilor pe criterii juste reclamă în
domeniul analizei mijloace de tratament adecvate.
Diversificarea informaţiei contabile, multiplicarea surselor şi a situaţiilor de raportare contabilă
impune coordonarea şi anticiparea orientării strategice şi operaţionale de control a riscurilor.
Evoluţia legislaţiei în domeniul reformei a impus întreprinderilor sarcini instituţionale
multiple.Impunerea de obligaţii juridice, administrative şi fiscale nu este totdeauna raportată la
exigenţele de evaluare, analiză şi diagnostic.
Impactul noilor tehnologii informaţionale, de comunicare şi tratament a informaţiei.
Raportată la exigenţele provocate de schimbările majore din domeniul tehnologiei şi economiei
informaţiei, analiza estev integrată sistemic în trei planuri distincte :
(1) accesul la informaţie este rapid, facil şi asigură o largă disponibilitate pentru conexiuni
multiple,
(2) utilizarea microcalculatoarelor, a reţelelor şi a programelor standardizate permite accelerarea
şi multiplicarea tratamentelor, automatizarea fazelor de calcul, exploatarea rapidă a bazelor de
date sintetice şi analitice, eliminarea efortului pentru calcule costisitoare şi concentrarea
eforturilor pentru soluţii inteligente,
(3) automatizarea aspectelor majore de diagnostic financiar şi integrarea sistemelor expert în
rezolvarea problemelor complexe.
3.4.TABLOUL DE FINANŢARE “UTILIZĂRI – RESURSE”
Tabloul de finanţare sau de flux are ca obiect retratarea nevoilor financiare născute în cursul unei
perioade date în legătură cu mijloacele puse în lucru pe care trebuie să le acopere.
După natura fluxurilor financiare recenzate, acesta permite aprecierea incidenţei operaţiilor
întreprinderii asupra structurii financiare sau de trezorerie.
Acest document de sinteză este menit să furnizeze o imagine dinamică de sinteză a situaţiei
financiare care completează necesarul de informaţii contabile pentru acurateţea deciziilor.
Tabloul de finanţare a apărut iniţial ca document oficial în SUA (1863) în rapoartele financiare
ale Companiilor de Căi ferate şi Telefonie.
În Franţa practica utilizării acestui Tablou s-a impus după 1960.
Cunoscând etape diferite de evoluţie şi modalităţi diferenţiate de prezentare, după 1980 utilizarea
acestuia s-a generalizat în întreaga lume.
În decembrie 1997 Uniunea Europeană a Experţilor Contabili a recomandat utilizarea tabloului
de flux inspirat de norma 7 IASC şi norma 95 FASB.
Tabloul utilizări – resurse este inspirat de abordarea dinamică funcţională a întreprinderii.
Acesta permite identificarea în dinamică variaţia trezoreriei şi evoluţia fondului de rulment pe
fondul variaţiei necesarului de fond de rulment – logica financiară a bilanţului funcţional.
Conform teoriei patrimoniale tabloul utilizări – resurse explică variaţia patrimoniului
întreprinderii în decursul unei perioade de referinţă.
Evoluţia trezoreriei nete a întreprinderii depinde de variaţia fondului de rulment net global şi de
variaţia nevoi de fond de rulment.
Evoluţia fondului de rulment net global.
În prima parte a acestui tablou sunt puse în evidenţă resursele şi utilizările stabile.
Dacă resursele stabile ale unei întreprinderi sunt superioare utilizărilor stabile, întreprinderea
dispune de situaţie netă pozitivă – creştere de fond de rulment.În situiaţia inversă, dacă utilizările
stabile sunt superioare resurselor stabile întreprinderea înregistrează o reducere a situaţiei nete –
scăderea fondului de rulment net global.
Resursele stabile corespund resurselor care prin funcţiunea de origine finanţează utilizările
durabile ale întreprinderii, având stabilitate şi durabilitate.
După optica funcţională, stabilitatea este apreciată după natura deciziei care stă la originea
încadrării utilizare / resursă.
Resursele stabile sunt compuse din două mari categorii : resurse interne, măsurate prin
capacitatea de autofinanţare şi resursele externe.
Resursele externe sunt constituite din resurse în fonduri proprii, resurse excepţionale procurate
din cedarea şi reducerea elementelor de activ imobilizat şi a resurselor de îndatorare stabile.
Capacitatea de autofinanţare măsoară surplusul monetar potenţial degajat de activitatea
întreprinderii.
Aceasta se analizează pe baza contribuţiilor determinate de activităţile curente la variaţia fondului
de rulment net global.
CAF poate fi determinată prin mai multe variante de calcul, de natură substractivă şi aditivă.
Metoda tradiţională se racordează modelului contului de rezultat şi constă în calcularea CAF
pornind de la excedentul brut de exploatare (EBE) :
UTILIZĂRI RESURSE
Distribuire de resurse prin punere în plată Capacitatea de autofinanţare a
în cursul exerciţiului exerciţiului
Achiziţii de elemente de activ imobilizat Cesiuni şi reduceri de activ
( necorporale, corporale,financiare) imobilizat
Necorporale şi corporale
Cheltuieli de repartizat pe mai multe Cesiuni şi reduceri de imobilizări
exerciţii (transferuri brute în cursul financiare
exerciţiului).
Reduceri de capital propriu Creşteri de capitaluri proprii
( conversie,retrageri) (aporturi şi capitalizarea
resurselor)
Rambursarea datoriilor financiare (fără Creşterea datoriilor financiare
soldul creditor al datoriilor bancare pe (fără prime de rambursare a
termen scurt ) obligaţiunilor)
TOTAL UTILIZĂRI TOTAL RESURSE
Variaţia fondului de rulment net global ca Variaţia fondului de rulment net
resursă netă global ca utilizare netă

