Curs 1: Piața capitalului

1. Piaţa capitalului. Oferta de capital. Cererea de capital

2. Creditul: conţinut, funcţii, forme
3. Băncile şi rolul lor. Sistemul bancar
4. Tipuri de bănci
5. Piaţa monetară. Piaţa financiară
6. Bursa de valori
Piaţa capitalului reprezintă relaţiile băneşti care se formează în procesul
atragerii şi plasării fondurilor băneşti, relaţii rezultate din confruntarea cererii
şi ofertei de capital, formându-se resursele financiare ale agenţilor economici.
Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale agenţilor
economici la un moment dat, ori într-o anumită perioadă, având în vedere şi
nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi s-o suporte. Are drept componente
capitalul solicitat pentru investiţii, resursele suplimentare necesare pentru
funcţionarea capitalului împrumutat.
Oferta de capital cuprinde totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru
plasament la un moment dat sau într-o anumită perioadă de timp şi la un
anumit preţ (dobândă). Ea include economiile care se formează în perioada
dată, capitalul eliberat dintr-un împrumut sau dintr-o folosinţă anterioară,
transformarea sumele inactive, a imobilizărilor, în lichidităţi active, capitaluri
băneşti care devin disponibile pentru un interval de timp.
Dacă se are în vedere perioada de timp pentru care se solicită şi se oferă
capitalul, piaţa capitalului cuprinde două componente principale aflate în strânsă
legătură:
- piaţa capitalului pe termen scurt, cunoscută mai ales sub denumirea de
piaţă monetară;
- piaţa capitalului pe termen mijlociu şi lung, cunoscută şi sub denumirea de
piaţă financiară.
Piaţa de capital pe termen scurt cuprinde relaţiile care se formează în
domeniul atragerii şi plasării fondurilor pe termen scurt, până la 1 an, având rol
deosebit în finanţarea pe termen scurt a activităţii economice.
 Este în esenţă o piaţă interbancară, prin care băncile se împrumută între ele,
cele care au un surplus de încasări îl împrumută celor care au surplus de plăţi
(pe termen de o zi până la un an), realizându-se o funcţie de compensare a
excedentului şi deficitului de lichidităţi bancare.
Piaţa de capital pe termen mijlociu şi lung cuprinde relaţiile ce se formează
în domeniul atragerii şi plasării fondurilor pe termen mijlociu (1 – 7 ani) şi lung,
peste 7 ani. Are următoarele componente:
a) piaţa financiară, formată din piaţa acţiunilor, obligaţiunilor şi altor titluri
financiare pe termen lung;
b) piaţa împrumuturilor pe gaj de titluri pe termen lung (lombardul – imprumut
avand drept garantie efecte publice - de ex, renta, actiuni etc., depuse ca si
gaj);
c) piaţa ipotecară.
Creditul: conţinut, funcţii, forme
Creditul este o relaţie bănească care se formează, odată cu acordarea de
împrumuturi băneşti sau sub formă de bunuri materiale şi servicii, unor persoane
fizice sau juridice, iar rambursarea urmează să se efectueze la o dată ulterioară
numită scadenţă.
Relația bănească de credit presupune:
a) un raport juridic contractual, prin care o persoană numită creditor pune la
dispoziţia altei persoane, numită debitor, o sumă de bani, un bun material sau
servicii evaluate în bani;
b) plata unui anumit preţ de către debitor, creditorului, se face sub forma
dobânzii, pentru folosirea împrumutului;
c) rambursarea sumei împrumutate (plus dobânda), de către debitor
creditorului, se face după o anumită perioadă, numită scadenţă.
Funcţiile şi rolul creditului:
a) Funcţia distributivă - mobilizează resursele băneşti disponibile în economie,
redistribuindu-le apoi, prin acordarea de împrumuturi;
b) Funcţia de creştere a acţiunii productive a capitalului - pune în mişcare forţe
economice latente;
c) Influenţează creşterea economică, ca urmare a rolului său în procesul
transformării economiilor în investiţii;
d) Contribuie la dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, stimulându-se
concurenţa;
e) Funcţia de emisiune monetară a banilor de cont;
f) Rolul important în desfăşurarea relaţiilor economice externe.
Formele creditului
I. După forma în care se acordă creditul poate fi:
a. Credit comercial
Creditul comercial este creditul acordat de furnizor cumpărătorilor sub
formă de livrări de mărfuri, executării de lucrări sau prestării de servicii, cu
plata la o dată ulterioară.
În cazul creditului comercial, obligaţia de rambursare se consemnează într-
un instrument specific care este cambia, utilizându-se însă şi trata ori biletul la
ordin.
b. Credit bancar
Creditul bancar reprezintă creditul acordat în bani, de către bănci, firmelor
sau persoanelor fizice care au nevoie de anumite disponibilităţi băneşti, pe o
durată determinată. Se deosebeşte de creditul comercial prin faptul că se
acordă din capitalul inactiv, aflat în căutare de plasament.
Obiectul creditului bancar îl constituie capitalul de împrumut. La acordarea
sa se are în vedere şi riscul insolvabilităţii debitorului, fiind garantat cu
mărfuri, efecte publice, acţiuni, etc.
Creditul bancar are o dublă destinaţie:
a) împrumut de capital, când măreşte capitalul real;
b) împrumut în bani, folosit numai ca mijloc de plată fără a contribui la
creşterea activităţii economice.
II. În funcţie de subiectul juridic care angajează creditul, acesta se împarte în:
a. Credit public, contractat de stat pentru completarea veniturilor sale;
b. Credit privat, contractat de o persoană particulară, de o întreprindere,
(firmă) privată.
III. După destinaţie, creditul poate fi:
a. Credit de producţie care este utilizat pentru activitatea economică. Deoarece
îndeplineşte un rol însemnat în dezvoltarea economico-socială, creditul de
producţie poate îmbrăca trei forme:
- Creditul de exploatare acordat pe termen scurt pentru procurarea de
materii prime, materiale etc. în vederea asigurării condiţiilor de producţie;
- Creditul de ameliorare acordat pe termen lung, utilizat pentru
modernizarea bazei materiale, prin procurarea unor maşini, utilaje, etc.;
- Creditul pentru investiţii acordat pe termen lung utilizat pentru construirea
unor fabrici, uzine, centrale electrice, etc.
b. Credit de consum destinat achiziţionării unor bunuri de consum (în cazul
vânzării de mărfuri cu plata în rate).
IV. În funcţie de durata acordării sale, creditul poate fi:
a. credit pe termen scurt (până la 1 an);
b. credit pe termen mediu (între 1 şi 7 ani);
c. credit pe termen lung (cu scadenţa peste 7 ani).
V. După aria geografică creditul poate fi:
a. Credit intern (când atât creditorul cât şi debitorul sunt din aceeaşi ţară);
b. Creditul extern (internaţional) atunci când creditorul şi debitorul sunt din
ţări diferite.
Creditele internaţionale pot fi bilaterale sau multilaterale acordate de FMI
(credit Stand-by) sau de alte organisme.
Băncile şi rolul lor. Sistemul bancar
Banca este o unitate specializată, care organizează circulaţia bănească,
efectuează operaţiuni de încasări şi plăţi în numerar, decontării între agenţii
economici, mobilizează mijloacele băneşti disponibile temporar în economie,
acordă credite, emite titluri de credit, emite şi pune în vânzare hârtii de valoare
etc.
Rolul băncilor în economia de piaţă, rezultă din funcţiile lor principale:
• mijlocitori şi centre de credit şi de casă ai agenţilor economici, având ca
scop obţinerea de profit;
 • emit şi pun în vânzare diferite titluri de credit;
• efectuează decontări între agenţii economici;
• restricţionează creditul;
• pot selecţiona proiectele de dezvoltare, pe care le susţin cu credite;
• intermediar între debitor şi creditor, fiind specializate în constituirea şi
mişcarea capitalului de împrumut.
Băncile efectuează următoarele operaţiuni:
A) operaţiuni principale pasive (atragerea de disponibilităţi băneşti, sub formă
de depuneri în cont, depuneri de economii, etc.);
B) operaţiuni principale active (acordare de credit, scontarea de cambii şi alte
efecte de comerţ);
C) operaţiuni accesorii (depozite în custodie, servicii de casă, etc.).
Pentru serviciile active prestate, băncile pretind şi încasează dobândă sau
comision de la solicitanţii lor, iar creditorilor lor le plătesc dobânda. Diferenţa
dintre dobânzile încasate şi cele plătite de bănci constituie profitul bancar brut.
Prbb= Dî – Dpl
Dacă din acesta se scad cheltuielile de administraţie şi întreţinere ale băncii
şi impozitele legale se obţine profitul net sau câştigul net bancar.
Prbn= Prbb - Chb
Tipuri de bănci
I. Banca de emisiune (banca centrală, banca băncilor sau banca de prim rang)
are rolul de a emite monedă şi de a asigura controlul asupra masei monetare,
de a acorda credite altor bănci prin operaţiuni de rescont şi de a coordona
întreaga politică monetară a statului.
În majoritatea ţărilor, băncile de emisiune sunt organizaţii de stat sau cu
participare importantă a capitalului de stat.
Banca centrală oferă servicii specifice băncilor comerciale, astfel
acţionează ca o bancă a bancherilor.
II. Băncile comerciale pot fi:
1. Băncile de depozit se împart la rândul lor în:
a) Bănci de depuneri (depozit) – specializate în credite pe termen scurt, care
generează următoarele operaţii: scont, avansuri în cont curent sau deschiderea
de credit, pe care titularul de cont îl poate utiliza; credit pe gaj; subscrierea de
bonuri de tezaur; operaţii de bursă; viramente.
b) Bănci de afaceri, care acordă credite pe termen lung întreprinderilor şi
contribuie la finanţarea unor proiecte de investiţii. Resursele lor constau în
capitalul propriu, nu folosesc depozitele care le-au fost încredinţate.
2. Bănci ipotecare, care îşi procură mijloacele necesare prin emisiunea de
înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare.
III. Băncile specializate sau instituţiile financiare acordă credite speciale
pentru anumite activităţi. În această categorie se cuprind: case de credit
agricol, creditul financiar, credit naţional, bănci populare, bănci de comerţ
exterior etc.
IV. Instituţiile de asigurări realizează asigurări de bunuri şi de persoane,
încasează poliţele de asigurare de la asiguraţi, şi plătesc acestora despăgubirii
în cazul în care s-au produs evenimentele pentru care s-au asigurat.
Există şi bănci specializate cu competenţe internaţionale cum sunt: Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD); Banca Europeană
de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) etc.
Sistemul bancar al României
Sistemul bancar al României a fost structurat şi organizat pe două niveluri:
I. Banca Naţională a României;
II. Băncile constituite ca societăţi comerciale.
Banca Naţională a României (BNR) - este banca centrală a statului
român, conduce politica monetară şi de credit în cadrul politicii economice şi
financiare a statului şi menţine stabilitatea monedei naţionale.
Capitalul BNR aparţine în întregime statului român.
Funcţiile Băncii Naţionale:
– emisiunea monetară;
– operaţii cu societăţi bancare şi alte instituţii de credit, operaţiuni de rescont;
– operaţiuni cu Trezoreria Statului;
– operaţii cu aur şi valută;
– controlul valutar etc.
Societăţile bancare
Societăţile bancare sunt persoane juridice române, constituite pe baza
prevederilor Legii 31/1990, Legea privind societăţile comerciale (Obs: nu pot
lua forma de societăţi comerciale cu răspundere limitată - SRL).
Societăţile bancare îşi încep activitatea numai pe baza autorizaţiei eliberate
de Banca Naţională a României (BNR).
Societăţilor bancare li se interzice să încheie contracte sau înţelegeri ori să
adopte orice fel de practici care le-ar asigura poziţii dominante pe piaţa
monetară, financiară sau valutară.
Societăţile bancare în activitatea lor se supun reglementărilor emise periodic
de BNR pentru aplicarea politicii monetare, valutare şi de asigurare a prudenţei
bancare şi supraveghere a societăţilor bancare.
Toate societăţile bancare sunt obligate să deschidă conturi de corespondenţă
la BNR şi să menţină rezerve minime, obligatorii potrivit reglementărilor date
de aceasta.

Curs 2: Piața monetară. Piața financiară

Piaţa monetară este constituită din relaţiile, instituţiile şi pârghiile prin

intermediul cărora se realizează mobilizarea resurselor băneşti din sectoarele în
care ele depăşesc necesităţile perioadei respective şi transferarea lor spre
sectoarele care au nevoie de monedă.
Este piaţa capitalurilor pe termen scurt, unde se întâlneşte cererea de
împrumuturi, din partea agenţilor economici particulari şi ai statului, cu oferta
de resurse financiare, prezentate de particulari, întreprinderi şi instituţii
financiare
Obiectul pieţei monetare îl reprezintă masa monetară şi schimbul de
lichidităţi, iar rolul ei este de a compensa excedentul cu deficitul de
disponibilităţi băneşti pe termen scurt existent la diferiţi agenţi economici.
 Piaţa monetară reprezintă ansamblul tranzacţiilor de monedă şi rezultă din
confruntarea specifică dintre cererea şi oferta de monedă în funcţie de preţul ei
(rata dobânzii). Această piaţă este în echilibru atunci când oferta de moneda este
egală cu cererea de monedă.
Din punct de vedere statistic, componentele masei monetare sunt prezentate
cu ajutorul unor indicatori denumiţi agregate monetare. Conţinutul şi forma
acestora diferă de la o ţară la alta, în funcţie de scopul pentru care urmează a fi
folosiţi, dar şi de gradul de dezvoltare economică.
Agregatele monetare se stabilesc, în mod convenţional, pe baza regrupării
tuturor activelor în categorii mari care se includ unele în altele şi care sunt
simbolizate în mod diferit:
unde:
M1 – bilete de bancă, moneda divizionară şi depozitele la vedere (conturi în
bancă) reprezintă masa monetară în sens strict;
M2 – M1+ conturile de economii şi conturile pe librete la bancă;
M3 – M2+ depozitele la termen, bonurile de casă şi certificatele de depozit;
L – M3 + bonurile de Tezaur şi titlurile comerciale emise de întreprinderi.
În majoritatea ţărilor cu economie de piaţă dezvoltată, piaţa monetară este
compusă din două segmente:
• piaţa scontului
• piaţa interbancară
Piaţa scontului este segmentul pieţei monetare în cadrul căruia sunt
efectuate operaţiuni cu active financiare cu scadenţe scurte (titluri de credit pe
termen scurt) precum: cambii, bilete la ordin, bonuri de tezaur, cecuri, certificate
de depozit, obligaţiuni pe termen scurt ş.a.
Vânzarea titlurilor la o bancă, înainte de termenul scadent şi încasarea
sumei înscrisă pe aceste titluri, diminuată cu dobânda ce revine băncii până la
scadenţă, reprezintă operaţiunea de scontare a titlurilor. Dobânda ce revine
băncii se numeşte taxă de scont.
La scadenţă, banca primeşte suma înscrisă pe document de la debitor. De
asemenea, banca poate la rândul ei sconta titlurile respective la banca centrală,
înainte de scadenţă, operaţiune denumită rescontare. Similar, banca centrală
preia aceste titluri percepând o anumită dobândă numită taxă de rescont (taxa
oficială a scontului), care este mai mică decât taxa de scont (taxa rescontului
este o componentă majoră a taxei scontului). Prin această operaţiune, băncile
comerciale se refinanţează.
Piaţa interbancară este un segment de piaţă specific, care reprezintă cadrul
de desfăşurare zilnică a raporturilor dintre bănci în legătură cu lichidarea
soldurilor provenind din operaţiuni reciproce.
Băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează creditele contractate
anterior. Totodată, băncile efectuează plăţi la ordinul clienţilor lor, titulari de
depozite, către unele bănci, fiind beneficiare de încasări de la aceleaşi sau de la
alte bănci. Astfel, din fiecare operaţiune efectuată, o bancă devine creditoare sau
debitoare faţă de altă bancă.
Piaţa financiară cuprinde operaţiunile financiare şi capitalurile disponibile
pe termen mediu şi lung şi are ca obiectiv activitatea de finanţare a
programelor de investiţii ale întreprinderilor (firmelor). Obiectul tranzacţiilor
pe piaţa financiară îl reprezintă titlurile financiare pe termen lung.
Titlurile financiare pe termen lung pot fi:
a) cu venituri fixe: obligaţiuni şi acţiuni privilegiate;
b) cu venituri variabile: acţiuni ordinare.
Obligaţiunile sunt titluri financiare de credit, care atestă existenţa unei
creanţe a deţinătorului lor (persoană fizică sau juridică) asupra emitentului (care
poate fi o persoană juridică de drept public sau privat) pe o anumită perioadă de
timp.
Există două categorii de drepturi pe care le implică deţinerea unei
obligaţiuni:
- dreptul de a încasa regulat (semestrial sau anual) cuponul (dobânda)
obligaţiunii, care reprezintă venitul fix al acesteia;
- dreptul de a primi, la o dată (scadentă), valoarea nominală, investitorul
recuperându-şi astfel capitalul avansat în schimbul acestor titluri.
Acţiunile sunt titluri financiare negociabile, emise de o companie sau o
societate comercială pentru constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului
social.
Acţiunile sunt titluri financiare (de valoare), care atestă deţinerea unei părţi
din capitalul unei societăţi, ceea ce îi conferă posesorului calitatea de asociat sau
acţionar. Deţinerea acţiunii este sursa a patru drepturi:
- dreptul de decizie;
- dreptul de informare;
- dreptul asupra rezervelor încorporate în capitalul social;
- dreptul la rezultate (la dividende).
Pe lângă drepturile respective, acţionarii au şi obligaţia de a suporta
pierderile societăţii, în cazul în care se întâmplă acest lucru (acţionarii răspund
cu pasivul social în limita aportului lor la capitalul social).
Circulaţia acţiunilor este liberă, ele putând fi vândute, moştenite sau donate,
după voinţa posesorului lor.
Venitul acţionarului se numeşte dividend şi reprezintă o parte din profitul
distribuit al societăţii comerciale.
Dacă acţiunea este privilegiată, acţionarul are dreptul la un dividend fix;
dacă acţiunea este ordinară, acţionarul primeşte un dividend variabil, în funcţie
de profitul realizat.
În cadrul pieţei capitalului se disting:
1. Piaţa primară, unde se vând şi se cumpără emisiuni noi de titluri financiare
pe termen lung;
2. Piaţa secundară, unde se negociază titlurile financiare emise în prealabil.
Bursa de valori
Bursa de valori face parte din piaţa secundară.
Bursa de valori reprezintă piaţa pe care se concentrează şi se confruntă
cererea şi oferta de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni, cecuri, titluri de
credit, certificate de depozit etc.), valute, navluri, etc. În cadrul lor se negociază
o gamă largă de operaţiuni cu hârtii de valoare (sau titluri de credit), pe termen
lung şi prin intermediul căreia întreprinderile îşi procură o parte importantă din
mijloacele financiare.
Bursele de valori au apărut în sec. al XVIII-lea. Cele mai importante burse
de valori sunt cele din New -York, Londra, Paris, Frankfurt şi Tokio.
În România antebelică, funcţionau burse de valori.
Pentru a se înfiinţa şi funcţiona o bursă de valori, trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
- extinderea societăţilor pe acţiuni, care să facă posibilă dezvoltarea şi circulaţia
hârtiilor de valoare (ca formă a proprietăţii asupra capitalului);
- să existe un anumit grad de dispersare a acţiunilor şi obligaţiunilor, la un
număr suficient de mare de posesori;
- o reglare strictă a activităţii tranzacţionale, limitarea numărului de
participanţi şi stabilirea unui cod de conduită pentru intermediari şi a unor
reglementării privind desfăşurarea şedinţelor de bursă.
Rolul burselor de valori:
1. Reprezintă o piaţă permanentă a hârtiilor de valoare, oferind posibilitatea
transformării rapide a acestora în bani lichizii, dacă deţinătorii respectivi doresc
acest lucru, stimulându-se astfel activitatea investiţională, uşurându-se folosirea
creditelor bancare.
2. Contribuie la orientarea capitalurilor spre cele mai profitabile domenii ale
activităţii economice.
3. Creditează unele activităţi viitoare şi „curăţă” economia de unităţi
falimentare sau cu rentabilitate redusă.
Funcţiile îndeplinite de bursele de valori:
a) plasarea economiilor întreprinderilor şi populaţiei în hârtii de valoare şi
alimentarea pe această cale a întreprinderilor cu capitaluri;
b) finanţarea trezoreriei publice prin vânzarea titlurilor de credit;
c) asigură mobilitatea capitalurilor şi posibilitatea schimbării plasamentelor
acţionarilor, prin transformarea în bani a valorilor mobiliare deţinute şi
achiziţionarea altora.
Clasificarea burselor de valori se poate face după mai multe criterii:
- după natura tranzacţiilor pe care le mijlocesc, bursele pot fi: generale (au ca
obiect de activitate tranzacţiile de mărfuri şi hârtii de valoare) şi specializate;
- după obiectul tranzacţiilor, există: burse de mărfuri, burse de valori mobiliare
(acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare), burse valutare, burse
complementare comerţului internaţional (burse de asigurări);
- după forma de organizare, se disting: burse private (funcţionează sub formă de
societăţi pe acţiuni sau camere de comerţ) şi burse de stat;
- după modul de admitere a participanţilor, pot fi: burse cu participare
nelimitată şi cu acces limitat (se tranzacţionează numai acele mărfuri şi valori
mobiliare care au fost admise la cotaţia oficială).
 Bursele de valori sunt organizate sub formă de societăţi pe acţiuni sau
societăţi comerciale pe baza cererilor asociaţilor fondatori şi a avizului Camerei
de Comerţ şi Industrie. Organismul de conducere operativă este Consiliul Bursei
împuternicit cu reglementarea întregii funcţionări a bursei.
Participanţii la Bursa de Valori sunt:
1) Cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare (investitorii) reprezentaţi prin
firme, bănci, persoane fizice etc. Comenzile lor sunt transmise prin intermediul
brokerilor-agenţi. Nici un investitor nu are acces direct la bursă;
2) Brokerii-agenţi (sunt ca şi angajaţii bursei), fac legătura între investitori şi
brokerii-specialişti;
3) Brokerii-specialişti au acces direct la negocierea comenzile primite de la
brokerii-agenţi. Ei participă la stabilirea cursului titlurilor de valoare împreună
cu comisia oficială a bursei, execută ordinele de vânzare – cumpărare şi
gestionează portofoliul propriu de acţiuni şi obligaţiuni;
4) Comisia oficială a bursei este constituită dintr-un grup de specialişti în
domeniul activităţi la bursă, care decid, în ultimă instanţă, cursul titlurilor
(hârtiilor de valoare);
5) Casa de clearing care are rolul de garanţie şi echilibrare a tranzacţiilor
încheiate într-o zi la bursă.
La bursele de valori se negociază următoarele categorii de titluri:
a. acţiuni – emise de societăţile comerciale;
b. obligaţiuni – emise de întreprinderi particular, de întreprinderi publice şi
de instituţii speciale de credit;
c. titluri publice – emise de stat (bonuri de tezaur, bonuri de casă şi alte titluri
emise de Trezorerie)
Cursul sau cotaţia titlurilor de valoare reprezintă preţul la care acestea se
vând şi se cumpără. Preţul se stabileşte prin strigare, prin afişare sau prin
opoziţie, după ce au fost analizate ofertele şi cererile scrise şi depuse în prealabil
la bursa într-un loc anume fixat.
Operaţiunile bursiere pot avea loc cu livrare imediată sau cu livrare la
termen, împărţindu-se în două grupe:
- operaţiuni la vedere – livrare imediată a titlurilor (hârtiilor de valoare), la
cursul zilei, acceptat în schimbul sumei corespunzătoare;
 - operaţiuni la termen – cele la care prin contact se convine asupra titlurilor
hârtiilor de valoare la un moment dat (număr de titluri, cursul), dar în
efectuarea ulterioară a tranzacţiilor (la o dată fixă – numită zi de lichidităţi).
Aceste operaţiuni sunt cu esenţă speculativă (un agent câştigă şi celălalt
pierde). Momentul contractării (adică înţelegerea referitoare la numărul
titlurilor financiare, la mărimea cursului şi la scadenţă) se separă de
momentul efectuării tranzacţiei care are loc ulterior la (scadenţă).
Bursa de valori în România s-a reînfiinţat în 1995 pe baza deciziei Comisiei
Naţionale de Valori Mobiliare (CNVM).
Calitatea de membru al bursei dobândindu-se de orice societate de valori
mobiliare autorizată de CNVM, şi care îndeplineşte anumite condiţii (privind
intermedierea de valori mobiliare, existenţa unui minim de capital net etc.).
Indicele oficial al bursei este alcătuit în funcţie de nevoile analizei şi pe
măsura diversificării cotei bursiere. În România se foloseşte indicele BET
(INDICELE BURSEI DE VALORI BUCUREŞTI – BUCHAREST
EXCHANGE TRADING).

