5.

8 Operaţiunile cu titluri financiare ale băncilor comerciale

Operațiunile de plasament și participațiile includ investițiile realizate de bănci în

instrumente financiare (obligațiuni, acțiuni, efecte publice, derivative etc.).
Aceste elemente de activ sunt denumite „rezerve secundare” întrucât pot furniza lichidități
atunci când există solicitări. în cadrul acestora distingem obligațiunile și alte titluri cu venit fix
(obligațiuni emise de bănci, obligațiuni municipale și cele corporate) care nu sunt acceptate pentru
refinanțarea de către banca centrală.
În portofoliul de titluri al unei instituții de credit sunt incluse: acțiunile și alte titluri cu venit
variabil (cum ar fi: plasamentele în unități de fond listate la bursă). Acestea sunt deținute de bancă
pentru tranzacționare și reprezintă o sursă de venituri, ca urmare a diferențelor de preț la titlurile
tranzacționale.
În structura plasamentelor sunt incluse și efectele publice și alte titluri acceptate pentru
refinanțare la Banca Centrală: certificate de trezorerie, titluri de creanță asupra organismelor publice
etc.
Trebuie menționat că în bilanțul băncilor comerciale se regăsesc și o serie de instrumente
specifice, dintre care, cele mai importante sunt derivativele, care pot fi clasificate ca active sau pasive
financiare deținute pentru tranzacționare (contracte forward pe curs de schimb, swap pe curs de schimb
etc., încheiate de bancă cu clienții săi sau cu alte bănci).
În practica băncilor internaționale, portofoliile de titluri includ: titlurile de trezorerie; titlurile
emise de agențiile guvernamentale; obligațiunile corporative; titlurile securitizate și cele emise de
administrațiile centrale și locale.
Cele mai lichide sunt considerate titlurile emise de trezorerie care pot fi utilizate pentru a genera
fonduri, prin vânzarea și răscumpărarea lor în cadrul operațiunilor repo și reverse repo. Ponderea
portofoliului de titluri în totalul activelor este diferită în funcție de mărimea băncii (18% din total la
nivelul băncilor de mare dimensiune și 26% la nivelul băncilor mici).
Tendința care s-a manifestat pe plan mondial, în ultimii 10 ani, a fost cea de creștere a ponderii
titlurilor ca urmare
 a reducerii cererii de credite,
 a ratei de dobândă mai atractive și
 a cerințelor minime de capital care limitează volumul creditelor riscante și solicită
menținerea acestora la o calitate corespunzătoare.
Portofoliul de titluri constituit de o bancă îndeplinește o serie de roluri importante și anume:
 stabilizează veniturile băncii, în sensul că atunci când cererea de credite scade, veniturile
generate de titluri pot crește;
 elimină riscul de credit aferent împrumuturilor;
 permite o bună diversificare geografică, întrucât titlurile pot aparține unor emitenți din zone
geografice diferite;
 furnizează importante lichidități sau poate fi folosit ca garanție pentru obținerea de
împrumuturi;
 reduce expunerea băncii la fiscalitate;
 permite realizarea de operațiuni de hedging pentru acoperirea pierderilor generate de
modificările de rată a dobânzii;
 prezintă o flexibilitate sporită astfel încât prin vânzarea titlurilor să se poată produce
restructurarea activelor;
 conferă o anumită stabilitate a bilanțului ca urmare a calității sporite a titlurilor deținute.
Titlurile deținute de bănci în portofoliu se situează între Numerar și Active lichide, pe de o
parte, și Credite acordate și Depozite, pe de altă parte.
Atunci când numerarul este insuficient pentru a asigura o lichiditate corespunzătoare, titlurile

1
pot fi vândute pentru a spori cash-ul. Dacă nivelul cash-ului este prea ridicat atunci excedentul se poate
investi în titluri. Dacă cererea de credite este redusă, atunci investițiile în titluri pot crește pentru a
furniza băncii venituri suplimentare din dobânzi.
Invers, dacă cererea de credit este puternică, atunci anumite investiții în titluri pot fi
transformate în lichidități astfel încât să fie onorată cererea de credite.
Atunci când depozitele, care sunt principala resursă pentru majoritatea băncilor, nu
înregistrează o dimensiune suficientă, anumite titluri pot fi folosite drept garanție pentru atragerea de
resurse nondepozit pe calea împrumuturilor. Rezultă, astfel, că niciun alt element bilanțier nu ocupă o
poziție atât de „crucială”, precum portofoliul de titluri care îndeplinește o mulțime de roluri.

