Sunteți pe pagina 1din 85

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ DIMITRIE CANTEMIR

FACULTATEA FINANŢE, BĂNCI, CONTABILITATE


Specializarea finanţe-bănci

CREDITARE BANCARĂ

NOTE DE CURS

Autor lect. dr. Ileana Nicula


TEMA 1

CREDITUL. ROL, FUNCŢII ŞI PIEŢE

Cea mai cuprinzătoare definiţie a creditului bancar este "totalitatea creanţelor deţinute
de bănci asupra clientelei sale (bancare şi nebancare)". Conceptul de credit nu este
propriu numai activităţii bancare, îmbrăcând aspecte mai largi.

Obiectivele temei sunt:


• Cunoaşterea mecanismelor de creditare şi a pieţei creditului.
• Înţelegerea creditării ca un proces.
• Înţelegerea aspectelor economice, juridice, monetare legate de procesul
de creditare.
• Cunoaşterea şi descrierea principale funcţii şi trăsături creditului.
• Rolul instituţiilor financiare – bancare şi nebancare în procesul de
creditare.

MECANISMELE DE CREDITARE ÎN ECONOMIE

Creditul poate fi definit şi ca o relaţie financiară complexă cu implicaţii:


• economice;
• juridice;
• monetare;
• contabile.
Creditul reprezintă un motor al dezvoltării economice, asigurând un volum sporit de
bunuri (produse şi servicii). Orice agent economic (inclusiv gospodăriile) se poate
dezvolta utilizând trei căi principale:
• prin fondurile proprii – capacitatea de autofinanţare rezultată din
derularea activităţii firmei.
• prin apelul la resursele economisite (de către alte firme sau gospodării).
• prin utilizarea mijloacelor de plată puse la dispoziţie de bănci care
monetizează active ce nu sunt monedă (creaţie monetară).

2
Oferta de capitaluri de împrumut este o ofertă de resurse create prin (1) procesul de
economisire şi o ofertă (2) de instrumente de plată (instrumente monetare) create de
bănci prin procesul de monetizare.
Din punct de vedere economic procesul de creditare este intrinsec legat de procesul
de economisire, acesta din urmă fiind realizat atât de agenţii economici cu resurse
suplimentare (inclusiv statul) cât şi de gospodării.
Ca orice proces, creditarea porneşte de la cei care dispun de resurse băneşti temporare
("unităţi care economisesc") şi le distribuie celor care au nevoie temporară de
respectivele resurse ("unităţi cu deficit de resurse financiare" - alte firme, gospodării
şi stat).
Întâlnirea celor ce dispun de fonduri cu cei care au nevoie de fonduri se realizează pe
piaţa financiară. Procesul de creditare nu se poate desfăşura în absenţa unor pieţe de
fonduri eficiente a căror rol de bază este de a permite întâlnirea cererii cu oferta.
Există mai multe instituţii cu rol de intermediari financiari.

La nivel macroeconomic, procesul de creditare poate fi văzut ca "un proces de


redistribuire a unei părţi din PIB sau din venitul naţional, prin care se mobilizează
resursele financiare din economie şi se repartizează direct sau indirect (prin
intemediul creării unor mijloace de plată) cu scopul atingerii unor obiective
economice şi sociale" (N. Dardac, Teodora Vâşcu – Monedă şi Credit, Ed. ASE,
2002). În concluzie la nivel macroeconomic creditul are trei funcţii:
a) de repartiţie – "unităţile care economisesc" dau cu împrumut "unităţilor cu
deficit" şi care demonstrează că prin activitatea lor pot şi vor să ramburseze
creditul luat, cu alte cuvinte prin acest proces creşte gradul de concentrare a
capitalului;
b) de control – de regulă, acordarea unui credit se face pentru un anumit
obiectiv clar stipulat în contract iar urmărirea şi eficienţa utilizării acestuia
permite reducerea iniţiativelor nerentabile. Împreună cu alţi factori, preţul
de echilibru dintre cererea şi oferta de bani (dobânda) permite reglarea
cererii şi ofertei de bunuri, contribuind indirect la stabilitatea preţurilor.
c) de emisiune monetară – băncile (comerciale şi centrale) monetizează
anumite active, care nu sunt monedă, sub forma mijloacelor de plată, care
devin la rândul lor monedă, deoarece participă la stingerea datoriilor între
partenerii comerciali.

3
TRĂSĂTURILE CREDITULUI

1. În procesul de creditare intervin două contrapartide: împrumutătorul


(creditorul) şi împrumutatul, între care există un contract juridic, cu clauze
clare şi care în esenţă reprezintă o promisiune de rambursare viitoare a unui
capital şi a dobânzilor aferente.
2. Procesul de creditare implică transformarea scadenţelor, în sensul că
intermediarii financiari agregă resursele cu scadenţe la diferite momente de
timp şi acordă credite care au un profil al scadenţelor care nu este obligatoriu
să urmărească profilul scadenţelor resurselor. (Funcţia de transformare a
scadenţelor de către intermediarii financiar).
3. Între momentul acordării unui credit şi momentul rambursării lui există un
interval de timp – în care pot apărea condiţii adverse şi deci un risc.
4. Procesul de creditare implică moneda iar costul acesteia este dobânda,
exprimată de regulă sub forma ratei procentuale anuale.
5. Rambursările se pot face sub o mare varietate de forme, dar de regulă sunt
eşalonate în timp iar profilul reprezentat de sumele de rambursat şi momentele
rambursării formează scadenţarul.
6. Din cauza riscului pe care-l suportă împrumutătorul, în procesul de creditare
se constituie o gamă largă de garanţii.

Procesul de creditare în sens larg se desfăşoară pe piaţa monetară şi piaţa de capital.


În economiile moderne această compartimentare începe să dispară, apărând conceptul
de pieţe monetar financiare, pe care acţionează şi instituţiile bancare.

INTERMEDIARII FINANCIARI

Existenţa intermediarilor financiari este esenţială pentru asigurarea finanţării în


economiile moderne.

Procesul de creditare se poate realiza în două moduri: (1) prin finanţare directă - caz
în care dorinţele contradictorii ale celor două contrapartide (împrumutaţi şi

4
împrumutători) sunt compatibile - şi (2) prin finanţare indirectă - în cazul în care
dorinţele celor două părţi nu sunt compatibile.
Procesul de creditarea indirectă are două variante:
a) între cele două contrapartide circulă active monetare preexistente în economie şi
care anterior au fost economisite;
b) între cele două contrapartide circulă active monetare nou create de către sistemul
bancar.
Ca atare avem de-a face cu (1) o finanţare care nu duce la emisiune monetară realizată
de intermediarii financiari nebancari şi la (2) o finanţare care duce la emisiune
monetară realizată de către intermediarii financiari bancari.
Finanţarea indirectă este realizată de intermediarii financiari nebancari (IFN –
Instituţii Financiare Nebancare) şi de bănci.
Rolul intermediarilor financiari nebancari poate fi văzut sub dublu aspect:
a) faptul că atrag economiile existente, sporind astfel oferta de fonduri
disponibile la un anumit nivel dat al înclinaţiei spre economisire şi ca atare
aceste instituţii au un rol strategic în mobilizarea resurselor;
b) faptul că se realizează şi o sincronizarea a scadenţelor: acordarea de credite
pe termene mai lungi pe baza mobilizării unor resurse pe diverse termene
(de regulă mai lungi decât băncile).

Deosebirea principială între bănci – ca intermediari financiari – şi alţi intermediari


financiari nebancari este că aceştia din urmă nu monetizează creanţele pe care le
achiziţionează.

Ca instituţii, intermediarii financiari nebancari sunt în principal casele de economii şi


consemnaţiuni care colectează o mare parte a economiilor lichide ale populaţiei,
trezoreria statului, companiile de asigurări-reasigurări (care vând pachete de
produse şi servicii specifice cum sunt asigurările, mobilizând economiile pe termen
lung), fondurile mutuale şi de investiţii, băncile populare, cooperativele de credit,
etc. În România o categorie specifică de intermediari financiari nebancari sunt
fondurile proprietăţii (de stat şi private – numite Societăţi de Investiţii Financiare -
SIF), înfiinţate în baza legii privatizării.
În concluzie băncile atrag resursele existente în economie, fiind concurate de celelalte
instituţii financiare nebancare.

5
CONCEPTE CHEIE

•Instituţii financiare - bancare şi nebancare; intermediai financiari.


•Proces de creditare şi de economisire.
•Piaţă monetară, piaţă de capital, piaţă montar-financiară.
•Mijloace de plată şi instrumente de credit.
•Transformarea scadenţelor.
•Garanţii, rată procentuală anuală, scadenţar.
•Finanţarea directă şi indirectă.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

Testul 1
Marcaţi formele de credit nu sunt specifice instituţiilor financiare bancare:
a) Creditul furnizor
b) Scontarea unui efect de comerţ
c) Emiterea de obligaţiuni municipale ale oraşului Mangalia
d) Creditul fiscal
Testul 2
Identificaţi şi marcaţi pe care dintre următoarele segmente de piaţă se poate desfăşura
procesul de creditare:
a) La Bursa de Valori Bucureşti (BVB)
b) Pe piaţa primară
c) Pe piaţa interbancară
d) Pe piaţa secundară a RASDAQ
Testul 3
Analizaţi modul în care nivelul inflaţiei marchează comportamentele financiare ale
unităţilor care dispun de resurse, ale unităţilor care au deficit de resurse şi ale
instituţiilor financiare bancare şi nebancare (maximum 1 pagină).

6
Testul 4
Care sunt avantajele băncii comerciale universale faţă de băncile specializate. În ce
context este necesară specializarea bancară.
Testul 5
Exemplificaţi sincronizarea realizată de intermediarii financiari nebancari
Testul 6
Teoriile manageriale (şi bunul simţ) spun că orice intermediar induce costuri
suplimentare. Cum explicaţi faptul că băncile nu numai că nu îşi restrâng activitatea,
dar sunt chiar şi în România afaceri de succes.
Testul 7
Analizaţi critic următorul paragraf:
"Funcţia de control exercitată prin credit poate reduce iniţiativele nerentabile în
economiile capitaliste şi dirijiste."

7
TEMA 2

CARACTERISTICILE PROCESULUI DE CREDITARE. PRINCIPALELE


CATEGORII DE CREDITE

Provenind din latină de la termenul de încredere, noţiunea de credit implică în mod


evident un element psihologic şi anume încrederea în contrapartida care va beneficia
de împrumut.

Obiectivele temei sunt:


• Definirea conceptului de credit bancar.
• Conceptele de fonduri şi substitute ale fondurilor.
• Definirea şi caracteristicile parametrilor care caracterizează creditul.
• Cunoaşterea principalelor categorii de credite.
• Cunoaşterea rolului dobânzilor şi comisioanelor.

INTRODUCERE

O definiţie tehnică extensivă a creditul bancar a fost dată de Fondul de garantare a


depozitelor din Canada (CDIC – Canada Deposit Insurance Corporaton) şi anume:
"prevederea ori angajamentul de a furniza fonduri sau substitute ale fondurilor (atât
înregistrate contabil cât şi extracontabil) pe baza sau în lipsa unor garanţii, către un
debitor care se obligă să ramburseze, la cererea împrumutătorului sau la date fixe sau
determinabile în timp (pe baza unui scadenţar), suma luată cu împrumut precum şi
dobânzile şi/sau comisioanele aferente respectivei sume."
Din definiţa de mai sus se pot identifica următoarele elemente esenţiale:
1. Banca acordă direct fonduri sau emite substitute cu care se sting obligaţiile
clientului său împrumutat.
2. Existenţa unor garanţii, reale sau personale.
3. Existenţa unui contract cu clauze pentru părţile implicate.
4. Rambursarea totală sau parţială se poate face pe baza unui scadenţar, care însă
nu este obligatoriu, în acest din urmă caz împrumutătorul poate solicita la un
anumit moment rambursarea toatală a împrumutului acordat.

8
5. Indiferent de existenţa sau nu a garanţiei, cu excepţii specifice, banca cunoaşte
scopul creditului şi va urmări ca fondurile să nu fie deturnate în alte scopuri
(chiar legitime din punct de vedere juridic).
6. Împrumutul este purtătorul unor dobânzi şi/sau comisioane, care sunt stabilite
ca procente din valoarea nominală capitalul acordat ca împrumut, mai precis,
de regulă, din soldul restant la un anumit moment de timp.
7. Banca va urmări evoluţia situaţiei financiare a clientului său prin analiza
periodică a situaţiilor financiare ale acestuia (bilanţ, cont de profit şi pierderi,
fluxul de numerar – Cash flow - şi altele).
8. Banca va urmări situaţia economică a zonei, a sectorului de activitate în care
lucrează clientul său, va analiza şi situaţia politică în special în cazul finanţării
unui import sau export din sau înspre o ţară cu risc politic.
9. Procesul de creditare este o strategie de tip dublu câştigător ambele părţi având
avantaje:banca îşi diversifică portofoliul de credite, poate acorda clientului
deja cunoscut alte produse şi servicii, scopul final fiind realizarea de profit.
Clientul îşi poate dezvolta afacerea, îşi poate îmbunătăţi stilul de viaţă etc.

FONDURILE ŞI MIJLOACELE DE PLATĂ

La nivelul agenţilor economici nebancari, inclusiv populaţia, mijloacele de plată sunt


formate din:
• bancnote şi monede emise de banca centrală;
• soldurile creditoare ale diferitelor conturi curente deschise la băncile comerciale;
• soldurile creditoare ale conturilor curente deschise la Banca Centrală (unde este
cazul);
La nivelul băncilor comerciale mijloacele de plată sunt formate din:
• bilete şi monede emise de banca centrală;
• depozite în conturile curente la banca centrală;
Din punctul de vedere al formei, moneda ca mijloc de plată este formată din moneda
legală şi moneda scripturală (de cont). Mişcarea banilor din contul unui beneficiar de
produse şi servicii în contul producătorului sau prestatorului se poate face pe două căi:
1. Prin numerar – utilizându-se moneda legală (fiduciară);

9
2. Prin mijloace de plată scripturale – concept complex ce reprezintă
modalităţi şi tehnici prin intermediul cărora plătitorul şi banca sa transferă
fondurile în contul beneficiarului, în acest proces participând şi banca acestuia
din urmă.
Modalitatea tradiţională şi cea mai directă de transfer a fondurilor este sub formă de
numerar.
Dezavantajele numerarului:
• Induce costuri mari - producere, manipulare, transport, depozitare, sortare,
înlocuire – şi sunt partajate de banca centrală şi de băncile comerciale.
• Induce şi un cost de oportunitate, deoarece este un activ nepurtător de dobândă,
din contră produce cheltuieli.
• Există risc mai mare de furt şi de transmitere a agenţilor patogeni.
Cu toate acestea numerarul nu va dispărea complet în viitor, ci doar ponderea
tranzacţiilor prin acest mijloc de plată va cunoaşte o diminuare continuă. Printre
motivele menţinerii numerarului, chiar şi în ţările dezvoltate, pot fi:
− uşurinţa transformării numerarului în alte instrumente de plată, imediat şi
fără costuri;
− tranzacţionarea de mărfuri mărunte, în cantităţi mici şi pentru care plata
prin cecuri, carduri nu este încă practică;
− caracterul anumitor servicii imediate şi în care numerarul aduce anumite
avantaje;
− cheltuieli ridicate cu implementarea unor infrastructuri de comunicaţie şi
care nu se justifică încă;
− conservatorismul unor categorii de populaţie şi obişnuinţa existenţei
banilor acasă şi în buzunare.
Desigur pot fi menţionate şi alte aspecte ale refuzului de acceptare a altor mijloace de
plată şi anume decontarea greoaie ca urmare a unui sistem bancar încă nedezvoltat
(cum este încă şi cazul României) şi înclinaţia unor agenţi economici spre evaziunea
fiscală.

Pe măsură însă ce valoarea tranzacţiei creşte, există tendinţa înlocuirii numerarului cu


un instrument de plată iar procesul de decontare are loc la nivelul instituţiilor
bancare. Elementul definitoriu al unui instrument de plată este instrucţiunea de plată
(un set de informaţii despre cine plăteşte, cui plăteşte şi prin ce tehnică plus alte date).

10
Instrucţiunea de plată este emisă de agenţii economici, de regulă pentru o bancă, şi
cuprinde dorinţa de a se transfera fonduri de la un plătitor – deţinător de cont – la un
beneficiar – deţinător de cont (de regulă). Va apărea un interval de timp între
emiterea instrucţiunii şi încheierea transferului (stingerea datoriei).
Dacă plătitorul şi beneficiarul aparţin aceleiaşi instituţii bancare este vorba de un
transfer intrabancar.
Dacă plătitorul şi beneficiarul aparţin unor instituţii bancare diferite este vorba de
transfer interbancar.

O instrucţiune de plată (sub forma simplificată: "X plăteşte lui Y suma S") poate duce
la mai multe transferuri succesive de fonduri. La rîndul lor băncile pot fi emitenţi de
instrucţiuni de plată în nume propriu (de exemplu la tranzacţionarea fondurilor de pe
pieţele monetare şi valutare) sau în numele clienţilor lor.

Cele mai multe instrumente de plată sunt pe suport hârtie (majoritatea ordinelor de
plată, cecurile şi unele categorii de plăţi prin intermediul cardurilor). Dar există şi
forme virtuale ale acestora (ordine de plată electronice etc.). În plus o proporţie din ce
în ce mai mare de decontări prin carduri se face electronic.

Unui instrument de plată i se poate ataşa funcţia de mijloc de creditare şi în anumite


cazuri şi de garanţie.

Instrumentele de plată şi mijloacele de creditare

Aceste funcţii simultane pot fi îndeplinite de anumite efecte comerciale şi anume de


cambie şi de biletul la ordin.

NIVELUL CREDITULUI

În cazul efectelor comerciale suma împrumutului este simplu de stabilit şi anume se


scontează (operaţiunea matematică) valoarea nominală a efectului de comerţ.
Formula scontării este identică cu formula dobânzii simple, doar că valoarea astfel
obţinută se scade din valoarea nominală. În plus, băncile oferind şi un serviciu nu
numai un produs (creditul) percep un comision. Agio este format din dobândă plus
comision.

11
În celelalte cazuri nivelul împrumutului acordat unui client (persoană fizică sau
juridică) trebuie analizat şi calculat astfel încât să realizeze un echilibru între nevoile
reale ale clientului şi capacitatea acestuia de a face faţă plăţilor.

GARANŢIILE

De regulă băncile solicită garanţii pentru a-şi acoperi pierderile în cazul în care
împrumutul şi dobânda aferentă nu pot fi rambursate. Acest aspect va fi discutat pe
larg în Tema 4 - Garanţiile bancare. În exemplele de mai sus cardul, cambia şi
biletul la ordin constituie şi garanţii. Dar un card de credit se poate acorda oricărei
persoane care dovedeşte că obţine venituri, băncile riscând în acest caz, dar
comerciantul îşi acoperă riscul.

CONTRACTELE DE CREDIT ŞI CLAUZELE CONTRACTUALE

Contractele pot fi diverse ca formă, mai simple – cum sunt cele pentru solicitarea unui
card cu facilităţi de creditare – sau mai complexe. În principiu un contract cuprinde:
• Suma acordată
• Nivelul dobânzii şi frecvenţa modificării acesteia
• Comisioanele
• Modalităţile de rambursare
• Scadenţarul
• Alte elemente (frecvenţa prezentării situaţiilor financiare, respectarea nivelului
unor indicatori etc.)

MODALITĂŢILE DE RAMBURSARE

Există o mare varietate de modalităţi de rambursare a unui împrumut:


a) singură rambursare – la scadenţă – şi care include valoarea capitalului plus
dobânda aferentă (numit credit balon);
b) o perioadă de timp se rambursează numai dobânzile şi apoi se rambursează
şi parte din capital şi dobânzile aferente;
c) periodic se rambursează sume egale;

12
d) cea mai comună formă de rambursare este cea eşalonată în timp, fiecare
plată cuprinzând parte din capital şi dobânda calculată la soldul restant;

Structurarea rambursărilor ţine cont de o multitudine de factori. Scopul este ca


împrumutatul şi banca să câştige din acest proces, iar situaţiile de risc să fie analizate
şi să se identifice cele mai adecvate metode de contracarare a acestora.