EBE se poate calcula cu ajutorul tabloului soldurilor intermediare de gestiune, în care trebuie
ajustate :
(1) toate veniturile încasabile ; (2) veniturile din cesiuni ; (3) cheltuielile plătibile ; (4) valoarea
netă contabilă a elementelor de activ cedate.
161
CAF poate fi reconstituit de asemenea, plecând de la rezultatul net recalculat pe baza cheltuielilor
şi a veniturilor care nu au incidenţă directă asupra trezoreriei.
Trecerea de la CAF la rezultatul net exprimă – prin diferite afectări contabile – utilizarea teoretică
a surpluisului monetar potenţial.CAF constituie un indicator de finanţare internă susceptiibil de a
asigura :
1. Reânoirea echipamentelor (amortizare ).
2. Acoperirea pierderilor probabile şi a riscurilor la care întreprinderea este expusă (provizioane).
3. Dezvoltarea capacităţii de producţie şi promovarea creşterii externe (părţi de rezultat conservat
prin capitalizare).
4. Remunerarea proprietarilor ( rezultat distribuit ).
Creşterile de capital propriu pe baza aporturilor de fonduri proprii şi subvenţii de investiţie
întreprinderea.
Aporturile în fonduri proprii se aşteaptă creşterea de capita propriu – zis cu prime de emisiune
aferente.
Creşterile de capital trebuie să figureze la mărimea nominală apelată.
Creşterile prin încorporarea de rezerve sau conversia de datorii nu au o incidenţă imediată asupra
trezoreriei şi de acccea nu sunt înscrise ca resurse în tabloul de finanţare.
Creşterea de datorii financiare regrupează noile împrumuturi contractate pe parcursul exerciţiului,
exclusiv împrumuturile din credite curente pe termen scurt şi soldurile creditoare care sunt ataşate
trezoreriei nete.
Tratamentul împrumuturilor răspunde implicit unei concepţii funcţionale, care conduce la
diferenţierea explicită a împrumuturilor de finanţare a investiţiilor cu scadenţa mai mare de un an.
Utilizările stabile se compun în special pentru dividende, investiţii şi rambursarea datoriilor
financiare stabile.
Distribuirile puse în plată în cursul exerciţiului corespund dividendelor plătite în cursul
exerciţiului cu titlu de afectare a rezultatului exerciţiului precedent şi aconturilor pentru
dividende care sunt decise în contul viitoarei afectări a rezultatelor.
Achiziţiile elementelor de activ imobilizat regrupează investiţiile şi creşterile de activ imobilizat .
Rambursările de datorii financiare cuprind rambursările de datorii anterioare , considerate datorii
stabile.
Variaţiile nevoilor de fond de rulment şi de trezorerie.
Obiectivul major este prezentarea modalităţilor de utilizare a creşterilor de fond de rulment net
global, ori a modului de acoperire a reducerilor de fonduri care pun în evidenţă variaţiile nevoii
de fond de rulment în mod distinct pentru exploatare şi în afara exploatării, ceea ce determină
variaţii la nivelul trezoreriei nete.
Variaţia netă a nevoii de fond de rulment de exploatare regrupează variaţiile posturilor de activ şi
de pasiv care se ataşează ciclului de exploatare – stocuri, creanţe clienţi, datorii la furnizori,
sociale, fiscale.
Pe baza concepţiei funcţionale, stocurile şi creanţele sunt reţinute la valoare brută.
Variaţia netă a nevoii de fond de rulment în afara exploatării regrupează posturi de debitori şi
creditori ce reprezintă elemente aciclice sau instabile – elemente de activ xcirculant care nu sunt
relevante în raport cu ciclul de exploatare şi care nu sunt de obicei integrate trezoreriei nete.
Variaţia trezoreriei nete regrupează variaţia disponibilităţilor şi a îmrumuturilor curente de
trezorerie care determină solduri creditoare ale conturilor de disponibilităţi.
Interpretarea tabloului utilizări – resurse.
Modelul tabloului de finanţare utilizări resurse se bazează pe concepţia funcţională a dinamicii
financiare a întreprinderii.
Centrată pe modalităţi de acoperire a necesarului de finanţare a exploatării, acesta permite
aprecierea echilibrului financiar al întreprinderii.
Echilibrul financiar este respectat dacă întreprinderea îşi poate finanţa stabil creşterea, fără a
degrada trezoreria netă, altfel spus – dacă variaţia fondului de rulment net global este suficient de
mare pentru acoperirea stabilă şi permanentă a creşterii structurale a nevoii de fond de rulment.
Logica contabilă şi financiară consideră că întreprinderea economică este viabilă dacă aceasta
dispune de resurse stabile care să îi permită finanţarea investiţiilor şi a nevoilor de trezorerie
generate de ciclul de exploatare. Utilizările stabile trebuie acoperite din resurse stabile.Variaţiile
sezoniere sau conjuncturale aler necesarului de fond de rulment pot fi acoperite de împrumuturi
bancare curente. Modalităţile de finanţare a necesarului de fond de rulment de exploatare relevă
vulnerabilităţi şi riscuri. Dacă resursele stabile sunt superioare utilizărilor stabile întreprinderea
dispune de trezorerie pozitivă, iar dacă acestea sunt insuficiente, întreprinderea trebuie să recurgă
la credite, ajungând la trezorerie negativă.
Utilizate pentru finasnţarea părţii structurale a NFRE împrumuturile bancare induc o situaţie de
vulnerabilitate, în care menţinerea echilibrului finasnciar este condiţionată de reânoirea
creditelor.
Tabloul de finanţare este un instrument de analiză esenţial pentru aprecierea condiţiilor de
echilibru financiar funcţional.
Acesta permite identificarea originii variaţiilor constatate.
Materia reziduală a variaţiilor de trezorerie conduce la centrarea analizei asupra examenului
variaţiilor nevoii de fond de rulment de exploatare şi a nevoii de fond de rulment net global.
Analiza evoluţiei NFRNG determinată pe fluxuri ataşate permite aprecierea modalităţilor de
finanţare a investiţiilor, a căror incidenţă asupra echilibrului financiar implică estimarea
capacităţii de rambursare plecând de la CAF.
Aprecierea modului de acoperire globală a utilizărilor stabile de către resurse stabile este realizată
pornind de la 2 rate : (1) flux de resurse stabile raportat la investiţii şi (2)flux de resurse stabile
raportat la investiţii condiţionate de variaţia NFRE.
Acoperirea investiţiilor din împriumuturi condiţionate este un indicator de risc.
Partea de autofinanţare a investiţiilor industriale, raportul dintre CAF şi investiţiile corporale este
măsura gradului de autonomie financiară.
CAF este utilizat pentru aprecierea capacităţii de rambursare a datorilor financiare stabile.Aceasta
se poate analiza prin 2 indicatori de bază : CAF / împrumuturi rambursate şi Datorii financiare
stabile / CAF.Primul indicator estimează numărul de ani în care CAF este afectat de rambursarea
împrumuturilor. Analiza NFRE permite aprecierea gestiunii curente a întreprinderii.
Analiza variaţiilor principalelor componente ale NFRE presupune recunoaşterea variaţiilor
determinate de evoluţia activităţii. Aplicarea tratamentului standard de analiză a structurii
costurilor oferă posibilitatea de diagnosticare corectă a modificărilor determinate de raţiuni
structurale sau conjuncturale, dar analiza normativă a costurilor necesită date de gestiune pe care
întreprinderile nu sunt dispuse să le divulge.
Limitele tabloului de finanţare.
Există două categorii de limite : (1) determinate de concepţia de echilibru financiar a analizei
funcţionale, (2) determinate de finalitatea, utilitatea sau ambiguităţile modelului.
1. Pertinenţa alegerii modalităţilor de finanţare induce distorsiuni de diagnostic financiar.
2. CAF este un surpus monetar potenţial calculat, dar aceasta nu ia în considerare toate decalajele
de plăţi.
3. CAF nu devine şi nu este un flux real disponibil de trezorerie după decontarera tuturor
cheltuielilor calculate asupra rezultatului.
4. Caracterul potenţial al resurselor este calculat prin integrarea valorilor rectificative determinate
de provizioane.
5. Caracterul de stabilitate a resurselor măsurate cu CAF este criticabil, aceasta nu este resursă în
totalitate disponibilă pentru finanţarea întreprinderii.
6. CAF trebuie apreciat cu prudenţă în comparaţie cu investiţiile şi plăţile de datorii financiare,
deoarece poate conduce la judecăţi erionate şi decizii riscante.
7. CAF este o resursă globală de natură compozită.Nu permite aprecierea rentabilităţii şi
profitabilităţii activităţiilor, iar judecarea globală a activităţilor industriale, comerciale
neimplicate de costurile de reânoire a echipamentelor determină distorsiuni asupra clarităţii
diagnosticului.
8. CAF este un indicator influenţat de administrarea politicilor fiscale şi contabile în raport cu
obiectivele întreprinderii şi ale mediului economic (politica impozitării, tratamentul amortizării şi
al provizioanelor, tratamentul stocurilor, decontarea cheltuielilor).
9. Persistenţa şi rezistenţa modului de abordare juridică, escamotarea dualităţii dintre patrimonial
şi funcţional, nedisimularea verosimilităţii dintre realitatea economică şi constrângerile juridice.
10. Refuzul autorităţii şi acceptarea tacită a neimplicării întreprinderilor în utilizarea consecventă
a tabloului de finanţare ca mijloc de validare empirică a concepţiei de echilibru funcţional şi în
validarea practicilor adecvate.
3.5. TABLOUL FLUXURILOR DE TREZORERIE
Modelul tabloului de flux de trezorerie este generalizat în întreaga lume, pe fondul renunţării la
“tradiţionala” concepţie a fondului de rulment şi a capacităţii de autofinanţare.
Obiectivul principal al acestuia este furnizarea informaţiilor pertinente asupra încasărilor şi
plăţilor unei întreprinderi pe parcursul unei perioade determinate, analiza solvabilităţii.
Structura Tabloului fluxurilor de trezorerie.
Modelul tabloului de flux FASB 95, adoptat de SUA în 1987, prin IASC în 1992 ( IAS 7),
recomandat de FEEC are în vedere unicitatea fluxurilor monetare care au impact asupra
trezoreriei în cursul perioadei considerate.
Structura documentului răspunde unui clasament funcţional al fluxurilor întreprinderii, în fluxuri
de trezorerie legate de activitate, fluxuri de trezorerie legate de investiţii şi fluxuri de trezorerie
legate de finanţare.
Soldul operaţiilor de flux pentru fiecare din categoriile prezentate partajează contribuţia funcţiilor
la variaţia trezoreriei, care trebuie justificată implicit ca diferenţă calculată asupra trezoreriei dela
închiderea şi deschiderea exerciţiului.
Definiţia trezoreriei.
Tabloul de flux este axat asupra variaţiilor trezoreriei.Prezentarea presupune o definire prealabilă
a sensurilor şi semnificaţiei trezoreriei.
Tabloul fluxurilor de trezorerie este considerat ca un document de sinteză financiară compus cu
date de referinţă din structura bilanţului, excuzând elementele în afara bilanţului.
Trezoreria cuprinde fondurile imediat disponibile, ansamblul instrumentelor financiare utilizate
pentru garantarea, în afara riscurilor semnificative – a excedentelor sau a nevoilor de trezorerie pe
termen scurt.
Trezoreria se obţine făcând suma elementelor următoare :
1. Conturile de casă şi depunerile de numerar la vedere care nu fac obiectul restricţiilor.
2. Conturile la termen , care nu fac obiectul restricţiilor, dobânzile şi interesele monetare legate,
cu condiţia ca aceste conturi la termen să fie deschise pe o perioadă mai mică de trei luni,
scadenţa încasărilor să nu depăşească trei luni.
3. Valorile mobiliare de plasament care nu prezintă risc semnificativ de variaţie pe termen scurt,
care pot fi convertite facil în disponibilităţi curente.Sunt excluse obligaţiile cu scadenţa
superioară termenului de trei
luni şi acţiunile cotate cu risc de fluctuaţie a valorii – respectiv acţiunile necotate în absenţa pieţii
care să permită conversia directă imediată în monedă curentă.
4. Partea soldurilor creditoare de credite curente de trezorerie şi a dobânzilor ataşate aferente
descoperirilor de cont curent momentan.Sunt excluse creditele de trezorerie necesare finanţărilor
şi descoperirile de cont autorizate la termen.
5. Toate viramentele şi compensările aferente participa-iilor în întreprinderi legate din carwe
rezultă fluxuri directe de numerar.
Norma americană FASB 95 şi Standardul IASC 7 definesc cvasi – disponibilităţile prin referinţă
la scadenţa mai mică de trei luni şi nu reţin în perimetrul trezoreriei decât descoperirile de cont
curent rambursabile la vedere.Împrumuturile bancare curente sunt incluse la datorii scadente şi în
consecinţă sunt ataşate funcţiei de finanţare.
Fluxurile de trezorerie legate de activitate.
Cu o definiţie precisă “a priori” a funcţiei activitate apare dificilă măsurarea conţinutului
trezoreriei ca valoare reziduală.
Fluxurile legate de activitate compun ansamblul fluxurilor ne legate de operaţii de investiţie şi
finanţare adică :
1. Fluxurile de trezorerie de exploatare în sens strict, - încasări şi plăţi legate de ciclul de
exploatare.
2. Fluxurile de trezorerie posibil de ataşat activităţii – încasări şi plăţi legate de cheltuielile şi
veniturile financiare, cheltuieluile şi veniturile excepţionale, participarea salariaţilor la profit,
impozitul pe profit.
Norma IAS 7 lasă întreprinderilor libertatea alegerii clasamentelor pentru dobânzi asupra
împrumuturilor şi veniturib din investiţii financiare, în timp ce FASB 95 le clasează în fluxurile
activităţii de exploatare.
Este evidentă legătura dintre dobânzile la împrumuturi şi costul de finanţare a întreprinderii.
Pentru determinarea fluxului de trezorerie legat de activitate sunt posibile de aplicat două
modalităţi de calcul:
(1) plecând de la rezultatul net,pe baza punerii în evidenţă a marjei brute de autofinanţare din care
se deduce variaţia necesarului de fond de rulment legată de exploatare;
(2) plecând de la rezultatul exploatării – prin eliminarea cheltuielilor şi veniturilor de exploatare
fără incidenţă asupra trezoreriei ( exceptând provizioanele pentru activul circulant care nu sunt
eliminate ) – se ajunge la rezultatul brut de exploatare din care se deduce variaţia NFRG.
Pentru obţinerea fluxurilor de trezorerie legate de activitate se corectează fluxurile de trezorerie
ale exploatării cu alte încasări şi plăţi legate de activitate.
Fluxurile de trezorerie legate de operaţiile de investiţii – finanţare.
Dau indicaţii asupra resurselor consacrate de întreprindere pentru reânoirea sau dezvoltarea
activităţilor, în vederea menţinerii stabilităţii fluxurilor viitoare de trezorerie.
Sunt legate de acest aspect încasările şi plăţile destinate să asigure :
1. Achiziţia sau cedarea activelor corporale şi necorporale.
2. Achiziţia sau cedarea titlurilor reprezentând părţi de capital deţinute în alte întreprinderi.
3. Subscrierea / autorizarea acordării de împrumuturi sau avansuri rambursabile.
4. Achiziţia şi cedarea altor imobilizări financiare – depozite, titluri de cauţiune/garanţie şi
plasamente excluse din trezoreria curentă.
Fluxurile de trezorerie legate de operaţiile de finanţare corespund încasărilor şi plăţilor legate de
finanţarea externă a întreprinderii.
Prezentarea distinctă a acestora permite identificarea surselor de finanţare, a creşterilor de capital,
a noilor împrumuturi sau subvenţii – respectiv a plăţilor pentru dividende şi rambursări de
împrumuturi.
Interpretarea tabloului fluxurilor de trezorerie.
Depăşind concepţia contabilă tradiţională care face din tabloul de finanţare un act de stare între
bilanţul de deschidere şi bilanţul de închidere, tabloul fluxurilor de trezorerie constituie un
document de sinteză de sine stătător a cărui primă finalitate este explicarea variaţiei trezoreriei, la
fel cum contul de rezultat explică formarea rezultatului.
Putem considera că, pe fondul realizării acestui scop relativ limitat, tabloul fluxurilor de
trezorerie integrează o reprezentare normativă a dinamicii financiare a întreprinderii, iar aceasta
nu poate fi neutră din moment ce obiectivele utilizatorilor au o logică financiară.
Obiective şi avantaje ale utilităţii tabloului de trezorerie.
Principalul obiectiv al tabloului fluxurilor de trezorerie este identificarea fluxurilor de intrare şi
de ieşire în trezoreria unei întreprinderi – :
(1) ceea ce dă posibilitatea utilizaţorilor de informaţie contabilă – cu precădere creditorilor şi
finanţatorilor de a evalua capacitatea de mobilizare a resurselor unei înttreprinderi în scopul
obţinerii de lichidităţi şi a nevoii de finanţare.
(2) Permite aprecierea aptitudinii firmei de a respecta scadenţa angajamentelor şi de a plăti
dividende.
(3) Face posibilă evaluarea distorsiunilor dintre rezultatul net contabil şi fluxurile de trezorerie
corespunzătoare.
(4) Furnizează informaţii asupra flexibilităţii financiare a întreprinderii, cu deosebire asupra
capacităţii de modificare stabilă a mărimii angajamentelor de intrare şi ieşire în trezorerie, în
vederea adaptării evoluţiei la circumstanţe şi oportunităţi determinate de mediul economic.
Trei raţiuni calitative pot fi avansate pentru a justifica alegerea tabloului de trezorerie :
(1) motivaţia preponderentă care justifică trezoreria ca indicator de gestiune a întreprinderii în
analiza riscului de faliment,
(2) caracterul obiectiv al fluxurilor de trezorerie,
(3) adaptarea flexibilă a tabloului de trezorerie la previziuni.
Elaborarea modelului de echilibru al fluxurilor de trezorerie poate fi considerată un indicator
cheie al gestiunii pe termen scurt sau pe termen lung.
În fapt, echilibrul propriu de trezorerie este o problemă vitală pentru orice întreprindere.
Prin trezorerie întreprinderea poate să controleze echilibrul dintre finanţarea internă şi cea externă
şi pe această cale să – şi asigure perenitatea, poate să justifice raţional opţiuni de gestiune şi
analiză în fundamentarea strategiei de utilizare a resurselor, poate să controleze pe termen scurt
măsura solvabilităţii, iar pe termen lung măsura necesarului de finanţare.
Importanţa trezoreriei ca model de echilibru – în valoare absolută şi relativă – constă în accea că
evoluţia sa controlată poate să caracterizeze cu certitudine evoluţia întreprinderii ( ca entitate de
control ) : stare bună de sănătate, prevenţia şi tratarea adecvată a riscurilor de vulnerabilitate şi
faliment.
Ca model de echilibru structural dinamic, spre deosebire de alte modele, trezoreria are un plus de
obiectivitate.
Comparativ cu concepţia bazată pe fond de rulment, concepţia întemeiată pe fluxuri de trezorerie
este sub sancţiunea directă a mecanismelor de piaţă liberă şi concurenţă.
Spre deosebire de fondul de rulment trezoreria este un indicator privilegiat în raport cu normele
practicii internaţionale, a cărui măsură nu este afectată nici de alegerile metodelor contabile, nici
de estimările înregistrate la închiderea conturilor anuale.
Tabloul fluxurilor de trezorerie poate fi adaptat la prezentarea de date previzionale şi poate fi
integrat unui demers de control bugetar standardizat asupra costurilor şi resurselor.
Tabloul fluxurilor de trezorerie permite analiza retrospectivă sau previzională a dinamicii
financiare a întreprinderii.
Clasamentul funcţional al fluxurilor de trezorerie favorizează elaborarea de previziuni financiare
– distincţia între fluxuri de trezorerie pentru activităţi curente ( rezultate din operaţii ciclice ) şi
fluxurile de trezorerie de investiţii şi finanţare ( rezultate din operaţii, resurse şi nevoi aciclice ) –
urmăreşte adaptarea flexibilă la o strategie dependentă de obiective asumate, pe termen mediu
sau lung.
Tabloul fluxurilor de trezorerie furnizează o informaţie istorică – compatibilă şi comparabilă –
asupra fluxurilor monetare – ceea ce constituie o preţioasă bază de fundamentare a previziunii
fluxurilor de trezorerie viitoare – făcând posibilă estimarea coerentă a creaţiei de valoare la care
participă întreprinderea.
Logica contabilă şi financiară a analizei fluxurilor de trezorerie.
Toate modelele care privesc sistematizarea fluxurilor de trezorerie pot prezenta unul sau altul din
tratamentele de clasificare a operaţiilor întreprinderii, dar în ansamblu şi în esenţă – acestea
relevă o structură comună – a cărei concepţie de echilibru financiar este centrată în principal
asupra solvabilităţii şi secundar asupra flexibilităţii financiare.
Contingenţa fluxurilor de trezorerie autorizează aprecierea performanţei financiare, permiţând
determinarea fluxurilor de trezorerie disponibile pentru deschiderea fondurilor asupra cărora
există indicatori de creare a valorii economice – Modelul McKinsey (1990) şi respectiv
Rappaport (1986).
Solvabilitatea, flexibilitatea şi performanţa sunt apreciate pe baza capacităţii întreprinderii de a
obţine pe baza propriilor activităţi – fluxuri pozitive de trezorerie.
Indicatorul central şi polivalent în analiza situaţiei unei întreprinderi – fluxul net de trezorerie
provenit din exploatare – permite aprecierea fluxului de trezorerie produs sau consumat în
activităţile curente.
Dacă fluxul este pozitiv, agregatul poate fi asimilat capacităţii de autofinanţare încasate, adică
unei sume certe, lichide, disponibile.Nivelul şi evoluţia agregării trezoreriei furnizează indicaţii
asupra flexibilităţii financiare interne a întreprinderii şi asupra graduluii de control a fluxurilor de
trezorerie produse de activităţile industriale sau comerciale ale întreprinderii.
Fluxul net de trezorerie a activităţilor curente poate fi utilizat pentru aprecierea performanţelor
întreprinderii raportate la perioada optimă.
Analiza solvabilităţii şi flexibilităţii poate fi completată prin studiul ratelor stabilite plecând de la
fluxurile de trezorerie – cu elemente din structura bilanţului şi a contului de rezultate.
Ratele calculate sunt pertinente şi fiabile ca indicatori de lichiditate.În SUA agenţii, intermediarii
şi analiştii recurg la rate privind fluxul de trezorerie de o manieră curentă pentru evaluarea
riscurilor.
Se pot distinge trei mari categorii de rate :
(1) coeficientul de acoperire a datoriilor pe termen scurt : - flux de trezorerie a activităţii / datorii
pe termen scurt ;