Curs 3: Introducere în Macroeconomie/Rolul și intervenția statului în

economie. Politici macroeconomice

1. Rolul şi intervenţia statului în economie

2. Politicile macroeconomice
3. Cererea agregată şi oferta agregată
1.Rolul şi intervenţia statului în economie
În prezent, statul nu mai poate respecta vechile principii ale liberalismului
economic, ci trebuie să adopte măsuri şi politici specifice fiecărei perioade
istorice. Analiza rolului statului în economie a constituit obiectul multor
dezbateri filozofice, începând cu Platon şi până în prezent, când a devenit stat
garant. Rolul statului în economie s-a amplificat mai ales în secolul al XX-lea
sub influenţa următorilor factori:
 necesitatea realizării unor profituri rapide de către agenţii economici
privaţi care, fie nu pot obţine un profit minim, fie nu-şi pot recupera
parţial sau total cheltuielile efectuate in domenii de interes naţional;
  apariţia unor probleme complexe în perioadele dificile ale istoriei
economiei naţionale;
 modificări permanente în conjunctura economică internaţională care pot
favoriza sau complica situaţia unei ţări.
Statul intervine în economie în mod direct şi indirect, prin intermediul unor
politici macroeconomice specifice, necesare rezolvării unor probleme
economice şi sociale, la nivel local sau naţional, conjuncturale sau structurale,
inclusiv a celor existente la nivel global. Intervenţia statului în economie se face
prin intermediul unor instrumente specifice de control:
 introducerea unor taxe diferenţiate, prin care să se favorizeze anumite
domenii de activitate;
 acordarea unor subvenţii pentru firmele care produc bunuri şi servicii sau
pentru realizarea unor obiective de interes naţional;
 introducerea unor reglementări sau efectuarea unor controale directe, prin
intermediul unor instituţii specializate, care au drept scop dezvoltarea sau
închiderea unor unităţi economice.
Principalele funcţii ale statului modern (Paul Samuelson) sunt:
1. stabilirea cadrului normativ-legislativ de funcţionare a economiei;
2. dirijarea alocării eficiente a resurselor economice în scopul evitării
discriminărilor pe piaţa muncii, prevenirii şi/sau eliminării eşecurilor pieţei;
3. stabilirea unor programe speciale de redistribuire cât mai corectă a
veniturilor în scopul asigurării unui minimum decent de existenţă şi a unui
anumit standard de viaţă;
4. asigurarea stabilizării macroeconomice prin aplicarea unor politici
macroeconomice corecte/adecvate fiecărei perioade istorice.
Rolul statului în economie se exercită prin intermediul guvernării
economice, acel mecanism prin care puterea executivă a ţării îşi îndeplineşte
funcţiile economice din societate prin centre specifice de decizii
macroeconomice, care se exercită prin programare macroeconomică.
Programarea macroeconomică este acea formă de implicare a statului în
economie care constă în elaborarea unor programe de dezvoltare economico-
socială la nivel naţional, regional sau local, pe domenii şi sectoare de activitate
atât în scopul rezolvării unor probleme dificile ce pot apărea la un moment dat,
în concordanţă cu regulile funcţionării economiei de piaţă, precum şi pentru
apărarea interesului naţional.

Programul economic naţional este un document în care sunt prezentaţi

indicatorii referitori la tendinţele evoluţiei economiei naţionale într-un anumit
orizont de timp, inclusiv măsurile necesare realizării politicilor economico-
sociale.
În acest document sunt înscrise următoarele obiective:
- corelarea obiectivului general, stabilit pentru strategia de dezvoltare
economico-socială a ţării cu mijloacele disponibile pentru realizarea sa;
- eşalonarea în timp a obiectivelor şi stabilirea nivelurilor orientative, inclusiv a
termenelor de realizare;
- fundamentarea politicilor şi măsurilor economice necesare creării cadrului
economico-juridic adecvat perioadei istorice pentru care se întocmeşte, în
scopul atingerii obiectivelor stabilite la nivel macro şi microeconomic;
- urmărirea modului de realizare a obiectivelor şi corectarea lor pe parcurs.
În practică, se întâlnesc mai multe tipuri de programe la nivel naţional:
indicative, prin plan fiind stabilite obiectivele şi modalităţile lor de realizare;
incitative, prin plan fiind stabilite obiectivele susţinute de stat prin acordarea
de avantaje acelor agenţi economici care le respectă şi penalizarea celor care nu
le respectă;
imperative, statul întocmeşte şi ordonă realizarea planului, agenţii economici
fiind obligaţi să-l execute;
informale, coordonarea la nivel naţional a deciziilor statului cu cele ale
marilor întreprinderi private.
2.Politicile macroeconomice
Politica macroeconomică reprezintă acea acţiune conştientă a
statului pentru definirea obiectivelor economico-sociale într-un anumit orizont
de timp, ca şi pentru realizarea acestora prin folosirea unor mijloace şi tehnici
adecvate.
 Politicile macroeconomice se clasifică în funcţie de mai multe criterii:
-în funcţie de orizontul de timp, există:
 politici conjuncturale, al căror orizont este pe termen scurt (de la câteva
luni la 1-2 ani);
 politici structurale, ale căror efecte se resimt pe termen mediu şi lung.
-în funcţie de sfera de cuprindere, se disting:
 politici economice globale – se aplică mai multor aspecte ale activităţii
economice (consum, investiţii etc.);
 politici economice specifice.
-în funcţie de obiectivele urmărite:
 politici de relansare, care urmăresc stimularea cererii;
 politici de stabilizare, care au ca principal obiectiv lupta împotriva
inflaţiei.
Politica bugetară
Politica bugetară exprimă concepţia şi acţiunile statului privind căile şi
mijloacele de mobilizare a veniturilor bugetare, precum şi destinaţiile
cheltuielilor bugetare în scopul asigurării stabilităţii şi relansării economiei.
Politica bugetară este concretizată în bugetul de stat, principalul instrument
financiar în care se prefigurează viitoarea situaţia economică a statului, pe
timp de un an, care se prezintă sub forma unei balanţe economice formată din
două părţi:
-Venituri bugetare (VB) sunt formate din: încasări din impozite pe profit,
salarii sau patrimoniu, taxa pe valoarea adăugată (TVA), taxe asupra cifrei de
afaceri şi resurse nefiscale;
-Cheltuieli bugetare (CB) sunt formate din: dotări de stat, cheltuieli de
funcţionare a statului, investiţii de capital, cheltuieli destinate educaţiei,
culturii, ştiinţei, sănătăţii, protecţiei sociale etc.
Modul de realizare a bugetului într-o anumită perioadă se numeşte execuţie
bugetară. Aceasta poate fi:
-echilibrată, atunci când cheltuielile făcute sunt egale cu veniturile prevăzute;
 -excedentară, atunci când veniturile realizate în perioada respectivă sunt mai
mari decât cheltuielile;
-deficitară, atunci când cheltuielile depăşesc veniturile sau încasările bugetare.
În funcţie de modul în care se face execuţia bugetară, politica bugetară îmbracă
următoarele forme:
1. Politică bugetară pozitivă, formată din totalitatea măsurilor sau creşterii
economice destinate realizării unui nivel ridicat de ocupare a pieţei muncii,
diminuării inflaţiei şi amplificării influenţei factorilor de echilibru. Politica
bugetară pozitivă se mai numeşte şi politică de relansare bugetară, deoarece
include ansamblul de măsuri aplicate în fazele de încetinire sau de reducere a
activităţilor economice în scopul susţinerii agenţilor economici prin
stimularea investiţiilor, consumului, creditului etc.
2. Politică bugetară negativă se aplică atunci când bugetul este deficitar, iar
pentru acoperirea sa se recurge la datoria publică, la împrumuturi interne
sau externe contractate de către stat.
Pentru analiza stării economice naţionale se foloseşte ca indicator gradul de
îndatorare (Gd), determinat ca raport între volumul datoriei publice (Dp) şi
produsul naţional brut (PNB) sau produsul intern brut (PIB), conform
următoarelor relaţii:
Gd= Dp / PNB sau Gd = Dp / PIB
Politica fiscală
Politica fiscală reflectă concepţia statului privind definirea şi rolul
impozitelor în sistemul veniturilor bugetare, tipurile de impozite, modul de
percepere şi de folosire a lor ca instrumente de stimulare a creşterii economice,
inclusiv modalităţile în care este gândită eficacitatea fiscală.
Politica fiscală se bazează pe următoarele principii:
-Respectarea criteriului eficienţei – pentru obţinerea maximumului de
randament cu minimum de efort prin intermediul mobilizării unor venituri
bugetare cât mai mari, încurajării afacerilor economice şi a investiţiilor,
promovării echităţii privind contribuţia fiecărui agent economic la venituri, ca
şi în scopul asigurării protecţiei sociale;
-Existenţa unor legături strânse în cadrul sistemului de impunere fiscală prin
intermediul indicatorului rata marginală de impunere fiscală.
Pentru stabilirea raportului dintre creşterea impozitelor şi creşterea
veniturilor, se calculează rata marginală de impunere fiscală (Rimg) care
arată cu cât creşte impozitul pe unitatea de venit suplimentară:
 Rimg = ∆Iz /∆V = (IZ1-Iz0)/(VT1-VT0)
-Luarea în considerare a efectelor probabile ale reducerii sau majorării
impunerii fiscale pe termen scurt, prin mărirea impozitelor se diminuează
veniturile agenţilor economici, se atenuează inflaţia, dar se accentuează
deficitul bugetar, inclusiv datoria publică iar, pe termen lung, prin reducerea
impozitelor are ca efect creşterea veniturilor bugetare şi stimularea
investiţiilor;
-Perceperea unor impozite, atât directe, suportate de contribuabili, cei care le
plătesc, cât şi indirecte, suportate de consumatorii finali (TVA, accize);
-Aplicarea unor impozite directe progresive, ca instrumente de redistribuire şi
justiţie fiscală constituie elemente cheie pentru susţinerea cererii. În acest caz,
rata de impunere fiscală nu poate să depăşească pragul de presiune fiscală,
numit şi rată de presiune care limitează stimularea agenţilor economici şi
descurajează investiţiile;
-Perceperea unui impozit negativ, determinat de asigurarea transferului de
bogăţie, prin aplicarea unor impozite majorate pentru cei bogaţi, concomitent
cu utilizarea unui sistem de alocaţii pentru cei săraci, care să le asigure un
minimum decent de trai.
Politica monetară
Politica monetară este formată din ansamblul de mecanisme exercitate de
autorităţile monetare asupra masei monetare şi a activelor financiare, în scopul
orientării economiei pe termen scurt sau mediu.
Politica monetară este dusă de Banca Naţională (BN), care are la dispoziţie
trei opţiuni de acţiune:
 suplimentarea ofertei de bani prin tipărirea de noi bancnote;
 controlarea directă a marilor deţinători de bani;
 practicarea de operaţiuni open-market (vânzarea şi cumpărarea de titluri
de valoare de stat prin operaţiuni pe piaţa liberă).
BN dispune de următoarele atribuţii în ceea ce priveşte politica monetară:
- impune celorlalte bănci un ansamblu de reguli pentru atingerea
obiectivelor generale ale ţării;
- organizează profesiunea bancară şi stabileşte volumul masei monetare,
implicit condiţiile creării acesteia;
- promovează două tipuri de politici monetare, politica banilor ieftini,
care constă într-un set de măsuri pentru asigurarea creditelor cu dobândă mică
care se pot obţine uşor şi politica banilor scumpi care constă în aplicarea de
dobânzi şi impozite mari pentru reducerea posibilităţilor de obţinere a
creditelor.

Politica monetară a unei ţări se duce pe cele două planuri:

- Pe plan intern, când rolul politicii monetare constă în identificarea
mecanismelor de reglementare a modalităţilor de creare a monedei de schimb
şi de plată, în scopul stabilirii unei politici coerente de preţuri, deplinei
ocupări a forţei de muncă şi asigurării creşterii economice etc.

- Pe plan extern, rolul politicii monetare este dublu, pe de o parte, de

încurajare a intrărilor sau ieşirilor de capitaluri pentru echilibrarea balanţei
externe de plăţi, iar pe de altă parte, pentru identificarea soluţiilor de
suportare de către populaţie a presiunilor valutare externe.

Cererea agregată şi oferta agregată

Într-o economie de piaţă modernă, deschisă spre exterior, comportamentele
agenţilor economici se concretizează sub forma cererii agregate (globale,
totale) şi a ofertei agregate.
Cererea agregată (globală) reprezintă ansamblul cererilor solvabile de
bunuri şi servicii produse într-o economie, într-o perioadă de timp şi la un
nivel mediu general al preţurilor acestora.
Structura cererii agregate cuprinde următoarele elemente:
a) cheltuielile pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii, efectuate de către
populaţie (menajele);
b) veniturile alocate şi cheltuite de întreprinderi (firme) pentru investiţiile
brute;
c) achiziţiile guvernamentale de bunuri de consum şi bunuri investiţionale, pe
seama veniturilor bugetare;
d) cheltuielile agenţilor economici străini (în valută) pentru a importa dintr-o
anumită ţară, respectiv pentru a plăti exporturile acelei ţări
Considerând însă, că nivelul general al preţurilor rămâne relativ constant
pe o anumită perioadă de timp, atunci cererea agregată variază în raport cu
acţiunea unor factori care poartă denumirea de condiţiile cererii agregate,
precum:
a) anticipările consumatorilor şi investitorilor cu privire la evoluţia stării
economice în ansamblul ei. Anticipările optimiste vor determina populaţia să
cumpere o cantitate mai mare de bunuri, în special de folosinţă îndelungată, iar
întreprinzătorii să sporească investiţiile, deoarece creşte gradul de certitudine
privind eficienţa acestora. Anticipările pesimiste vor conduce la creşterea
incertitudinilor consumatorilor finali, fapt ce se va reflecta în reducerea cererii
agregate, adică a cheltuielilor pentru bunuri de consum şi de capital;
b) natura politicilor guvernamentale, dacă privesc creşterea cheltuielilor
pentru investiţii, reducerea fiscalităţii sau sporirea masei monetare, au ca efect
creşterea cererii agregate, iar dacă stimulează creşterea ratei dobânzii sau a
fiscalităţii, au ca efect reducerea cererii agregate;
c) starea generală a economiei mondiale care, dacă se află într-o perioadă de
boom economic, va determina creşterea importurilor, adică, crescând cererea
agregată, iar dacă se află într-o perioadă de criză, partenerii de afaceri străini
vor importa mai puţin, scăzând astfel cererea agregată.
Oferta agregată (globală) reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor
oferite pe piaţa naţională de către toţi agenţii economici, autohtoni şi străini.
Altfel spus, oferta agregată reprezintă producţia totală internă de bunuri
economice, plus oferta străinătăţii (importurile).
Cel mai important factor de influenţare a ofertei agregate este nivelul
general al preţurilor, care se află într-o relaţie direct proporţională cu
mărimea acesteia.
Considerând nivelul general al preţurilor ca fiind relativ constant, oferta
agregată poate fi influenţată şi de alţi factori numiţi condiţii ale ofertei,
precum:
a) productivitatea factorilor de producţie – în cazul în care acesta sporeşte,
acest lucru va antrena o reducere a costului mediu, creşterea volumului
producţiei şi deci, a ofertei agregate. Scăderea acestei productivităţi va
conduce la creşterea costului mediu şi la reducerea producţiei pe unitatea de
factor consumat, deci, a ofertei agregate.
b) volumul factorilor de producţie utilizaţi, care poate spori oferta agregată
atunci când oferta lor creşte şi poate reduce oferta agregată, atunci când oferta
lor pe piaţă se diminuează.

