5

CAPITOLUL I
PIAŢA MONETARĂ
Piaţa monetară este o piaţă specifică, având ca obiect
de tranzacţie moneda sub cele două forme ale ei: banii
numerar şi banii scripturali (sau de cont).
Particularitatea pieţei monetare constă în faptul că
întâlnirea cererii şi ofertei de monedă nu are loc în mod
direct între purtătorii acestora, ci indirect, prin
intermediari financiari - bancari. Băncile şi alte
instituţii financiare, abilitate ca intermediari
specializaţi ce operează pe această piaţă, au rolul de a
facilita întâlnirea cererii cu oferta de monedă, mobilizând
economiile temporar disponibile într-o perioadă dată şi
acordându-le sub formă de credite celor ce au nevoi
suplimentare de bani în aceeaşi perioadă de timp.
1. Creditul: concept, funcţii, tipuri
Pentru înţelegerea rolului monedei în funcţionarea
producţiei, a repartiţiei şi în folosirea venitului este
necesar să cunoaştem creditul, operaţiune necesară pentru a
pune în mişcare, a dezvolta şi a duce la bun sfârşit
procesele economice.
Creditul presupune schimburi de bunuri actuale contra
unor bunuri viitoare, cu scopul de a susţine o afacere
prezentă, de a asigura consumul actual. Spre deosebire de
celelalte schimburi, în cadrul creditului, prestaţia şi
contraprestaţia sunt separate în timp şi spaţiu; el implică
două categorii de persoane: creditorii şi debitorii.
Creditul constă în transmiterea de bunuri, pe un timp
limitat, fixat dinainte, numit scadenţă, contra unei sume de
bani – dobânda. Acest act de încredere a creditorului în
debitor se referă la schimbarea unui bun în natură sau în
bani, contra unei promisiuni de rambursare a acestui bun, la
un termen dinainte convenit, împreună cu o dobândă.
Creditul este un mijloc de corelare a posibilităţilor
de finanţare existente în societate, cu nevoile producţiei
şi ale consumului. Apariţia relaţiei dintre creditor şi
debitor este legată de existenţa concomitentă a unor agenţi
6
economici care dispun de resurse băneşti temporar
disponibile, şi a altora care au nevoi suplimentare de
astfel de resurse. Apare astfel o piaţă a creditului, în
cadrul căreia se confruntă oferta şi cererea de credit,
îndeosebi de credite sub formă de bani.
Instituţiile de credit joacă un rol intermediar între
creditori şi debitori. Ele primesc plasamentele agenţilor
economici şi acordă credite altor agenţi – celor care au
nevoie de resurse băneşti. Este de reţinut faptul că, dacă o
categorie de agenţi economici este global deficitară în
disponibilităţi băneşti (întreprinderile), o alta este
global excedentară (menajele). Un agent economic luat
individual poate avea, la un moment dat, fie excedent, fie
deficit de resurse băneşti.
Prin însăşi natura lui, creditul îndeplineşte o serie
de funcţii social economice pozitive:
a) Acesta înlesneşte sporirea capitalului real,
favorizând o mai bună utilizare a factorilor de producţie
existenţi. În fond, o sumă economisită de agentul A, pe care
acesta nu o poate întrebuinţa cu folos, este transmisă lui
B, care, având nevoie de aceasta sumă, la momentul dat, o
utilizează, direct sau indirect, în activităţi economice.
Astfel, prin intermediul creditului, resursele băneşti
existente pot fi valorificate în sensul sporirii producţiei
naţionale, din pasive devin active.
b) Contribuie la concentrarea activităţii economice în
unităţi mari. El facilitează distribuirea şi redistribuirea
resurselor băneşti între diferite întreprinderi şi ramuri
economice, orientându–le spre unităţi mai bine situate pe
piaţă, sporind şi mai mult forţa concurenţială, profitul
încasat şi forţa de care dispun.
c) Accelerează tranzacţiile comerciale. Creditul
uşurează desfacerea mărfurilor pe scară mare. Comerciantul
detailist obţine mărfuri pe credit în schimbul unui efect
comercial (o poliţă, de pildă), pe care comerciantul
angrosist o poate sconta la bancă, dacă nu poate aştepta
restituirea sumei de către debitorul său.
d) Sporeşte viteza de rotaţie a monedei şi contribuie
la dimensionarea ei. Banii de credit contribuie la sporirea
cantităţii mijloacelor de plată în economia naţională,
influenţând şi în sensul modificării structurii lor.
e) Exercită o influenţă benefică asupra consumului,
prin şansa cumpărării pe credit şi a plăţii în rate a unor
bunuri de folosinţă îndelungată.
Tipurile de credit practicate în economie se
diferenţiază după mai multe criterii:
1. După forma de proprietate a debitorului, creditul
poate fi a) privat (când se acordă persoanelor particulare,
întreprinderilor private – persoane fizice şi/sau juridice);
b) public (se acordă administraţiilor publice şi de stat şi
societăţilor de drept public).
7
2. În funcţie de durata pentru care se acordă
creditul, acesta poate fi: la vedere şi pe termen. Acesta
din urmă poate fi pe termen scurt (până la un an), pe termen
mediu ( între trei şi cinci ani) şi pe termen lung (peste
cinci ani).
3. Din punctul de vedere al modalităţii de garantare a
creditului, acesta poate fi: a) personal (se acordă pe bază
de încredere personală) şi b) real (debitorul primindu–l pe
bază de garanţii, prin angajarea patrimoniului său).
Garanţiile sunt de mai multe feluri, în funcţie de substanţa
lor existând: credit pe amanet (garanţia constă dintr–un bun
mobiliar); credit lombard (hârtiile de valoare, respectiv
efectele private sau publice se constituie în garanţie);
credit pe ipotecă (acesta fiind garantat cu bunuri
imobiliare – terenuri, construcţii, clădiri).
4. După scopul urmărit de debitori, există credit de
consum, acordat gospodăriilor familiale pentru susţinerea
cheltuielilor de consum curente pe seama veniturilor
viitoare şi credit de producţie, solicitat pentru
susţinerea, modernizarea şi potenţarea activităţii
economice.
Creditul de consum presupune transferuri de
venituri dintr-o perioadă în alta; venituri viitoare sunt
aduse în prezent pentru sporirea consumului personal. În
cazul creditului de producţie, împrumutul înseamnă
transmiterea de capital, suma fiind utilizată pentru
sporirea capitalului propriu al întreprinderii (finanţare
externă) .
Creditul de producţie cunoaşte următoarele forme:
credit de exploatare, solicitat şi acordat pe termen scurt
pentru procurarea seminţelor, a materiilor prime, pentru
plata salariilor etc.; credit de modernizare, care serveşte
la înzestrarea întreprinderii cu maşini, unelte, la
realizarea unor obiective de îmbunătaţiri funciare; credit
de investire, adică acele sume împrumutate pe termen lung
pentru cumpărarea de terenuri, construirea de noi unităţi
economice şi dezvoltarea celor existente.
2. Sistemul financiar bancar şi funcţiile sale.
Băncile, instituţiile financiare, societăţile de
asigurări – private, publice, mixte – reprezintă acel agent
economic agregat care îndeplineşte rolul de intermediar
financiar între ceilalţi agenţi economici, gestionează
instrumetele monetare şi pârghiile financiare ale unei ţări.
Băncile au îndeplinit şi îndeplinesc două categorii de
funcţii: active şi pasive.
Principala funcţie activă a băncilor şi a celorlalte
instituţii financiare, constă în acordarea de împrumuturi
8
solicitanţilor care întrunesc condiţiile de bonitate
financiară, adică au capacitatea economică de a restitui la
scadenţă creditele contractate, împreună cu dobânzile
aferente.
Alte servicii bancare active, mai puţin importante
sunt: gestionarea conturilor deponenţilor, adică
supravegherea mişcării banilor în conturile acelor unităţi
care solicită acest lucru; organizarea înfiinţării de
societăţi comerciale şi plasarea titlurilor de valoare ale
acestora.
Principala funcţie pasivă a organizaţiilor bancar –
financiare, se referă la primirea spre păstrare a
economiilor populaţiei şi agenţilor economici nonfinanciari.
Printre funcţiile bancare pasive se mai înscriu: primirea
de depuneri ale unor clienţi pentru a executa din ele
diferite plăţi la ordinele acestora, conducerea
operaţiunilor de casă ale întreprinderilor şi instituţiilor
care solicită acest lucru.
În condiţiile actuale, în ţările cu economie de piaţă
consolidată, sistemul bancar-financiar exercită, pe lângă
funcţiile tradiţionale, şi o serie de funcţii noi, prioritar
macroeconomice:
1. Coordonează plăţile (şi încasările) ce se
efectuează în întreaga economie naţională. Ele au misiunea
de a asigura cadrul necesar emisiunii suplimentare de monedă
şi retragerii acesteia. Deci, băncile gestionează moneda
naţională şi supraveghează relaţiile ei cu celelalte monede
naţionale.
2. Băncile, instituţiile financiare şi societăţile de
asigurare îndeplinesc, de asemenea, rolul de intermediere
financiară la nivelul economiei naţionale. Ele drenează
economiile agenţilor economici, ale întregii populaţii spre
domenii de mare interes pentru ţară.
3. Sistemul bancar are rolul de a restricţiona
creditul. În anumite condiţii şi pe baza unor criterii
speciale, băncile limitează riscul neacoperit al unor
împrumutători prea entuziaşti, punându – le anumite condiţii
restrictive. Mai mult, prin diverse prevederi, se produce
ceea ce se numeşte transformarea riscului individual în risc
colectiv, adică repartizarea lui relativ egală asupra
tuturor debitorilor.
4. Agentul bancar – financiar are posibilitatea de a
creea putere de
cumpărare adiţională, posibilitate ce decurge din mecanismul
transformării maturităţii depozitelor agenţilor economici
nonfinanciari, în credite pe termen lung pentru investiţii.
5. Transformând depunerile la vedere ale clienţilor în
surse de creditare, băncile selecţionează proiectele de
afaceri pe care urmează să le susţină prin credite.
6. Dispunând de mecanisme şi tehnici prin care pot
suplimenta instrumentele monetare, cunoscând situaţia
9
economică a întreprinderilor şi chiar a guvernului, băncile
şi societăţile financiare îndeplinesc un rol strategic în
ţările cu economie de piaţă.
Pentru acordarea dreptului de folosire a resurselor
băneşti date cu împrumut, inclusiv pentru servicii active,
băncile pretind şi încasează dobândă sau comision. Pentru
sumele păstrate în depozit, ca şi pentru celelalte servicii
pasive, acestea plătesc dobândă clienţilor lor creditori.
Diferenţa dintre dobânzile încasate de bănci şi cele
plătite de ele constituie profitul bancar brut. Dacă din
acesta se scad cheltuielile de administraţie şi de
întreţinere ale băncii, ca şi impozitele legale, ceea ce
rămâne se numeşte profitul net al băncii.
2.1. Tipuri de bănci.
Cea mai generală grupare a băncilor le delimitează în
bănci de emisiune (una în fiecare ţară) şi bănci comerciale.
Banca de emisiune (banca centrală), deţine o poziţie
specială în cadrul sistemului bancar al fiecărei ţări. Rolul
deosebit al acestei bănci decurge din operaţiunile pe care
le efectuează, operaţiuni care îi revin din mandatul
naţional ce i-a fost atribuit. Aceste atribuţiuni se reduc
la următoarele:
– emiterea biletelor de bancă;
– crearea şi gestionarea puterii de plată în ţară;
– supravegherea societăţilor bancare şi a altor
instituţii de credit în sensul regularizării volumului şi
costului creditului;
– conlucrarea cu Trezoreria pentru a conduce programul
de împrumut al guvernului;
– conduce politica monetară şi valutară a ţării;
– caută căile economice de menţinere a stabilităţii
monetare şi de asigurare a funcţionalităţii sistemului
bancar, ş.a.
Funcţia principală din totdeauna a băncilor centrale
este cea de emisiune monetară, de punere în circulaţie a
bancnotelor şi a monedei divizionare deţinute de agenţii
nonfinanciari. Fiind instituţie de emisiune, respectiva
bancă pune în circulaţie cantităţi de bani care, de regulă,
corespund nevoilor de lichiditate ale econorniei în
ansamblul ei şi care se încadrează în obiectivele de
politică monetară şi bugetară a ţării. În acest sens, Banca
Centrală joacă un rol indirect, dar important, în crearea de
monedă.
Băncile comerciale reprezintă un tip de întreprindere
lucrativă specializată, care furnizează bani – capital
celorlalţi agenţi economici – persoane fizice şi/sau
juridice. Această activitate se realizează, mai ales pe baza
resurselor băneşti atrase, dar şi a capitalului lor propriu.
10
Băncile comerciale se împart în bănci de depozit şi bănci
ipotecare.
a) Băncile comerciale de depozit îşi procură
mijloacele financiare de care au nevoie de pe piaţă, prin
depunerile pe termen scurt ale clienţilor. La rândul lor,
acestea pot fi: bănci de depozit propriu – zise, care
primesc depuneri la vedere şi pe termen şi care acordă
credite pe termen scurt; bănci de afaceri, care dispun de
capitaluri proprii însemnate sau îşi procură mijloacele
necesare prin emisiunea de obligaţiuni sau acţiuni, ele
putând acorda credite pe termen lung.
b) Băncile ipotecare sunt acelea care îşi procură
mijloacele necesare prin emisiunea de înscrisuri şi
obligaţiuni ipotecare.
În cadrul sistemului bancar – financiar, un loc tot
mai însemnat ocupă diferitele societăţi financiare şi de
asigurări.
2.2. Instituţiile bancar - financiare şi de
asigurări din România
1. Banca Naţională a României este concepută ca un
organism al statului, funcţionarea sa fiind supravegheată de
Parlament. Prin lege, BNR este mandatată să conducă politica
monetară şi de credit, să caute căile de menţinere a puterii
de cumpărare a monedei naţionale (leul). Capitalul BNR este
public.
Banca Naţională a României are de îndeplinit mai multe
funcţii principale.
a) Aceasta este singură instituţie de emisiune
monetară. De aceea, numerarul emis de B.N.R. trebuie
acceptat de către toate persoanele fizice şi/sau juridice la
valoarea nominală a acestuia, pentru stingerea obligaţiilor
publice sau private.
b) Fiind bancă a băncilor, ea îndeplineşte rolul de
împrumutator ultim, intervenind în cazul în care o societate
bancară întâmpină dificultăţi temporare, respectiv nu
dispune de numerarul necesar pentru a face faţă retragerilor
neanticipate ce depăşesc rezervele sale. BNR furnizează
numerar băncii respective în limita maximă de 75% din
fondurile proprii ale băncii în cauză.
c) Banca Naţională conduce politica monetară şi
valutară a ţării. Prima operaţiune o realizează prin
influenţarea nivelului ratei dobânzii şi a evoluţiei masei
monetare. Cea de a doua, prin cumpărarea şi vânzarea de
valută (în limita rezervelor ei valutare).
d) BNR derulează operaţiuni cu Trezoreria statului,
(reprezentanta statului ca agent financiar, în calitatea sa
de debitor şi creditor). Deoarece între cheltuielile publice
(cu ritmuri uniforme de efectuare) şi încasarea impozitelor
şi taxelor (având caracter periodic) există neconcordanţe în
11
timp, statul se împrumută la BNR pentru ajustarea acestui
decalaj şi susţinerea ritmică a cheltuielilor sale. Funcţia
de gestiune a politicii de trezorerie, încredinţată prin
lege BNR, a fost delegată de aceasta din urmă Băncii
Comerciale Române, care dispune de o reţea de ghişee în
măsură să exercite atribuţiile delegate, cu bune rezultate.
Garanţia îndeplinirii obiectivului central al BNR
(menţinerea puterii de cumpărare a leului) constă în
asigurarea autonomiei sale. Aceasta vizează două laturi:
– una funcţională, ceea ce înseamnă că ea trebuie să
se concentreze asupra obiectivelor proprii, să se manifeste
ca autoritate monetară naţională supremă, să-şi aleagă în
mod liber mijloacele de acţiune etc.;
– alta organică, care se referă la competenţele de
numire a membrilor Consiliului de administraţie, la durata
mandatelor, la modul de funcţionare şi deliberare a
acestuia.
2. Băncile comerciale au ca funcţii principale
atragerea de fonduri de la persoane fizice sau juridice, sub
formă de depozite restituibile la vedere sau la termen, şi
acordarea de împrumuturi celor interesaţi.
Pentru a putea funcţiona, băncile comerciale trebuie
să obţină autorizaţia de rigoare de la Banca Naţională. Ele
au obligaţia să aibă conturi la BNR şi să se supună
reglementărilor generale ale acesteia.
3. Casele de economii sunt intermediari financiari
care efectuează operaţiuni de colectare a economiilor
populaţiei, în special a depunerilor cu amănuntul la vedere
şi pe termen scurt. Soldurile active ale sumelor colectate,
sunt plasate la băncile comerciale, în conturi purtătoare de
dobânzi.
4. Casele de ajutor reciproc sunt organizate pe bază
de adeziune sub formă fondurilor mutuale. Calitatea de
membru obligă la plata unor rate lunare şi dă dreptul la
obţinerea de credite, plafonate în funcţie de depozitul
constituit. Ratele dobânzii sunt, de regulă, sub cele
practicate pe piaţa financiară.