SCOPUL CREDITULUI

Băncile sunt obligate să acorde credite numai pentru obiective legale (de exemplu
achiziţionarea de droguri este ilegală). Cunoaşterea scopului înseamnă că banca îşi
poate estima riscul implicat. Sunt obiective mai riscante şi altele mai puţin riscante,
iar banca, dacă decide acordarea creditului, îşi poate stabili preţul şi în funcţie de
scopul declarat. În plus cunoaşterea acestuia permite o monitorizare a utilizării
împrumutului pe toată durata acestuia, prevenindu-se deturnările în alte scopuri.
Există şi excepţii, aşa-numitele credite de consum, exemplele cele mai notabile fiind
cardurile de credit. Posesorul lor poate cumpăra în limita stabilită orice: alimente,
îmbrăcăminte, obiecte de folosinţă îndelungată, plata de utilităţi, taxe şi impozite. Dar
chiar şi în acest caz există un scop şi anume cheltuielile personale.

DOBÂNZILE ŞI COMISIOANELE

Dobânzile aferente unor împrumuturi pot fi fixe sau variabile. Primul tip a fost
specific perioadelor în care economia ţărilor capitaliste era stabilă, băncile erau
principalii actori care colectau economiile (deci dispuneau de resurse mai ieftine) sau
în cazul ţărilor din lagărul comunist, unde băncile reprezentau cureaua de transmisie
fondurilor colectate centralizat, iar cererea şi oferta erau controlate cu scopul simulării
stabilităţii. În economia actuală băncile practică dobânzi variabile. Perioadele în care
nivelul rămâne fix variază în funcţie de stabilitatea ţării respective. Evoluţia ratelor
dobânzii este influenţată de:
• cererea şi ofertă de fonduri – pe termen scurt şi lung;
• nivelul estimat al inflaţiei;

13
• obiectivele politicii monetare a băncii centrale – de restrângere sau de relaxare
a masei monetare.

Teoretic se consideră că ratele mai ridicate ale dobânzilor descurajează unităţile cu


deficit de a se mai împrumuta. Cu toate acestea situaţiile din economiile reale (de
exempu în Turcia) au demonstrat că mai există şi un factor psihologic şi anume
aşteptările celor ce au nevoie de fonduri. Dacă acestea sunt pozitive (se estimează o
revigorare economică) chiar şi în cazul unor dobânzi mai ridicate există cerere de
credite. Şi reciproca este adevărată, scăderea ratelor dobânzii poate stimula artificial,
pe o perioadă scurtă cererea de credite, dar în timp, dacă aşteptările continuă să fie
negative, cererea de credite se va reduce în ciuda tendinţei artificiale de diminuare a
ratelor dobânzii.

Gestionarea conturilor clienţilor (de credite, de carduri, de depozite, etc.), emiterea şi


trimiterea extraselor de cont implică costuri care trebuie acoperite din veniturile
obţinute. De aceea serviciile bancare sunt purtătoare de comisioane. La rândul său şi
băncile sunt beneficiare ale unor servicii efectuate de alte instituţii financiare bancare
şi nebancare, astfel plătesc şi ele comisioane.

Comisioanele pot fi sume fixe, procente aplicate unor valori sau o combinaţie între
sume fixe şi un procent aplicabil. În principiu, comisionul reprezintă încasarea sau
plata unui serviciu acordat respectiv primit.

În concluzie procesul de creditare, obiectul principal al activităţii unei bănci, are


costuri care trebuie acoperite şi în plus, ca orice alţi agenţi economici, băncile trebuie
să realizeze profit.

CATEGORII DE CREDITE

Creditele pot fi clasificate în funcţie mai multe criterii iar pe măsură ce acest tip de
produs se personalizează devine şi mai dificilă includerea într-o categorie sau alta.
Tendinţa de personalizarea a relaţiilor cu clientul materializată prin personalizarea
produselor şi serviciilor bancare este un răspuns la concurenţa acerbă în interiorul
sistemului bancar şi din partea altor instituţii financiare nebancare. Literatura de
specialitate enumeră următoarele criterii de clasificare:

14
După criteriul perioadei creditului:
a) Credite pe termen scurt – începând de la 24 de ore (overnight – de pe o zi pe
alta) până de regulă la 1 an sau pe durata unui ciclu de producţie.
b) Credite pe termen mediu – între 1 şi 5 ani şi au ca obiectiv operaţiuni de
investiţii, de import sau export, cumpărarea de obiecte de folosinţă
îndelungată (de exemplu autoturisme).
c) Credite pe termen lung – până la 25-30 de ani pentru finanţări de obiective
importante, pentru retehnologizări de mare amploare şi pentru construcţia de
imobile (rezidenţiale sau de alt tip).
După criteriul obiectului:
a) Credite pentru producţie şi comerţ – fie pentru finanţarea capitalului
circulant, fie pentru investiţii.
b) Credite de consum – de regulă pe termen scurt pentru acoperirea unor
cheltuieli personale în cazul persoanelor fizice sau pentru cei cu profesiuni
liberale.
c) Credite pentru export sau import – în care banca, pe lângă creditul propriu-
zis, oferă servicii specifice (de exemplu asigurarea mărfurilor). În multe ţări
(inclusiv în România) există bănci specializate pentru finanţarea acestor
operaţiuni care necesită analize ale riscurilor de ţară. În plus, aceste finanţări
sunt costisitoare pentru împrumutat iar statul poate prelua o parte din costuri
ca pârghie de stimulare a exporturilor.
d) Credite comerciale – conform denumirii din planul de conturi se referă la
creditele acordate având la bază efecte de comerţ care sunt scontate.
Caracteristica specială a acestora este că dobânda activă se încasează în
momentul acordării respectivului credit, suma primită ca împrumut fiind
diferenţa dintre valoarea nominală a efectelor comerciale şi valoarea
dobânzii şi a comisioanelor aferente serviciului respectiv. În această
categorie intră creditele de scont, factoringul şi forfetarea.
După criteriul de clasificare al clientului:
a) Credite pentru persoane juridice nebancare – agenţi economici care îşi
desfăşoară activitatea pe baza legii societăţilor comerciale sau a micilor
întreprinzători particulari.
b) Credite pentru persoane fizice – care pot fi credite de consum sau ipotecare
(cumpărarea sau construcţia de locuinţe uni sau multifamiliale). În această

15
categorie pot intra şi creditele acordate persoanelor ce desfăşoară activităţi
lucrative şi sunt liber profesionişti (medici de familie, contabili autorizaţi,
avocaţi etc.)
c) Credite acordate băncilor sau altor instituţii financiare.
d) Credite acordate agenţiilor guvernamentale (credite publice).
După modalitatea de stingere a obligaţiilor:
a) Credite amortizabile – există un scadenţar clar când împrumutatul trebuie să
ramburseze rata scadentă.
b) Credite neamortizabile – sunt facilităţi de casă continue şi reînnoibile,
împrumutatul rambursând obligaţiile pe măsura încasărilor, plafonul acordat
variind în funcţie de anumite criterii stabilite de bancă. La cererea băncii
clientul trebuie să facă creditor soldul contului său curent.
După modalitatea de rambursare:
a) La scadenţă (credit balon).
b) Prin anuităţi constante – periodic se plăteşte o sumă constantă care cuprinde
o parte de capital şi o parte din dobânda aferentă capitalului
c) Prin amortizări constante – partea de capital se împarte la numărul de
rambursări iar dobânda se calculează la soldul restant şi ca atare plăţile
periodice sunt descrescătoare în timp.
După garanţie: (1) neacoperite de garanţii reale şi/sau financiare (numite credit cu
garanţie personală), (2) acoperite cu active reale şi/sau financiare, (3) acoperite cu un
echivalent în numerar (depozite colaterale), (4) acoperite cu ipoteci asupra clădirilor şi
terenurilor.
Din punct de vedere calitativ creditele sunt (1) performante şi (2) neperformante.
Trecerea din categoria de performanţă în cea de neperformanţă se face conform unor
norme bancare clar precizate. Criteriul de bază este respectarea clauzelor contractuale.
Dacă la un anumit moment de timp apar întârzieri în rambursare, atunci împrumutul
va fi trecut într-o clasă specială de conturi – "Credite restante şi îndoielnice".
Creditele neperformante au un impact negativ asupra activităţii băncii:
• cresc cheltuielile aferente constituirii unor provizioane suplimentare pentru
acoperirea riscurilor de neplată;
• implică cheltuieli suplimentare pentru recuperare (cheltuieli pentru execuţia
garanţiei, cheltuieli de judecată etc.);

16
• diminuează indicatorul bancar numit Rata de solvabilitatea europeană (RSE) –
cunoscut şi sub denumirea de indicatorul Cooke, care trebuie să fie peste 12%.
Băncile au libertatea de a-şi structura diferite categorii de credite în funcţie de
necesităţile clienţilor lor.

CONCEPTE CHEIE

•Fonduri şi mijloace de plată;


•Efecte de comerţ, cecuri, cambii, carduri;
•Scontare şi agio;
•Clauze contractuale de împrumut;
•Primă de risc;
•Dobândă fixă şi variabilă;
•Dobândă activă şi pasivă;
•Comisioane bancare;
•Credite amortizabile şi neamortizbile;
•Credit de producţie, de consum, de import-export, comercial;
•Credite performante şi neperformante;
•Rambursare în rate, tip balon, în anuităţi constante;
•Garanţii reale şi personale

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

Testul 1
Creditele cu rambursare tip balon sunt favorabile clientului când:
a) dobânda practicată de bancă rămâne neschimbată pe întreaga perioadă
b) dobânda practicată de bancă se mişcă în acelaşi sens cu dobânda de pe piaţă
c) dobânzile de pe piaţă au tendinţă descrescătoare pe perioada creditului
d) se manifestă deflaţia pe perioada creditului
e) dobânzile de pe piaţă au tendinţă crescătoare pe perioada creditului
Aserţiunea adevărată este:

17
1) a+b 2) a+d 3) a+c 4) a+e 5) b +c 6) b+e

Testul 2
Creditul furnizor se caracterizează prin:
a) Banca acordă facilitate de casă pentru plata materiilor prime şi materialelor.
b) Furnizorul acceptă plata în rate a bunurilor livrate
c) Furnizorul livrează marfa în condiţiile în care debitorul se obligă să o
plătească după o anumită perioadă de timp.
d) Furnizorul prezintă băncii sale facturile şi încasează banii pe care banca îi
va recupera de la banca debitorului.
Testul 3
Rambursarea unui credit prin anuităţi este favorabilă băncii când:
a) Banca practică o rată fixă a dobânzii şi dobânzile scad pe durata creditului.
b) Banca practică o rată fixă a dobânzii şi dobânzile cresc pe durata creditului.
Testul 4
Daţi câte un exemplu concret (din viaţa de zi cu zi) pentru fiecare din următoarele
avantaje ale utilizări numerarului:
− uşurinţa transformării numerarului în alte instrumente de plată, imediat şi
fără costuri;
− tranzacţionarea de mărfuri mărunte, în cantităţi mici şi pentru care plata
prin cecuri, carduri nu este încă practică;
− caracterul anumitor servicii imediate şi în care numerarul aduce anumite
avantaje;
Testul 5
Cine este avantajat de faptul că dobânda se percepe în avans şi de ce. Imaginaţi un
exemplu de credit de scont pentru a demonstra argumentul dvs.
Testul 6
În cazul în care rata dobânzii se calculează la soldul restant al capitalului împrumutat
atunci:
a) Plăţile efectuate de client cresc până la scadenţă.
b) Plăţile efectuate de client scad până la scadenţă
c) Plăţile efectuate de client rămân constatnte până la scadenţă
Marcaţi soluţia corectă.

18
Testul 7
O societate comercială scontează la RBZ la 15 mai următorul pachet de efecte
comerciale:
cambia A 10 mil. scadentă 1 aug
cambia B 7 mil. scadentă 1 iul.
cambia C 15 mil. scadentă 15 iun.
32 mil.
Rata anuală a dobânzii 30%. Utilizaţi anul bancar de 360 de zile.
Să se calculeze valoarea creditului de scont şi să se calculeze randamentul anualizat
obţinut de bancă în situţia în care comisioanele practicate de bancă sunt:
• 50.000 lei pentru valori < 10 mil. lei
• 100.000 lei pentru valori >= 10 mil.lei.

19
TEMA 3

TEHNICI DE FINANŢARE

Tema 2 a ilustrat diferitele criterii de clasificare a creditelor şi principalele tipuri din


fiecare clasificare, obiectivele fiind familiarizarea cu cele mai utilizate tipuri de
împrumuturi practicate de bănci şi caracteristicile acestora. Dar procesul de creditare
este mai complex decât simpla enumerare a unor forme de finanţare.

Obiectivele temei sunt:


• Înţelegerea tehnicilor combinate de finanţare şi a rolului lor într-o activitate
bancară competitivă.
• Cunoaşterea principalelor metode de finanţare, inclusiv cele practicate în
ţările occidentale.
• Cunoaşterea formelor alternative de finanţare şi a celor specifice relaţiilor
comerciale internaţionale.

MODALITĂŢI DE CREDITARE

La baza acordării împrumuturilor stau solicitările pe care clienţii le fac la bancă.


Aceştia solicită credite pentru nevoi de producţie, de comerţ, pentru dezvolatare etc.
Dar de multe ori clienţii nu îşi cunosc cu precizie necesităţile şi nici care dintre
formele/modalităţile de creditare i-ar avantaja cel mai mult (la termen, linie de credit,
acreditiv, etc.). De asemenea nu cunosc nici ceea ce trebuie făcut pentru a obţine un
credit. În plus, trebuie să furnizeze informaţii despre el şi afacerea sa, scopul
împrumutului, cum va fi rambursat, garanţiile pe care le poate pune la dispoziţia
băncii şi alte informaţii relevante.

Băncile pot acorda orice fel de împrumuturi care au scopuri legale. De aceea este
corect să se afirme că pentru a satisface cerinţele atât de diverse ale unei game atât de
largi de clienţi, băncile moderne utilizează mai degrabă tehnici de finanţare, şi
folosesc mai puţin un anumit tip de credit, înscris într-o anume categorie după unul

20
sau mai multe criterii. Denumirea concretă poate varia de la o bancă la alta şi poate
urmări, de regulă, denumirea din planul de conturi.

În următoarea secţiune se vor examina câteva dintre cele mai utilizate modalităţi de
creditare.

Modalităţi de creditare pentru producţie şi comerţ

Pentru întreprinderi obiectivul acestor împrumuturi este (1) finanţarea operaţiunilor de


zi cu zi (exploatarea - de exemplu finanţarea stocurilor, debitorilor), (2) finanţarea
nevoilor pe termene mai lungi (de exemplu finanţarea echipamentelor, utilajelor) şi
(3) pentru alte scopuri legate de derularea profitabilă a afacerilor. Scadenţa acestora
variază de la o zi (overnight) la 10 şi peste 10 ani.

Linia de credit. O linie de credit este un contract între un client şi banca sa în care
banca va primi de la client solicitări pentru împrumuturi până la un plafon
predeterminat. Linia se stabileşte la încheierea contractului care conţine clauzele în
conformitate cu care va fi acordat creditul. Pentru un astfel de împrumut se constituie
de regulă garanţii. Dacă clientul nu respectă clauzele banca va refuza împrumutul.
Liniile de credit se acordă de regulă pe perioade de 1 an sau mai puţin şi finanţează
activitatea de exploatare. Se pot utiliza şi pentru finanţarea nevoilor sezoniere de
capital circulant. Când stocurile se vând şi debitorii plătesc, împrumutul este
rambursat.

Împrumutul revolving (reînnoibil). Este similar liniei de credit pentru finanţarea


nevoilor temporare şi sezoniere. Conform contractului revolving banca se obligă să
acorde împrumuturile până la plafonul stipulat în contract, dacă clientul respectă
clauzele. Între aceste clauze intră şi specificarea sumelor minime şi/sau maxime
(incremente) care pot fi trase. Frecvent, revolvingul are scadenţa de doi sau mai mulţi
ani şi se reînnoieşte automat pentru perioade mai lungi aşa că se mai numesc facilităţi
permanente. Periodic banca face analize asupra situaţiilor financiare iar plafoanele şi
unele clauze se pot modifica. Se practică şi în ţara noastră.

Împrumutul la termen. Tehnica reprezintă de regulă un singur credit pe o perioadă


determinată de timp, sau o serie de credite acordate la date specificate de timp după
anumite analize. Se acordă pentru scopuri precise, cum ar fi achiziţionarea unui utilaj,

21
renovarea unei clădiri, refinanţarea datoriilor etc. Practica bancară recomandă ca să nu
fie folosite pentru finanţarea curentă a operaţiunilor firmei. Majoritatea
împrumuturilor la termen au scadenţa de 5 sau mai mulţi ani. Scadenţa nu trebuie să
depăşească durata normală economică de viaţă a activului finanţat şi utilizat ca
garanţie.

Împrumutul punte. Se utilizează pentru a traversa o anumită perioadă de timp până


când are loc un anumit eveniment. De exemplu, împrumutatul doreşte să cumpere o
nouă clădire şi are nevoie de bani până vinde vechea clădire. Se traversează în acest
fel o perioadă în care nu are fonduri şi se rambursează când vechea clădire este
vândută. BCR practică această metodă şi pentru clienţii persoanele fizice care doresc
o nouă locuinţă.

Împrumutul având la bază active. În cel mai larg sens al cuvântului, toate
împrumuturile garantate cu active se pot încadra aici. Dar de regulă termenul se aplică
împrumuturilor garantate cu sumele de la debitorii clientului pentru marfa cumpărată
de aceştia, cu stocurile, cu utilaje şi echipamente şi cu active imobiliare (subiectul
legat de garanţii va fi tratat în Tema 6). Acest mod de finanţare acordă o mare
importanţă valorii garanţiei atunci când se analizează solicitarea de împrumut. Şi se
urmăreşte valoarea în timp a garanţiei. Dacă valoarea scade faţă de nivelul acoperirii
acceptat de bancă, clientului i se vor cere noi garanţii. Dacă împrumutatul nu poate
rambursa, atunci va avea loc executarea garanţiei.

Facilităţi de casă sau overdraft-uri. Sunt împrumuturi "neintenţionate acordate de


bancă clienţilor lor care nu au suficiente fonduri pentru a acoperi anumite plăţi
(inclusiv în cazul plăţilor unor sume de pe cecuri)". Contabil un astfel de împrumut
reprezintă soldul debitor al contului curent şi la care zilnic banca îşi calculează
dobânda. Sunt facilităţi acordate numai clienţilor cunoscuţi şi cu o bonitate ridicată.

Împrumuturile pentru imobiliare

Aceste categorii de împrumuturi sunt cele mai consistente din punctul de vedere al
sumelor implicate în cazul creditelor acordate de băncile comerciale. Termenul de
ipotecă se utilizează în conexiune cu creditele pentru imobiliare. În accepţiune
generală, ipoteca este un contract care stipulează că proprietatea va fi vândută dacă

22
datoriile nu sunt rambursate conform contractului. Veniturile din vânzarea proprietăţii
se utilizează pentru a acoperi datoriile împrumutatului faţă de bancă.

Împrumuturi ipotecare rezidenţiale. Sunt credite de cumpărare sau construcţie a


unei locuinţe şi constau în două tipuri de bază: convenţionale şi sprijinite de guvern.
Împrumuturile convenţionale nu sunt sprijinite de guvern iar cele sprijinite de guvern
în ţara noastră se desfăşoară prin ANL (Agenţia Naţională a Locuinţelor). În alte ţări
guvernele pot finanţa aceste împrumuturi prin intermediul unor bănci comerciale. În
ţara noastră mai multe bănci s-au lansat în credite ipotecare convenţionale
(Volksbank, AlphaBank şi altele).