Curs 4:Indicatori macroeconomici/Contabilitatea Națională

 Rezultatele macroeconomice se măsoară sub aspectul existenţial (fizic) şi
valoric-monetar. În fiecare ţară, rezultatele macroeconomice se fundamentează
pe o anumită concepţie teoretico-metodologică privind sursele şi mecanismele
obţinerii acestor rezultate.
Pentru asigurarea compatibilităţii datelor în timp a privind evoluţia şi locul
fiecărei ţări în ierarhia mondială, mai ales a celor ce au făcut parte din sisteme
economice centralizate de piaţă, se utilizează două sisteme de calcul:
1. Sistemul conturilor naţionale (SCN), bazat pe teoria factorilor de producţie,
potrivit căreia participanţii la activităţile economice sunt recompensaţi în raport
cu serviciile aduse, sistem care se utilizează curent.
2. Sistemul producţiei materiale (SPM), fundamentat pe teoria muncii
productive potrivit căreia, munca depusă în sfera producţiei materiale, inclusiv
în sectorul serviciilor de producţie, creează bunuri materiale, sistem specific
economiei centralizate, utilizat mai ales pentru comparaţii în timp.
Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice în Sistemul Conturilor
Naţionale pot fi calculaţi printr-una din următoarele trei metode:
a) metoda de producţie (metoda valorii adăugate) prin care are loc
măsurarea şi evidenţierea valorilor adăugate brute create de către toţi agenţii
economici, producători de bunuri şi servicii (de consum şi publice) şi agregarea
acestor mărimi pe sectoare, ramuri şi pe ansamblul economiei naţionale. Prin
această metodă, din valoarea totală a producţiei sau valoarea producţiei brute
(pe sectoare, ramuri sau economie naţională), se elimină consumul intermediar
(respectiv valoarea bunurilor materiale şi serviciilor produse şi utilizate pentru a
crea noi bunuri), iar în cazul indicatorilor în expresie netă, se elimină şi
consumul de capital fix (amortizarea), rezultând valoarea adăugată netă.
b) metoda utilizării finale (metoda cheltuielilor sau a folosirii veniturilor),
care constă în agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor economici cu bunurile
materiale şi serviciile care compun producţia finală. Concret, prin această
metodă se însumează: cheltuielile gospodăriilor (menajelor) pentru produse şi
servicii de consum; cheltuielile publice guvernamentale (instituţiilor
administraţiei centrale şi locale) pentru serviciile administrative puse la
dispoziţia colectivităţilor; cheltuielile pentru bunuri de investiţii (investiţiile
brute); exportul net (diferenţa dintre valoarea bunurilor şi serviciilor exportate şi
valoarea celor importate).
 c) metoda repartiţiei (metoda însumării veniturilor), care constă în
însumarea elementelor ce reflectă recompensarea factorilor de producţie,
concretizate în venituri încasate de proprietarii acestor factori (salarii, profituri,
dobânzi, rente) şi alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizările).
Principalii indicatori de rezultate macroeconomice calculaţi în SCN sunt:
1. Produsul global brut (PGB);
2. Produsul intern brut (PIB);
3. Produsul intern net (PIN);
4. Produsul naţional brut (PNB);
5. Produsul naţional net (PNN);
6. Venitul naţional (VN).
1. Produsul global brut (PGB) exprimă valoarea totală a bunurilor şi
serviciilor obţinute, de obicei, într-un an.
PGB = PIB + CI
PGB cuprinde înregistrări repetate, deoarece include consumul intermediar
(CI) dat de valoarea bunurilor şi serviciilor comerciale altele decât bunurile de
capital fix, consumate în procesele curente de producţie şi care intră în
componenţa noilor bunuri economice.
2. Produsul intern brut (PIB) exprimă mărimea valorii adăugate brute a
bunurilor materiale şi serviciilor produse într-un an, în economia naţională de
către agenţii economici autohtoni şi străini, şi aflate în ultimul stadiu al
circuitului economic. PIB se calculează prin aplicarea celor trei metode care să
ducă rezultate identice.
a. Metoda valorii adăugate brute, când PIB se determină fie ca diferenţă
între valoarea globală a bunurilor şi serviciilor produse într-un an şi consumul
intermediar, fie ca sumă a valorii adăugate brute obţinute în fiecare sector:
PIB = PGB - CI
PIB = ∑ VAB
b. Metoda cheltuielilor, când PIB se calculează ca sumă a valorii tuturor
cheltuielilor efectuate într-un an, conform relaţiei:
PIB = CF + FBCF ± ΔS ± (E - I)
unde CF = consumul final (privat şi guvernamental);
 E- I = exportul net;
FBCF = formarea brută a capitalului fix;
ΔS = variaţia stocurilor,
E = exporturi;
I = importuri
c. Metoda repartiţiei veniturilor, când PIB se calculează ca sumă a
salariului, dobânzii, rentei, profitului, amortizării şi taxelor indirecte.
PIB = S + D + R + PR + A + Ti
3. Produsul intern net (PIN) reflectă mărimea valorii adăugate nete a
bunurilor economice destinate consumului final, produse în interiorul unei ţări
de către agenţii economici autohtoni şi străini într-un an şi se calculează ca
diferenţă între PIB şi amortizare (A).
PIN = PIB – A
4. Produsul naţional brut (PNB) exprimă veniturile obţinute într-un an de
agenţii economici nationali care acţionează în interiorul ţării şi în afara acesteia
şi care revine rezidenţilor. Este cel mai cuprinzător indicator de măsurare a
producţiei totale de bunuri şi servicii şi se calculează:
- ca sumă valorică a consumului final de bunuri şi servicii determinată la preţul
pieţei, revenit rezidenţilor;
- ca sumă a tuturor câştigurilor brute obţinute prin utilizarea factorilor de
producţie (salariu, dobândă, rentă şi profit) şi reprezintă costul intrărilor
necesare obţinerii produselor finale;
- prin corectarea PIB, calculat la preţurile pieţei cu soldul (±) valorii adăugate
brute realizate de agenţii economici naţionali în străinătate şi cea obţinută de
agenţii economici străini din ţară, exprimată în preţurile pieţei (SVABpp),
folosind relaţia:
PNBpp= PIBpp ± SVABpp
PNB exprimă rezultatele activităţii agenţilor economici ai unei ţări,
indiferent dacă aceştia îşi desfăşoară activitatea în graniţele teritoriului naţional
sau în afara acestora.
La calcularea PNB nu se iau în considerare bunurile intermediare produse,
necesare pentru realizarea altor bunuri (producţia neterminată). Atunci când
calculul se face pe baza preţurilor curente anuale se determină PNB nominal
(PNBn), iar când se face pe baza preţurilor comparabile faţă de un an, se
determină PNB real (PNBr).
Raportul dintre PNB nominal şi PNB real este denumit deflatorul PNB (d),
prin care se măsoară modificările survenite în nivelul preţurilor sau în puterea
de cumpărare a banilor, calculat conform relaţiei:
d=PNBn/PNBr
5. Produsul naţional net (PNN) exprimă mărimea valorii adăugate nete a
bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, care
activează în interiorul ţării şi în afara acesteia; se calculează anual, ca diferenţă
între PNB şi amortizare.
PNN=PNB-A
6. Venitul naţional (VN) reprezintă PNB exprimat în preţurile factorilor de
producţie. PNB evaluat la preţurile factorilor de producţie, mai poartă
denumirea de venit naţional brut (VNb) şi se determină conform relaţiilor:
VN= PNBpf= PNNpp – A – Iin
Impozitele indirecte nete se calculează astfel:
Iin= Iib - Se
unde: Se - subvenţii de exploatare; A – amortizarea;
Iin - impozite indirecte nete; Iib - impozite indirecte brute.

Curs 5:Creșterea economică

 Creşterea economică versus dezvoltarea economică

 Factorii care influenţează creşterea economică
 Teorii şi modele ale creşterii economice

Conceptele de creştere economică şi dezvoltare economică

Creşterea economică este un proces complex care reflectă dinamica
sistemului economic în ansamblu, ca şi standardul de viaţă al unei ţări, într-o
anumită perioadă, dată de evoluţia unor indicatori macroeconomici (cum ar fi
PIB total sau PIB locuitor), într-un anumit orizont de timp şi care indică locul
unei ţări în economia mondială.
Creşterea economică reflectă ansamblul transformărilor cantitative,
structurale şi calitative care apar şi se produc în viaţa economică a unei ţări sau
pe plan mondial, într-o perioadă relativ îndelungată de timp şi care imprimă
indicatorilor macroeconomici o tendinţă ascendentă, iar dezvoltarea economică
este o formă de manifestare a dinamicii macroeconomice care include, pe lângă
creşterea economică şi un ansamblu de transformări cantitative, structurale şi
calitative din alte domenii de activitate, cum ar fi: cercetarea ştiinţifică şi
tehnologică, structurile organizaţionale şi funcţionale ale economiei, modul de
gândire şi comportament al indivizilor în societate.
În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe definiţii ale celor două
concepte economice, acceptate fiind:
Creşterea economică constă în sporirea dimensiunilor economiei
naţionale, exprimată în totalul bunurilor şi serviciilor obţinute în decursul unei
perioade de timp, iar dezvoltarea economică este ansamblul schimbărilor
structural-sociale şi mentale care generează o relaţie de antrenare reciprocă
între aparatul de producţie şi populaţie.
În funcţie de oscilaţiile conjuncturale ale economiei naţionale, ce produc
modificări care duc la sporirea sau diminuarea rezultatelor macroeconomice,
creşterea economică poate fi:
1. Creştere economică zero, apare atunci când ritmul rezultatelor economice
absolute evoluează în acelaşi sens cu ritmul demografic, astfel încât, nivelul
indicatorilor calculaţi pe locuitor, PNB şi PIB rămâne constant.
2. Creştere economică negativă apare atunci când PNB/locuitor sau
PIB/locuitor au o tendinţă de scădere, deşi sunt ţinute sub control anumite
corelaţii fundamentale de echilibru, prin admiterea unor compromisuri între
eficienţa economică şi bunăstarea socială.
3. Creştere economică pozitivă exprimă o evoluţie real-pozitivă, ascendentă
a indicatorilor de rezultate macroeconomice pe locuitor, PIB şi PNB.
În raport cu cele anterioare, deducem că:
a) În cazul creşterii economice pozitive, indicatorii macro- pe locuitor au o
evoluţie ascendentă de la o perioadă la alta (ritmurile medii anuale de creştere
ale indicatorilor macro- sunt superioare ritmurilor medii de creştere a
populaţiei).
 PNB0/N0 < PNB1/N1 < … sau rPNB > rN
b) În cazul creşterii economice zero, indicatorii macro- pe locuitor rămân
constanţi în perioade succesive (ritmurile de creştere ale indicatorilor macro- şi
populaţiei sunt egale).
PNB0/N0 = PNB1/N1 = ... sau rPNB = rN
c) În cazul creşterii economice negative, indicatorii macro- pe locuitor se
reduc de la o perioadă la alta (ritmul de creştere a populaţiei este superior celui
înregistrat de indicatorii macro-).
PNB0/N0 > PNB1/N1 > … sau rPNB < rN
Creşterea economică se află în strânsă legătură cu dezvoltarea economică,
aceste două noţiuni nu trebuie opuse una alteia, dar nici identificate.
Caracteristici comune creşterii economice şi dezvoltării economice:
Ambele reflectă un proces de mişcare economică, în sensul creşterii
rezultatelor obţinute.
Realizarea atât a creşterii cât şi a dezvoltării economice, presupune alocarea
şi utilizarea de resurse economice, mărirea randamentelor, având ca rezultat
mersul înainte al economiei.
Finalitatea socială a ambelor procese este aceeaşi şi anume satisfacerea
nevoilor de trai ale oamenilor, îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Deosebiri între creşterea economică şi dezvoltarea economică:
Creşterea economică vizează în special latura cantitativă a activităţii
economice, în sensul măririi rezultatelor, adică a produsului naţional pe total şi
pe locuitor.
Dezvoltarea economică are o sferă de cuprindere mai mare, reflectând şi
schimbările calitative ale structurilor economice inter-ramuri, organizaţionale, în
repartizarea venitului naţional, în dinamica nivelului de trai etc.
Creşterea economică şi dezvoltarea economică înseamnă progres
economic, la rândul său progresul economic înseamnă progres social, adică
creşterea condiţiilor de viaţă materială şi spirituală a populaţiei.
Factorii care influenţează creşterea economică
Evoluţia creşterii economice este influenţată de factori cu acţiune directă,
nemijlocită şi decisivă, de mediul economico-social complex în care se
desfăşoară activitatea economică, ca şi de factori cu acţiune indirectă, mediată.
Fiecare factor trebuie analizat tridimensional, astfel:
1. Factorul uman (capital uman) este analizat cantitativ, prin volumul de
manoperă prestată de populaţia ocupată în cadrul timpului efectiv de muncă,
calitativ, prin structura populaţiei în funcţie de gradul de ocupare a pieţei
muncii, nivelul de educaţie, gradul de calificare, motivaţia în muncă,
productivitatea muncii, înzestrarea tehnică a muncii şi structural, în raport cu
structurile specifice ocupării forţei de muncă.
2. Factorul material (capitalul real) este analizat cantitativ, prin volumul
capitalului real în exploatare şi stocul de bunuri de capital alocate pentru
investiţiile efectuate, calitativ, prin randamentul capitalului real ce depinde
direct de caracteristicile sale tehnologice, la un moment dat (adică prin creşterea
gradului de valorificare a resurselor materiale în procesul de producţie) şi
structural, prin structurile materiale ale capitalului real, repartizate proporţional
cu raportul dintre capitalul fix şi cel circulant.
3. Factorul informaţional-tehnologic (neo-factor), cu rol decisiv în procesul
creşterii economice, este analizat cantitativ, prin potenţialul de inovare
tehnologică al unei ţări, determinat de ponderea cheltuielilor de cercetare-
dezvoltare în PNB sau în PIB, calitativ, prin rentabilitatea rezultatelor
cercetărilor ştiinţifice aplicate în procesele productive, care trebuie să ducă la
obţinerea unui avantaj competitiv net pe piaţa internă şi externă, respectiv
structural, prin raportul dintre eficienţa economică directă şi eficienţa
economică propagată a cercetării ştiinţifice interpretată fie ca progres tehnic
încorporat, fie ca progres tehnic autonom. La nivel microeconomic, factorul
informaţional măreşte sensibil avantajul competitiv al firmelor, iar la nivel
macroeconomic, prin efectul de antrenare duce la societatea informaţională.
Între latura cantitativă şi cea calitativă a fiecărui factor de influenţă a
creşterii economice există o interacţiune compensatoare, în care latura
structurală are un rol hotărâtor. În funcţie de modul de combinare a factorilor de
producţie într-o anumită perioadă, ca şi de contribuţia lor la sporirea PIB sau
PNB, creşterea economică este:
1. Extensivă, atunci când laturile cantitative au contribuţii majore directe la
sporirea PIB, tip caracteristic ţărilor care înregistrează un nivel scăzut de
dezvoltare, incapabile să valorifice superior resursele naţionale; datorită
caracterului epuizabil al resurselor naturale, costurilor economice, ecologice şi
sociale ridicate acest tip de creştere se menţine o perioadă limitată în timp, dar
trebuie parcurs pentru crearea infrastructurii necesare celui de al doilea tip.
2. Intensivă, proprie economiilor avansate, capabile să genereze progres
tehnologic şi echilibru economic consolidat între cererea şi oferta de bunuri şi
servicii, rezultate macro-economice ridicate, ca şi posibilităţi de autofinanţare şi
auto-accelerare a economiei cu impact favorabil asupra sistemului economico-
social.
3. Intermediară apare între cele două tipuri anterioare, fiind caracterizat prin
faptul ca laturile cantitative şi cele calitative au contribuţii relativ egale la
realizarea sporului de venit, la nivel macroeconomic şi care poate predomina o
perioadă mai lungă sau mai scurtă sub influenţa unor factori interni sau externi.
Teorii şi modele ale creşterii economice
Teoriile şi modelele creşterii economice evidenţiază modalităţi diferite prin
care activitatea prezentă o influenţează pe cea viitoare şi identifică sursele care
pot determina o creştere continuă. Evoluţia acestor teorii a căzut sub incidenţa
realităţilor economice şi a instrumentelor de analiză economică. Dintre
economiştii care au avut o contribuţie de seamă la apariţia şi fundamentarea
teoriilor creşterii economice îi amintim pe: Roy F. Harrod, L. Robinson, E.
Domar, S. Kuznetz, R. Solow, P. Samuelson, W. Leontieff, F. Perroux, G.
Abraham-Frois etc.
În lucrările acestora şi ale altor economişti de seamă au fost formulate şi s-
au fundamentat mai multe modele de echilibru şi de creştere care au fost
grupate, în principal, în următoarele categorii:
- Creştere economică fără progres tehnic (modelele neoclasice, modelele post-
keynesiene, modelul de critică de la Cambridge);
- Creştere economică cu progres tehnic (progres tehnic neutru, progres tehnic
autonom, progres tehnic încorporat);
- Modele de analiză structurală.
Dintre modelele de creştere economică le vom analiza pe următoarele:
- modelul lui Keynes;
- modelul lui Solow;
- modelul lui Harrod.
Modele de crestere economica
1) J. M. Keynes a elaborat un model al echilibrului şi creşterii economice, în
care a folosit următoarele mărimi:
 · volumul folosirii mâinii de lucru (E)
· venitul naţional (Y)
· consumul individual (C)
· investiţiile (I)
· economiile (S)
Potrivit lui Keynes utilizarea forţelor de producţie se face în funcţie de
„cererea efectivă” care determină nivelurile de producţie şi gradul de utilizare a
forţei de muncă. Măsurarea cererii efective (solvabile) se face în funcţie de
cheltuielile pentru consum şi investiţii. Conform lui Keynes venitul depinde de
volumul utilizării forţei de muncă:
Y= C+I
2) Robert Solow – construieşte o funcţie de producţie încorporând progresul
tehnic în modelul de creştere. Producţia (Q) este o funcţie de capital (K), munca
(L) şi progres tehnic (T), astfel:
Q= f (K, L, T)
Solow consideră că într-o economie în care ritmul de creştere demografică
este constant şi unde preţurile sunt flexibile, economia respectivă va tinde
automat spre un punct de echilibru, care corespunde unui maxim al consumului
pe locuitor, adică al nivelului de viaţă.
3) R.F. Harrod a cercetat relaţia dintre creşterea economică şi cele trei elemente
fundamentale: populaţia, capitalul disponibil, progresul tehnic. Ţinând seama
de aceste trei variabile, a determinat fracţiunea de venit necesară a fi acumulată
pentru a obţine o anumită rată de creştere economică. Harrod a calculat trei rate
de creştere (deci există trei ritmuri posibile de creştere a venitului naţional):
a) Rata de facto (adică cea efectivă – care există de fapt);
b) Rata de creştere garantată – care oferă întreprinderii satisfacţie şi îi asigură
menţinerea investiţiilor;
c) Rata naturală – adică cea permisă de condiţiile fundamentale existente (adică
creşterea populaţiei inclusiv a forţei de muncă, a progresului tehnic, a
productivităţii).
Rata de facto (rata truism) se exprimă prin ecuaţia:
În care:
 G – rata de creştere a venitului naţional, adică raportul dintre creşterea
venitului naţional (Y) şi venitul naţional al perioadei precedente (Y);
C – coeficientul capitalului
st – rata acumulării, adică raportul dintre investiţii (I) şi venitul naţional
(Y):
Rata garantată se exprimă prin relaţia:
unde:
Gw – rata garantată a venitului naţional, care oferă întreprinzătorilor
satisfacţie şi care-i face să menţină investiţiile.
Cr – coeficientul necesar al capitalului, care concordă cu necesităţile
întreprinzătorilor.
Rata naturală se exprimă cu relaţia:
unde:
Gn – rata de creştere naturală pe care o
permit condiţiile fundamentale.
Cele trei ecuaţii ale ratei de creştere folosite de Harrord, constituie ecuaţiile
modelului său de creştere, cu ajutorul cărora încearcă se explice evoluţia
ciclului industrial.
Astfel, pentru a avea o situaţie stabilă şi prosperitate ar trebui ca: rata facto
(G) să fie egală cu rata garantată (Gw) şi cu rata naturală (Gn).

În realitatea economică cele trei rate au valori diferite:

În funcţie de aceste diferenţe, pe termen scurt, se poate afla
dacă economia este în stare de boom sau de recesiune.
Astfel, dacă:
a) G > GW, are loc o tendinţă de boom (expansiune);
b) G < GW, are loc o tendinţă de recesiune.
 Această situaţie, G < GW, se întâmplă în condiţiile în care GW < Gn.
Pe o perioadă mai îndelungată de timp, limita maximă a ratei de facto este
rata naturală, adică G = Gn.

