1

Curs_SF_F_Analiza echilibrului financiar

ANALIZA POZIŢIEI FINANCIARE

1.1. Elemente de bază privind analiza pe bază de bilanţ

Poziţia financiară reprezintă relaţia dintre activele, datoriile şi capitalurile proprii ale
întreprinderii, aşa cum sunt raportate în bilanţ.
Din punct de vedere contabil, activele reprezintă o resursă controlată de întreprindere
care provine din operaţiuni anterioare şi de la care se aşteaptă în viitor să genereze avantaje
economice.
Datoriile sunt obligaţii actuale ale întreprinderii care provin din evenimente trecute şi
care trebuie să antreneze cu ocazia plăţii lor o ieşire de resurse care încorporează avantaje
economice. Noţiunea de datorii se asociază cu aceea de pasiv extern, care diferă de pasivul
total, care cuprinde, alături de datorii, şi capitalurile proprii.
Capitalul propriu reprezintă interesul rezidual al acţionarilor în activele unei
întreprinderi după deducerea tuturor datoriilor.
Pentru necesităţile de analiză financiară, în general se consideră posibilitatea utilizării
a trei tipuri de bilanţ, respectiv financiar, funcţional şi economic. Acestea constituie în fapt
prelucrări ale bilanţului prezentat conform legii, pentru a facilita obţinerea anumitor
informaţii în concordanţă cu obiectivul specific al analizei.
Bilanţul financiar constituie acel tip de bilanţ în care posturile sunt ordonate în funcţie
de lichiditate (pentru posturile de activ), respectiv exigibilitate (pentru posturile de pasiv).
Bilanţul funcţional constituie acel tip de bilanţ fundamentat pe ordonarea posturilor în
funcţie de natura lor, punând accent pe ciclurile de exploatare, de investiţii şi de finanţare.
Bilanţul economic constituie acel tip de bilanţ ce realizează o separare strictă între
elementele financiare şi elementele relevante pentru procesul productiv sau comercial
desfăşurat de întreprindere.

1.2. Analiza bilanţului financiar

Analiza bilanţului financiar îşi propune identificarea stării de echilibru la nivelul

firmei analizate. Practic, se încearcă evidenţierea raportului dintre activele şi pasivele pe
termen lung şi scurt.
Datele necesare analizei poziţiei şi a echilibrului financiar se preiau din bilanţul
financiar sau patrimonial, denumit şi bilanţul lichiditate-exigibilitate, deoarece acest tip de
bilanţ presupune regruparea posturilor de activ şi pasiv din bilanţul contabil după criterii de
lichiditate şi exigibilitate. Lichiditatea reprezintă capacitatea elementelor de activ de a fi

1
 2
Curs_SF_F_Analiza echilibrului financiar

transformate în bani. Exigibilitatea reprezintă însuşirea elementelor de pasiv de a deveni

scadente la un anumit termen.
Sub aspect financiar, fiecare element de activ reprezintă o alocare de fonduri băneşti
în vederea constituirii unei structuri de producţie adecvate intenţiilor productive ale
întreprinzătorilor.
În cadrul bilanţului financiar, elementele de activ sunt structurate după gradul
crescător de lichiditate. În bilanţ se înscriu, mai întâi, activele cele mai puţin lichide (cu
perioada cea mai mare de recuperare), respectiv imobilizările (necorporale, corporale,
financiare). Datorită rotaţiei lente a capitalurilor alocate, imobilizările sunt denumite şi nevoi
permanente. În termenii Standardelor Internaţionale de Contabilitate (SIC), acestea sunt
active necurente (non-current assets, în engleză). Se înscriu apoi activele circulante (stocuri,
creanţe, lichidităţi), mult mai lichide decât imobilizările, putându-se transforma imediat în
monedă, motiv pentru care sunt denumite nevoi temporare. În aceeaşi termeni SIC, activele
destinate ciclului normal de exploatare şi lichidităţile (efective şi echivalente) se denumesc
active curente (current assets, în engleză).
Din punct de vedere financiar, elementele de pasiv sunt echivalente surselor de
provenienţă a capitalurilor proprii şi împrumutate. În cadrul bilanţului financiar, elementele
de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate.
Mai întâi se înscriu capitalurile proprii provenite de la acţionari (capitalul social),
apoi cele din acumulări ale perioadelor anterioare (rezerve, profit net nerepartizat) şi din alte
surse (provizioane). În mod practic, aceste resurse nu au o anumită scadenţă, deci nu sunt
exigibile (decât în situaţie de faliment) şi de aceea pot fi numite şi resurse permanente. Tot
în categoria resurselor permanente se înscriu şi datoriile pe termen lung şi mediu, cu
exigibilitate mai mare de un an. Terminologia SIC defineşte resursele permanente ca fiind
pasive necurente (non-current liabilities, în engleză).
Datoriile pe termen scurt sunt cele mai exigibile şi de aceea sunt numite şi resurse
temporare. În cea mai mare parte ele sunt contractate pentru necesităţi de producţie. În
terminologia SIC, resursele temporare se numesc pasive curente (current liabilities, în
engleză).
Pregătirea datelor din bilanţul contabil într-o formă adecvată nevoilor de analiză
conduce la următoarea configuraţie a bilanţului financiar:

2
 3
Curs_SF_F_Analiza echilibrului financiar

NEVOI RESURSE
NEVOI PERMANENTE RESURSE PERMANENTE
A. Imobilizări J. Capitaluri proprii
- necorporale - capital social
- corporale - prime de capital
- financiare - rezerve
- rezultat reportat
NEVOI TEMPORARE - rezultatul exerciţiului
B. Active circulante H. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
- stocuri G. Datorii cu exigibilitate mai mare de 1 an
- creanţe
- disponibilităţi RESURSE TEMPORARE
C. Cheltuieli în avans D. Datorii cu exigibilitate mai mică de 1 an
I. Venituri în avans

Figura nr. 1.3. Bilanţ financiar

Pe orizontală, schema bilanţului redată mai sus, are două părţi: partea de sus (nevoi,
respectiv resurse permanente), care reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor
care-l compun şi partea de jos (nevoi, respectiv resurse temporare), care evidenţiază
conjunctura, ciclul de activitate.
Gruparea posturilor în cadrul bilanţului financiar pune în evidenţă regula de gestiune
financiară sănătoasă, aceea a parităţii maturităţii activelor şi pasivelor: nevoile permanente se
vor finanţa din resurse permanente, nevoile temporare se acoperă din resurse temporare.
Nerespectarea acestei reguli poate conduce la o stare de dezechilibru financiar.
Această regulă evidenţiază structura echilibrului financiar pe două căi de finanţare, respectiv
echilibrul financiar pe termen lung (evidenţiat de elementele din partea de sus a bilanţului) şi
echilibrul financiar pe termen scurt (evidenţiat de elementele din partea de jos a bilanţului).

Indicatorii de echilibru financiar – patrimonial sunt:

1. Situaţia netă
2. Fondul de rulment financiar
3. Nevoia de fond de rulment
4. Trezoreria netă
5. Cash-flow

3
 4
Curs_SF_F_Analiza echilibrului financiar

1. Situaţia netă (activul net)

Diferenţa dintre activul total şi datoriile totale contractate dă o primă şi principală
evaluare (contabilă) a întreprinderii la data încheierii exerciţiului. Această ecuaţie
fundamentală a bilanţului redă situaţia netă (SN) a întreprinderii:
SN = Activ - Datorii
Situaţia netă reflectă activul neangajat în datorii, respectiv averea netă a acţionarilor.
Situaţia netă se identifică sub aspect valoric cu capitalurile proprii.
SN = CP

SN CAPITALURI
PROPRII

ACTIV

DATORII

Figura nr.1.4. Evidenţierea situaţiei nete

Situaţia netă pozitivă şi crescătoare reflectă o gestiune sănătoasă şi este consecinţa

încheierii cu profit a exerciţiilor anterioare şi a altor elemente de acumulări (rezerve, profit
reportat, profit net nerepartizat, alte fonduri proprii).
Situaţia netă negativă reflectă o stare prefalimentară şi semnifică o depăşire a
activului total de către datoriile totale contractate de întreprindere şi nerambursate încă. Este
consecinţa înregistrării de pierderi în exerciţiile anterioare. Aceste pierderi au consumat
integral capitalurile proprii, iar partea rămasă neacoperită rămâne în sarcina creditorilor, ca
rezultat al asumării de către aceştia a riscului de insolvabilitate al întreprinderii.
Situaţia netă poate indica deci o îmbogăţire (o creştere a capitalurilor proprii) în cazul
realizării şi reinvestirii profitului net sau, dimpotrivă, o sărăcire (o micşorare a capitalurilor
proprii), în cazul încheierii exerciţiului cu pierderi.