Ipoteci cu rată fixă. Forma istorică de bază a creditelor ipotecare avea rate fixe ale
dobânzii, se amortizau complet iar plata se făcea în rate. Deci rata dobânzii nu se
schimba iar datoria se stingea treptat prin plăţi periodice egale. Unele variante erau
parţial amortizate (adică numai o parte a datoriei se stinge prin rate periodice, iar
cealaltă parte se plătea într-o singură rată - plată tip balon – sau era refinanţată când
împrumutul a ajuns la scadenţă). S-a renunţat la această metodă în momentul când
ratele dobânzii au început să fie volatile şi băncile au avut pierderi importante,
deoarece costul finanţării creditelor ipotecare a depăşit veniturile obţinute (dobânzile
active au devenit inferioare costului fondurilor). În multe ţări statul a trebuit să
contribuie la redresarea instituţiilor bancare ajunse insolvabile.

Ipoteci cu rată ajustabilă. Este metoda actuală în care rata dobânzii se ajustează (se
prescurtează ARM) periodic, rezultând modificări în plăţile periodice ale ipotecii.
Există mai multe categorii de ARM pentru a se potrivi diferitelor necesităţi ale celor
ce cumpără locuinţe. De exemplu, ipotecile cu plată graduală permit tinerilor să facă
plăţi iniţiale de sume mai mici; sumele plăţilor cresc în timp pe măsură ce veniturile
cumpărătorului cresc.
ARM au plafoane maxime (numite cap), care limitează variaţia sumelor de plată în
momentul ajustărilor periodice ce se fac pe durata de viaţă a împrumutului. De
exemplu, rata dobânzii se poate schimba cu maximum 2 puncte procentuale anual sau
cu maximum 6 puncte procentuale până la scadenţă. Aceste cap-uri permit băncilor şi
împrumutaţilor să evalueze mai corect capacitatea de rambursare. Dar tehnica este
potrivită numai economiilor puternice, stabile şi cu inflaţie nesemnificativă.

23
Ideea ARM este de a permite băncilor să păstreze un spread (ecart) pozitiv între
veniturile din împrumuturile ipotecare şi costul pe care-l suportă pentru a lua cu
împrumut fondurile necesare. ARM tind să fie mai riscante decât cele cu rate fixe ale
dobânzii, având frecvenţe mai mari de nerambursare, deoarece chiar şi cu mecanismul
de plafonare a dobânzilor (cap) creşterea dobânzii are influenţe negative asupra
clienţilor cu venituri modeste sau chiar medii.

Împrumuturi garantate cu locuinţa. Sunt în mod obişnuit utilizate ca un substitut al


creditului de consum, deoarece dobânda pe un astfel de credit este deductibilă fiscal în
majoritatea ţărilor occidentale, pe când dobânda pe creditele de consum nu este
deductibilă. Acest împrumut poate genera o a doua ipotecă pe locuinţa
împrumutatului. În România băncile acordă astfel de credite, dar dobânzile nu sunt
deductibile din veniturile globale ale subiecţilor fiscali.

Împrumuturi imobiliare comerciale. Includ finanţarea terenului, construcţiei şi


dezvoltării infrastructurii în cazul proprietăţilor comerciale cum sunt supermarket-uri,
halele industriale, clădirile de birouri şi altele de acest tip. Frecvent aceste
împrumuturi sunt legate de împrumuturile pentru producţie şi comerţ. De exemplu, o
firmă doreşte să construiască un imobil şi să-l doteze cu utilaje. Banca va acorda un
împrumut pentru construcţia clădirii şi un împrumut la termen pentru utilaje. Înaintea
acordării creditului pentru construcţie, împrumutatul face o asigurare la o companie
de asigurări sau de la un alt împrumutător pe termen lung şi îşi asigură o finanţarea
"permanentă". Creditele pentru construcţii de acest tip sunt finanţări "interim". Când
construcţia este gata, împrumutul respectiv este rambursat.

Alte modalităţi de finanţare specifice economiilor dezvoltate

Împrumuturi pentru case manufacturate. Casa manufacturată este termenul pe


care-l utilizează guvernul şi firmele de producţie din SUA pentru casele mobile.
Departamentul de dezvoltare urbană şi locuinţe din SUA (HUD) asigură
împrumutătorii agreaţi (anumit bănci) contra pierderilor la creditele acordate pentru
casele mobile, aceste credite fiind acordate în conformitate cu anumite legi şi
reglementări. Aceste împrumuturi au un scop social şi anume limitarea numărului de
persoane fără locuinţe.

24
Ipoteci garantate cu titluri. Există un proces numit titlurizarea (securitizarea) care
reprezintă "împachetarea" mai multor credite mici, netranzacţionabile pe piaţă (ca de
exemplu împrumuturi ipotecare, împrumuturi pe carduri de credit) în pachete care
reprezintă sume importante şi care pot fi asigurate sau garantate de guvern sau de
agenţii private. Titlurizarea implică emiterea de titluri care reprezintă dreptul asupra
unui pool de active, cum sunt ipotecile şi care sunt gestionate de un fond. Emitentul
de împrumuturi vinde "pachetele de împrumuturi" fondului, care la rândul său emite
titluri prin intermediul unei bănci specializate în investiţii (subscriitor) care le vinde
investitorilor. Unele bănci acţionează pe ambele fronturi, şi ca entitate unde îşi are
originea împrumutul şi ca fond, colectând plăţile care reprezintă rambursările la
credite, efectuând recuperarea ratelor neonorate etc. Această metodă este larg utilzată
în ţările occidentale unde titlurile ipotecare se tranzacţionează întocmai ca orice
valoare mobiliară pe segmente specifice de piaţă.

Refinanţarea. Când ratele dobânzii scad, împrumutaţii adesea îşi refinanţează


împrumuturile deja existente la rate mai mici. Refinanţarea este o opţiune a
împrumutatului şi are loc numai când este în avantajul acestuia. Metoda acesta a
apărut şi pe piaţa românească, băncile având oferte agresive de a refinanţa chiar
şi credite ipotecare (de exemplu banca OTP).

Brokerii de împrumuturi. Brokerii de împrumuturi vând împrumuturi băncilor şi


altor împrumutători. Brokerii sunt persoane sau firme care acţionează ca agenţi între
împrumutaţi şi împrumutători. De exemplu, un broker poate contacta un antreprenor
în construcţii imobiliare pentru a-i găsi finanţarea în cazul unor anumite construcţii.
Este o modalitate specifică pieţei din SUA. În România a apărut prin 2005 sub formă
de franciză, când activitatea de retail este preluată de o companie de la o bancă.

Împrumuturile de consum

Împrumuturile de consum sunt inima retailului bancar. Retailul bancar se referă la


serviciile bancare oferite persoanelor fizice şi micilor afaceri. Creditele de consum
diferă de alte categorii de credite din mai multe puncte de vedere. Primul, exceptând
împrumuturile pentru automobile, majoritatea împrumuturilor de consum sunt sume
relativ mici care nu trebuie garantate explicit. Multe intră în categoria liniilor de
credit deschise, în sensul că nu au scadenţe, au plafon variabil iar rambursarea se

25
poate face practic într-o perioadă indefinită de timp. Împrumuturile pe cardul de credit
sunt exemple de credite deschise. Împrumuturile cu scadenţe definite, ca cele pentru
autoturisme, se numesc închise. Împrumuturile de consum se supun unor reglementări
mai dure decât cele comerciale în ţările dezvoltate industrial, în principal cu scopul
protecţiei consumatorului.
Creditele de consum sunt foarte profitabile pentru majoritatea băncilor, fenomen care
se observă şi în România, majoritatea zdrobitoare a băncilor atrăgându-şi clienţii prin
campanii publicitare agresive şi prin copierea produselor şi serviciilor de succes ale
altor bănci.

TEHNICI ALTERNATIVE DE FINANŢARE

Leasingul

Este o formă relativ nouă de finanţare atât pentru persoane fizice cât şi juridice. De
exemplu, leasingul pentru cumpărarea unui automobil este o alternativă la creditul
pentru cumpărarea acestuia.

Lesingul este un contract prin care se transferă dreptul de folosire a unui bun (utilaj,
echipament etc.) de regulă pentru o anumită perioadă de timp. Cele două contrapartide
sunt proprietara activului pe care-l închiriază numit locator şi cel care primeşte
dreptul de a utiliza bunul numit locatar.
Deşi în esenţă lesingul este folosit pentru finanţarea achiziţionării unor active – în
special când acestea sunt şi cumpărate la sfârşitul perioadei - există o deosebire
principială şi contabilă faţă de un credit garantat cu acel activ.

Finanţarea din această categorie este extrabilanţieră: activul achiziţionat prin leasing
nu se regăseşte în bilanţul locatarului şi în anumite cazuri nici fondurile cu care este
cumpărat nu constituie obligaţii bilanţiere.

Caracteristicile acestei forme de finanţare sunt:


− perioada de desfăşurare;
− chiria plus costurile de întreţinere a activului (când este cazul) sunt cheltuieli
pentru locatar şi venituri pentru locator (valorile aferente se regăsesc în contul
de profit şi pierderi a celor două părţi). Chiriile se calculează prin aplicarea
unei rate a dobânzii asupra valorii activului (eliminând plăţile deja efectuate).

26
Plăţile constau în: (1) valoarea dobânzii care este inclusă în ratele de plătit
(calculată la sold) şi (2) partea din capital care şi ea este inclusă în ratele de
plătit. Ca atare rata lunară (de regulă) este formată din partea de capital şi
dobânda. De regula rata dobânzii la leasing este mai ridicată decât rata
dobânzii pe termen lung percepută de băncile care finanţează cumpărarea unui
activ similar;
− defecţiunile bunului sunt în răspunderea locatorului, ceea ce simplifică
eventuala înlocuire a acestuia şi constituie un avantaj important pentru locatar.
− în cazul plăţii integrale a unui bun cu o durată utilă de viaţă scăzută, acesta
trebuie înlocuit în situaţia în care perioada de leasing se încheie sau contractul
iniţial trebuie continuat la un preţ diminuat. Acest aspect complică relaţia
dintre locator şi locatar;
− sunt forme de finanţare de regulă mai costisitoare decât formele clasice.
− poate exista o opţiune de cumpărare a bunului pe care să o exercite locatarul,
iar valoarea de cumpărare este mai mică comparativ cu valoarea justă a
bunului în momentul cumpărării.
− perioada economică de viaţă estimată a bunului reprezintă perioada de timp în
care activul este folosibil de unul sau mai mulţi utilizatori, cu condiţia
efectuării reparaţiilor şi întreţinerii corespunzătoare.
− valoarea reziduală estimată a activului este valoarea justă estimată a bunului
supus leasingului la sfârşitul perioadei de leasing, ţinând cont de opţiunile de
reînnoire a contractului.

Există două forme de leasing:


a) Leasing financiar – (1) în care locatarul are dreptul să-şi exercite opţiunea
de cumpărare a activului la sfârşitul perioadei de leasing plătind o anumită
sumă sau (2) în care transferul proprietăţii se face automat la sfârşitul
perioadei.
b) Leasing operaţional – în care proprietarul bunului rămâne locatorul chiar
dacă s-a încheiat perioada de leasing.
De regulă, pentru majoritatea activelor pe întreaga lor durată de viaţă utilă, leasingul
este un leasing financiar, indiferent dacă titlul de proprietate trece sau nu la locatar.
Esenţa tranzacţiei este faptul că închirierea este o metodă de finanţare a utilizării unui

27
bun pe perioada lui utilă de viaţă, iar aspectul juridic legat de titlul de proprietate nu
este esenţial din punct de vedere economic.
O formă particulară de leasing este leaseback. În acest caz un agent economic vinde
un activ aflat în proprietatea sa unei companii de leasing sau unei bănci şi apoi încheie
un contract de leasing pentru utilizarea acelui activ. Din punct de vedere economic
acest aranjament are ca scop extinderea finanţării activităţii respectivului agent
economic, fără a mai apela la creditele clasice. Activul respectiv este o garanţie, iar la
sfârşitul perioadei bunul reintră în proprietatea agentului economic (locatarul), deci
intră în categoria leasingului financiare.

Valoarea activului supus operaţiunii de leaseback se estimează în funcţie de necesarul


de finanţare al agentului economic şi nu reprezintă valoarea justă a activului respectiv
şi nu este nici o operaţiune contabilă de reevaluare a unui bun.

Implicarea băncilor în activitatea de leasing


Acoperă trei arii:
a) Împrumuturi acordate în favoarea companiilor de leasing.
b) Emiterea de scrisori de garanţie – deoarece în plus faţă de bancă în leasing
mai sunt implicate trei părţi (furnizorul activelor, locatorul şi locatarul)
apare necesitatea emiterii unor garanţii care să acopere: (1) obligaţia
locatarului de a plăti în momentul când bunul este cumpărat şi (2) obligaţia
companiei de leasing de a plăti furnizorului său.
c) Acţionează în calitate de locator – multe bănci au departamente specializate
de leasing.

Acreditivul documentar

Acreditivul documentar este o tehnică de finanţare prin care o bancă îşi asumă un
angajament ferm de a asigura plata unui bun sau serviciu exportat pe baza
documentelor prezentate de exportator în conformitate cu termenele şi condiţiile
impuse de importator. Acestă tehnică permite băncilor să ofere un pachet de produse
şi servicii bancare, având ca obiectiv derularea în bune condiţii a relaţiilor comerciale
internaţionale, fiind o modalitate de plată şi de finanţare pe termen scurt - acest ultim
aspect este legat mai mult de tehnica aplicată..

28
Din punctul de vedere al băncii contează numai documentele necesare şi nu bunul sau
serviciul exportat. Acesta din urmă poate prezenta defecte, poate fi expirat sau de
proastă calitate însă banca nu preia nici o responsabilitate (reglarea acestor aspecte se
face direct între importator şi exportator).

Părţile implicate în derularea unui acreditiv:


• Ordonatorul (importatorul).
• Banca emitentă (a importatorului).
• Banca notificatoare (a exportatorului) – îl notifică pe exportator de fapul
că s-a deschis acreditivul. Acestă bancă poate avea şi poziţia de bancă
plătitoare dacă în acreditiv s-a specificat acest lucru.
• Beneficiarul (exportatorul) – este cel în favoarea căruia s-a deschis
acreditivul.
Documentele implicate în tranzacţiile comerciale internaţionale şi care pot face parte
din acreditiv sunt grupate în:
a) Documente cu caracter comercial – cele utilizate în acreditiv fiind
factura, poliţa sau certificatul de asigurare, documentele de transport
(conosamentul, scrisoarea de trăsură, recipisa poştală etc.) şi altele.
b) Documente cu caracter financiar – care se referă la modalităţile de
plată, cel mai utitat fiind cambia şi biletul la ordin.
c) Alte categorii de documente – se utilizează în cazul în care importatorul
doreşte să fie asigurat suplimentar asupra faptului că bunurile respectă
contractul. Din această categorie fac parte certificatul de inspecţie,
certificatul de origine, certificatul de calitate, certificatul de greutate etc.

Factoringul şi forfetarea

Factoringul şi forfetarea sunt metode de finanţare care tradiţional au făcut obiectul


de activitate a instituţiilor financiare nebancare şi anume a Caselor de factoring şi a
Caselor de forfetare. Dar în aceste activităţi au început să se implice şi băncile,
oferind astfel forme de finanţare care erau specifice altor instituţii.
Deosebirea dintre cele două forme constă în faptul că factoringul este pe termen scurt,
practicându-se la nivel naţional şi internaţional iar forfetarea este pe termen mai lung,
practicându-se numai în relaţiile comerciale internaţionale.

29
Nivelul de finanţare asigurat de bancă se calculează prin metoda scontării. În cazul
factoringului venitul băncii din dobânda şi comision se numeşte agio, iar în cazul
forfetării se numeşte taxă de forfetare.

De exemplu BRD-SG oferă clienţilor contracte de factoring intern cu şi fără regres1.


Banca în principiul finanţează 80% din valoarea facturilor fără obligativitatea
constituirii de garanţii reale, preluînd şi colectarea creanţelor clinetului său.

În esenţă factoringul (ca şi forfetarea) reprezintă un pachet de servicii care poate


include:
− gestiunea creanţelor comerciale
− colectarea creanţelor comerciale ale clienţilor
− preluarea riscului de neîncasare a creanţelor clienţilor

Forfetarea este o metodă flexibilă şi rapidă de finanţare a exportatorilor şi care


presupune existenţa unei garanţii (sub forma garanţiei bancare, avalului bancar şi
care vor fi studiate la Tema 6) oferite de banca importatorului.

Banca forfetară va urmări respectarea plăţilor, preluând riscul de curs valutar şi


riscul de ţară. În plus, va trebui să facă o evaluare a importatorului, a documentelor şi
riscurilor din ţara de rezidenţă. Taxa de forfetare trebuie să cuprindă:
− dobânda la creditul acordat
− prima de risc de ţară
− prima de risc de curs valutar.

CONCEPTE CHEIE

•Natura unică şi comună a creditelor.


•Linii de credit şi facilităţi revolving.Categorii de riscuri bancare
•Împrumuturi la termen, împrumuturi garantate cu active, împrumuturi punte.
•Împrumuturi ipotecare cu rata dobânzii fixă şi ajustabilă (ARM).
•Linii de credit deschise şi închise.
•Leasing, locator, locatar şi leaseback.
•Acreditivele ca tehnică de finaţare.

1
Se preiau respectiv nu se preiau riscurile de neîncasare.

30
•Factoringul şi forfetarea, agio şi taxa de forfetare.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

Test 3
Pe prima coloană sunt enumerate situaţii specifice unui client bancar iar pe coloana a
două câteva metode/tehnici adecvate de finanţare. Stabiliţi legăturile pe care le
consideraţi potrivite (legăturile nu trebuie să fie 1 la 1):
a) Lipsa cronică şi obiectivă a capitalului 1. Factoring
circulant
b) Flux de numerar deficitar 2. Leasing
c) Exportul periodic de ţiţei în tancurile 3. Forfetare
petroliere proprii
d) Debitori diverşi rezidenţi în diverse ţări 4. Scontare
e) Doreşte grad scăzut de îndatorare 5. Linie de credit
f) Administrarea eficientă a clienţilor debitori 6. Acreditiv revolving
din ţară
7. Finanţare permanentă

Test 4
Un agent economic încheie un contract de leasing pe 3 ani pentru a folosi o linie de
producţie şi urmează să plătească rate lunare de câte 6 mil. lei fiecare. Costul
utilajului este de 180 mil. lei şi are o perioadă utilă de viaţă de 4 ani. Se cere:
a) Să specificaţi ce tip de leasing este.
b) Să calculaţi cheltuielile cu leasingul înregistrate în CPP al locatarului în
primul trimestru.
c) Ce valori ale creditului de leasing se vor regăsi în bilanţul contabil al
locatarului la sfârşitul primului trimestru?

Test 5
O fermă de creştere a vacilor de lapte doreşte să se extindă şi să se diversifice şi în
domeniul creşterii porcinelor. Analizaţi această situaţie şi justificaţi modalitatea
(modalităţile) de finanţare cu avantaje şi dezavantaje (dacă există).

31
TEMA 4

POLITICILE BANCARE ŞI PROCESUL DE CREDITARE

Ca intermediari între cei care iau imprumut şi cei care dau credite, băncile realizează
trei procese:
• colectează fonduri;
• îşi asuma în o parte din riscul ca împrumutaţii să nu ramburseze capitalul
şi/sau dobânda;
• îşi asumă riscul ratei dobânzii şi de curs valutar.
Obiectul principal al oricărei bănci în calitate de agent economic este de a obţine
profit, având responsabilitate şi faţă de acţionari şi faţă de deponenţi şi faţă de clienţii
împrumutaţi.

