CAPITOLUL 

11. ECHILIBRUL FINANCIAR ŞI 
FORMELE SALE DE MANIFESTARE 

11.1. Conţinutul echilibrului financiar al întreprinderii 

În viaţa economică, echilibrul desemnează o anumită stare ideală spre care tinde
mişcarea fenomenelor şi proceselor sau a sistemelor şi mecanismelor economice.
Echilibrul financiar al întreprinderii poate fi exprimat ca fiind egalitatea dintre resursele
financiare de care dispune agentul economic într-o perioadă de timp şi necesarul de resurse în
aceeaşi perioadă.
În cadrul resurselor se înscriu veniturile proprii obţinute din încasările aferente
activităţii de exploatare, activităţii financiare şi extraordinare, precum şi încasările din credite
bancare şi eventuale subvenţii bugetare.
Nevoile de resurse sunt determinate de plăţile ce reprezintă cheltuielile de exploatare,
financiare şi extraordinare, obligaţiile fiscale, rambursările de credite bancare.
În practică se pot înregistra următoarele situaţii:
Resurse = Necesităţi
Resurse  Necesităţi
Resurse  Necesităţi
În cazul în care se înregistrează un excedent de resurse se optează pentru valorificarea
acestuia iar în situaţia inversă se impune procurarea resurselor necesare.
Dezechilibrul financiar la nivelul întreprinderii se manifestă prin incapacitatea acesteia
de a-şi onora obligaţiilor de plată. Dezechilibrul se poate înregistra atunci când se manifestă:
 imobilizări ale resurselor în stocuri de materii prime, materiale aprovizionate peste
necesar sau într-o structură necorespunzătoare a producţiei, în stocuri de producţie
neterminată sau produse finite datorită nerespectării tehnologiilor de fabricaţie, a
realizării unor produse care nu au desfacere asigurată;
 nerealizarea profitului estimat sau chiar înregistrarea de pierderi;
 încasarea cu întârziere a contravalorii produselor livrate, lucrărilor executate sau
serviciilor prestate (fără respectarea termenelor stabilite). În analiza dezechilibrului
financiar se impune identificarea cauzelor acestuia pentru a se putea stabili măsurile
necesare reechilibrării.
Urmărirea şi analiza echilibrului financiar se poate efectua pe baza unor instrumente
diferite cum sunt: bilanţul contabil, planul de finanţare, bugetul de venituri şi cheltuieli.

11.2. Analiza statică a echilibrului financiar 

Echilibrul static reflectă raportul resurse/ necesităţi la un moment dat. Concret, el

evidenţiază ansamblul corelaţiilor şi a nivelurilor acestora la un moment dat, fără a reflecta şi
fluctuaţiile înregistrate de-a lungul perioadei. Echilibrul static poate fi exprimat printr-o serie
de ecuaţii ce evidenţiază legăturile dintre nevoi, destinaţii şi resurse sau posibilităţi de
constituire a acestora. Prin interpretarea acestor ecuaţii se reflectă atât aspectul cantitativ al
echilibrului cât şi cel calitativ.
Analiza statică a acestuia, realizată pe baza bilanţului contabil, oferă răspunsuri la
probleme esenţiale pentru aprecierea condiţiilor echilibrului financiar, cum sunt:
 - structura patrimoniului şi evoluţia sa în timp;
- corelaţia lichiditate- solvabilitate;
- gradul de adecvare al structurii resurselor întreprinderii la utilizările pe care aceasta
le finanţează.
Echilibrul financiar static poate fi urmărit în funcţie de două concepţii de elaborare a
bilanţului, sub forma: echilibrului patrimonial şi echilibrului funcţional.

11.2.1. Analiza echilibrului patrimonial 

Analiza lichiditate-solvabilitate evidenţiază atât regulile vizând menţinerea echilibrului