5.8.1. Rolul plasamentelor bancare în titluri financiare

Principalul motiv pentru care băncile îşi constituie portofoliul de titluri financiare este
reprezentat de lichiditatea ridicată pe care acesta o asigură. De altfel, legile bancare din
majoritatea ţărilor stipulează ca procedeu obligatoriu de asigurare a lichidităţii deţinerea de
active care pot fi transformate uşor în numerar, Portofoliul de titluri al unei bănci este format
din active financiare care aduc venituri, de regulă limitate, sub forma dobânzilor sau a
dividendelor. Pentru a înţelege mai bine motivul plasării fondurilor de către bănci în această
categorie de active este necesară prezentarea etapelor succesive pe care băncile le parcurg în
procesul plasării fondurilor disponibile:
1. Constituirea rezervelor obligatorii;
2. Constituirea necesarului de numerar şi alte active lichide;
3. Constituirea portofoliului de credite în conformitate cu solicitările de credite şi cu politica
de creditare practicată de bancă;
4. Fondurile rămase disponibile după parcurgerea acestor etape pot fi folosite pentru
constituirea portofoliului de titluri.
Investiţia în titluri reprezintă o modalitate foarte convenabilă de utilizare a unor resurse
de care băncile dispun la un moment dat, cu atât mai mult dacă luăm în considerare caracterul
lor negociabil şi gradul ridicat de lichiditate pe care îl conferă.
Dimensiunea investiţiei pe care banca o face la un moment dat în portofoliul de titluri
variază în concordanţă cu starea economiei. }n perioadele de avânt economic, băncile
orientează mai multe fonduri către satisfacerea nevoilor crescânde de creditare. Din contră, în
perioadele de recesiune economică sau de criză, caracterizate prin reducerea solicitărilor de
credite datorate lipsei unor perspective viabile, băncile alocă o mai mare parte din resurse
portofoliului de titluri, în special în cele emise de stat pentru finanţarea deficitului bugetar.
Prin realizarea de investiţii financiare, banca are ca obiective:
 -obţinerea unui venit sub diferite forme (dividende, cupon etc);
 -realizarea unui portofoliu de investiţii financiare de calitate,
sigure şi profitabile;
 -utilizarea completă a fondurilor proprii;
 -posibilitatea utilizării titlurilor drept gajuri în momente dificile
pentru bancă;
 -asigurarea lichidităţii prin corelarea scadenţelor titlurilor cu
nevoia de lichiditate a băncii.
Pentru atingerea acestor obiective, este necesară parcurgerea următoarelor

2
etape:
• coordonarea portofoliului de investiţii financiare cu mediul extern. Evident, este
greu să se prevadă evoluţia variabilelor mediului extern, motiv pentru care deciziile trebuie
luate cu o oarecare prudenţă pentru a feri banca în cazul unor previziuni incorecte.
• coordonarea portofoliului de investiţii financiare cu planul de lichidităţi al băncii. Se
poate obţine în condiţiile în care administrarea portofoliului de investiţii financiare nu este
considerată o funcţie separată, ci este integrată în procesul de gestionare active-pasive al băncii.
• evaluarea posibilităţilor de gajare oferite de titlurile financiare. Titlurile financiare mai
puţin riscante pot constitui garanţii în vederea obţinerii unor împrumuturi de către bancă.
• evaluarea riscului pe care îl presupune fiecare tip de activ. Titlurile de stat emise de
Ministerul Finanţelor şi titlurile de valoare emise de instituţii străine garantate de guvernele
ţărilor respective sunt lipsite de risc. Titlurile de valoare emise de instituţii din ţară şi străine
negarantate de stat prezintă risc. Acţiunile deţinute de bancă la alte societăţi bancare şi
nebancare din ţară şi străinătate prezintă risc pentru bancă.
• evaluarea venitului net fără impozit. Cotele de impozit sau facilităţile fiscale pe categorii
de titluri pot fi elemente restrictive în procesul de achiziţionare a titlurilor financiare.
• diversificarea portofoliului de investiţii financiare. Achiziţionarea mai multor categorii
de titluri financiare de la cât mai mulţi emitenţi va determina ca perceperea riscurilor
financiare să fie cât mai difuză pentru bancă.
• anticiparea evoluţiei dobânzii Dacă rata dobânzii va scădea, atunci cererea de credite va fi
mai mare, deci banca va trebui să investească în titluri pe termen scurt cu grad ridicat de
lichiditate. Dacă se aşteaptă la o creştere a ratei dobânzii, cererea de credite va fi mică, banca
trebuie să-şi plaseze fondurile în titluri pe termen mediu şi lung în scopul obţinerii unor
avantaje.
• determinarea mărimii portofoliului de investiţii financiare în funcţie de: gradul de
profitabilitate al investiţiilor în titluri financiare; volumul fondurilor rămase neutilizate
după constituirea fondurilor pentru nevoilor de rezerve, lichidităţi şi de credit al băncii.
• evaluarea experienţei manageriale. Băncile care nu au experienţă în tranzacţionarea
titlurilor financiare trebuie să se limiteze la achiziţionarea titlurilor de stat şi obligaţiunilor
garantate de guvernele statelor emitente.