Obiectivele temei sunt:


• Înţelegerea politicii de creditare în contextul politicii generale a băncii.
• Cunoaşterea corelaţiei dintre profitabilitate şi lichiditate şi impactul
acesteia asupra procesului de creditare.
• Identificarea factorilor de limitare a riscurilor de creditare şi metoda
concretă de operaţionalizare
• Definirea conceptelor de risc de credit, risc de credit, spread de dobândă
şi diversificarea creditelor.

INTRODUCERE

Acordarea de credite, care presupune implicit şi asumarea unor riscuri, este


completată de alte categorii de activităţi care sunt adiacente, anterioare şi ulterioare
procesului de creditare. Asumarea controlată a riscurilor de către bănci este esenţa
principiului prudenţei bancare, care trebuie să guverneze activitatea oricărei instituţii
financiare.

32
PARTICULARITĂŢILE ALE FUNCŢIONĂRII BĂNCILOR

1. Bancile opereaza în condiţii de incertitudine, în sensul că pot să-şi planifice


costurile, veniturile şi profiturile viitoare, dar nu au certitudinea că evoluţiile
ulterioare le vor permite să-şi atingă obiectivele.

2. Căutând să-şi maximizeze profitul in condiţii de incertitudine, o bancă, mai


mult decât orice alt agent economic, are posibilitatea să-şi "aleagă" o anumită
structura a bilanţului său, în raport cu tipurile de active şi pasive şi în raport cu
cu scadenţa acestora. Pentru o banca, mai mult decât pentru orice altă instituţie
nefinanciară, maximizarea profitului presupune "alegerea" unui bilanţ optim în
condiţii de incertitudine.
3. Înainte ca o banca să acţioneze în vederea modificării structurii activelor şi
pasivelor pentru a-şi creşte profitabilitatea sa potenţială, trebuie să se asigure
de două lucruri:
a) că dispune şi poate menţine o lichiditate adecvată - în caz contrar este
posibilitatea ca la un anumit moment dat să nu mai poată face faţă
plăţilor;
b) că implicit îşi asumă un risc al ratei dobânzii la un nivel acceptabil în
funcţie de puterea sa financiară.
Aceste aspecte legate de structura bilanţului unei bănci - lichiditate, expunerea la rata
dobanzii şi veniturile potenţiale - sunt interdependente. O banca poate examina fiecare
aspect în parte, dar nu îl poate determina separat; cel mai bun lucru este să caute
combinaţia optimă a acestor factori, pornind de la poziţia curentă a băncii şi de la
condiţiile economice reale.

Lichiditatea unei bănci poate fi asigurată fie prin structura bilanţului, fie "cumpărată",
ori de câte ori este nevoie, de pe piaţă, fie prin ambele metode. Întrucât numai marile
bănci au cu adevărat acces la pieţele financiare importante, majoritatea băncilor deţin
un anumit grad de lichiditate în bilanţ. Cu cât banca este mai mică, cu atât este mai
dependentă de rezerva de lichiditate. În plus faţa de administrarea propriei lichidităţi,
băncile "vând" lichiditate şi oferă o gamă de servicii pentru clienţi. Produsele de bază
ale băncilor sunt: acordarea de credite (evidenţiată pe partea de activ a bilanţului) şi
conturi curente, depozite la vedere şi la termen (pe partea de pasive a bilanţului).

33
Băncile consideră acordarea de servicii ca surse importante de profit şi, în anumite
cazuri, ca noi linii de afaceri pentru instituţie.

SITUAŢIILE FINANCIARE ALE UNEI BĂNCI

Bilanţul

Spre deosebire de firmele nefinanciare, activele unei bănci sunt mai mult financiare
decât corporale (fizice). Activele financiare sunt în principal sub forma de creanţe
(adică credite acordate clientelei bancare şi nebancare) finanţate în principal prin
depozite.

Caracteristicile principale ale bilanţului băncilor comerciale sunt:


1. Nivel limitat al mijloacelor fixe. Banca comercială tipică are sub 5% din
activele sale investite în clădiri, echipament, mobilier, etc. Cu un nivel scăzut
de active fixe, băncile au şi un un nivel scăzut şi al cheltuielilor pentru acestea
(de exemplu amortizarea, impozitele pe proprietate, cheltuielile de întreţinere)
în structura costurilor.
2. Ponderea cea mai substanţială pe partea de active este deţinută de activele
remuneratorii. Acestea sunt reprezentate de plasamentele băncii în:
împrumuturi acordate, depozite plasate la alte instituţii financiare – bancare şi
nebancare -, o gamă largă de titluri financiare (acţiuni, obligaţiuni, titluri de
creanţe negociabile, bonuri de trezorerie etc.) cu scadenţe variate. Aceste
elemente sunt potenţiale producătoare de venituri din dobânzi, dar şi potenţiale
surse de pierderi. De aceea plasamentele trebuie să respecte principiul
prudenţei.
3. Valori substanţiale ale obligaţiilor pe termen scurt (depozite). Întrucât o
pondere mare a obligaţiilor unei bănci sunt plătibile la vedere, aceasta trebuie
sa deţina un nivel optim de lichiditate pentru a face faţă retragerilor. De
asemenea rolul lichidităţii este de a acoperi cu monedă legală cererile de
credite ale clienţilor. Lichiditatea însă are un cost de oportunitate: efectul final
este, în acest caz, o potenţială reducere atât a riscului dar şi a venitului.

34
Plasând lichiditatea în mod profitabil, nivelul acesteia scade, dar remunerarea
ulterioară poate îmbunătăţii lichiditatea.
4. Fondurile proprii ale băncii sunt formate din capitalul subscris şi vărsat,
profitul reinvestit şi o gamă de rezerve, dintre acestea cele mai importante sunt
cele care au ca scop acoperirea riscurilor induse de activitatea bancară (cum
este de exemplu rezerva pentru riscul de credit).
5. Sursele atrase de bănci sunt formate din: disponibilităţile din conturile
curente ale clienţilor, resursele atrase de pe piaţa interbancară, depozite la
vedere şi la termen, certificate de depozit emise, linii de finanţare primite de la
alte instituţii financiare şi o pondere mică în economiile moderne este
reprezentată de rescontul de la Banca Centrală.
6. Ponderi substanţiale a activelor raportate la capitalul propriu. Această
caracteristica în bilanţ implică faptul că băncile au un grad de îndatorare mare.
Aceste şase caracteristici sunt foarte importante pentru luarea deciziilor de conducere
şi reglementare, inclusiv în ceea ce priveşte deciziile de creditare. Acestea din urmă
nu se pot lua izolat nici de mediul economic, nici de principiul de bază al funcţionării
unei bănci şi anume prudenţa. Să presupunem că o bancă doreşte să-şi crească
profitabilitatea. Principial poate urma două căi:
i) să-şi reducă nivelul de lichiditate şi să o "cumpere", administrându-şi inteligent
pasivele, făcând plasamente favorabie cu profitabilitate ridicată.
ii) să-şi crească gradul de îndatorare prin constituirea mai multor active remuneratorii,
potenţiale surse de venituri suplimentare.
Dar fiecare din aceste acţiuni va duce la creşterea volatilităţii profitului (modificări
pozitive dar şi negative ale profitului) şi implicit la creşterea riscului băncii.

Contul de profit si pierderi

Dată fiind dimensiunea remarcabilă a bilanţului unei bănci, profitabilitatea sa se


decurge în primul rând din structura acestuia şi din eficienţa operaţiunilor derulate.
Aceşti doi factori sunt reflectaţi în contul de profit şi pierderi.
Un Cont de profit şi pierderi simplificat este:

35
(1) Venituri din dobanzi (VD)
(2) Cheltuieli cu dobanda (CD)
(3) = (1) - (2) Venit net din dobânzi (VD - CD)
(4) Provizioane pentru credite neperformante (PCN)
(5) = (3) - (4) Venit net din dobânzi după deducerea PCN
(6) Venit, altul decât din dobânzi (S)
(7) Cheltuieli, altele decât cu dobânzile (C)
(8) = (6) - (7) Venit net, non-dobânda (S -C)
(9) = (5) + (8) Venit înainte de impozit şi câştiguri (pierderi) din
tranzacţionarea titlurilor de valoare
(10) Impozit pe profit (I)
(11) = (9) - (10) Profit net din operaţiuni
(12) Castig / pierdere din titluri de valoare (+/- G)
(13) = (11)+ /- (12) Profit net

Astfel profitul net este suma a cinci componente: (1) venitul net din dobânzi (VD -
CD), sau marja agregată între dobânzile active şi pasive; (2) provizioanele pentru
creditele neperformante (PCN); (3) veniturile nete din alte câştiguri decât dobânzile
(S - C); (4) impozite (I); şi (5) câştigul/pierderea din titlurile de valoare (G).
Deoarece este nevoie de un spread pozitiv pentru a acoperi pierderile din
împrumuturi, diferenţa dintre venituri şi cheltuielile - altele decât cu dobânzile - este
un elementul crucial pentru bănci. În perspectiva reducerii spread-ului în sectorul
financiar, băncile au nevoie să-şi suplimenteze veniturile din elemente nepurtătoare de
dobândă (comisioane şi speze) şi/sau să-şi reducă cheltuielile de regie şi să-şi crească
eficienţa tuturor opraţiunilor, inclusiv a celor de creditare. Cele mai importante
cheltuieli – altele decât cu dobânzile – sunt cu fondul de salarii.
Creditele - componenta majoră a portofoliului de active purtătoare de dobânda
(active remuneratorii) dintr-o bancă - sunt principala sursă de venit a băncii. De regulă
dificultăţile financiare ale unei bănci încep când au probleme cu portofoliile de
credite. Şi statistic s-a demonstrat că şi fraudele bancare cele mai frecvente şi care se
soldează cu cele mai mari pierderi provin tot din activitatea de creditare.

Dacă lichiditatea este element bilanţier, profitabilitatea este element al contului de


profit şi pierderi iar corelaţia dintre aceste două elemente este inversă. Cu cât o bancă
deţine active lichide şi cvasilichide în pondere mai mare (cvasilichide – active rapid
transformabile în numerar – pe termen scurt şi implicit cu un randament mai mic) cu

36
atât profitabilitatea ei identificabilă în CPP este mai mică. Dar o lichiditate mai mare
micşorează riscul băncii.

Echilibrul instabil între lichiditate şi profitabilitate este arbitrat de risc.

POLITICILE DE CREDITARE

Activitatea de creditare trebuie realizată ţinând cont de principiul prudenţei bancare


şi de următoarele obiective:
1. Împrumuturile trebuie făcute pe baze solide şi având ca obiectiv colectarea
sumelor contractuale.
2. Fondurile trebuie investite profitabil în beneficiul acţionarilor şi cu protecţia
deponenţilor.
3. Banca trebuie să acorde credite conform nevoilor legitime ale comunităţii pe
care o deserveşte.
Băncile au fost permanent concentrate asupra celor mai bune practici de creditare şi în
acest domeniu s-au scris multe studii pe baza cărora s-au elaborat adevărate manuale.
Manualul de control pentru inspectorii băncii naţionale al Oficiului de Control
Monetar (OCC) din SUA furnizează şi următoarea descriere a politicilor de creditare
care ar trebui implementate de bănci:
"Politica de acordare a împrumuturilor ar trebui să contureze o linie generală a
domeniilor şi a alocării de facilităţi de credit de către bancă, precum şi maniera în
care se acordă împrumuturile, se oferă serviciile aferente şi se colectează sumele
datorate. Politica ar trebui să fie cuprinzătoare prin natura sa şi nu excesiv de
restrictivă. Formularea şi obligativitatea unor reguli inflexibile nu numai că
înăbuşe iniţiativa, dar pot să şi stânjenească deservirea nevoilor comunităţii care
sunt într-o continuă schimbare. O bună politică de creditare va oferi comitetului
spre aprobare acele solicitări de credite pe care inspectorii/ofiţerii de credite le
consideră valoroase, chiar dacă nu se încadrează complet în limitele de competenţă
conform normelor scrise. Trebuie să existe flexibilitate pentru a permite reacţia
rapidă şi adaptarea timpurie la schimbarea condiţiilor în mixul de active
remuneratoare ale băncii în cadrul ariei pe care aceasta o deserveşte.

37
În dezvoltarea politicii de creditare, trebuie să se acorde atenţie resurselor
financiare disponibile ale băncii, personalului, facilităţilor şi potenţialului viitor de
creştere. Astfel de norme nu trebuie să cuprindă nici o practică discriminatorie.
Trebuie stabiliţi parametrii referitori la cei ce vor primi credite, ce tip de credite şi
la ce preţ anume. Trebuie luaţi în considerare şi alţi factori interni cum sunt
persoanele care vor acorda credite, în ce plafon şi ce structură organizaţională se va
utiliza pentru a se asigura respectarea procedurilor şi normelor bancare. Deoarece
autoritatea este răspândită în organizaţie, banca trebuie să dispună de sisteme
eficiente de monitorizare a respectării procedurilor stabilite. Acest lucru se poate
realiza cel mai bine prin verificări interne şi prin intermediul sistemului de
raportări care informează adecvat middle management şi top management asupra
modului în care sunt aplicate politicile proiectate şi furnizează informaţiile
necesare pentru a evalua performanţele eşalonului imediat subordonat şi situaţia
portofoliului de credite."

Manualul enumeră şi o listă de componente care ar trebui să stea la baza unor politici
sănătoase de creditare. Fiecare componentă poate fi sau nu poate fi aplicată de
fiecare bancă în parte.
• Limitări geografice. O bancă trebuie să-şi stabilească limite geografice pentru
activităţile sale de creditare şi care să reflecte aria sa de derulare a afacerilor.
Politica trebuie să statueze restricţii şi exceptări.
• Distribuirea pe categorii. Ar trebui să fie plasate limitări asupra distribuţiei
agregate a totalului de împrumuturi pe diferitele categorii de credite cum sunt
credite comerciale şi de producţie, credite ipotecare, credite de consum, credite
pentru activităţi cu puternice tendinţe sezoniere etc. Este necesară şi o oarecare
flexibilitate pentru a permite adaptarea la nevoile în schimbare din comunităţile
pe care le deserveşte o bancă.
• Tipurile de credite. Trebuie stabilite linii directoare în ceea ce priveşte
acordarea anumitor categorii de credite, considerate prioritare (de exemplu
pentru dezvoltarea infrastructurii energetice, de comunicaţie, pentru
dezvoltarea de proprietăţi imobiliare în afara aglomeraţiilor urbane cu scopul
decongestionării şi a stimulării în acest fel a altor investiţii în zonele respective
etc.) în funcţie de expertiza ofiţerilor de credite şi a altor factori.

38
• Scadenţele maxime. Împrumuturile trebuie structurate pe baza unor scadenţare
realiste, cu luarea în considerare a valorii garanţie. Un credit pe 10 ani pentru
un echipament care are o durată normată de viaţă de 5 ani înseamnă provocarea
deliberată a unor probleme.
• Stabilirea preţului creditului. Acesta trebuie stabilit ca să reflecte toate
costurile relevante (costul fondurilor, cota din cheltuieli de regie, soldurile
minime creditoare pe care trebuie să le aibă permanent clientul şi care au rolul
de a compensa cheltuielile băncii cu diferitele servicii, comisioane etc.) şi să
ofere un randament rezonabil. Ratele dobânzii la credite ar trebui să ia în
considerare riscul, prin atragerea anumitor clienţi şi descurajarea altora.
• Nivelul maxim al sumei creditului comparativ cu valoarea estimată şi cu
costurile de achiziţie (unde este cazul) exprimat sub forma unui indicator.
Multe cazuri de fraude bancare implică împrumuturi de valori mai mari decât
necesarul. Trebuie stabilite linii directoare asupra procedurilor de apreciere a
sumelor necesare în fiecare caz concret pe baza evaluării necesarului.
• Nivelul maxim al sumei creditului comparativ cu valoarea de piaţă a
garanţiilor cesionate (exprimat ca un indicator). Băncile trebuie să să-şi
stabilească politici suplimentare, faţă de cele reglementate prin lege, pentru
diferitele instrumente tranzacţionabile care sunt acceptabile ca şi garanţii
pentru împrumuturile acordate.
• Informaţii financiare. Este esenţială obţinerea de informaţii curente, complete
şi precise despre bonitatea împrumutatului înainte de acordarea creditului şi pe
toată perioada de viaţă a acestuia. Politica de credit ar trebui să conţină clar
tipurile de informaţii necesare a fi furnizate de afacere şi de împrumutat ca
persoană care angajează creditul.
• Limite asupra soldurilor împrumuturilor agregate. Politicile stabilite trebuie să
limiteze soldurile împrumuturilor comparativ cu alte elemente bilanţiere, astfel
încât să se poată atinge un bilanţ optim.
• Concentrarea împrumuturilor. Trebuie luată în calcul diversificarea ca element
esenţial al politicilor solide de creditare pentru a se echilibra randamentul şi
riscurile estimate. Problema legată de concentrarea creditelor apare atunci când
rambursarea respectivelor împrumuturi depinde de unul sau mai mulţi factori
cheie care evoluează într-o direcţie proastă iar partea respectivă din portofoliu

39
se deteriorează. Acestă deteriorare conduce la pierderi mai mari decât cele
estimate şi acoperite şi ca atare va avea un impact negativ asupra
profitabilităţii.
• Limite de aprobare a creditelor. Trebuie stabilite şi obligatorii pentru toţi
ofiţerii de credite sau grupuri de ofiţeri de credite, în funcţie şi de experienţa
lor. Normele ar trebui să acopere şi procesul de aprobare, în special în cazul
împrumuturilor de valori mari.
• Recuperarea datoriilor şi eliminarea creditelor neperformante. În cadrul
politicilor de creditare trebuie să se definească clar când anume un credit
devine credit neperformant şi procedurile care se vor aplica în acest caz, aici
incluzându-se şi raportările către conducerea băncii.
Aşa cum s-a mai menţionat creditarea este procesul prin care banca face cei mai mulţi
bani – dar îi şi pierde în cea mai mare măsură. Creditarea este o afacere riscantă şi
deci clienţii mai riscanţi trebuie să plătească o primă de risc care va fi inclusă în rata
dobânzii
Băncile îşi pot reduce riscul de credit prin utilizarea uneia sau mai multor din
următoarele metode:
• Evitarea acordării împrumuturilor cu risc mare. Standardele de acordare a
creditelor trebuie să fie suficient de înalte pentru a permite respingerea celor
care sunt considerate prea riscante sau nepotrivite.
• Reducerea riscul prin evaluarea bonităţii potenţialului client şi prin obţinerea
de garanţii şi solicitarea de gàranţi.
• Monitorizarea comportamentul împrumutaţilor vis de vis de respectarea
clauzelor contractuale.
• Diversificarea portofoliul de împrumuturi. Diversificarea înseamnă deţinerea
în portofoliu a unui mare număr de împrumuturi acordate împrumutaţilor ale
căror venituri (profitabilitate) nu sunt strâns corelate.
• Expunerea limitată prin restricţionarea dimensiunii împrumuturilor către un
singur împrumutat. Autorităţile monetare ale tuturor ţărilor restricţionează
această limită care variază de la ţară la ţară. În România este de 20% din
fondurile proprii. Se stabilesc limite şi pentru împrumuturile acordate
persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca (acţionari majoritari, personal din

40
bancă, în special cu funcţii de răspundere şi care ar putea abuza de funcţia lor
etc.).
Desigur din punct de vedere teoretic este simplu să se elaboreze ghiduri asupra unor
politici sănătoase de creditare: ar trebui făcuta aşa sau aşa. Practica bancară însă îşi
are propriile metode concrete prin care operaţionalizează teoria iar printre acestea sunt
şi "cei 6 C ai creditării" (Litera C reprezintă prima literă a unor cuvinte din limba
engleză, cuvinte care reprezintă concepte clare care trebuie analizate de ofiţerii de
credit).