2. Fondul de rulment financiar

Pornind de la elementele din partea de sus a bilanţului, fondul de rulment financiar
(FRF) se determină astfel:

4
 5
Curs_SF_F_Analiza echilibrului financiar

FRF = Resurse permanente – Nevoi permanente

În cadrul primei reguli de echilibru financiar, în partea de sus a bilanţului se
evidenţiază fondul de rulment financiar ca marjă de siguranţă a întreprinderii pentru
evenimente neprevăzute ale activităţii de gestiune curentă.
Fondul de rulment financiar reflectă surplusul resurselor permanente în raport cu
imobilizările, surplus care poate fi preluat pentru finanţarea stocurilor şi creanţelor din partea
de jos a bilanţului. Această utilizare potenţială a marcat denumirea de fond de rulment.
Fondul de rulment este indicatorul care asigură legătura dintre cele două părţi ale
bilanţului, fiind expresia realizării echilibrului pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la
înfăptuirea echilibrului pe termen scurt, adică la finanţarea activelor curente, nete de datoriile
curente (Acnete).
Ştiind că resursele permanente corespund capitalurilor permanente, iar nevoile
permanente activelor imobilizate, putem scrie:
FRF = CPP – Imob
unde: CPP – capitaluri permanente
Imob – active imobilizate

Imob
CPP
FRF

Figura nr.1.5. Evidenţierea fondului de rulment financiar pornind

de la elementele din partea de sus a bilanţului

Comparaţia între cele două mărimi corespunde uneia din următoarele trei situaţii:
1) CPP > Imob  FRF > 0
Fondul de rulment financiar pozitiv arată că sursele de finanţare ale întreprinderii cuprind
suficiente resurse stabile pentru a finanţa în acelaşi timp integralitatea imobilizărilor şi o
fracţiune din activele circulante.
2) CPP < Imob  FRF < 0
Fondul de rulment financiar negativ semnifică faptul că întreprinderea a finanţat o parte a
investiţiilor sale prin resurse pe termen scurt, lucru ce reflectă o stare de dezechilibru
financiar.
3) CPP = Imob  FRF = 0
Această a treia situaţie, puţin probabilă, exprimă o armonizare totală a structurii resurselor cu
utilizarea acestora (se asigură echilibrul maselor bilanţiere de aceeaşi durată).

5
 6
Curs_SF_F_Analiza echilibrului financiar

Pornind de la elementele din partea de jos a bilanţului, fondul de rulment financiar se

determină astfel:
FRF = Nevoi temporare – Resurse temporare
Ştiind că nevoile temporare corespund activelor circulante (sau curente), iar resursele
temporare datoriilor pe termen scurt (sau curente), putem scrie:
FRF = Ac – Dc
unde: Ac – active circulante
Dc – datorii curente (pe termen scurt)

Dc
Ac
FRF

Figura nr.1.6. Evidenţierea fondului de rulment financiar pornind

de la elementele din partea de jos a bilanţului

Comparaţiile posibile corespund următoarelor trei situaţii:

1) Ac > Dc  FRF > 0
Această situaţie semnifică faptul că activele circulante transformabile în lichidităţi într-un
termen scurt (sub un an) vor permite atât rambursarea integrală a datoriilor exigibile pe
termen scurt (într-un interval de timp sub un an), cât şi obţinerea de lichidităţi. Apare ca o
situaţie favorabilă în ceea ce priveşte solvabilitatea, deoarece întreprinderea beneficiază de
perspective favorabile în ce priveşte capacitatea sa de rambursare.
2) Ac < Dc  FRF < 0
Suma activelor circulante lasă să se prevadă încasări viitoare pe termen scurt insuficiente
pentru a rambursa ansamblul datoriilor pe termen scurt. Această constatare pare la o primă
analiză defavorabilă pentru solvabilitatea întreprinderii. Dar aprecierea precisă a
perspectivelor solvabilităţii întreprinderii cere luarea în considerare a structurii activelor
circulante şi a datoriilor pe termen scurt, în acest sens fiind utilă situaţia creanţelor şi
datoriilor întocmită în funcţie de lichiditatea, respectiv exigibilitatea acestora. Dacă scadenţa
medie a activelor circulante este mai apropiată decât a datoriilor curente (pe termen scurt),
echilibrul financiar poate fi asigurat şi în condiţiile unui fond de rulment financiar negativ.
3) Ac = Dc  FRF = 0
În această ipoteză, foarte puţin probabilă, activele circulante sunt acoperite “strict” de
datoriile pe termen scurt.