5.8.2. Clasificarea titlurilor financiare

Literatura de specialitate şi practica fmanciar-bancară clasifică titlurile financiare după

o serie de criterii.
1. În funcţie de piaţa pe care se emit:
 titluri ale pielei de capital - obligaţiuni, acţiuni;
 titluri ale pieţei monetare - sunt emise de bănci şi sunt
negociabile doar pe piaţa interbancară.
2. În funcţie de termenul pentru care sunt emise:
 titluri pe termen scurt - efectele de comerţ, care iau forma
titlurilor de credit negarantate; certificatele de depozit, ca instrumente
negociabile frecvent utilizate pe piaţa plasamentelor pe termen scurt; titlurile

3
 emise de stat pe termen scurt (certificatele de trezorerie, bonurile de tezaur);
 titluri pe termen lung - obligaţiunile (valori mobiliare care atestă
calitatea de creditor asupra emitentului lor); acţiunile (valori mobiliare care
atestă un drept de proprietate asupra capitalului emitentului, nu au scadenţă,
fiind emise pe o perioadă nedeterminată).
3. În funcţie de tipul venitului pe care îl aduc:
 titluri cu venit fix - venitul pe care îl aduc nu depinde de rezultatul
financiar al emitentului (acţiunile preferenţiale, obligaţiunile);
 titluri cu venit variabil - venitul lor depinde de rezultatul financiar al
emitentului.
4. În funcţie de persoana emitentului:
 titluri emise de stat (organe ale administraţiei publice centrale şi
locale)
 titluri emise de întreprinderi publice şi private fără profil
financiar;
 titluri emise de bănci comerciale şi alte instituţii de credit.
5. În funcţie de caracteristicile lor:
 valori mobiliare primare - sunt emise pentru a mobiliza capitaluri
proprii (acţiunile) sau pentru a obţine capitaluri sub forma împrumuturilor pe
termen lung (obligaţiunile);
 valori mobiliare derivate - combină avantajele conferite de
acţiuni cu cele oferite de obligaţiuni; îmbracă forma unor contracte care dau
dreptul cumpărătorului asupra unor active ale emitentului, la o anumită scadenţă
viitoare, în condiţiile stabilite prin contract (contracte forward sau contracte
standardizate futures şi options);
 valori mobiliare sintetice - rezultă din combinarea mai multor
titluri financiare şi crearea pe această bază a unor instrumente standardizate noi
(contractele pe indici bursieri).
5. În funcţie de voinţa de deţinere exprimată în momentul achiziţiei:
 titluri de tranzacţionare - sunt deţinute cu intenţia de revânzare
într-un termen de până la 6 luni; scopul principal este de a asigura o lichiditate
corespunzătoare şi de a specula eventualele evoluţii favorabile ale cursului
bursier;
 titluri de plasament - sunt deţinute în portofoliu pentru perioade
mai mari de 6 luni; motivul pentru care banca deţine în portofoliu aceste titluri
este de a obţine un venit sub forma dividendului (în cazul acţiunilor) sau
dobânzilor (în cazul obligaţiunilor);
 titluri de investiţii - sunt cumpărate în scopul păstrării for până la
scadenţă, cele mai uzitate fiind obligaţiunile şi efectele publice; deţinerea
acestor titluri permite băncii să obţină venituri fixe, la anumite intervale de timp;
titluri ale activităţii de portofoliu - nu presupun intervenţia băncii în
managementul societăţilor emitente;
 titluri de participare - dau băncii posibilitatea unei implicări