structurii financiare a unei întreprinderi, cât şi riscul de insolvabilitate al întreprinderii care
constă în incapacitatea întreprinderii de a-şi onora angajamentele asumate faţă de terţi.
Riscul de insolvabilitate poate fi determinat prin analiza lichiditate-solvabilitate,
respectiv prin compararea gradului de exigibilitate al elementelor de pasiv (proprietatea
acestora de a deveni scadente la un anumit termen) cu cel de lichiditate al elementelor de activ
(posibilitatea de a fi transformate în bani) şi reflectă imposibilitatea întreprinderii de a face faţă
pasivului exigibil cu activul său disponibil.
Lichiditatea financiară este o componentă a diagnosticului financiar al unei
întreprinderi, alături de îndatorarea financiară şi rentabilitate. Aprecierea lichidităţii globale pe
bază de bilanţ se face prin fondul de rulment şi diverşi coeficienţi de îndatorare.
Solvabilitatea financiară reprezintă capacitatea firmei de a face faţă obligaţiilor sale
băneşti, respectiv de a-şi onora plăţile la termenele scadente, adică de a dispune de
disponibilităţi, de mijloace de plată la timp şi în cuantumurile necesare.
Prin prisma raportului lichiditate- solvabilitate, prezintă o importanţă deosebită
problema gradului de adecvare între structura la termen a resurselor şi structura utilizării
acestora, privită din punct de vedere al condiţiilor de finanţare şi, respectiv, al celor de
menţinere a solvabilităţii întreprinderii.
Analiza lichiditate-exigibilitate se sprijină, pe de o parte, pe concepţia patrimonială a
întreprinderii, iar pe de altă parte, pe criteriile de clasificare a posturilor bilanţiere. Pentru
aprecierea echilibrului financiar al întreprinderii se inpune determinarea şi analiza indicatorilor
potenţialului financiar al acesteia, ce sunt realizate în continuare.
A. Analiza situaţiei nete.
Potrivit acestui tip de analiză, întreprinderea apare ca o entitate juridico-economică ce
posedă un patrimoniu inventariat prin intermediul posturilor bilanţiere. Expresia cea mai
simplă a valorii patrimoniale a unei întreprinderi la data încheierii exerciţiului financiar o
reprezintă activul net contabil, reliefat de capitalurile proprii ce sunt calculate ca diferenţă între
activul total (exclusiv elementele de activ fictiv) şi datoriile totale contractate, sau prin
adăugarea la capitalul social a rezultatelor sau rezervelor ce revin acţionarilor.
Pornind de la abordarea juridică a bilanţului, numeroşi analişti financiari utilizează
conceptul de situaţie netă (SN), estimând contabil averea netă a acţionarilor.
SN = At – Dt
Între prima accepţiune (activ net contabil) şi cea de-a doua (situaţia netă) există
deosebiri, deoarece din valoarea capitalurilor proprii, trebuie excluse subvenţiile pentru
investiţii şi provizioanele reglementate, elemente susceptibile de a fi grevate de datorii sau de
a angaja creanţe fiscale.
SN = Cpr – SI - Pr
unde: SI – subvenţii pentru investiţii;
Pr – provizioane reglementate.
Situaţia netă pozitivă şi crescătoare reflectă o gestiune economică sănătoasă
(maximizarea valorii capitalurilor proprii) fiind consecinţa reinvestirii unei părţi din profitul
net şi a altor elemente de acumulări (provizioane reglementate, reporturi din exerciţiul
precedent, subvenţii, etc).
Situaţia netă negativă evidenţiază o situaţie prefalimentară (o micşorare a capitalurilor
proprii) fiind determinată de încheierea cu pierderi a exerciţiilor anterioare, pierderi care au
consumat integral capitalurile proprii, iar partea neacoperită rămâne în afara creditorilor, ca
rezultat al asumării riscului de insolvabilitate al întreprinderii.
Analiza situaţiei nete se poate face în mărimi absolute şi în mărimi relative, urmărindu-
se evoluţia acesteia în dinamică, pe total, cât şi prin prisma elementelor componente. De
asemenea, analiza poate fi dublată şi prin prisma surselor sale de finanţare în scopul reliefării
gradului de participare a acestora la acoperirea financiară a situaţiei nete.