5. Cooperativele de credit se caracterizează prin
aceea că ele colectează sume de la membrii cooperatori şi
acordă împrumuturi acestora.
6. Casele de pensii colectează sume sub formă de
cotizaţii, de la persoane pensionate şi le distribuie celor
ce cotizează, cu perceperea de dobânzi.
7. Societăţile de asigurări garantează asiguratului,
în schimbul unei prime lunare de asigurare, despăgubirea
parţială sau totală în cazul în care are loc evenimentul
pentru care el s–a asigurat. Până la producerea
evenimentului, soldul activ al sumelor colectate este plasat
la băncile comerciale în conturi purtătoare de dobânzi.
8. Trezoreria, reprezintă statul în calitatea lui de
debitor şi creditor. Ea colectează taxele şi impozitele de
12
la contribuabili şi plăteşte în contul cheltuielilor
administraţiei publice. În prezent, colectarea taxelor şi
impozitelor cuvenite Administraţiei Centrale a fost delegată
Băncii Comerciale Române. Fondurile colectate sunt
transferate fără dobânda la BNR care la rândul ei, nu
percepe comisioane pentru operaţiile efectuate cu aceste
sume.
3. Masa monetară şi structurile ei. Agregatele
monetare
Moneda este o categorie macroeconomică, la care toţi
agenţii economici dintr–o ţară se raportează ca la un dat
social.
3.1. Atributele monedei naţionale, din care rezultă
facilităţile ei se reduc la următoarele:
l. Acceptabilitatea (pentru ca moneda să fie un mijloc
general de schimb, ea trebuie să fie acceptată de toţi ca
mijloc de plată);
2. Durabilitatea (să aibă o viaţă naturală
acceptabilă, să nu se deterioreze sub privirile subiecţilor
economici);
3. Divizibilitatea (să poată sluji la mijlocirea
oricărei tranzacţii, oricât de mare sau de mică ar fi
aceasta);
4. Uniformitatea (fiecare din instrumentele monetare
acceptate, să fie de aceiaşi calitate, să poată îndeplini
aceleaşi funcţii);
5. Greutatea falsificării (adică luarea în considerare
de către emitent a unor elemente tehnice, care să facă
dificilă sau chiar imposibilă reproducerea lor de către
indivizi);
6. Stabilitatea valorii ei (menţinerea puterii de
cumpărare o perioadă cât mai mare de timp).
Pe baza acestor atribute, moneda face posibilă
derularea de tranzacţii economice, oricare ar fi ele, la
momentul oportun şi în locul cel mai potrivit pentru toate
părţile interesate.
De asemenea, moneda este instrumentul prin care se
conservă averea, ca expresie abstractă a bunurilor
economice. Ea este deci, unitatea de economisire şi,
totodată, de măsurare a economiilor efectuate. Moneda
facilitează atât economisirea prin tezaurizare, cât şi prin
acumularea de capitaluri.
Moneda înlesneşte transmiterea de averi de la un
individ la altul, de la o unitate economică la alta. Din
această posibilitate, decurge în mod firesc şi operaţiunea
13
de transmitere de capital, care se derulează în interiorul
ţării ca şi între agenţii economici din ţări diferite.
3.2. Componentele (structurile) masei monetare.
Pentru ca funcţiile şi facilităţile monedei să poată fi
îndeplinite, este necesar ca aceasta să existe într–un
anumit volum şi într–o structură anume. Problemele
referitoare la raportul de mărime dintre activităţile
economice şi cantitatea de monedă în societate sunt abordate
şi analizate, mai întâi, cu conceptele de masă monetară şi
de viteza de rotaţie a monedei.
Privită ca stoc, masa monetară constă din totalitatea
instrumentelor băneşti de care dispune sectorul nonfinanciar
într–o economie naţională la un moment dat, destinate
achiziţionării de bunuri şi servicii, achitării datoriilor,
constituirii economiilor în vederea investiţiilor şi a altor
plasamente.
Instrumentele băneşti îmbracă o diversitate de forme
de existenţă:
bancnote şi monede divizionare; cecuri la purtător; librete
de economii; cecuri cu depozite bancare la termen şi la
vedere, etc.
Ca flux, masa monetară reprezintă cantitatea medie de
bani care circulă într–o anumită perioadă de timp, într–o
economie naţională.
În timp s–au conturat două componente ale masei
monetare, care se deosebesc calitativ între ele:
1. Disponibilităţile băneşti propriu-zise sau banii
numerar, constau din acele instrumente monetare, care se
caracterizează prin lichiditate perfectă, fiind în măsură să
stingă imediat o datorie sau să mijlocească direct o
tranzacţie comercială, fără ca deţinătorul lor să
cheltuiască timp şi fără diminuarea resurselor sale băneşti.
2. Disponibilităţile semimonetare sau moneda
scripturală sunt formate din acele instrumente monetare care
necesită una sau mai multe operaţiuni pentru ca posesorul
lor să ajungă la banii lichizi, ceea ce presupune consum de
timp pentru efectuarea operaţiunilor, fără a exista însă
riscul dirninuării cantităţii de monedă deţinută de el.
Analiza masei monetare şi a structurii acesteia poate
fi aprofundata cu conceptul de agregat monetar.
Agregatul monetar desemnează o parte constitutivă a
masei monetare şi semimonetare, parte autonomizată prin
funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit
instrumentele de plată, prin organizaţiile bancar –
financiare care le gestionează şi prin fluxurile economice
reale pe care le mijlocesc.
Departajarea instrumentelor de plată ce fac parte din
fiecare agregat monetar, se face după criteriul asigurării
lichidităţii băneşti. În funcţie de usurinţa sau
dificultatea, de rapiditatea sau încetineala, cu care
14
diversele instrumente băneşti – gestionate de bănci sau de
alte instituţii financiar bancare – pot fi transformate în
bani lichizi, acestea se află mai aproape sau mai departe de
disponibilităţile băneşti propriu – zise, care formează
primul agregat monetar.
Structural, agregatul monetar se prezintă astfel:
Agregatul monetar desemnat prin M1 , reprezintă masa
monetară în sens restrâns, aceasta fiind formată din:
- numerarul în circulaţie (bani de hârtie şi monedă
divizionară);
- conturile bancare operabile prin cecuri, aparţinând
rezidenţilor nonfinanciari;
- cecurile la purtător.
Al doilea agregat monetar (M2), reprezintă masa
monetară în sens larg, el cuprinzând în plus faţă de M1
următoarele:
– depozitele de economii la vedere, aflate în
conturile bancare, neoperabile prin cecuri;
– depunerile la casele de economii;
– depunerile pe termen scurt la bănci;
Al treilea agregat monetar (M3), cuprinde, în plus,
faţă de M2 :
- depunerile pe termen nelimitat şi bonurile de
economii;
– depunerile şi titlurile de comerţ în devize (în
monede străine);
- bonurile de tezaur şi certificatele de subscriere la
împrumuturile de stat;
– bonuri negociabile.
Al patrulea agregat monetar (L) cuprinde în plus faţă
de M3 :
– economii contractuale depuse pe termen;
– alte plasamente negociabile;
– titlurile de valoare emise de agentii nonbancari.
În ţara noastră, în agregatul rnonetar M1 se includ:
numerarul în circulaţie (biletele de bancă şi monedă
divizionară) şi depozitele la vedere (soldul conturilor cu
depuneri la vedere).
Agregatul monetar M2 cuprinde în plus faţă de M1,
disponibilităţile
semimonetare, respectiv: depozitele la termen (în lei sau
valută) şi depozitele pentru investiţii.
Agregatul monetar M3 cuprinde în plus faţă de M2,
bonurile de tezaur şI depozitele în valoare mare şi pe
termen lung, cum sunt: disponibilităţile bugetului de stat;
soldul bugetului asigurărilor sociale; şi disponibilul de
fonduri extrabugetare: (diferenţele pozitive din reevaluarea
stocurilor de materiale, fondul pentru pensia suplimentară).
4. Cererea şi oferta de monedă
15
Piaţa monetară este o piaţă specifică. Obiectul
tranzacţiei pe o asemenea piaţă îl formează moneda –
numerar, a cărei producere cade în sarcina Băncii Centrale,
şi/sau banii de cont, crearea cărora este asigurată de
băncile comerciale.
Piaţa monetară constă din ansamblul tranzacţiilor cu
monedă, prin confruntarea specifică dintre cererea şi oferta
de monedă, în funcţie de preţul ei exprimat prin rata
dobânzii.
4.1. Cererea de monedă. Motivaţiile cererii de
monedă.
Populaţia doreşte moneda pentru funcţiile pe care
aceasta poate să le îndeplinească, şi nu pentru calităţile
intrinseci ale diferitelor instrumente monetare, fie ele
chiar de aur. Mărimea cererii de monedă în economie depinde
de utilităţile acesteia, care sunt exprimate de facilităţile
pe care le pot asigura disponibilităţile băneşti.
Atunci când moneda a îndeplinit mai ales funcţii
pasive – de mijlocire a schimburilor de bunuri economice,
când circulaţia bănească reprezenta un reflex al fluxurilor
economice reale – masa monetară era condiţionată mai ales de
nevoile agenţilor economici de a achiziţiona bunurile
materiale şi de a plăti serviciile necesare. Acesta este
motivul tranzacţional al cererii de monedă.
Cererea generală de monedă, ca şi cererea pentru
fiecare agregat monetar sunt condiţionate de factori
obiectivi şi subiectivi.
În primul rând, masa monetară în circulaţie depinde
de volumul total al schimburilor mijlocite efectiv de monedă
şi de viteza de rotaţie a acesteia. Aceasta înseamnă că masa
monetară (M) se află în raport direct proporţional cu
volumul bănesc al bunurilor economice schimbate, rezultat
din potenţarea volumului fizic al bunurilor şi serviciilor
vândute – cumpărate (T) cu nivelul preţurilor (P). În
acelaşi timp, ea evoluează în raport invers proporţional cu
viteza de rotaţie a monedei (V), adică numărul de acte de
sehimb pe care le facilitează o unitate monetară în
orizontul de timp pentru care se calculează masa monetară.
Mărimea masei monetare în circulaţie, la acest nivel
de analiză se deduce din ecuaţia cantitativă a schimbului
(Fisher):
MV = PT, de unde rezultă M = TP/V
16
În al doilea rând, masa monetară depinde de amploarea
creditului, respectiv, de raportul între vânzările pe
datorie, şi plăţile făcute în contul creditelor ajunse la
scadenţă în perioada de referinţă, luându-se în considerare
şi cealaltă componentă a masei monetare - banii scripturali.
Pornind de la influenţele acestor elemente, masa
monetară necesară circulaţiei mărfurilor (M), este egală cu
valoarea mărfurilor aflate în circulaţie (PT), minus
valoarea mărfurilor vândute pe credit (C), plus cantitatea
de bani necesară plăţilor scadente (S) minus suma plăţilor
care se compensează reciproc (Pc), totul raportat la
numărul mediu de rotaţii al unei unităţi monetare (V):
.
V
M PT − C + S − Pc
=
În al treilea rând, masa sumelor băneşti este
influenţată şi de comportamentul agenţiilor economici faţă
de monedă, sintetizat prin expresia: intensitatea
înclinaţiei spre lichiditate.
Preferinţa pentru lichiditate, ca factor contemporan
al cererii de monedă, se bazează pe mai multe mobiluri
concrete:
1. mobilul venitului, adică tendinţa oricărui agent
economic de a păstra banii lichizi, de a nu-i cheltui pe
măsura încasării lor.
2. mobilul afacerilor, păstrarea unui volum de bani în
aşteptarea unor plasamente mai avantajoase în viitor;
3. mobilul prudenţei, dorinţa agenţilor economici de a
fi pregătiţi pentru a face faţă situaţiilor neprevăzute sau
pentru a valorifica eventualele situaţii avantajoase;
4. mobilul speculaţiei, constând în aceea că, în
anumite condiţii, banii lichizi sunt un bun financiar
superior faţă de diferitele titluri de valoare, ceea ce îi
determină pe deţinătorii de economii să le păstreze în bani
lichizi şi nu în titluri de credit.
Stocul de monedă existent în societate, moneda
existentă la agenţii economici, ca şi cea folosită într-un
orizont de timp, se măsoară prin lichiditatea monetară, care
se exprimă în mărime relativă, prin rata lichidităţii (Rl).
Rata lichidităţii (Rl) reprezintă raportul între
nivelul mediu anual al sumei agregatelor monetare şi nivelul
tranzacţiilor economice mijlocite de monedă.
Rl = M/TP.
Intensitatea utilizării masei monetare este măsurată
prin viteza de circulaţie a monedei. Aceasta se exprimă
printr–un raport care evidenţiază rapiditatea sau
încetineala tranzacţiilor, ca şi viteza cu care circulă
veniturile.
17
V = TP/M = 1/R1.
Viteza de circulaţie fiind inversul ratei
lichidităţii, sporirea ei determină reducerea lichidităţii
masei monetare, iar scăderea ei relevă simptomul formării de
stocuri monetare inactive.
4.2. Oferta de monedă. Multiplicarea banilor de
cont
Oferta de monedă înseamnă punerea diferitelor
instrumente monetare în circulaţie. Moneda începe să existe
atunci când părăseşte depozitele Băncii Centrale şi ale
altor instituţii emitente, şi îşi încetează existenţa când
revine la emitent. Punerea monedei în circulaţie, deci
oferta de monedă, reprezintă transformarea, prin cumpărare,
a activelor nonmonetare (imobile, terenuri, acţiuni, efecte
de comerţ) în active monetare.
Într-o economie de piaţă, diferitele componente
monetare sunt create şi puse în circulaţie de: băncile
comerciale, Trezorerie şi Banca Centrală.
Băncile comerciale crează moneda de cont (scripturală)
prin acordarea de credite agenţilor economici.
Trezoreria efectuează cea mai mare parte a plăţilor
sale prin intermediul băncilor comerciale şi al Băncii
Centrale. În mod direct, Trezoreria oferă moneda, prin
împrumuturile pe care le contractează la diferite băci
comerciale sub forma obligaţunilor emise şi negociate
(subscrise).
Oferta de monedă este suplimentată de Banca Naţională
de emisiune în mai multe situaţii. În primul rând, biletele
Băncii Centrale intră în circulaţie pentru alirnentarea
nevoilor de resurse financiare ale statului. Operaţiunea are
loc în felul următor: dacă bugetul de stat este întocmit cu
deficit, trezoreria emite bonuri pentru a acoperi
cheltuielile administraţiei de stat. Băncile comerciale
subscriu bonurile Trezoreriei. Dar ele pot să revândă Băncii
Centrale toate sau o parte a bonurilor de trezorerie
subscrise. Suma obţinută de bănci din revânzarea bonurilor
respective reprezintă oferta de bilete de bancă pentru
circulaţie.
În al doilea rând, Banca Centrală modifică masa
monetară naţională în funcţie de nevoile de valută. Banca
Centrală sporeşte masa monetară de fiecare dată când cumpără
devizele străine obţinute prin exporturile de mărfuri şi
diminuează această masă cu ocazia vânzării devizelor pentru
a finanţa importurile pe care le fac agenţii economici.
În al treilea rând, biletele de bancă intră în
circulaţie în situaţia în care băncile comerciale au nevoie
de sume suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai
18
mari decât depunerile clientelei sale. Banca de emisiune
oferă bani celorlalte bănci în mai multe situaţii, respectiv
atunci când: compensaţiile dintre băncile comerciale nu pot
fi reduse la zero; deţinătorii de depozite doresc să
păstreze moneda sub formă de bilete ale Băncii Centrale;
autorităţile monetare obligă băncile comerciale să
suplimenteze sumele depuse în contul Băncii Centrale.
Crearea banilor de cont.
Multiplicatorul banilor. Prin operaţiunile specifice
pe care le efectuează pe piaţa monetară, băncile comerciale
crează banii de cont potenţând masa monetară. Procesul
respectiv este cunoscut sub denumirea de "expansiunea
depozitelor la vedere", de multiplicator al banilor sau
multiplicator al creditului.
Pentru a explica şi caracteriza mecanismul
multiplicării banilor, se presupun următoarele ipoteze:
toate băncile comerciale au convenit ca nivelul
rezervelor lor să fie 10% din volumul depozitelor
la vedere;
banii numerar intraţi în sistemul bancar nu sunt
expuşi scurgerilor în afara sistemului;
toate plăţile sunt efectuate de bănci, prin
operarea în conturile deschise de acestea
clienţilor lor.
Să presupunem că o persoană care păstrează, de regulă,
pentru nevoile ei curente 10.000 u.m., hotărăşte să
diminueze această rezervă la 9.000 u.m., diferenţa de 1.000
u.m. depunând–o la o bancă comercială.
Operaţiunea a avut următoarele efecte: transformarea a
1.000 u.m. numerar aflat în circulaţie în depozite bancare;
crearea, concomitent, a unei mase monetare scripturale de
1.000 u.m. Dacă banca ar fi obligată să păstreze în rezervă
întreaga surnă depusă, atunci nu s-ar produce decât o
modificare de structură a masei monetare. Dar, banca ţine
efectiv ca rezervă doar 10% din depunere, restul de bani îi
împrumută solicitanţilor de credit. Persoana care
contractează creditul la Banca în cauză dispune depunerea
sumei la o altă Bancă comercială care, la rândul ei, deţine
ca rezervă doar 10% din depunere, restul sumei împrumutând-o
altui solicitant de credit. Prima bancă nu mai poate acorda
credit deoarece rezervele sale sunt la nivelul de 10 % din
depozit.