Curs 6:Venitul, consumul și investițiile

 Venitul
 Consumul
 Economiile
 Investiţiile

Venitul
Într-o economie de piaţă reală, circuitul economic se realizează continuu,
prin înfăptuirea proceselor esenţiale, referitoare la venit, consum şi investiţii sub
formele lor diferite, în cadrul unor mecanisme specifice.
Venitul se obţine atât la nivelul unui agent economic întreprinzător, cât şi
la nivelul colectivităţilor mai mari.
Venitul global este egal cu valoarea produselor vândute (V) minus
cheltuielile primare de producţie (C): Vg = V-C
Veniturile la nivelurile economiei naţionale îmbracă următoarele forme:
a) venit personal;
b) venit disponibil;
c) venit naţional.
a) Venitul personal exprimă veniturile curente ale persoanelor,
provenite dintr-o activitate la care se adaugă veniturile de la guvern şi
de la întreprinderi, care nu provin din participarea la activităţile
economice (transferări sub formă de ajutoare, burse, pensii etc.,
dobânzi nete plătite de guvern şi de consumatori). Venitul personal
constituie sursa procurării de bunuri de consum şi servicii, precum şi a
economiilor făcute în gospodării.
b) Venitul personal disponibil reprezintă partea veniturilor personale
din care s-au redus impozitele pe venit (plătite administraţiei centrale şi
locale). Acest venit reflectă venitul menajelor care poate fi utilizat,
pentru acoperirea cheltuielilor personale (satisfacerea nevoilor
personale cumpărarea de bunuri materiale şi servicii, plata dobânzilor,
transferuri de venituri în străinătate) şi pentru economisire.
c) Venitul naţional reprezintă suma veniturilor personale la care se
adaugă sau se scad următoarele elemente:
- Se adaugă profitul obţinut de societăţile anonime, cotizaţiile pentru
asigurările sociale şi excedentele de salarii (acest excedent de salariu
reprezintă o diferenţă pozitivă între salariile care urmează a fi plătite şi
cele plătite efectiv);
- Se scad transferările efectuate de întreprinderi şi de stat, dobânzile la
împrumuturile de consum şi dividendele.
Venitul naţional constituie expresia veniturilor încasate de proprietarii
factorilor de producţie ce au contribuit la obţinerea de bunuri şi servicii
destinate consumului. Venitul naţional este supus procesului de repartiţie, care
cuprinde două etape:
• distribuirea (repartiţia primară);
• redistribuirea (repartiţia secundară).
Repartiţia primară este procesul de transformare a venitului naţional (ori a
produsului intern net, după caz) în venituri ale deţinătorilor de capital avansat în
sfera producţiei materiale şi a serviciilor cu caracter lucrativ (persoane fizice şi
juridice), precum şi ale participanţilor la activităţile din cadrul acestor sectoare
productive (agenţi economici, populaţia ocupată în sectoarele respective).
În urma acestui proces se formează aşa-numitele venituri primare (formele
fundamentale ale veniturilor), astfel: salarii - pentru posesorii forţei de muncă,
profituri - pentru firme şi întreprinzători, rente - pentru proprietarii terenurilor şi
dobânzi - pentru capitalurile de împrumut în scopuri productive.
Distribuirea venitului naţional (repartiţia primară) nu asigură venituri pentru
toţi membrii societăţii, ceea ce face necesară repartiţia secundară a sa
(redistribuirea) şi constituirea veniturilor derivate (secundare). Redistribuirea
venitului naţional poate avea loc prin câteva modalităţi specifice, însă partea
covârşitoare a acestui proces se realizează prin intermediul relaţiilor financiare
(finanţelor publice).
Statul mobilizează la dispoziţia sa o parte din venitul naţional (din veniturile
primare), prin mecanismul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor percepute de la
agenţii economici şi de la populaţie, constituindu-se astfel fondurile destinate
satisfacerii nevoilor întregii societăţi.
Producerea venitului naţional are drept motivaţie satisfacerea celor două
necesităţi vitale pentru o societate - consumul şi economisirea - astfel că venitul
(V) se divide, în procesul utilizării, în două mari componente: consum (C) şi
economii (E).
Prin urmare, V = C + E
Cum scopul final al oricărei activităţi economice este satisfacerea
trebuinţelor directe ale populaţiei, venitul (în accepţiunea sa, micro şi
macroeconomică) este utilizat, în primul rând pentru consum şi, apoi, pentru
economii, în vederea sporirii avuţiei.
Consumul
Consumul reprezintă partea din venit cheltuită pentru cumpărarea de bunuri
şi servicii, destinate satisfacerii directe a trebuinţelor populaţiei şi/sau
necesităţilor generale ale societăţii.
La nivel macroeconomic, consumul trebuie analizat sub cele două forme ale
sale: consum final şi consum intermediar.
Consumul final reprezintă ansamblul cheltuielilor care permit satisfacerea
directă a nevoilor umane, individuale şi colective. Acestea sunt cheltuieli care
nu contribuie în mod direct la creşterea producţiei.
Consumul final se împarte la rândul său în două categorii: consumul privat
şi consumul public.
Consumul privat cuprinde toate bunurile materiale şi serviciile cumpărate
de populaţie (gospodăriile private), inclusiv cele provenite din producţia proprie,
în scopul satisfacerii necesităţilor. În cadrul acestui consum se includ:
cumpărările de pe piaţă de bunuri de folosinţă îndelungată şi de consum curent
(cu excepţia imobilelor şi terenurilor); achiziţionarea de servicii (transport,
telecomunicaţii, poştă etc.); cumpărările de produse agroalimentare etc.
Consumul public cuprinde consumurile din instituţiile administraţiei
centrale şi locale de stat, efectuate pentru prestarea serviciilor publice. Altfel
spus, în consumul public (de stat) se includ acele cheltuieli făcute pentru
prestarea serviciilor social-administrative, care sunt puse la dispoziţia
colectivităţii fără o plată specială.
Consumul intermediar (producţia intermediară) reprezintă valoarea
bunurilor economice provenite din procese de producţie anterioare şi care sunt
folosite şi consumate în alte procese de producţie, în scopul creării de noi bunuri
şi servicii. Acest consum cuprinde cheltuielile cu materiile prime, materialele,
energia, combustibilii, servicii diverse, reparaţii curente etc.
Factorii care influenţează consumul Nivelul şi dinamica consumului depinde
de influenţa a numeroşi factori obiectivi şi subiectivi.
Factorii obiectivi:
• mărimea şi dinamica venitului;
• modificarea aşteptărilor în ceea ce priveşte raportul dintre venitul actual şi
nivelul viitor al venitului (speranţa ca în viitor vor creşte veniturile determină o
creştere a consumului curent şi invers) etc.
Factorii subiectivi:
• nivelul consumului atins într-o perioadă care devine cu timpul un minim
psihologic;
• publicitatea şi sistemul de ofertă;
• apariţia produselor noi etc.
Relaţia dintre venit şi consum
Corelaţiile dintre veniturile şi cheltuielile pentru consum au fost analizate de
numeroşi specialişti, acestea fiind sintetizate în aşa-numitele legităţi ale
consumului.
În cadrul acestor concepţii, cea mai importantă este considerată “legea
psihologică fundamentală”, formulată de J. M. Keynes, conform căreia, “odată
cu creşterea sau scăderea venitului, oamenii înclină, de regulă şi în medie, să-şi
mărească sau să-şi diminueze consumul, dar într-o proporţie mai redusă”. Cu
alte cuvinte, variaţia consumului ΔC are acelaşi semn cu cea a venitului ΔV, dar
într-o proporţie mai mică, adică ΔV>ΔC, iar raportul ΔC/ΔV este, în dinamică,
pozitiv şi subunitar.
Corelaţiile dintre evoluţia venitului şi mărimea consumului, pe diferite
categorii de cheltuieli, au fost analizate şi de economistul-statistician E. Engel,
încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Acesta a efectuat primele studii
empirice asupra acestui subiect, iar rezultatele cercetării sale sunt cunoscute sub
denumirea de legile (curbele) lui Engel.
Engel a ajuns la concluzia că, pornind de la un anumit nivel al venitului şi pe
baza unei anumite creşteri a acestuia, diferitele categorii de cheltuieli de consum
vor înregistra următoarele evoluţii:
- cele destinate achiziţionării produselor agro-alimentare cresc într-o măsură
mai mică decât creşterea venitului, astfel încât îşi reduc ponderea în totalul
cheltuielilor de consum (coeficientul de elasticitate < 1);
- cheltuielile destinate cumpărării articolelor de îmbrăcăminte, încălţăminte,
precum şi cele cu locuinţa, cresc proporţional cu venitul, deci îşi menţin
constantă ponderea în totalul cheltuielilor de consum (coeficientul de
elasticitate=1);
- cheltuielile pentru educaţie, recreere, petrecerea timpului liber şi alte
diverse servicii care contribuie la asigurarea confortului cresc într-o măsură mai
mare decât creşterea venitului, sporind astfel ponderea acestora în totalul
consumului (coeficientul de elasticitate > 1).
Legătura funcţională dintre venit şi consum se exprimă prin înclinaţiile către
consum, respectiv: înclinaţia medie spre consum şi înclinaţia marginală spre
consum.
Înclinaţia medie spre consum (c) reprezintă raportul dintre consumul total şi
venitul disponibil, adică: c = C/V.
Acest raport arată cât se cheltuieşte pentru consum dintr-o unitate monetară
de venit.
Înclinaţia marginală spre consum (c΄) se calculează ca raport între
variaţia consumului (ΔC) şi variaţia corespunzătoare a venitului (ΔV), conform
relaţiei: c΄ = ΔC/ΔV = (C1-C0)/(V1-V0) •
Exprimă creşterea (sau descreşterea) consumului la o creştere (sau scădere)
cu o unitate a venitului. Altfel spus, reprezintă consumul suplimentar realizat de
o persoană (gospodărie) atunci când primeşte o unitate monetară suplimentară
de venit. După cum am precizat, conform legii psihologice fundamentale, c΄ se
prezintă, de regulă, ca o mărime pozitivă, dar subunitară, adică: 0 < c΄ < 1
Economiile
Întrucât venitul (V) are drept scop atât satisfacerea trebuinţelor prezente, cât
şi a celor viitoare, acesta se împarte într-o anumită proporţie în cheltuieli de
consum (C) şi economii (E).
 Surplusul de venit peste cheltuielile de consum constituie economiile,
astfel: V = C + E adică E = V – C
Ca şi consumul, economiile depind, în mod evident, de factorul obiectiv şi
primordial - venitul disponibil.
În acest sens, proporţia între economii şi venit sau tendinţa de a economisi
se exprimă - ca şi în cazul consumului - prin conceptele: înclinaţie medie şi
înclinaţie marginală.
Înclinaţia medie spre economii (e) exprimă raportul dintre volumul
economiilor (E) şi venitul disponibil (V), adică: e = E/V
Înclinaţia medie spre economii ne arată cât se economiseşte dintr-o unitate
monetară de venit disponibil, la un moment dat.
Înclinaţia marginală spre economii (e΄) reprezintă raportul dintre variaţia
economiilor (ΔE) şi variaţia venitului (ΔV), astfel: e΄= ΔE/ΔV e΄ < 1
Raportul ne arată cu câte unităţi variază economiile la variaţia cu o unitate a
venitului.
Având în vedere caracteristicile psihologice ale fiinţei umane, obiceiurile şi
tradiţiile, Keynes a analizat o categorie aparte de factori, de natură subiectivă,
care pot influenţa economiile şi, implicit consumul. Keynes a inclus în categoria
factorilor subiectivi câteva mobiluri (motive) care determină indivizii şi
familiile să diminueze cheltuielile de consum în favoarea creşterii economiilor,
precum:
- dorinţa oamenilor de a crea o rezervă pentru situaţii neprevăzute;
- dorinţa de a putea beneficia de dobânzi şi sporuri de valoare;
- sentimentul de independenţă, de siguranţă şi libertate;
- dorinţa de a avea o sumă lichidă curentă pentru a pune în aplicare unele
proiecte speculative sau comerciale;
- intenţia de a lăsa o avere considerabilă moştenitorilor;
- satisfacerea zgârceniei, proprie naturii umane ş.a.
Relaţiile dintre venit, consum şi economii
Dacă V = C + E, rezultă că şi ΔV= ΔC + ΔE
Împărţind ultima relaţie cu ΔV, se obţine:
 Investiţiile; multiplicatorul şi acceleratorulâ
În sens economic, investiţiile reprezintă ansamblul cheltuielilor orientate
spre achiziţionarea bunurilor capital, în vederea sporirii avuţiei societăţii. Spre
deosebire de bunurile de consum, bunurile capital nu satisfac în mod direct
nevoile umane, dar contribuie la crearea de noi bunuri, fie de consum final, fie
tot de investiţii, care vor genera indirect, pe termen lung, o satisfacere
superioară a trebuinţelor colective.
Investiţia reprezintă orice decizie de cheltuire care conduce la dobândirea
unui activ (real sau financiar), în vederea obţinerii ulterior a unui flux de
lichidităţi.
„Economiile în sine nu contribuie la creşterea economică. Ele contribuie la
creşterea economică numai dacă sunt investite şi utilizate în mod productiv”.
•Pentru ca înclinaţia spre economii să constituie un factor de progres, este
necesar ca economiile să se transforme în investiţii a căror evoluţie se află sub
influenţa mai multor factori:
1) Cererea de investiţii (I) depinde de eficienţa marginală a capitalului (Pmk
sau Wmk = ΔQ / ΔK) şi de nivelul ratei dobânzii (d). Dimensiunile
investiţiilor curente cresc până în acel punct în care eficienţa
(productivitatea) marginală a capitalului nu mai depăşeşte rata curentă a
dobânzii la nici o categorie de bunuri capital, adică eficienţa marginală a
capitalului (Wmk) este aproximativ egală cu rata de piaţă a dobânzii (d):
Wmk = d. După expresia lui Irving Fischer, mărimea investiţiilor în orice
domeniu este dată de raportul dintre rata venitului net faţă de costul net
(r’pn) şi rata dobânzii (d) adică: r’pn > d, când apare imboldul spre
investiţii.

O investiţie presupune asumarea a două tipuri de riscuri:

• riscuri asumate de întreprinzător;
• riscuri asumate de către cel care împrumută.
2) Randamentul viitor al bunului capital (bunuri în care s-a investit) depinde
de raportul dintre preţul de ofertă al unui bun capital şi randamentul său.
3) Fluctuaţiile profitului la investiţiile existente influenţează dirijarea
capitalurilor spre investiţii. Aceste oscilaţii sunt mai evidente în cazul
 întreprinderilor producătoare cu caracter sezonier, unde valoarea acţiunilor
lor, deci şi mărimea profitului, oscilează de la o perioadă la alta.
4) Politica statului în domeniul investiţiilor deoarece orientarea investiţiilor
către domeniul public antrenează creşterea cererii de bunuri investiţionale,
în timp ce diminuarea lor, are drept efect reducerea acestei cereri.
5) Starea generală a economiei naţionale, deoarece stabilitatea sau
instabilitatea factorilor economici şi social-politici influenţează motivaţia
pentru investiţii.
6) Conjunctura economiei mondiale, în funcţie de variaţia fazelor ciclurilor
economice, favorizează sau nu înclinaţia spre investiţii. (ex.: dacă pe piaţa
mondială se manifestă o stagnare a cererii de bunuri economice,
întreprinzătorii naţionali nu mai sunt interesaţi de a investii; dar dacă pe
piaţă mondială sunt cerute cu insistenţă anumite bunuri economice
întreprinzătorii sunt dispuşi să efectueze investiţii în domeniul respectiv).
În funcţie de destinaţia bunurilor de capital achiziţionate, se pot distinge
două mari categorii de investiţii:
a) investiţiile de înlocuire (de reproducţie), destinate înlocuirii bunurilor
de capital fix scoase din funcţiune, ca urmare a deprecierii lor şi care
permit menţinerea stocului de capital fix. Sursa de finanţare a acestora o
constituie amortizarea.
b) investiţiile nete (de dezvoltare), destinate sporirii volumului capitalului
real (tehnic), adică creşterii volumului capitalului fix şi a stocurilor
materiale. Aceste investiţii asigură sporirea capacităţilor productive şi
reprezintă formarea netă de capital. Sursa de finanţare a acestora este
venitul economisit.
Suma investiţiilor de înlocuire (Iî) şi a investiţiilor nete (In) formează
investiţiile brute (Ib), care contribuie la formarea brută de capital. Aşadar:
Iî + In = Ib
Ib = In + A
Raportul între venit, consum şi investiţii.
Multiplicatorul investiţiilor şi acceleratorul
Corelaţiile care se formează între investiţii, venit, consum, economii au fost
analizate în teoria macroeconomică sub denumirile de: principiul
multiplicatorului şi principiul acceleratorului.
Principiul multiplicatorului exprimă raportul care se formează între creşterea
veniturilor şi creşterea investiţiilor, sub forma unui coeficient de amplificare
(K), ce ne arată mărimea creşterii veniturilor, ca urmare a creşterii cu o unitate a
investiţiei, astfel:
K = ΔV/ΔI
După cum se ştie, la nivel macroeconomic, E = I, iar E = V - C de unde
rezultă că I = V – C, dar şi ΔI=ΔV-ΔC.
Relaţia multiplicatorului devine: K = ΔV / (ΔV-ΔC)
Prin împărţirea cu ΔV, rezultă: K = 1 / (1-ΔC/ΔV)
Dacă ţinem seama de faptul că raportul ΔC/ΔV reprezintă înclinaţia
marginală spre consum (c'), atunci: K = 1/(1-c΄)
Dar (1 - c΄) reprezintă înclinaţia marginală spre economisire (e΄), deci:
1 - c΄= e΄, de unde rezultă că multiplicatorul va fi: K = 1/e΄
Principiul acceleratorului pune accent pe creşterea cererii de mărfuri pe
care o consideră variabilă independentă şi care determină mărimea investiţiilor.
Principiul accelerării acţionează numai în faza de expansiune şi încetează
să mai acţioneze imediat ce cererea de produse scade. Se presupune că pentru a
creşte fabricarea de produse finite într-o proporţie dată trebuie să crească în
aceeaşi proporţie şi investiţiile.
Altfel spus, acceleratorul (a) este indicatorul ce reflectă influenţa
consumului asupra investiţiilor. Acceleratorul exprimă raportul dintre creşterea
investiţiilor şi creşterea cererii de bunuri de consum. Se exprimă cu ajutorul
următoarei relaţii: a = ΔI/ΔC
Rezultă că sporul investiţiilor este egal cu produsul dintre accelerator (a) şi
creşterea consumului (ΔC), astfel: ΔI = a × ΔC

Curs 7: Fluctuațiile, ciclicitatea economică

FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE
 Fluctuaţiile activităţii economice
 Ciclicitatea economică
 Crizele economice
 Politicile anticriză

Fluctuaţiile activităţii economice

Evoluţia economiei este fluctuantă, marcată de perioade de avânt, de
stagnare şi de reducere, când comportamentul agenţilor economici se
modifică în permanenţă. Fluctuaţiile activităţilor economice pot fi:
- sezoniere - au evoluţii specifice pe parcursul unui an, reproducându-
se cu o anumită regularitate, sunt produse la intervale scurte de timp fiind
determinate de factori natural-climaterici, sociali, psihologici sau de
preferinţele consumatorilor;
 - întâmplătoare sau accidentale - determinate de factori aleatori sau
de evenimente neaşteptate (cataclismele naturale, evenimente sociale şi
politice deosebite, decizii neaşteptate ale unor agenţi economici, o
anumită stare de spirit a populaţiei ş.a.);
- ciclice - determinate de interdependenţele şi modul de funcţionare la
nivelul economiei naţionale a structurilor economice interne; acestea sunt
fluctuaţii agregate şi se reproduc cu o anumită regularitate, chiar dacă nu
pot fi încadrate în termeni exacţi, riguroşi.
Ciclicitatea economică
Ciclicitatea este o formă specială de evoluţie a activităţii economice,
caracterizată prin alternarea perioadelor de creştere susţinută cu
perioade de încetinire, stagnare şi chiar declin economic.
Ciclurile economice au apărut la începutul secolului al XIX-lea când s-a
observat că evoluţia fenomenelor economice pe termen lung este
ondulatorie, are un caracter ciclic, sunt influenţate de anumiţi factori
economici, tehnici, sociali, politici şi naturali, fiecare cu rol determinant
în anumite perioade şi nu au o formă lineară.
Din analiza datelor statistice s-au conturat trei tipuri de cicluri economice:
A. Ciclurile lungi, "seculare“;
B. Ciclurile propriu-zise, decenale sau medii;
C. Ciclurile scurte.
A.Ciclurile lungi, "seculare", desfăşurate pe o perioadă de 40-60 ani,
când domină un anumit mod tehnic de producţie ce exprimă raporturi
specifice om-mediu, definitorii şi de durată, inclusiv un anumit mod de
combinare a factorilor de producţie. Este format, în principal de două
perioade.
În prima perioadă (20-30 ani), modul tehnic dominant funcţionează
normal, are capacitatea de a genera progres şi de a realiza eficienţă
economică; spre sfârşitul acestei perioade, apar primele semne de
epuizare a capacităţilor de producţie şi de scădere a eficienţei economice,
concomitent cu creşterea costurilor de producţie când începe tranziţia spre
noul mod tehnic de producţie. În perioada a doua (20-30 ani) se
întrepătrund factorii de influenţă a vechiului modul de producţie, cu
factorii potenţiali noului mod, paralel cu multe restructurări ale
economiei, cu efecte sociale şi economice deosebite.
Rezultă că, în cadrul ciclurilor lungi se disting două faze, fiecare cu o
durată de 20-30 ani: faza ascendentă, caracterizată prin ritmuri relativ
înalte de creştere a PIB, investiţiilor, producţiei şi consumului, inclusiv a
nivelului de trai; faza descendentă, caracterizată prin reducerea ritmurilor
de creştere a producţiei, a PIB şi recesiune economică.
B. Ciclurile propriu-zise, decenale sau medii, cu o durată ce variază de
4 - 12 ani, se caracterizează prin existenţa a patru faze (fig.18.2.1.):
1. Faza de expansiune (A-B şi D-F), caracterizată prin afaceri prospere,
cerere dinamică pentru bunuri de consum, anticiparea prelungirii creşterii
cererii de consum, inclusiv a investiţilor pentru modernizarea sau crearea
unor noi capacităţi de producţie etc.; spre finalul acestei faze au loc
sporirea lentă şi de durată a preturilor, fenomene inflaţioniste, frânarea
investiţiilor datorită reducerii ratei profitului, încetinirea procesului
modernizare a capacităţilor de producţie ceea ce duce la trecerea într-o
nouă fază.
2. Faza de cotitură superioară (B şi F), când se înregistrează manifestări
de criză ciclică prin apariţia unor fenomene negative, tendinţe de reducere
a ratei profitului, apariţia disproporţiilor între diferitele ramuri şi
subramuri ale economiei, creşterea ratei dobânzii etc. ceea duce la apariţia
celei de a treia faze.
3. Recesiunea (B-C şi E-F), caracterizată prin încetinirea ritmului creşterii
economice; în această perioadă apar fenomene de descreştere economică,
se înregistrează încetarea activităţii sau închiderea întreprinderilor
necompetitive etc., fapt ce determină reducerea producţiei şi intrarea în
faza a patra.
4. Faza de cotitura inferioară (C şi F), când agenţii economici iau măsuri
drastice privind reducerea costurilor de producţie, promovarea vânzărilor
prin reînnoirea masivă a capitalului fix şi îmbunătăţirea calitativă a
celorlalţi factori de producţie, impulsionarea procesului de investiţii ceea
ce duce la un nou moment de cotitură (C-D şi F-G), inclusiv la reluarea
unui nou ciclu.
C. Ciclurile scurte, cu o durată de 6 luni – 3 ani, în special inflaţioniste
sau determinate de variaţia stocurilor.
În caracterizarea ciclurilor economice se iau în considerare mai multe
elemente:
a. Ciclurile economice, în desfăşurarea lor, nu se identifică unul cu altul.
Fazele prezentate mai sus, deşi generale, se deosebesc între ele atât ca
întindere, cât şi ca intensitate, de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta,
datorită cauzelor care le-au generat şi conjuncturii în care se manifestă.
b. În faza de expansiune, deşi sunt preponderente elementele pozitive de
creştere economică, nu sunt excluse fenomene de dezechilibru, de scăderi
parţiale ale producţiei, după cum în fazele de criză nu sunt excluse unele
creşteri de producţie, în unele ramuri;
c. În desfăşurarea sa, fiecare fază a ciclului decenal creează, totodată
condiţiile propriei depăşiri şi de trecere la etapa următoare;
 d. Criza şi depresiunea au totodată, rolul de a restabili echilibrul
economic, corelaţiile economice necesare de reluare a fluxurilor
economice.