B. Analiza fondului de rulment

Suportul analizei statice îl constituie bilanţul contabil pe baza căruia se construieşte
bilanţul financiar printr-o tratare prealabilă a posturilor de activ şi de pasiv după criteriile de
lichiditate- exigibilitate.
Menţinerea echilibrului financiar al întreprinderii presupune respectarea următoarelor
două principii de finanţare: acoperirea financiară a nevoilor permanente să fie realizată din
resurse permanente, iar cea a nevoilor temporare să fie asigurată din resurse temporare.
Nerespectarea principiilor de finanţare generează o situaţie de dezechilibru financiar.
În cazul în care sursele permanente sunt mai mari decât necesităţile permanente de
alocare a fondurilor băneşti, întreprinderea dispune de un excedent de resurse permanente
numit fond de rulment care este degajat de ciclul de finanţare al imobilizărilor şi care poate fi
utilizat pentru reînnoirea activelor circulante.
Fondul de rulment, ca indicator al potenţialului financiar, este expresia realizării
echilibrului financiar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la realizarea echilibrului
financiar pe termen scurt, constituind o marjă de securitate financiară care permite
întreprinderii să facă faţă, fără dificultate, riscurilor diverse pe termen scurt. În acelaşi timp,
fondul de rulment devine premisa menţinerii solvabilităţii întreprinderii, respectiv a unei
independenţe financiare a acesteia faţă de creanţieriii săi.
În literatura de specialitate sunt întâlnite mai multe accepţiuni în ceea ce priveşte fondul
de rulment, un interes deosebit pentru analiza financiar- contabilă prezentând însă două dintre
acestea, respectiv: fondul de rulment permanent şi fondul de rulment propriu. Deşi fondul de
rulment a fost abordat într-un capitol anterior, se impune o prezentare a acestuia din punct de
vedere al analizei echilibrului financiar.
a) Fondul de rulment permanent sau financiar (FRF), determinat pe baza bilanţului
financiar, constituie un fond de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar (FRF) şi poate
fi determinat pe baza informaţiilor din bilanţ prin intermediul următoarelor două modalităţi:
1) Prima modalitate ia în calcul elementele din partea superioară a bilanţului financiar:
FRF = CAPITALURI PERMANENTE – NEVOI PERMANENTE
(exclusiv amortizări şi provizioane) (în valoare netă)
sau
FRF = CAPITALURI PERMANENTE – NEVOI PERMANENTE
(plus amortizări şi provizioane) (în valoare brută)
În această ipoteză fondul de rulment exprimă excedentul de resurse permanente faţă de
utilizările permanente utilizat pentru a acoperi nevoi de finanţare reliefate în partea inferioară
a bilanţului.
În funcţie de mărimea celor două componente din partea de sus a bilanţului financiar,
pot exista următoarele trei situaţii:
Cper  AIN  FRF  0
 Fondul de rulment fiind pozitiv, capitalurile permanente asigură finanţarea integrală a
imobilizărilor nete, caz în care excedentul este utilizat pentru acoperirea financiară a unei părţi
din activele circulante. Această situaţie evidenţiază fondul de rulment ca expresie a realizării
echilibrului financiar pe termen lung şi contribuţia sa la potenţarea echilibrului financiar pe
termen scurt.
Cper  AIN  FRF  0
Fondul de rulment negativ reflectă o stare de dezechilibru financiar, care trebuie
analizată în funcţie de specificul activităţii desfăşurate de întreprindere. Această situaţie
evidenţiază nerespectarea regulilor de finanţare, întrucât o parte din resursele temporare este
utilizată pentru finanţarea unor nevoi permanente.
Întreprinderea, din punct de vedere al solvabilităţii, se află în imposibilitatea de a
rambursa datoriile pe termen scurt iar apelarea la credite pe termen scurt se face în condiţii mai
restrictive şi mai puţin avantajoase în comparaţie ce cele pe termen lung.
Cper = AIN  FRF = 0
Această situaţie, rar întâlnită în activitatea practică, implică o armonizare totală a
structurii resurselor cu necesităţile de alocare a acestora (se asigură echilibrul posturilor
bilanţiere de aceeaşi durată).
2) A doua modalitate de stabilire a fondului de rulment se bazează pe elementele din
partea de jos a bilanţului financiar:
FRF = AC – Dts
După cum se observă, în acest caz fondul de rulment evidenţiază solvabilitatea viitoare
a întreprinderii, reprezentând excedentul de lichidităţi potenţiale sau marja de securitate faţă de
riscurile activităţii economice.
Între activele circulante, ca lichidităţi potenţiale (ce se pot obţine din realizarea
stocurilor, încasarea creanţelor, sporirea disponibilităţilor băneşti în casă şi în conturi la bănci)
şi exigibilitatea datoriilor pe termen scurt pot exista următoarele situaţii:
AC  Dts  FRF  0
Această situaţie se apreciază favorabil pentru întreprindere din punct de vedere al
solvabilităţii, întrucât activele circulante transformabile în lichidităţi pe termen scurt permit nu
numai rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt, ci şi degajarea unor lichidităţi
excedentare.
AC  Dts  FRF  0
Această situaţie este nefavorabilă sub aspectul solvabilităţii, reflectând cel puţin la
prima vedere o stare de dezechilibru financiar. Însă, o analiză pertinentă a solvabilităţii implică
o analiză detaliată a structurii activelor circulante, a datoriilor pe termen scurt, în acest sens
fiind utilă situaţia creanţelor şi datoriilor întocmită potrivit opticii lichiditate- exigibilitate.
AC = Dts  FRF = 0
Situaţia este puţin probabilă, reflectând un echilibru fragil care poate fi compromis de
orice dereglare în realizarea creanţelor.
Cele două modalităţi de determinare a fondului de rulment permit evidenţierea unor
aspecte diferite, dar complementare ale aceluiaşi indicator.
b) Fondul de rulment propriu (FRP), reprezintă excedentul capitalurilor proprii în
 raport cu imobilizările nete. Acest indicator relevă gradul de autonomie financiară (de libertate
în adoptarea deciziilor de investiţii privind dezvoltarea întreprinderii) sau gradul în care
echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii.
FRP = Cpr– AIN
Rezultatul negativ al acestei relaţii de calcul, cunoscut sub denumirea de fond de
rulment împrumutat, reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanţarea nevoilor pe
termen scurt.
FRÎ = FRF – FRP
 Existenţa unui fond de rulment financiar pozitiv nu exprimă întotdeauna o situaţie de
echilibru financiar în condiţii de autonomie financiară (FRP  0, când fondul este constituit
integral pe seama împrumuturilor pe termen lung) de unde rezultă rolul fondului de rulment
propriu (valoarea pozitivă) în asigurarea unui anumit grad de autonomie financiară.
Ca urmare, fondul de rulment trebuie menţinut la un asemenea nivel care să ofere
certitudinea desfăşurării normale a activităţii financiare a întreprinderii, prin analiza optimă a
factorilor care concură la încetinirea vitezei de rotaţie a capitalului, precum şi la diminuarea
gradului de lichiditate al întreprinderii şi adoptarea măsurilor corespunzătoare.
Fondul de rulment face legătura între cele două părţi ale bilanţului financiar, şi, ca atare,