Cei şase C ai creditării

Analiza cererii de credite implică evaluarea celor şase C ai creditării:


1. Caracterul (caracteristicile personale ale împrumutatului)
2. Capacitatea (succesul afacerii)
3. Capitalul (situaţia financiară)
4. Colateralul (activele cesionate)
5. Condiţiile (situaţia economică)
6. Respectarea legilor şi reglementărilor (engl. compliance)

Caracterul. Băncile trebui "să-şi cunoască clienţii" înainte de a le acorda credite, iar
caracterul este exact punctul de început. Caracterul se referă la o combinaţie de
calităţi care disting o persoană sau un grup de altă persoană sau grup. Până la un
anumit punct, cuvintele caracter şi reputaţie se suprapun ca înţeles.
Capacitatea. Capacitatea se referă la succesul afacerii împrumutatului aşa cum se
reflectă în situaţiile sale financiare şi abilitatea sa de a-şi respecta obligaţiile
financiare.
Capitalul. Parte a evaluării capacităţii implică analiza situaţiilor financiare şi a altor
documente. În acest scop, se utilizează situaţiile financiare anuale auditate. Acestea
pot conţine ajustări care pot diferi substanţial faţă de datele din situaţiile interimare
prezentate. Analiza financiară trebuie să se concentreze pe profitabilitatea, lichiditatea
firmei şi pe abilitatea de a-şi rambursa datoriile şi trebuie completată cu analiza
nonfinanciară.

41
Colateralul. Colateralul se referă la activele cesionate ca garanţie într-o tranzacţie
care implică creditarea. Garanţiile terţelor părţi, inclusiv de la agenţiile
guvernamentale, pot constitui garanţii valabile.
Condiţiile. Condiţiile se referă la factorii care sunt externi firmei dar care pot afecta
abilitatea sa de a-şi plăti datoriile. Modificări în condiţiile de import, în preţul energiei
ca şi lipsa unei tehnologii avansate sunt câteva exemple de condiţii.
Respectarea legilor şi reglementărilor. Acest aspect ca şi respectarea deciziilor
judecătoreşti sunt din ce în ce mai importante în procesul de acordare a creditelor. În
statele occidentale Legea mediului şi a conservării resurselor, a cărei scop este de a
stabili obligaţii, compensaţii când substanţe periculoase sunt răspândite în mediul
înconjurător, prevede faptul că şi băncile pot fi obligate să suporte financiar curăţirea
mediului poluat de proprii ei clienţi. Astfel băncile trebuie să cunoască problemele de
mediu înaintea acordării împrumuturilor.

Refuzarea împrumuturilor

Chiar dacă potenţialul împrumutat satisface toate condiţiile din normele bancare
pentru obţinerea unui împrumut, acesta poate fi refuzat din alte motive. De exemplu,
politica de credit a băncii prevede că maximum 15% din împrumuturi se pot
concentra într-un anumit sector, iar noul credit poate creşte concentrarea la 19%.
Comitetul de credite poate decide dacă să se acţioneze rigid sau flexibil, iar excepţia,
dacă se acordă trebuie foarte bine justificată.

CONCEPTE CHEIE
•Risc de credit, de rată a dobânzii de curs valutar;
•Lichidiate şi profitabilitate;
•Active remuneratorii;
•Volatilitatea profitului;
•Politici de creditare;
•Diversificarea creditelor;
•Cei şase C ai creditării;
•Principiul prudenţei bancare;

42
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

Testul 1
Marcaţi aserţiunea/aserţiunile care poate/pot fi adevărată/e în actualul mediu
economic şi explicaţi alegerea/alegerile făcută/e:
a) Deponenţii preferă termenele lungi
b) Clienţii preferă creditele pe termen scurt
c) Deponenţii preferă termenele scurte
d) Clienţii preferă creditele pe termene lungi
1) a+b 2) a+d 3) b+c 4) c+d

Testul 2
Explicaţi de ce se consideră oportun de către multe bănci ca în conturile curente ale
clienţilor să existe permanant un sold minim creditor.

Testul 3
Care este explicaţia că, spre deosebire de un agent economic nebancar (pentru
claritate gândiţi-vă la o firmă proprietate privată) ce poate să-şi achiziţioneze oricât de
multe mijloace fixe doreşte sau poate, o bancă nu are dreptul de a face acest lucru?

Testul 4
Standardele înalte în acordarea creditelor avantajează sau dezavantajază activitatea
bancară din ţara noastră?

43
TEMA 5

ETAPELE PROCESULUI DE CREDITARE

Creditarea bancară este un proces complex care implică cunoaşterea şi stăpânirea unor
(1) tehnici specifice, (2) înţelegerea contextului în care lucrează potenţialul
împrumutat, (3) asimilarea şi operaţionalizarea procedurilor de creditare, a
reglementărilor şi normelor, (4) o mare putere analitică şi sintetică, plus (5) cunoştinţe
de analiză financiară.

Obiectivele temei sunt:


• Înţelegerea fazelor de creditare în contextul politicii generale a băncii.
• Cunoaşterea asemănărilor şi deosebirilor dintre creditarea marilor
corporaţii şi a IMM-urilor.
• Identificarea funcţiilor analizei cantitative şi calitative şi rolul fişei de
evaluare a performanţelor clientului.
• Cunoaşterea modalităţilor şi criteriilor de clasificare a creditelor în
procesul de creditare.
• Înţelegerea sistemului de control intern al operaţiunilor de creditare.

INTRODUCERE

În economia contemporană creditele acordate de bănci s-au diversificat foarte mult. În


plus concurenţa acerbă dintre bănci şi dintre acestea şi alte instituţii financiare
nebancare ridică probleme legate de atragerea de noi clienţi şi de păstrarea celor
existenţi. O strategie folosită peste tot în lume este de a oferi pachete de produse şi
servicii în felul acesta atingându-se două ţinte:
• Clienţii obţin dintr-un loc mai multe produse şi servicii ceea ce este
convenabil.
• Banca este avantajată deoarece se multiplică baza de profit – intensiv prin
faptul că oferă aceloraşi clienţi mai multe produse şi servicii şi extensiv – prin
atragerea de noi clienţi cărora un astfel de sistem le este convenabil.

44
De asemenea activitatea bancară, inclusiv creditarea, se supune unor reglementări
emise de băncile centrale şi de alte organisme cu rol de autoritate monetară. În
România Banca Naţională are atribuţii în acest domeniu. Băncile, la rândul lor, pe
baza reglementărilor BNR îşi definesc propriile proceduri de urmat, cunoscute sub
denumirea de norme bancare. Activitatea de creditare este atent monitorizată iar
normele de acordare a creditelor se actualizează şi se îmbunătăţesc pe măsură ce
personalul şi instituţiile implicate (BNR şi băncile comerciale) capătă mai multă
experienţă.

Echilibrul instabil dintre reglementările stricte şi divesitatea împrumuturilor şi


clienţilor este regăsit în cadrul conceptual al metodologiei de creditare. Acesta
cuprinde mai multe faze şi operaţionalizează principiile de bază ale creditării, cu
accent permanent pe principiul prudenţei.

FAZELE PROCESULUI DE CREDITARE

Ca orice proces creditarea poate fi descompusă în mai mulţi paşi distincţi, dar şi în
etape care se pot suprapune. Dar întotdeauna trebuie să se ţină seama că operaţiunile
de creditare se circumscriu politicii băncii şi trebuie analizate interdependent.

Faza preliminară
Acestă etapă poate fi văzută ca o încercare de netezire a asimetriilor informaţionale
dintre bancă şi potenţialul client. Prima doreşte să cunoască cât mai aprofundat
clientul, afacerea lui, mediul concurenţial în care lucrează, posibilele riscuri obiective
şi subiective, pentru a putea evalua cât mai corect profitul pe care l-ar obţine. Clientul
la rândul său doreşte să se prezinte într-o lumină cât mai favorabilă şi în acest sens nu
doreşte să dezvăluie prea multe informaţii. Mai mult el tatonează să vadă condiţiile pe
care trebuie să le îndeplinească, costurile pe care le va suporta, facilităţile de care va
beneficia etc.

Faza construirii dosarului


În cazul creditelor de consum acordate persoanelor fizice, documentele sunt mai
puţine iar în cazul solicitării unui card de credit se pot rezuma la situaţia financiară a
persoanei. De exemplu American Express, instituţia cea mai importantă emitentă de

45
carduri de credit, eliberează un card cu brand-ul său în ţara noastră numai persoanelor
cu reputaţie solidă şi care fac dovada unor venituri substanţiale. Aşa că în acest caz nu
se poate vorbi de un dosar. Documentaţia de credit este formată din mai multe
secţiuni: documentaţia juridică, documentaţia financiară, documentaţia comercială,
documentaţia aferentă garanţiilor, alte documente.

Dar în cazurile clasice dosarul unui client persoană juridică va cuprinde:


• Documentaţia juridică – actul de constituire (autentificat), statutul firmei,
certificatul de înregistrare la Registrul Comerţului şi Certificatul de înregistrare
fiscală (banca trebuie să cunoască codul fiscal şi cazierul fiscal), autorizaţii de
funcţionare, lista specimenlor de semnături ale persoanelor autorizate să
reprezinte firma în relaţia cu banca, amprenta ştampilei etc.
• Documentaţia financiară – planul de afaceri, bilanţurile contabile, balanţele şi
conturile de profit şi pierdere pe un anumit număr de ani în urmă – dacă este o
firmă ce funcţionează de mai mult timp – eventual auditate şi însoţite de
raportul Comisiei de Cenzori, situaţia patrimonială şi a obligaţiilor de plată,
fluxurile de numerar. În unele cazuri băncile solicită şi situaţia obligaţiilor
scadente faţă de bugetul asigurărilor sociale, (în anumite cazuri) situaţia
facturilor restante faţă de principalii furnizori, situaţia altor credite luate de la
alte bănci sau instituţii financiare, situaţia angajamentelor acordate de firmă
etc. În cazul în care este vorba de un credit pentru construcţii se vor prezenta:
studiul de fezabilitate, devizul lucrării, amplasamentul şi aprobările necesare,
graficul de execuţie etc.
• Documentaţia comercială – contractele de export sau import, comenzile
interne însoţite de actele adiţionale, graficele de livrări (unde este cazul),
contractele de vânzare cumpărare sau prestări servicii, eventual termenele de
execuţie sau de prestaţie aferente, contracte de antrepriză, orice alte contracte,
acorduri, comenzi prin care firma poate demonstra scopul creditului, licenţe,
brevete, certificate, autorizaţii tehnice care documentează posibilitatea ca
întreprinderea respectivă să desfăşoare activităţile pentru care solicită
împrumutut precum şi alte documente comerciale favorabile acordării
fondurilor.
• Documentaţia de garantare – depinde de tipurile de garanţii puse la dispoziţia
băncii de către client. În cazul garanţii sub formă de ipotecă trebuie prezentat

46
actul de proprietate şi extrasul de carte funciară, hotărârea AGA (Adunarea
Generală a Acţionarilor) sau a Consiliului de Administraţie care aprobă
ipotecarea, certificatul fiscal al bunului ipotecar şi datele exacte ale amplasării,
datele tehnice însoţite de fişa bunului imobil. În cazul garanţiei sub formă de
gaj în funcţie de natura acesteia se prezintă informaţii precise ca numărul şi
valoarea de inventar, data punerii în funcţiune, actul de proprietate şi dovada
achitării integrale, copii de pe evidenţele contabile ale gajului, caracteristici
tehnice, certificat de calitate. Toate aceste elemente sunt valabile în cazul în
care bunul gajat este un bun real. În cazul gajării de active financiare (acţiuni,
obligaţiuni, alte hârtii de valoare) clientul trebuie să prezinte, în funcţie de
categoria de titlu, copie de pe lista acţionarilor actualizată şi depusă la Registrul
Independent Autorizat, extrasul de cont de la instituţia respectivă care conţine
informaţii despre proprietarul acţiunilor, numărul de acţiuni deţinute. În cazul
obligaţiunilor sau titlurilor de stat informaţiile prezentate de extrasul eliberat de
Registrul Independent Autorizat se referă la numărul şi seria acestora, valoarea
nominală şi eventual alte coduri de identificare a emisiunilor şi orice alte date
care pot influenţa transferabilitatea titlurilor sau care certifică anumite obligaţii
ale deţinătorilor lor. În cazul scrisorilor de garanţie bancară acestea vor fi
prezentate băncii de la care se solicită împrumutul şi care le va aviza sau nu. În
cazul girului (existenţei unui girant) informaţiile depind de cine este girantul şi
prin ce bun girează.
• Documentaţia nefinanciară – se referă la acele informaţii care privesc
proprietarii, persoanele din conducerea executivă, gradul de implicare a
proprietarilor în conducerea firmei (acolo unde este cazul), acestora putându-li-
se solicita Curriculum Vitae şi alte documente în funcţie de anumite situaţii
particulare.
• Alte documente – în această categorie intră studiile de fezabilitate, avize şi
aprobări de la administraţia publică locală sau centrală şi alte documente
Desigur în cazul unui client bine cunoscut o parte din documentaţie fie deja există la
bancă, fie nu mai este necesară. Aici este de menţionat şi faptul că documentaţia
depinde şi de particularităţile finanţării, ale firmei solicitante, alte tipului de activitate
pe care o desfăşoară sau intenţionează să o desfăşoare ca urmare a finanţării cerute
etc.

47
Orice modificare a situaţiei clientului în timpul derulării contractului de creditare
trebuie adusă în atenţia băncii, care va solicita după caz actualizarea documentaţiei.

Faza de analiză preliminară

Acum băncile vor dori să obţină o imagine cât mai aprofundată asupra:
• Clientului şi afacerii sale (furnizorii, clienţii, dispersia acestora, zonele
geografice în care operează, istoricul firmei, calificarea forţei de muncă
inclusiv experienţa profesională a persoanelor cu funcţii de răspundere,
tehnologia utilizată, flexibilitatea operaţională etc.);
• Scopul, dimensiunea şi structura optimă creditului solicitat;
• Capacitatea şi sursele de rambursare a împrumutului;
• Modalitatea optimă de garantare a creditului;
• Riscurile afacerii şi a creditului.

Desigur în colectarea şi analiza informaţiilor este importantă şi dimensiunea firmei


supusă analizei.
La sfîrşitul acestei etape banca şi-a forma o imagine generală corespunzătoare asupra
potenţialului client şi a facilităţii care i s-ar potrivi.

Faza documentării (sau a analizei financiare şi nefinanciare)


Orice decizie pe care o ia o bancă trebuie justificată sau documentată, în sensul că
imaginea generală trebuie transformată în valori cuantificabile şi analizabile. Analiza
se face pe baza unor modele rezultate din experienţele anterioare şi care au fost
formalizate de către bănci în aşanumitele fişe de evaluare a performanţelor (numele
poate diferi de la o bancă la alta). Modelele au avantajul că:
• asigură unitate procesului de analiză.
• descompun analiza pe mai multe paliere – financiare şi nefinanciare.
• asigură identificarea cauzelor şi efectelor potenţiale.
• permit identificarea elementelor, factorilor şi cauzelor care influenţează
fenomenul studiat. (elementele reprezintă părţi componente ale fenomenului
analizat; factorii reprezintă forţele motrice care provoacă sau determină un
fenomen; cauzele reprezintă împrejurări care, în anumite condiţii, provoacă şi
deci explică apariţia unui fenomen).

48
Funcţiile analizei:
1. funcţia informaţională - poziţia în raport cu standarde, norme, obiective;
2. funcţia de evaluare - valorizarea faţă de mediu în care se desfăşoară activitatea;
3. funcţia de fundamenare a deciziei - de ce şi pe ce bază se ia un set sau altul de
decizii;
4. funcţia de control - a patrimoniului (intern) şi a respectării legilor,
reglementărilor, normelor.
În această fază intră şi analiza potenţialelor garanţii pe care le poate oferi clientul.
Deoarece:
• garanţiile pot îmbrăca diverse forme
• implică aspecte juridice complexe
acest proces poate fi considerat ca un element distinctiv al acestei faze.
Faza de aprobare sau respingere
Pe baza fişei de evaluare a performanţelor ("un catalog cu note la diferite discipline")
– ca document sintetic şi a altor documente şi având permanent în obiectiv normele de
creditare, împrumutul poate fi aprobat sau nu. În acest sens există niveluri de
competenţe:
• până la o anumită sumă creditul poate fi aprobat de ofiţerul de credit care a
preluat solicitarea;
• peste un anumit plafon se supune analizei unei structuri numite, de regulă,
comitet de credit şi care există la nivelul sucursalelor ca şi la nivelul centralei.
Sucursalele băncilor sunt mandatate să acorde credite până la un anumit plafon.
• peste nivelul pe care poate să-l acorde o sucursală, aprobarea se va face la
nivelul centralei.

Sunt situaţii în care anumite solicitări sunt analizate de o altă structură a băncilor şi
anume Comitetul de risc, deoarece politica de creditare este parte integrantă a politicii
unei bănci.
În cazul băncilor, nivelurile de competenţă ale unor ofiţeri de credit pot varia în
funcţie de expertiza acestora şi de rezultatele bune pe care le-au avut în activitatea lor
de acordare de împrumuturi.

49
În cazul aprobării urmează faza de încheiere a contractului, iar în caz contrar decizia
va fi comunicată în termeni politicoşi respectivului client, argumentându-se cu tact
cauzele.

Faza de încheiere a contractului


Clientul va fi informat asupra faptului că i s-a aprobat creditul, iar etica profesională
cere ca înaintea semnării contractului să fie specificate foarte clar obligaţiile pe care
cele două părţi şi le asumă înainte de semnare. Clauzele contractuale trebuie înţelese
de client, trebuie explicate orice nelămuriri, deoarece banca are şi rol de a face
educaţie clienţilor săi.
Contractul va conţine semnăturile autorizate ale celor două părţi şi un exemplar i se va
înmâna clientului.
Contractul va conţine în esenţă:
• Suma acordată.
• Scopul împrumutului.
• Comisioanele.
• Rata dobânzii şi modalitatea prin care clientul va fi notificat asupra modificării
acesteia.
• Scadenţarul.
• Garanţiile şi situaţiile în care acestea vor fi executate.
• Obligaţiile împrumutatului faţă de bancă – altele decât cele financiare (de
exemplu periodicitatea cu care va furniza băncii situaţiile financiare, să permită
vizita la firma clientului şi să-i ofere informaţiile necesare, situaţiile în care
creditul poate fi retras). Sunt situaţii în care banca percepe penalizări şi la
rambursările anticipate şi situaţii în care se percep penalizări la sumele care nu
sunt trase. Aceste aspecte trebuie cunoscute de către client.

Desigur pot exista cazuri în care clientul este cel care refuză semnarea contractului de
împrumut, deşi acesta i-a fost aprobat.
În urma semnării contractului de ambele părţi se întocmeşte un dosar de credit – sursa
primară de informaţii care documentează faptul că există un angajament între cele
două contrapartide. De regulă fiecare bancă îşi are particularităţile ei în
întocmirea dosarului de credit, dar în esenţă acesta cuprinde:

50
a) Contractul de credit.
b) Documentele care stau la baza acordării creditului – prezentate anterior
(actele firmei, autorizările necesare etc).
c) Situaţiile financiare periodice.
d) Garanţiile şi contractele de garanţie, actele legale care stipulează condiţiile
în care se execută garanţiile şi alte informaţii despre acestea.
e) Rapoarte, note, corespondenţă – documente scrise despre discuţiile cu
clientul, informaţii asupra acestuia, recomandări etc.
f) Alte documente – informaţii din presa economică despre client, despre
sectorul de activitate în care funcţionează, implicaţii fiscale etc.

Faza de urmărire şi control a creditului


Odată ce un împrumut a fost acordat urmează procesul cel mai complex şi anume
supravegherea acestuia pe toată perioada de existenţă. Periodic se vor realiza
următoarele:
• analizarea periodică a situaţiile financiare, situaţia curentă a garanţiilor şi
factorii nefinanciari;
• se vor face vizite şi se va discuta cu clientul sau cu alte persoane implicate în
conducerea firmei respective;
• se va urmări respectarea rambursărilor;
• se vor monitoriza contul curent al clientului şi soldurile debitoare şi creditoare;
• se va lua periodic legătura cu clientul, chiar dacă toate elementele indică o
situaţie pozitivă;
• se vor actualiza informaţii din dosarul de credit care este sursa primară de
informaţii şi trebuie să fie ordonat, clar iar datele să prezinte situaţia cu
acurateţe.
iar lista nu este exhaustivă.