4
 active în gestiunea emitentului.
Un loc aparte în cadrul portofoliului de titluri deţinut de o bancă este reprezentat de
titlurile de stat. Acestea sunt emise de organele administraţiei publice centrale şi locale - pe
termen scurt, mediu sau lung - cu scopul finanţării deficitului bugetar sau a unor proiecte de
investiţii. În practică, aceste titluri îmbracă denumiri şi caracteristici diferite în funcţie de
termenul pentru care sunt emise:
Obligaţiuni publice ("T - Bonds") - sunt emise pe termene cuprinse între 10- 30 ani cu
scopul obţinerii resurselor necesare finanţării unor investiţii de interes naţional.
Bonuri de tezaur ("T - Notes") - sunt emise pe termene cuprinse între 1-10 ani cu scopul
acoperirii deficitului bugetar.
Certificate de trezorerie ("T - Bills") - au scadenţa mai mică de 1 an şi sunt destinate
acoperirii golurilor de trezorerie.
În cazul SUA, Trezoreria emite două tipuri de titluri financiare cu venit fix, cu scadenţa
mai mare de un an: note de tezaur (cu o scadenţă de la 1 la 10 ani); obligaţiuni de tezaur (cu
scadenţa mai mare de 10 ani). În România, titlurile de stat emise pe piaţa internă de către
Ministerul Finanţelor sunt instrumente pe termen scurt. Emisiunea se face la anumite intervale
de către Trezoreria statului iar distribuţia este realizată de Banca Naţională a României în
calitate de agent. Plasamentul se realizează pe piaţa interbancară, având la bază principiul
licitaţiei. Cel mai popular tip de titlu cu venit fix pentru bănci este reprezentat de obligaţiunile
de stat. Acestea sunt emise de Guvern prin intermediul Trezoreriei statului şi prezintă un înalt
grad de credibilitate, fiind întotdeauna solvabile deoarece sunt susţinute de garanţia şi creditul
statului. Trebuie subliniat faptul că titlurile emise de stat sunt cele mai sigure deoarece plata
principalului şi a dobânzii sunt garantate.
Titlurile de stat sunt de două categorii: cu discount, respectiv titluri de stat
nepurtătoare de dobândă, vândute la un preţ iniţial mai mic decât valoarea nominală, diferenţa
dintre preţul iniţial şi valoarea nominală fiind discountul şi reprezentând beneficiul
cumpărătorului; purtătoare de dobândă, respectiv titluri de stat vândute la valoarea nominală
sau cu primă şi pentru care emitentul plăteşte periodic dobânzi conform condiţiilor cuprinse în
prospectul de emisiune.
Certificatele de trezorerie pot fi plasate prin licitaţie, subscripţie publică sau subscripţie
publică garantată. Titlurile de stat sunt emise în formă dematerializată şi cu valori nominale,
conform prevederilor prospectului seriei respective.

5.8.3. Metode de constituire şi modificare a unui portofoliu de titluri financiare

Băncile comerciale dispun de mai multe tehnici de constituire a unui portofoliu de

