I.

Particularităţile creditului bancar

1.1 Conţinutul şi trăsăturile creditului
Creditul a apărut din necesitatea stingerii obligaţiilor dintre diferiţi agenţi
economici, proces căruia nu-i poate face faţă moneda lichidă, în această
perspectivă creditul reprezentînd o pîrghie a desfăşurării oricărui proces
economic. La nivelul agentului economic se consideră că, pe lîngă capitalul
propriu, acesta contractează şi împrumuturi, în particular bancare, sub forma
creditului.
Depăşind sfera de interese a agentului economic intern, creditul se extinde şi
în relaţiile cu partenerii externi, în cele mai complexe sfere de activitate în care
intervin diferiţi agenţi economici, inclusiv statul, putîndu-se afirma, o dată cu
monetariştii, că astăzi omenirea trăieşte prin credit.1
Creditul este operaţiunea prin care se ia în stăpînire imediată resurse, în
schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoţite de plata
unei dobînzi ce remunerează pe împrumutător.4
Creditul bancar reprezintă sume de bani rezultate din capitalurile
disponibile la bănci ale diverşilor clienţi pe care băncile le acordă, cu respectarea
anumitor condiţii, sub formă de împrumut clienţilor lor la o dobîndă mai mare
decît cea bonificată clienţilor pentru capitalurile atrase de la aceştia.
Creditul bancar este împrumutul bănesc acordat solicitanţilor (agenţi
economici sau persoane fizice) de către instituţiile specializate – denumite instituţii
bancare – sub formă bănească, pentru un timp determinat, ce va fi rambursat în
viitor, la o anumită dată, fiind însoţit de dobîndă.
Creditul bancar, ca şi moneda, este o categorie economico – financiară
creată pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale sau legate de
procesul de schimb. Pentru o activitate prosperă a întreprinderilor industriale şi a
altor ramuri ale economiei naţionale, un rol semnificativ îl au relaţiile de creditare
şi de decontare cu băncile care au drept obiectiv consolidarea economiei,
extinderea producţiei, soluţionarea problemelor sociale.
 Într-un mod simplificat, creditul poate fi definit ca o formă specială de
mişcare a valorilor: vînzare de mărfuri cu plata amînată sau transferare de monedă
cu titlu de împrumut.
Elementul comun care se găseşte în diferite definiţii ale creditului prezintă 3
aspecte:
1. existenţa unor disponibilităţi de monedă la unii agenţi economici şi
acceptarea de către aceştia să le cedeze (împrumut) altor agenţi (debitori);
2. pierderea temporară a unor drepturi de către cel care acordă împrumutul;
3. obligativitatea împrumutatului de a restitui împrumutul la un termen numit
scadenţă, însoţit în mod obligatoriu de dobîndă.
Prin amploarea sa, relaţia de creditare evidenţiază un set de caracteristici
specifice, prin care se delimitează sfera şi se caracterizează conţinutul.
a) Subiecţii relaţiei de credit sunt : cel ce acordă creditul, numit creditor
(banca) şi cel care primeşte şi foloseşte creditul, numit debitor (agenţi
economici, populaţia, statul, ş.a.).
b) Obiectul creditului bancar este reprezentat de disponibilităţile băneşti.
c) Acordarea creditului (tranzacţia) Creditul poate fi constituit în cadrul
unei tranzacţii unice: acordarea unui împrumut, vînzarea unei obligaţiuni.