Scopul acestor activităţi este luarea unor măsuri corective la momentul oportun. Toate
informaţiile obţinute se vor introduce în dosarul de creditare şi practica a demonstrat
că în unele cazuri este bine ca legătura cu clientul să fie realizată prin documente
scrise.

51
Există situaţii când contractul de creditare trebuie renegociat, deoarece acest lucru
este în interesul ambelor părţi. Însă banca trebuie să pună în balanţă efectele opririi
finanţării sau declarării creditului ca neperformant, pe de o parte, şi renegocierea lui,
pe altă parte. Decizia trebui bine justificată în ambele cazuri. De multe ori perioada de
recuperare a sumelor restante (capitalul restant plus dobânzi) necesită cheltuieli
importante (de judecată, de executare a garanţiilor etc.) iar o renegociere ar putea fi
mai avantajoasă.

Identificarea şi managementul creditelor problemă

Fiecare credit în curs de deteriorare trebuie identificat într-o etapă cât mai timpurie iar
acest aspect să fie semnalat corespunzător în conformitate cu clasificarea
supravegherii creditelor (despre care se va vorbi în secţiunile următoare). Trebuie să
existe o metodologie clară, coerentă pentru realizarea acestui proces. Ofiţerii de credit
trebuie să fie familiarizaţi cu cauzele precise ale deteriorării financiare a
împrumutatului şi să identifice semnalele timpurii, care includ întârzieri în primirea
situaţiilor financiare, depăşirea de un mare număr de ori a plafoanelor autorizate,
prezentarea de prognoze cu un mare grad de variaţie de la o perioadă la alta, etc.

Împrumutaţii trebuie urmăriţi cu atenţie pentru a se asigura că se vor implementa cele


mai bune remedii în cazul dificultăţilor.

Creditele neperformante

Orice afacere presupune un risc iar riscul băncii ca intermediar se materializează în


existenţa creditelor neperformante. Gestionarea acestei situaţii se realizează de o
structură specializată a băncii şi anume compartimentul de credite neperformante.
Angajaţii acestei structuri au o mai mare experienţă în activitatea de creditare şi în
estenţă rolul lor este de a încerca să recupereze cât mai mult din respectivele credite.

CLASIFICAREA CREDITELOR ÎN PROCESUL DE CREDITARE

Pe parcursul existenţei sale un împrumut este influenţat de factori interni firmei sau
factori din mediul economic. Influenţele pozitive nu prezintă nici un risc, pe când cele

52
negative duc la deteriorarea situaţiei împrumutului respectiv. Acest fenomen va trebui
reflectat în "catalogul cu note" (fişa de evaluare a performanţelor).
Portofoliul de credite a unei bănci se încadrează conform Regulamentului 2 din 7
aprilie 2000 emis de BNR în 5 clase:

A Performanţe financiare foarte bune şi perspectiva menţinerii lor


B Performanţe financiare bune sau foarte bune dar există incertitudini
asupra posibilităţii practice de menţinere a lor.
C Performanţe financiare satisfăcătoare dar există un nivel destul de mare al
certitudinii deteriorării lor.
D Performanţe financiare slabe cu probabilitate mare de deteriorare
E Pierderi din activitate şi certitudine că rambursarea nu mai poate fi făcută.

Încadrarea unui împrumut într-o clasă sau alta se face pe baza unor punctaje (scoruri,
note – proces întâlnit şi sub denumirea de rating de credit). În anexa de la sfârşitul
temei se prezintă un astfel de model. Punctajul obţinul reprezintă criteriul de
clasificare a respectivului împrumut. În plus se mai analizează şi punctează periodic
serviciul datoriei (capacitatea împrumutatului de a-şi achita obligaţiile) şi anume:

Bun Plăţile se realizează la timp, eventual există întârzieri


minime (max. 7 zile), mai mult din cauze tehnice.
Slab Există un model permanent de întârzieri (max. 30 de zile)
Necorespunzător Întârzierile sunt lungi şi eventual rambursările încetează.

Agregînd cele 5 clase cu capacitatea reprezentând serviciul datoriei se obţine o


matrice, conform următorului model:

53
Bun Slab Necorespunzător
A standard în observaţie substandard
B în observaţie substandard îndoielnic
C substandard îndoielnic pierdere
D îndoielnic pierdere pierdere
E pierdere pierdere pierdere
De asemenea se ţine cont şi de situaţia iniţierii sau neiniţierii de proceduri legale de
recuperare, conform modelului următor:

Serviciul datoriei Iniţiere proceduri legale Neiniţiere proceduri legale


Sub 15 zile pierdere standard
16 - 30 de zile pierdere în observaţie
31 – 60 de zile pierdere substandard
61 – 90 de zile pierdere îndoielnic
Peste 91 de zile pierdere pierdere
Pe parcursul vieţii sale un împrumut poate migra dintr-o clasă în alta.

SISTEMELE DE CONTROL INTERN

Aşa cum le şi spune sistemelor de control le sunt supuse toate operaţiunile bancare,
separat şi integrat. Sunt mai mult decât verificări sau audituri (examinare de
specialitate a situaţiilor financiare), deoarece scopul lor generic este de a supraveghea
bunul mers al întregii activităţi şi o urmărire a integrităţii partimoniale. Sistemele de
control intern trebuie să asigure verificarea fluxului zilnic al operaţiunilor, inclusiv a
celor de rutină cu scopul final de a preveni erorile şi fraudele.

Funcţionarea corespunzătoare a acestui sistem este asigurată de independenţa şi


profesionalismul persoanelor implicate. Caracteristcile de bază ale uni bun sistem de
control intern sunt:
• independenţa faţă de structurile controlate;
• personal calificat şi cu bună experienţă;

54
• existenţa unui sistem de evidenţă solid, pe cât posibil computerizat la care
accesul să fie restricţionat pe clase (numai consultare sau modificare);
• existenţa unui sistem coerent de planificare a activităţilor specifice de control;
• existenţa unui sistem coerent de raportare şi urmărire.

CONCEPTE CHEIE
•Metodolgia de creditare;
•Fazele procesului de creditare;
•Creditarea marilor corporaţii şi a IMM-urilor
•Fişa de evaluare a performanţelor;
•Funcţiile analizei;
•Clasificarea creditelor – standard, în observaţie, substandard, îndoielnice, pierdere;
•Ratingul de credite;
•Sisteme de control intern;

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

Testul 1
Faceţi un tabel în care să enumeraţi avantajele şi dezavantaje băncilor în ceea ce
priveşte creditarea marilor corporaţii şi a IMM-urilor.

Testul 2
Enumeraţi câteva semnale de avertisment care ar putea duce la deteriorarea situaţiei
unui agent economic (gândiţi-vă şi la aspecte macroeconomice şi microeconomice).

55
Testul 3
Care sunt funcţiile analizei? Daţi câteva exemple de aplicare a fiecărei funcţii în parte
în cazul băncilor.

Testul 4
Explicaţi de ce persoanele implicate în controlul intern trebuie să fie independente şi
ce semnificaţie are acest aspect într-o organizaţie. Care sunt factorii care împiedică
independenţa?

Testul 5
Enumeraţi câteva exemple de factori perturbatori care ar putea avea un impact major
asupra unui IMM sau microîntreprinderi. Care credeţi că ar trebui să fie rolul unui stat
modern pentru susţinerea acestor categorii de firme?

Testul 7
Enumeraţi clasificarea împrumuturilor în procesul de creditare şi caracteristicile care
stau la baza încadrării lor într-o clasă sau alta (max. 1 pag.).

Testul 8
Daţi câte un exemplu concret de eroare şi de fraudă.

56
ANEXA

FIŞA DE EVALUARE A PERFORMANŢELOR

Clientul.............................................................................Banca.................................

Nr. crt. Domeniul de evaluare Punctaj


1. Indicatori financiari (formularul F1)
2. Factori calitativi (Formularul F2)
3. Garanţii (Formularul F3)
4. Alţi factori (formularul F4)
TOTAL PUNCTAJ

Situaţia serviciului datoriei:


Data Calificativul
..
..
..

În conformitate cu norma... se stabilesc punctajele astfel:


Punctaj general Condiţii obligatorii de alocare a punctelor
pentru indicatorii financiari
Standard 100 – 145 puncte min. 40
În observaţie 70 – 99 puncte min. 25
Substandard 50 – 69 puncte min. 10
Îndoielnic 40 – 49 puncte min. 2
Pierdere Sub 49 min. 1

CONCLUZIE: punctajul total realizat x puncte.

57
Formularul F1

EVALUAREA INDICATORILOR FINANCIARI

Clientul..............................

Nr. Denumire indicator Clasificare în funcţie de Punctaj


crt. valoare
1. Gradul de îndatorare 0 - 10 10
Total datorii 30 – 50 8
×100
Total active
50 – 65 6
65 - 80 4
peste 80 2
2. Lichiditatea imediată peste 110 10
Active lichide 110 – 95 8
×100
Datorii pe termen acurt
95 – 75 6
75 - 50 4
sub 50 2
3. Rentabilitatea capitalului propriu peste 10 10
Profit net 10 – 5 8
×100
Capital propriu
5–3 6
3- 1 4
sub 1 2
4. Gradul de acoperire a cheltuielilor peste 120 10
din venituri 120 – 100 8
Venituri încasate 100 – 90 6
×100
Cheltuieli aferente
90 - 70 4
sub 70 2
5. ...
Total punctaj

58
Formularul F2

EVALUAREA FACTORILOR CALITATIVI

Client............................

Nr. crt. Denumirea factorului calitativ şi punctajul maxim Punctaj


1. Managementul firmei – max. 50 puncte
− Pregătire şi experienţă în domeniu = ...puncte
− Calificarea personalului = ...puncte
− Organizarea producţiei = ...puncte
− Altele = ...puncte
2. Profilul activităţii – max. 5 puncte
− Importanţa şi situaţia sectorului de activitate = ...puncte
− Tipul de produse / servicii = ... puncte
− Ponderea exportului în producţie = ... puncte
− Sezonalitatea afaceri = ... puncte
− Altele = ...puncte
3. Aprovizionarea - max. 5 puncte
− Contracte ferme de aprovizionare = ...puncte
− Gradul de dependenţă faţă de furnizori = ...puncte
− Ponderea cheltuielilor de aprovizionare = ...puncte
− Altele = ...puncte
4. Desfacerea produselor – max. 5 puncte
− Contracte ferme de vânzare = ...puncte
− Modalitatea de comercializare = ...puncte
− Poziţia pe piaţă = ...puncte
− Concurenţa actuală şi potenţială = ...puncte
− Modalitatea de promovare a produselor = ...puncte
− Altele = puncte
5. Alţi factori – max. 5 puncte
− Relaţia cu banca = ...puncte
− Tipul societăţii (S.A, SRL, regie) = ...puncte
− Alte considerente = ...puncte
Total puncte

59
Formularul F3

EVALUAREA GARANŢIILOR

Clientul............
Nr. crt. Felul garanţiei Punctaj
1. Garanţii clasa I – punctaj 1 – 20
− Clădiri şi alte construcţii = ...puncte
− Terenuri = ...puncte
− Utilaje şi maşini = ...puncte
− Mijloace de transport = ...puncte
2. Garanţii clasa II – punctaj 1 – 10
− Plantaţii şi accesorii = ...puncte
− Stocuri de materii prime = ...puncte
− Stocuri de produse finite = ...puncte
− Animale = ...puncte
− Altele = ...puncte
3. Alte garanţii – punctaj 1 –20
− Cesiuni = ...puncte
− Angajamente de plată = ...puncte
− Garanţii de la terţe părţi = ...puncte
Total punctaj

60
TEMA 6

METODE DE GESTIONARE A RISCURILOR DE CREDITARE

Orice activitate economică implică riscuri. Operaţiunile bancare sunt şi mai riscante
deoarece este vorba de un portofoliu complex de clienţi şi operaţiuni foarte diferite şi
deci greu de coordonat. În plus, dacă agenţii economici nebancari lucrează cu banii
acţionarilor, băncile lucrează în principal cu banii deponenţilor. Ca atare impactul
falimentului bancar este foarte amplu, antrenând ca într-un joc de domino toate
piesele componente (deponenţii, împrumutaţii, acţionarii, alte bănci şi instituţii
financiare nebancare).

Obiectivele temei sunt:


• Definirea conceptelor şi cunoaşterea componentele riscurilor financiare şi
operaţionale.
• Înţelegerea factorilor care influenţează riscul de credit.
• Cunoaşterea componentelor riscului de credit.
• Înţelegerea particularităţilor, avantajelor şi dezavantajelor principalelor
metode de gestionare a riscului de credit.
• Cunoaşterea particularităţilor, avantajelor şi dezavantajelor diferitelor
categorii de garanţii.
• Înţelegerea rolului şi importanţei normelor bancare pentru gestionarea
riscului de credit.
• Rolul provizioanelor şi rezervelor în limitarea riscului de credit.

INTRODUCERE

Cele mai importante riscuri din activitatea bancară sunt grupate în (1) riscurile
financiare şi (2) operaţionale. Riscurile financiare sunt: riscul de credit, riscul de
rată a dobânzii, riscul de curs valutar, riscul de lichiditate şi riscul de
solvabilitate. Ultimele două riscuri exprimă efectul cumulat al celorlate riscuri asupra
băncii. Aceste categorii principale de riscuri sunt de maximă importanţă pentru
instituţiile financiar-bancare.

61
Riscul operaţional decurge din modalităţile concrete interne în care o organizaţie
(banca) îşi desfăşoară activitatea şi se referă la:
– nefuncţionalităţi în legătură cu sistemul de raportare;
– nefuncţionalităţi în legătură cu sistemul informaţional;
– nefuncţionalităţi în legătură cu monitorizarea regulilor şi normelor
interne.
Riscurile operaţionale ale băncilor au anumite aspecte particulare, în principal din
cauza impactului de anvergură pe care-l au asupra instituţiei şi nu numai.
Se poate trage concluzia că riscurile financiare au două componente: una legată de
evoluţia pieţei şi cealaltă legată, de regulă, de alţi factori (cum ar fi intenţia de fraudă,
calamităţi, legi şi reglementări cu impact advers etc.).

RISCUL DE CREDIT

Riscul de credit este cel mai evident risc al băncilor în calitatea lor de intermediari
financiari. Importanţa acestuia nu s-a diminuat nici în momentul în care au apărut
inovaţiile financiare care permit acoperirea la risc (aşa numitele instrumente de
hedging), deoarece pierderile din credite au rămas duşmanii numărul unu ai sistemului
bancar, iar o acoperire de 100% este imposibilă. Riscul de credit este factorul
primordial al pierderilor potenţiale şi se referă la:
1. Riscul referitor la imposibilitatea contrapartidei (clientului) de a-şi respecta
obligaţiile faţă de bancă (nerambursarea totală sau parţială a capitalului şi/sau a
dobânzii).
2. Riscul contrapartidei (clientului) ca în timp să sufere o deteriorare a bonităţii
(creditul trece dintr-o categorie superioară în una inferioară) şi care, chiar dacă nu
se manifestă imediat prin nerambursare, măreşte probabilitatea ca acest
eveniment să se producă.

Principalii factori de risc de credit

Există o multitudine de factori care contribuie separat sau corelat la manifestarea


riscului de credit care pot fi clasificaţi în:

62
a) Factori specifici pieţei – sectorul de activitate sau produsul se află în declin,
creşterea preţurilor la materiile prime şi utilităţi, intensificarea concurenţei,
creşterea ratelor dobânzii etc.
b) Factori legaţi de politica bancară – nerespectarea legilor, regulamentelor şi
normelor bancare, control intern slab, standarde scăzute în definirea politicii
de creditare, concentrarea împrumuturilor pe anumite sectoare, pe anumite
categorii de clienţi sau pieţe, asumarea de riscuri de creditare ridicate în
comparaţie cu puterea financiară a băncii, etc.
c) Factori legaţi de politica guvernamentală – fiscalitatea sub toate aspectele
sale, legi stricte de protecţie a mediului înconjurător, reglementări privind
protecţia consumatorului, suprimarea unor facilităţi etc.
d) Factori interni ai firmei împrumutate – management defectuos, intenţia de a
frauda banca, greve ale personalului, pierderi tehnologice, producţie fără
desfacere etc.

Toţi aceşti factori trebuie urmăriţi permanent deoarece variază permanent, unii nefiind
sub controlul direct al băncii.
Coordonata de bază a politicii bancare este pudenţa. O politică de credit trebuie să
ţină cont de următoarele aspecte:
− să identifice condiţiile marcoeconomice adverse (ciclul economic, nivelul
inflaţiei, etc.);
− să estimeze direcţiile în care vor evolua politicile fiscale şi impactul lor
advers.
− să estimeze influenţele factorilor legislativi asupra activităţilor legate de
creditare.
− să cunoască cât mai complet piaţa sub aspectul concurenţei dintre bănci, din
parte altor instituţii financiare nebancare, concurenţa pe piaţa produselor şi
serviciilor din domeniile nebancare (cu scopul atragerii celor mai profitabili
clienţi). Tot aici intră şi cunoaşterea segmentelor pieţei financiare pentru ca
banca să poată face cele mai profitabile plasamente.
− să aibă expertiza implementării practice a unor modele de evaluare a riscului
de credit.

Riscul de credit la rândul său are trei componente:

63
1. Riscul de neplată - se referă la apariţia unui complex de evenimente de
neplată cum ar fi: neplata unei obligaţii scadente.
2. Riscul de expunere - se referă la incertitudinea legată de nivelul sumei care
va deveni pierdere. În cazul creditelor cu scadenţar, acest risc este cunoscut,
deoarece permanent se cunoaşte soldul curent care eventual poate deveni
pierdere şi care să fie comparat cu garanţiile de care dispune banca.
3. Riscul de recuperare – se referă la incertitudinile asupra momentului şi
valorii recuperate prin execuţia garanţiei. Aceste elemente nu se cunosc
anticipat şi depind de o multitudine de factori cum ar fi tipul garanţiile, situaţia
giranţilor, contextul economic, politic, legislativ, etc.

METODE DE GESTIONARE A RISCULUI DE CREDIT

Există mai multe metode de management a creditelor şi riscurilor aferente, unele se


concentrează pe ansamblul portofoliului de credite, altele pe fiecare împrumut
acordat.

Gestionarea portofoliilor de credite

Se bazează pe teoria portofoliului standard care spune că dacă se deţin active


financiare diferite (valori mobiliare emise de entităţi aparţinând diferitelor sectoare de
activitate şi de pe diferite pieţe; credite acordate mai multor sectoare de activitate, mai
multor categorii de clienţi şi pe mai multe pieţe) riscul este dispersat, iar pierderile
cele mai probabile nu se vor realiza concomitent.
Matematic, riscul este o probabilitate ca un eveniment advers să aibă loc.
Probabilitatea ca două sau mai multe evenimente adverse să aibă loc simultan este
mai mică decât suma probabilităţilor respectivelor evenimente, dacă acestea sunt
necorelate sau slab corelate.
O bancă concentrată pe împrumuturi acordate agriculturii va fi vulnerabilă, deoarece
acest sector depinde foarte mult de condiţiile climaterice care afectează în aceiaşi
măsură pe toţi producătorii agricoli de pe arii destul de extinse.