(2) coeficientul de acoperire a dobânzii : - flux de trezorerie + dobânzi plătite + impozite /

dobânzi plătite;
(3) coeficientul de lichiditate a vânzărilor : - flux de trezorerie din activităţi curente / cifra de
afaceri.
Ratele sunt utile pentru aprecierea stării de sănătate financiare a întreprinderii şi în mod particular
aptitudinii de a satisface angajamentele financiatre şi operaţionale :(1) - Flux de trezorerie –
dividende plătite / datorii pe termen scurt.
(2) - Flux de trezorerie / scadenţa datoriilor.
(3) - Flux de trezorerie / datorii financiare.

(4) - Flux de trezorerie / datorii totale.

Două rate permit aprecierea marjei de manevră de care întreprinderea dispune în finanţarea
internă a dezvoltării :
(1) - Flux de trezorerie din activităţi curente / Flux de investiţii industriale.
(2) - Flux de trezorerie din activităţi curente /Flux de investiţii global.
Structura tabloului fluxului de trezorerie în particular ordinea de prezentare a funcţiilor,
favorizează o lectură normativă, iar fluxul de trezorerie asupra activităţii un rol determinant în
finanţarea creşterii şi a nevoii sau capacităţii de finanţare externă.
Fluxul de trezorerie după finanţarea internă este măsurat prin diferenţa dintre fluxul de trezorerie
al activităţii şi fluxul net de trezorerie afectat investiţiilor.
Fluxul de trezorerie al activităţii devine un indicator cheie pentru aprecierea capacităţii
întreprinderii de a obţine lichidităţi suficiente pentru realizarea de noi investiţii fără a recurge la
surse externe de finanţare.
De această capacitate depinde fluxul net de trezorerie a operaţiilor de finanţare, care poate fi
apreciată plecând de la două rate :
(1) flux de fonduri proprii / flux de finanţare.
(2) Flux de îndatorare / flux de finanţare.

Aceste rate sunt utile pentru aprecierea arbitrajului operat în materie de resurse stabile şi a rolului
acţionarilor în finanţarea creşterii.
Fără a fi un instrument unic şi universal de diagnostic financiar, tabloul fluxurilor de trezorerie
permite răspunsul la la chestiuni esenţiale :
[ 1 ] - Strategia de gestiune a întreprinderii se traduce prin creşterea fluxurilor nete de trezorerie
provenind din activităţile întreprinderii ?
[ 2 ] - Care este calitatea rezultatelor contabile a întreprinderii ?
Analiza fluxurilor de trezorerie a activităţilor curente este un ghid necesar pentru răspuns adecvat
la aceste chestiuni.
Ea furnizează cauzele distorsiunilor între rezultatul contabil şi fluxul de trezorerie corespondent.
Dacă pe termen lung trezoreria şi profitul converg, pe termen scurt divergenţa acestora poate
furniza indicaţii asupra situaţiei financiare reale a întreprinderii.
Un profit curent acompaniat de un deficit de trezorerie curentă poate fi o indicaţie a unei situaţii
mai puţin favorabile, care ne poate duce la recursul utilizării de artificii – contabilitate creativă –
pentru justificarea aparent virtuală a beneficiilor.
Pentru aprecierea calităţii şi a lichidităţii rezultatului, analistul financiar poate recurge la una din
următoarele rate :
• Excedent de trezorerie de exploatare / rezultat brut de exploatare.
• Excedent de trezorerie de exploatare / rezultat de exploatare.
• Flux de trezorerie din activităţi curente / rezultat curent.