este cel mai important indicator la echilibrului financiar, fiind rezultatul arbitrajului între
finanţarea pe termen lung şi cea pe termen scurt.
Totuşi, utilizarea fondului de rulment ca instrument eficient de diagnostic financiar este
contestată deoarece:
- nu permite evidenţierea unei relaţii clare între semnul său şi riscul de faliment, rolul
său trebuind să fie apreciat în corelare cu alţi indicatori: nevoia de fond de rulment,
durata medie de realizare a activelor circulante, durata medie de achitare a datoriilor
cu scadenţă mai mare de un an;
- se bazează pe analiza structurii la termen a utilizărilor şi resurselor, fără să ia în
considerare aspectele referitoare la confruntarea costului fondurilor cu rentabilitatea
activelor.
C. Analiza nevoii de fond de rulment
Nevoia de fond de rulment (NFR) este un alt indicator de echilibru financiar pus în
evidenţă de bilanţul patrimonial şi care reflectă echilibrul ce trebuie să existe între nevoile
temporare şi resursele temporare.
NFR = NEVOI TEMPORARE – RESURSE TEMPORARE
(exclusiv disponibilităţile) (excl. credite bancare pe termen scurt)
sau
NFR = (S + CR) – DEX
unde:
- S – stocuri;
- CR – creanţe;
- DEX – datorii din exploatare.
Nevoia de fond de rulment diferă de la o întreprindere la alta şi mai ales de la un sector
la altul, fiind influenţată de:
- durata ciclului de exploatare, faţă de care nevoia de fond de rulment este direct
proporţională;
- valoarea adăugată, care evidenţiază legătura dintre creditul furnizor şi creditul
client;
- ritmul de creştere al cifrei de afaceri, faţă de care nevoia de fond de rulment este
direct proporţională;
- mărimea stocurilor;
- nivelul datoriilor,
- costurile de producţie.
Metodologia prezentată conferă nevoii de fond de rulment un carater static care, pentru
a deveni dinamic, impune corelarea mărimii acestuia cu volumul de activitate, cifra de afaceri,
durata stocurilor fizice şi financiare, intensitatea fluxurilor operaţiilor şi structura costurilor de
producţie.
Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, ea semnifică un surplus de nevoi
temporare în raport cu sursele temporare. O situaţie de acest gen poate fi considerată normală,
numai dacă este rezultatul unei politici de investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a
ciclului de exploatare, al sporirii volumului vânzărilor sau al creşterii duratei ciclului de
fabricaţie. În caz contrar, nevoia de fond de rulment poate evidenţia un decalaj nefavorabil între
lichiditatea stocurilor şi creanţelor, pe de o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe
de altă parte, respectiv încetinirea încasărilor şi urgentarea plăţilor.
Dacă nevoia de fond de rulment este negativă, ea semnifică un surplus de resurse
temporare, în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante. Ea poate fi apreciată
pozitiv, dacă este rezultatul accelerării vitezei de rotaţie a activelor circulante şi al angajării de
datorii cu scadenţe la perioade mai mari. În caz contrar, aceasta evidenţiază o situaţie
nefavorabilă, datorată unor întreruperi temporare în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor, sau
în activitatea de producţie.
D. Analiza trezoreriei nete şi a cash- flow-ului
Trezoreria netă (TN) reprezintă conform analizei patrimoniale, un alt indicator al
echilibrului financiar, rezultat din diferenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia de fond
de rulment.
TN = FR – NFR
Trezoreria netă pozitivă (FRF  NFR) reprezintă o situaţie favorabilă concretizată într-
o îmbogăţire a trezoreriei fiind totodată rezultat al întregului echilibru financiar al întreprinderii
atât pe termen lung cât şi pe termen scurt, al desfăşurării unei activităţi echilibrate şi eficiente
şi chiar al unei autonomii financiare pe termen scurt.
Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai multor exerciţii succesive
demonstrează o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea plasării rentabile a
disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei întreprinderii pe piaţă. În acelaşi timp însă, nu
trebuie omis faptul că un surplus important al resurselor stabile pe termen lung poate reflecta
o insuficientă utilizare a acestora, cu implicaţii negative asupra remunerării capitalurilor.
Trezoreria netă negativă (FRF  NFR) evidenţiază un dezechilibru financiar la
încheierea exerciţiului contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe
termen scurt, credite care trebuiesc obţinute la cel mai mic cost posibil, prin negocierea mai
multor surse de astfel de capital. Această situaţie evidenţiază dependenţa întreprinderii de
resursele financiare externe, în care lichidităţile sau cvasilichidităţile sunt insuficiente pentru
rambursarea creditelor pe termen scurt, limitând autonomia financiară pe termen scurt. Totuşi,
trezoreria netă negativă nu trebuie intrepretată ca o stare de insolvabilitate, deoarece pot exista
întreprinderi cu o astfel de situaţie care să supravieţuiască şi să prospere, dacă partenerii lor
financiari acceptă menţinerea resurselor de trezorerie încredinţate acestora pentru acoperirea
pasivului exigibil.
Asigurarea unui echilibru perfect al trezoreriei (FR = NFR), fără excedent şi fără deficit
reprezintă o situaţie ipotetică şi care remarcă dependenţa trezoreriei faţă de variaţia nevoii de
fond de rulment, respectiv a decalajelor între încasările creanţelor şi plăţile datoriilor scadente.
Cash- flow-ul (CF) este un alt indicator al echilibrului financiar, desprins din analiza
evoluţiei trezoreriei de la un exerciţiu la altul şi care reprezintă fluxul monetar net al exerciţiului
sau creşterea trezoreriei nete pe perioada exerciţiului contabil analizat şi se determină conform
relaţiei:
CF = TN1 – TN0 ,
unde:
TN1, TN0 – trezoreria netă la sfârşitul (începutul) exerciţiului financiar.
În cazul în care acesta este pozitiv, se înregistrează o îmbunătăţire a capacităţii reale de
finanţare a investiţiilor, ceea ce corespunde unei creşteri a activului net real, în caz contrar
înregistrându-se o situaţie inversă. Dimensionarea cash-flow-ului permite reflectarea
modalităţii de asigurare a echilibrului financiar în cazul în care acesta are valori negative.
Pentru exemplificarea determinării indicatorilor echilibrului patrimonial considerăm
următoarele date (tabelul nr. 11.1.):
 Tabelul nr. 11.1. Bilanţul contabil la 31 decembrie 20(N) Mii. lei
Utilizări Valori Resurse Valori
Active imobilizate nete 1900 Capital propriu 1980
Provizioane 185
Datorii peste un an 1350
Stocuri 120 Datorii comerciale 800
Creanţe 1500 Datorii la instituţii de 2105
Invest. fin. pe termen scurt 2200 credit pe o perioadă
Disponibilităţi băneşti 700 mai mică de un an
TOTAL 6420 6420
a) SN = 6420 – (185 + 1350 + 800 + 2105) = 1980 mil. lei
b) FRN = (1980 + 1350) – 1900 = 1615 mil. lei sau
FRN = (120 + 1500 + 2200 + 700) – (800 + 2105) = 1615 mil. lei
FRP = (1980 + 185) – 1900 = 265 mil. lei
c) NFR = (4520 - 2200 - 700) – (2905 – 2105) = 820 mil. lei sau
NFR = (120 + 1500) – 800 = 820 mil. lei
d) TN = 1615 – 820 = +795 mil. lei
Trezoreria pozitivă îi asigură întreprinderii autonomia financiară pe termen scurt.