64
Recesiunea economică afectează toate sectoarele de activitate, inclusiv nivelul de trai
al populaţiei iar băncile vor fi mai vulnerabile în aceste perioade.
Însă indiferent de gradul ridicat de dispersie a activelor lor, inclusiv a creditelor,
băncile pot limita riscurile dar nu le pot anula şi nici nu doresc să le anuleze complet
(conform adevărului că riscurile mai mari pot aduce şi profituri mai mari).
Gestiunea prudentă a portofoliului de credite presupune o monitorizare continuă a
riscului de concentrare şi a ponderii pierderilor din credite neperformante faţă de total
credite.
Riscul de concentrare se poate măsura prin:
• Ponderea (%) pe care o deţin creditele acordate anumitor sectoare de
activitate în total credite;
• Ponderea (%) pe care o deţine un anumit tip de credit (sau facilitate) în total
credite (în special acele facilităţi care sunt mai riscante cum ar fi creditele
ipotecare, facilităţile permanente, liniile de credit deschise);
• Ponderea (%) pe care o are suma împrumuturilor acordate unui grup
restrâns de clienţi importanţi faţă de soldul total al creditelor;

Credite neperforma nte


Indicatorul Total credite
măsoară ponderea creditelor deja ajunse în

situaţia de pierdere faţă de totalul creditelor acordate. Cu cât acest indicator este mai
mic şi are tendinţă de scădere, cu atât riscul total de credit este mai mic.
De asemenea acest indicator poate fi calculat pe categorii de credite, la numărător
fiind totalul creditelor din categoria A, sau B etc.
Un indicator aparte, cu o structură agregată este RSE (rata de solvabilitate europeană)
şi care se calculează pe două niveluri:

Capital de baz ă
RSE de baz ă = ×100 ≥ 8%
Active ponderate la risc

Capital de baz ă + capital suplimenta r


RSE = ×100 ≥ 12%
Active ponderate la risc

La numitorul formulei se însumează soldurile activelor bancare (bilanţiere şi


extrabilanţiere) ponderate (înmulţite) cu coeficienţi de ponderare diferenţiaţi în
funcţie de risc. Valoarea coeficienţilor este stabilită normativ, prin reglementări
specifice.

65
Tabelul 1 – Coeficienţii de ponderare a categoriilor de credite
Element de activ Coeficient de ponderare(%)
Numerarul 0
Credite acordate sectorului bancar 20
Credite acordate sectorului nebancar 100
(exclusiv)
Credite ipotecare 50
Se observă că numerarul nu participă la formarea numitorului RSE. Creditele acordate
sectorului nebancar (exclusiv creditele ipotecare) participă la formarea numitorului cu
valoarea lor totală iar cele acordate sectorului bancar participă la formarea
numitorului cu 1/5 din valoarea lor. Creditele ipotecare participă la formarea
numitorului cu 1/2 din valoarea lor.
De asemenea se observă că structura creditelor acordate sectorului nebancar (din
categoriile A, B etc.) nu are nici o influenţă asupra indicatorului şi ca atare
gestionarea portofoliului de credite nu se poate face urmărind evoluţia acestui
indicator. De aceea din punctul de vedere al activităţii de intermediere financiară,
băncile sunt nemulţumite de faptul că aproape toate creditele acordate sectorului
nebancar, indiferent de categoria din care fac parte (A, B..) au aceleaşi ponderi în
formula RSE.

Norme bancare clare şi niveluri de responsabilitate

Desigur modelele statistico-matematice şi urmărirea mai multor indicatori pot avertiza


asupra apariţiei unor situaţii de creştere a riscului de credit, dar stabilirea pragului
peste care riscul nu mai este gestionabil depinde de puterea financiară a fiecărei bănci.
O bancă mare şi solidă financiar poate suporta riscuri mai mari comparativ cu o bancă
solidă financiar dar mai mică. Ca atare în politica prudenţială a băncii trebuie stabilite
clar metodologii de urmărire şi control a riscurilor de credit. Aceste metodologii se
bazează pe:
− Reglementările autorităţii monetare (vezi de exemplu RSE);
− Reglementări interne ale băncii şi care variază de la instituţie la
instituţie.
În acest sens normele bancare trebuie să cuprindă:
• Expunerea faţă de un singur client sau sector de activitate. Acest aspect este
normat în toate ţările cu tradiţie bancară. Limitarea plafonului de credit acordat

66
unui singur client (20% din fondurile proprii în ţara noastră) şi unui singur
sector de activitate limitează pierderile în situaţia când un împrumut de foarte
mare valoare devine nerecuperabil.
• Selectarea riguroasă a clienţilor şi acordarea numai a anumitor credite şi
evitarea altora, în funcţie de situaţia concretă.
• Modele de stabilire a preţului împrumuturilor în funcţie de factorii de risc. Rata
dobânzii, comisioanele trebuie stabilite pe baza unor modele clare, care să dea
băncii siguranţa obţinerii randamentului dorit şi clientului posibilitatea să poată
rambursa obligaţiile asumate.
• Garanţii bune şi lichide care să acopere o parte cât mai mare din capitalul
împrumutat şi din dobânzile aferente (acest aspect este reglementat şi de BNR).
• Constituirea de provizioane şi rezerve pentru acoperirea pierderilor rezultate
din activitatea de creditare (acest aspect este reglementat şi de BNR).

La nivelul întregii bănci trebuie stabilite şi obiective clare în legătură cu ponderea


efectivă a anumitor credite în total credite (de exemplu suma creditelor ipotecare să
nu depăşească 15% din totalul creditelor). Asemenea valori ţintă trebuie revizuite
periodic. Urmărirea acestor aspecte va face parte din atribuţiunile de serviciu ale
anumitor angajaţi care devin responsabili în acest fel.

GARANŢIILE

Garanţia este un concept generic utilizat pentru a acoperi diferite tehnici, metode sau
instrumente definite cu scopul de a asigura împrumutătorul că-şi va recupera capitalul
şi dobânzile aferente în cazul în care clientul devine insolvabil. Contractul de garanţie
este un accesoriu la contractul de împrumut.
Garantarea este o faţetă a operaţionalizării principiului prudenţei bancare.
Practicile bancare sănătoase cer ca anumite tipuri de împrumuturi să fie garantate.
Garanţia se referă la active reale şi financiare cesionate, la metode şi tehnici în
favoarea creditorului. Dacă de exemplu împrumutatul nu mai poate rambursa creditul,
banca va executa garanţia. Această procedură reduce riscul pentru bancă atunci când
acordă un credit. Dar garanţia nu reduce riscul împrumutului în sine, care este
determinat de abilitatea împrumutatului de a-şi rambursa datoriile şi de alţi factori.

67
Garanţia reduce riscul băncii, dar creşte costurile. Costurile mai mari sunt ca urmare a
necesităţii unei documentaţii adecvate pentru garanţie şi cele cu urmărirea acesteia.
Dar fără garanţii unii împrumutaţi nu ar putea obţine credite. Împrumutaţii care nu
doresc să-şi piardă garanţia au un stimulent în a-şi respecta obligaţiile de plată. Astfel
beneficiul garanţiei este şi pentru împrumutaţi şi pentru împrumutători.

Din punctul de vedere al împrumutului propriu-zis avem două forme de manifestare a


relaţiilor de garanţie:
• credit personal – în sensul că este legat de persoana căruia i se acordă şi de
caracterul ei, fiind forma cea mai pură dar şi cea mai riscantă, noţiunea de
garanţie fiind ceva virtual.
• credit real – în sensul că există un bun sau un fond de bunuri cu care se
garantează (creditele cu garanţii mobiliare şi imobiliarea sunt cele mai notabile
exemple).
(Observaţie: nu trebuie confundată garanţia personală – o garanţie acordată de o terţă
parte, cu creditul personal – există numai banca şi clientul şi nu există nici un bun
material sau financiar sau altă terţă persoană fizică sau juridică).

Caracteristicile unei bune garanţii

Aproape orice ce este legal poate fi utilizat ca şi garanţie. Dar unele elemente
constituie garanţii mai bune ca altele. Următorii cinci factori caracterizează o garanţie:
1. Standardizarea. Nu lasă loc de ambiguitate între împrumutat şi împrumutător în
ceea ce priveşte natura bunului utilizat ca şi garanţie. Anumite categorii de bunuri
tranzacţionabile la burse, ca boabele de soia şi cele de grâu, cacaoa, sunt
standardizate. Acest lucru permite utilizarea lor în tranzacţii comerciale şi ca garanţie.
2. Durabilitatea. Reprezintă calitatea unei garanţii de a-şi păstra calitatea în timp.
3. Identificabilitatea. Casele, terenurile şi automobilele sunt uşor de identificat.
Mărfurile din stocul detailiştilor sau producţia în curs de realizare nu sunt uşor de
identificat.
4. Tranzacţionabilitatea. Înseamnă că garanţia poate fi vândută şi această
caracteristică nu trebuie confundată cu lichiditatea, care semnifică faptul că garanţia
poate fi vândută imediat cu pierderi mici sau fără nici o pierdere faţă de valoarea ei

68
curentă. O casă este tranzacţionabilă – dar poate dura 1 an până să fie vândută – dar
nu este lichidă. Bonurile de trezorerie sunt lichide.
5. Stabilitatea valorii. Împrumutătorii preferă garanţii care nu suferă o scădere a
valorii. De exemplu, preţurile acţiunilor tranzacţionate la burse sunt mai volatile decât
preţurile valorilor imobiliare, ale aurului sau pietrelor preţioase. Dar acţiunile sunt
mai lichide decât proprietăţile imobiliare.

DAR INDIFERENT DE TIPUL GARANŢIEI ŞI CARACTERISTICILE EI,


BĂNCILE SERIOASE LE CONSIDERĂ ULTIMA SURSĂ DE RAMBURSARE A
CREDITULUI.

Supraprudenţa bancară face ca multe bănci să solicite garanţii de minimum 120% din
valoarea nominală a împrumutului şi dobânzilor aferente. Garanţiile de valori prea
mari pot fi stavile în extinderea creditelor. Agenţii economici pot fi corespunzători ca
activitate, derularea operaţiunilor lor degajă numerar, sunt profitabili dar nu dispun de
garanţii adecvate pentru anumite bănci. În acest caz, deşi eligibili pe baza activităţii
propriu-zise, nu pot primi împrumuturi deoarece nu satisfac cerinţele băncii din
punctul de vedere al garanţiei. De-a lungul timpului s-au imaginat scheme de
garantare care să ajute asemenea întreprinderi, de exemplu Fondurile de garantare a
creditelor.

Garanţiile pot fi clasificate după o multitudine de criterii, în secţiunea care urmează


fiind enumerate şi descrise pe scurt cele mai importante.
Garanţia poate fi simplă şi solidară (mai multe persoane fizice sau juridice), privată
sau a statului (prin instituţii specializate ex. EXIMBANK).
Garanţia poate fi explicită (există un bun sau promisiunea fermă a plăţii – poliţa de
asigurare, sau implicită (acreditivul documentar în finanţarea comerţului internaţional
– revedeţi Tema 3 – Acreditivul.).
O altă clasificare împarte garanţiile în reale şi personale. Garanţiile reale sunt
bunuri tangible, mobile şi imobile, utilizate pentru garantare. Forma de manifestare
este reprezentată de gaj şi ipotecă.

Garanţiile personale implică existenţa unui terţ – garant – care preia obligaţia
clientului împrumutat, când acesta nu respectă clauzele creditului. Materializarea

69
acestui tip de garanţie se face prin gir şi andosare (concepte exemplificate în
secţiunea Avalizare de la sfârşitul acestei teme) în cazul titlurilor de credit şi prin
cesiunea de creanţă în cazul activelor necorporale şi a creanţelor.

Cele mai utilizate categorii de garanţii:


1. Dreptul de gaj general – este o garanţie automată în cazul în care nu există un
activ identificabil constituit ca şi garanţie (termenul este "credit negarantat").
Creditorii care acceptă acest tip de garanţie se numesc creditori negarantaţi. Toţi
creditorii aflaţi în această situaţie au aceleaşi drepturi. La momentul execuţiei
împrumutatului întâi sumele recuperate merg la creditorii garantaţi şi numai ceea
ce rămâne va fi împărţit proporţional cu ponderea creanţelor sale în total creanţe.
2. Dreptul de retenţie al băncii – acest tip de garanţie decurge automat în
momentul în care o bancă acordă un împrumut şi nu există un contract special de
constituire a garanţiei. Acestă tehnică pemite băncii să uzeze de dreptul său de
retenţie şi în cazul în care lipseşte un contract de garanţie şi anume să reţină
bunurile împrumutatului, dacă acestea nu sunt declarate a nu face obiectul
dreptului de retenţie. Cel mai bun exemplu este situaţia în care împrumutatul face
plăţi depăşind plaforul convenit cu banca. Aceasta poate reţine orice cont deschis
de clientul respectiv până când clientul nu va lichida soldul debitor al contului
curent sau va încheia un contract de creditare cu banca. Dreptul de retenţie se
pierde odată cu pierderea posesiei bunului drespectiv de către bancă. Deci această
tehnică de garantare are utilizări limitate.
3. Gajul – este o garanţie care presupune înstrăinarea bunului respectiv în favoarea
băncii ca şi garanţie. Gajul cu deposedare înseamnă luarea în posesie a garanţiei
respective. Gajul fără deposedare înseamnă că bunurile gajate rămân la
împrumutat şi se practică pe scară largă când exact bunurile respective formează
obiectul creditului acordat sau sunt utilaje cu care clientul îşi desfăşoară
activitatea.

În general bunurile care constituie gajuri fără deposedare sunt: mijloace de


producţie, birotică, mobilier, autoturisme, materii prime, materiale, produse finite
– agricole şi neagricole – animale etc. De asemenea contractul de garanţie poate
prevedea gajarea unor bunuri viitoare. În momentul notificării la Notariatul
Public a bunurilor gajate se spune că s-a constituit dreptul de garanţie.

70
Contractul de gajare expiră când obligaţiile împrumutatului sunt respectate
complet.
4. Cesiunea de creanţe – înseamnă tehnica prin care un creditor transferă creanţele
sale unei terţe părţi (unei bănci). Cele mai utilizate cesiuni sunt: creanţele aferente
creditelor comerciale, poliţele de asigurare, depozitele bancare, francizele,
patentele, drepturile de exploatare, licenţele, drepturile de autor. Pentru fiecare
categorie trebuie îndeplinite anumite formalităţi specifice. În esenţă însă trebuie
notificat "debitorul" - societatea de asigurare în cazul poliţei, banca unde este
deschis depozitul, societatea comercială ale cărei debite au fost cedate. Debitorul
va face o declaraţie de acceptare autentificată la Notariat.
5. Ipoteca – reprezintă un bun imobil care reprezintă o garanţie prin intermediul
unui contract de ipotecă – contract accesoriu la contractul de credit. Esenţial în
acest caz este ca împrumutatul să dovedească cu înscrisuri că este proprietarul
bunului (are titlu de proprietate). Şi contractul de ipotecă trebuie autentificat la
Notariat în plus este supus publicităţii ipotecare. Acest element se materializează
în Cartea funciară (în Transilvania şi Nordul Moldovei – sistem moştenit de la
Imperiul Austro-Ungar) şi Registrul de Inscripţiuni şi Transcripţiuni (în
celelalte regiuni ale ţării). Ipotecile pot fi de mai multe grade, iar creditorii în acest
caz vor avea prioritatea dată de rangul ipotecii pe care o deţin.
6. Garanţii cu titlu personal (numite contract de fidejusiune) – pot fi acordate unui
împrumutat de persoane fizice, de alte firme (inclusiv bănci) şi de guverne.
Garanţiile personale pot fi limitate sau nelimitate. În primul caz garanţia are un
obiectiv clar – o anumită obligaţie a împrumutatului. Banca are posibilitatea să
solicite o nouă garanţie personală limitată ori de câte ori apare un risc în derularea
creditului acordat iar garanţiile nu mai sunt acoperitoare. În al doilea caz se
acoperă toate obligaţiile împrumutatului.
Ca exemplificare ordinea preferată a garanţiilor la Banca Ion Ţiriac este: garanţia
bancară, ipotecile, cesiunea de creanţe din exporturi efectuate prin acreditive, gajul
fără deposedare, valorile mobiliare (inclusiv efectele de comerţ avalizate).

71
Garanţia bancară şi avalul

Banca poate să primească şi să emită garanţii bancare sub forma scrisorilor de


garanţie. În cazul în care banca emite o asemenea formă de garanţie ea se obligă să
plătească unei terţe părţi obligaţiile unui client al său în cazul în care acesta nu-şi
îndeplineşte obligaţiile. Scrisorile de garanţie bancară pot acoperi o gamă largă de
situaţii:
a) Scrisoare de bună execuţie – garantează îndeplinirea obligaţiilor
contractuale de a livra conform clauzelor mărfurilor sau de a presta servicii.
De regulă valoarea garanţiei este între 2-5% din valoarea mărfii şi are drept
scop acoperirea unor prejudicii.
b) Scrisoarea de garanţie de bună funcţionare – garantează riscul ca urmare a
neîndeplinirii de furnizor a obligaţiilor contractuale în perioada de garanţie a
unui activ (sau până la recepţia finală).
c) Scrisoarea de garanţie de participare la licitaţii – asigură bonitatea
participantului. Banca va plăti între 5-10% din valoarea ofertei în situaţia în
care: (1) clientul ei câştigă licitaţia dar nu încheie contractul; (2) încheie
contractul dar nu poate să ofere o garanţie de bună execuţie a acestuia.

Avalizarea este un procedeu prin care titlurile de credit (cambiile, biletele la ordin)
pot deveni garanţii din categoria gajurilor. Respectivele titluri pentru a deveni gaj
trebuie să fie andosate sau girate, adică să se menţioneze expres (pe acestea sau pe un
înscris separat) că transmiterea titlului s-a făcut cu scop de gaj (garanţie) nu cu scop
de transmitere a titlului către noul deţinător.
Pentru ca aceste titluri să fie acceptate pe post de garanţie trebuie avalizate de către un
garant (de preferinţă o bancă de unde şi numele de aval bancar). Ca urmare a acestui
procedeu în cazul în care debitorul nu plăteşte, avalistul (banca) va suporta plata.
Avalizarea este un procedeu interesant, deoarece o garanţie reală, gajul, este dublată
de o garanţie personală, avalul.

În concluzie garanţiile limitează riscul de credit, dacă elementele care compun


garanţiile pot fi uşor lichidate la valori predictibile. Există o gamă largă de garanţii:
depozite colaterale, active financiare, active fixe, stocuri, poliţe de asigurare, etc. Dar

72
indiferent de tipul garanţiei (exclusiv depozitele colaterale), executarea ei depinde de
natura acesteia şi de condiţiile pieţei.
Şi în cazul garanţiilor apar riscuri şi anume:
a) incertitudinile referitoare la accesul la garanţie, la posibilitatea de a dispune de
aceasta şi la costurile necesare vânzării
b) incertitudinile legate de valoarea de realizare.

Singurul risc zero este al depozitelor colaterale.


În modelul fişa de evaluare a performanţelor din Tema 5 s-a prezentat faptul că un
împrumut este supus unui rating iar nota acordată garanţiei contribuie la
calificarea creditului respectiv ca fiind acceptabil sau nu de către bancă.

PROVIZIOANELE ŞI REZEVELE

Prudenţa bancară se referă şi la constituirea de provizioane şi rezerve. Prin lege


instituţiile bancare trebuie să constituie provizioane şi rezerve pentru acoperirea unor
riscuri. În cazul activităţii de creditare se constituie provizioane pentru fiecare
facilitate de credit în parte şi o rezervă denumită rezerva generală pentru riscul de
credit conform unor algoritmi stabiliţi de Banca Centrală.

Provizionul este o rezervă constituită pe seama cheltuielilor cu scopul acoperirii unor


pierderi potenţiale din credite şi din dobânzile aferente. Dacă pierderile au loc,
acestea sunt acoperite din provizioanele constituite şi eventual din rezerve. În caz
contrar, provizioanele se transformă în venituri. În activitatea bancară provizioanele
sunt reglementate în funcţie de categoria activului pentru care se constituie.
Reglementările sunt necesare deoarece cheltuielile cu provizioanele sunt deductibile
fiscal. Băncile însă au posibilitatea să-şi construiască provizioane suplimentare pe
baza datelor statistice de care dispun, dar care nu sunt deductibile.
Baza de calcul pentru provizioanele reglementate (Regulamentul BNR nr.
5/22.07.2002) ţine cont de: (1) categoria de încadrare a fiecărui împrumut pentru
care nu s-au demarat acţiuni în justiţie şi când nu sunt depăşite 90 de zile la
rambursarea serviciului datoriei, cu deducerea din totalul expunerii a anumitor
garanţii şi (2) luarea în cosiderare a întregii expuneri, indiferent de nivelul

73
garanţiilor, în cazul unui împrumut din clasa "pierderi" pentru care s-au iniţiat acţiuni
în justiţie sau dacă cel puţin una din ratele de rambursat a depăşit 90 de zile.