[ 3 ] – Excedentul sau deficitul de trezorerie provine din activităţi curente de exploatare sau din
activităţi de investiţie / finanţare ?
[ 4 ] – Întreprinderea are capacitatea de a secreta un flux de trezorerie din activitatea curentă
suficient pentru a plăti dividende ?
[ 5 ] – Care este mărimea resurselor de trezorerie absorbite de serviciul plăţii datoriilor ?
[ 6 ] – Care este mărimea resurselor de trezorerie alocate investiţiilor industriale şi investiţiilor de
creştere externă ?
[ 7 ] – Care este mărimea resurselor atrase pentru dezinvestire şi / sau cesiune de activităţi ?
[ 8 ] – Care este necesarul de finanţare externă şi cum poate fi acesta acoperit în mod stabil ?
( creşterea îndatorării ?, creştere de capital ?, utilizarea temporară a rezervelor de trezorerie ? ).
[ 9 ] – Care este capacitatea de finanţare exterrnă a întreprinderii şi cum este aceasta utilizată ?
(rambursare de împrumuturi?;răscumpărarea de acţiuni*? creşterea temporară stabilă a rezervelor
interne de trezorerie ? ).
Limitele Tabloului fluxurilor de trezorerie.
Principalele limite ale tabloului de trezorerie sunt legate de următoarele aspecte :
172
(1) conţinutul, modalităţile de prezentare şi de determinare a fluxurilor nete de trezorerie legate
de activitate;

(2) evaluarea performanţelor prin fluxuri de trezorerie ; (3) insuficienţa aprecierii corecte a
evoluţiei situaţiei financiare a întreprinderii pe termen mediu şi lung.
Funcţiile activităţii sunt definite de o manieră reziduală şi depind de conţinutul funcţiilor de
investiţie / finanţare.
Conform IAS 7, fluxurile de trezorerie legate de activitate compun ansamblul de fluxuri ne legate
de operaţii de investiţie şi finanţare.
Este totuşi dificil delimitarea foarte strictă a perimetrului de activitate cu precizarea fluxurilor de
trezorerie a exploatării – în sens strict – cu departajarea încasărilor şi plăţilor aferente.
Clasificarea fluxurilor este în fapt influenţată de logica contabilă după care fluxul net de
trezorerie a activităţii trebuie să reflecte efectele asupra trezoreriei deternminate de toate
operaţiile care au contribuit la rezultat.
Eliminarea provizioanelor de depreciere asupra activului circulant antrenează o confuzie între
flux şi non – flux.
Determinarea EBE, a MBA şi a variaţiei NFRG reprezintă fluxuri de finanţare calculate.
Marja brută de autofinanţare ca sold intermediar de gestiune este în contradicţie cu comâncepţia
şi logica tabloului de trezorerie.Aprecierea performanţelor întreprinderii pe baza tabloului de
trezorerie şi în special plecând de la fluxurile de activitate nu poate opera pe un orozont de timp
mediu sau lung.
Volatilitatea fluxurilor de trezorerie nu permite utilizarea acestora ca indicator de performanţă
decât pentru perioade scurte.În planul de gestiune, analiiza performanţelor pe termen scurt este un
avantaj – deoarece favorizează o politică de investiţii şi finanţare cu garanţii de recuperare şi
urmărire imediată.
Întreprinderea trebuie să-şi modeleze propriul sistem de gestiune, caracteristicile de finanţare
trebuie puse de acord cu ciclul optim de viaţă al activităţii şi al produselor.
Arbitrajul între categorii de fluxuri şi activităţi sau produse reprezintă un domeniu de strategie
care trebuie individualizat în mod unic în funcţie de caracteristicile întreprinderii.
Tabloul fluxurilor de trezorerie este un document de sinteză de sine stătător, care permite
explicarea variaţiilor de trezorerie , dar nu poate explica şi motiva în totalitate evoluţia reală a
situaţiei financiare a întreprinderii.
Un număr de operaţii cu incidenţă asupra capitalului şi a angajamentelor, nu au trasducere directă
în trezorerie, deci nu sunt ataşate, creând distorsiuni.
Angajamentele cu rezerve de proprietate, considerate în afara bilanţului – pot dezvolta inginerii
financiare în materia “ contabilitate creativă “.
173 174
3.6.VARIAŢIILE BILANŢULUI FUNCŢIONAL : TABLOUL EXPLICATIV DE
VARIAŢIE, BALANŢA MUTAŢIILOR ŞI TABLOUL PLURIANUAL AL FLUXURILOR
DE TREZORERIE.
Balanţa mutaţiilor este un document de sinteză cu caracter preparator elaborat prin intermediul
variaţiilor posturilor bilanţului funcţional survenite între debutul şi sfârşitul exerciţiului financiar.
Balanţa mutaţiilor permite inventarierea ansamblului modificărilor contabile ale
exerciţiului.Clasificarea acestora în utilizări şi resurse este făcută după reguli deja prezentate :
Flux de utilizări = Creşterea unui stoc de utilizări (activ) +
Diminuarea unui stoc de resurse (pasiv)

Flux de resurse = Diminuarea unui stoc de utilizări (activ ) +

Creşterea unui stoc de resurse (pasiv)

Modificările contabile identificabile nu sunt imediat fluxuri.

Calificarea directă este arbitrară, chiar abuzivă.
Trebuie operate diferite reclasări contabile funcţionale pentru a obţine fluxuri financiare
veritabile pentru a construi corect tabloul de finanţare.
Respectând principiile fundamentale de partidă dublă pe parcursul exerciţiului vom avea
egalitatea fluxuri de utilizări = fluxuri de resurse.
Construcţia balanţei de mutaţii trebuie făcută de preferinţă după stabilirea bilanţului funcţional,
ceea ce permite ulterior verificări contabile de corelaţie, concordanţă şi exactitate.
În consecinţă structura balanţei mutaţiilor depinde de forma reţinută pentru construcţia bilanţului
funcţional.
174
Între balanţa mutaţiilor şi bilanţul funcţional orizontal se stabilesc următoarele corelaţii :
Rubrici de Variaţie ( +/- ) UTILIZĂRI RESURSE
bilanţ
Funcţional
Fond de rulment funcţional
Stocuri de resurse stabile
Resurse proprii (externe şi interne)

Capital şi prime Reducere Aport sau integrare la rezerve

Rezerve Distribuţie Încorporare în rezerve sau

rezultat

Rezultat Distribuţie sau Rezultatul exerciţiului

încorporare în
rezerve
Subvenţii de investiţie Reintegrare Atribuire
Provizioane Reluări Dotaţii
Amortizare Reluări Dotaţii
Datorii financiare stabile
Conturile asociaţilor Retratare + Aport
(blocate) integrare în capital

Împrumuturi pe Rambursare Noi datorii

termen mediu şi lung
Stocuri de utilizări stabile
Imobilizări brute Investiţii şi noi Modificări legate de cedarea
împrumuturi sau rambursarea
împrumuturilor

NFR exploatare Creştere globală Reducere globală

utilizări globale
NFR în afara Reducere globală Creştere globală
exploatării
Trezorerie
Stocuri de utilizări
Titluri de plasament Achiziţie Cedare
Disponibilităţi Creştere Diminuare
Stocuri de resurse
Credite de trezorerie Diminuare Creştere
Total
175
Determinarea fluxurilor de fonduri economic semnificative.
Modificările contabile care figurează în balanţa mutaţiilor trebuie să fie analizate în scopul de a
degaja fluxurile de fonduri economic semnificative şi de a elimina fluxurile fictive.
Un flux este fictiv dacă nu conduce la termen la un flux de trezorerie.
Trebuie eliminate incidenţele următoarelor operaţiuni : creşterile de capital prin încorporarea de
rezerve, de prime de emisiune, conturi curente ale asociaţilor, reducerile de capital prin absorbţia
pierderilor, reevaluarea bilanţului.
Fluxurile de fonduri economic semnificative sunt următoarele :
Fluxuri de fonduri - utilizări
1. Investiţii în imobilizări necorporale şi corporale.
2. Investiţii în imobilizări financiare.
3. Distribuirea de dividende.
4. Rambursarea împrumuturilor pe termen mediu şi lung.
5. Creşterea NFR de exploatare.
6. Atragerea de titluri de plasament şi de disponibilităţi

Fluxuri de fonduri – resurse

Resurse proprii :
1. Creştere de capital ( numerar sau aport în natură ).
2. Subvenţii pentru investiţii.
3. Capacitate de autofinanţare ( marja brută de autofinanţare ).
4. Cesiuni.

Îndatorare financiară
1. Aportul asociaţilor în contul curent.
2. Împrumut pe termen mediu sau lung contractat în cursul exerciţiului.
3. Creşterea datoriilor bancare pe termen scurt.

Resurse diverse.
1. Creşterea NFR în afara exploatării

Resursele proprii nu pot proveni decât din 4 origini :

• creşterile de capital – aport de numerar sau în natură,
• subvenţii,
• capacitatea de autofinanţare
• cesiunea de active.
176
Dificultăţi în elaborarea tabloului de fluxuri.
1.Determinarea şi evaluarea activităţii de investire.
Mărimea investiţiilor poate fi reconstituită prin calcul pe baza următoarei scheme contabile :
Variaţia imobilizărilor brute = Investiţii – Cesiuni ( la valoare de achiziţie )

Variaţia amortizărilor = Dotaţii la amortismente – Amortizare cesiuni

Variaţie Investiţii - Dotaţii - Valoare contabilă netă

Imobilizări nete = amortismente cesiune imobilizări

Investiţii = Variaţie + Dotaţii + VNC cesiune imobilizări

Imobilizări nete amortismente

Trebuie asigurată coerenţa dintre imobilizările considerate şi amortizările aferente acestora.

Se analizează separat imobilizările după natura lor.
Dacă imobilizările fac obiectul provizioanelor, valoarea contabilă a imobilizărilor cedate se ia in
calcul fără a ţine seama de provizioane de depreciere, valoarea contabilă a acestora fiind valoarea
de origine.
2.Dezinvestirea – presupune evaluarea veniturilor excepţionale din operaţii de capital şi a
diferitelor mişcări care au loc cu ocazia cesiunii de imobilizări.
3.Determinarea raporturilor preţ de cesiune/valoare contabilă netă pentru valorile mobiliare de
plasament.
4.Determinarea dividendelor şi înscrierea acestora la utilizări.
5.Evaluarea raportului rambursare / contractare pentru andgajamentele aferente exerciţiului.
6.Calculul capacităţii de autofinanţare.
CAF reprezintă o resutrsă de finanţare secretată de întreprindere din resurse interne.
Balanţa mutaţiilor nu permite determinarea exactă a CAF.
O determinare exactă nu se poate face nici pe baza contului de rezultate.
177
Variaţiile contabile a balanţei mutaţiilor trebuie corectate în funcţie de plus sau minus valori
stabilite pruin referinţe faţă de contul de rezultate
( reconstituirea CAF plecând de la Balanţa mutaţiilor pe baza variaţiei posturilor de stocuri şi a
resurselor proprii interne ).
Relaţia precisă între CAF şi variaţia fondurilor proprii interne este următoarea :
CAF =
Variaţia fondurilor proprii interne +
Creşteri de valoare -
Diminuări de valoare +
Reluări de amortizări şi provizii din cesiuni +
Dividende distribuite.