Ce se întâmplă de-a lungul ciclului economic?

Variabile cantitative
 Variabile prociclice
 Variabile a căror cantitate scade în timpul recesiunii şi creşte în
timpul perioadelor de expansiune
 Consumul
 Producţia industrială
 Investiţiile
 Rata ocupării
 Consumul guvernamental
 Masa monetară
 Variabile contraciclice
 Variabile a căror cantitate creşte în timpul perioadelor de
recesiune şi scade în timpul perioadelor de expansiune
 Producţia menajelor
Variabile preţ
 Variabile tip preţ
-preţul de pe piaţa bunurilor şi serviciilor
-rata dobânzii
-salariile
 Prociclicitate ridicată
— Preţul acţiunilor (valoarea companiei)
— Rata nominală a dobânzii
— Salariul real
 Prociclicitate medie
— Preţul bunurilor
— Rata inflaţiei
 Prociclicitate întârziată
— Rata inflaţiei: preţurile tind să crească şi după perioada de
maximă expansiune
Crizele economice
Criza economică reprezintă manifestarea unor perturbări şi dereglări
de amploare în desfăşurarea activităţii economice. Ea presupune trecerea
de la faza ascendentă la cea descendentă a ciclului, exprimată prin
creşterea stocurilor de produse nevândute, concomitent cu reducerea
 producţiei, prin scăderea preţurilor (până la cel de-al doilea război
mondial), prin şomaj şi căderea cotaţiilor bursiere.
Crizele economice îmbracă mai multe forme:
Crizele de subproducţie, întâlnite, în economia diferitelor ţări, sub
forma deficitului sau a insuficienţei de produse cauzate de fenomene
naturale şi sociale (secetă, inundaţii, războaie, epidemii, migraţii masive
ale populaţiei etc.). Astfel de crize s-au produs până la începutul secolului
al XIX-lea, însă ele nu sunt excluse nici în prezent, mai ales în ţările
subdezvoltate.
Crizele ciclice de supraproducţie se manifestă la anumite intervale de
timp, ca faze ale ciclului decenal şi se caracterizează prin creşterea
producţiei. De la începutul secolului al XIX-lea şi până în prezent, au avut
loc crize ciclice de supraproducţie în anii: 1815; 1827; 1836; 1847; 1857;
1866; 1873; 1882; 1890; 1900; 1907; 1920-1921; 1929-1933; 1937-1938;
1948-1949; 1957-1958; 1973-1975; 1980-1982, cu întindere, durată şi
intensitate diferită.
Crizele neciclice se caracterizează printr-o lipsă a regularităţii lor în
timp, fiind stări de dereglare. Ele se pot manifesta:
a. parţial, caracterizându-se prin reducerea producţiei şi a gradului de
ocupare a forţei de muncă într-o ramură de activitate (de exemplu în
industria siderurgică, carboniferă, construcţii navale etc.). Tot în această
categorie se includ şi crizele agrare, care au o durată mai mare;
b. intermediar, cuprinzând mai multe ramuri, (spre exemplu: crizele
de materii prime, energetice, valutar-financiare), care se manifestă prin
insuficienţa unor asemenea resurse, în raport cu posibilităţile de acces
spre obţinerea lor, cât şi prin creşterea preţurilor nejustificată economic,
prin restricţii arbitrare în producerea şi livrarea lor.
Politicile anticriză
Pentru reducerea efectelor ciclicităţii economiei, statul trebuie să
conceapă politici şi măsuri specifice pentru asigurarea stabilităţii
economice şi reducerea efectelor negative. Scopul declarat este asigurarea
unei mai mari stabilităţi a proceselor economice şi reducerea efectelor
negative ale evoluţiilor ciclice.
Politicile anticriză sunt efectul modalităţilor diferite de a percepe
cauzele fluctuaţiilor ciclice. Ele pot fi clasificate în două mari categorii:
 Politici de influenţare a cererii agregate;
 Politici de influenţare a ofertei agregate.

Politicile de influenţare a cererii agregate (politici anticiclice) pornesc

de la teoria lui Keynes conform căreia principala cauză a fluctuaţiilor
 agregate ale activităţii economice rezidă în modificările nedorite ale
cererii agregate în raport cu posibilităţile şi evoluţia efectivă a ofertei
agregate.
Politicile anticiclice sunt adoptate de stat şi aplicate prin organismele sale,
prin instituţiile financiare şi prin ceilalşi agenţi economici, într-o anumită
logică, ţinând seama de condiţiile şi gradul de cunoaştere a realităţilor
economice.
Măsurile care se înscriu în această categorie se referă la:
 politica cheltuielilor publice, prin majorarea cheltuielilor bugetare în
faza de recesiune;
 politica monetară, prin aplicarea diferenţiată, în funcţie de starea
economiei a unor instrumente specifice (rata dobânzii, creditul şi
masa monetară);
 politica fiscală, prin utilizarea unui sistem adecvat de impozite şi taxe;
Politicile de influenţare a ofertei agregate consideră că ameliorarea
stimulentelor pentru a-i incita pe producători să mărească oferta agregată
reprezintă cheia creşterii economice.
În acest sens, principalele grupe de măsuri presupun:
 aplicarea unor reforme structurale pentru extinderea concurenţei şi a
preţurilor libere;
 folosirea unor pârghii economice prin care să se stimuleze economia
prin îmbunătăţirea perspectivelor de profit ale producătorilor astfel
încât aceştia să fie interesaţi în a-şi menţine oferta de bunuri;
 politici de relansare prin credit, care să determine reducerea ratei
dobânzii, diminuarea restricţiilor în acordarea creditelor etc.
În consecinţă, prin politicile anti-criză, statul urmăreşte corectarea
evoluţiilor ciclice ale activităţii economice, atenuarea efectelor
nefavorabile ale acestora, aplicate diferenţiat. Astfel, în condiţii de avânt
economic, se aplică politici de stabilizare, iar în condiţii de recesiune, cele
de relansare.

Curs 8: Echilibrul și dezechilibrul economic

Teoria echilibrului economic – concept, forme, condiţii de echilibru

În condiţiile economiei de piaţă concurenţiale, echilibrul economic se

manifestă sub forma unei stări proprii pieţei, generată de acţiunea
agenţilor economici în calitatea lor de producători (vânzători) şi de
consumatori (cumpărători).
 Agenţii economici producători urmăresc maximizarea profiturilor lor, în
timp ce agenţii economici consumatori, satisfacerea trebuinţelor lor. În
funcţie de modalitatea de acţiune şi de comportare a acestor agenţi
economici pe piaţă, în funcţie de propriile lor interese, echilibrul
economic concurenţial apare sub forma raportului dintre cererea şi
oferta care se manifestă pe pieţele bunurilor economice, pe pieţele
monetare şi de capitaluri, pe piaţa muncii şi care, în unitatea şi
interdependenţa lor constituie forme de existenţă a echilibrului
macroeconomic.
Echilibrul macroeconomic exprimă starea de concordanţă relativă dintre
cererea şi oferta agregate, în cadrul sistemului de pieţe, la nivelul
economiei naţionale.
Echilibrul macroeconomic presupune realizarea echilibrului pe piaţa
bunurilor şi serviciilor, pe piaţa muncii, pe piaţa capitalului, pe piaţa
monetară, deci a echilibrului material, financiar-monetar, bugetar etc.,
care înseamnă, de fapt, mai multe echilibre parţiale. În acest caz, există o
relaţie ca de la parte la întreg: asigurarea echilibrelor menţionate, în
dinamică, se reflectă favorabil în cadrul echilibrului macroeconomic,
după cum eventualele disfuncţionalităţi ale acestora afectează buna
funcţionare a economiei naţionale în ansamblul ei. Ansamblul echilibrelor
parţiale dintr-o economie se oglindeşte în echilibrul economic general.

Teoria echilibrului general

O contribuţie deosebită la crearea teoriei echilibrului general (TEG) au
avut-o lucrările cercetătorilor Gérard Debreu, Tjalling Charles
Koopmans, Samuel Karlin.
Premisele de bază ale TEG sunt următoarele:
• obiectul cercetării îl reprezintă comportamentul sistemului economic într-
un anumit timp (deoarece toate variabilele modelului se referă la
momentul analizat modelul TEG este considerat static);
• mulţimea organizaţiilor din care este constituit sistemul economic este
constantă;
• sistemul economic este constituit din două categorii de organizaţii
(producători şi consumatori) cu comportament unitar, fără contradicţii,
între ele existând reguli de coordonare bazate pe egalitate;
• mulţimea bunurilor este constantă;
• producţia şi consumul funcţionează fără stocuri şi rezerve ;
 • mulţimea producţiilor posibile nu manifestă randament crescător al
factorilor de producţie (mulţimea este convexă), numai randamentul
marginal de substituire al factorilor este crescător;
• criteriul exclusiv al preferinţei producătorului este maximizarea
profitului, dar profitul nu poate spori mai mult decât producţia;
• consumatorul urmăreşte maximizarea utilităţii, dar majorarea utilităţii să
nu depăşească creşterea consumului;
• procesele de producţie, de consum şi ordonarea preferinţelor sunt
constante;
• preţul este singurul flux informaţional între organizaţiile economice;
• vânzătorii şi consumatorii nu selectează partenerii (păstrarea anonimatului
în relaţiile de piaţă);
• în sistemul economic nu se manifestă incertitudini (fiecare organizaţie
efectuează o alegere raţională în concordanţă cu ordinea stabilită a
preferinţelor).
Formele echilibrului
Conform teoriei echilibrului macroeconomic există două forme
fundamentale ale acestuia:
a) echilibrul static, care reflectă acea stare momentană a economiei,
considerată doar ca o ipoteză de lucru, fără corespondenţă în realitate.
Această formă de echilibru s-ar caracteriza prin manifestarea unor
schimbări imperceptibile şi nesemnificative între diferitele mecanisme şi
structuri ale economiei, astfel încât starea generală a acesteia să rămână
neschimbată. Altfel spus, echilibrul static presupune o multitudine de
variabile, legate între ele, astfel încât face imposibilă orice instabilitate a
sistemului economic, lucru care în realitate nu se întâmplă, decât
eventual pe termen scurt;
b) echilibrul dinamic, care se referă la tendinţa obiectivă de adaptare, de
corelare în dinamică a ofertei la exigenţele cererii şi de realizare a
concordanţei necesare dintre aceste mărimi, aflate de fiecare dată la un
alt nivel. Echilibrul dinamic presupune modificarea sistemului economic,
ca urmare a modificării raportului dintre resurse şi nevoi, dintre cererea
globală şi oferta globală. Acesta presupune mişcarea subsistemelor
economiei naţionale, ruperea coerenţei structurilor existente şi crearea de
noi compatibilităţi structurale, adică restabilirea unui nou echilibru, după
care urmează reapariţia dezacordurilor între structurile interne ale
economiei ş.a.m.d.
Factorii ce determină dinamica echilibrului economic
Principalii factori care determină dinamica echilibrului macroeconomic
sunt:
 a) populaţia, care, prin numărul, structura pe vârstă şi profesii, nivelul de
calificare etc., aflate în continuă mişcare, determină schimbări
corespunzătoare în ansamblul cererii;
b) progresul tehnico-ştiinţific, care duce la apariţia unor noi trebuinţe,
noi subramuri, la modificări în structura şi nivelul lor şi, implicit, la
schimbări ale ofertei şi cererii globale, la ajustări ale raportului dintre
acestea;
c) comportamentul agenţilor economici, care se modifică mereu,
atrăgând după sine noi orientări în folosirea veniturilor, pentru
consum şi pentru investiţii, precum şi în plasarea capitalurilor în
afaceri;
d) limitele resurselor naturale, care acţionează restrictiv, impunând
restructurări în alocarea şi combinarea factorilor de producţie etc.
Există două teorii referitoare la echilibrul macroeconomic: teoria clasică
(neoclasică) şi teoria keynesiană.
Conform teoriei clasice şi neoclasice, într-o societate acţionează
mecanisme naturale de schimb, iar producţia naţională se stabileşte
spontan la acel nivel la care toţi lucrătorii sunt ocupaţi deplin şi toate
capitalurile disponibile sunt utilizate integral. Cu alte cuvinte, echilibrul
economic general se produce atunci când într-o economie există
starea de ocupare deplină a forţei de muncă. Modelul clasic presupune
un echilibru caracterizat prin maximizarea producţiei, a beneficiilor şi a
tuturor remuneraţiilor.
Cel care a reuşit o analiză pertinentă şi mult mai aproape de realitate a
echilibrului macroeconomic a fost economistul englez J. M. Keynes. El a
reuşit să evidenţieze unele erori ale raţionamentului clasic şi neoclasic şi
să construiască un alt model de echilibru economic.
Principalele caracteristici ale modelului keynesian sunt următoarele:
- modelul se bazează pe o teorie dinamică a fluxurilor economice,
compatibilă cu o pluralitate de echilibre diferite, între care echilibrul
ocupării depline constituie una dintre posibilităţi;
- include mai multe variabile decât modelul clasic, prin urmare,
presupune mai puţine constante;
- presupune o abordare în termeni de circuit, astfel că modelul economic
constă în relaţii de cauzalitate între variabilele care se influenţează
reciproc şi care asigură realizarea echilibrului global;
- evidenţiază importanţa cererii globale în asigurarea echilibrului
economic;
- funcţionalitatea şi înţelegerea modelului keynesian presupun analiza
raportului care se stabileşte între anticipările agenţilor economici şi
răspunsurile realităţii.
În cadrul modelului de echilibru elaborat de Keynes, o deosebită
importanţă o au ecuaţiile de echilibru, relaţiile dintre venit (Y), consum
(C), investiţii (I) şi economii (S), astfel:
Y=C+I
C=Y–I
I=Y–C
S=Y–C
S=I
Aceasta din urmă este o relaţie fundamentală, deoarece transformarea
economiilor în investiţii reprezintă cheia problemei în realizarea
echilibrului economic.
Condiţia de echilibru macroeconomic în economia unei ţări este ca
oferta globală (Y) să fie egală cu cererea globală (D), adică Y = D.

În funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de

exprimare a rezultatelor economice, echilibrul economic îmbracă
următoarele forme: material, valoric şi al resurselor de muncă.
Echilibrul economic material exprimă acea stare de concordanţă
relativă între volumul, structura şi calitatea producţiei (oferta globală - Y),
pe de o parte, şi nevoile de consum final şi de producţie (cererea globală -
D), sub aspect cantitativ, calitativ şi structural, pe de altă parte.
Echilibrul economic valoric exprimă concordanţa relativă între
diferitele structuri valorice al rezultatelor economice, între acestea şi
eforturile depuse. În cadrul acestuia se disting forme speciale, cum sunt:
echilibrul monetar, echilibrul valutar, echilibrul financiar, echilibrul
bugetar. Spre exemplu, echilibrul monetaro-bănesc exprimă concordanţa
relativă dintre expresia bănească a fondului de bunuri economice
existente pe piaţă şi cantitatea de bani aflată în circulaţie; echilibrul
valutar evidenţiază concordanţa relativă între încasările şi plăţile în
valută; echilibrul financiar reliefează concordanţa relativă între sursele
financiare şi necesităţile de plată ale agenţilor economici; echilibrul
bugetar reflectă concordanţa relativă între veniturile şi cheltuielile
bugetare.
Echilibrul resurselor de muncă reflectă concordanţa relativă dintre
cantitatea, calitatea şi structura factorului uman activ disponibil şi
necesităţile de resurse de muncă ale utilizatorilor (agenţilor economici).
 Pe piaţa bunurilor economice, condiţia de echilibru este ca suma
dintre oferta globală (Y) şi import (H) să fie egală cu suma dintre cererea
globală (D) şi export (E). Prin urmare:
Y + H = D + E sau C + S + H = C + I + E
Adică, S + H = I + E sau S - I = E – H
Pe piaţa monetară, echilibrul este asigurat, când cererea de bani (Dm)
este egală cu oferta de bani (Ym), ambele fiind în concordanţă cu cererea
şi oferta de bunuri economice. Dm=Ym
Pe piaţa muncii există o condiţie similară de echilibru: cererea de
locuri de muncă (DL) este egală cu oferta de locuri de muncă (YL), astfel:
DL=YL
Teoria dezechilibrului economic - concept, forme, cazuri de
dezechilibru
Dezechilibrul economic general reflectă acea situaţie a unei
economii, caracterizată prin dereglarea raportului dintre cererea globală şi
oferta globală, în cadrul sistemului de pieţe (piaţa bunurilor, piaţa
monetară, piaţa muncii etc.).
În acest sens, putem afirma că cele mai semnificative dezechilibre
dintr-o economie naţională sunt: stagnarea sau contracţia producţiei;
inflaţia sau deflaţia; subocuparea (şomajul) sau, mai rar, supraocuparea
etc.
Teoria dezechilibrelor economice
Rezultatele cercetărilor efectuate au pus în evidenţă faptul că pe piaţă
se manifestă permanent excedente ale cererii sau excedente ale ofertei.
Deoarece agenţii economici deţin stocuri de bunuri şi rezerve de factori
de producţie nu vor exista bunuri şi resurse cu preţuri zero.
Mulţi cercetători cred că în economie predomină, cu anumită
intensitate, diferite forme ale dezechilibrului economic, care sunt
determinate de următoarele cauze :
- limitele resurselor şi tehnologiilor;
- restricţiile cu care se confruntă consumatorii la cumpărarea
bunurilor şi serviciilor;
- greşelile efectuate în politicile economice pe termen lung.
Deoarece în economie acţionează întotdeauna forţe contradictorii de
intensităţi diferite, unii economişti consideră echilibrul economic ca pe o
stare de moment, trecătoare, iar dezechilibrul ca pe o stare care se
manifestă permanent şi la amploare diferită.
Dezechilibrul economic se poate interpreta fie ca o stare normală a
dezvoltării economice, fie ca o stare anormală, rezultată din încălcarea
regulilor fundamentale ele economiei de piaţă. Indiferent de caracteristica
stării sale, dezechilibrul economic (ca şi echilibrul dinamic) se manifestă,
ca tendinţă, în condiţiile mişcării reale a vieţii economice.
Dezechilibrele manifestate şi percepute ca stări normale ale activităţii
economice sunt acelea care însoţesc dezvoltarea economică de ansamblu
şi sunt acceptate de societate (spre exemplu, într-o activitate economică
depăşirea cheltuielilor de către venituri reprezintă o formă a
dezechilibrului normal; această situaţie întâlnită în majoritatea
activităţilor agenţilor economici stă la baza înviorării ofertei de bunuri
economice şi satisfacerii corespunzătoare a cererii).
Dezechilibrele cunoscute ca stări anormale într-o activitate economică
sunt acele dezechilibre nedorite şi neacceptate de societate, care pot
provoca tensiuni sociale şi politice şi care sunt reflectate de regulă, prin
scăderea economică (spre exemplu, creşterea cheltuielilor bugetare peste
nivelul veniturilor bugetare creează un deficit bugetar, care trebuie
finanţat, iar de cele mai multe ori această finanţare va genera fie o
creştere a presiunii fiscale asupra populaţiei şi agenţilor economici, fie o
emisiune monetară fără acoperire, deci inflaţie).
În funcţie de cele două stări amintite, formele fundamentale ale
dezechilibrului economic general, în cadrul unei economii de piaţă
concurenţiale, sunt presiunea şi absorbţia.
Presiunea este considerată expresia unui dezechilibru normal şi se
caracterizează prin existenţa unei oferte excedentare, ceea ce înseamnă că
vânzătorii „îşi vânează” cumpărătorii, adică vorbim despre piaţa
cumpărătorilor. Starea de presiune presupune o concurenţă acerbă între
vânzători, cumpărătorii făcând selecţia bunurilor care se produc, pentru că
au posibilitatea să aleagă.
Absorbţia este reflectarea unui dezechilibru anormal şi se
caracterizează printr-o cerere excedentară, ceea ce semnifică o penurie de
ofertă, adică piaţa este a vânzătorilor. În această situaţie, cumpărătorul
este cel care „stă la rând”, la nivelul acestuia manifestându-se o aspiraţie
nesatisfăcută. Starea de absorbţie se traduce în realitate prin concurenţa
puternică dintre cumpărători şi formarea „cozilor” de aşteptare în
magazine.
Atunci când se creează o egalitate între nivelul aspiraţiei vânzătorului
şi cel al cumpărătorului, pe piaţă se manifestă starea de echilibru.
Dacă decalajul dintre cererea şi oferta globală manifestă o tendinţă de
creştere, economia se află într-un proces de dezechilibru şi este nevoie de
politici macroeconomice adecvate pentru stoparea acestui proces. Dacă
însă acest decalaj tinde să se micşoreze, economia se caracterizează
printr-un echilibru dinamic, cele două mărimi (cererea şi oferta) fiind într-
 un proces de adaptare una la exigenţele celeilalte, iar măsurile de politică
macroeconomică aplicate trebuie să continue.
În consecinţă, cauzele fundamentale ale dezechilibrelor
macroeconomice se referă fie la excesul de ofertă, fie la excesul de cerere.
În funcţie de evoluţiile mărimilor implicate, principalele dezechilibre
economice se manifestă în următoarele cazuri:
a) excesul de ofertă pe piaţa bunurilor economice, combinat cu
excesul de ofertă pe piaţa muncii;
b) excesul de cerere pe piaţa bunurilor, combinat cu excesul de ofertă
pe piaţa muncii.