Tabelul 2 - Coeficienţii aplicaţi provizioanelor reglementate:


Categoria creditului Coeficientul aplicat soldului (%)
Standard 0
În observaţie 5
Substandard 20
Îndoielnic 50
Pierdere 100

În situaţia în care împrumutaţii constituie în favoarea băncii garanţii, atunci sunt


reglementaţi (Norma BNR nr. 12/2002) coeficienţii de diminuarea a expunerii astfel:
Tabelul 3 – Coeficienţii de diminuare a expunerii
Categoria de garanţie Coeficientul de
diminuare
Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale adm. publice 1
centrale a statului român sau ale BNR
Titluri emise de adm. publică centrală a statului român sau BNR 1
Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale adm. centrale, ale 1
băncilor centrale din ţările de categoria A sau ale Comunităţii
Europene
Titluri emise de adm. centrale, băncile centrale din ţările din 1
categoria A sau ale Comunităţii Europene
Depozite colaterale plasate la banca respectivă 1
Certificate de depozit sau instrumente similare emise de banca 1
respectivă şi încredinţate acesteia
Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale băncilor de 0,8
dezvoltare multilaterală sau ale Băncii Europene de Investiţii
Titluri emise de către băncile de dezvoltare multilaterală sau Banca 0,8
Europeană de Investiţii
Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale adm. locale din 0,8
România
Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale băncilor din 0,8
România
Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale adm. regionale 0,8
sau locale din ţările din categoria A
Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale băncilor din 0,8
ţările din categoria A
Ipoteci în favoarea băncii, de ranguri superioare ipotecilor instituite 0,5

74
în favoarea altor creditori, asupra locuinţelor care sunt sau vor fi
ocupate de debitor sau care sunt date cu chirie de către acesta

Rezerva generală pentru riscul de credit se creează din profitul brut şi reprezintă 2%
din soldul creditelor acordate. Rezerva legală reprezintă iniţial 20% din profitul brut
până la acoperirea 100% a capitalului social, iar apoi până la 5% din profitul brut până
când se acoperă 200% din capitalul social. Rezervele statutare se constituie din
profitul net şi sunt stabilite de consiliul de administraţie al băncii în funcţie de
riscurile asumate şi de puterea financiară a băncii.
Rezervele pot fi văzute ca acumulări la capital care solidizează fondurile proprii ale
băncilor.

CONCEPTE CHEIE

•Riscurile financiare şi operaţionale.


•Riscul de credit – riscul de neplată, riscul de expunere şi riscul de recuperare.
•Categorii de riscuri bancare
•Factorii care au impact asupra riscului de credit;
•Elementele componente ale riscului de credit
•Categorii şi caracteristici ale garanţiilor – garanţii reale şi personale.
•Gaji, giri şi avalizare.
•Factori de influenţă asupra garanţiilor;
•Provizioane şi rezerve;

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

Test 1
Ce factori ar trebui luaţi în discuţie în cazul în care garanţia este:
a) un avion oferit de o linie aeriană.
b) locuinţă ocupată.
c) stocul de articole de primăvară.

75
Test 2
Ce probleme ar putea apărea în execuţia următoarelor tipuri de garanţii:
a) Un pachet de acţiuni.
b) Un pachet de Certificate de Depozit la purtător.
c) Un teren.
d) Un depozit în valută la o altă bancă.
Test 3
Ordonaţi următoarele categorii de garanţii în ordine descrescătoare a siguranţei lor:
a) Garanţia unei bănci comerciale din România
b) Garanţia unui stat din Uniunea Europeană
c) Garanţia privată a unei persoane
d) Garanţia statului român
Test 4
La momentul actual împrumutul acordat unui client se prezintă astfel:
− Soldul capitalului rămas de plată 350 mil.
− Valoarea dobânzilor rămase de plată 87,5 mil.
− Categoria substandard
− Garanţia ipotecă de rang 1 asupra unui apartament evaluat la 150 mil.
Calculaţi provizionul reglementat.
Test 5
a) Daţi exemple concrete de factori de risc de credit şi care sunt sub
controlul indirect al băncii (în sensul că banca poate demara anumite
acţiuni pentru contracararea efectului lor).
b) Daţi exemple concrete de factori de risc de credit şi care nu sunt sub
controlul băncii.
c) În ce situaţie credeţi că este bine să se renunţe la executarea silită?

Test 6
Explicaţi de ce în cazul unui holding subsidiarele nu pot fi gàranţi unul pentru celălalt
şi nici pentru holding. (max. ½ pagină)
Test 7
Analizaţi riscul de piaţă în cazul operaţiunilor de creditare.
Test 8
Care sunt factorii care pot împiedeca băncile să-şi diversifice portofoliile de credite şi
alte tipuri de plasamente. Daţi exemple concrete.
Test 9
Enumeraţi categoriile de factori care au impact asupra riscului de credit.

76
Test 10
Se prezintă următoarea situaţie a activelor unei bănci:
Numerar 500 mil.
Credite ipotecare 1.150.000 mil.
Credite acordate clientelei nebancare 9.200.000 mil.
Credite acordate clientelei bancare 5.000 mil.
Capital de bază 650.000 mil.
Capital suplimentar 150.000 mil.
Să se calculeze RSE total şi de bază şi să se analizeze. Oferiţi două soluţii ca RSE
total să fie minimum 10%.

77
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRILE DE AUTOEVALUARE

TEMA 1

Testul 1 a) şi d)
Testul 2 b) şi c)
Testul 3
Răspunsul trebuie să conţină în esenţă următoarele: împrumutătorii (bănci şi unităţi
care dispun de resurse) doresc să obţină venituri care să acopere inflaţia, cei care au
deficit de resurse doresc dobânzi mai scăzute, în caz contrar intră în incapacitate de
plată sau nu mai apelează la bănci, ceea ce automat reduce profitul acestora.

Testul 4
Răspunsul ar trebui să conţină: mai multe produse şi servicii înseamnă mai mulţi
clienţi care măresc baza profitabilităţii. Pachetele de produse şi servicii adaugă
valoare şi sunt remunerate în consecinţă. Specializarea este necesară când există o
cerere suficient de mare pentru produse specializate şi personalizate, operaţiunile
bancare devenind mai specializate au costuri mai scăzute, impun cunoştinţe
profesionale în domenii mai restrânse etc.

Testul 5
Răspunul ar terbui să conţină idei de genul: Sunt persoane mai puţin înclinate spre risc
şi care nu vor să lucreze sau nu cunosc mecanismele pieţei de capital şi modalitatea
concretă de a investi. Nu doresc să-şi gestioneze portofolii de acţiuni sau poate nu au
încredere în brokerii din societăţile de valori mobiliare (SSIF). Economiile lor pot fi
încredinţate unor asemenea intermediari care le oferă siguranţă şi randament.

Testul 7
Răspunsul ar trebui să se refere la următoarele aspecte: băncile acordă credite
clienţilor solvabili şi care desfăşoară activităţi profitabile iar produsele şi serviciile lor
sunt solicitate de piaţă. Ceilalţi, în mod normal, nu ar trebui să obţină credite, decât la
nivele reduse. În economiile dirijiste se stabilesc nişte obiective (reale sau utopice) iar
fondurile sunt îndreptate în acele zone. În timp, iniţiativele nerentabile vor ieşi la
lumină.

78
TEMA 2
Testul 1 1 şi 4
Testul 2 c)
Testul 3 a)
Testul 4
− uşurinţa transformării numerarului în alte instrumente de plată, imediat şi fără
costuri – cumpărarea unui cec de călătorie.
− tranzacţionarea de mărfuri mărunte, în cantităţi mici şi pentru care plata prin
cecuri, carduri nu este încă practică – cumpărarea unui ziar, suc, bilet autobuz.
− caracterul anumitor servicii imediate şi în care numerarul aduce anumite
avantaje – plata biletului pentru microbuzele interorăşeneşti.

Testul 5
Răspunsul ar trebui să conţină: valoarea creditului este mai mică reţinându-se
dobânda anticipat. Ca urmare randamentul (valoare dobândă/valoare credit este mai
mare).

Testul 6 b)

Testul 7
Valoarea creditului de scont = valoarea nominală - agio
Agio = scont + comision
scont = val. nominala × taxa scont × nr. zile / 360

10 mil . × 0,3 × 78
SA = = 650 .000 +100 .000 = 750 .000
360

7mil . × 0,3 × 47
SB = = 274 .167 + 50 .000 = 324 .167
360

15 mil . × 0,3 × 32
SC = = 400 .000 +100 .000 = 500 .000
360
Val. credit scont = 32 mil. - (750.000 + 324.167 + 500.000) = 32 – 1,574.167 =
30,425833 mil. lei.

79
Testul 8 b, d

TEMA 3
Test 3 a) cu 7; b) cu 4 sau 5; c) cu 6; d) cu 1 sau 3; e) cu 2; f) 1
Test 4
a) este un leasing financiar.
b)
Costul total al închirierii: 12 luni × 3 ani × 6 mil. = 216 mil.
Partea financiară (dobânzile) este costul total minus valoarea capitalului:
216 mil – 180 mil. = 36 mil.
Dobânda lunară: 36 mil./36 luni = 1 mil. lei
Partea de capitalul: 6 mil. – 1 mil. = 5 mil.
Serviciul datoriei trimestrial: 1 mil. × 3 luni = 3 mil.
Pe anul respectiv valoarea capitalului luat cu împrumut este de 12 luni × 5 mil. =
60 mil. (în pasive curente)
Restul de datorie se va regăsi în pasive pe termen lung pe lunile rămase (36 luni –
15 luni) × 5 mil. = 105 mil.
Sunt 15 luni deja luate în calcul deoarece 3 luni s-au scurs iar pe 12 luni valorile sunt
în pasive curente.
Verificare: 60 mil. + 105 mil. + 3 luni × 5 mil. = 180 mil.

TEMA 4

Testul 1
3) – din cauza incertitudii dobânzilor, deponenţii dorind creşteri ale acesteia iar
împrumutaţii se tem că nu vor mai face faţă plăţilor.
4) – în cazul când împrumutaţi estimează scăderea dobânzilor şi au aşteptări pozitive,
sau îşi pot modifica preţurile de vânzare a produselor în raport cu inflaţia.

Testul 2
Pentru acoperirea costurilor unor servicii şi pentru siguranţă.

Testul 3
Băncile nu pot achiziţiona mijloace fixe decât din capitalul lor nu din banii
deponenţilor.

80
Testul 4
Şi da şi nu. Mediul economic fragil impune standarde mai înalte, pentru ca băncile să
nu preia riscuri prea mari cărora să nu le poată face faţă. Falimentul acestora în
economiile slabe are o forţă mai mare decât în cazul economiilor solide. Dar,
economia fragilă înseamnă la nivel microeconomic întreprinderi mai fragile, care nu
s-ar putea dezvolta fără credite, dar pe care nu le poate lua fiind prea fragile.

TEMA 5

Testul 1
Răspunsul ar trebui să cuprindă:
− Pentru marile corporaţii – credite mari, venituri mai mari din dobânzi şi
comisioane, consumatori de mai multe servicii şi produse – baza profitabilităţii
mai mare, dar când intră în incapacitate de plată avantajele se transformă în
dezavantaje şi altele.
− Pentru firmele mai mici – ajută la diversificarea portofofoliilor, pot fi mai
flexibile şi se pot orienta mai uşor spre piaţă, banca îşi poate impune poziţia mai
uşor. Dar veniturile obţinute sunt mai mici comparativ cu efortul depus de
ofiţerii de credit şi altele

Testul 2
Răspunsul ar trebui să cuprindă: deteriorarea situaţiei economice, creşterea inflaţiei,
creşterea arieratelor în respectivul sector de activitate, întârzieri în onorarea
obligaţiilor salariale, fiscale, a celor în favoarea băncii, emiterea de instrumente de
plată fără acoperire, depăşirea plafoanelor stabilite cu banca pentru descoperit de cont,
întârzieri în prezentarea situaţiilor financiare cerute de bancă etc.

Testul 3
1. funcţia informaţională – poziţia băncii din punct de vedere a ponderii creditelor,
a ponderii resurselor stabile, a depozitelor la termene, a împrumuturilor luate
pentru finanţarea operaţiunilor, nivelul capitalului comparativ cu cel minim
stabilit etc.;

81
2. funcţia de evaluare – spread-ul dintre dobânzi comparativ cu concurenţa, nivelul
dobânzilor la creditele acordate şi la depozitele preluate, profitabilitatea etc.
3. funcţia de fundamenare a deciziei – pe baza structurii bilanţului se pot stabili
obiective referitoare la nivelul creditelor care pot fi acordate, la lansarea unui nou
produs, la retragerea altuia etc.;
4. funcţia de control – a patrimoniului, la modul de respectare a normelor emise de
banca centrală, a respectării obiectivelor trasate de conducere etc.

Testul 4
Răspunsul ar trebui să cuprindă faptul că între cel care controlează şi controlat nu pot
exista relaţii de subordonare, în caz contrar concluziile pot fi dictate, există teama de
conflicte între şef şi subaltern şi altele. Independenţa este împiedecată de modul de
organizare şi de influenţele la care pot fi supuse persoanele care controlează.
Directorii generali autoritari, lipsa din Consiliile de administraţie a persoanelor
independente care să verifice independenţa factorilor de control sunt principalele
cauze.
Testul 5
Răspunsul ar trebuie să cuprindă o serie de factori şi care au impact advers printre
care: ciclul economic în care se află sectorul de activitate, tipul produsului/produselor
şi faza "vieţii" acestora, cota de piaţă, competiţia în sector, calitatea forţei de muncă,
situaţii conjuncturale nefavorabile (un război în zona clienţilor sau furnizorilor etc.),
politica fiscală (anularea unor facilităţi), înăsprirea legilor de protecţie a mediului,
lipsa forţei de muncă având o anumită calificare, creşterea dobânzilor etc.

Testul 7
A Performanţe financiare foarte bune şi perspectiva menţinerii lor
B Performanţe financiare bune sau foarte bune dar există incertitudini
asupra posibilităţii practice de menţinere a lor.
C Performanţe financiare satisfăcătoare dar există un nivel destul de mare al
certitudinii deteriorării lor.
D Performanţe financiare slabe cu probabilitate mare de deteriorare
E Pierderi din activitate şi certitudine că rambursarea nu mai poate fi făcută.

82
TEMA 6

Testul 1
a) are o valoare foarte mare şi ar putea fi folosit pentru mai multe credite, ca urmare
contează gradul ipotecii. Trebuie verificat anul construcţiei şi reglementări ale
organismelor care se ocupă cu securitateaurilor.
b) locatarul este clientul băncii sau altcineva. Trebuie văzute actele de proprietate şi
consultată Cartea funciară sau echivalentul ei. Zona, vechime, starea actuală.
c) trebuie constatată existenţa lui, cui aparţin de drept (pot fi încă în proprietatea
producătorului), dacă mai există timp pentru a fi vândute, sau primăvara a trecut.

Testul 2
a) cine este emitentul, evoluţia valorii lor pe piaţă, dimensiunea pachetului (dacă este
prea mare nu poate fi vândut ca atare).
b) sunt garanţii solide fiind emise de bănci, se cunoaşte modul de răscumpărare şi deci
valoarea. Dacă există o piaţă secundară se pot tranzacţiona înainte de scadenţă.
c) locaţia (intravilan sau nu), proprietarul şi actele de proprietate, dacă este disputat în
instanţă, dimensiunea, preţul terenurilor din zonă, cu fără construcţii şi dacă are
construcţii cine sunt proprietarii.
d) garanţie bună, lichidă, de valoare cvasi cunoscută (este în valută iar evoluţia
cursului de schimb este incertă), se află la o instituţie serioasă şi care va bloca
utilizarea contului respectiv în cazul când este folosit ca garanţie.
Testul 3
Răspuns: b) d) a) c)
Testul 4
Nu este pierdere deci se va diminua expunerea cu valoarea garanţiei corectată cu
coeficientul pentru ipoteci de grad superior (vezi Tabelul 3 coeficient 0,5).
150 mil.× 0,5 = 75 mil.
Ponderea provizionului este 20% (vezi Tabelul 2) pentru categoria substandard.
Expunerea totală: 350 mil + 87,5 mil. = 437,5 mil.
Expunerea corectată cu garanţia: 437,5 mil. – 75 mil. = 362,5
Valoarea provizion: 362,5 mil. × 20% = 72,5 mil.

83
Testul 5
a) management slab, tehnologie învechită, producţie pe stoc şi altele
b) intrarea în vigoare a unor legi cu impact advers, de exemplu
obligativitatea contractelor individuale de muncă va înrăutăţii fluxul de
numerar, naţionalizarea, confiscarea valutei, confiscarea unui bun care
este garanţie şi multe altele.
c) când cheltuielile estimate depăşesc valoarea estimată a fi recuperată.

Testul 6
Poate apărea ajutorul mascat. Tendinţa lor de evoluţie poate fi similară (dă o
subsidiară faliment, poate intra în faliment şi holdingul)

Testul 7
Răspunsul ar trebuie să cuprindă: tendinţa sectorului de activitate, ciclul economic,
cursul valutar în cazul credtelor în valute, tendinţa ratelor dobânzii, nivelul inflaţiei,
apariţia de produse mai bune decât cele ale clientului (îşi pierde cota de piaţă) şi
altele.

Testul 8
Răspunsul ar trebui să cuprindă: ca orice produs creditele se supun legii cererii şi
ofertei. Solicitarea unui credit pentru un bun de folosinţă îndelungată este o opţiune a
clientului chiar dacă banca vrea să-i ofere un card. Dacă piaţa este restrânsă şi slabă
iar economia merge prost, activităţile mai profitabile sunt puţine iar diversificarea în
aceea direcţie limitată. În plus o piaţă monetară şi de capital restrânsă ca titluri şi
posibilităţi de tranzacţionare limitează posibilităţile băncilor de a îşi diversifica
portofoliul de titluri.
Iar prudenţa bancară exclude plasamentele extrem de riscante. Lipsa accesului pe
pieţele internaţionale etc.

Testul 9
Factori specifici pieţei, Factori legaţi de politica bancară, Factori legaţi de politica
guvernamentală, Factori interni ai firmei împrumutate

84
Testul 10

800.000 mil.
RSE = ×100 ≅ 8,04%
500 × 0 +1.150.000 × 0,5 + 9.200.000 ×1 + 5.000 × 0,2

650.000
RSE de baz ă = ×100 ≅ 6,53%
9.951.000

Ambele versiuni sunt sub norme.


Min. RSE 10% (x = numărătorul, y = numitorul):
a) Creşterea capitalului total: x = 10% × 9.951.000
X = 995.100 mil. (creşterea cu 195.100 mil. a capitalului)
b) Diminuarea numitorului: y × 10% = 800.000
y = 8.000.000 mil. valoarea numitorului (cu 1.951.000 mil. mai mic)
Există teoretic numai 3 posibilităţi, dar se observă că numai una este valabilă şi
anume diminuarea creditelor ponderate cu 1. Orice altă soluţie nu dinimuează
numitorul la 8.000.000. Notăm cu z noul sold al acestor credite:
1.150.000 × 0,5 + z × 1 + 5.000 × 0,2 = 8.000.000
z = 7.424.000 mil.
Ambele soluţii cer un interval de timp în care să se diminueze împrumuturile acordate
sectorului nebancar sau să se suplimenteze capitalul printr-un apel la acţionri.

85