titluri, fie în relaţie cu banca centrală, fie cu alte bănci:
> prin intermediul operaţiunilor de scontare;
> prin intermediul convenţiilor de răscumpărare;
> prin intermediul operaţiunilor de lombardare;
> prin cumpărare (achiziţie) directă.
Scontarea este unul din cele mai vechi procedee de constituire a unui portofoliu de
titluri. Prin scontare, creditul comercial concretizat într-un înscris (cambie, bilet la ordin) se
5
transformă într-un credit bancar, astfel că operaţiunea comportă două aspecte: pe de o parte în
portofoliul băncii intră un efect de comerţ, purtător al unui anumit risc de plată; pe de altă parte,
în schimbul respectivului titlu, banca acordă posesorului un credit cambial.
Convenţia de răscumpărare este operaţiunea prin care banca cumpără titluri, cu
condiţia încheierii unui acord prin care partenerul se obligă să le răscumpere peste o anumită
perioadă de timp, plătind băncii în preţul de răscumpărare şi dobânda aferentă.
Lombardarea este o tehnică larg utilizată în Anglia, SUA, Germania şi constă în
acordarea de împrumuturi de către bancă prin preluarea în gaj a titlurilor.
Cumpărarea directă a titlurilor fie prin subscriere (acţiuni, obligaţiuni), prin licitaţie
(titluri de stat), fie prin intermediul bursei. Prin cumpărare directă de titluri, băncile îşi plasează
o parte a resurselor în scopul obţinerii de câştiguri potenţiale.
Băncile constituie portofoliul de titluri în vederea fructificării unor resurse disponibile.
Câştigul se va regăsi fie din diferenţa între preţul de vânzare şi cel de cumpărare, fie din
veniturile generate de titluri pe parcursul deţinerii lor în portofoliu. Astfel, în raport de acest
aspect vom avea un portofoliu comercial (în primul caz) şi un portofoliu de investiţii (în al
doilea caz). Modificarea portofoliului de titluri operează de regulă asupra portofoliului
comercial şi doar sporadic asupra portofoliului de investiţii, acesta din urmă păstrându-şi
structura perioade însemnate de timp.
Structurarea portofoliului poate fi realizată de către bănci prin operaţiuni de vânzare -
cumpărare. Trading-ul şi switching-ul sunt două tipuri de strategii active de modificare a
structurii unui portofoliu de titluri.
Trading-ul constă în modificarea structurii portofoliului de titluri la un interval redus
de timp, de regulă zilnic, prin operaţiuni de vânzare-cumpărare de titluri. Pentru a derula o
astfel de strategie e necesară existenţa unei pieţe de capital bine consolidată şi extrem de
lichidă. În plus, trading-ul presupune urmărirea foarte atentă a evoluţiei titlurilor, necesitând
un aparat de personal şi logistic extrem de specializat, cu costuri nu din cele mai reduse.
Switching-ul este o strategie de gestiune a portofoliului de titluri mult mai la îndemâna
băncilor decât trading-ul. Frecvenţa apariţiei băncii pe piaţă este mult mai redusă, ea fiind de
regulă impusă de modificarea condiţiilor economice, a ratelor dobânzii etc. Switching-ul
antrenează costuri mai reduse, în schimb mobilitatea portofoliului este diminuată în comparaţie
cu trading-ul.
Băncile care nu au experienţă în tranzacţionarea titlurilor preferă să-şi limiteze propriul
portofoliu la titlurile de stat şi alte efecte publice garantate de guvernul ţării emitente. In
schimb, băncile cu experienţă în tranzacţionarea titlurilor îşi orientează propriul portofoliu spre
acele titluri ce oferă oportunităţi de tranzacţionare pentru a-şi maximiza profitul. Piaţa titlurilor
în România nu este dezvoltată, astfel că băncile preferă să-şi constituie un portofoliu de titluri
emise de stat, care nu pune probleme de gestiune a riscului aşa ar pune un portofoliu de titluri
emise de entităţi private.

5.8.4. Implicarea bancară în emisiunea de titluri financiare

Băncile, fiind organizate ca societăţi comerciale pe acţiuni, pot recurge la emisiuni

proprii de titluri financiare, în măsura în care legislaţia financiar-bancară din ţara unde îşi
6
desfăşoară activitatea le permite acest lucru. O primă categorie de titluri financiare care pot fi
emise o constituie titlurile care afectează capitalul băncii, respectiv acţiunile şi obligaţiunile.
A doua categorie de titluri este reprezentată de titlurile de creanţă negociabile. Pentru
asigurarea necesităţilor de lichidităţi, băncile pot emite titluri pe termen scurt, mediu sau lung
(cele mai întâlnite sunt bonurile de tezaur şi certificatele de depozit).
Pe de altă parte, băncile pot interveni în acordarea de facilităţi privind emisiunea de
titluri. Agenţii economici care sunt interesaţi să obţină capitaluri suplimentare prin emisiunea
de titluri negociabile pe piaţa monetară sau de capital se adresează băncilor pentru sprijinirea
acestor operaţiuni. Recurgerea la sprijinul bancar înseamnă intermediere bancară şi implică o
serie de cheltuieli suplimentare de emisiune şi de utilizare a acestor titluri.
Facilităţile de emisiune de titluri acordate de bănci au în fapt o sferă largă de servicii,
putând implica: acordarea de credite, cumpărarea pe cont propriu a unor titluri, intermedierea
vânzării de titluri, acordarea de garanţii. Facilităţile au ca obiect principal sprijinirea emisiunii
de titluri pe termen scurt reînnoibile, în monedă naţională sau în valută. Titlurile financiare
emise pot fi mai ales bonuri de tezaur şi efecte de comerţ.Facilităţile implică şi sprijinirea
plasării titlurilor respective. Pe de o parte, băncile cumpără titlurile pentru a le revinde. Pe de
altă parte, în lipsa deţinătorilor de resurse dispuşi la plasament, băncile se angajează să preia
aceste titluri. In fapt, se garantează astfel plasarea integrală a emisiunii.
Facilităţile reprezintă izvorul unei serii de comisioane percepute de către bănci, în
funcţie de momentele acţiunii bancare de angajare sau de confirmare, de utilizare şi de
garantare.