Pentru determinarea şi analiza cash- flow-ului considerăm că la o întreprindere structura

elementelor patrimoniale în 2 ani consecutivi a înregistrat modificările reflectate în tabelul nr.
11.2.. Se cunosc şi informaţii privind:
- amortizări aferente mijloacelor fixe – 30 mil. lei;
- TN în anul 20(N) – 40 mil. lei.
Se cere stabilirea trezoreriei nete în anul 20(N+1) şi valoarea cash-flow-lui aferent
perioadei.
Tabelul nr. 11.2. Structura elementelor patrimoniale înregistrată în doi ani
consecutivi
Mil. lei
Elemente 20(N) 20(N+1) Abatere
1. Stocuri 550 1030 480
2. Creanţe comerciale 4360 1300 -60
3. Alte creanţe 190 260 70
4.Alte invest. fin. pe termen scurt 1380 1570 190
5. Datorii comerciale 640 760 120
6. Alte datorii în afara exploatării 1390 1800 410
7. Capitaluiri proprii 2000 2200 200
8. Împrumuturi pe termen lung 400 500 100
9. Mijloace fixe brute 950 1130 180

TN  TN1 – TN0 sau TN  FRN - NFR

 FRN   Kper -  AIN
 Kper   Kpr +  Dtm,l
 Kper  200 +100  300 mil. lei
 AIN   AIB – A  180 – 30  150 mil. lei
 FRN  300 – 150  150 mil. lei
 NFR   S +  Cr +  Ac -  Dc -  Ad
 480 + (-60) + 70 – 120 – 410  - 40 mil. lei
 TN  150 – (-40)  190 mil. lei
 Dar TN1 =  TN + TN0 = 190+40 = 230 mil. lei
CF = TN1 – TN0 = 230 – 40 = 190 mil. lei
Cash- flow- ul pozitiv a fost determinat atât de variaţia pozitivă a fondului de rulment
(în proporţie de 78,9 %) cât şi de variaţia negativă a nevoii de fond de rulment (21,1 %). În
cazul în care cash- flow-ul ar fi fost negativ, echilibrul financiar ar fi trebuit asigurat prin
angajarea unor credite de trezorerie.
Determinarea indicatorilor prezentaţi poate fi efectuată şi pe baza următoarelor
informaţii reflectate în tabelul nr. 11.3.:

Tabelul nr. 11.3. Situaţia elementelor patrimoniale

Mil. lei
Elemente 20(N) 20(N+1)
Imobilizări necorporale 1500 1500
Imobilizări corporale 3900 3950
Imobilizări financiare 500 500
Stocuri 800 900
Clienţi 900 1000
Disponibilităţi băneşti 200 400
Capital social 5000 4000
Profit nerepartizat - 800
Datorii financiare 1000 1300
Datorii din exploatare 1800 2150

SN0 = 7800 – 2800 = 5000 mil. lei

SN1 = 8250 – 3450 = 4800 mil. lei
FRN 0= 1900 – 1800 = 100 mil. lei
FRN 1= 2300 – 2150 = 150 mil. lei
NFR0 = 800 + 900 – 1800 = - 100 mil. lei
NFR = 900 + 1000 – 2150= - 250 mil. lei
TN 0 = 100 – (-100) = 200 mil. lei
TN 1 = 150 – (-250) = 400 mil. lei
CF = 400 – 200 = 200 mil. lei
Analiza lichiditate- exigibilitate joacă un rol important în diagnosticul financiar, punând
în evidenţă atât regulile vizând menţinerea echilibrului structurilor financiare ale unei
întreprinderi, cât şi riscul de insolvabilitate cu care se pot confrunta acţionarii şi creditorii.
Analiza lichiditate- exigibilitate evidenţiază, în principal, riscul de insolvabilitate, cu
interes deosebit pentru creditor şi bănci, în detrimentul riscului de exploatare, cu interes pentru
conducerea întreprinderii.
Indicatorul central al analizei lichiditate- solvabilitate este fondul de rulment care
trebuie să fie pozitiv pentru ca situaţia financiară a întreprinderii să fie considerată aprioric
sănătoasă de creditori.
Obiectivul analizei este minimizarea riscului de insolvabilitate prin respectarea
echilibrului financiar lichiditate- exigibilitate care se bazează pe alocarea unor resurse anumitor
nevoi.
Analiza patrimonială acordă puţină importanţă aspectelor privind rentabilitatea
activităţii economice şi posibilităţile de creştere a întreprinderii, întrucât în concepţia
patrimonială trecutul este considerat ca fiind garantul viitorului. Indicatorii de echilibru
financiar lichiditate- exigibilitate nu iau în calcul, în scopul prevederii evoluţiei viitoare a
întreprinderii, anumiţi factori cum sunt: specificul întreprinderii, natura activităţii, nevoile
financiare ale ciclului de exploatare, perioadele de constituire a stocurilor, natura şi durata
fazelor de ciclului de exploatare, ş.a.
Această deficienţă a analizei lichiditate- solvabilitate a dus la apariţia unui nou model
de analiză (analiza funcţională) centrat pe o noţiune dinamică ce poate fi dimensionată în raport
cu volumul de activitate al întreprinderii (nevoia de fond de rulment pentru exploatare).
11.2.2 Analiza echilibrului funcţional 

Principalul obiectiv prioritar al analizei funcţionale este reprezentat de influenţa