Împrumutul de 900 u.m. apare însă sub formă de depozit
la a doua bancă ceea ce înseamnă că masa monetară în cont a
sporit la 1.900 u.m. Activitatea primei bănci a dus la
crearea de noi cantităţi de bani în cont. Cealaltă bancă
poate proceda în acelaşi fel cu suma de 900 u.m., depusă de
clientul ei, adică să păstreze ca rezervă 90 u.m. şi dă cu
împumut solicitanţilor suma de 810 u.m. Procesul de depunere
19
a numerarului la bănci şi crearea de către acestea a
excedentului de bani în cont poate fi redat sub formă
schematică:
“Injectia”
initiala de
numerar
1000
A 900
împrumut
------------
rezerve
100 lei
B 810
Împrumut
------------
rezerve
90 lei
C 729
Împrumut
------------
rezerve
81
lei lei
900 810 729
lei lei
Procesul de expansiune a depozitelor în cont se va
opri atunci când întreg numerarul intrat este păstrat în
băncile comerciale sub forma rezervelor obligatorii. Cum
rezervele obligatorii au reprezentat a zecea parte din
depozitele la vedere, procesul va avea ca efect înlocuirea a
1.000 u.m. numerar cu 10.000 u.m. depozite la vedere (monedă
de cont).
Multiplicatorul ofertei de bani. Pe baza rezervelor
fracţionare, injecţiile de numerar determină o expansiune a
ofertei de bani. Pentru fiecare u.m. numerar introdusă în
sistemul bancar, băncile vor crea 10 u.m. depozite la
vedere, deci 10 u.m. monedă de cont.
În general, multiplicatorul monedei de cont este
definit ca raportul dintre volumul noilor depozite ( D ) şi
noile rezerve ( R ), adică:
10 ori
100
; M 1000
R
M D M= M= =
iar
100 10%,
1000
100; r 100
D
r= R⋅ = ⋅ =
de unde rezulta:
10 ori
0.1
M1
r
M 1 M= M = = .
MM – multiplicatorul monedei de cont;
D – depozit la vedere;
R – rezervele băncilor;
r – rata rezervelor (obligatorii).
Contracţia ofertei de bani. Procesul de multiplicare
a banilor de cont poate funcţiona şi în sens invers, în
cazul în care avem o scurgere de numerar din sistemul
bancar. Scurgerea numerarului va antrena o distrugere a
monedei de cont, de 1/r ori mai mare.
20
În cazul în care, un client al băncii decide să
păstreze sub forma numerarului un plus de 1.000 u.m,,
retragând această sumă din contul său curent, rezervele
băncii sale se diminuează cu 1.000 u.m. Pentru a se
restabili echilibrul, depozitele la vedere trebuie diminuate
cu 10.000 u.m., iar împrumuturile băncii vor scădea cu suma
de 9.000 u.m.; atunci când aceste împrumuturi ajung la
scadenţă, banca nu le va mai reînnoi.
5. Echilibrul pieţei monetare
Marfa monedă este omogenă. Cu toate acestea, preţul
tranzacţiei cu monedă (d’), diferă în funcţie de numeroşi
factori: termenul scadenţei; gradul de risc asumat de
creditor; sumele tranzacţionate etc. În plus, ajustarea
ratei dobânzii (d’) se face foarte greoi, piaţa monetară
fiind o piaţă de oligopol, cu puţini ofertanţi de monedă.
La un anumit nivel al ratei dobânzii – celelalte
condiţii fiind date – evoluţiile cererii şi ale ofertei de
monedă converg spre realizarea echilibrului pe piaţa
monetară.
Piaţa monetară se află în stare de echilibru, când, la
un anumit nivel al ratei dobânzii (d’) cantitatea de monedă
oferită (M0) este egală cu cea cerută (L) (fig. 1.1.).
Figura 1.1. Echilibrul pieţei monetare
Creşterea cererii de monedă la o ofertă dată are ca
efect sporirea atât a cantităţii de monedă pe piaţă, cât şi
creşterea ratei dobânzii. Dacă angajamentele de plată se fac
d’%
L MO
d’e E
L
0
Me Mm
21
cu o frecvenţă mai mică (încetinirea vitezei de rotaţie),
atunci cererea de monedă va creşte, ca şi oferta de altfel
(fig. 1.2.).
d’% MO
d’2
d’1
Mm M1 M2
0
L2
L1
E2
E1
Figura1.2. Modificarea poziţiei de echilibru ca
urmare a sporirii cererii de monedă
0 scădere a cererii de monedă la o ofertă dată are ca
efect, o scădere a cantităţii de monedă şi a ratei dobânzii
(fig. 1.3.).
d’% MO
d’2
d’1
Mm M2 M1 0
L2
L1
E2
E1
Figura 1.3. Modificarea poziţiei de echilibru ca
urmare a reducerii cererii de monedă
Creşterea ofertei de monedă la o cerere dată conduce
la scăderea ratei dobânzii şi la creşterea masei monetare
22
tranzacţionate pe piaţă. Surplusul de monedă oferit nu va
putea fi absorbit decât dacă va scădea rata dobânzii,
aceasta din urmă stimulând cererea de monedă (fig. 1.4.)
MO0
d’1
d’0
M0 M1 Mm
MO1
E1
E0
d’%
L0
Figura nr. 1.4. Modificarea poziţiei de echilibru
ca urmare a cre∠ terii ofertei de monedă
Scăderea ofertei de monedă la o cerere dată, conduce
la sporirea ratei dobânzii şi la diminuarea cantităţii de
monedă tranzacţionată. Cauza creşterii ratei dobânzii este
existenţa unei penurii de monedă la o rată scăzută a
dobânzii, penurie ce exercită presiuni în sensul majorării
ratei dobânzii.
MO1
d’0
d’1
M1 M0 Mm
MO0
E0
E1
d’%
L
Figura 1.5. Modificarea poziţiei de echilibru
ca urmare a scăderii ofertei de monedă
Mecanismele pieţei monetare sunt însă mult mai
complicate şi mai concrete. De exemplu, băncile care dispun
de resurse pe care doresc să le dea cu împrumut la nivelul
curent al ratei dobânzii se pot confrunta cu scăderea
23
cererii de monedă. Mecanismul pieţei monetare se desfăşoară
relativ lent, prin modificarea treptată a ratei dobânzii, în
aşa fel încât să se echilibreze cererea de monedă cu oferta
de asemenea active. De asemenea, o bancă coboară rata
dobânzii la creditele acordate, concomitent cu scăderea
ratei dobânzii la depozite. Dar, reducerea ratei dobânzii la
depozite trebuie făcută în consens, decizia unui singur
agent bancar în direcţia arătată putând duce la pierderea
clienţilor, care se vor orienta spre acele instituţii care
le oferă rate mai mari de dobândă.
6. Teorii cu privire la cantitatea de bani
Problema cantităţii de bani necesară desfăşurării
normale a fluxurilor economice reale din economie a fost
abordată şi soluţionată în mod diferit în timp, în strânsă
dependenţă de formele concrete de existenţă ale banilor în
circulaţie.
Când circulaţia monetară se limita la metalele
preţioase – respectiv la banii - aur sau argint – şi la
semnele băneşti deplin convertibile în metale preţioase,
relaţia bani – preţ a fost abordată prin prisma teoriei
metaliste a cantităţii de bani în circulaţie.
Potrivit acestei teorii, valoarea monedei era dată de
cantitatea de aur pe care o conţinea şi de preţul mărfiiaur.
Ca urmare, mărimea preţului mărfurilor supuse vânzăriicumpărării
depindea de cantitatea de metal preţios monetar
şi de valoarea lui, pe de o parte, şi de suma valorii
bunurilor schimbate, pe de altă parte.
Ulterior, pe măsura extinderii în circulaţie a banilor
de hârtie, a fost lansată teoria nominalistă a banilor,
potrivit căreia valoarea monedei este legată doar de puterea
care i-a fost legal atribuită de emitent, emitentul având
rolul determinant în dimensionarea cantităţii de monedă în
circulaţie.
Odată cu trecerea definitivă la exprimarea preţurilor
doar în monedă, s-a impus teoria cantitativă a banilor.
Această teorie exprimă relaţia dintre cantitatea de semne
băneşti în circulaţie pe de o parte, şi nivelul general al
preţurilor, pe de altă parte.
Toate celelalte condiţii fiind neschimbate, nivelul
preţurilor este dat de cantitatea totală a banilor în
circulaţie, mărimea acestei cantităţi fiind de competenţa
agenţilor monetari. Ocupându–se de relaţia dintre preţuri şi
monedă, Irving Fisher a exprimat-o prin ecuaţia care îi
poartă numele;
MV = PT , unde:
24
M – Cantitatea medie de monedă existentă într–un
interval de timp;
V – viteza de circulaţie a banilor;
P – nivelul general al preţurilor;
T – volumul tranzacţiilor (cantitatea de bunuri şi
servicii schimbate şi intermediate de monedă).
Conform acestei ecuaţii, cantitatea de monedă
multiplicată cu viteza medie de circulaţie a monedelor, este
egală cu volumul bunurilor şi serviciilor cumpărate în
perioada de referinţă, potenţat cu nivelul general al
preţurilor.
Din aceeaşi ecuaţie, rezultă cantitatea de bani
necesară în circulaţie într-o perioadă de referinţă:
M=PT/V.
De menţionat că produsul PT, reflectă soldul acelor
tranzacţii de piaţă care presupun prezenţa efectivă a
monedei ca mijlocitoare a schimbului (banii numerar),
neluându-se în considerare cealaltă componentă a masei
monetare - banii scriptuali.
Unele aspecte ale teoriei cantitative a banilor au
fost supuse unei analize critice de fondatorii teoriei
calitative a banilor.
Încă de la început, ei atrăgeau atenţia asupra
faptului că autorii teoriei cantitative a banilor
identificau, nejustificat, cantitatea de monedă disponibilă
cu cea efectiv cheltuită, iar cantitatea de mărfuri
destinate vânzării cu cea efectiv vândută. Pentru adepţii
teoriei calitative a banilor, factorul predominant nu mai
este masa monetară totală, ci doar acele sume băneşti pe
care deţinătorii lor le consideră venituri ce pot fi
cheltuite într–o perioadă dată.
Prin urmare, ecuaţia schimburilor îmbracă forma:
R = PQ , în care:
R – venitul total în bani, disponibil a fi cheltuit pe
bunuri;
Q – cantităţi de produse supuse schimbului (vândute);
P – preţul mediu de vânzare.
Raportul dintre cantitatea de monedă în circulaţie şi
mărimea preţurilor a fost abordat şi de şcoala de la
Cambridge, prin exponentul ei, lordul J.M.Keynes.
Acesta a formulat o ecuaţie proprie a schimburilor,
luând în considerare ambele componente ale masei monetare,
respectiv banii numerar şi banii scripturali.
Această ecuaţie se prezintă astfel:
n = y (k + rk') , în care:
25
n - volumul însumat al monedei numerar şi al celei
scripturale;
y – nivelul general al preţurilor, respectiv indicele
costului vieţii;
k – volumul tranzacţiilor intermediate de moneda
numerar;
k' – volumul tranzacţiilor intermediate de moneda
scripturală;
r – rata rezervei monetare.
Pornind de la această ecuaţie, economistul englez
explică anumite fluxuri macroeconomice reale. O dată ce
folosirea mâinii de lucru a ajuns să fie deplină, orice
încercare de a mări în continuare investiţiile va declanşa o
tendinţă de creştere nelimitată a preţurilor curente, adică
ne vom afla într-o situaţie de inflaţie autentică.
n ultimele decenii, s-au făcut eforturi deosebite
pentru explicarea cantităţii de monedă în circulaţie,
creându-se o teorie modernă, integratoare şi dinamică despre
bani şi rolul lor în economia de piaţă.
Economistul american Milton Friedman susţine că
mişcarea preţurilor şi evoluţia venitului bănesc nominal
sunt provocate prin variaţiile ofertei de monedă. “Noi am
insistat întotdeauna, continuă el, asupra faptului că banii
au o importanţă considerabilă pentru înţelegerea nivelului
şi dinamicii mărimilor nominale, dar nu şi pentru mărimile
reale, privite într-o perspectivă mai îndelungată”. El a
introdus noţiunea de putere de cumpărare a monedei, care
provine din compararea, nu totdeauna conştientă, între
mărimile disponibile curente şi cele viitoare previzibile
ale indicatorilor marfarobăneşti.
n prezent, se simte nevoia de a lega moneda de un
lucru mai tangibil şi, mai ales, de a cunoaşte elementele
comportării ei viitoare. Nemaidispunănd de posibilităţile de
a compara direct moneda cu valorile mărfurilor schimbate sau
cu metalul preţios, Friedman admite că valoarea monedei este
fixată prin lege, şi că aceasta depinde şi de modalităţile
de emisiune a banilor, de structurile masei monetare şi de
mecansimele circulaţiei acesteia, de nivelul activităţii
economice şi orientarea acesteia.

5
CAPITOLUL II
PIAŢA CAPITALULUI (FINANCIAR{)
1. Obiectul pieţei de capital
Într-un sens foarte general, obiectul pieţei
capitalului îl constituie tranzacţiile cu activele
financiare, al căror rol în economia de piaţă creşte şi se
diversifică continuu.
Pentru definirea şi caracterizarea obiectului pieţei
capitalului este necesară precizarea, în prealabil, a
conceptului de active.
Într-o accepţiune generală, activele reprezintă bunuri
care au capacitatea de a genera fluxuri de venituri în
viitor.
Există două categorii principale de active: fizice şi
financiare.
Activele fizice cuprind bunurile de capital fix
(echipamente, clădiri, etc.), suprafeţele de teren, bunurile
constituite în stocuri şi rezerve, bunurile de consum de
folosinţă îndelungată, inclusiv locuinţele.
Veniturile generate de activele fizice diferă de la un
gen de activ la altul. De pildă, bunurile de capital fix
contribuie la obţinerea producţiei şi, deci, la încasarea
profitului din vânzarea ei. Locuinţele şi suprafeţele de
teren asigură proprietarului acestora venituri sub forma
chiriilor, respectiv a rentelor. Bunurile de folosinţă
îndelungată generează fluxuri de servicii de consum.
Activele financiare cuprind depozitele monetare şi
semimonetare, hârtiile de valoare pe termen scurt şi
hârtiile de valoare pe termen lung.
Pentru unii agenţi economici (investitori)
achiziţionarea hârtiilor de valoare reprezintă una din
multiplele alternative ale plasării economiilor băneşti, ca
în oricare alt plasament. Există mai multe posibilităţi de
plasament: cumpărarea de bunuri mobiliare; depunerea la
casele de economii sau la bănci; folosirea lor într-o
afacere pe cont propriu, etc.
Pentru alţi agenţi economici (întreprinderi), hârtiile
de valoare reprezintă instrumente prin intermediul cărora se
6
asigură acoperirea unor necesităţi de finanţare, peste
propriile lor resurse.
Hârtiile de valoare pot fi pe termen scurt şi pe
termen lung.
Hârtiile de valoare pe termen scurt facilitează
finanţări, respectiv plasamente pe perioade mai mici de un
an.
Între hârtiile de valoare care intră în sfera celor pe
termen scurt mai importante sunt: efectele de comerţ,
bonurile de tezaur, certificatele de depozit. În mod
obişnuit, se considera că aceste hârtii de valoare fac
obiectul pieţei monetare.
Hârtiile de valoare pe termen lung se referă la acele
active financiare care mijlocesc finanţări, respectiv
plasamente pe perioade ce dep| şesc un an.
De regulă, sfera acestor hârtii de valoare pe termen
lung se extinde la acţiuni şi obligaţiuni. În funcţie de
caracteristicile veniturilor generate, hârtiile de valoare
se clasifică în: hârtii de valoare cu venituri fixe
(obigaţiunile şi acţiunile privilegiate) şi hârtii de
valoare cu venituri variabile (acţiunile ordinare).
Obligaţiunea este un titlu de credit pe termen lung.
Emitentul obligaţiunii este debitorul, iar deţinătorul
acesteia - creditorul.
Emitentul este obligat să plătească deţinătorului la
un termen specificat numit scadenţă - suma înscrisă pe
obligaţiune - valoarea nominala a acesteia – şi, periodic,
de regulă anual, până la termenul de scadenţă, o anumită
dobândă fixă numită cuponul obligaţiunii. Valoarea nominală
a obligaţiunii reprezintă, deci, chiar suma cu care
emitentul este creditat de către deţinător (obligatar).
Acţiunea este un titlu de proprietate, dovedind
participarea deţinătorului la capitalul social al societăţii
comerciale pe acţiuni care a emis titlul.
In fapt valoarea înscrisă pe acţiune - valoarea
nominală a acesteia - reprezintă o parte a capitalului
social. Deţinătorul acţiunii este îndreptăţit să primească
anual o cotă corespunzătoare, numită dividend, din profitul
societăţii. Acţiunile pot fi: privilegiate, dând dreptul la
un dividend fix, indiferent de mărimea profitului realizat
de societate în anul respectiv; ordinare, pentru care cota
de dividend este variabilă în funcţie de dimensiunile
profitului.