În cadrul sistemelor de credit deschis (linii de credit), împrumuturile
efective intervin la intervalele libere alese de către debitor, cărţile de credit
fiind modalităţile cele mai răspîndite pentru această formă.
d) Scadenţa reprezintă momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea
creditului. La stabilirea scadenţei băncile comerciale iau în considerare
activitatea debitorului, afacerea propriu – zisă, alte condiţii. Astfel vor fi
stabilite şi ratele ce vor fi rambursate la scadenţă. Ratele pot fi rambursate
în mod egal, în ordine crescătoare sau descrescătoare. De asemenea este
foarte important stabilirea perioadei de graţie – perioada dintre momentul
angajării creditului şi momentul începerii rambursării lui.
e) Dobînda reprezintă caracteristica definitorie a creditului şi este
reprezentată de o sumă de bani plătită de către debitor creditorului pentru
creditul acordat pe un termen determinat şi pentru riscul asumat.
f) Promisiunea de rambursare, elementul esenţial al relaţiei de credit,
presupune riscuri care necesită acoperire, adică angajarea unor garanţii. În
raporturile de credit, riscurile probabile sunt riscul de nerambursare şi
riscul de imobilizare. Riscul de nerambursare constă în probabilitatea
întîrzierii plăţii sau a capacităţii de plată datorită conjuncturii, dificultăţilor
sectoriale, deficienţilor împrumutatului. Riscul de imobilizare survine la
bancă sau la deţinătorul de depozite, care nu sunt în măsură să satisfacă
cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiunii nereuşite a
creditelor acordate. Prevenirea unui asemenea risc se poate obţine prin
administrarea judicioasă a depozitelor şi creditelor de către bănci. În acest
sens, banca trebuie să-şi întărească poziţia sa de creditare prin garanţii
reale şi personale.
g) Asigurarea creditului formată din bunuri ce se constituie la dispoziţia sau
solicitarea creditorului sau a unui terţ pentru a asigura îndeplinirea de către
debitor a obligaţiunii de rambursare a sumei creditului, achitării dobînzilor
şi a taxelor de credit.
h) Consemnarea şi transferabilitatea. Acordurile de credit sunt
consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrument de credit, a
căror formă de prezentare implică aspecte multiple şi diferenţiate, esenţială
fiind obligaţia fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului,
respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată. Prin intermediul
transferului se realizează cesiunea creanţei, a dreptului de a încasa suma
înscrisă în instrumentul de credit, precum şi veniturile accesorii.
 Funcţiile creditului manifestă esenţa lui. Ele poartă un caracter obiectiv,
arătînd legătura cu sfera exterioară. Drept funcţii ale creditului pot fi considerante:
1) Funcţia de distribuire a capitalului, aceasta se manifestă prin transferul
de capital bănesc dintr-o sferă a activităţii economice în alta, asigurîndu-i
debitorului dobîndă. Aceasta presupune următoarele:
 sporeşte puterea de acţiune productivă a capitalului;
 participă la creşterea gradului de centralizare şi concentrare a
capitalului;
 este un important factor al creşterii economice;
 joacă rolul de diminuare a iniţiativelor păguboase nerentabile.
2) Funcţia de emisiune monetară constă în crearea de noi mijloace de
plată în economie, a unei mase monetare suplimentare. Dacă fondurile populaţiei,
agenţilor economici, administraţiei publice sunt limitate, creditul bancar apare ca
fiind singura resursă ,,liberă”, însă a cărei mărime trebuie corelată cu realităţile
economiei, deoarece supracreditarea, cît şi subcreditarea au efecte perturbatoare
pentru economie. Această funcţie contribuie la :
 asigurarea stabilităţii preţurilor;
 modificarea vitezei de rotaţie a banilor .
3) Funcţia de mobilizare, ameliorare şi redistribuire. Formarea
disponibilităţilor în activitatea agenţilor economici, instituţiilor, populaţiei şi
concentrarea lor la bănci constituie premisa principală pentru acordarea creditelor.
Funcţia de redistribuire reflectă doar înlocuirea monedei pasive cu cea activă,
cantitatea rămînînd aceeaşi.
4) Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii agenţilor
economici. Eficienţa economică a întreprinderii se reflectă în volumul fondurilor
utilizate pentru un anumit nivel de activitate, precum şi de asigurarea a capacităţii
de plată. Nivelul de eficienţă se regăseşte în mărimea fondurilor totale necesare.