diferitelor operaţii derulate la nivelul întreprinderii asupra trezoreriei şi reflectarea
modalităţilor de finanţare a întreprinderii, în scopul asigurării unei structuri optime de
finanţare, reflectată prin evoluţia trezoreriei nete. Analiza funcţională se bazează,
 pe de o parte, pe concepţia funcţională a întreprinderii, iar
 pe de altă parte, pe structura bilanţului funcţional.
Potrivit concepţiei funcţionale, întreprinderea reprezintă o entitate economică şi
financiară care exercită anumite funcţii (funcţia de producţie sau de exploatare, funcţia de
repartiţie, funcţia de investire sau dezinvestire, funcţia de finanţare), circumscrise pe cicluri de
operaţiuni (ciclul de investiţii, ciclul de exploatare, ciclul de finanţare).
Ciclul de exploatare al întreprinderii constituie elementul central al analizei funcţionale
iar realizarea sa presupune parcurgerea fazei de aprovizionare, fazei de producţie, fazei de
comercializare, fazei de încasare a creanţelor clienţi. Fiecare stadiu al ciclului de exploatare
generează fluxuri reale şi stocuri fizice care pot determina, în contrapartidă, fluxuri monetare
şi stocuri financiare şi invers, în funcţie de faza ciclului de exploatare, dând naştere astfel la
surse sau nevoi de finanţare.
Analiza funcţională presupune gruparea posturilor bilanţiere pe baza legăturii acestora
cu ciclul de exploatare, iar analiza operaţiilor de exploatare conduce la determinarea
rezultatului brut al exploatării.
Operaţiile privind încasările sau cele privind distribuirea veniturilor, altele decât cele
aferente ciclului de exploatare sunt circumscrise funcţiei de repartiţie şi îşi pun amprenta asupra
capacităţii de autofinanţare a întreprinderii. Celelalte operaţii (de investire şi dezinvestire, de
finanţare) întregesc analiza echilibrului funcţional.
Concepţia funcţională a bilanţului porneşte de la premisa că elementele de activ şi pasiv
reflectă valori tranzitorii, structuri trecătoare în procesualitatea patrimoniului. Bilanţul
funcţional stă la baza analizei echilibrului financiar şi a ,,solidităţii structurale” a întreprinderii.
Întocmirea bilanţului funcţional se face prin retratarea diferitelor posturi ale bilanţului contabil
în funcţie de destinaţia lor (de apartenenţa lor la diferite cicluri).
Structura bilanţului funcţional este prezentată în tabelul nr. 11.4.:
Tabelul nr. 11.4.Structura bilanţului funcţional
Specificaţie Valori
I RESURSE STABILE
- Capitaluri proprii externe
- Capitaluri proprii interne
- Împrumuturi pe termen mediu şi lung
II UTILIZĂRI STABILE
- active imobilizate brute
1. FRNG (I - II)
III. ACTIVE CIRCULANTE DE EXPLOATARE
- Stocuri de exploatare
- Creanţe de exploatare
IV PASIVE DIN EXPLOATARE (datorii din exploatare)
2 NFRE (III- IV)
 V. ACTIVE ÎN AFARA EXPLOATĂRII (creanţe diverse)
VI. PASIVE ÎN AFARA EXPLOATĂRII (datorii diverse)
3. NFRAE (V –VI)
4. NFRG
5. T = FRNG – NFRG
Disponibilităţi băneşti
Credite bancare pe termen scurt
Dacă se analizează structura bilanţului funcţional se observă două categorii de utilizări
în activ, una independentă de ciclul de producţie şi cealaltă legată direct de exploatare, iar în
pasiv două categorii de resurse, respectiv resurse în afara exploatării şi resurse ale exploatării.
Elementele de trezorerie apar în mod distinct, atât în activul cât şi în pasivul bilanţului.
Structura bilanţului funcţional cuprinde patru niveluri care reflectă realizarea
echilibrului financiar- funcţional:
- fondul de rulment funcţional (FRF);
- nevoia de fond de rulment de exploatare (NFRE);
- nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE);
- nivelul trezoreriei.
A. Analiza fondului de rulment funcţional
Fondul de rulment funcţional sau fondul de rulment net global (FRNG) reflectă
surplusul resurselor durabile faţă de nevoile stabile şi este destinat a fi utilizat pentru finanţarea
operaţiilor ciclului de exploatare. El poate fi determinat astfel:
- pornind de la pasivul bilanţului funcţional:
FRNG = RESURSE DURABILE – NEVOI STABILE
(active imobilizate brute)
sau
FRNG = Cper – AIN
- pornind de la activul bilanţului funcţional:
FRNG = (NEVOI CICLICE + NEVOI DE TREZORERIE) –
(RESURSE CICLICE + RESURSE DE TREZORERIE)
sau
FRNG = (ACE + ACAE +D) – (DE + DAE +CT)
unde: ACE- activ circulant de exploatare;
ACAE- activ circulant în afara exploatării; D- disponibilităţi;
DE- datorii de exploatare; DAE- datorii în afara exploatării;
CT- credite bancare de trezorerie.
În optica funcţională, realizarea echilibrului financiar al întreprinderii nu presupune
doar existenţa unui fond de rulment pozitiv ca marjă de siguranţă, ci a unui fond de rulment
care să permită acoperirea nevoilor de finanţare ale ciclului de exploatare (stocuri + creanţe de
exploatare – datorii de exploatare).
Dacă fondul de rulment disponibil este mai mare sau mai mic decât nevoile angajate de
exploatare, întreprinderea va dispune de lichidităţi sau va fi obligată să contracteze noi credite
pe termen scurt pentru asigurarea resurselor necesare pentru acoperirea nevoilor de exploatare.
B. Analiza nevoii de fond de rulment funcţional
Nevoia de fond de rulment este indicatorul cel mai relevant al echilibrului funcţional
deoarece pune în evidenţă acele nevoi ciclice neacoperite financiar din resursele temporare şi
reînnoibile permanent în cadrul aceloraşi cicluri de exploatare.
Nevoia de fond de rulment totală (NFRT) se determină ca diferenţă între nevoile ciclice
şi resursele ciclice:
NFRT = NEVOI CICLICE – RESURSE CICLICE
 Componentele nevoii de fond de rulment totală sunt nevoia de fond de rulment pentru
exploatare (NFRE) şi nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE), corespunzător
structurii nevoilor şi resurselor întreprinderii, astfel:
NFRT = NFRE + NFRAE
Nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE), reprezintă acea parte din nevoile
ciclice de exploatare care nu este acoperită din resurse de aceeaşi natură (ciclice) şi care trebuie
finanţată din resursele durabile ale întreprinderii:
NFRE = ACE – DE
NFRE = Stocuri
+ Creanţe din exploatare
+ Cheltuieli înregistrate în avans privind exploatarea
- Furnizori
- Datorii fiscale şi sociale aferente exploatării
- Venituri înregistrate în avans din exploatare.
Nevoia de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE) corespunde acelor nevoi din
afara ciclului de exploatare care nu sunt finanţate din resurse ciclice şi care trebuie acoperite
din capitalurile permanente.
NFRAE = ACAE – DAE
NFRAE = Creanţe diverse din afara exploatării
+ Titluri de plasament
+ Cheltuieli înregistrate în avans din afara exploatării
- Datorii diverse din afara exploatării
- Venituri înregistrate în avans din afara exploatării
Ciclul de exploatare presupune reînnoirea permanentă a stocurilor şi creanţelor, a căror
finanţare trebuie acoperită din resurse ciclice. Dacă nevoile ciclice nu pot fi acoperite din
resursele financiare corespunzătoare, această nevoie suplimentară trebuie finanţată din fondul
de rulment funcţional, care apare ca un surplus de resurse permanente, stabile. Mărimea nevoii
de fond de rulment depinde de factorii prezentaţi anterior.
Întrucât nevoia de fond de rulment este echivalentă a unui activ imobilizat, ea trebuie
finanţată pe seama resurselor durabile, concret din fondul de rulment funcţional. Aceasta
variază în timpul exerciţiului şi poate determina fie lichidităţi excedentare (valori temporare de
trezorerie activ) fie o insuficienţă a trezoreriei care va trebui acoperită din credite bancare pe
termen scurt.
C. Analiza trezoreriei funcţionale
Indicatorul trezorerie netă (TN) rezultă prin deducerea din nevoile de trezorerie a
resurselor aferente:
TN = NEVOI DE TREZORERIE – RESURSE DE TREZORERIE
Componentele trezoreriei sunt evidenţiate în ultimul nivel al bilanţului funcţional şi
sunt legate de operaţii financiare pe termen scurt realizate de întreprindere care pot fi:
- mijloace de finanţare pe termen scurt solicitate de la bănci sau parteneri financiari-
resurse de trezorerie;
- excedente de trezorerie plasate pe piaţa monetară şi/sau financiară- nevoi de
trezorerie.
Ecuaţia fundamentală a trezoreriei este:
TN = FRNG – (NFRE + NFRAE)
Degradarea echilibrului funcţional, ce are consecinţe asupra viabilităţii întreprinderii
este determinată de:
- sporirea rapidă sau insuficientă a cifrei de afaceri;
- realizarea investiţiilor într-o perioadă ce depăşeşte termenele stabilite;
- înregistrarea de pierderi repetate în mai multe exerciţii;
 - diminuarea activităţii.
Strategia de finanţare a NFR contribuie la realizarea echilibrului funcţional, putând fi
adoptate următoarele variante: finanţarea integrală cu fonduri permanente (lipsă de
flexibilitate) sau parţială şi în completare cu resurse de scurtă durată. NFR are o parte stabilă
(structurală) care trebuie finanţată de fondurile permanente, şi o parte aleatoare (fluctuantă)
finanţată de capitalurile provizorii. Strategia optimă de finanţare va fi cea care asigură cel mai
scăzut cost al procurării capitalurilor.
Analiza echilibrului financiar al întreprinderii, pe baza bilanţului funcţional,
contribuie la aprecierea vulnerabilităţii structurii financiare a acesteia, reflectată de evoluţia
trezoreriei nete, şi permite evidenţierea interdependenţei dintre structura financiară a
întreprinderii şi natura activităţii sale.
 