a) Excesele de ofertă, atât pe piaţa bunurilor, cât şi pe piaţa muncii se

concretizează în imposibilitatea vânzării unei părţi a bunurilor produse şi
în neutilizarea unei părţi din forţa de muncă disponibilă, adică în creşterea
şomajului (cu alte cuvinte, producţie fără desfacere şi oameni fără
ocupaţie).
Excesul de ofertă pe piaţa bunurilor economice (presiunea) are mai multe
cauze, printre care enumerăm:
- scăderea puterii de cumpărare a populaţiei, care nu mai poate absorbi o
parte din masa de bunuri de pe piaţă;
- incertitudinile pieţei, care determină pe fiecare producător să-şi formeze
rezerve (stocuri) de produse, pentru a nu pierde potenţialii cumpărători,
rezerve care, la nivel naţional, depăşesc cu mult cererea normală de
bunuri;
- formarea unui surplus de capacităţi de producţie, ca urmare a creşterii
investiţiilor, capacităţi care nu-şi găsesc pe deplin corespondenţa în planul
cererii globale etc.
b) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa
muncii reprezintă o combinaţie mai gravă prin implicaţiile sale
economico-sociale, întrucât conduce, de regulă, la manifestarea simultană
într-o economie a celor două fenomene negative - inflaţia şi şomajul.
Printre cauzele care pot determina excesul de cerere (absorbţia) pe piaţa
bunurilor se pot enumera:
- satisfacerea insuficientă a aspiraţiilor consumatorilor, care sunt nevoiţi
să recurgă la substituiri de bunuri forţate, inclusiv la economii silite,
întreţinând astfel şi mai mult cererea;
- disproporţiile dintre ramurile de producţie, care se reflectă într-un volum
mai mic al ofertei de bunuri în raport cu cererea de bunuri de producţie şi
de consum din partea agenţilor economici şi a populaţiei;
- potenţialul investiţional scăzut etc.
 Din comparaţia TEG cu teoria dezechilibrelor rezultă următoarele
concluzii:
- TEG susţine ca benefică pentru economie starea de echilibru între
cererea şi ofertă;
- teoria dezechilibrelor recomandă ca aspiraţiile vânzătorilor şi
cumpărătorilor să fie puternice pentru pentru a se asigura starea de
presiune în economie.
Potrivit opiniei susţinătorilor teoriei dezechilibrelor, starea de presiune ca
formă a dezechilibrului economic este starea recomandată pentru o bună
funcţionare a sistemului economic naţional.
Cursul 8: Dezechilibre economice majore
Şomajul şi inflaţia

Conceptul de şomaj şi indicatorii şomajului

Şomajul reprezintă o disfuncţionalitate majoră a vieţii economice şi sociale,
un dezechilibru pe piaţa muncii, în cadrul căreia există un excedent de ofertă de
muncă faţă de cererea de muncă, adică un surplus de populaţie activă care nu-şi
găseşte loc de muncă.
Şomajul este definit ca acea stare de inactivitate economică totală sau
parţială, proprie celor care nu au loc de muncă, care sunt în căutarea unui loc de
muncă, dar nu-şi pot găsi de lucru ca salariaţi, au condiţia de salariaţi, dar sunt
angajaţi numai o parte din timpul de muncă, cu scăderea corespunzătoare a
salariului.
Ocuparea forţei de muncă reprezintă modul în care sunt asigurate în
societate locurile de muncă, în mod corespunzător calificării fiecărei persoane
apte de muncă. Gradul de ocupare al forţei de muncă (Go) se determină, din
punct de vedere cantitativ, ca raport între populaţia ocupată (Po) şi populaţia
aptă de muncă (Pa), conform relaţiei:
G0=(P0/PA)x100
O persoană este considerată şomeră atunci când:
• este nou intrată pe piaţa muncii (adică, se află pentru prima oară în
căutarea unei slujbe) sau revine pe această piaţă după ce a renunţat la căutarea
unui loc de muncă, o anumită perioadă determinată;
• părăseşte un anumit post în vederea găsirii unui alt loc de muncă,
înregistrându-se ca şomer pe o perioadă intermediară;
• este eliberată temporar de pe postul deţinut, fără plată, pentru o perioadă de
peste o săptămână, urmând să se întoarcă la vechiul loc de muncă atunci când
producţia o va cere;
• îşi pierde definitiv slujba, fie pentru că a fost concediat, fie pentru că firma
la care lucra a intrat în faliment.
 Indicatorii şomajului
• Mărimea şomajului – poate fi exprimată absolut, prin numărul de şomeri
şi relativ, prin rata şomajului, care se calculează sub forma unui raport între
numărul de şomeri (Pş) şi populaţia de referinţă (Pa) (de obicei, populaţia
activă).
Rs= Pş/ Pa sau
Rs= Pş/ Po
Rata şomajului exprimă numărul de şomeri raportaţi la forţa de muncă
disponibilă într-o ţară. Ea reflectă capacitatea de a absorbi, respectiv respinge
munca din perspectiva volumului, structurii şi calificării acesteia la momente
diferite.
Intensitatea şomajului – presupune fie încetarea totală a activităţii, fie
diminuarea sa, însoţită de scăderea remunerării, în funcţie de care şomajul poate
fi: total, pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii, parţial,
diminuarea activităţii, prin reducerea duratei de lucru sub cea legală,
concomitent cu scăderea remunerării şi deghizat, practicarea unor ocupaţii fără
forme legale de angajare. Şomajul deghizat are o mare amploare în ţările în curs
de dezvoltare, unde milioane de persoane au o ocupare precară, cu o
productivitate foarte scăzută , ceea ce le situează în starea de non-ocupare.
Durata şomajului – reprezintă perioada de timp care se scurge de la data
pierderii locului de muncă, până la data reangajării. Calculată ca media
perioadelor de timp în care indivizii s-au aflat în mod continuu în şomaj, această
durată a avut o tendinţă de creştere, diferită pe ţări şi perioade istorice (de la 18-
24 de luni).
• Structura şomajului– clasificarea şomerilor în funcţie de anumite criterii:
pe categorii de vârstă, nivel de calificare, categorii socio-profesionale, sex, rasă
etc.
Tipuri de şomaj
– Şomajul ciclic sau conjunctural, întâlnit în perioadele de recesiune ca
urmare a încetinirii ritmurilor de activitate economică. Şomajul ciclic
poate fi resorbit parţial sau total în perioadele de avânt economic;
– Şomajul structural derivă din reconversiunea unor activităţi economice,
din restructurările de ramură şi subramură impuse de progresul tehnic.
Şomajul structural apare şi ca efect al unei structuri înguste de ramuri şi
subramuri, caracteristică pentru ţările în curs de dezvoltare. Diversificarea
ramurilor ar oferi şanse mai mari de absorbţie a forţei de muncă;
– Şomajul tehnologic este efectul introducerii noilor tehnologii, care
impun un nou mod de organizare a producţiei şi a muncii şi, în
consecinţă, o reducere a locurilor de muncă;
 – Şomajul sezonier este legat de restrângerea activităţii economice în
anumite anotimpuri ale anului, datorită condiţiilor naturale, în agricultură,
construcţii de locuinţe, lucrări publice şi turism etc.; el are caracter ciclic;
– Şomajul intermitent sau fricţional este acel tip de şomaj considerat
normal pe piaţa muncii, referindu-se la categoriile de persoane aflate în
schimbarea locului de muncă (de regulă, ca urmare a mutaţiilor
profesionale de natura calificării). Acest tip de şomaj este, în principiu,
scurt ca şi durată, iar eliminarea lui completă poate produce
disfuncţionalităţi majore ale sistemului economic;
– Şomajul de discontinuitate afectează îndeosebi femeile şi este cauzat de
întreruperea activităţii din motive familiale (de maternitate).
Şomajul mai poate fi:
• şomajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor în scădere. Se
porneşte de la ideea că salariile practicate sunt în general mai mici decât salariul
de echilibru, iar acest fapt se datorează cerinţelor salariaţilor. Persoanele
nemulţumite acceptă să plece în şomaj.
• şomajul involuntar se datorează unor cauze care apar pe piaţa bunurilor şi
a banilor. Persoanele sunt obligate să plece în şomaj.
Cauzele şomajului
Şomajul apare ca urmare a două procese economico-sociale:
• Pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate;
• Creşterea ofertei de muncă prin ajungerea de către noile
generaţii la vârsta legală de muncă, dar şi prin manifestarea nevoii de a se
angaja a unor persoane apte de muncă, care însă nu au fost angajate până
la momentul respectiv.
•Apariţia şi accentuarea şomajului se datorează unei multitudini
de cauze obiective, dar şi subiective.
• Ritmul de creştere economică, în condiţiile unei productivităţi a muncii
ridicate, nu mai este capabil să creeze noi locuri de muncă, astfel încât să
asigure o ocupare deplină. Pe piaţa muncii, decalajul între cererea de muncă şi
oferta de muncă este în defavoarea ultimei. Dezechilibre de amploare se
manifestă pe segmentul de piaţă al forţei de muncă tinere, care au drept cauză nu
numai lipsa de locuri de muncă, ci şi lipsa unei pregătiri profesionale, în
discordanţă cu structura cererii pieţei muncii. Există şi cauze de ordin subiectiv,
care ţin de comportamentul reţinut al agenţilor economici de a angaja tineri, fie
datorită lipsei lor de experienţă, fie pentru că aceştia nu se încadrează în
disciplina muncii.
• În rândul tinerilor, şomajul apare şi ca urmare a tendinţei de a căuta locuri
de muncă plătite cu un salariu mai mare, fapt ce întârzie integrarea lor activă.
 • Progresul tehnic, pe termen scurt, este generator de şomaj, într-o proporţie
mai mare sau mai mică, în funcţie de capacitatea financiară a ţărilor de a asimila
noutăţile cercetării ştiinţifice.
• Pe termen lung, progresul tehnic generează noi nevoi, care sunt acoperite
prin produse rezultate din activităţi noi generatoare de locuri de muncă.
Exemplul ţărilor dezvoltate confirmă teza că introducerea progresului tehnic nu
numai suprimă, dar şi creează locuri de muncă, chiar dacă rata şomajului a
crescut şi ea.
• Criza economică, caracterizată prin scăderi sau stagnări ale activităţii
economice, sporeşte numărul de şomeri, iar integrarea lor, în perioada de boom,
poate fi la un nivel scăzut. Absorbirea unui număr cât mai mare de şomeri
depinde de posibilităţile reale ale fiecărei ţări de a stimula agenţii economici în
creşterea investiţiilor de capital, de capacitatea de utilizare eficientă a pârghiilor
economice în condiţii de criză.
• Modificările de structură a ramurilor şi sectoarelor economice, sub
impactul diversificării cererii de bunuri, al crizei economice, conduc inevitabil
pentru o perioadă îndelungată la reducerea cererilor de muncă.
• Imigrarea – emigrarea influenţează piaţa muncii. Imigrarea unei părţi a
populatei active în vederea angajării în diferite ţări va spori oferta de forţă de
muncă în cadrul acestora. Emigrarea are un efect invers, de scădere a forţei de
muncă în zona de origine.
• Conjunctura economică şi politica internaţională nefavorabilă, datorită
oscilaţiilor ritmului creşterii economice, conflictelor armate, promovării unor
politici de embargo influenţează negativ relaţiile economice de import – export,
deteriorând activităţile economice în ţările din zonă şi contribuind la şomaj.
Consecinţele şomajului
• Pe plan economic, se disting consecinţele negative ale şomajului la nivel
naţional, dar şi la nivel de individ – familie.
• La nivel naţional, excluderea unei părţi a forţei de muncă influenţează
dinamica PIB; această parte a forţei de muncă, ieşită din populaţia activă
ocupată, nu contribuie la creşterea PIB; societatea suportă costurile şomajului pe
seama contribuţiei salariaţilor, a agenţilor economici la fondul de şomaj;
existenţa unui şomaj de lungă durată, mai ales în rândul tinerilor, poate genera
acte de violenţă, infracţiuni, poate accentua criminalitatea, cu impact asupra
întregii societăţi.
• La nivel de individ – familie, şomajul se repercutează negativ asupra
venitului. Indemnizaţia de şomaj este mai mică decât salariul. Prelungirea
duratei şomajului erodează şi economiile, dacă există. Se deteriorează calitatea
forţei de muncă şi este mai greu de găsit un loc de muncă.
 • Un rol aparte revine stării morale şi psihice, care afectează individul
devenit şomer mai mult decât latura economică. Apar complexe de ne-utilitate
pentru societate şi familie. Starea de şomaj poate afecta coeziunea şi armonia
unei familii. Totodată, şomajul cronic şi de lungă durată, care generează
Sărăcia unui grup important din populaţia activă, poate antrena conflicte
sociale profunde.
Politicile de combatere a şomajului
• Politicile active constau în măsuri care să contribuie la (re)integrarea
şomerilor în diferite activităţi şi prevenirea şomajului în rândul celor ocupaţi.
Principalele măsuri de promovare a politicilor active sunt:
• organizarea de cursuri de calificare pentru cei care vin pe piaţa muncii fără
o calificare corespunzătoare şi recalificarea şomerilor în concordanţă cu
structura profesională a locurilor de muncă;
• stimularea agenţilor economici, prin pârghii economico-financiare, în
extinderea activităţii economice;
• încurajarea investiţiilor, prin acordarea de facilităţi în vederea relansării şi
creşterii economice, a creării de noi locuri de muncă;
• acordarea de facilităţi întreprinderilor care angajează şomeri de lungă
durată, precum şi tineri;
• încurajarea efectuării unor lucrări de utilitate publică, pe plan local şi
naţional;
• dezvoltarea serviciilor publice în limite raţionale, a serviciilor industriale
etc.;
• extinderea ocupării atipice: ocuparea pe timp de muncă parţial, ocuparea
temporară, munca la domiciliu, munca independentă şi alte forme de ocupare.
În vederea atenuării şomajului şi a consecinţelor lui sunt importante şi
alte măsuri, precum:
• acordarea de facilităţi care să stimuleze mobilitatea forţei de muncă de la o
zonă la alta, de la un sector de activitate la altul;
• încurajarea şomerilor de a se lansa în activităţi pe cont propriu;
• dezvoltarea cercetării ştiinţifice, a sectoarelor de concepţie;
• racordarea învăţământului la tendinţele ce se conturează în diviziunea
muncii interne şi internaţionale, formarea şi specializarea tineretului în domenii
de perspectivă îndelungată, care să le ofere o mobilitate profesională ridicată;
• dezvoltarea sau crearea de unităţi în sectoare ce ţin de:
producerea de instalaţii, utilaje de depoluare, reciclarea materialelor şi a
materialelor utile, protecţia resurselor, gestionarea pădurilor, a deşeurilor,
depoluarea râurilor;
• introducerea de restricţii privind imigrarea şi trimiterea forţată a
imigranţilor în ţara de origine; unele guverne acorda acestor persoane facilităţi
băneşti pentru a le stimula să plece fără intervenţia brutală din partea organelor
administrative.
Politicile pasive se concretizează în măsuri şi acţiuni care să asigure
şomerilor involuntari un anumit venit pentru un trai decent sau de
subzistenţă.
• Venitul asigurat şomerului se numeşte indemnizaţie de şomaj sau, în cazul
ţării noastre, ajutor de şomaj. El se acordă pe o perioadă determinată de timp;
nivelul indemnizaţiei reprezintă un procent din salariul primit în ultima perioadă
de muncă, de regulă, în ultimele şase luni de activitate. În România, perioada de
acordare a ajutorului de şomaj este de 9 luni, iar a alocaţiei de sprijin, 18 luni.
• Diminuarea reală a şomajului nu poate fi decât rezultatul creării de noi
locuri de muncă. Însă, aceasta presupune creştere economică prin asigurarea
condiţiilor pentru conferirea unui suport real şi dinamic acestei creşteri. Toate
acestea necesită investiţii, activitate de inovaţii care să asigure competitivitate şi
dinamism pe pieţele externe.
Exemplu: Somajul in Romania in ultimul deceniu
• Evolutia numarului de someri in perioada 2009 – 2019
• Evolutia ratei somajului in perioada 2004 –2019
•Intre anii 2005 si 2014 rata somajului a cunoscut mai multe fluctuatii,
minima fiind de 4,1%, iar maxima fiind de 7,8%.
• Fluctuatii ale ratei somajului pot fi observati si in anii urmatori, insa in
momentul de fata numarul persoanelor care nu au loc de munca este in scadere.
• Potrivit INS, in luna aprilie 2019, rata somajului in forma ajustata sezonier
a fost de 4%.
• Rata somajului in luna aprilie 2019 a crescut cu 0,1 puncte procentuale fata
de cea inregistrata in luna precedenta (3,9%).
• Rata somajului la barbati a fost cu 0,8 puncte procentuale mai mare decat
la femei.
Cursul 9: Inflația
• Inflaţia reprezintă acea stare de dezechilibru economic în care masa
monetară existentă în economie depăşeşte necesarul real de monedă,
conducând la creşterea generalizată a preţurilor şi la scăderea puterii de
cumpărare a banilor.
• Atenţie: Nu orice sporire a preţurilor înseamnă inflaţie. Inflaţia este,
înainte de toate, un fenomen monetar, fiind legată de excedentul de masă
monetară peste nevoile reale ale economiei, determinate de oferta de
bunuri şi servicii scăzută.
Formele inflaţiei
• În funcţie de cauzele care o generează, inflaţia este:
 • Inflaţie prin monedă, determinată de suplimentarea ofertei de monedă
dictată de deciziile organismelor economice specializate, fapt pentru care
este definită ca „ecuaţie a schimbului”, deoarece creşterea masei
monetare determină creşterea preţurilor, conform relaţiei: M x V= P x T,
unde M – reprezintă masa monetară, V – viteza de circulaţie sau de rotaţie
a monedei, P – nivelul general al preţurilor, T – volumul tranzacţiilor.
• Inflaţie prin ofertă apare atunci când oferta totală este mai mare decât
cererea totală, ca urmare a anticipării de către întreprinzători a evoluţiei
ratei inflaţiei. Acest lucru îi determină să-şi adapteze comportamentul la
starea, sensul şi ritmul procesului inflaţionist în perspectivă, să ia decizii
privind afacerile viitoare în raport cu propriile anticipări etc.
• Inflaţie de prosperitate sau de creştere apare atunci când se înregistrează
mai întâi o creştere a preţurilor şi o scădere a puterii de cumpărare a
banilor, care, în anumite condiţii contribuie la creşterea economică, la
eliminarea unităţilor neperformante şi/sau transformarea lor prin stabilirea
capacităţilor de producţie în funcţie de nevoile de consum, reorientarea
resurselor spre activităţi mai rentabile etc.
• Inflaţie de penurie, de mare intensitate, imposibil de controlat, determină
dezorganizarea economiei, descurajează investitorii şi afectează grav pe
cei cu venituri mici, măreşte riscul economic şi duce la decăderea
societăţii civile, precum şi la dezechilibre enorme.
• Inflaţie prin cerere apare atunci când cererea solvabilă este mai mare
decât oferta de bunuri şi se datorează fie sporirii nejustificate a veniturilor
băneşti ale populaţiei, fie reducerii impozitelor, chiar dacă oferta de
monedă rămâne aceeaşi.
• Inflaţie prin costuri apare atunci când costurile de producţie cresc
independent de cerere, iar firmele răspund parţial prin creşterea preţului
de vânzare, respectiv prin reducerea volumului activităţii. Inflaţia prin
cerere şi inflaţia prin costuri se pot manifesta simultan sau se pot
întrepătrunde, chiar dacă procesul inflaţionist apare ca urmare fie a
creşterii cererii totale, fie a evoluţiei necontrolate a costurilor de
producţie.
• Inflaţie structurală, dezechilibru structural, monetaro-material, care
indică existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile
economiei reale, fapt ce conduce la deprecierea banilor de hârtie
neconvertibili în aur sau neconvertibili în general, respectiv la creşterea
generalizată a preţurilor.
Cauzele inflaţiei
1. Emisiunea excesivă de monedă peste oferta reală de bunuri şi servicii -
aceasta atrage după sine un "surplus de cerere" şi, prin urmare, creşterea
generalizată a preţurilor. Mărirea preţurilor are loc nu prin simpla sporire a
cantităţii de bani, ci prin creşterea cererii pe care acesta o face posibilă.
2. Excedentul de cerere agregată (inflaţie prin cerere) - apare datorită
creşterii cererii agregate, în condiţiile în care oferta agregată rămâne în urma
cererii sau se micşorează. Cererea agregată poate să crească şi în condiţiile în
care masa monetară nu se modifică, şi anume atunci când:
- sporesc veniturile băneşti ale populaţiei, ducând la mărirea puterii de
cumpărare a acesteia;
- se diminuează înclinaţie spre economisire;
- se extinde creditul de consum;
- are loc creşterea salariilor neînsoţită de sporirea rezultatelor muncii etc.
• 3. Creşterea costurilor de producţie (inflaţie prin costuri) - mărirea
costurilor nu stimulează producţia şi, ca urmare, oferta de mărfuri scade,
iar preţurile cresc. Costurile de producţie se măresc atunci când
remunerarea factorilor de producţie creşte mai mult decât productivitatea
lor; un loc important, în acest sens, îl ocupă sporirea cheltuielilor pentru
salarii neînsoţită de o creştere superioară a productivităţii muncii. În
acelaşi sens, al creşterii costurilor, acţionează şi mărirea preţurilor la
materii prime, materiale.
• Opusă inflaţiei, deflaţia exprimă evoluţia negativă a preţurilor între două
sau mai multe perioade consecutive, fenomen întâlnit în ultimele decenii
ale secolului al XX-lea.
Măsurarea inflaţiei
Inflaţia se poate măsura în formă absolută, ca diferenţă între cererea
agregată şi cantitatea reală de mărfuri şi servicii pusă în circulaţie, dată de
excedentul de masă monetară disponibil la agenţii economici; în formă relativă,
calculată procentual, ca raport între excedentul de masă monetară şi oferta reală
de bunuri. Astfel, pentru determinarea inflaţiei se utilizează:
a. Indicele general al preţurilor bunurilor de consum şi tarifelor (IPC),
care exprimă modificarea medie ponderată a cheltuielilor pe care le face o
familie cu venituri medii din mediul urban, pentru asigurarea mijloacelor de
subzistenţă necesare într-o anumită perioadă de timp ca urmare a modificărilor
care apar în evoluţia preţurilor mărfurilor, în cazul în care cantitatea de bunuri
consumată este constantă sau variabilă.
Se determină ca raport între preţul bunului economic din
perioada curentă (P1) şi preţul P din perioada
IPC  1  100
anterioară, considerată ca bază P de calcul (P0):
0
 Calcularea IPC necesită o bază informaţională amplă, cu un puternic
conţinut economico-social, acest indice fiind utilizat de guvern drept
criteriu de apreciere a modului în care şi-a îndeplinit programul de
guvernare, mai ales din punct de vedere social. De aceea, pentru
determinarea dinamicii salariului real, precum şi pentru calcularea
dinamicii ratei inflaţiei (Rinf) se utilizează relaţia:
IPC1  IPC0
Rinf  x100
IPC0
b. Deflatorul PIB măsoară variaţia medie a bunurilor şi serviciilor
care alcătuiesc consumul populaţiei, inclusiv bunurile de investiţii şi cele
exportate. Rata inflaţiei în funcţie de indicele deflaţionist ( ) se
calculează conform relaţiei:
Rinf  ( I dfp  1) x100
În funcţie de ritmul mediu anual de creştere al preţurilor, în literatura
de specialitate au fost identificate mai multe tipuri de inflaţie şi de
creştere economică, astfel:
După intensitate, inflaţia poate fi:
- târâtoare, exprimată printr-un ritm mediu anual de creştere a
preţurilor de consum de până la 3%;
- moderată, când acest ritm este de până la 6%; - rapidă, când
ritmul mediu anual de creştere a preţurilor ia valori până la 10%;
- galopantă sau hiperinflaţie, când acest ritm depăşeşte 15%; este
forma cea mai periculoasă şi excesivă a inflaţiei, atunci când preţurile cresc la
intervale scurte de timp, antrenând dezechilibre generale în economia naţională.
În raport cu evoluţia indicatorilor macroeconomici, creşterea
economică poate avea următoarele forme:
- creştere economică neinflaţionistă, controlată de guvern, când
ritmul mediu anual de creştere depăşeşte rata inflaţiei;
- creştere economică inflaţionistă, când rata inflaţiei depăşeşte
ritmul mediu anual de creştere economică;
- creştere economică zero sau stagflaţie, caracterizată prin
creşterea rapidă a inflaţiei, prin stagnarea creşterii economice şi prin recesiune
economică;
- slumpflaţie sau declin economic, caracterizat prin scăderea
producţiei şi creşterea preţurilor (inflaţie galopantă).
Consecinţele inflaţiei
• Inflaţia, ca stare de dezechilibru economic este preponderent negativă,
având numeroase consecinţe asupra populaţiei, agenţilor economici şi
 asupra mersului de ansamblu al economiei. Aceste efecte sunt denumite
costurile inflaţiei.
• Inflaţia atrage după sine scăderea puterii de cumpărare a populaţiei. La
un volum dat al veniturilor băneşti ale acesteia, sau în condiţiile majorării
lor sub nivelul ratei de creştere a preţurilor, se micşorează cantitatea de
bunuri şi servicii ce pot fi cumpărate, se reduce nivelul consumului pentru
cea mai mare parte a populaţiei. În mod deosebit, sunt afectate persoanele
cu venituri mici şi fixe.
• O altă consecinţă a inflaţiei o reprezintă redistribuirea de venituri şi de
avuţie; prin intermediul preţurilor ridicate, o parte a veniturilor
cumpărătorilor de mărfuri este preluată de către vânzătorii de mărfuri sau
prestatorii de servicii. Este stimulată înclinaţia spre consum şi este
descurajată înclinaţia spre economisire, mai ales cea pe termen lung;
subiecţii economici sunt mai mult incitaţi să cheltuiască resursele băneşti
disponibile, a căror putere de cumpărare scade pe măsura trecerii
timpului. Se consideră că persoanele în vârstă sunt mai vulnerabile la
inflaţie decât tinerii, în sensul că, prin mărirea preţurilor le este afectată
puterea de cumpărare a economiilor de o viaţă, economii destinate
finanţării consumului lor, după pensionare.
• Cu toate acestea, sunt anumiţi agenţi economici care pot fi avantajaţi de
procesul inflaţionist, în special cei ce reuşesc să-şi însuşească rapid
metodele de luptă antiinflaţioniste şi pot lua diferite măsuri în acest scop:
eliminarea tendinţei de creştere a masei monetare fără o justificare
economică; realizarea unui echilibru între cererea solvabilă şi
posibilităţile de producţie (pentru piaţa internă); adoptarea unei politici
salariale corespunzătoare stadiului de dezvoltare a economiei naţionale;
practicarea unei politici fiscale care să încurajeze iniţiativele bune
(sănătoase) ale producătorilor; adoptarea unei politici de credit
echilibrată; practicarea unor politici valutare şi monetare care să sprijine
stabilitatea internă a monedei (aceasta revine Băncii Naţionale).