TABLOUL PLURIANUAL AL FLUXURILOR DE TREZORERIE ( TPFF )

Considerat în literatură “heterodox” acest tablou trebuie menţionat în legătură cu concepţia
sistemului economic gândit de autor – De Murard ( 1977).
Murard repune în cauză realitatea unei concepţii economice admisă în mod curent în mediul
financiar sau bursier.
Acoperirea riscului economic prin obţinerea profitului, costul capitaluluii şi rolul pieţii
condiţionează opţiunile şi deciziile furnizorilor de fluxuri de capital.Murard se raliază la o idee
majoră veche de mai bine de un secol şi unanim respectată de majoritatea economiştilor : esenţa
controlului este valoarea costului.
Prezentarea TPFF.
Ideea de bază, directoare a concepţiei lui De Murard este abordarea integrată operaţională a
racordării între tablourile de fluxuri financiare, contul de rezultate şi bilanţ şi centrarea analizei
nu pe autofinanţare, ci pe rezultatul brut de exploatare.
Racordarea contribuţiilor la modul de formare a rezultatului de exploatare este decisiv pentru
analiza echilibrelor şi pentru optimizarea gestiunii resurselor.
TPFF nu menţionează capacitatea de autofinanţare şi nu consideră necesară de explicat variaţia
fondului de rulment
.Nevoia de fond de rulment apare ca o componentă a investiţiilor globale.
Excedentul de trezorerie este considerat calcul accesoriu – rolul central este acordat excedentului
brut de exploatare.
178
TABLOUL PLURIANUAL AL FLUXURILOR FINANCIARE

EXPLOATARE, CREŞTERE, N- N- N- N- %mediu

REZULTAT 4 3 2 1 al VA
PRODUCŢIE
CONSUMURI INTERMEDIARE
Materii prime
Prelucrări intermediare
Alte consumuri
Redevenţe şi brevete
VALOARE ADĂUGATĂ
Creştere aparentă
Inflaţie
Creştere reală
Salarii
A.REZULTAT BRUT DE EXPLOATARE
Marja asupra valorii adăugate
FINANŢAREA CREŞTERII PRIN REZULTAT

Valoarea netă a stocurilor

Variaţia creditului comercial
B.VARIAŢIA NFDR
C = A – B EXCEDENT DE TREZORERIE DE EXPLOATARE

D.Investiţii şi imobilizări
E = C – D SOLD INTERN AFERENT EXPLOATĂRII

ÎNDATORARE NETĂ ŞI ÎN CONTRAPARTIDĂ

Variaţia netă a datoriilor

Cheltuieli financiare şi leasing
Impozit pe profit
Participarea salariaţilor la profit
Dividende cuvenite acţionarilor
F.SOLD FINANCIAR EXTERN
ALTE FLUXURI FINANCIARE
G = E + F SOLD CURENT
+ Venituri financiare
+ Venituri din cesiuni
+ Emisiuni de capital
+/- Alte venituri şi pierderi excepţionale
- Valori imobilizate achiziţionate
= VARIAŢIA TREZORERIEI DISPONIBILE
179
Autorul TPFF distinge trei mari categorii de operaţii la care sunt asociate trei solduri.
(1) Soldul de exploatare sau sold economic ( soldul E ) sau, altfel spus, disponibil după finanţarea
internă a creşterii care permite analiza operaţiilor specifice de exploatare.
(2) Soldul financiar ( soldul F ), asupora operaţiilor de finanţare pentru îndatorare, care cuprinde
de asemenea impozitul pe beneficii şi dividende.
(3) Soldul curent ( soldul G ) poate fi evaluat plecând de la suma soldurilor economic şi financiar,
fie prin suma soldurilor care rezultă din operaţii excepţionale, sau care sunt regrupate în creşterile
de capital, cesiuni şi reluări din operaţii în participaţie.

Interpretare şi critici la adresa TPFF.

1.Noţiunea de creştere echilibrată.
În prezentarea TPFF este asociată o concepţie particulară a echilibrului financiar, conducând la
definirea unei scheme de creştere.Creşterea este considerată “echilibrată” dacă soldul curent G
este aproape de zero, soldul exploatării E este sensibil lejer pozitiv, iar ca un corolar, soldul
financiar F este sensibil lejer negativ – acestea toate la un loc posibile de realizat pe o perioadă
medie, respectiv 4 – 5 ani.
Regula determinantă care trebuie avută în vedere este aceea după care soldul exploatării E trebuie
să fie pozitiv.Altfel spus, ritmul de creştere este condiţionat de nivelul excedentului brut de
exploatare,ce reprezintă o limită maximală pentru fixarea investiţiilor (înţelegând indirect,
necesarul fondului de rulment de exploatare).
Cum Murard susţine, ca şi alţii, că fluxurile ce provin din operaţii excepţionale sunt în medie
neglijabile ( soldul G tinde la 0 ) şi, în particular creşterile de capital nu au nici un rol în
finanţarea normală a creşterii, această regulă determină ansamblul politicii financiare şi este
sinonimă cu echilibrul financiar.
Acest fapt sugerează de altfel, o tipologie a dezechilibrelor financiare fondată pe mărimea
soldurilor curent G şi de exploatare E.
Un dezechilibru financiar poatte fi semnalat dacă soldul curent G este vecin cu zero, iar soldul de
exploatare E apare puternic negativ sau puternic pozitiv.
În primul caz originea dezechilibrului se datorează unei insuficiente rentabilităţi a exploatării, în
al doilea caz dezechilibrul este dat de lipsa măsurilor de control având ca efect exploatarea
insuficientă a posibilităţilor de creştere.
180
2.Criticile TPFF.
1.Se bazează pe o concepţie simplistă a echilibrului financiar, iar ignorarea contribuţiilor
acţionarilor la finanţare este o ipoteză eronată.
2.Excedentul brut de exploatare finanţează prioritar investiţiile şi determină ritmul de
creştere.Preocuparea controlului rentabilităţii nu intervine în nici un moment în fixarea mărimii
investiţiilor şi de aceea, această regulă poate la fel de bine să conducă la investiţii în proiecte
nerentabile.
3.Îndatorarea nu posedă decât un rol marginal : oare întreprinderea este rentabilă dacă se
împrumută ca să plătească dobânzi, impozite, dividende şi să ramburseze credite ?
4.Activitatea normală este exploatarea industrială şi de aceea creşterea externă prin participaţii
este ignorată.
5.Creşterea de capital nu este considerată ca mijloc normal de finanţare a creşterii economice.
181
2.Criticile TPFF.
1.Se bazează pe o concepţie simplistă a echilibrului financiar, iar ignorarea contribuţiilor
acţionarilor la finanţare este o ipoteză eronată.
2.Excedentul brut de exploatare finanţează prioritar investiţiile şi determină ritmul de
creştere.Preocuparea controlului rentabilităţii nu intervine în nici un moment în fixarea mărimii
investiţiilor şi de aceea, această regulă poate la fel de bine să conducă la investiţii în proiecte
nerentabile.
3.Îndatorarea nu posedă decât un rol marginal : oare întreprinderea este rentabilă dacă se
împrumută ca să plătească dobânzi, impozite, dividende şi să ramburseze credite ?
4.Activitatea normală este exploatarea industrială şi de aceea creşterea externă prin participaţii
este ignorată.
5.Creşterea de capital nu este considerată ca mijloc normal de finanţare a creşterii economice.
3.7.ANALIZA GESTIUNII CICLULUI DE EXPLOATARE
Gestiunea ciclului de exploatare are ca obiectiv creşterea rentabilităţii şi diminuarea
corespunzătoare a riscului economic – financiar.
Relaţia dintre rentabilitate şi risc priveşte criteriile şi condiţiile de realizare a echilibrului dintre
necesarul de active circulante şi sursele de finanţare a acestora.
Gestiunea activelor circulante urmăreşte eliminarea rupturii de stoc, a lipsei de lichidităţi, a
întreruperilor accidentale în aprovizionare, funţionare, livrare.
Această situaţie reclamă constituirea stocului de siguranţă, care însă determină creşterea
costurilor de exploatare şi implicit o diminuare a rentabilităţii.
Gestiunea ciclului de exploatare cuprinde determinarea necesarului de active circulante şi
determinarea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare.
Activele circulante au un grad mare de lichiditate, existând posibilitatea acoperirii operative din
încasări a datoriilor, a efectuării plasamentelor favorabile sau a păstrării la termen a rezervelor de
lichidităţi curente.
Gestiunea pasivelor circulante urmăreşte diminuarea riscului prin reducerea sau eliminarea
deficitului de capitaluri temporare solicitate de ciclul de exploatare, creşterea autonomiei
financiare a ciclului de exploatare.
181
Pentru aceasta la nivelul pasivelor circulante se constituie fondul de rulment – surplus de resurse
permanente necesar pentru a pune în siguranţă echilibrul financiar pe termen scurt.
Egalitatea dintre nevoi şi resurse se realizează cu condiţia degajării unei trezorerii nete pozitive.
Alegerea nivelului activelor circulante şi a modalităţilor concrete de finanţare este o problemă de
administrare a opţiunilor politicii manageriale a întreprinderii.
Într-o întreprindere obişnuită, mai bine de 15% din valoarea activului total o reprezintă stocurile.
Analiza şi gestiunea stocurilor asigură profitabilitatea (stocurile sunt esenţiale pentru mobilizarea
vânzărilor, iar mobilizarea vânzărilor aduce profit
Stocurile deţinute de întreprindere pot fi grupate în trei categorii : (1) materii prime, (2) producţie
neterminată, (3) produse finite ( sau mărfuri pentru comercializare).
Cantitatea de materii prime este determinată de anticiparea volumului producţiei, sezonalitatea
producţiei, stabilitatea surselor de apriovizionare, eficienţa şi randamentul producţiei.
Nivelul stocurilor producţiei neterminate depinde de perioada de timp necesară unui proces
complet de producţie, gradul de asimilare şi de stăpânire a tehnologiei.Nivelul stocurilor de
produse finite depinde de volumul producţiei şi de vânzări.
Garanţia materială a activului circulant se bazează pe susţinerea financiară a capitalului necesar
pentru procurarea, exploatarea, transformarea, stocarea şi realizarea lor în raport ciu cererea de
consum solvabilă.
Capitalul alocat nu poate fi recuperat decât după ce stocurile au parcurs în întregime ciclul
complet de exploatare.
Factorii determinanţi ai necesarului de investiţii pentru finanţarea stocurilor sunt următorii : (1)
nivelul vânzărilor; (2) durata procesului de producţie;
(3) durabilitate/ perisabilitate/randament/calitate; (4)echilibrare şi stabilitate în aprovizionare; (5)
uşurinţa înlocuirii, (6) asumarea costurilor.
Costurile stocurilor pot fi clasificate astfel : (1) costuri de prelucrare; (2) costuri de deţinere; (3)
costuri de comandă; (4)costuri de suportat prin rupturi de stoc.
182
Stocul de siguranţă este deţinut pentru a evita ruptura de stoc, dacă cererea efectivă este mai mare
decât cea estimată, respectiv dacă există pericolul unor întârzieri în expediţie.
Costurile totale de deţinere sunt egale cu produsul dintre costul procentual de deţinere (C), preţul
de achiziţie pe unitatea de stoc ( P ), şi numărul mediu de unităţi deţinute ( A ) :
CTD = C x P x A

Costurile totale de comandă sunt egale cu costurile fixe pentru o comandă (CF) înmulţit cu
numărul de comenzi pe an (NC) :
CTC = CF x NC