11.3. Analiza dinamică a echilibrului financiar 
Echilibrul financiar dinamic analizează evoluţia fluxurilor ca urmare a acţiunii
factorilor de dezechilibru şi reflectă variaţia fondului de rulment, a nevoii de fond de rulment
şi a trezoreriei. Echilibrul dinamic este reliefat cu ajutorul unor instrumente cum sunt tabloul
de finanţare şi tabloul fluxurilor de trezorerie.
Analiza dinamică vizează reconstituirea şi interpretarea mişcărilor şi transformărilor
patrimoniului aferente unui exerciţiu financiar ce au determinat anumite rezultate financiare şi
au permis realizarea încasărilor şi efectuarea plăţilor. Pentru obţinerea unei imagini complete
asupra activităţii întreprinderii se impune şi utilizarea unor situaţii financiare de sinteză cum
sunt
 tabloul de finanţare şi
 tabloul fluxurilor financiare.
Tabloul de finanţare este un instrument al analizei economice şi financiare ce permite
verificarea existenţei resurselor financiare necesare realizării investiţiilor prevăzute, aprecierea
riscului de nerambursare a creditelor, prezentarea evoluţiei globale a trezoreriei, ca rezultantă
a echilibrului financiar. Întocmirea acestui document urmăreşte reliefarea modalităţii de
formare şi utilizare a fondului de rulment net global şi a relaţiei acestuia cu soldul de trezorerie,
cu ajutorul fluxurilor monetare ale exerciţiului încheiat.
În elaborarea lui se utilizează două bilanţuri succesive şi contul de profit şi pierdere
aferent exerciţiului supus analizei.
În forma sa cea mai generală, tabloul de finanţare are două părţi. Prima parte reflectă
modul de realizare în dinamică a echilibrului structural între utilizările şi resursele stabile
din bilanţului funcţional.
FRNG =  RESURSE STABILE -  ÎNTREBUINŢĂRI STABILE
În această parte a tabloului este evidenţiată capacitatea de autofinanţare a
întreprinderii ca sursă stabilă care asigură finanţarea nevoilor stabile, remunerarea deţinătorilor
de fonduri utilizate de aceasta, rambursarea datoriilor financiare contractate anterior. Dacă se
înregistrează un nivel insuficient al acesteia, întreprinderea poate să apeleze la alte resurse
externe stabile cum sunt:
 creşterea capitalurilor proprii,
 vânzarea unor active,
 apelarea la noi împrumuturi. Deci, variaţia fondului de rulment net global este
determinată de modificarea suportată de resursele stabile precum şi de variaţia
înregistrată la nivelul utilizărilor stabile.
Prima parte a tabloului de finanţare este prezentată în tabelul nr. 11.5.
 Tabelul nr. 11.5. Tabloul de finanţare – partea I
Tabloul de finanţare (partea I)
Variaţia fondului de rulment Valori
I Resurse stabile
1. Capacitatea de autofinanţare a exerciţiului
2. Cedări sau reduceri ale elementelor de activ
imobilizate
2.1. Necorporale
2.2. Corporale
2.3. Financiare
2.4. În curs
3. Creşteri de capitaluri proprii
3.1. Creşteri de capital social
3.2. Creşteri de rezerve şi rezultate
4. Creşterea datoriilor financiare
TOTAL RESURSE (I)
II Utilizări stabile
1. Dividende plătite în cursul exerciţiului
2. Achiziţii active imobilizate
2.1. Necorporale
2.2. Corporale
2.3. Financiare
2.4. În curs
3. Cheltuieli de repartizat asupra mai multor
exerciţii
4. Reducerea capitalurilor proprii
5. Rambursarea datoriilor financiare
TOTAL UTILIZĂRI (II)