Întrucât piaţa de capital se referă la achiziţiile şi
vânzările de titluri de valoare cu o scadenţă mai mare de un
an, piaţa acţiunilor este considerată prima componentă a
acestei pieţe. Aceasta, deoarece acţiunile emise nu au
precizată o scadenţă şi se consideră că atâta vreme cât va
exista societatea pe acţiuni, vor fi valabile şi acţiunile
în baza cărora ea funcţionează.
7
A doua componentă a pieţei capitalului este piaţa
ipotecară. În schimbul ipotecării locuinţelor sau a
terenurilor, băncile specializate oferă, celor ce solicită
acest lucru, sumele de bani cu care ei îşi pot continua sau
relansa afacerile. 0 altă componentă a pieţei capitalului o
formează piaţa obligaţiunilor corporaţiilor, principalii
posesori ai acestor titluri de valoare fiind companiile de
asigurări. În sfârşit, în piaţa capitalului se include şi
piaţa obligaţiunilor administraţiei publice.
Cumpărarea şi vânzarea hârtiilor de valoare pe termen
lung sunt facilitate, în cadrul pieţei capitalului, de un
ansamblu de instituţii specializate.
2. Instituţiile pieţei capitalului. Bursa de
valori şi mecanismele ei
În cadrul pieţei capitalului se disting piaţa primară
şi piaţa secundară.
Piaţa primară este aceea în care se vând şi se cumpără
hârtiile de valoare pe termen lung, nou emise.
Instituţiile şi întreprinderile care au nevoie de
fonduri băneşti oferă noi hârtii de valoare pe termen lung
care sunt achiziţionate de alte instituţii sau de publicul
larg. Marile societăţi comerciale pe acţiuni pot să vândă
noi obligaţiuni sau acţiuni direct publicului, la bursa de
valori. Cele mai multe societăţi comerciale pe acţiuni
apelează, însă, la serviciile unor intermediari (casele de
brokeraj) care subscriu emisiunea în schimbul unui comision
sau chiar achiziţionează noile hârtii de valoare pentru a le
vinde ulterior publicului.
Orice emisiune de hârtii de valoare este prezentată
într-un prospect, alături de situaţia curentă şi
perspectivele societăţii emitente. Pentru a asigura succesul
vânzării este necesară desfăşurarea unei ample campanii
publicitare. În cazul emisiunilor de dimensiuni reduse,
costurile ofertei publice pot fi evitate prin vânzarea în
bloc, de regulă către instituţii financiare (case de pensii,
societăţi de asigurări) a noilor hârtii de valoare. De
asemenea, emisiunile societăţilor comerciale consolidate pot
fi oferite spre vânzare direct vechilor acţionari, ocolinduse
astfel formalităţile ofertei publice.
Preţul de achiziţie al titlurilor de valoare pe piaţa
primară este un preţ ferm, reprezentat de valoarea lor
nominală.
Piaţa secundară este piaţa în care se negociază hârtii
de valoare pe termen lung, emise anterior. Aceasta cuprinde
bursele şi pieţele hârtiilor de valoare, anterior emise,
care nu sunt listate la burse.
8
Instituţiile cu rol esenţial în funcţionarea pieţei
capitalului sunt: Comisia hârtiilor de valoare, Casele de
brokeraj, Bursele de valori.
Comisia hârtiilor de valoare este un organism
guvernamental cu responsabilităţi în coordonarea pieţei
capitalului. Principalele atribuţii ale comisiei sunt:
- înregistrarea tuturor hârtiilor de valoare ce se
emit pe piaţa primară şi confirmarea prospectelor de
emisiune;
- atestarea brokerilor şi a caselor de brokeraj,
precum şi urmărirea activităţii asociaţiilor de brokeri;
- controlul activităţii burselor de valori;
- aprobarea, în consultare cu autoritatea
guvernamentala, a înfiinţării unor noi burse de valori.
Casele de brokeraj
Principalul actor al pieţei capitalului este brokerul.
Din punct de vedere instituţional brokerul este conceput la
trei niveluri:
– persoana fizică ce practică profesiunea de broker;
– case de brokeraj ce operează ca intermediari între
cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare;
– asociaţii de brokeri.
Casele de brokeraj au următoarele funcţii:
introducerea noilor emisiuni în piaţa primară; tranzacţii
în pieţele secundare; tranzacţii pe cont propriu;
gestionarea portofoliilor de hârtii de valoare;
consultanţă în probleme de investiţii financiare;
păstrarea în custodie a hârtiilor de valoare.
Bursa de valori este o piaţă organizată pentru
tranzacţiile cu hârtii de valoare emise anterior de către
cele mai importante societăţi comerciale pe acţiuni, precum
şi de către autoritatea guvernamentală.
Particularitatea bursei de valori constă în faptul că
hârtiile de valoare se vând şi se cumpără la preţuri
stabilite, pe baza cererii şi ofertei, în cadrul şedinţelor
de licitaţie. Pre⇔urile astfel formate sunt diferite de
valoarea nominal| .
Bursa de valori funcţionează după reguli clare şi
obligatorii, întreaga sa activitate fiind permanent
controlată şi supravegheată. Asemenea reguli privesc:
condiţiile de înfiinţare şi organisrnele de conducere ale
bursei; exigenţele care trebuie îndeplinite de un titlu
pentru a fi cotat şi tranzacţionat prin intermediul bursei;
agenţii care au acces la tranzacţii; modul de formare a
preţului (cursului) titlurilor; natura operaţiunilor etc.
Bursa de titluri, ca formă a pieţei financiare, se
poate înfiinţa doar în măsura în care există un număr mare
de societăţi pe acţiuni şi de subiecţi abilitaţi să emită
obligaţiuni; este necesară o mare dispersie a titlurilor
9
pentru ca oferta să fie cât mai atomizată, să provină de la
un număr mare de subiecţi.
Instituţia "bursa de titluri" este o societate
comercială (de regulă, pe acţiuni) privat| , publică sau
mixtă; dispune de o organizare internă extrem de riguroasă,
având responsabilităţi importante faţă de agenţii economici
privind secretul operaţiunilor, rigoarea, informarea şi
siguranţa tranzacţiilor.
Organismul de conducere operativă este Consiliul
bursei, împuternicit cu reglementarea, în limita normelor
legale, a întregii funcţionări a bursei. Este format din
reprezentanţii aleşi ai acţionarilor, ai emitenţilor de
titluri şi ai salariaţilor. El are misiunea de a stabili
regulamentul general, condiţiile pentru admiterea valorilor
mobiliare care se cotează şi fixează regulile generale de
gestiune a fondurilor de garanţie, constituite la nivelul
bursei. Prin rolul cheie ce-l îndeplineşte bursa, în cadrul
economiei de piaţă, activitatea sa este strâns vegheată şi
de către autoritatea publică. Pentru serviciile prestate în
favoare agenţilor economici, se percepe de la aceştia un
comision care permite ca această societate comercială să
fie, în toate ţările, foarte rentabilă.
Prin regulamentul bursei sunt prevăzute exigenţele
care trebuie îndeplinite pentru ca titlul unei firme să fie
admis în tranzacţiile bursiere: numărul minim de titluri,
mărirnea capitalului propriu, nivelul de rentabilitate,
obligaţia de a informa publicul asupra situaţiei financiare
şi obiectivele strategice etc.
Titlurile unui emitent sunt admise la o singură bursă:
cele ale societăţilor de importanţă naţională la bursa din
capitală, iar cele ale societăţilor de importanţă regională,
la bursele din provincie; aceasta pentru a se putea stabili
o cotaţie unică a fiecărui titlu.
Pe piaţa bursieră se întâlnesc, prin mijlocirea unor
persoane autorizate (jobberi, brokeri), cererea de titluri
(care porneşte de la deţinătorii de capital bănesc) cu
oferta de titluri (care provine de la deţinătorii acestora).
Cererea şi oferta se transmit prin ordinul de bursă în care
se prevede: denumirea titlului, natura operaţiunii (vânzare,
cumpărare), numărul de titluri, preferinţele de preţ (pre⇔
minim de vânzare, pre⇔ maxim de cump| rare, pre⇔ul zilei),
termenul de efectuare a tranzacţiilor. Toate ordinele de
bursă sunt colectate şi centralizate de către agenţii
bursieri, care, pe baza dispoziţiilor ce le conţin,
procedează la fixarea cursului, pentru fiecare titlu, la un
moment dat. Nivelul pre⇔ului fiec| rui titlu de valoare se
determină astfel  ncât numărul ordinelor executate s| fie
maxim. A cota sau a stabili cursul de echilibru  nseamn| a
c| uta ∠ i a fixa pe baza ordinelor de vânzare ∠ i cump| rare,
10
acel curs de schimb care permite satisfacerea celui mai mare
volum al cererii ∠ i ofertei. Nivelul şi evoluţia cursului
depind de numeroşi factori, a căror cuantificare este
dificilă. Dintre aceştia cei mai semnificativi sunt: mărimea
anterioară a dividendului, dinamica preţurilor şi rata
dobânzii.
Prin prisma mărimii dividendului asigurat în anii
precedenţi şi perspectivele de viitor, o anumită imagine
pentru rentabilitatea achiziţionării unei acţiuni, oferă
indicatorul numărul ani dividend (N.a.d.).
N.a.d. = P/D, în care:
P - cursul (preţul) la care se achiziţionează
acţiunea;
D - dividendul anual care a fost asigurat în perioada
precedentă (sau dividendul anual previzibil).
El indică numărul de ani în care, prin dividendul
previzibil, poate fi amortizat preţul plătit pentru
achiziţionarea unei acţiuni. Pentru cumpărator, o operaţiune
este mai profitabilă decât alta în măsura în care nivelul
indicatorului N.a.d. este mai mic.
Un alt factor este dinamica preţurilor. Un proces
inflaţionist intens, de pildă, determină o tendinţă de
creştere a cursului titlurilor. De altfel, în unele ţări,
veniturile pentru obligaţiuni sunt indexate cu rata
inflaţiei sau a indicelui de creştere a preţului unor bunuri
materiale sau servicii.
Rata dobânzii influenţează, de asemenea, mărimea
cursului. Teoretic, creşterea ratei dobânzii reduce cererea
pentru titluri şi poate determina micşorarea cursului
acestora pe piaţa bursieră şi invers. De exemplu, o
obligaţiune cu venit anual fix de 2.000 lei are, în
condiţiile unei rate a dobânzii de 10%, un curs (Cs) pe
piaţa bursieră de 20.000 lei.
în care:
Cs - cursul de schimb;
D - venitul anual (fix sau variabil);
d’ - rata dobânzii pe piaţa monetară.
Indiferent de forma de organizare şi obiectul
tranzacţiilor, operaţiunile bursiere se împart în:
operaţiuni la vedere şi la termen.
20.000
10
2.000 100
'
= ⋅ 100 = ⋅ =
d
CDS
11
Operaţiunile la vedere constau în livrarea imediată a
titlurilor la cursul (preţul) zilei, acceptat de agenţi, în
schimbul sumei de bani corespunzătoare.
Operaţiunile la termen sunt cele în care contractarea,
respectiv înţelegerea privitoare la numărul titlurilor şi la
curs, sunt convenite la un moment dat (T0), dar efectuarea
tranzacţiei are loc ulterior, la o dată fixată (T1) numită
zi lichidare.
Operaţiunile la termen sunt în esenţă speculative,
unul din agenţi câştigă, iar celălalt pierde. Vânzătorul
mizează pe faptul că până la termen cursul titlurilor va
scădea, urmând să achiziţioneze titluri de pe piaţă la
cursul existent mai mic şi să le cedeze cumpărătorului la
cel convenit (mai mare). El este un speculator "à la
baisse".
Din contră, cumpărătorul apreciază că până la scadenţă
cursul titlurilor va creşte. Ca atare, el le va primi de la
vânzător la preţul convenit în tranzacţie (mai mic) şi le va
vinde imediat, realizând un câştig din această diferenţă. El
este un speculator " à la hausse". Cel care intuieşte
evoluţia reală a cursului va câştiga, iar celălalt va
pierde.
Operaţiunile la termen sunt, în principiu, de două
feluri: la termen fix şi cu premii. În cazul operaţiunilor
la termen fix, unul din cei doi agenţi încasează, iar
celalalt plăteşte doar diferenţa dintre cursul "zilei" şi
cel convenit. Ei sunt speculatori, nu au intenţia reală de
a-şi plasa capitalul bănesc de care dispun în titluri, ci de
a-l folosi ca mijloc de obţinere a unor câştiguri. În
operaţiunile la termen cu premii, unul din agenţi  şi
rezervă dreptul ca la scadenţă să opteze între a plăti un
premiu stabilit şi să renunţe la contract, ori, în raport de
tipul premiului, să dubleze sau să tripleze numărul
titlurilor supuse tranzacţiei.
3. Rolul pieţei bursiere
1. Prin intermediul pieţei financiare este stimulat
procesul investiţional, concomitent cu crearea sentimentului
de siguranţă economică şi de proprietar pentru cei care
subscriu sau cumpără active financiare.
Capacitatea pieţei financiare primare de a susţine
efortul investiţional acţionează pozitiv asupra pieţei
muncii (măreşte gradul de ocupare), asupra pieţei bunurilor
de consum şi de capital. Prin intermediul titlurilor
negociate pe piaţa financiară, sunt mobilizate rezervele de
lichiditate şi este favorizată asanarea circulaţiei
monetare. Oferind plasamente "atractive" pentru detinătorii
de economii, acestea sunt sustrase mecanismelor pieţei
12
monetare, fiind atenuată cererea pentru anumite categorii de
bunuri.
2. Piaţa financiară permite, prin mecanismele
bursiere, transformarea operativă, într-un termen scurt, a
capitalului real în capital bănesc şi invers, satisfăcând
astfel unul din dezideratele oricărui plasament: să fie cât
mai lichid posibil, să aibă un grad ridicat de lichiditate.
3. Prin intermediul bursei se asigură una din
cerinţele pieţei cu concurenţa perfectă: libera intrare pe
piaţ| şi perfecta mobilitate a capitalului. Graţie bursei
are loc transferarea operativă a capitalurilor individuale
dintr-o întreprindere în alta sau chiar pe plan
internaţional.
4. Bursa favorizează procesul de concentrare a puterii
economice, preluarea controlului asupra unor societăţi pe
acţiuni, asigurându-se prin pachetul acţiunilor de control.
Prin pachetul acţiunilor de control este desemnat numărul
minim de acţiuni care-i asigură deţinătorului posibilitatea
de a dispune de majoritatea voturilor în adunarea generală a
acţionarilor şi deci, posibilitatea de a numi Consiliul de
Administraţie. Acesta se realizează fie prin achiziţii
treptate de către un agent economic a titlurilor unei
anumite firme care sunt oferite spre vânzare de către
diferiţi deţinători sau, rapid, prin operaţiunea numită
"Oferta publică de cumpărare". Ea constă în aceea că
societatea cumpărătoare îşi prezintă oferta prin intermediul
unei bănci, bursei de valori, indicând: nurnărul de titluri
pe care doreşte să le cumpere, preţul oferit (în general mai
ridicat decât cursul momentului) şi intervalul în care este
dispusă să-şi atingă obiectivul. După acceptarea ofertei de
către conducerea bursei, aceasta încetează, până la
expirarea termenului, alte tranzacţii cu titlurile supuse
Ofertei publice de cumpărare, iniţiatorul ei fiind practic
singurul beneficiar al titlurilor oferite spre vânzare.
5. Bursa este, totodată, un barometru extrem de
sensibil al stării economiei, volumul tranzacţiilor şi
evoluţia cursurilor reacţionând brusc, uneori cu
anticipaţie, asupra modificării conjuncturii economice.
Adeseori, scăderea bruscă a cursurilor este semnalul
declanşării unei crize sau recesiuni, după cum ridicarea lor
constituie semnalul unui reviriment.
4. Motivaţia economică a investiţiilor în active
financiare
Motivaţia investiţiei în active este determinată de
capacitatea acestora de a genera venituri în viitor.
Întrucât valoarea banilor se depreciază în timp, un venit ce
se realizează în viitor, valorează mai puţin
13
decât un venit egal obţinut în prezent. De aceea, evaluarea
economică a unui activ implică actualizarea veniturilor
viitoare pe care acesta le generează.
Procesul de actualizare constă în estimarea valorii
prezente a unui venit viitor.
Actualizarea se realizează pe baza unei rate de
actualizare, care cel
mai frecvent este considerată rata dobânzilor bancare (în
condiţii de capitalizare a dobânzii) - singura care dă
expresie dimensiunii temporare a valorii banilor.
Concret, valoarea prezent| (Vp ) a unui venit (V1) care
va fi obţinut peste un an este dată de relaţia:
iar peste doi ani:
în care d' = rata dobânzii bancare.
Generalizând, valoarea prezentă a unui venit Vn generat
de un activ peste n ani, rezultă din relaţia::
Vn= Vp(1+d')n, de unde:
unde n = numărul de ani.
Întrucât un activ financiar generează un flux de
venituri, pe întreaga sa perioadă de viaţă, valoarea
economică a activului respectiv rezultă din însumarea
valorilor prezente ale tuturor veniturilor obţinute în
viitor. Dacă durata de viaţă a unui activ este de n ani, iar
fluxul de venituri generat pe parcursul acestei perioade
este de V1, V2 ..., Vn, atunci valoarea economică Ve a
activului este:
Deci, valoarea economică a unui activ financiar sau
fizic reprezintă depozitul monetar la care se renunţă, în
.