Costul total este egal cu suma dintre costurile de deţinere şi costurile de comandă.
Modelul cantităţii optime de comandat ( “economic ordering quantity model – EOQ) se stabileşte
cu formula :
2 (F) (S)
EOQ = ----------------
(C) (P)
F este costul fix pe comandă, S este cifra anuală de vânzări în unităţi, C este costul procentual de
deţinee a stocurilor, iar P este preţul de achiziţie pentru unitatea de stoc.
Modelul Wilson – Whitin porneşte de la ipoteza costului total care trebuie minimizat în condiţiile
maximizării rentabilităţii activităţii de exploatare :
NTxS
CT = ------- x ca + ------------ x cd,
S2
Unde S este mărimea optimă a stocului, N necesarul de aprovizionat, ca este costul fix unitar
pentru aprovizionare, T intervalul de timp necesar pentru înlocuire optimă, iar cd costul de
depozitare.
Nivelul de reînoire a comenzii este nivelul la care stocul disponibil trebuie
înlocuit.Stocurile de tranzit sunt stocurile care au fost comandate, dar care nu au fost
recepţionate.
Costurile de suportat în cazul unei rupturi de stoc include pierderea de vânzări şi pierderea
încrederii clienţilor.Aceste costuri pot fi evitate prin deţinerea stocurilor de siguranţă.
Costurile deţinerii stocului de siguranţă se stabilesc pe baza costului procentual de deţinere C,
înmulţit cu preţul de achiziţie pe unitatea de stoc P, înmulţit cu numărul de unităţi deţinute ca stoc
de siguranţă.
183
Sistemele de control a stocurilor pot fi tradiţionale sau evoluate.
Metoda de avertizare a liniei roşii, metoda recipientelor de control, metoda EDI – schimburi de
date pe cale electromnică, sistemul JIT “just in time”, procedeul “Out – sourcing” cu
subcontractare, sistemul computerizat MRP încearcă coordonarea politicii de stocuri cu politica
de producţie şi de achiziţie, pentru minimizarea costurilor.
Fundamentarea NFCE se realizează diferenţiat prin metode analitice şi
metode sintetice.
Metodele analitice presupun determinarea mărimii NFCE pe elemente de stocuri şi de solduri
scadente pentru stocuri expediate.
La fiecare element calculul analitic se desfăşoară pe fiecare fel de stoc curent, de siguranţă, de
condiţionare, de transport.
Sistemul de calcule este destul de costisitor şi de aceea se adoptă modalităţi de simplificare
( nevoia de finanţare se stabileşte ca medie anuală, iar pentru nevoia trimestrială se folosesc
metode sintetice, fundamentarea nevoii de finanţare se calculează analitic în cazul modificării
structurale semnificative şi considerabile a activităţii ).
Metodele sintetice presupun determinarea nevoii de capitaluri circulante pentru totalul acestora,
în funcţie de volumul planificat al activităţii de exploatare şi de viteza de rotaţie înregistrată
anterior.
Se obţin rezultate semnificative în condiţii de stabilitate.Cel mai adesea se folosesc modele
liniare de proporţionalitate directă a mărimilor financiare raportate la volumul de activitate
( producţia exprimată în costuri sau cifra de afaceri).
Metode analitice de deterrminare a NFCE
Metode bazate pe costurile exploatării.
Se bazează pe elementele de cheltuieli caracteristice fazelor ciclului de exploatare.
Cheltuielile de exploatare sunt previzionate prin bugetul exploatării.
Timpul necesar între 2 reconstituiri succesive a stocurilor se determină ca medie aritmetică a
duratelor anterioare.
Cheltuielile exploatării
NFCE = ----------------------------- x Durata rotaţiei.
360
Necesarul de finanţat mediu se determină cu relaţia :
184
Nan x pa
NFCE = ---------------------- x ( I /2 + s + c + tr )
360
Nan – necesar annual; pa – preţul de aprovizionare; I – intervalul mediu ; s – intervalul pentru
stocul de siguranţă; c – intervalul pentru stocul de condiţionare; tr – intervalul pentru transport.
Pentru produsele în curs de fabricaţie necesarul mediu de finanţat se determină cu relaţia :
Q x Cuz
NFCE = ----------------- x k x D
360
unde : Q este producţia anuală, Cuz este costul de uzină unitar antecalculat, k este coeficientul de
corecţie specific ritmului de avansare a cheltuielilor de fabricaţie.Pentru fiecare produs
semnificativ necesarul mediu de finanţaere se stabileşte cu formula :
Q x Cc
NFCE = ----------------- x Dst
360
unde Cc este costul complet antecalculat, iar Dst este durata de staţionare în depozit a produselor
finite.Pentru produsele expediate la clienţi necesarul de finanţare se stabileşte astfel :
Q x Cc
NFCE = ----------------- x Dec
360
Durata medie a rotaţiei se stabileşte pe fiecare din cele 4 categorii de stocuri şi solduri astfel :
NFCE s + NFCE d
Dmr = ------------------------------- x 360
185
Chs + Chd
Necesarul trimestrial de finanţare se stabileşte ca produs între cheltuielile medii zilnice şi timp :
NFCE trimestrial = Chelt.trim./ 90 x Dmr

Metode analitice bazate pe cifra de afaceri.

Se bazează pe relaţia de proporţionalitate dintre NFCE şi cifra de afaceri a perioadei de
gestiune.Elementele de fundamentare sunt cifra de afaceri previzionate în bugetul vânzărilor şi
durata rotaţiei celor 4 categorii de stocuri.
CA
NFCE trimestrial = -------- x Rc
90

Ratele cinetice se calculează distinct pentru materiale, producţie în curs, produse finite şi
respectiv creanţe.
Metodele sintetice pentru determinarea NFCE
Sunt bazate pe relaţii de proporţionalitate dintre activele circulante, costurile exploatării şi cifra
de afaceri.Metodele sintetice sunt fundamentate pe : (1) viteza de rotaţie în funcţie de costuri; (2)
activele circulante raportate la valoarea producţiei; (3) rata cinetică a activelor circulante.
1Bilantul contabil – sursa informationala fundamentala in analiza
financiara

1.1. Bilantul contabil – sinteza a fluxurilor informationale financiare ale intreprinderii.

 
Contabilitatea isi aduce o contributie deosebita in stiinta si practica economica, deoarece, prin
intregul sau continut, imbina armonios teoria abstracta cu realitatea fenomenelor studiate. Prin
mecanismul sistemului de conturi, contabilitatea furnizeaza un sistem de informatii corelat si
verificat si, promoveaza rigurozitate si exactitate in reflectarea fenomenelor economico-
financiare.
Adoptarea unor decizii corecte, care sa corespunda pe deplin realitatii si sa contribuie la
rezolvarea multiplelor si complexelor probleme ce pot aparea in activitatea economico-financiare,
este dependenta de calitatea si cantitatea informatiilor furnizate prin intermediul sistemului
informational economic. Toate masurile intreprinse in vederea perfectionarii sistemului
informational economic au contribuit in egala masura si la perfectionarea contabilitatii.
In cadrul sistemului informational economic, informatiile furnizate de subsistemul informational
contabil detin un rol deosebit de important, deoarece, prin continutul sau, informatia contabila
este exacta, completa si neintrerupta , ea caracterizand dimensiunea si fluxurile valorice care iau
nastere in cadrul procesului reproductiei sociale si prin intermediul carora se exercita functia
financiar-contabila a intreprinderii.
Desi gama de obiective ale contabilitatii in general si ale contabilitatii financiare in special este
foarte diversa, nu se poate neglija faptul ca produsele finale ale oricarui sistem contabil sunt
documentele de sinteza, iar oferta de informatii furnizate de aceste documente depinde de
utilizatori si, respectiv, de necesitatile lor informationale. Pentru a putea satisface cerintele
informationale ale analizei financiare, contabilitatea a fost confruntata cu necesitatea elaborarii
unui procedeu propriu de generalizare si sintetizare a datelor si informatiilor, ceea ce a implicat
crearea unui instrument corespunzator, si anume bilantul contabil. Termenul „bilant” deriva de
la latinescul „balancia” (balanta, cantar). Bilantul contabil reprezinta documentul oficial utilizat
la incheierea exercitiului financiar.
Creatie a contabilitatii in partida dubla, bilantul, de la a carui atestare in primul
tratat de contabilitate tiparit in lume a trecut peste o jumatate de mileniu, asigura o imagine
fidela, clara si completa a patrimoniului, a situatiei financiare precum si a rezultatului obtinut.
In calitatea sa de model al patrimoniului, bilantul consolideaza si da expresie sintetica
informatiilor referitoare la formele functionale de investire a fondurilor in activitatea unui titular
de patrimoniu, precum si la modul de formare a acestora in cadrul relatiilor cu mediul
economico-social. El caracterizeaza cifric si in etalon banesc relatiile de echilibru dimensional si
structural dintre mijloacele economice gestionate de catre titularul de patrimoniu si sursele de
procurare ale acestor mijloace. De asemenea, bilantul evidentiaza si rezultatul financiar obtinut,
ca urmare a consumarii si reproductiei fondurilor investite.
Bilantul contabil are rolul de a generaliza periodic datele contabilitatii curente si de a stabili pe
aceasta cale o serie de indicatori economico-financiari sintetici, ceea ce ii confera caracterul de
model contabil si informational, dar si de model de gestiune a valorilor materiale si banesti
delimitate patrimonial. In plan informational, bilantul pune in evidenta raporturile cauzale dintre
bunurile materile si bani, ca obiecte de drepturi si obligatii pe de o parte, drepturile si obligatiile
titularului de patrimoniu in legatura cu aceste valori, pe de alta parte, intre alocarea acestor valori
si finantarea lor, intre utilizarea valorilor si reproductia lor. El furnizeaza informatii de reflectare
si control asupra relatiilor de echilibru privind starea si miscarea patrimoniului.
Ca model de gestiune, bilantul serveste la punerea in miscare a mecanismelor proprii subiectului
de drept orientate spre asigurarea in conditii de eficienta a reproductiei patrimoniului; pe baza lui
se fundamenteaza deciziile privind alocarea, finantarea, utilizarea si recuperarea fondurilor.
Totodata, prin bilant se organizeaza controlul asupra realizarii deciziilor, se asuma drepturi si
obligatii, se stabilesc raspunderi si cointerese cu privire la gospodarirea si dezvoltarea
patrimoniului. De asemenea, bilantul este folosit ca instrument de cunoastere a normelor
referitoare la conservarea, administrarea si dreptul de dispozitie asupra patrimoniului. Spre
deosebire de cont si sistemul de conturi, prin care se asigura descrierea si analiza morfologiei
financiare a patrimoniului, bilantul realizeaza sintaxa acestei structuri .
Prin potentialul documentar, prin modul de participare la circuitul „informatie- analiza-decizie”,
bilantul se constituie ca o baza de referinta, ca oferta penetranta si cu efect catalizator in procesul
conducerii activitatii economico-financiare. Datele din bilant fundamenteaza procesul decizional,
iar prin urmarirea miscarilor ce intervin in structura elementelor patrimoniale se efectueaza
controlul derularii acestor procese, analizand rezultatele obtinute in raport cu parametrii care au
stat la baza adoptarii deciziilor.
Prin structura sa si prin modul de grupare a indicatorilor, bilantul contabil ofera posibilitatea
aprecierii situatiei financiare a intreprinderii si raspunde necesitatilor de informare ale
utilizatorilor, furnizand, totodata, datele necesare elaborarii prognozelor.
Bilantul contabil surprinde situatia patrimoniala a intreprinderii la un moment dat, furnizand
informatii cu privire la echilibrul financiar al intreprinderii.
Utilizarea bilantului contabil ca instrument de analiza a activitatii economico-financiare la nivel
micro si macroeconomic, ii confera acestuia caracteristicile unui model economic.
In Romania ultimilor ani, stiinta economica a facut pasi seriosi inainte in ceea ce priveste
perfectionarea modelelor de analiza a activitatii economico-financiare a intrepinderilor in
contextul trecerii la economia de piata. A fost deschis astfel camp larg cercetarilor in domeniul
economic si au fost introduse procedee si concepte noi de analiza utilizate curent in tarile cu o
economie de piata avansata, cum ar fi: fondul de rulment, necesarul de fond de rulment,
trezoreria pozitiva, trezoreria negativa, trezoreria neta, fluxul de numerar (engl. „cash-flow”) etc.
Analiza bilantului stabileste gradul de independenta financiara in functie de structura finantarii,
dependenta intreprinderii de creditorii sau de bancile creditoare.
Bilantul poate fi considerat a fi „cel mai reprezentativ instrument de inregistrare si control folosit
de contabilitate, pentru realizarea acesteia, deosebit de util pentru analiza situatiei financiare si
caracterizarea activitatii economice a intreprinderii intr-o anumita perioada de gestiune, atat in
totalitatea lor, cat si pe diferite stadii ale circuitului economic, cu indicarea beneficiului sau
pierderii realizate; elementul principal pentru explicarea dublei inregistrari; mijlocul de a oglindi
la un moment dat situatia intreprinderii evaluata in bani prin punerea fata in fata a mijloacelor si
resurselor; un calcul de sinteza al contabilitatii, prin care se prezinta la un moment dat situatia
economica dintr-un perimetru al miscarilor de valori, evaluata in bani, punandu-se fata in fata
activul cu pasivul; un document contabil alcatuit pe baza datelor evidentei contabile, asa cum
rezulta ele din inregistrarile curente facute in conturi; instrument specific contabilitatii, cu
ajutorul caruia se prezinta in mod centralizat si grupate sistematic datele contabile privind situatia
valorica a mijloacelor economice, sursele de formare ale acestora si rezultatele activitatii la un
moment dat ”.
 