Măsuri antiinflaţioniste
• Combaterea inflaţiei necesită o politică antiinflaţionistă la nivel
macroeconomic, îndreptată simultan atât împotriva consecinţelor, cât şi
împotriva cauzelor inflaţiei.
• Politica antiinflaţionistă se concretizează în anumite măsuri prin care,
practic, se luptă împotriva creşterii preţurilor.
• Măsuri de reducere a excesului de cerere agregată, care se manifestă
prin:
 - politica monetară riguroasă, de natură să evite excedentul de
monedă în economie;
- politica dobânzilor la creditele acordate, prin care să nu se ajungă
la o micşorare artificială a ratei dobânzii şi, deci, la ieftinirea creditului;
- politica bugetară a statului, orientată spre reducerea deficitului
bugetar, spre menţinerea la un anumit nivel a cheltuielilor publice, în perioada
respectivă, şi spre ridicarea, în anumite limite, a nivelului impozitelor şi taxelor,
care să frâneze creşterea cererii şi, implicit, a preţurilor.
• Măsuri de stimulare a creşterii ofertei, de lichidare a rămânerii ei în
urmă faţă de cerere, cum sunt:
- creşterea capacităţii de adaptare a aparatului de producţie la
cerinţele pieţii;
- stimularea extinderii potenţialului de producţie, prin investiţii de
capital în mijloace de producţie performante, prin forţa de muncă într-o
structură de calificare nouă, inovaţii, prin creşterea productivităţii factorilor de
producţie;
- politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obţinute
prin muncă, prin care să se evite mărirea costurilor medii.
Romania: prognoza inflatiei pentru 2021
• Rata anuală a inflaţiei IPC a fost revizuită în creştere cu 0,9 puncte
procentuale (pp) pentru finalul lui 2021, faţă de raportul din noiembrie, pe
seama tuturor componentelor coşului de consum, mai puţin preţurile
volatile ale alimentelor. Contribuţia cumulată a componentelor de inflaţie
exogene acţiunii politicii monetare - preţurile administrate, tarifele la
energia electrică şi gaze naturale, preţurile volatile ale alimentelor (LFO),
cele ale combustibililor, tutunului şi băuturilor alcoolice – la inflaţia
anuală este previzionată la 1,8 pp, de la o valoare aproape nulă în 2020.
• Componentele coşului de consum al românilor, cu excepţia preţurilor
volatile ale alimentelor, vor înregistra creşteri în acest an determinând
BNR să revizuiască prognoza de inflaţie pentru 2021 în creştere cu 0,9
puncte procentuale, până la 3,4%, după ce în 2020 inflaţia scăzuse spre
2%.
• Preţurile administrate şi tarifele la energia electrică şi gaze naturale vor
avea a doua cea mai mare contribuţie la creşterea inflaţiei din acest an,
după influenţa CORE 2 ajustat, de 0,8 puncte procentuale, rata anuală a
inflaţiei IPC urmând să îşi menţină tendinţa ascendentă până la finalul
acestui an, când va atinge nivelul de 3,4 la sută, conform noilor prognoze
ale BNR.
 Cursul 10: Interdependențe economice internaționale
 Contextul general şi caracteristicile interdependenţelor economice
internaţionale
 Comerţul exterior sau internaţional
 Balanţa de plăţi. Balanţa comercială
 Piaţa valutară
Interdependenţele economice internaţionale între statele lumii există din
cele mai vechi timpuri, traversând un proces continuu şi contradictoriu, totodată.
Pentru definirea acestui proces este necesară analiza elementelor sale
componente: schimbul de bunuri dintre ţării, piaţa mondială, economia
mondială.
• Schimbul de bunuri dintre ţări a devenit o reflectare a economiei
mondiale odată cu extinderea sferei sale de manifestare şi cu accentuarea
influenţei sale asupra economiei fiecărui stat.
• Între factorii care au determinat accentuarea schimbului de bunuri
menţionăm: apariţia şi sporirea surplusului de bunuri, creşterea eficienţei
activităţii economice, trecerea bunurilor în proprietate privată.
• Piaţa mondială reprezintă totalitatea relaţiilor economice ce se stabilesc
între agenţi economici aparţinând unor ţări diferite. Ea este spaţiul economic de
manifestare a diviziunii muncii la nivel mondial şi a efectelor acesteia.
În funcţie de natura bunurilor şi serviciilor care formează obiectul
schimburilor economice, piaţa mondială poate îmbrăca mai multe forme:
• comerţul internaţional – schimbul internaţional de bunuri şi servicii;
• piaţa internaţională a muncii – migraţia (emigraţia şi imigraţia)
internaţională a forţei de muncă;
• piaţa internaţională a capitalurilor – plasamentele internaţionale de
capital, sub forma investiţiilor străine, a creditelor externe ş.a.m.d.;
• piaţa internaţională valutară – tranzacţiile cu monede naţionale
desfăşurate între agenţii economici din ţări diferite.
Economia mondială constituie un nivel calitativ superior al schimbului de
activităţi care se desfăşoară pe piaţa mondială, între economii naţionale
caracterizate prin independenţă şi specializare, în acord cu diviziunea mondială
a muncii.
• Principalele caracteristici ale economiei mondiale sunt următoarele:
– entităţile de bază ale economiei mondiale sunt economiile naţionale;
– interdependenţele specifice economiei mondiale formează un sistem în
care fiecare entitate are funcţii bine stabilite pe care şi le îndeplineşte, iar
împreună au funcţii de sistem integrator regional sau global;
– economia mondială este unică, adică toţi participanţii se supun aceloraşi
legi economice specifice;
 – economia mondială este eterogenă (include atât ţări mari, cât şi ţări mici,
bogate sau sărace,
superdezvoltate sau subdezvoltate);
– participanţii la economia mondială sunt agenţii economici naţionali
(rezidenţi) şi cei străini;
– economia mondială are caracter dinamic, adică se află într-un proces de
evoluţie permanentă;
– parteneriatul în economia mondială poate fi bilateral sau multilateral,
funcţionând pe baza unor instrumente juridice proprii (tratate generale, acorduri
de colaborare, convenţii, protocoale, liste de mărfuri, contracte economice etc.),
într-un cadru institutional adecvat (comisii, comitete, asociaţii ş.a.).
Fluxurile economice internaţionale reprezintă mişcarea unor valori
materiale, servicii sau informaţii, respectiv valori băneşti de la o ţară la alta.
• Fluxurile economice internaţionale au trăsături specifice în fiecare etapă
de dezvoltare, deoarece sunt influenţate de factori tehnico-economici a căror
acţiune se exercită imediat sau în perspectivă. Principala caracteristică a
fluxurilor economice internaţionale este diversificarea.

• Totalitatea fluxurilor economice internaţionale, privite în strânsa lor

interdependenţă, formează circuitul economic mondial care exprimă legăturile
existente între anumite forme ale schimbului reciproc de activităţi dintre diverse
economii naţionale. Circuitul economic mondial include pe lângă sfera
circulaţiei şi sfera producţiei, respectiv pe cea a cercetării ştiinţifice.

Comerţul exterior sau international

Comerţul exterior sau international cuprinde totalitatea tranzacţiilor
de export şi import, grupate pe ţări, zone sau regiuni, pe tipuri de pieţe
sau pe categorii de bunuri materiale şi servicii. Prin volumul şi ponderea
sa, reprezintă principalul flux economic internaţional. Comerţul exterior
cuprinde fluxurile de:
a. mărfuri corporale;
b. comerţul invizibil, respectiv fluxurile de mărfuri acorporale
(brevete de invenţie, know-how, proiecte, tehnologii, leasing, consulting,
engineering, etc.) şi prestări de servicii (transporturi, telecomunicaţii
internaţionale, turism, asigurări, servicii bancare, servicii profesionale în
domeniul medical, juridic, învăţământului, etc.).
• Denumirea de comerţ invizibil provine de la faptul că, spre deosebire
de exportul şi importul de mărfuri corporale, componentele sale nu apar
în tarifele vamale.
Caracteristicile comerţului exterior (internaţional)
 1) Dinamismul - comerţul exterior a evoluat în perioada actuală într-
un ritm care a devansat puternic indicii de creştere ai P.I.B., respectiv ai
producţiei industriale;
2) Au avut loc mutaţii importante de ordin calitativ şi structural ale
comerţului internaţional, accentuându-se diversificarea sa, mai ales sub
impactul revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi a accentuării diviziunii mondiale
a muncii;
3) Comerţul exterior este tot mai mult supus influenţei conjuncturii
economiei mondiale. În evoluţia comerţului internaţional se regăsesc tot
mai riscurile şi procesele specifice crizelor economice, financiar-
monetare sau valutare la nivel mondial;
4) Concentrarea comerţului internaţional înspre ţările dezvoltate
economic (proces de lungă durată), ce reiese din ponderea ridicată a
acestor ţări în cadrul schimburilor economice externe;
5) Acordarea unui rol tot mai important aspectelor ecologice care au
devenit factori determinanţi în negocierea unor înţelegeri comerciale
regionale şi mondiale;
6) Tendinţa de instituţionalizare a schimburilor comerciale
internaţionale, prin apariţia de noi forme de alianţe şi cooperări la nivel
mondial. Astfel, au apărut organisme şi organizaţii internaţionale:
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.), Organizaţia
Mondială a Comerţului (O.M.C.), organizaţii economice regionale
interstatale etc.
7) Tendinţa de tripolarizare a schimburilor comerciale
internaţionale: astfel U.E., S.U.A. şi Japonia deţin aproximativ 75% din
valoarea exporturilor mondiale.
• Comerţul internaţional cuprinde operaţiuni de export şi operaţiuni de
import.
• Exportul reprezintă o operaţiune de vânzare a unor bunuri şi/sau
servicii în străinătate, contra unei sume de bani exprimate, de regulă,
într-o valută convertibilă.
• Importul este o operaţiune de cumpărare a unor bunuri şi /sau
servicii vândute de un agent economic nerezident în schimbul unei sume
de bani exprimate într-o valută convertibilă.
• Importul şi exportul constituie, de fapt, cele două faţete ale aceluiaşi
proces: ceea ce pentru o ţară reprezintă o operaţiune de export, pentru
cealaltă ţară participantă la schimb va reprezenta o operaţiune de import.
Balanţa de plăţi
 Balanţa de plăţi a unei ţări este un instrument macroeconomic de
evidenţă şi analiză care reflectă plăţile către rezidenţi şi încasările de la
nerezidenţi.
• Aşadar, în balanţa de plăţi externe sunt înregistrate toate tranzacţiile
comerciale oficiale (exportul şi importul de bunuri şi servicii, investiţiile
străine, creditele externe, etc.) ce au loc între agenţii economici (indivizi,
firme, administraţii publice şi private) rezidenţi şi cei nerezidenţi.
• În balanţa de plăţi sunt reflectate următoarele categorii de fluxuri şi
tranzacţii:
– fluxurile reale descriu tranzacţiile cu bunuri şi servicii (importuri,
exporturi, transport, asigurări);
– tranzacţiile financiare – totalitatea modificărilor de active (debite,
angajamente) şi de pasive (credite, creanţe);
– transferurile cuprind tranzacţiile unilaterale (unidirecţionale) care
presupun o compensare financiară în contrapartidă: transferuri ale
economiilor băneşti ale lucrătorilor emigranţi, donaţii, contribuţiile la
instituţiile internaţionale, veniturile trimise de lucrătorii din străinătate
către familiile din ţară ş.a.
• Din punct de vedere contabil şi statistic, balanţa de plăţi este
întotdeauna echilibrată, suma debitelor sau a angajamentelor (activele)
fiind egală cu suma creditelor sau creanţelor (pasivele).
Balanţa comercială
Balanţa comercială este principala componentă a balanţei de plăţi
externe şi cuprinde ansamblul tranzacţiilor (exporturi şi importuri) cu
bunuri.
În funcţie de raportul dintre valoarea exporturilor şi valoarea
importurilor, balanţa comercială poate fi:
• excedentară (activă), când exporturile depăşesc importurile, ţara
respectivă realizând venituri suplimentare în valută. Acest tip de balanţă
comercială este recomandată a fi pusă în practică de ţările care au datorii
externe şi care doresc să treacă la convertibilitatea monedei;
• deficitară (pasivă), când importurile sunt mai mari decât exporturile.
Echilibrarea acestei balanţe poate fi realizată prin folosirea rezervelor
valutare proprii sau prin credite externe rambursabile;
• echilibrată (soldată), când exporturile sunt egale cu importurile.
Această situaţie poate fi realizată în fiecare an sau cumulativ, pe mai
mulţi ani.
Situaţia balanţei comerciale (excedentară, deficitară, echilibrată)
reflectă gradul de eficienţă economică înregistrată în ţara respectivă,
determinând forţa concurenţei mărfurilor ei pe piaţa mondială.
 Eficienţa comerţului internaţional exprimă raportul dintre
ansamblul efectelor totale ale acestei activităţi înregistrate în economia
naţională şi eforturile, respective cheltuielile ocazionate pentru realizarea
lor.
• Eficienţa comerţului exterior se determină cu ajutorul mai multor
indicatori:
1) Cursul de revenire la export (Cre) reprezintă numărul de unităţi
monetare naţionale cheltuite pentru a se obţine o unitate monetară străină
prin export. Se calculează ca raportul dintre preţul intern total (Pit) –
exprimat în lei, format din preţul intern (Pi) şi cheltuielile de transport sau
de circulaţie (Cc) şi preţul în valută al bunurilor exportate (Pve). Cu cât
cursul de revenire la export este mai mic, cu atât eficienţa exportului este
mai ridicată.