Creditul este un instrument de influenţare în direcţia stimulării activităţii calitativ
superioare, prin acordarea de credite fără restricţii agenţilor economici cu bună
activitate şi prin aplicarea de restricţii sau neacordarea de credite celor care se
confruntă cu deficienţe în gestiunea lor şi dificultăţi în returnarea împrumuturilor.
5) Funcţia de transformare a economiilor în investiţii. Prin formarea
disponibilităţilor temporar libere la nivelul fiecărui individ, prin economisire, şi
ulterior, plasarea acestora la dispoziţia băncii se formează resursele necesare
acordării de credite, astfel are loc investirea resurselor economisite de populaţie în
economie.
6) Deservirea circulaţiei operaţiilor comerciale
Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, creditul generează o serie de efecte
favorabile, cum ar fi:
 sporirea puterii productive a întreprinderii, prin redistribuirea capitalului;
 concentrarea capitalului;
 reducerea cheltuielilor pe care le presupune circulaţia monetară;
 adaptarea elastică a masei de bani în circulaţie la necesarul economiei.
Pe lîngă aceste efecte favorabile creditul presupune şi o serie de riscuri .
Principalul risc este abuzul de credit, fenomenul supracreditării economiei care
generează procese de deteriorare a puterii de cumpărare a banilor, inflaţie.
Totodată, creditul poate favoriza operaţii economice ce atentează la lichiditatea
bancară, în măsura în care băncile au prea puţine posibilităţi de selecţie a clienţilor
solicitatori de credite sau aceştia sunt de rea-credinţă.
Riscurile creditului pot fi generate de fenomene economice individuale sau
de o anumită stare economică conjuncturală.
Pentru prevenirea riscurilor creditării, băncile trebuie să deţină informaţii
pertinente asupra situaţiei patrimoniale şi financiare a debitorilor, asupra naturii
operaţiunilor economice în care aceştia se angajează. Totodată, prevenirea
riscurilor în creditare mai presupune cunoaşterea reputaţiei morale a debitorilor, a
bonităţii lor, o bună evaluare a evoluţiilor viitoare a acestora.
 1.2 Clasificarea creditelor
În literatura de specialitate există o multitudine de clasificări ale creditelor
după diferite criterii, ca urmare a diversităţii formelor sub care se manifestă în
economie. Ca urmare se disting următoarele criterii de clasificare:
1. După natura economică şi participanţii la relaţia de creditare, se
remarcă:
 creditul comercial constă în acordarea reciprocă a unei amînări a plăţii,
de către agenţii economici activi, ca rezultat al vînzări mărfurilor şi produselor.
Creditul comercial cuprinde: creditul de vînzător şi creditul de cumpărător.
Creditul de vînzător are ca obiect vînzarea mărfurilor cu plata amînată.
Astfel întreprinzătorul apare în două ipostaze: ca beneficiar al avansurilor plătite de
clienţii săi pentru fabricarea produselor şi ca plătitor de avansuri către furnizori.
Creditul de cumpărător se identifică cu plăţile în avans. Altfel spus,
creditele de cumpărător apar ca o prefinanţare de către beneficiari a fabricării
produselor.
 creditul bancar este un credit sub formă bănească la care numai unul
dintre participanţi este agent nefinanciar, iar celălalt participant fiind banca.
Creditul bancar prezintă avantajul unei mai mari flexibilităţi faţă de cel comercial,
întrucît sumele disponibile pot fi orientate către diferite forme de activitate
economică.
Activitatea de creditare se poate realiza prin folosirea mai multor metode:
a) Avansurile în cont curent sunt credite pentru acoperirea unor goluri de
casă. Ele nu au destinaţie prestabilită şi din acest motiv sunt denumite credite de
trezorerie sau credite non-afectate. Aceste credite nu sunt garantate prin anumite
garanţii, ci prin starea de bonitate a clientului.
b) Linia de credit simplă reprezintă nivelul maxim al creditului care se poate
acorda unui client, într-un cadru general prestabilit.
c) Linia de credit confirmată semnifică suma ce poate fi acordată sub formă
de credit şi care este consemnată într-un document scris, convenit de bancă.