(1 d')
VVn
n

P+
=
2
2
P(1 d')
VV
+
=
n
n
e d
V
d
V
d
VV
(1 ')
...
1 ' (1 ')2
12
+
++
+
+
+
=
1'
1
d
V
VP +
=
14
favoarea achiziţionării activului respectiv, depozit care
aduce venituri în viitor egale cu cele generate de activ.
Exemplu:
- un echipament cu durata de func⇔ionare de 3 ani
- profit anticipat 10.000 u.m./an
- valoare rezidual| 500 u.m.
- d’ = 10%:
25.244
(1 0.1)
10.500
(1 0.1)
10.000
1 0.1
10.000
V e23=
+
+
+
+
+
=
Decizia de a investi într-un activ are ca suport, în
primul rând, comparaţia dintre valoarea economică a
activului şi preţul său de achiziţionare, mai precis pe
diferenţa dintre ele. Această diferenţă reprezintă valoarea
economică netă a activului (Ven):
Deci:
Ven = Ve – Pact ;
Din comparaţia valorii economice a activului cu preţul
său de achiziţie rezultă 3 situaţii:
1). Dacă Pact > Ve, rezultă că Ven este negativă, iar
achizi⇔ionarea activului nu este avantajoasă. Aceasta
deoarece crearea unui depozit monetar de mărime egală cu
preţul activului, aduce în viitor un venit mai mare decât
cel generat de activ.
2). Dacă Pact < Ve → Ven este pozitivă, iar achiziţionare
activului este avantajoasă, întrucât veniturile generate de
acesta în viitor sunt superioare celor corespunzătoare unui
depozit monetar de mărirne egală cu preţul activului.
3). Dacă Pact = Ve, atunci Ven este nulă, iar achiziţionarea
activului sau crearea unui depozit monetar de mărime egală
cu preţul activului sunt indiferente investitorului.
Compararea valorii economice a activului cu preţul său
de achiziţie stă şi la baza estimării randamentului
activului respectiv.
Prin randamentul unui activ se înţelege acea rată de
actualizare (r), pentru care preţul activului este egal cu
valoarea sa economică, sau pentru care valoarea economică
netă este nulă.
Prin urmare, randamentul r al activului se obţine din
relaţia:
n
n
act r
V
r
V
r
PV
(1 )
...
1 (1 )2
12
+
++
+
+
+
= sau
15
adică Ve – Pact = 0
Fundamentarea deciziei de a investi într-un activ în
funcţie de randamentul acestuia, poate fi reformulată
astfel:
- dacă r > d', atunci investiţia în activului
respectiv este avantajoasă;
- dacă r < d', atunci investiţia nu este avantajoasă.
De exemplu: un activ cu o durată de folosire de 3 ani,
aduce venituri anuale de 1000 u.m., cu un randament de 15%;
rata dobânzii bancare este de 10%, iar valoarea reziduală a
activului este de 500 u.m. Atunci:
2612
(1 0.15)
1500
(1 0.15)
1000
1 0.15
P 1000 act 2 3 =
+
+
+
+
+
= iar:
2862
(1 0.1)
1500
(1 0.1)
1000
1 0.1
V 1000 e23 =
+
+
+
+
+
=
Deoarece randamentul activului este mai mare decât
rata dobânzii (r>d’), pre⇔ul activului este mai mic decât
valoarea economică a acestuia ∠ i deci investi⇔ia în activ
este avantajoasă.
Un alt parametru important care trebuie luat în
considerare la fundamentarea deciziei de a investi în active
financiare este riscul investiţiei. Prin definţie, riscul
este opus noţiunii de siguranţă.
Starea de siguranţă desemnează cazurile în care
anticipările sunt unice sau cuprinse între limite foarte
apropiate. De regulă, agenţii economici realizează
anticipări care acoperă marje foarte largi de mărime. Unele
dintre acestea sunt mai probabile, altele mai puţin
probabile.
Termenul de risc desemnează tocmai asemenea situaţii
în care anticipările nu sunt unice, dar pot fi apreciate
probabilităţile de realizare a fiecărei valori posibile.
În teoria economică, abordarea riscului are ca punct
de plecare agregarea valorilor posibile, într-o mărime
medie, pe baza distribuţiei corespunzătoare de
probabilităţi.
Dacă se presupun următoarele două anticipări ale
valorii economice unui activ (3000; 2500), fiecare având
probabilitatea de 0,8, respectiv 0,2, atunci valoarea
economică medie se calculează astfel:
V.e.m = 3.000x0,8+2.500x0,2 = 2.900 u.m
ªtiindu-se valoarea economică medie, se pune problema
nivelului
0
(1 )
...
1 (1 )2
12− =

+
++
+
+
+ n act
nP
r
V
r
V
r
V
16
preţului activului pentru care va opta agentul economic în
realizarea investiţiei. Opţiunea depinde de atitudinea
agentului economic faţă de risc:
– cel adversar al riscului optează pentru realizarea
plasamentului numai dacă preţul activului este mai mic decât
valoarea economică medie, adic| : (P<2.900 u.m. şi tinde spre
2.500 u.m.);
- agentul economic iubitor al riscului acceptă
investiţii chiar dacă preţul activului este mai mare decât
valoarea econornică medie, dar nu mai mare decât cea mai
optimistă anticipare a valorii economice: (P>2.900; P<3.000
u.m.);
- cel indiferent la risc realizează plasamentele în
active în situaţia în care preţul activului este egal cu
valoarea economică medie adic| , P=2.900. Se pare că
majoritatea agenţilor economici manifestă aversiune faţă de
risc. Analizele statistice ale deciziilor privind
investiţiile demonstrează acest comportament, concretizat în
achiziţionarea unui activ dacă preţul este inferior valorii
economice medii.
Diferenţa dintre valoarea economică medie şi preţul la
care investiţia este acceptată se numeşte premiu pentru risc
(Pr.r = V.e.m. - P). În fond, premiul pentru risc reprezintă
recompensa asumării acestuia. Frecvent, riscul este luat în
consideraţie la exprimarea valorii economice, prin
utilizarea unor rate de actualizare superioare ratei
dobânzii.
Indicatorii arătaţi: valoarea economică, valoarea
economică netă, preţul, randamentul şi riscul, constituie
bazele dimensionării cererii şi ofertei de hârtii de valoare
pe termen lung.
5. Cererea de hârtii de valoare pe termen lung;
Factorii care o determină
Cererea de hârtii de valoare pe termen lung este
susţinută, în principal, de gospodăriile populaţiei şi de
unele instituţii financiare, cum ar fi casele de pensii,
societăţile de asigurări etc.
Dimensiunile cererii de hârtii de valoare, pe termen
lung, sunt condiţionate de următorii factori:
randamentele hârtiilor de valoare pe termen lung;
câştigurile potenţiale ale hârtiilor de valoare pe
termen lung;
 riscurile investiţiilor în hârtii de valoare pe
termen lung;
lichiditatea hârtiilor de valoare pe termen lung
1) Randamentul hârtiilor de valoare.
17
a) Randamentul unei obligaţiuni se determină ţinând
seama că venitul generat, cuponul, rămâne fix până la
termenul de scadenţă. În plus, trebuie avut în vedere faptul
că răscumpărarea obligaţiunii şi deci, stingerea relaţiei de
creditare, implică plata, la termenul de scadenţă, a unei
sume egale cu valoarea nominală .
În aceste condiţii randamentul unei obligaţiuni se
deduce din relaţia:
în care C reprezintă cuponul obligaţiunii, P, preţul
acesteia, V, valoarea
nominală, n, termenul de scadenţă, iar r, randamentul.
În situaţia în care termenul de scadenţă este foarte
mare, atunci
valoarea nominală, în determinarea mărimii randamentului,
este nesemnificativă, astfel că randamentul se deduce din
relaţia:
sau, prin restrângerea seriei infinite:
de unde:
Randarnentul unei obligaţiuni poate fi, deci,
aproximat prin raportul dintre cupon şi preţ.
b). Randamentul unei acţiuni se determină analog,
ţinând, însă, seama de faptul că, cel puţin din punct de
vedere teoretic, durata de viaţă a acţiunii este infinită,
astfel că randamentul se determină din relaţia:
în care P reprezintă preţul acţiunii, r reprezintă
randamentul acesteia, iar D1, D2, D3,..., Dn,... fluxul de
dividende, în timp.
,
(1 r)
... C V
(1 r)
C
1r
P C act 2 n +
++ +
+
+
+
=
act n r
C
r
C
r
PC
(1 )
...
1 (1 )2 +
++
+
+
+
=
r
P C ⇒ act =
act P

r= C
...
(1 )
...
1 (1 )2
12+

+
++
+
+
+
= n
n
r
act
D
r
D
r
PD
18
Admiţând constanţa fluxului de dividende în timp,
respectiv:
D1 = D2 = D3 = ….. = Dn = D = constant, atunci randamentul se
determină din relaţia:
sau prin restrângerea seriei infinite =>:
de unde:
Prin urmare, randamentul unei acţiuni este egal cu
raportul dintre
dividend şi preţ.
Concluzii:
când r > d’  creşte cererea de titluri iar P > Vn ;
când r < d’  scade cererea de titluri iar P < Vn ;
când r = d’  cererea nu se modific| iar P = Vn .
2) Câştigul potenţial. Investiţia în hârtii de valoare
pe termen lung este motivată nu numai de fluxul veniturilor
generate, ci şi de câştigurile ce ar putea apare ca urmare a
creşterii preţurilor acestor hârtii de valoare. Asemenea
câştiguri sunt potenţiale, întrucât devin efective numai în
momentul vânzării hârtiilor de valoare, ale căror preţuri au
înregistrat creşteri.
a). În cazul unei obligaţiuni, câştigul potenţial
total este dat de relaţia:
în care CP , reprezintă câştigul potenţial; C reprezintă
cuponul obligaţiunii, iar P- preţul obligaţiunii (P0 de
cumpare - iniţial, P1 de vânzare - nou).
b). Similar, pentru o acţiune, formula de calcul
a câştigului total potenţial este:
unde D este dividendul acţiunii. Cu cât Cp este mai mare cu
atât cererea de titluri este mai mare
...
(1 )
...
1 (1 )2 +
+
++
+
+
+
= act r n
D
r
D
r
D
P
r
P D ac ⇒ =
ac P

r= D
100
()
0
10⋅
+ −
=
P
CPP
Cp
100
()
0
10⋅
+ −
=
P
CDPPp
19
3) Riscul investiţiei în active financiare. Hârtiile
de valoare pe termen lung prezintă grade diferite de risc.
În principiu, obligaţiunile sunt mai puţin riscante decât
acţiunile, deoarece societăţile comerciale emitente pot să
plătească dividendele numai după achitarea dobânzilor la
obligaţiuni. Între obligaţiuni, cele mai puţin riscante sunt
obligaţiunile guvernamentale. De asemenea, cu cât termenul
de scadenţă al unei obligaţiuni este mai îndepărtat, cu atât
riscul acesteia este mai ridicat.
Pe de altă parte, acţiunile privilegiate, fiind - în
ceea ce priveşte venitul - similare cu obligaţiunile,
prezintă un grad mai redus de risc decât acţiunile ordinare.
Deoarece cumpărătorii pun în balanţă riscul, cu
randamentul şi cu câştigul potenţial, este necesar ca
hârtiile de valoare pe termen lung, cu grad înalt de risc,
să asigure venituri ridicate; în caz contrar, nimeni nu ar
realiza investiţii în astfel de hârtii de valoare.
4) Lichidarea hârtiilor de valoare pe termen lung,
reflectă posibilitatea vânzării rapide şi cu costuri minime
a acestora. Lichiditatea hârtiilor de valoare depinde
esenţial de gradul de dezvoltare a instituţiilor pieţei
capitalului. În general, hârtiile de valoare listate la
bursă au un grad ridicat de lichiditate.
De regulă, obiectivele cumpărătorilor potenţiali
vizează un echilibru între randament, risc şi lichiditate;
preferinţele se îndreaptă, cum este şi firesc, spre hârtiile
de valoare cu randamente înalte, riscuri reduse şi
lichiditate ridicată.
6. Oferta de hârtii de valoare pe termen lung
În ansamblul economiei naţionale, întreprinderile şi
autoritatea guvernamentală reprezintă principalii agenţi
care, fiind permanent în căutare de surse de finanţare
pentru materializarea intenţiilor de investiţii fizice,
influenţează decisiv oferta de hârtii de valoare pe termen
lung. Astfel, în scopul finanţării unor investiţii fizice de
interes general, autoritatea guvernamentală apelează
frecvent la emisiunea de obligaţiuni. Obligaţiunile
guvernamentale se adaugă celor emise de societăţile
comerciale pe acţiuni.
Spre deosebire de nevoile curente ale producţiei care
pot fi satisfăcute prin intermediul unor surse de finanţare
pe termen scurt, investiţiile fizice, generând venituri în
decursul unei perioade mai mari decât un an, se pot realiza,
în principiu, numai din surse de finanţare pe termen lung.
În general, finanţarea pe termen lung se asigură din
surse interne (proprii) sau externe. Sursele interne sunt
20
reprezentate de rezervele constituite prin acumularea
amortizării şi a profiturilor nedistribuite proprietarilor.
Sursele externe includ credite bancare pe termen lung şi în
cazul întreprinderilor organizate ca societăţi comerciale pe
acţiuni, emisiunea hârtiilor de valoare pe termen lung.
Este evident că oferta de hârtii de valoare pe termen
lung depinde nu numai de valoarea investiţiilor fizice, ci
şi de dimensiunile fondurilor asigurate din surse proprii şi
prin credite bancare. În plus, oferta fiecărui tip de hârtii
de valoare este condiţionată şi de structura finanţării,
respectiv de proporţia în care fondurile sunt mobilizate
prin emisiunea de obligaţiuni, pe de o parte şi de acţiuni,
pe de altă parte.
După cum s-a menţionat, pentru un cumpărator
potenţial, acţiunile sunt mai riscante decât obligaţiunile.
Din perspectiva societăţilor comerciale însă, obligaţiunea
reprezintă un risc mai mare decât acţiunile, întrucât
dobânda la obligaţiuni trebuie plătită indiferent de
dimensiunile profitului. Prin urmare, în scopul diminuării
riscului, societăţile comerciale ar trebui să apeleze cât
mai puţin la emisiunile de obligaţiuni.
În schimb, finanţarea prin emisiunea de acţiuni
măreşte numărul proprietarilor fapt care, în condiţiile
constanţei profitului net total, determină reducerea
profitului net ce revine pe o acţiune, f| cându-le
neatractive pentru investitori.
Raportul dintre finanţarea prin hârtii de valoare cu
venit fix şi finanţarea prin hârtii de valoare cu venit
variabil reprezintă pârghia financiară a întreprinderii.
Din acest punct de vedere, societăţile comerciale pe
acţiuni sunt confruntate cu sarcina extrem de dificilă a
identificării acelei mărimi a pârghiei financiare care
echilibrează obiectivul maximizării profitului net ce revine
pe o acţiune, cu cerinţa minimizării riscului finanţării.
Prin confruntarea, în cadrul pieţei capitalului, a
cererii cu oferta de hârtii de valoare pe termen lung, se
determină preţul acestora. Fiind rezultanta anticipărilor
referitoare la valoarea economică şi la risc, preţul unei
hârtii de valoare pe termen lung nu coincide, decât ca
excepţie, cu valoarea nominală a acesteia. În fapt, valoarea
nominală este semnificativă numai în mometul emisiunii pe
pia⇔a primar| , (când, de regulă, nu sunt admise vânzări sub
valoarea nominală).
5
CAPITOLUL III
PIAŢA MUNCII. OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ
1. Oferta şi cererea de muncă
Două sunt premisele teoretice ale analizei pieţei
muncii: a) munca şi rolul ei în dezvoltarea socialeconomică;
b) teoria pieţei şi a preţurilor în general.
Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în care
tranzacţionează în mod liber utilizatorii de muncă în
calitate de cumpărători şi posesorii resursei de muncă, în
calitate de vânzători, şi în care, prin mecanismul preţului
muncii, al concurenţei libere între agenţii economici, al
altor mecanisme specifice, se ajustează cererea şi oferta
de muncă.
Oferta de muncă (cererea de locuri de muncă) se
delimitează în cadrul potenţialului demografic printr-o
serie de criterii, de condiţii socio-demografice, de opţiuni
ale persoanelor cu vârsta legală de muncă şi apte de muncă.
Oferta de muncă constituie acele resurse de muncă,
care se încadrează în categoria de ofertă, pe baza
criteriului salarizării (remunerării). Oferta de muncă se
manifestă prin cerere de locuri de muncă salariată, în
angajarea ca salariaţi.
Cererea de muncă exprimă nevoia de servicii-muncă din
partea utilizatorilor acesteia (întreprinderi,
administraţii, bănci etc.). Condiţia generală a
transformării nevoilor de muncă în cererea de muncă este
remunerarea sau salarizarea; aceasta se concretizează în
oferta de locuri de muncă salariate.
Cererea de muncă şi oferta de muncă sunt categorii şi
mărimi dependente, pe de o parte, de dezvoltarea economicosocială,
de amploarea şi structurile activităţilor
economice ca sursă a cererii de muncă şi, pe de altă parte,
de fenomenele şi procesele social-demografice ca sursă a
ofertei de muncă.