 

1.2. Cateva dimensiuni istorice ale bilantului contabil

 
De mai mult de jumatate de mileniu, contabilitatea opereaza sub principiul partidei duble. Cu
toate acestea, abia in secolul al XIX-lea, gratie marilor intreprinderi industriale si comerciale,
incepe sa se analizeze si sa se masoare periodic patrimoniul, cu ajutorul bilantului si rezultatul, cu
ajutorul contului de profit si pierdere. O astfel de practica isi gaseste explicatia prin cateva
fenomene: numarul societatilor pe actiuni se multiplica, se separa conducerea intreprinderii de
proprietari, managerii fiind obligati sa informeze periodic asupra modului in care a gestionat
patrimoniul si activitatea; contabilul apare ca un mediator intre proprietari si manageri,
ramanand, totusi, subordonatul acestora din urma etc.
Pana in secolul al XIX-lea, exista adesea tendinta de a se confunda, in procesul contabil, bunurile
intreprinderii cu cele ale proprietarilor sai. Incepand cu acest secol, se poate vorbi de actiunea
principiului entitatii in contabilitate.
Intr-o formula generala, bilantul a fost si este considerat un document de sinteza care permite sa
se cunoasca, la un moment dat, patrimoniul unui comerciant, persoana fizica sau juridica,
patrimoniu definit ca ansamblul drepturilor si obligatiilor unui comerciant..
De asemenea, bilantul a fost si este inca recunoscut ca un instrument static. Abordarii statice a
bilantului i s-a opus, o data cu opera profesorului german Eugen Schmalenbach (Dznamische
Bilanz, 1920), o abordare diametral opusa, cea dinamica. Viziunii traditionale despre bilant,
asimilat unui inventar patrimonial condensat, Schmalenbach i-a opus conceptia sa referitoare la
un bilant ca reprezentare a „fortelor intreprinderii”. El a constatat ca este mult mai important
pentru managerii intreprinderii sa masoare sanatatea acesteia decat sa cunoasca valoarea
intrinseca a elementelor care compun cele doua parti ale bilantului, activul si pasivul.
Jacques Richard (Comtabilites et practiques comptable, Dalloz, 1996) contrapune cele doua tipuri
de contabilitati:
- o contabilitate care, pentru a construi bilantul, nu retine, decat valorile corespunzatoare
lichidarii intreprinderii, altfel spus o contabilitate statica;
- o contabilitate care tine cont de valorile in miscare, independent de ce se intampla cu ele in caz
de lichidare a intreprinderii, adica o contabilitate dinamica. El pledeaza pentru o contabilitate de
tip dinamic.
Lucrarea „Bilantul dinamic” a generat un alt mod de a gandi contabilitatea. Multe din ideile lui
Schmalenbach au constituit puncte de plecare pentru reflectii ulterioare. In definitia data astazi
elementelor reprezentand activul bilantier, in cadrele contabile conceptuale ale tarilor anglo-
saxone si in cel international, este prezenta sintagma „resurse ... susceptibile sa genereze avantaje
economice viitoare” („posturi in suspensie ca forte ce concura la formarea rezultatului”, in
viziunea lui Schmalenbach).
 
 
1.3. Idei exprimate in literatura de specialitate cu privire la bilantul contabil
 
In decursul timpului, profesionistii au formulat diferite definitii ale bilantului, care se disting prin
anumite nuante de exprimare. Cu titlu de exemplu iata cateva dintre ele:
„Bilantul reprezinta forma intrebuintata de practica vietii economice, pentru prezentarea scrisa a
averii, obligatiilor, a capitalului propriu, precum si a folosirii averii si inlocuirii sale dupa norme
care s-au dovedit deosebit de utile conducerii economice eficiente” (Walter Le Coutre).
„Bilantul reprezinta un mijloc de calcul si reprezentare a veniturilor si cheltuielilor, incasarilor si
platilor, deci de prezentare in dinamica a rezultatelor activitatii intreprinderii” (E.
Schmalenbach).
„Bilantul reprezinta prezentarea sumara a inventarului intreprinderii sub forma unui tablou
similar structurii contului” (I. N .Evian).
„Bilantul reprezinta situatia patrimoniala definitiva prezentand in forma contabila activul si
pasivul patrimoniului impreuna cu influentele (rezultatele) modificarilor lui initiale; bilantul este
contul contabil prin care se includ toate conturile de activ si de pasiv, care se trec asupra gestiunii
viitoare, reprezentand existenta de activ si de pasiv, spre a se redeschide anul viitor” (Sp.
Iacobescu).
„Bilantul reprezinta situatia contabila reprezentand in mod concentrat, dar separat, activul si
pasivul, cu elementele componente ale unei unitati economice evidentiind rezultatele intr-o
perioada de timp determinata” (V. M. Ioachim).
„Bilantul reprezinta instrumentul principal si caracteristic de sintetizare si generalizare la un
moment dat, pe baza principiului dublei reprezentari a datelor si informatiilor contabile privind
mijloacele economice si sursele lor de formare, cat si rezultatele activitatii la toate verigile
economiei nationale” (C. G. Demetrescu).
„Bilantul reprezinta un model sintetic prin intermediul caruia se asigura o abordare a structurii
economico-fiananciare a unitatii pornind de la partile sale componente catre caracteristicile de
ansamblu” (M. Ristea).
„Bilantul este o reprezentare a utilizarilor si resurselor de care dispune o unitate patrimoniala la
un moment dat” (N. Feleaga si I. Ionascu).
Din opiniile exprimate, rezulta anumite elemente comune care se regasesc , potrivit carora
bilantul:
- este un document de sinteza contabila si instrument practic de gestiune a patrimoniului;
- reflecta averea intreprinderii si evolutia acesteia, precum si sursele ei de finantare;
- permite determinarea rezultatului aferent unui exercitiu;
- este instrument de inchidere si deschidere a gestiunii exercitiului;
- constituie sursa de informatii pentru analiza situatiei financiar-patrimoniale, materializandu-se
principalele functii ale bilantului: functia de reflectare si generalizare, de control si de analiza, de
instrument de echilibru economico- financiar, de decontare a patrimoniului si de previziune.
1.4. Scurta prezentare a teoriilor bilantului
 
Ca instrument principal de materializare a principiilor contabile, bilantul a constituit obiectul de
studiu al specialistilor, de la inceputul utilizarii lui, conturandu-se astfel mai multe teorii. Teoriile
bilantului au in vedere continutul, scopul urmarit si modalitatea de evaluare a posturilor din
bilant. Ceea ce diferentiaza si nuanteaza dupa caz, o teorie de alta este modul lor de divizare si
agregare a acestor structuri (posturi). Cele mai importante teorii asupra bilantului sunt:
Toeria statica a bilantului, elaborata dupa unele pareri de H. Nicklisch, iar dupa altele de
Walter le Coutre, potrivit careia bilantul, prin continutul lui, caracterizeaza la un moment dat
situatia patrimoniului si rezultatul financiar. Elementele patrimoniale cuprinse in bilant sunt
evaluate la pretul lor de procurare. Dupa aceasta teorie, bilantul static devine un mijloc de
constatare si de calculare a patrimoniului la un moment dat, dar nu si un mijloc de calcul al
rezultatului financiar, care apare ca o modificare de avere (crestere in cazul profitului, micsorare
in cazul pierderii).
Teoria dinamica a bilantului (elaborata de E. Schmalenbach) considera ca functia principala a
bilantului o reprezinta determinarea rezultatului financiar. In activ mijloacele au un caracter
tranzitoriu, o parte din ele identificandu-se cu viitoare cheltuieli sub forma de consumatii naturale
sau plati, iar o alta parte cu venituri viitoare sub forma de incasari, dupa cum obligatiile
reprezinta cheltuieli si plati viitoare.
Teoria eudinamica a bilantului este o continuare a teoriei dinamice, potrivit careia se considera
ca pentru mentinerea substantei patrimoniului si determinarea unui rezultat financiar real,
elementele patrimoniale trebuie evaluate la preturile „prudentei maxime”, astfel incat sa se tina
seama de riscurile sigure si probabile la care este supusa intreprinderea, precum si veniturile
realizate de fapt.
Teoria organica a bilantului (elaborata de Fr. Schmidt) are in vedere faptul ca bilantul trebuie
sa asigure posibilitatea evidentierii atat a marimii patrimoniului (averii), cat si valorificarea
acestuia, marcata prin rezutatul obtinut, influentat atat de activitatea proprie, cat si de
mecanismele pietei. Realizarea acestui deziderat este posibila prin folosirea in evaluare a pretului
zilei.
Teoria pagatorica a bilantului (elaborata de E. Kosial) are la baza calculatia totala a rezultatelor
financiare prin bilant, in care se compara totalitatea platilor si incasarilor, rezultand un sold sub
forma de disponibilitati, care ar fi echivalentul rezultatului (profit). Elementele bilantului
pagatoric sunt pentru activ cele de incasari, venituri , creante si rezerve, iar pentru pasiv cele de
plati, cheltuieli, obligatii pentru sume primite (avansuri primite). Delimitate in timp, veniturile si
cheltuielile se grupeaza in anticipate, curente si trecute.
Teoria unitara realizeaza o simbioza a teoriei statice si dinamice care, practic au aceeasi
importanta pentru intreprindere, in sensul ca bilantul este la fel de important atat in cunoasterea
evolutiei patrimoniului, cat si a rezultatului fiecarui exercitiu. Structura elementelor patrimoniale
in bilant trebuie facuta in raport atat cu caracterul si rolul lor in activitatea intreprinderii, cat si cu
relatiile de drepturi si obligatii ce se nasc pentru intreprindere in cursul desfasurarii activitatii ei.
Teoria nominalista a bilantului potrivit careia continutul bilantului se fundamenteaza pe
elementele de venituri si cheltuieli, ca principale componente ale procesului de exploatare, care
cuprinde o serie de circuite economice, ale caror extremitati le formeaza liciditatile (banii). La
data intocmirii bilantului anual elementele patrimoniale se afla in stare diferita in raport cu
revenirea lor in stare baneasca. In consecinta, veniturile si cheltuielile sunt evaluate fictiv, iar
calculele efectuate pe baza bilantului au un caracter relativ. Numai la lichidarea intreprinderii se
poate intocmi un bilant real, cand intregul patrimoniu este transformat in bani.
Teoria bilantului multiplu are in vedere dubla reprezentare a patrimoniului – ca principiu de
baza al contabilitatii – in conditiile in care bilantul este folosit ca model de stare si miscare, bazat
pe calcul economic, pentru reflectare in conturi si previziune a activitatii intreprinderii.
Teoria bilantului functional considera bilantul ca fiind ansamblu de stocuri de utilizari si stocuri
de resurse. Aceasta conceptie permite investigarea activitatii pe cicluri de operatii, luand in
considerare rolul fiecaruia in functionarea intreprinderii. Elementele patrimoniale sunt evaluate la
preturile de achizitie, neluandu-se in considerare valoarea lor reala.
Elementul important consta in faptul ca bilantul trebuie sa fie astfel conceput incat sa asigure
informatia necesara pentru analiza situatiei financiar-patrimoniala a intreprinderii, intrucat,
„cifrele bilantului nu vor capata semnificatia lor reala decat printr-o analiza si interpretare care le
va confrunta cu trecutul, le va face sa traiasca in prezent si le va evalua in viitorul probabil” (F.
G. Snozii).
 