 d) Linia de credit revolving este un mecanism care presupune că pe măsură
ce au fost rambursate creditele anterioare, se acordă noi credite, fără întocmirea de
noi documente.
e) Credite cu destinaţie specială sunt cele pentru care constituirea de stocuri
sezoniere privind materiile prime agricole, creditele pentru producţia de conserve,
ori pentru stocarea unor materiale de construcţii.
 creditul obligatar exprimă relaţii între unităţi economice şi instituţii în
calitate de debitori, care emit obligaţiuni, pe de o parte, iar, iar pe de altă parte,
subscrisori de obligaţiuni, în calitate de creditori, care îşi avansează capitalurile în
scopul obţinerii unor dobînzi
 creditul ipotecar este creditul garantat cu proprietatea imobiliară, sub
forma clădirilor sau terenurilor, şi are ca principal obiectiv susţinerea dezvoltării
acestei proprietăţi.
 creditul de consum reprezintă vînzarea cu plata în rate a unor bunuri de
consum personal, de folosinţă îndelungată şi de mare valoare. În condiţii de
insolvabilitate, cumpărătorul este obligat să restituie bunurile, iar uneori în funcţie
de clauzele contractuale, nu se pot recupera nici ratele achitate.
2. După formele de acordare a creditelor se pot distinge următoarele:
 împrumutul simplu, cînd banca virează suma reprezentînd creditul
acordat în contul clientului său; în general aceasta duce la încheierea unui contract
sau la semnarea unui bilet la ordin de către beneficiar în favoarea băncii sale.
 creditul în descoperit de cont (overdraft) presupune posibilitatea
retragerii de către client (pe bază de cec sau alte mijloace) din contul său a unor
sume mai mari decît cea de care dispune, diferenţa constituind, practic, creditul
acordat de bancă (soldul debitor) la care se percepe dobîndă, care se calculează
zilnic;
 scontul comercial al unei cambii care presupune că banca, în schimbul
cambiei primite de la clientul său, să-i avanseze fondurile corespunzătoare
rezultate în urma deducerii în valoarea nominală a cambiei, a dobînzilor pe
perioada dintre data scontării şi data scadenţei titlului. Acest credit se mai numeşte
credit de mobilizare;
 factoringul este un substitut al scontului. El constă în ,,vînzarea” de către
firmă a facturilor emise (creanţe) unei bănci sau unei întreprinderi financiare
specializată în acest tip de operaţiuni, numită factor. Pe lîngă faptul că este o formă
de credit, factoringul este, în acelaşi timp, o prestaţie de serviciu a factorului,
deoarece acesta garantează, în general recuperarea creanţelor, asumîndu-şi riscul
recuperării. Acest tip de credit este foarte costisitor pentru firme.
 leasingul este o procedură de finanţare a investiţiilor prin care o bancă
sau o întreprindere financiară specializată dobîndeşte un bun pe care-l închiriază
unei firme (sau unui particular), acesta din urmă avînd posibilitatea să răscumpere
bunul respectiv la expirarea contractului la un preţ convenit. Chiria (redevenţa)
plătită de chiriaş include două elemente: dobînda şi cheltuiala cu amortizarea
bunului.
 angajarea sub semnătură presupune ca banca să intervină nu prin
împrumuturi directe, ci acordînd garanţia sa în favoarea unui client. Astfel, banca
poate emite scrisori de garanţie prin care ea îşi asumă anumite angajamente în
favoarea clienţilor săi privind achitarea unei datorii către terţi. Dacă scrisoarea de
garanţie devine efectivă, adică dacă clientul nu-şi îndeplineşte obligaţiile garantate
de bancă, atunci ea se transformă într-un credit propriu-zis acordat de bancă
clientului său.