Prezentarea corelaţiei dezvoltare-populaţie ca raport
cerere-ofertă de muncă, este, însă reducţionistă,
simplificatoare, întrucât mărimea şi dinamica populaţiei
sunt determinate nu numai de factori economici, ci şi
biologici şi demografici.
6
Caracterul specific al pieţei muncii poate fi pus în
evidenţă prin următoarele aspecte:
(a) cererea de muncă este, pe termen scurt, practic,
invariabilă; crearea de noi locuri de muncă presupune
dezvoltarea activităţilor existente şi iniţierea altora noi,
probleme complexe care nu se pot realiza decât în timp;
(b) oferta de muncă, la rândul ei, se formează în
decursul unui orizont de timp îndelungat, timp în care noua
generaţie ajunge la vârsta legală de muncă şi se
instruieşte;
(c) oferta de muncă ( cu gradul ei de instrucţie, cu
calificările ei) îşi pune amprenta asupra modului de
satisfacere a cererii de muncă;
(d) mobilitatea redusă a forţei de muncă, a
posesorului acesteia; oamenii sunt ataşaţi mediului socialeconomic
în care s-au format şi unde trăiesc; Avantajele
economice oferite de alte zone (localităţi) nu îşi exercită
nelimitat rolul în ceea ce priveşte deplasările oamenilor
spre noi locuri de muncă;
(e) oferta de muncă depinde şi de alţi factori decât
cei economici (vârsta, starea sănătăţii, psihologia
oamenilor);
(f) eterogenitatea cererii şi ofertei de muncă,
neconcordanţa dintre structurile acestora fac ca
substituirea între diferitele ei componente să fie redusă.
Piaţa muncii (cererea şi oferta de muncă) se
desfăşoară în trepte sau faze.
În prima fază se formează condiţiile generale de
angajare a salariaţilor, se conturează principiile care stau
la baza stabilirii salariilor. Aici se manifestă tendinţa
generală de formare a salariilor la nivelul economiei
naţionale sau la nivelul unor mari segmente de piaţă a
muncii.
În cea de-a doua fază – o continuare a primei – are
loc întâlnirea în termeni reali a cererii şi ofertei,
întâlnire în baza condiţiilor concrete ale firmelor şi
salariaţilor (potenţiali).
Pe piaţa muncii se întâlnesc şi se confruntă două
forţe, se manifestă două comportamente:
- vânzătorul de muncă, respectiv, solicitantul de
locuri de muncă care aşteaptă maximum de avantaj net de pe
urma vânzării, a închirierii muncii sale (maximum de
utilităţi şi minimum de dezutilităţi);
- cumpărătorul de forţă de muncă, utilizatorul (cel
ce oferă locuri de muncă), care, la rândul lui aşteaptă
maximum de profit; teoria productivităţii marginale a muncii
ne arată dacă producătorul va fi bine sau prost răsplătit în
raport cu contribuţia pe care o aduce factorul muncă.
Fazele pieţei muncii se regăsesc atât în ceea ce
priveşte oferta (individuală, organizată în şi prin
sindicate, agregată la nivelul unei ţări, zone), cât şi în
7
cererea de muncă, în ceea ce îi priveşte pe utilizatori
(firme individuale, oligopoluri, monopoluri, ramuri,
organizaţii naţionale, societăţi multinaţionale).
1.1. Oferta de muncă; factorii de influenţă şi
modul de
manifestare
Pentru lucrătorul individual, munca prestată generează
două dezutilităţi: sacrificarea timpului liber cu toate
funcţiile lui; eforturile şi eventualele neplăceri aduse de
muncă.
Ca urmare, fiecare oră de muncă prestată în plus
înseamnă pentru lucrător o dezutilitate adiţională. Această
dezutilitatea marginală a muncii (DMM) tinde să crească pe
măsură ce programul de lucru se prelungeşte. Pentru ca
salariaţii să fie motivaţi să lucreze mai multe ore,
salariul orar marginal (SOM) trebuie să fie mai mare.
Grafic, aceste relaţii de mărime pot fi redate astfel
(fig. 3.1.):
DMM SOM
Orele lucrate
Dezutilitatea
Orele lucrate
Salarii orare
Figura nr. 3.1. Rela⇔ia utilitate - dezutilitate
Creşterea dezutilităţii marginale a muncii va imprima
o pantă ascendentă curbei ofertei pe oră a unui lucrător
individual. Explicaţia constă în faptul că, cu cât indivizii
muncesc mai multe ore, cu atât salariul orar trebuie să fie
mai mare pentru a compensa dezutilitatea marginală crescândă
a muncii. În aceastra constă explicaţia tarifelor orare mai
mari în cazul orelor suplimentare.
Trei sunt factorii principali care influenţează oferta
de muncă la acest nivel de analiză:
8
(a) mărimea salariului (nominal, real);
(b) raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea
muncii (respectiv, relaţia dintre salariu şi
efortul depus);
(c) nevoia de a subzista a salariatului şi a familiei
sale.
Ţinând seama de influenţa acestor factori, curba
ofertei de muncă este atipică.
Se ştie că atunci când preţul unui bun obişnuit urcă
sau scade – toate celelalte condiţii rămânând neschimbate,
oferta acelui bun pe piaţă se modifică în acelaşi sens.
Această relaţie se prezintă printr-o curbă constant
crescătoare.
Aceste reguli aplicabile pieţei bunurilor şi
serviciilor nu se aplică în totalitate şi pieţei muncii,
timpul putând fi dedicat odihnei sau muncii, alternativă ce
nu se poate aplica ofertei celorlalte bunuri sau factori de
producţie. În plus, în determinarea mărimii ofertei de muncă
intră în joc două comportamente ale posesorului forţei de
muncă care acţionează în direcţii opuse:
Efectul de substituţie, care acţionează în sensul
creşterii numărului de ore oferite pe măsura sporirii
salariului orar, în scopul obţinerii unor venituri salariale
mai mari. În acest caz, indivizii tind să substituie odihna
prin muncă.
Efectul de venit, operează în sens contrar. Crescând
salariul orar, individul obţine un venit mai mare pentru un
număr determinat de ore lucrate. Dacă acest venit îi asigură
standardul de viaţă dorit, el renunţă la timpul de muncă
suplimentar în favoarea timpului liber.
Ambele efecte acţionează în direcţii opuse iar
rezultatul net determină evoluţia curbei ofertei de muncă.
Pe piaţa muncii, modificarea salariului (creştere sau
scădere), provoacă reacţii mai puţin nete în oferta de muncă
decât în cazul bunurilor economice obişnuite.
Oferta de muncă începe la un nivel de salariu (So) care
îi permite lucrătorului să supravieţuiască. Dacă salariul
orar creşte, cantitatea de ore de muncă oferită creşte,
obţinându-se o curbă a ofertei crescătoare. În acest caz
efectul de substituţie este mai puternic decât efectul de
venit (fig. 3.2.).
Peste un nivel determinat al salariului orar care
asigură lucrătorului un venit suficient de mare, rezultatul
este invers: crescând salariile se reduce cantitatea de
muncă oferită, iar curba ofertei capătă înclinaţie negativă.
În acest caz efectul de venit este mai puternic decât
efectul de substituţie.
De asemenea, curba ofertei poate lua o alură
descrescătoare şi atunci când la o scădere a salariului orar
(mai precis a salariului real), oferta de muncă va spori.
Lucrătorul va presta mai multe ore de muncă, cu scopul de a9
şi asigura un venit minim. Acest comportament este de
asemenea rezultatul efectului de venit.
2 4 6 8 10 12 14 16
S1
S0
Salariu
O’
O
A
B
Cantitatea de munc|
Figura. 3.2. Curba atipică a ofertei de muncă
Mărimea relativă a acestor două efecte, determină
forma atipică a curbei ofertei individuale de muncă, care nu
este altceva decât curba utilităţii venitului salarial.
Elasticitatea ofertei de muncă, reprezentând
intensitatea modificării ofertei la o anumită modificare a
salariului, prezintă o serie de trăsături.
Oferta de muncă este inelastică (slab elastică);
coeficientul de elasticitatea a acestei oferte este
subunitar.
Specialiştii au explicat relativa rigiditate a ofertei
de muncă prin două tipuri de factori: economico-teritoriali
şi demo-ocupaţionali.
Grupa factorilor economici se referă la lipsa
posibilităţii sau a dorinţei indivizilor (familiilor) da aşi
schimba locul de muncă dintr-o localitate în alta, fără
a-şi schimba genul de activitate practicat.
Motivele concrete ale unei astfel de imobilităţi a
ofertei de muncă pot fi: costurile băneşti mari solicitate
de schimbarea locuinţei; inconvenientele legate de mutarea
domiciliului (degradarea mobilierului, a altor aparate,
efortul fizic şi psihic); dificultatea de a se rupe de
familie, de vecini, prieteni; disponibilitatea redusă de a
găsi facilităţile din localitatea de plecare; eventualul
cost al vieţii mai ridicat în localitatea de destinaţie;
teama de necunoscut.
Cea de-a două grupă, factorii demografico-ocupaţionali
şi profesionali, constă din lipsa capacităţii sau a dorinţei
indivizilor de a-şi schimba ocupaţia sau locul de muncă.
Printre cauzele unui asemenea comportament figurează: lipsa
sau insuficienţa calificării; lipsa abilităţii necesare
noilor profesii; condiţiile de lucru mai proaste în noile
10
profesii; avantajele nesalariale mai reduse; insuficienta
informare cu privire la slujbele disponibile etc.
Mobilitatea forţei de muncă este mare în situaţia în
care există locuri de muncă alternative, când acestea
necesită aceeaşi pricepere şi îndemânare şi persoanele deţin
o informaţie bună despre acea muncă. Ea este de asemenea
mare atunci când populaţia are timp suficient să dobândească
noile îndemânări sau când sistemul educaţional are timp
pentru a se adapta schimbărilor survenite în cerere.
1.2. Cererea de muncă; teoria productivităţii
marginale a muncii
După cum se ştie, pe piaţa bunurilor economice, o
firmă îşi maximizează profitul atunci când costul unei
unităţi suplimentare din bunul vândut va egala venitul
marginal obţinut (Cmg=Vmg). Pe piaţa muncii, firma va obţine
profitul maxim la acea cantitate de muncă angajată care
presupune egalizarea costului marginal al angajării unui
salariat suplimentar cu venitul încasat de firmă ca urmare a
producţiei marginale realizate de pe urma muncii lui
(Cmg/L=Vmg/L).
Raţionamentul întreprinzătorului este următorul: dacă,
prin angajarea unui lucrător în plus firma realizează o
producţie a cărei valoare de piaţă este mai mare decât
costul ocazionat de angajarea noului salariat, atunci
profitul firmei va creşte.
Dar, pe măsură ce sunt angajaţi noi şi noi salariaţi
(fără schimbarea tehnologiilor, respectiv, ceilalţi factori
rămânând constanţi), începe să funcţioneze principiul
randamentului marginal descrescând. Venitul marginal al
intreprinderii de pe urma noilor angajaţi se va reduce până
la nivelul costului marginal al angajării. În acest moment,
firma va înceta să mai angajeze noi lucrători, (să
suplimenteze numărul lor), deoarece ea nu ar mai realiza
profit nici măcar la nivelul anterior. Mai mult, orice nouă
suplimentare a salariaţilor va diminua profitul, ducându-l
spre zero.
Pentru evidenţierea acestei corelaţii, se impun câteva
precizări asupra conţinutului indicatorilor utilizaţi în
analiza cererii de muncă a firmei.
- Produsul fizic marginal al muncii, reprezintă
modificarea survenită în volumul fizic al producţiei firmei
ca urmare a modificării cu o unitate a cantităţii de muncă
utilizată în obţinerea producţiei.
- Venitul marginal al muncii (VmgL), reprezintă
produsul fizic marginal al muncii evaluat în preţurile
pieţei. Ca urmare, venitul marginal al muncii semnifică
însăşi cererea pentru produsele firmei. Deci, cererea de
muncă este o cerere derivată din cererea pentru produsele
firmei.
11
Creşterea sau reducerea venitului marginal al muncii
va spori sau diminua cererea de muncă a firmei, prezentânduse
grafic ca o curbă cu pantă descrescătoare.
- Costul marginal al muncii (CmgL), este costul
suplimentar ocazionat de folosirea unui lucrător adiţional
şi este reprezentat de însăşi nivelul salariului nominal.
La un nivel dat al salariului nominal, curba ofertei
de muncă către firmă va fi identică cu curba costului
marginal al muncii, prezentându-se grafic, ca o dreaptă
paralelă la abscisă.
Reluând raţionamentul precedent al întreprinzătorului
în utilizarea factorului muncă şi plasând o firmă oarecare
în condiţii de concurenţă perfectă, vom constata că pe
măsura sporirii numărului de angajaţi (până la L0), venitul
marginal al muncii creşte (până la punctul X), contribuind
la sporirea încasărilor totale (fig. 3.3.).
La un anumit nivel al ocupării (L0), în cazul în care
condiţiile materiale ale producţiei nu se modifică (noii
angajaţi lucrând cu aceiaşi factori materiali ai
producţiei), începe să acţioneze legea randamentului
descrescând. După acest punct (X), venitul marginal începe
să scadă, iar încasările totale se înscriu pe o pantă
descrescătoare.
Profitul va fi maxim la acel nivel al ocupării mâinii
de lucru la care se realizează egalitatea: CmgL=VmgL.
0 La Lc L
So
Vmg
Cmg/L=So
CmgL>VmgL
Vmg/L
L0 Lb
X
A
Salarii
Surplusul firmei
VmgL>CmgL
Figura 3.3. Relaţia dintre salarii şi preţuri
în condiţii de concurenţă perfectă
În grafic, acest nivel de ocupare este reprezentat de
(La) şi semnifică nivelul cererii de muncă, care maximizează
profitul. Aceasta deoarece, la niveluri de ocupare mai
reduse (Lb<La), venitul marginal provenind din muncă este
mai mare decât costul marginal al muncii.
12
La niveluri ale ocupării mai mari (Lc>La), costul
marginal al muncii este mai mare decât venitul marginal
corespunzător. În acest caz, firma poate spori profitul
numai prin reducerea numărului de salariaţi şi nu prin
sporirea acestuia.
În condiţii de concurenţă perfectă, nivelul salariului
de echilibru se determină la intersecţia curbelor cererii şi
ofertei de forţă de muncă pe piaţa muncii. Mărimea
salariului va fi egală cu valoarea producţiei realizate de
ultima persoană angajată, respectiv cu venitul marginal
realizat de aceasta. Întrucât venitul marginal al muncii se
înscrie pe o curbă cu pantă descrescătoare, ultimul lucrător
angajat va adăuga mai puţin venit suplimentar firmei, decât
cel precedent.
Cum toţi lucrătorii din cadrul firmei obţin un salariu
egal cu venitul marginal al muncii ultimului lucrător,
atunci fiecare din lucrătorii precedenţi va primi un salariu
inferior venitului marginal al muncii corespunzător
fiecăruia. Acest excedent al VmgL peste salariul
lucrătorului anterior, formează surplusul firmei sau
supraprofitul. Concurenţa dintre firme va determina ca acest
supraprofit să se diminueze până la nivelul profiturilor
normale.
Firma în concurenţă perfectă nu poate controla nivelul
salariului care se formează pe piaţa muncii. În schimb ea
poate ajusta cantitatea de muncă pe care o angajează,
corespunzător evoluţiei concrete a venitului marginal al
muncii.
Oricare ar fi situaţia pe piaţa muncii firma, pentru
a-şi maximiza profitul va trebui să angajeze acea cantitate
de muncă, la care VmgL=CmgL.
CmgL(S)
VmgL = Cererea pentru
produsele firmei
L
S2
CmL1
S0
S1
VmgL
CmL0
CmL2
L1 L0 L2
VmgL
Figura 3.4. Curba cererii de muncă este derivată din curba
13
cererii pentru produsele întreprinderii
Dacă productivitatea muncii nu se modifică, iar
preţurile bunurilor se menţin constante, atunci creşterea
sau scăderea salariilor se traduce în scăderea, respectiv
creşterea cererii de muncă. Firma se adaptează, prin
deplasarea de-a lungul curbei venitului marginal al muncii,
ajustându-şi în mod corespunzător numărul de lucrători pe
care îi angajează L1, L0, L2 etc (fig. 3.4.).
În timp ce modificarea nivelului salariului determină
o deplasare de-a lungul curbei cererii de muncă (aceeaşi cu
cea a VmgL), o modificare în nivelul productivităţii muncii
ori în cererea de bunuri şi servicii (implicit în nivelul
preţului acestora), va produce o modificare a poziţiei
curbei cererii de muncă (VmgL), care se va deplasa spre
dreapta (când creşte) sau spre stânga (când scade), faţă de
poziţia iniţială.
Curba cererii pentru produsele firmelor se bazează pe
un preţ constant şi pe venitul marginal, neluând în
considerare cantitatea de muncă angajată de firmă.
Când salariul scade de la S1la S2, firma va folosi mai
mulţi lucrători pentru a-şi spori oferta de bunuri,
deplasându-se de la punctul “a” la punctul “b” de-a lungul
curbei venitului marginal al muncii (fig. 3.5.).
Cum reducerea salariului va afecta toţi lucrătorii,
atunci toate firmele din ramură vor proceda în aceeaşi
manieră: sporesc oferta de bunuri pe seama sporirii
numărului de angajări. În consecinţă, sporeşte oferta de
bunuri a ramurii, iar preţul şi venitul marginal vor scădea.