 
1.5. Bilantul si conceptul juridic al patrimoniului
 
Din punct de vedere juridic, bilantul sintetizeaza starea patrimoniala, respectiv ansamblul
drepturilor si angajamentelor patrimoniale existente la un moment dat. Bilantul constituie
reprezentarea patrimoniului unui agent economic: intreprindere, individ, societate, asociatie,
cooperativa...
Drepturile patrimoniale cuprind drepturile de proprietate si cele de creanta si confera titularilor
o putere asupra bunurilor (drepturi de proprietate), sau posibilitatea obtinerii unor prestatii din
partea altor persoane (drepturi de creanta). Bilantul prezinta in activ, pe baza evaluarii monetare,
aceste componente ale drepturilor patrimoniale.
Drepturile de proprietate confera titularilor lor posibilitatea de a utiliza un obiect in scopul
consumului sau produtiei, permitand astfel sa se obtina un venit si posibilitatea de a transmite
acel obiect altei persoane.
O intreprindere detine asemenea drepturi de proprietate asupra unui ansamblu variat de obiecte.
Unele sunt bunuri materiale cum ar fi terenurile, cladirile, stocurile de marfuri, de materii prime,
de produse finite etc. Dar si unele bunuri imateriale pot reprezenta drepturi de proprietate, cum ar
fi: brevetele, licentele, concesiunile, programele informatice, marci de fabrica si alte elemente
necorporale.
In al doilea rand, drepturile patrimoniale inglobeaza drepturile de creanta, adica drepturile
asupra tertilor. Ele corespund angajamentelor contractate cu diferiti parteneri in interesul
intreprinderii. Astfel, clientii carora le-a fost acordat un termen de plata si-au luat angajamentul
de a plati suma stabilita la o scadenta ulterioara livrarii bunurilor sau serviciilor. De asemenea,
beneficiarii unui imprumut sunt debitori ai intreprinderii si se angajeaza sa restituie in viitor suma
si sa plateasca dobanzile prevazute. Drept urmare, conturile de imobilizari, clienti si debitori
corespunzatoare drepturilor de proprietate si de creanta se vor gasi in activul bilantului.
Angajamentele patrimoniale corespund obligatiilor pe care intreprinderea le are la o anumita
data. Aceste angajamente pot fi diferentiate dupa originea lor. Unele constituie consecinta unei
decizii voluntare, in timp ce altele corespund obligatiilor impuse intreprinderii. Astfel, atunci
cand intreprinderea contracteaza un imprumut sau cand solicita amanarea obligatiei de plata fata
de furnizor, ea isi ia angajamente in mod liber, care se concretizeaza in datorii. In schimb, cand
intreprinderea este supusa impozitarii, datoria fiscala nu rezulta dintr-un angajament voluntar, ci
dintr-o prelevare obligatorie care-i este impusa.
Angajamentele patrimoniale pot fi diferentiate de asemenea, dupa efectele lor, in angajamente
corespunzatoare datoriilor si corespunzatoare capitalurilor proprii. Cele corespunzatoare
datoriilor implica, in general, pentru intreprindere obligatia de plata a dobanzilor si de
rambursare a datoriilor, in functie de modalitatea si scadenta convenita in contract.
Angajamentele corespunzatoare capitalurilor proprii apar in legatura cu remunerarea
proprietarilor fondurilor puse la dispozitia intreprinderii sub forma de aport initial la constituirea
capitalului social, fie pentru aportul nou cu ocazia unei cresteri de capital, fie pentru acceptarea
mentinerii profiturilor nedistribuite, care, in fapt reprezinta reprezinta rezerve ce vor majora
capitalul propriu, prin incorporarea lor in cuantumul acestuia.
Capitalurile proprii exprima valoarea drepturilor pe care proprietarii le detin asupra intreprinderii,
cu toate ca angajamentele de remunerare si de rambursare luate de aceasta fata de proprietarii sai
sunt nesigure. Astfel, proprietarii nu beneficiaza de nici o garantie ferma care sa le asigure
recuperarea fondurilor investite si nici de o certitudine in ceea ce priveste data unei eventuale
recuperari. In legatura cu remunerarea capitalurilor investite, exista riscul de nedistribuire a
dividendelor, in ipoteza in care rezultatele obtinute de intreprindere vor fi slabe. In compensarea
riscurilor care decurg din aceasta nedeterminare, proprietarii pot beneficia de trei avantaje majore
si anume: dividende superioare, daca intreprinderea are o evolutie financiara favorabila si degaja
rezultate bune la sfarsitul exercitiului contabil (remunerarea nefiind garantata in caz contrar),
cresterea valorii capitalurilor proprii, deci a bogatiei pe care proprietarii o detin in intreprindere
(chiar daca nu poate fi avut in vedere un anumit termen pentru recuperarea sa) si dreptul de
participare la deciziile majore din viata intreprinderii (in special la cele referitoare la desemnarea
conducerii acesteia).
 
1.6. Abordari contemporane privind bilantul contabil
 
A. Abordarea patrimoniala a bilantului contabil
O prima grupa de abordari sunt concentrate pe conceptul de patrimoniu. Determinarea, structura
si cunoasterea patrimoniului de realizeaza cu ajutorul bilantului. Patrimoniul este format din
ansamblul bunurilor (corporale si necorporale), al drepturilor si obligatiilor ce caracterizeaza
situatia unei entitati patrimoniale la un moment dat.
In literatura de specialitate, autohtona si straina, au fost formulate mai multe acceptii ale
conceptului de patrimoniu – juridica, economica si economico-juridice.
Din punct de vedere economic, bilantul prezinta capitalurile titularului de patrimoniu.
Capitalurile sunt reprezentate atat sub aspectul originii lor, respectiv resursele (aporturi la capital,
rezerve, datorii, beneficii etc.), cat si al modului de utilizare (bunuri economice, creante, pierderi
etc.). Acest mod de interpretare genereaza ecuatia bilantiera de tip economic:
Utilizari = Resurse
Pe plan procedural, forma cea mai simpla de regasire a ecuatiei bilantiere este:
Active = Pasive
Modelul economic de bilant permite sa se raspunda la intrebari ca: „de unde vin fondurile
necesare finantarii intreprinderii sau, altfel spus, de cine este ea finantata?”; „care sunt
necesitatile intreprinderii sau altfel spus, care a fost utilizarea data resurselor de care aceasta
dispune?”.
Din punct de vedere juridic, un bilant reflecta: drepturile de proprietate si de creanta, clasificate
intr-o ordine rationala, datoriile intreprindeii fata de terti (la modul general, creditori ai acesteia)
si datoriile ei fata de aportorii de capitaluri pe baza de risc (a.sociati), clasificate intr-o ordine
rationala.
Potrivit conceptiei patrimoniale privind intreprinderea, aceasta apare ca o entitate juridico-
economica ce poseda un patrimoniu inventariat in activul bilantier (bunuri si creante), datorii si
capitaluri proprii.
La data inchiderii exercitiului, expresia valorii patrimoniale privind intreprinderea o reprezinta
activul net contabil, respectiv capitalurile proprii determinate ca diferenta intre activul total
(exclusiv activele fictive) si datoriile totale contractate sau prin insumarea capitalului social, a
rezultatelor si a rezervelor ce se cuvin actionarilor.
Pornind de la abordarea juridica a bilantului, analistii financiari utilizeaza conceptul de situatie
neta, care reprezinta valoarea drepturilor pe care le poseda proprietarii asupra entitatii
patrimoniale, altfel spus , valoarea datoriilor intreprinderii fata de proprii asociati:
S=A–D
in care: S = situatia neta
A = active
D = datorii fata de terti
Situatia neta evidentiaza sumele ce vor reveni asociatilor sau actionarilor in caz de lichidare, daca
cesiunea elementelor de activ (exclusiv nonvalorile) asigura lichiditati la un nivel corespunzator
valorii nete bilantiere a acestora si daca nu apar datorii necontabilizate. In literatura de
specialitate, se intalnesc drept termeni echivalenti patrimoniul si, mai ales patrimoniu net.
 
B. Abordarea functionala a bilantului contabil
Daca analiza financiara pe baza bilantului patrimonial poate fi considerata ca a.vand un caracter
static, care nu permite evidentierea legaturilor semnificative dintre resurse si nevoi, conceptia
functionala a bilantului raspunde exigentelor unei analize dinamice, deoarece se bazeaza pe
ipoteza continuitatii activitatii.
Abordarea de tip functional presupune tratarea bilantului contabil prezentat de intreprindere, prin
regruparea functiilor acesteia. Potrivit acestei conceptii, activitatea unei intreprinderi este
analizata pe cicluri de operatiuni, luand in considerare rolul fiecarui ciclu in functionarea
acesteia.
Analiza bilantului functional isi propune sa investigheze nevoile intreprinderii si modul de
finantare al acestora, prin realizarea unui instantaneu al derularii difertelor cicluri.
Elementele bilantului functinal trebuie reclasificate dupa criteriul duratei (cu durata peste un an
si, respectiv, cu durata sub un an), fapt ce permite trecerea de la bilantul functional la bilantul
financiar.