3. După natura garanţiilor se întîlnesc următoarele forme de credit:
 credite reale sunt cele pentru care garanţia se prezintă sub formă de:
garanţie imobiliară concretizată într-un contract de ipotecă asupra terenurilor sau
clădirilor; garanţia mobiliară, care constă în valori mobiliare, de natura titlurilor
de credit, sau în alte valori materiale.
 credite personale au la bază garanţiile morale, care se pot prezenta
astfel:
 credite în alb acordate unei persoane fizice, fără nici o formalitate;
  credite personale cu gaj individual, caz în care o terţă persoană
garantează rambursarea cu propria-i răspundere morală;
 credite personale cu gaj colectiv, întîlnite atunci cînd mai multe
persoane garantează rambursarea, cu răspunderea morală
4. După destinaţia creditului se disting:
 credite productive sunt cele destinate unei activităţi productive. În
această categorie intră: credite de exploatare; credite de investiţii; credite de
speculaţie (urmăresc valorificarea unei conjuncturi favorabile pentru consolidarea
situaţiei financiare a întreprinderii ); credite de circulaţie (folosite pentru a acoperi
unele cheltuieli de stocare şi transport a mărfurilor);
 credite neproductive au ca destinaţie consumul individual.
5. După calitatea debitorului şi creditorului, se face distincţia între:
 creditul privat, în care participanţii la raportul de credit sunt subiecţi de
drept privat;
 creditul public, în cadrul căruia debitorul este reprezentat de stat, care se
împrumută pe piaţa internă, pentru acoperirea deficitului bugetar. În acest caz,
populaţia în ansamblul său şi agenţii economici apar în calitate de creditori.
6. După întinderea drepturilor creditorului se disting:
 credite denunţabile, care se manifestă atunci cînd creditorul îşi rezervă
dreptul ca oricînd, înainte de scadenţă, să ceară rambursarea acestui credit, cu sau
fără avizarea debitorului;
 credite nedenunţabile, cînd creditorul are dreptul de a cere rambursarea
numai la o scadenţă dinainte stabilită;
 credite legate, caz în care creditorul condiţionează acordarea creditului
de folosirea sa în anumite scopuri convenite cu debitorul.
7. După modul de rambursare, se face distincţia între:
 credite neamortizabile, pentru care rambursarea se face integral la
scadenţă;
  credite amortizabile, caz în care rambursarea se face în tranşe egale sau
neegale, formate din rate de rambursat şi dobînzi.
8. După termenul de rambursare, se remarcă:
 credite pe termen scurt, pe perioada care nu depăşesc 12 luni. Aceasta
reprezintă forma curentă a creditului la bancă, întrucît corespunde exigenţei de
lichiditate impuse băncilor;
 credite pe termen mediu, a căror durată de rambursare este de la 1 an la
5 ani, se acordă pentru activitatea de export – import ori pentru activitatea de
investiţii;
 credite pe termen lung, a căror durată de rambursare depăşeşte 5 ani, se
întîlneşte în cazul creditelor pentru construcţii de locuinţe şi a creditelor obligatare.

1.3 Garantarea creditelor

Orice operaţiune de creditare în sine, prin natura sa, presupune asumarea
unor riscuri. Riscurile ce pot rezulta, în special din insolvabilitatea împrumutatului,
pot fi surmontate de instituţia de credit prin constituirea de garanţii în folosul său.
Pentru asigurarea recuperării creditelor şi în situaţia în care împrumutatul
nu-şi execută obligaţiile contractuale de rambursare a ratelor scadente, plata
dobînzii şi comisioanelor, din cauze care nu pot prevăzute la acordarea creditelor,
precum şi pentru crearea unui privilegiu faţă de alţi creditori, băncile solicită la
acordarea creditelor garanţii asiguratorii care pot fi oferite atît de debitor, cît şi de
terţe persoane fizice sau juridice, numite garanţi.
Valoarea garanţii acceptate de bancă va fi, în toate cazurile, cel puţin egală
cu datoria cea mai mare a debitorului faţă de bancă, formată din principal şi
dobîndă, uneori fiind luată în considerare dobînda pe întreaga perioadă de
creditare.