2) Profitul exportatorului (Prexp) se determină astfel :

• Exportul este eficient atunci când cursul de revenire la export este

mai mic decât cursul de schimb.

3)Cursul de revenire la import (Cri) reprezintă numărul de unităţi

monetare naţionale care pot fi obţinute în schimbul unei unităţi monetare
străine investite în operaţiunea de import. Se determină ca raportul dintre
preţul cu care mărfurile importate sunt livrate beneficiarilor interni,

exprimat în lei, format din preţul intern (Pi) din care se scad taxele
vamale la import (Ti) şi preţul în valută al bunurilor importate (Pvi):
 4) Profitul importatorului ( ) se determină astfel :

unde Cs – cursul de schimb.

• Operaţiunea de import este eficientă atunci când cursul de revenire
la import este mai mare decât cursul de schimb.
• Pentru un agent economic care realizează atât operaţiuni de export,
cât şi operaţiuni de import, iar
încasările valutare din export (Pve) sunt egale cu preţul în valută al
bunurilor importate (Pvi), profitul total (Prt)
se poate calcula astfel :
Prt =Pexp+Pimp=Pv(Cri –Cr)
unde Pve = Pvi = Pv
Cursul 11: Cooperarea economică internațională
Cea mai modernă formă a schimburilor economice internaţionale
(care a apărut după cel de-al doilea război mondial) a constituit-o
cooperarea economică internaţională. Trăsăturile sale specifice îi
acordă un rol primordial în cadrul circuitului economic mondial deoarece:
a) Se bazează şi promovează un complex de fluxuri de investiţii, de
cunoştinţe tehnico-economice, de produse;
b) Este forma cea mai echilibrată de schimb reciproc de activităţi
dintre state;
c) Introduce un element de continuitate şi stabilitate în relaţiile
economice dintre ţări, comparativ cu comerţul exterior care este
influenţat de factori ce-l pot frâna sau stimula;
d) Nu se substituie fluxurilor deja existente, ci contribuie la
dezvoltarea lor.
Piaţa valutară
Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânzare-
cumpărare cu monedele naţionale ale diferitelor ţări. Pe piaţa valutară se
fac tranzacţii cu valută şi cu titluri de credit (cambii, bilete la ordin, valori
imobiliare, ordine de plată etc.) exprimate în monede străine.
• Subiecţii pieţei valutare, care se numesc operatori, se clasifică în
două categorii:
• subiecţi care generează cererea şi oferta de valută – în această
grupă sunt incluşi agenţii economici care efectuează activităţi de comerţ
internaţional, investitorii de capital, subiecţii pieţei muncii, operatorii
speculatori;
• subiecţi care concentrează cererea şi oferta de valută, stabilesc
cursul de schimb, efectuează tranzacţii cu valută – este vorba despre
banca de emisiune, bursa valutară, brokerii, băncile comerciale, casele de
schimb valutar etc.
• Obiectul pieţei valutare îl reprezintă ansamblul de fluxuri, adică
vânzareacumpărarea de valute convertibile, schimbarea unei valute
efective pe valută în cont sau invers, vânzarea-cumpărarea de efecte de
comerţ exprimate în euro, pe efecte exprimate în valută aflată în cont ş.a.
• Raportul de schimb dintre două monede este exprimat prin
intermediul cursului de schimb.
• Cursul de schimb reprezintă preţul unei monede naţionale,
respectiv numărul de unităţi monetare străine care se primesc în
schimbul unei unităţi monetare naţionale.
• Cursul de schimb poate fi exprimat prin două metode:
– metoda cotării directe, conform căreia exprimarea preţului unei
unităţi monetare străine se face în moneda naţională (spre exemplu, în
România, 1 euro = 4,20 lei);
– metoda cotării indirecte, conform căreia exprimarea preţului unei
unităţi monetare naţionale se face într-o monedă străină (spre exemplu,
în Marea Britanie, 1 liră sterlină = 1,56$).
• Creşterea cursului de schimb al monedei naţionale se numeşte
apreciere, iar reducerea acestuia poartă denumirea de depreciere.
Cererea de valută reprezintă nevoia de valută ce poate fi satisfăcută
prin actele de cumpărare în conformitate cu normele pieţei valutare şi cu
evoluţia cursului de schimb.
• Cererea de valută este formată de către agenţii economici care
urmăresc extinderea activităţii economice, au interese speculative de
profit ori vizează protejarea sau apărarea împotriva unei evoluţii
nefavorabile a cursului de schimb al diverselor monede naţionale.
Cererea de valută reiese din operaţiunile de import, din prestările de
servicii realizate în ţară de agenţii economici străini, cât şi din ieşirile de
capital naţional.
Oferta de valută exprimă disponibilităţile valutare care pot fi vândute
la un anumit curs de schimb. Oferta de valută se formează pe baza
depozitelor bancare şi a numerarului deţinut de agenţii economici care
acţionează în agricultură, comerţ, industrie, asigurări, reasigurări,
turism etc.
 În funcţie de momentul efectuării tranzacţiilor şi al virării banilor în
conturi, pe piaţa valutară au loc două genuri de operaţiuni: la vedere şi la
termen.
• Piaţa la vedere constă în vânzarea sau cumpărarea de diferite
monede ce trebuie livrate în maxim două zile lucrătoare de la încheierea
tranzacţiilor. Devizele circulă şi sunt schimbate fie prin schimb manual,
corespunzător ordinelor particularilor (caz în care devizele circulă sub
formă de bilete şi cecuri de călătorie), fie prin schimb scriptural, prin care
băncile schimbă devizele între ele prin intermediul transferurilor.
Piaţa la termen cuprinde operaţiunile de vânzare şi cumpărare care se
încheie la cursul existent în momentul respectiv, plata efectuându-se la
termene care pot varia până la 12 luni. În cazul acestor operaţiuni nu este
necesară prezenţa disponibilităţilor băneşti la momentul încheierii
tranzacţiei, ci la termenele convenite.
• Tendinţa actuală manifestată pe principalele pieţe este aceea de
reducere a ponderii operaţiunilor la vedere în favoarea celor la termen.
Cursul 12: Integrarea economică internațională
 Raportul globalizare - regionalizare - economie naţională
 Integrarea economică internaţională şi integrarea economică regională
Globalizarea şi regionalizarea - realităţi ale economiei mondiale
Ca fenomen dominant în economia mondială din ultimele decenii,
globalizarea poate fi definită drept “un declin continuu al importanţei
economice a graniţelor naţionale şi o intensificare fără precedent a
relaţiilor şi interacţiunilor economice, până în punctul în care diferenţa
dintre tranzacţiile interne şi cele externe devine nesemnificativă sau
dispare”.
Principalele forme de manifestare a globalizării sunt:
- internaţionalizarea producţiei şi a tehnologiei;
- globalizarea pieţelor mărfurilor;
- internaţionalizarea pieţelor serviciilor;
- integrarea pieţelor financiare mondiale.
La baza integrării crescânde a economiei mondiale stau două fenomene:
 unul este de natură tehnologică şi constă în progresul
exploziv în ceea ce priveşte viteza şi eficacitatea
comunicaţiilor şi transporturilor internaţionale,
concomitent cu reducerea costurilor reale ale acestora;
 celălalt este de natură economică şi este reprezentat de reducerea sau
înlăturarea barierelor naţionale din calea fluxurilor internaţionale de
bunuri, servicii, tehnologie şi capital.
 Regionalizarea este procesul de realizare a unor aranjamente
comerciale regionale cu grade diferite de integrare.
 În perioada postbelică pot fi identificate două valuri de integrare
regională: începând cu anii '50 au avut loc numeroase încercări de creare
a unor zone de comerţ liber sau a unor pieţe comune în Europa, Africa,
America Latină, Zona Caraibelor şi Asia. Cu excepţia Europei,
încercările de integrare regională ale primului val au eşuat.
 Regionalismul celui de-al doilea val este un fenomen al anilor '90. Este
mai extins decât primul val şi "este posibil să fi fost provocat de
interdependenţa economică internaţională crescândă şi de progresele în
comunicaţii". Acest al doilea val constă în diverse încercări de a crea
acorduri de comerţ regionale, asociaţii vamale, uniuni vamale şi pieţe
comune.
 Dintre cele 109 acorduri regionale înregistrate de Acordul General de
Tarife şi Comerţ (GATT) în perioada 1948-1994, o treime au fost
încheiate între anii 1990-1994. Însă aceste proiecte de integrare regională
sunt încă într-un stadiu de dezvoltare fragil şi nici unul nu se apropie de
nivelul de integrare atins de Uniunea Europeană.
Cadrul instituţional al colaborării economice internaţionale
 Pornind de la Conferinţa din iulie 1944 de la Bretton Woods (New
Hampshire - SUA) s-a dezvoltat un cadru instituţional puternic pentru
colaborare economică şi politică internaţională. Acest cadru includea:
Fondul Monetar Internaţional, Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Acordul General pentru Tarife şi Comerţ
(GATT).
 Fondul Monetar Internaţional (FMI) a fost creat în 1945 în scopul
realizării convertibilităţii tuturor valutelor ţărilor membre, promovării
stabilităţii pe pieţele monetare internaţionale şi furnizării de asistenţă
pentru ţările mai puţin dezvoltate. FMI a instaurat un sistem care a
dominat relaţiile monetare internaţionale până în 1972, când a fost
suspendată convertibilitatea dolarului. România este membră a FMI încă
din 1972.
 Obiectivele FMI sunt:
promovarea cooperării monetare internaţionale;
facilitarea dezvoltării şi creşterii echilibrate a comerţului
internaţional;
stabilirea unui sistem multilateral de plăţi între ţările membre.
 Pentru desfăşurarea activităţii Fondului, statele membre subscriu cote-
părţi la capitalul acestuia, cote stabilite în funcţie de ponderea fiecărei ţări
membre în comerţul internaţional. Cotele se revizuiesc la fiecare cinci
 ani, în funcţie de evoluţia economiilor ţărilor membre şi a nevoilor de
capital ale Fondului.
 Statele membre folosesc Fondul pentru obţinerea de credite în valută, în
vederea acoperirii deficitului temporar al balanţei de plăţi externe.
Creditele sunt acordate cu o dobândă mai mică decât cea a pieţei, pe o
perioadă de 3-5 ani, în funcţie de cota de participare la Fond a fiecărei
ţări.
 În anul 1945 s-a creat Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD), cunoscută drept Banca Mondială, organism ce urma
să se ocupe de problemele dezvoltării economice. Are sediul la
Washington (SUA). În prezent, are 146 de membri, între care şi România
(din anul 1972).
 Obiectivele BIRD sunt:
promovarea dezvoltării economice a statelor membre, prin acordarea
de împrumuturi cu dobânzi mai reduse pentru realizarea unor
proiecte de dezvoltare economico-socială;
încurajarea investiţiilor străine în economia ţărilor membre prin
acordarea de garanţii.
 Fondurile băncii provin din trei surse:
cote-părţi subscrise de ţările membre la capitalul acesteia, în aceeaşi
proporţie cu cele pentru FMI;
acţiuni vândute pe pieţele de capital ale lumii;
venituri din profiturile băncii.
 În 1947 a fost adoptat Acordul GATT, supravieţuitorul unei încercări
nereuşite de creare a unei Organizaţii a Comerţului Internaţional (ITO) şi
instituţia cea mai importantă pentru promovarea liberalizării comerţului.
Aceste instituţii, cărora li s-a adăugat în 1995 Organizaţia Mondială a
Comerţului (OMC), continuă să formeze structura fundamentală a
relaţiilor economice internaţionale în domeniile monetar, al dezvoltării şi
comerţului, cu toate că fiecare a evoluat şi au mai apărut şi alte organizaţii
între timp.
 Principalele obiective ale GATT au fost: organizarea de negocieri în
scopul reducerii treptate a taxelor vamale, a înlăturării restricţiilor
cantitative şi a altor obstacole netarifare, în vederea facilitării
schimburilor comerciale.
 Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) este o instituţie
internaţională de reglementare a relaţiilor comerciale mondiale şi un
forum pentru soluţionarea disputelor comerciale între naţiuni. Înfiinţată în
ianuarie 1995, OMC a înlocuit Acordul General pentru Tarife şi Comerţ
(GATT), preluând principalele acorduri comerciale încheiate sub egida
 acestei organizaţii. Are drept mandat impulsionarea liberei circulaţii a
mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor şi eliminarea barierelor din calea
acesteia. Are sediul la Geneva (Elveţia) şi este controlată de un Consiliu
General alcătuit din ambasadorii statelor membre.
 Organizaţia Mondială a Comerţului are şi puteri legislative, putând să
modifice anumite reguli comerciale, pentru asigurarea funcţionării
eficiente a pieţelor competitive, cu două treimi din voturile membrilor
organizaţiei, noile reguli devenind obligatorii pentru toate cele 117 state
membre.
 Alte instituţii economice internaţionale sunt: Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), Banca Reglementelor
Internaţionale (BIS - the Bank for International Settlements) şi Banca
Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD).
 Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) a
apărut în anul 1961 prin transformarea într-un organism cu vocaţie
globală a Organizaţiei Europene pentru Cooperare Economică (OECE),
creată în anul 1947 în principal pentru administrarea "planului Marshall"
de refacere postbelică a ţărilor europene. OCDE are în prezent 21 de
membri, majoritatea ţărilor europene, SUA, Canada, Australia şi Japonia.
Obiectivele OCDE sunt: încurajarea creşterii economice, a utilizării
depline a forţei de muncă şi a stabilităţii financiare a statelor membre;
sprijinirea dezvoltării economice a ţărilor mai puţin dezvoltate nemembre;
furnizarea de informaţii şi statistici asupra economiei mondiale, în special
prin publicaţia Economic Outlook.
 Banca Reglementelor Internaţionale are sediul la Basel în Elveţia. A
fost creată în 1930 cu scopul de a sprijini băncile centrale din ţările
membre să-şi coordoneze plăţile internaţionale. Consiliul ei de
administraţie este alcătuit din reprezentanţii băncilor centrale din Marea
Britanie, Franţa, Germania, Belgia, Italia, Elveţia, Olanda şi Suedia. La
şedinţele Consiliului participă regulat şi reprezentanţi ai SUA şi ai
Japoniei. Principalele funcţii îndeplinite de Bancă sunt: promovarea
cooperării între băncile centrale, sprijinirea organizării financiare a ţărilor
cu dificultăţi de plată, supravegherea pieţelor de eurovalute, furnizarea de
consultanţă de specialitate pentru OCDE şi administrarea programelor de
credite ale Uniunii Europene.
 Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) este
prima instituţie financiară internaţională creată după căderea
comunismului în Europa, având drept scop declarat "promovarea
tranziţiei la economia de piaţă şi sprijinirea iniţiativei private în ţările
central şi est-europene". Are sediul la Londra şi a fost inaugurată în mai
 1990, în baza unui acord semnat de 40 de ţări, de Comisia Europeană şi
de Banca Europeană de Investiţii. Obiectivele sale vizează sprijinirea
reformelor structurale în ţările din Europa centrală şi de est prin:
consultanţă de specialitate, sprijin pentru formarea profesională şi
suplimentarea capitalului naţional destinat investiţiilor majore din
sectoarele particular şi public.
Integrarea economică internaţională şi integrarea economică regională
 Existenţa unui număr mare de ţări diferite ca mărime, populaţie şi
potenţial economic, precum şi faptul că semnificaţia economică
determină rolul unei ţări pe pieţele mondiale, constituie un stimulent
serios pentru naţiuni să se constituie în grupări economice. În acelaşi
timp, interesele economice şi politice individuale ale fiecărei ţări
constituie o barieră în calea coordonării şi colaborării libere în cadrul
acestor grupări. Fiecare ţară doreşte să-şi definească obiectivele sale
economice naţionale şi să-şi păstreze dreptul de a-şi promova propria
politică, cu toate că dobândeşte şi capacitatea de a lua decizii ce depăşesc
graniţele naţionale.
Etapele integrării economice
 Integrarea economică reprezintă acel proces complex de dezvoltare a
economiei mondiale care constă în intensificarea interdependenţelor
între economiile diferitelor state şi care are drept rezultat constituirea
unor ansambluri economice alcătuite din două sau mai multe state.
 Cauzele principale ale integrării economice sunt:
- apariţia şi manifestarea în forme tot mai acute - începând de la jumătatea
secolului al XX-lea - a contradicţiei dintre posibilităţile de sporire a
producţiei şi capacitatea restrânsă a pieţelor naţionale;
- gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalurilor,
pe de o parte, limitele şi restricţiile mişcării libere a capitalurilor şi forţei
de muncă, pe de altă parte;
- necesitatea capitalurilor din ţările situate într-o anumită zonă de a-şi
promova şi apăra "în comun" interesele ameninţate de concurenţi
internaţionali foarte puternici;
- constituirea de mari firme (de stat sau mixte) care, prin activitatea lor,
depăşesc graniţele naţionale;
- interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi extinde relaţiile
cu fostele ţări coloniale devenite independente.
 Există cinci etape sau tipuri de integrare economică ce reprezintă grade
sporite de unificare:
a. Nivelul cel mai redus de integrare este crearea unei zone de comerţ
preferenţial. În acest sistem, ţările membre acceptă să reducă barierele
 comerciale în relaţiile cu ţările din zonă şi preferă să desfăşoare relaţii cu
ţările membre mai degrabă decât cu ţările nemembre. Fiecare ţară
continuă să-şi determine propria politică, dar politica comercială a
fiecăreia include un tratament preferenţial acordat ţărilor membre în grup.
b. Etapa a doua a integrării este crearea unei zone de comerţ liber care
presupune eliminarea tuturor barierelor din calea comerţului dintre ţările
din cadrul zonei, menţinând însă barierele stabilite prin decizie naţională
în comerţul cu ţările nemembre. O zonă de comerţ liber se poate referi la
toate mărfurile sau numai la o listă specifică de mărfuri. Avantajul unei
asemenea zone constă în faptul că necesită acordul între ţările membre
asupra unui număr redus de probleme. Dezavantajul constă în apariţia
unei probleme privind transportul în tranzit.
c. O uniune vamală înseamnă eliminarea barierelor din comerţul între ţările
membre, plus stabilirea unui tarif extern comun în comerţul cu ţările
nemembre.
d. Piaţa comună extinde comerţul liber dintre ţările membre de la mărfuri şi
servicii şi la factorii de producţie (forţa de muncă şi fluxurile de capital).
În plus, membrii unei pieţe comune menţin rate de schimb fixe între
valutele lor naţionale. Acest nivel de unificare este ilustrat cel mai bine de
statutul Comunităţii Economice Europene.
e. Cea mai evoluată formă de integrare economică este uniunea economică;
aceasta implică politici economice comune, determinate în grup, ca şi o
valută sau unitate monetară comună. Realizarea unei uniuni economice
este deosebit de dificilă, întrucât presupune acordul ţărilor membre asupra
unei game extrem de largi de probleme, inclusiv politicile micro şi
macroeconomice. De-a lungul istoriei, ţările au avut reţineri în a renunţa
la dreptul de a-şi exercita suveranitatea naţională în interesul unei uniuni
economice.
Uniunea Europeană
 În 1957, prin Tratatul de la Roma a fost creată Comunitatea Europeană,
alcătuită din 6 ţări membre (Belgia, Luxemburg, Olanda, Franţa,
Germania, Italia). Obiectivele Tratatului erau crearea unei pieţe comune
în care ţările membre să desfăşoare politici comune agricole şi regionale
care să sprijine dezvoltarea regiunilor mai puţin dezvoltate din grup.
Obiectivul final era crearea unei Europe unite care să preîntâmpine
rivalităţile ce au dus la declanşarea a două războaie mondiale şi care să
constituie un partener economic şi politic de calibru egal pentru SUA.
 La un deceniu de la creare, Comunitatea Europeană a devenit o uniune
vamală, dar în continuare procesul de integrare a stagnat. În 1971, CE a
 aprobat un plan de dezvoltare pentru următorii 10 ani în care urma să se
realizeze o uniune economică.
 Procesul luării deciziilor în CE a devenit din ce în ce mai complex odată
cu lărgirea comunităţii de la 6 la 12 membri (Marea Britanie, Irlanda şi
Danemarca au devenit membre în 1973, Grecia a fost admisă în 1981,
Spania şi Portugalia în 1985), la 15 membri (prin aderarea Austriei,
Suediei, Finlandei în 1995), la 1 mai 2004 la 25 de membri (prin aderarea
Cehiei, Ungariei, Poloniei, Sloveniei, Slovaciei, Estoniei, Letoniei,
Lituaniei, Maltei şi Ciprului), iar la 1 ianuarie 2007 prin aderarea
României şi Bulgariei s-a ajuns la 27 de membri.
 Problemele cu care se confruntă UE (rata înaltă a şomajului, o rămânere
în urmă în dezvoltarea noilor industrii bazate pe tehnologii înalte,
menţinerea măsurilor protecţioniste în politica agricolă comunitară, lipsa
unor politici comune în domenii ca educaţie, sănătate, protecţie socială,
afaceri interne, securitate şi afaceri externe) evidenţiază dilema
fundamentală cu care se confruntă şi statele participante la economia
mondială: cum să profiţi de beneficiile cooperării şi comerţului
internaţional şi să păstrezi în acelaşi timp niveluri politic acceptabile de
control în politica economică şi socială.