Se produce astfel o schimbare în poziţia curbei venitului
marginal al firmei care se va deplasa spre stânga (de la
VmgL1 la VmgL2) iar nivelul ocupării va ajunge în punctul “c”,
inferior punctului “b” (L2<L1).
CmgL(S)
VmgL
S1
S2
0
L2 L0 L1
L
CmL2
CmL1
b
a
c
VmgL2
VmgL1
14
Figura. 3.5. Folosirea curbelor cererii de muncă a
firmei pentru derivarea curbelor cererii de muncă a ramurii
Ţinând seama de efectul reducerii salariului şi al
preţului bunurilor firmei, curba cererii firmei pentru muncă
va evolua dinspre punctul “a” spre punctul “c”. În
consecinţă, curba cererii pentru muncă a ramurii va fi
reprezentată de suma curbelor fiecărei firme şi va fi mai
puţin elastică decât curba venitului marginal al firmei.
Elasticitatea cererii forţei de muncă este influenţată
de mai mulţi factori:
1. Elasticitatea cererii pentru un anumit bun.
Scăderea salariului va determina o creştere a ocupării şi
un volum al producţiei mai mare. Aceasta va conduce la un
preţ mai scăzut. Dacă cererea pentru acel bun este
elastică, scăderea preţului va conduce la mai multe vânzări
şi din nou mai mulţi lucrători vor fi ocupaţi.
2. Uşurinţa substituirii muncii prin alţi factori
productivi şi invers. Dacă munca poate fi substituită prin
alţi factori, reducerea salariului va conduce la o creştere
a cererii de muncă ce se va folosi în locul altor factori.
3. Oferta factorilor complementari. Dacă salariile
scad, mai multă muncă va fi cerută şi mai mulţi factori
complementari pot fi obţinuţi la un preţ mai mic.
4. Elasticitatea factorilor substituiţi. Dacă
salariile se reduc şi mai multă muncă este ocupată, atunci
mai puţini factori substituiţi vor fi ceruţi, iar preţul lor
va fi în scădere. Dacă oferta lor este elastică, mai puţini
factori vor fi oferiţi şi mai multă muncă va fi folosită în
locul lor.
5. Ponderea costului salarial în costul total. În
cazul în care salariile au o pondere mare în costul total,
iar costul manifestă tendinţa de scădere, producţia va
creşte, ceea ce va antrena o sporire a cererii pentru muncă.
6. Durata perioadei de timp. Având suficient timp,
firmele pot să răspundă la scăderea salariilor prin
reorganizarea proceselor de producţie bazate pe mai multă
forţă de muncă.
2. Echilibrul pieţei muncii
În analiza echilibrului pieţei muncii se porneşte de
la premisa că această piaţă prezintă caracteristicile
pieţelor cu concurenţă perfectă, respectiv:
a) numărul cumpărătorilor (întreprinderi) şi al
vânzătorilor (gospodării familiale) este suficient de mare
15
pentru a nu exercita influenţe asupra preţului şi volumului
tranzacţiilor de muncă;
b) munca oferită de gospodăriile familiale prezintă
aceleaşi caracteristici;
c) perfecta mobilitate a forţei de muncă;
d) toate locurile de muncă sunt la fel de atractive;
e) atât cumpărătorii cât şi vânzătorii sunt perfect
informaţi asupra preţurilor la care se tranzacţionează
diferitele cantităţi de muncă;
f) salariile sunt determinate în totalitate prin
cerere şi ofertă.
Piaţa muncii, ca orice altă piaţă, se află în
echilibru atunci când cererea este egală cu oferta de forţă
de muncă.
Date fiind curbele cererii (CC) şi ofertei (OO) de
muncă, salariul de echilibru şi nivelul ocupării forţei de
muncă se va stabili în punctul în care se intersectează cele
două curbe (E), respectiv punctul unde se întâlneşte dreapta
imaginară a salariului de echilibru (Se) cu dreapta
imaginară a nivelului ocupării de echilibru (L0). (Fig.
3.6.)
Salariul real pe ora
L2
S2
S1
Se
L1 L0
C
L
C
E
O
Cantitatea de munca
O
O
Figura 3.6. Echilibrul pieţei muncii în concurenţa perfectă
Dacă E este concomitent un punct de pe curba cererii
de muncă (reprezentând curba venitului marginal al muncii)
şi de pe curba ofertei de muncă (reprezentând nivelurile de
ocupare la diferite niveluri ale salariului), putem
concluziona că, în echilibru, salariul este egal cu valoarea
productivităţii marginale a muncii adică cu venitul marginal
al muncii.
Dacă salariul real atinge un nivel superior celui de
echilibru (S1), cererea de muncă va fi L1 în timp ce oferta
va fi L2, apărând pe piaţa muncii un exces de ofertă (L2-L1),
ce dă naştere şomajului voluntar şi reducerii salariilor
spre cel de echilibru.
16
Contrariul se întâmplă dacă salariul scade la un nivel
inferior celui de echilibru (S2), reprezentând un excedent
de cerere de muncă, sub presiunea căruia salariile vor
creşte până la nivelul celui de echilibru.
În cadrul unei economii nu există însă, un nivel unic
al salariilor ci, din contră, există diferenţe salariale
între o muncă şi alta şi chiar în interiorul aceluiaşi gen
de muncă. Diferenţa existentă între salariul cel mai scăzut
şi cel mai ridicat pentru un segment al economiei, poartă
denumirea de ”evantai salarial”.
Un nivel unic de salarii pentru o economie se poate
obţine pe baza a trei ipoteze foarte restrictive:
a) munca oferită şi cerută este omogenă, aceasta
semnificând faptul că serviciile prestate de un lucrător pot
fi executate de oricare altul, că întreprinderea a cerut un
tip unic de serviciu pentru muncă şi că toţi muncitorii vor
putea furniza acelaşi gen de serviciu;
b) informaţia privind nivelurile salariale este
perfectă atât din partea cumpărătorilor cât şi a
vânzătorilor la nivelul întregii pieţe;
c) mobilitatea forţei de muncă este totală şi, în
consecinţă, deplasările geografice ale acesteia tind să
egalizeze salariile în întreaga economie.
Este evident că aceste ipoteze nu se pot întâlni în
realitate. Inegalităţile salariale apar datorită
schimbărilor continue în cererea şi oferta de muncă, unele
ramuri tinzând să plătească salarii mai ridicate decât
altele. În general, aceste diferenţe se datorează faptului
că pieţele nu sunt perfect concurenţiale şi existenţei unor
mari diferenţe calitative între persoane, ce presupun
implicit productivităţi marginale ale muncii diferite.
3. Segmentarea pieţei muncii
În ultimele decenii, analiştii au ajuns la concluzia
că nu există o piaţă a muncii unică la scara economiei
naţionale, ci că această piaţă este segmentată.
Teoria segmentării susţine că economiile dezvoltate se
caracterizează prin două sau mai multe segmente ale pieţii
muncii, între care se interpun bariere ce împiedică
trecerea forţei de muncă dintr-unul în altul şi nu permite
omogenizarea condiţiilor de angajare şi remunerare. În
consecinţă, mobilitatea forţei de muncă se manifestă doar,
sau mult mai intens, în cadrul fiecărei pieţe decât între
ele, iar salariile se formează sub influenţa unor factori
specifici fiecărui segment.
Segmentarea pieţei muncii se întemeiază pe condiţiile
generale de existenţă şi manifestare a sistemelor economice
reale contemporane. Astfel, sistemul economic de piaţă real,
17
structurat dual (privat şi public; marele business şi micile
afaceri), presupune o relaţie de dependenţă specifică a
unuia din sectoarele arătate de celălalt. Corespunzător,
există şi o piaţă a muncii duală, fiecare având o anumită
autonomie şi fiind relativ izolată de celelalte segmente. Pe
diferitele pieţe (segmente ale acesteia), există condiţii
inegale pentru salariaţi, în ceea ce priveşte condiţiile de
muncă şi nivelurile salariilor, în ce priveşte realizarea
profesională etc.
Segmentele reale ale pieţii muncii sunt analizate prin
folosirea mai multor criterii de grupare, în funcţie de
fiecare criteriu existând diferite genuri de pieţe ale
muncii, astfel:
a) după forma de proprietate – piaţa muncii a
sectorului privat şi piaţa sectorului public;
b) după dimensiunile utilizatorilor de muncă – piaţa
muncii (a cererii de muncă) din partea marilor
firme şi piaţa muncii pentru micile întreprinderi;
c) după gradul de organizare a ofertei de muncă –
piaţa nestructurată, a salariaţilor liberi şi piaţa
salariaţilor sindicalizaţi.
În S.U.A. de exemplu, s-au conturat trei sectoare ale
economiei cu manifestări specifice ale pieţei muncii:
economia de centru, întreprinderile periferice, economia
clandestină (fără reguli şi fără reglementări).
Unităţile economiei de centru, fiind puternice sub
aspectul financiar, deţinând adesea poziţii monopolistice şi
oligopolistice, se caracterizează printr-un grad înalt de
sindicalizare, prin niveluri de salarii peste media
naţională, corelate cu productivitatea muncii superioară, de
asemenea, peste productivitatea naţională.
Întreprinderile periferice, sub raport economic sunt
de talie mică şi mijlocie, fiind angajate într-o concurenţă
foarte dură. Produsele lor încorporează multă muncă, a cărei
productivitate este redusă. Sindicalizarea este aici ca şi
inexistentă, iar salariile sunt mai reduse decât media.
În economia clandestină, formele de salarizare nu sunt
stabile, angajările se fac fără contract de muncă, iar
insecuritatea angajaţilor este totală. Aceasta este prin
excelenţă economia ghetourilor negre ale oraşelor americane.
Fiecare dintre aceste pieţe ale muncii funcţionează
de o manieră specifică confirmând însă, concluziile generale
ale oricărei variante de segmentare şi anume: demonstrează
inegalităţile care există între diferitele moduri de
folosire a forţei de muncă şi diferitele categorii de
salariaţi, accentuează importanţa cererii de muncă a
întreprinderilor, ca expresie a schimbărilor în cererea
globală de bunuri economice, şi atrage atenţia asupra
autonomiei şi dependenţelor pieţei muncii de echilibrul
economic general.
18
4. Formarea salariului pe pieţele imperfecte ale
muncii. Sindicatele şi contractul colectiv de
muncă. Salariul negociat colectiv
Datorită segmentării sale, piaţa muncii este una
dintre cele mai complexe pieţe, scala formelor ei de pieţe
concurenţiale imperfecte fiind mai mare decât în cazul
bunurilor economice. Aceasta, pentru că atât firmele, cât şi
lucrătorii dispun de putere pe piaţa muncii, pentru a
influenţa salariile şi nivelul ocupării, având posibilitatea
să opereze în condiţii de monopol, monopson, oligopol,
oligopson, monopol bilateral etc.
Dacă o firmă este singura care foloseşte un tip
oarecare de muncă, această situaţie este denumită monopson.
Monopsonul reprezintă deci, monopolul cererii, în care un
singur cumpărător fixează preţurile de cumpărare a
factorului muncă, iar numărul lucrătorilor este suficient de
mare pentru a nu putea să contracareze situaţia.
Dacă există puţini ofertanţi de locuri de muncă,
poziţia este denumită oligopson.
Atunci când pe piaţă se află un monopson al ofertei de
locuri de muncă faţă în faţă cu un sindicat, această
situaţie este cunoscută sub denumirea de monopol bilateral.
Piaţa de monopol. În situaţia când firmele acţionează
în condiţii de concurenţă perfectă pe piaţa bunurilor
economice, ele îşi realizează echilibrul (maximizează
profitul), atunci când venitul marginal al muncii este egal
cu costul marginal, iar venitul marginal este identic cu
încasarea medie şi cu preţul de vânzare. În mod asemănător,
pe piaţa muncii, echilibrul se realizează la acel nivel de
ocupare la care salariul este egal cu venitul marginal al
muncii, care la rândul său este egal cu venitul mediu al
muncii sau cu valoarea productivităţii medii a muncii.
Altfel spus, lucrătorii vor fi plătiţi la un salariu egal cu
valoarea producţiei ultimului lucrător angajat, aceeaşi
pentru toţi lucrătorii.
Atunci când firmele se află în situaţie de monopol pe
piaţa bunurilor, venitul marginal (încasarea marginală) va
fi mai mic decât încasarea medie (Pv) . În consecinţă,
venitul marginal al muncii este mai mic decât valoarea
producţiei medii a muncii (sau valoarea productivităţii
medii a muncii), iar lucrătorii vor fi plătiţi cu un salariu
mai mic decât valoarea producţiei medii a muncii (VPML)
(figura3.7.).
Aşa cum rezultă din figura 3.7. firma monopolistă nu
foloseşte cantitatea de muncă L2 unde nivelul salariului
este egal cu valoarea producţiei medii a muncii (cum s-ar
întâmpla în condiţii de concurenţă perfectă), pentru că nu
ar realiza decât profit normal.
19
Pentru a obţine supraprofit şi mai ales pentru a-l
maximiza, firma monopolistă ajustează cantitatea de muncă
folosită la nivelul de ocupare L1, unde salariul (S = CmL)
este egal cu venitul marginal al muncii dar inferior valorii
producţiei medii a muncii, obţinând un supraprofit
reprezentat de aria haşurată în grafic (VPML1,A,E,S).
0 L1 L2
L
VPML1
SE
A
CmL
VmL
VPML
VmL
VPML
CmL
Fig. nr. 3.7. Firmă monopolistă pe pia⇔a bunurilor dar cu
concuren⇔ă perfectă pe pia⇔a muncii
În general firma monopolistă va produce mai puţin
decât în condiţiile pieţei cu concurenţă perfectă, scăzând
în mod corespunzător cererea pentru muncă şi nivelul
salariului (exploatarea monopolistă a muncii).
Piaţa de monopson
În cazul în care o firmă sau un grup restrâns de firme
folosesc un tip particular de muncă, ele au posibilitatea să
influenţeze salariile. Asemenea firme se confruntă cu
înclinaţii ascendente ale curbei ofertei de muncă care este
crescătoare în funcţie de salariu (figura 3.8.)
20
VmL
VmL=Pv
S
VmL
L1 L2
S1
S2
A
B
CML = S
CmL
O Cantitatea de
munc|
Fig. 3.8. Monopsonul şi piaţa muncii
Monopsonul poate oferi nivelul de salariu pe care îl
doreşte, iar lucrătorii pot opta fie pentru acceptarea
acestuia, fie pentru a rămâne, în continuare, inactivi.
Curba ofertei de muncă arată salariul care trebuie plătit
pentru a contracta o cantitate determinată din acest factor.
Pentru monopson, curba ofertei de muncă este curba costului
mediu a acestui factor. După cum ştim, curba ofertei pentru
un factor productiv este crescătoare, ceea ce face ca şi
curba costului marginal a factorului muncă (CmL), pentru
respectivul întreprinzător să fie crescătoare situându-se
deasupra curbei CML.
Costul marginal al folosirii unui lucrător suplimentar
(CmL) va fi deasupra salariului (CML). Acesta constituie
motivul pentru a atrage muncitori suplimentari. Curba
costului marginal al muncii va reflecta noul salariu sporit
plătit noilor lucrători, plus creşterea survenită în totalul
salariilor.
Dacă firma s-ar afla pe o piaţă a muncii cu concurenţă
perfectă, nivelul ocupării ar fi L2, la care salariul S2
este egal cu venitul marginal al muncii. Firma n-ar obţine
decât profitul normal.
Dorind să obţină supraprofituri cât mai mari,
monopsonul restrânge numărul lucrătorilor folosiţi la L1,
forţând scăderea salariului la S1, când costul marginal al
muncii (CmL) este egal cu venitul marginal al muncii (VmL).
La acest nivel de ocupare şi salarizare, monopsonul îşi
maximizează profitul (aria haşurată în grafic).
Piaţa cu monopol bilateral deţine un rol semnificativ
în rândul pieţelor imperfecte ale muncii. Acest segment al
pieţei muncii are o pondere mare în ţările dezvoltate. Ea se
identifică cu piaţa marilor întreprinderi private, sau, cum
zic americanii, reprezintă piaţa muncii în condiţiile
economiei de centru.
21
Salariul negociat colectiv pe această piaţă este un
instrument de analiză modernă a modului de funcţionare a
pieţei muncii. Acolo unde se practică acest salariu (există
şi ţări care nu-l folosesc), mecanismul negocierilor pe
piaţa muncii cu monopol bilateral, joacă un rol mai mare sau
mai mic, în funcţie de:
a) gradul de sindicalizare a salariaţilor şi puterea
sindicatelor pe piaţa muncii;
b) gradul de încadrare a patronilor în organizaţii
patronale specifice;
c) gradul de organizare a celor două forţe ale pieţei
muncii.
Existenţa salariului negociat colectiv este un indiciu
al funcţionării pieţei muncii, al segmentării ei. În figura
3.9. este sugerat mecanismul funcţionării unei pieţe cu
monopol bilateral.
Semnificaţia salariului negociat colectiv (s.n.c.)
este maximă atunci când nivelul lui cade pe salariul
de echilibru. Acest lucru este aproape imposibil,
deoarece ar veni în contradicţie cu realitatea
segmentării pieţei muncii. Dacă s.n.c. are niveluri
diferite de acesta şi evoluţii proprii, semnificaţia
acestei pârghii se restrânge la un segment mai mare
sau mai mic al pieţei muncii.