Luarea de garanţii asigurătorii de către bănci se apreciază ca fiind un factor
secundar în politica de creditare, deoarece factorul principal care asigură condiţii
reale de rambursare în timp a creditelor îl reprezintă capacitatea împrumutatului de
a genera flux de numerar pozitiv. În acest context, obligaţia din contractul de
împrumut este obligaţia principală, în timp ce garanţia cerută de bancă dă naştere
unei a doua relaţii, secundare; dacă obligaţia principală nu a fost îndeplinită, banca
apelează la executarea garanţiei.
Garanţia este denumirea generică utilizată pentru a desemna orice metodă,
instrument sau angajament accesoriu contractului de credit, pus la dispoziţia sau
emis în favoarea băncii. Garanţia este în măsură să asigure banca de realizarea
certă a drepturilor garantate, respectiv recuperarea creditului şi a dobînzii, în cazul
nerambursării acestora de către debitor.
Garanţiile pot fi definite ca fiind acele mijloace care, dincolo de limitele
dreptului de gaj general şi în plus faţă de acest drept, conferă creditorului garant
anumite prerogative suplimentare, care constau, fie într-o prioritate faţă de ceilalţi
creditori, fie din posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului să
urmărească o altă persoană care s-a angajat să execute ea obligaţiile ce-i reveneau
debitorului.
Indiferent de natura obligaţiilor garantate şi instrumentele de garantare
utilizate, garanţia trebuie să răspundă la următoarele cerinţe de bază:
– existenţa unui patrimoniu, independent de relaţia contractuală,
suficient de mare şi cert pentru a acoperi obligaţiile garantate;
– garanţia să fie astfel concepută încît să asigure beneficiarului dreptul
şi posibilitatea de a o executa fără ca debitorul să se poată opună
acestei executări;
– beneficiarul garanţiei să aibă asigurată posibilitatea utilizării libere a
rezultatelor executării garanţiei (transferul valutar al fondurilor,
dreptul de proprietate, etc.).
Garanţiile acceptate de bănci pot fi de două categorii: garanţii reale şi
garanţii personale.
 1) Garanţiile reale sunt constituite în funcţie de consistenţa bunurilor
debitorului şi sunt formate din garanţii imobiliare (ipoteci) şi garanţii mobiliare
(gajuri). Garanţia reală este un drept real care are ca finalitate garantarea oricărei
obligaţii şi ea încetează o dată cu îndeplinirea obligaţiei garantate.
Ipoteca este o garanţie imobiliară ce nu comportă deposedarea celui ce o
constituie de bunul adus în garanţie. Ea constă în efectuarea de către debitor a unui
imobil în asigurarea plăţii obligaţiei sale faţă de creditor. Bunul rămîne în posesia
debitorului, dar dacă acesta la scadenţă nu şi-a plătit datoria, creditorul în favoarea
căruia s-a constituit ipoteca poate cere vînzarea bunului la licitaţie, iar din suma
obţinută să-şi acopere creanţa.
Ipoteca poate decurge din lege (ipoteca legală), dintr-o acţiune în justiţie
(ipoteca judiciară) sau din voinţa debitorului (ipoteca voluntară) sau a unui terţ.
Ipoteca voluntară ia naştere dintr-un contract sau dintr-o declaraţie unilaterală de
voinţă a concendentului (celui care dă), cu excepţia testamentului.
Garanţiile imobiliare sau gajul sunt un drept real pe care debitorul sau un
terţ îl concede creditorului asupra unui bun mobil. Ca efect al gajului bunului
imobiliar, bunul rămîne angajat pentru satisfacerea voitoare a creditorului; în cazul
neexecutării obligaţiei, acesta se satisface cu prioritate faţă de alţi creditori, chiar
dacă între timp bunul a intrat în proprietatea terţilor. Gajul presupune remiterea
fizică a bunului mobil de către debitor către creditor. Pentru ca bunurile mobile să
poată fi luate în gaj, trebuie ca acestea să fie în circuitul civil, respectiv să facă
obiectul vînzării cumpărării.
Gajul poate îmbrăca două forme:
1. gajul cu deposedare (amanet) – presupune deposedarea de bunul mobil a
celui cel aduce în garanţie şi depunerea acestuia într-un depozit la dispoziţia băncii.