Dacă se înregistrează o creştere a fondului de rulment rezultă a îmbunătăţire a structurii

financiare a întreprinderii prin creşterea resurselor durabile în raport cu nevoile stabile. Această
situaţie evidenţiază capacitatea întreprinderii de a degaja un surplus monetar net din operaţiile
de investiţii, activitatea de exploatare precum şi o îmbunătăţire a situaţiei trezoreriei.
Dimpotrivă, dacă se constată o diminuare a fondului de rulment (utilizările stabile sunt
superioare resurselor stabile) întreprinderea se confruntă cu un dezechilibru financiar ca urmare
a creşterii activelor imobilizate şi/sau a diminuării resurselor stabile.
Partea a doua a tabloului de finanţare explică variaţia fondului de rulment net global
prin compararea valorilor brute ale posturilor cuprinse în partea de jos a bilanţului funcţional:
 FRNG =  AC -  DTS
unde activele circulante includ şi activele de trezorerie iar datoriile pe termen scurt cuprind şi
pasivele de trezorerie.
Această parte înregistrează următoarea formă (tabelul nr. 11.6):
 Tabelul nr. 11.6. Tabloul de finanţare – partea a doua-
Tabloul de finanţare (partea a II- a)
Variaţia fondului de rulment Valori
I Variaţia exploatării
1. Variaţia activelor de exploatare
1.1. Stocuri şi producţia neterminată
1.2. Avansuri şi aconturi
1.3. Creanţe clienţi, conturi asimilate şi alte creanţe
disponibile

2. Variaţiile datoriilor de exploatare

2.1. Avansuri şi aconturi primite în contul
comenzilor în curs
2.2. Datorii faţă de furnizori, conturi asimilate şi alte
datorii din exploatare
A- Variaţia netă a Exploatării
II. Variaţii în afara exploatării
1. Variaţia altor debitori
2. Variaţia altor creditori
B Variaţia netă ,,în afara exploatării”
Nevoia de fond de rulment
III Variaţiile trezoreriei
1. Variaţia disponibilităţilor
2 Variaţia creditelor de trezorerie şi a soldurilor creditoare
la bancă
C Variaţia netă a trezoreriei
IV Variaţia fondului de rulment (A+B+C)
1. Utilizări nete (+)
2. Resurse nete (-)

Variaţia nevoii de fond de rulment este rezultatul decalajelor ce pot să se manifeste în

cadrul operaţiilor aferente ciclului de exploatare.
Din cele prezentate se observă că tabloul de finanţare explică următoarea ecuaţie:
 FRNG =  NFR +/-  TN
deci, variaţia fondului de rulment net global este stabilită prin însumarea variaţiei nevoii
de fond de rulment cu variaţia trezoreriei nete.
Toate operaţiunile pe care întreprinderea le derulează determină manifestarea fluxurilor
de trezorerie. Pe baza acestora pot fi apreciate performanţele întreprinderii, având şi un rol
strategic, în ceea ce priveşte nivelul lor de formare şi modul de utilizare. Pentru analiza
fluxurilor de trezorerie se poate întocmi tabloul fluxurilor de trezorerie. Acesta permite
aprecierea deciziilor strategice adoptate de întreprindere şi urmăreşte
 în primul rând evidenţierea capacităţii întreprinderii de a degaja o trezorerie pozitivă
din activitatea desfăşurată şi
 în al doilea rând constată în ce măsură poate fi consumată această trezorerie. De
asemenea, prezintă modul de utilizare a trezoreriei rămasă la dispoziţia întreprinderii
mai ales pentru finanţarea investiţiilor. În practica financiară se întâlnesc diverse
modele de tablouri de fluxuri financiare, mai cunoscut fiind următorul (Tabelul nr.
11.7.)
 Tabelul nr. 11.7. Tabloul fluxurilor de trezorerie
Explicaţii Valori
Excedent brut global
-  NFR
I= EXCEDENT DE TREZORERIE GLOBAL
-Cheltuieli financiare
-Impozit pe profit
-Dividende plătite în cursul exerciţiului
-Rambursarea împrumuturilor financiare
II = Cash- flow disponibil
- Investiţii interne şi externe
III= INVESTIŢII NETE
- Creşterea capitalului
+Împrumuturi financiare noi
IV= APORTURI LA RESURSELE STABILE
(aporturi externe)
V= VARIAŢIA TREZORERIEI (II+IV) – III
= Variaţia disponibilităţilor
-Variaţia creditelor bancare curente