6
 7
Curs_SF_F_Analiza echilibrului financiar

Indiferent de modalitatea de calcul, în logica financiară nu există decât un singur fond

de rulment financiar. Prima modalitate de exprimare este specifică practicii şi literaturii de
specialitate din Franţa, iar a doua ţărilor anglo – saxone.
Ambele modalităţi de stabilire a fondului de rulment financiar pun în evidenţă două
aspecte diferite, dar complementare, ale aceluiaşi indicator.
Formula care pune în discuţie etajul inferior al bilanţului financiar prezintă interes
pentru faptul că evidenţiază în termeni mai concreţi problema solvabilităţii viitoare a
întreprinderii. Determinat prin confruntarea directă dintre lichidităţile previzibile pe termen
scurt (active circulante) şi angajamentele imediat exigibile (datoriile pe termen scurt),
indicatorul fond de rulment financiar capătă semnificaţia unui excedent de lichidităţi
potenţiale sau marjă de securitate faţă de riscurile activităţii economice.
Stabilirea fondului de rulment financiar pe baza maselor din etajul superior al
bilanţului financiar este importantă deoarece pune în evidenţă influenţa structurii de finanţare
asupra constituirii fondului de rulment financiar.

Fondul de rulment financiar poate fi analizat în funcţie de structura capitalurilor

permanente, respectiv capitaluri proprii (CP) şi datorii pe termen lung (DTL), cu scadenţă mai
mare de un an. Această analiză pune în evidenţă măsura în care echilibrul financiar se asigură
prin capitalurile proprii, respectiv gradul de autonomie a întreprinderii. Indicatorul care relevă
gradul de autonomie în luarea unor decizii de investiţii privind dezvoltarea întreprinderii este
fondul de rulment propriu (FRP). El reprezintă excedentul de capitaluri proprii faţă de
imobilizările nete, excedent determinat după repartizarea profitului.
FRP = CP – Imob
Un fond de rulment propriu pozitiv semnifică faptul că imobilizările sunt integral
finanţate din resurse proprii, deci există autonomie. Un fond de rulment propriu negativ
semnifică faptul că imobilizările nu sunt finanţate decât parţial din resursele proprii,
întreprinderea trebuind să facă apel la îndatorare pentru a finanţa o parte din imobilizările
sale.
Fondul de rulment împrumutat (FRÎ) sau străin (FRS) rezultă ca diferenţă între
fondul de rulment financiar şi fondul de rulment propriu.
FRÎ = FRF – FRP = DTL
Mărimea pozitivă a fondului de rulment împrumutat evidenţiază apelarea la
împrumuturi pe termen lung şi mediu (datorii cu exigibilitate mai mare de un an).

Valoarea informativă deosebită a fondului de rulment conferită de poziţia strategică a

acestuia de a realiza legătura dintre cele două părţi ale bilanţului financiar, conduce la
aprecierea analiştilor financiari că fondul de rulment reprezintă cel mai important indicator al
echilibrului financiar lichiditate – exigibilitate.

7
 8
Curs_SF_F_Analiza echilibrului financiar

3. Nevoia de fond de rulment

Este expresia realizării echilibrului financiar pe termen scurt. Pune în evidenţă
diferenţa dintre necesităţile de finanţare a ciclului de exploatare (stocuri şi creanţe) şi datoriile
de exploatare către furnizori, bugetul statului, salariaţi etc.
NRF = (Nevoi temporare – Active de trezorerie)– (Resurse temporare – Pasive de trezorerie)
Activele de trezorerie cuprind lichidităţile efective (disponibilităţi) şi potenţiale (valori
mobiliare de plasament (VMP)). Pasivele de trezorerie cuprind creditele bancare curente.
Simplificând relaţia de calcul iniţială, nevoia de fond de rulment poate fi determinată
astfel:
NFR = Stocuri + Creanţe – Datorii de exploatare
Durata recuperării capitalurilor băneşti în active circulante este mai mică de un an şi
de aceea ele mai sunt numite şi decalaje de încasări nefavorabile. Din momentul plăţii
aprovizionărilor şi cheltuielilor de producţie până în momentul încasării produselor vândute
este un decalaj de încasări nefavorabil. În compensare, pasivele curente sunt numite decalaje
de plăţi favorabile, motiv pentru care se urmăreşte echilibrul dintre aceste decalaje. O altă
relaţie de calcul a nevoii de fond de rulment este următoarea:

NFR = Decalaje de încasări nefavorabile – Decalaje de plăţi favorabile

Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, ea semnifică un surplus de nevoi

temporare în raport cu resursele temporare. Această situaţie poate fi considerată normală dacă
este rezultatul unei politici de investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de
exploatare. În caz contrar, nevoia de fond de rulment pozitivă evidenţiază un decalaj
nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor pe de o parte şi exigibilitatea datoriilor de
exploatare pe de altă parte. Aceasta înseamnă că s-au încetinit încasările şi s-au urgentat
plăţile.
Nevoia de fond de rulment negativă reflectă surplusul de resurse temporare în raport
cu nevoile temporare. Această situaţie este apreciată favorabil dacă este rezultatul accelerării
rotaţiei activelor circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe mai mari. Aceasta înseamnă
că s-au încetinit plăţile şi s-au urgentat încasările. Acesta este un caz frecvent întâlnit la
întreprinderile cu activitate de comerţ, deoarece furnizorii sunt achitaţi de regulă la intervale
mai mari de timp în raport cu perioada în care se vând şi se încasează contravaloarea
mărfurilor. În acest caz, nevoia de fond de rulment negativă este echivalentă cu o resursă de
finanţare şi nicidecum cu o nevoie pentru care să se caute surse de finanţare, ci dimpotrivă, ea
finanţează fondul de rulment şi degajă şi o trezorerie netă pozitivă. În caz contrar, nevoia de
fond de rulment negativă poate fi consecinţa unor întreruperi temporare în aprovizionare,
fabricaţie, livrare.

8
 9
Curs_SF_F_Analiza echilibrului financiar

4. Trezoreria netă
Este rezultatul interacţiunii dintre echilibrul financiar pe termen lung (FRF) şi cel pe
termen scurt (NFR).
TN = FRF – NFR = AT - PT
în care: AT – active de trezorerie;
PT – pasive de trezorerie.
Dacă fondul de rulment la sfârşitul exerciţiului financiar este mai mare decât nevoia de
fond de rulment, atunci diferenţa se va regăsi sub forma trezoreriei nete pozitive.
Trezoreria netă pozitivă este expresia realizării întregului echilibru financiar (pe
termen lung şi scurt). Excedentul de trezorerie, ca o consecinţă a realizării echilibrului
financiar, va fi plasat cât mai rentabil, mai lichid şi mai sigur. Această situaţie favorabilă se
concretizează într-o îmbogăţire a trezoreriei, putând vorbi, în acest caz, chiar de o autonomie
financiară pe termen scurt.
Trezoreria netă negativă semnifică un deficit de trezorerie, o insuficienţă a surselor
permanente şi a celor temporare. Acest deficit trebuie acoperit prin noi credite pe termen
scurt. În condiţii de insolvabilitate, noile credite se vor acorda în condiţii de cost şi rambursare
nefavorabile. De aceea, în selectarea surselor de acoperire a deficitului se urmăreşte obţinerea
celui mai mic cost de finanţare, prin negocierea mai multor surse de capital (credite de
trezorerie, credite de scont, credite de factoring). Această situaţie de dependenţă a
întreprinderii de resurse financiare externe, sau de tensiune asupra trezoreriei, în care
lichidităţile sau cvasilichidităţile sunt insuficiente pentru rambursarea creditelor pe termen
scurt, limitează autonomia financiară pe termen scurt. Chiar dacă trezoreria netă negativă
evidenţiază o anumită dependenţă financiară, aceasta nu trebuie să fie interpretată implicit ca
o stare de insolvabilitate. Pot exista întreprinderi cu o astfel de situaţie care să supravieţuiască
şi să prospere, dacă partenerii lor financiari acceptă menţinerea resurselor de trezorerie
încredinţate acestora pentru acoperirea pasivului exigibil.
Echivalenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulment
corespunde unei situaţii în care echilibrul trezoreriei este perfect asigurat, fără excedent sau
deficit. Aceasta înseamnă că fondul de rulment financiar permite finanţarea integrală a nevoii
de fond de rulment (FRF = NFR) şi atunci întreprinderea poate evita dependenţa sa faţă de
resursele de trezorerie.