Acest tip de gaj se poate constitui asupra unor valori mobiliare (acţiuni,
obligaţiuni, etc.), obiecte din metale preţioase, obiecte de artă. Asupra acestora se
poate constitui gaj după verificarea: dreptului de proprietate; existenţa înscrisului
constatator al creanţei şi evaluarea obiectelor.
 2. gajul fără deposedare se înfiinţează pentru bunuri imobiliare de natura:
maşinilor, utilajelor şi echipamentelor, stocuri de materii prime şi materiale,
mijloace de transport, cu condiţia ca ele să fie identificate, cuantificate, certificate,
evaluate şi să fie în proprietatea împrumutatului. De asemenea, se urmăreşte ca
bunurile gajate să fie asigurate la societăţi de asigurare abilitate, iar drepturile
cuvenite din despăgubiri să fie cesionate în favoarea băncii.
Pentru ca un bun să fie acceptat drept gaj, trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
 bunul gajat să aibă o valoare îndestulătoare în raport cu creanţa
gajată;
 valoarea să fie constantă sau crescătoare în timp;
 în cazul unui bun material, acesta trebuie să fie asigurat la o
societate de asigurări, iar drepturile din despăgubiri să fie cesionate băncii
(cazul gajului fără deposedare) sau depozitate spre păstrare la instituţii
specializate.
 Deoarece bunurile gajate îşi pot schimba valoarea în timp, preluarea
în gaj a unui bun se face la o valoare care poate varia între 10% şi 60% din
valoarea de piaţă a bunului la data constituirii garanţiei.
Gajul general reprezintă cea mai cuprinzătoare garanţie, fiind un gaj comun
la dispoziţia tuturor creditorilor, aceştia avînd o poziţie egală faţă de bunurile
debitorului în cazul pornirii executării silite. Ca rezultat, sumele obţinute din
executarea silită se împart în mod egal între bancă şi ceilalţi eventuali creditori,
proporţional cu valoarea creanţelor fiecăruia. Deoarece gajul general nu oferă
băncii creditoare privilegiul conferit de garanţiile reale, riscurile băncii sunt mult
mai mari în situaţia în care se solicită numai o asemenea garanţie; aceasta nu apără
banca împotriva riscului insolvabilităţii debitorului.
Gajul general cuprinde toate bunurile mobile şi imobile din patrimoniul
împrumutatului, el existînd ca şi garanţie pentru bancă chiar dacă nu s-ar încheia
un înscris.
 Cash-colateral este o formă de garanţie care constă în gajarea sumelor în
depozit la banca creditoare cu sumele deţinute de clienţi fie în cont la banca
creditoare, fie în cont la alte bănci. În cazul din Urmă, sumele în cauză pot fi luate
în garanţie, dar cu acceptul băncii respective. În situaţia cash-colateralului, gajul
trebuie perfectat de client în favoarea băncii în forma scrisă tipizată, astfel încît
banca să aibă dreptul prioritar asupra depozitului în cazul apariţiei unor revendicări
asupra sumelor în cauză din partea unor terţe părţi (creditori).
Cesiunea de creanţe este o convenţie scrisă prin care un creditor transmite o
creanţă a sa unei alte persoane. Deoarece acest tip de garanţie comportă un risc mai
mare decît cash-colateralul, ipoteca şi chiar decît gajul, banca trebuie să verifice
dacă creanţa este fermă, dacă are la bază contracte şi comenzi, reputaţia
cumpărătorului mărfii etc. De asemenea, se analizează mărimea, structura,
scadenţa şi mijloacele de încasare a creanţelor propuse de client spre cesionare.
Garanţia reală mobiliară se constituie numai pe baza unui contract de
garanţie care se încheie în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată şi
semnat de debitor. El trebuie să conţină o descriere a bunului afectat garanţiei.