9
 10
Curs_SF_F_Analiza echilibrului financiar

5. Cash-flow
Creşterea trezoreriei nete pe perioada exerciţiului contabil analizat reprezintă cash-
flow-ul perioadei sau fluxul monetar net al exerciţiului, determinat conform relaţiei:
CF(ΔTN) = TN1 –TN0
Variaţia trezoreriei nete se poate explica şi prin interacţiunea dintre variaţia fondului
de rulment şi a nevoii de fond de rulment. Această relaţie dovedeşte dependenţa trezoreriei
faţă de variaţia nevoii de fond de rulment, respectiv de decalajele dintre încasările creanţelor
şi plăţile datoriilor scadente. De aceea, o întreprindere rentabilă nu trebuie să aibă în mod
automat şi o trezorerie netă pozitivă, aceasta depinzând atât de necesarul de finanţare (stocuri
+ clienţi), cât şi de variaţia termenelor de scadenţă a încasărilor şi plăţilor.
CF(ΔTN) = ΔFRF – ΔNFR

Cash-flow-ul se explică, de asemenea, şi prin rezultatul activităţii de gestiune reflectat

în cash-flow-ul de gestiune şi prin rezultatul operaţiilor de capital, respectiv de investiţii şi de
finanţare a capitalurilor întreprinderii, reflectat în cash-flow-ul de investiţii şi cash-flow-ul de
finanţare.
CF(ΔTN) = CFgest + CFinv + CFfin

Cash-flow-ul pozitiv semnifică o creştere a capacităţii reale de autofinanţare a

investiţiilor, iar aceasta determină la rândul ei o îmbogăţire a activului real, o creştere a averii
proprietarilor.
Cash-flow-ul negativ sugerează o diminuare a capacităţii reale de autofinanţare a
investiţiilor, în consecinţă o sărăcire a activului real, o diminuare a averii proprietarilor.

Politici privind echilibrul financiar al întreprinderii

În cadrul echilibrului patrimonial fondul de rulment este indicatorul cel mai important,
el asigurând legătura dintre partea de sus şi cea de jos a bilanţului financiar – patrimonial.
Fondul de rulment apare ca o marjă de siguranţă, de securitate, care pune
întreprinderea la adăpost de evenimente neprevăzute în cadrul activităţii curente de
exploatare.
În fapt, fondul de rulment este rezultatul arbitrajului între finanţarea pe termen lung şi
scurt a întreprinderii.
În stabilirea fondului de rulment pot fi urmărite trei politici financiare:
1. Politica defensivă sau prudenţială presupune constituirea unui fond de rulment
mai mare decât nevoia de fond de rulment. În acest caz fondul de rulment este acoperitor
pentru orice variaţie a nevoii de fond de rulment, mai mare sau mai mică, iar trezoreria netă
este pozitivă.
În lipsa unui plasament rentabil de trezorerie, surplusul monetar s-ar regăsi sub forma
unor disponibilităţi slab remunerate. Deşi este vorba de o situaţie de echilibru financiar, cu o

10
 11
Curs_SF_F_Analiza echilibrului financiar

marjă de securitate pentru activitatea curentă, totuşi fondul de rulment excesiv sau excedentar
determină costuri de oportunitate ridicate.
Această politică este o politică prudenţială pentru managerii întreprinderilor care
urmăresc să-şi asigure autonomie sau independenţă financiară. Rezultă că rentabilitatea şi
riscul sunt minime.
2. Politica ofensivă sau riscantă presupune un fond de rulment mai mic decât nevoia
de fond de rulment, urmând ca finanţarea nevoii de fond de rulment să se facă prin credite pe
termen scurt, care trebuie reînnoite permanent şi prezintă riscul întreruperii finanţării şi, deci,
întreruperii activităţii. Această politică reduce costul procurării capitalului la strictul necesar,
deci poate fi rentabilă, dar este şi foarte riscantă.
3. Politica de echilibru, neutră sau de optimizare menţine fondul de rulment la
nivelul mediei fluctuaţiilor nevoii de fond de rulment, aceasta fiind mărimea minimă necesară
a fondului de rulment. Politica echilibrată neutralizează efectele contradictorii ale celorlalte
două politici şi în consecinţă poate avea o rentabilitate şi un risc mediu.