2) Garanţiile personale sunt constituite în funcţie de personalitatea
debitorului. Ele constau dintr-un angajament pe care o altă persoană decît debitorul
principal şi-l asumă faţă de creditor de a executa obligaţiile, în cazul în care
debitorul principal nu o va face. Acest tip de garanţie se mai numeşte cauţiune sau
fidejusiune.
Prin contractul de cauţiune, garantul se angajează faţă de creditorul unui
terţ, creditorul principal, să execute obligaţia subscrisă de cel pentru care
garantează, dacă acesta nu o va executa. Obligaţia debitorului faţă de creditor
trebuie să existe în fapt, iar validitatea contractului de cauţiune este subordonată
celei a obligaţiei principale. Singurele părţi în contractul de cauţiune sunt garantul
(fidejusorul) şi creditorul. Garantul nu este obligat la plata faţă de creditor decît în
caz de neplată din partea debitorului.
 Obligaţia fidejusorului este o obligaţie accesorie (subsidiară). De aici
decurge posibilitatea ca acesta să poată invoca unele excepţii privind urmărirea
iniţiată de creditor. Este vorba, în primul rînd, de beneficiul de discuţie, care este
dreptul conferit de lege fidejusorului de a cere creditorului, care s-a îndreptat cu
urmărirea împotriva sa, să urmărească mai întîi bunurile debitorului. În al doilea
rînd, este vorba de beneficiul de diviziune, prin care se recunoaşte, în cazul
existenţei mai multor fidejusori, principiul că fiecare dintre fidejusori răspunde
pentru datoria întreagă. Acest principiu poate fi însă înlăturat dacă fidejusorul cere
ca urmărirea să se împartă pe ceilalţi fidejusori. Garantul care a plătit are
posibilitatea recursului împotriva debitorului principal de la care poate cere
rambursarea sumei plătite creditorului şi celelalte cheltuieli pe care le-a făcut.
Scrisoarea de garanţie bancară este o modalitate specifică de materializare
a unei garanţii date de către o bancă la solicitarea unui client care contractează un
credit sau un alt angajament. Această formă de garantare se consideră sigură
datorita gradului ridicat al solvabilităţii şi lichidităţii unei bănci.
Prin scrisoarea de garanţie bancară, banca care o acordă se angajează
necondiţionat şi irevocabil că, în cazul în care o anumită persoană, numită debitor
principal, nu va plăti la un anumit termen o sumă determinată şi indicată în mod
expres în scrisoare, să plătească suma neachitată în favoarea băncii beneficiare sau
altui beneficiar al scrisorii de garanţie bancară.
Perfectarea contractului de garanţie reprezintă ansamblul activităţilor şi
cerinţelor impuse de lege şi a căror respectare asigură băncii drepturile asupra
garanţiei constituite. Acest aspect presupune:
 cunoaşterea cadrului legal de folosire a garanţiei, atît în sensul respectării
legilor specifice, cît şi a normelor bancare;
 îndeplinirea tuturor formalităţilor legale pentru ca banca, în calitate de
beneficiar a garanţiei, să aibă asigurată posibilitatea utilizării rezultatelor
executării garanţiei în cazul în care acest lucru se impune;
  documentele privitoare la garanţie trebuie să fie astfel concepute, încît să
asigura băncii dreptul şi posibilitatea de a o executa fără ca debitorul să se
poată opune;
 constituirea oricăror garanţii presupune anumite costuri, pe care banca
trebuie să le evalueze şi să stabilească cine le suportă.
Valoarea garanţiei trebuie cunoscută cu certitudine în momentul atribuirii
împrumutului, astfel încît să acopere riscul creditului şi să fie constantă în timp.
Executarea garanţiei desemnează procedura în urma căreia garanţia este
transformată în bani. În practică, băncile calculează, în momentul acordării
creditelor, nivelele de acoperire asigurate de garanţii, în raport cu valoarea
obligaţiei garantate. Nivelul acoperirii reflectă experienţa băncii privitoare la
posibilitatea de a încasa cît mai mult dintr-un anumit tip de garanţie ca urmare a
executării ei, şi, în general, este superioară proporţiei de 100%.