Figura nr. 1.7. Politici de asigurare şi menţinere

a echilibrului financiar pe termen scurt

Pregătirea informaţiilor contabile pentru analiza financiară

Structura bilanţului contabil se apropie foarte mult de o prezentare funcţională a
datelor, în detrimentul unei prezentări patrimoniale. De aceea, pentru adaptarea datelor

11
 12
Curs_SF_F_Analiza echilibrului financiar

contabile la criteriile care permit o analiză patrimonială, este necesară o tratare prealabilă a
acestora. În acest sens sunt utile detalierile care se fac în notele explicative, respectiv “Situaţia
creanţelor şi datoriilor”. Distincţia “durată mai mare sau mai mică de un an” pentru creanţe şi
datorii este în funcţie de scadenţa împrumuturilor acordate sau contractate şi nu de originea
lor mai mică de un an.

Corecţii referitoare la activul bilanţului

Ansamblul activelor este evaluat la valoarea netă.
Imobilizările financiare cu termen de lichiditate mai mic de un an vor fi reclasate în
grupa activ circulant.
Întreprinderile având un stoc minim necesar producţiei (stoc curent) şi un stoc
permanent de siguranţă pot înscrie această parte a stocurilor în activul imobilizat. Acelaşi
lucru se poate face şi cu stocurile având o viteză de rotaţie scăzută (mai mare de un an).
Creanţele având termen de lichiditate peste un an vor fi reclasate în grupa activ
imobilizat.
Ansamblul valorilor mobiliare de plasament este inclus în activele de trezorerie,
alături de disponibilităţi.
Cheltuielile în avans având termen de lichiditate mai mare de un an vor majora activul
imobilizat, partea având termen de lichiditate mai mic de un an fiind încorporată activului
circulant.
Observaţie: Unii analişti consideră cheltuielile în avans ca veritabile creanţe, dar cu caracter
incert, de aceea preferând eliminarea lor din activ şi retratarea lor din capitalurile proprii,
practic considerându-le active fictive.
Numeroase posturi de activ nu au valoare, figurând aici numai pentru motive tehnic
contabile şi de echilibru aritmetic al bilanţului. Acestea sunt considerate non-valori sau
active fictive. Într-o structură financiară prudentă, non-valorile se elimină din activul
patrimonial, în contrapartidă reducându-se capitalurile proprii din pasiv. De exemplu,
cheltuielile de constituire (contul 201) incluse în postul “Imobilizări necorporale” sunt
considerate active fictive. Ele vor fi eliminate din activ, reducându-se în contrapartidă
capitalurile proprii.
Observaţie: Primele privind rambursarea obligaţiunilor (contul 169), considerate tot active
fictive, conform OMFP nr. 94/2001, nu mai sunt reflectate în activul bilanţului, valoarea lor
fiind scăzută deja din datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un an sau mai mare
de un an din pasivul bilanţului.

Corecţii referitoare la pasivul bilanţului

În primul rând, capitalurile proprii se vor diminua cu valoare corespunzătoare
activelor fictive.

12
 13
Curs_SF_F_Analiza echilibrului financiar

Observaţie: Conform OMFP nr. 94/2001, subvenţiile pentru investiţii (contul 131) se includ
în structura “Venituri în avans”, fiind eliminate astfel din structura capitalurilor proprii.
Bilanţul patrimonial trebuie să fie stabilit după repartizarea profitului. Rezultă deci că
dividendele de plată trebuie să fie scăzute din capitalurile proprii şi adăugate la datoriile cu
durată mai mică de un an.

Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli ar putea fi încadrate:

- în capitalurile proprii, pentru partea cu caracter de rezervă, adică valoarea
provizioanelor fără obiect real;
- în datoriile pe termen lung, pentru partea destinată acoperirii unor cheltuieli de
achitat în mai mult de un an;
- în datoriile pe termen scurt, pentru partea de achitat în mai puţin de un an.
O datorie financiară poate fi distribuită înre capitalurile permanente (pentru partea de
rambursat într-o perioadă mai mare de un an) şi datoriile cu durată mai mică de un an (pentru
cele care au scadenţa în exerciţiul următor).
Veniturile constatate în avans sunt reclasate la datorii cu durată mai mare de un an sau
la datorii cu durată mai mică de un an, în funcţie de scadenţa lor.

În urma regrupării posturilor de activ şi de pasiv după criterii de lichiditate şi

exigibilitate se ajunge la construcţia bilanţului financiar.

13