L1 Le L2 L
S1
Salariu
S2
SE
O
E’’
C’
C
C
C’
E
E’
O
+
O
Figura. nr. 3.9. Salariul negociat colectiv
Astfel, dacă s.n.c. ar fi egal cu cel de echilibru,
atunci cererea de muncă ar fi exprimată de curba CC, iar
oferta de curba OO; punctul de echilibru E uneşte cele două
drepte imaginare care marchează salariul de echilibru SE şi
numărul angajaţilor de echilibru Le.
Să presupunem mai departe, că SE ar fi un salariu
redus, impus de cumpărători, deci un salariu de monopson.
22
Dacă se negociază salarii mari (S1), dacă se impun
aceste salarii de către sindicate, atunci:
- cererea de muncă scade la L1, iar oferta de muncă
creşte la L2;
- se formează un excedent de ofertă de muncă în
raport cu cererea (L2-L1), şi apare şomajul,
deoarece fondul total de salarii se împarte la un
salariu orar mai mare.
Dacă cererea de muncă sporeşte şi se deplasează de la
CC la C'C', iar salariaţii sindicalizaţi rămân aceiaşi,
oferta nu se schimbă (ea rămânând la punctul Le), atunci
intersecţia cererii cu oferta are loc în punctul E', iar
salariul mărit este S2 (salariu de monopol).
Pentru salariaţii din afara sindicatului negociator,
echilibrul cererii cu oferta se realizează în punctul E'',
salariul S1 este mai mic decât cel negociat colectiv (impus
de sindicate), dar mai mare decât cel de echilibru, deoarece
oferta este mai mare decât cererea de muncă.
5. Renta economică şi veniturile de transfer ale
factorului muncă
Veniturile din muncă se împart în venituri de transfer
şi în rente economice.
Veniturile de transfer reprezintă câştigul necesar pentru al
preveni pe purtătorul muncii să emigreze dintr-o
activitate în alta; deci, este vorba de salariul ce trebuie
plătit unei persoane pentru a o motiva să desfăşoare, în
continuare, activitatea la care s-a angajat.
Renta economică reprezintă tot ceea ce câştigă un
individ în plus faţă de veniturile de transfer.
Mărimea relativă a acestor două elemente depinde de
elasticitatea ofertei factorului de producţie muncă.
Dacă oferta este mică, renta economică deţine în
ansamblul salariului o pondere mai mare şi invers.
23
a
0 Le
L
1 Rec
S
Se
2. Rtransp. c
b
O
Figura nr. 3.10. Renta economică pe pia⇔a muncii
Să luam exemplul pieţei muncii medicilor şi
să o surprindem în fig. 3.10. Plecând de la punctul
a spre punctul b, pe măsură ce salariul creşte,
tot mai multe persoane sunt atrase de profesia
respectivă. La fiecare nivel superior al
salariului, noii medici vor primi exact atât cât este
necesar pentru a fi convinşi să lucreze la nivelul
acestui salariu. Pentru ultimii angajaţi, salariul
reprezintă numai venituri de transfer. Cei care se află
deja pe piaţa muncii vor obţine în plus şi rentă economică.
Renta economică a lucrătorului se calculează ca
diferenţă între salariul fixat Se şi punctul de pe curba
ofertei de muncă la care acesta intră pe piaţă. Astfel, la
nivelul salariului Se, renta economică a tuturor
lucrătorilor de pe piaţă este conturată prin aria notată cu
1 (Se
ba). Aria situată sub curba ofertei, arie notată cu 2
(OabLe) reprezintă veniturile de transfer.
Deci, cu cât va fi mai puţin elastică curba ofertei de
muncă, cu atât mai mare va fi ponderea rentei economice.
Aceasta deoarece, dacă salariul necesar pentru a atrage pe
piaţă noi lucrători va fi mai mare, atunci şi cei existenţi
pe piaţa muncii vor câştiga mai mult, încasând o rentă
economică suplimentară.

5
CAPITOLUL IV
PIAŢA VALUTARĂ
1. Obiectul şi trăsăturile pieţei valutare
Piaţa valutară este o expresie a amplificării
relaţiilor economice între ţări, care implică
schimbarea sistematică a monedelor naţionale între ele,
operaţiune cunoscută sub numele de schimb valutar.
Piaţa valutară desemnează totalitatea tranzacţiilor de
vânzare-cumpărare a monedelor convertibile, ce aparţin
diverselor ţări. Ea se manifestă oriunde se întâlnesc
cererea şi oferta de valute, având rolul să atragă
mijloacele de plată internaţionale sub formă de bancnote şi
monedă divizionară, sau de instrumente de plată şi de
credit, emise în valută.
Deci pe piaţa valutară se fac tranzacţii cu valută şi
cu efecte de comerţ sau titluri de valoare emise în valută,
numite devize.
Valuta, reprezintă moneda naţională a unei ţări
privită şi folosită în raport cu monedele altor ţări şi
utilizată în operaţii şi tranzacţii internaţionale.
Devizele, constituie totalitatea mijloacelor şi
instrumentelor de plată şi de credit internaţionale,
exprimate în valută, având rolul de mijloc pentru stingerea
obligaţiilor rezultate din comerţul internaţional, pentru
efectuarea de investiţii la nivel internaţional (în active
fizice sau în active financiare) şi pentru acordarea şi
rambursarea de credite. Devizele sunt de fapt creanţe ale
agenţilor economici autohtoni asupra unor agenţi din
exterior, existente sub forma unor înscrisuri, exprimate în
valută, şi îmbracă următoarele forme: trate, bilete la
ordin, cecuri, acţiuni, obligaţiuni şi bonuri de tezaur,
care pot fi preschimbate în valută.
Pe piaţa valutară acţionează următoarele categorii de
subiecţi:
a) operatorii principali, reprezentaţi de bănci.
Majoritatea operaţiunilor pe piaţa valutară se realizează
prin intermediul băncilor. Sumele utilizate pe această piaţă
se află sub forma depozitelor bancare, a banilor de cont,
6
aparţinând persoanelor fizice şi juridice. Operaţiunile cu
bani numerar ocupă o pondere foarte mică pe această piaţă.
Finalizarea operaţiunilor de schimb valutar se face prin
transferul telegrafic al depozitelor bancare între
cumpărători şi vânzători, pe baza ordinelor emise de
clienţii băncii sau de băncile respective.
b) operatorii comercianţi, reprezentaţi de agenţii
economici ce realizează activităţi de comerţ internaţional.
Ei vin pe piaţa valutară ca vânzători de valută şi
cumpărători de monedă naţională în cazul exportului, iar în
situaţia importului, ei cumpără valută în schimbul monedei
naţionale.
c) operatorii intermediari, acţionează pe piaţa
valutară în calitate de comisionari sau reprezentanţi ai
diferitelor agenţii economice din comerţul internaţional.
d) operatorii speculatori, sunt peroane fizice sau
juridice care au acces la piaţa valutară în conformitate cu
reglementările în acest sens din fiecare ţară.
Cererea şi oferta de valută ce se manifestă
pe piaţa valutară, se constituie pe baza unor
procese specifice, determinate, pe de o parte de
evoluţia economiilor naţionale iar pe de altă
parte de evoluţia relaţiilor economice
internaţionale.
Cererea de valută, decurge din operaţiunile de import,
din prestările de servicii realizate în ţară de agenţi
economici străini, ca şi din ieşirile de capital naţional.
Ea provine din partea agenţilor economici pentru extinderea
activităţilor economice, pentru interese speculative de
profit şi pentru scopuri de protejare a monedei naţionale în
raporturile de schimb cu alte monede.
Oferta de valută, provine îndeosebi de la exportatorii
de bunuri, de la agenţii economici care prestează servicii
în altă ţară şi din intrările în ţară sub diverse forme a
capitalurilor străine. Ea se formează în special, pe baza
depozitelor bancare constituite de agenţii economici şi doar
în mică măsură pe baza disponibilităţilor de numerar, care
au un rol nesemnificativ în procesul de formare a ofertei
valutare.
2. Convertibilitatea internaţională a monedei
Funcţionarea pieţei valutare presupune
convertibilitatea monedei naţionale ca o condiţie
esenţială. Conceptul de convertibilitate a evoluat
în decursul timpului începând cu convertibilitatea
metalică, care constă în schimbarea liberă a
monedei pe o cantitate determinată de metal
7
preţios, până la convertibilitatea valutară de
astăzi.
În prezent, în accepţiunea FMI convertibilitatea
monedei reprezintă dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor
dintr-o ţară de a schimba moneda naţională cu altă monedă
străină, în mod liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţă, fără
nici o restricţie privind cantitatea schimbului sau scopul
schimbului.
Convertibilitatea implică însă un ansamblu de
cerinţe economice, juridice, monetare şi
organizatorice, care trebuie realizat de fiecare
ţară pentru propria monedă, astfel încât aceasta
să fie acceptată pe piaţa valutară internaţională.
Dobândirea regimului de monedă convertibilă, necesită
îndeplinirea mai multor criterii economico-financiare şi
anume:
- stabilizarea într-o primă perioadă şi apoi creşterea
puterii de cumpărare a monedei naţionale;
- crearea de bunuri economice competitive pe piaţa
externă sub aspectul calităţii structurii şi
preţului;
- echilibrarea balanţei externe pe termen lung;
- crearea unor rezerve valutare pentru asigurarea
importurilor pe o perioadă scurtă de timp;
- existenţa unui curs valutar unic şi relativ stabil;
- lichidarea restricţiilor în folosirea monedei
naţionale de către rezidenţi sau nerezidenţi;
- liberalizarea preţurilor, respectiv alinierea
preţurilor naţionale la cele de pe piaţa mondială.
Ţinând seama de măsura îndeplinirii în prezent a
condiţiilor stabilite de Fondul Monetar Internaţional,
convertibilitatea monedelor naţionale are diferite grade: a)
convertibilitatea limitată doar pentru anumite categorii de
operaţiuni; b) convertibilitatea limitată internă, care se
referă la capacitatea monedelor naţionale de a se schimba în
interiorul unei ţări pe valuta intrată în ţara respectivă şi
de a servi la formarea unei părţi din cota de subscriere la
Fondul Monetar Internaţional; c) convertibilitatea deplină
sau oficială, care înseamnă schimbarea monedei naţionale pe
alte monede naţionale în situaţia eliminării relativ totale
a restricţiilor şi a condiţionărilor în folosirea monedelor
respective; d) monede liber utilizabile, care au
convertibilitate totală, fiind utilizate în proporţii mari
la decontările internaţionale şi tranzacţionate în cantităţi
însemnate pe cele mai importante pieţe valutare. La
începutul anului 1991 din cele peste 70 de monede naţionale
convertibile, numai 5 îndeplineau, după aprecierea Fondului
Monetar Internaţional condiţiile de monede liber utilizabile
adică: dolarul SUA, marca germană, lira sterlină, francul
francez, yenul japonez.
8
3. Cursul valutar
Operaţiunile valutare, indiferent că sunt de
vânzare-cumpărare a valutelor sau se referă la
transferuri valutare, pun faţă în faţă diferite
monede naţionale, implicând stabilirea unor
raporturi de valoare între ele, raporturi
cunoscute sub numele de curs valutar.
Cursul valutar, reprezintă preţul unei unităţi
monetare, naţionale sau internaţionale, exprimat într-o altă
monedă naţională cu care se compară valoric, în anumite
condiţii de loc şi timp.
În condiţiile demonetizării aurului, la baza
determinării raporturilor valorice dintre valute se află în
prezent, paritatea puterii lor de cumpărare.
Pentru înţelegerea procesului de stabilire a
valorii paritare, pe baza puterii de cumpărare a
două monede care se schimbă, presupunem că la un
moment dat, pe piaţa americană, cu 1 dolar se
cumpără o cantitate de bunuri de consum personal
curent, care evaluată în franci francezi, ar costa
5 franci. Pe piaţa franceză, cu 1 dolar se cumpără
aceeaşi cantitate de bunuri de consum personal
curent, care evaluată în franci costă 6 franci.
Prin urmare, pe cele două pieţe cu 1 dolar se
cumpără bunuri de consum personal curent pentru
care este necesar să se plătească în medie 5,5
franci francezi. Această medie reiese din
influenţa preţurilor aceloraşi bunuri pe cele două
pieţe, rezultând un curs valutar economic, sau de
piaţa, de 1 dolar egal 5,5 franci francezi.
Rezultă deci, că paritatea puterilor de cumpărare,
înseamnă un asemenea curs între două monede
naţionale care să permită consumatorilor din cele
două ţări care fac schimbul, să beneficieze de o
putere de cumpărare aproximativ egală. Cursul
valutar se determină deci, prin luarea în calcul a
preţurilor la care se vând produsele de bază din
cadrul schimburilor reciproce ale ţărilor a căror
monede se compară, şi a ponderii acestor produse
în comerţul reciproc. Pe această bază se determină
ce cantitate de bunuri se cumpără cu o unitate
monetară pe pieţele celor două ţări, făcându-se
media ponderată dintre preţuri, şi ponderea
produselor care fac obiectul comerţului reciproc.
9
Paritatea puterii de cumpărare este doar o primă
aproximare a cursului valutar, întrucât acesta suportă
influenţa mai multor factori:
1. Raportul dintre cererea şi oferta de diferite
resurse valutare. Dacă oferta monedei naţionale este slabă,
iar resursele dintr-o valută sunt abundente, cursul monedei
naţionale în raport cu valuta respectivă creşte şi invers.
2. Nivelul şi evoluţia inflaţiei interne. Deprecierea
internă a monedei naţionale datorită inflaţiei, generează pe
termen lung deprecierea generalizată externă a acesteia în
raport cu alte monede.
3. Competitivitatea comerţului exterior şi situaţia
balanţei comerciale, pot modifica aşteptările şi
anticipările agenţilor economici cu privire la puterea de
cumpărare a monedei naţionale, exercitând o influenţă
directă in evoluţia cursului de schimb valutar. Astfel, un
sold pozitiv al balanţei comerciale determină o creştere a
cursului monedei naţionale (datorită creşterii ofertei de
valută), în timp ce un sold negativ al balanţei comerciale
va determina o scădere a cursului valutar, datorită
creşterii cererii de valută, pe fondul existenţei unei
penurii de valute pe piaţa naţională.
4. Operaţiunile pe piaţa valutară
În economia contemporană, operaţiunile pe
piaţa valutară se fac aproape în exclusivitate
prin intermediul băncilor, prin transferul
telegrafic al depozitelor bancare, pe baza
ordinelor de vânzare-cumpărare ale clienţilor lor.
În scopul efectuării operaţiunilor cu monede
convertibile, băncile determină cursul de cumpărare şi cel
de vânzare pentru moneda naţională, pe care le comunică
zilnic publicului larg sau clienţilor interesaţi. Banca
manevrează cursul valutar de la o zi la alta sau chiar în
cursul aceleiaşi zi, pentru a stimula după caz, vânzarea sau
cumpărarea de valută, obţinând câştig din diferenţa dintre
cursul de vânzare, mai ridicat, şi cel de cumpărare, mai
redus.
Operaţiunile de schimb valutar, după conţinutul lor,
sunt: operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen.
Operaţiunile valutare la vedere constau în cumpărarea
sau vânzarea de valută, ce trebuie schimbată, efectiv, în
limitele unui timp de maximum 48 ore lucrătoare din momentul
încheierii tranzacţiei.
Acestea se mai numesc şi operaţiuni curente, fiind
cele mai numeroase în cadrul schimburilor de valută în cont.
10
Operaţiunile la vedere facilitează relaţiile de
export-import, deoarece fiecare agent economic de pe o piaţă
valutară naţională are interesul să cumpere sau să vândă o
valută, în corelaţie cu o nevoie imediată, rezultată dintr-o
afacere de import sau de export.
Operaţiunile valutare la termen reprezintă vânzarea şi
cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul
stabilit în momentul contractării, şi se finalizează prin
livrarea valutei şi plata ei la un termen (scadenţă), mai
mare de 48 ore lucrătoare, fixat atunci când s-a încheiat
contractul.
Asemenea operaţiuni, sunt în esenţa lor speculative,
deoarece operatorii, vânzători sau cumpărători, mizează
fiecare pe o evoluţie avantajoasă a cursului valutar la
termen, determinată la rândul său de evoluţia asincronă
dintre cererea şi oferta de valute. Operaţiunile valutare la
termen sunt utilizate frecvent de marile firme importatoare,
care tranzacţionează volumul şi valoarea mărfii în prezent
urmând să o plătească furnizorului în moneda sa naţională,
după o perioadă de timp, când acesta îi livrează marfa.
Pentru a evita eventualele pierderi care ar rezulta din
deprecierea monedei naţionale faţă de valuta ţării
exportatoare, importatorul cumpără imediat pe piaţa la
termen valuta respectivă, la cursul existent, şi cu termen
de predare în ziua în care va fi folosită direct pentru
achitarea datoriei către furnizor.
În general, cursul la termen este mai ridicat decât
cursul la vedere cel puţin din două motive: perspectiva de a
creşte sau reduce raportul de schimb existent între diferite
monede, pe de o parte, şi dobânda practicată pe piaţa
monetară pe care şi-o însuşeşte cumpărătorul valutei, pe
perioada cât acesta devine disponibilă pentru împrumuturi pe
termen scurt.
5. Balanţa de plăţi externe
Un rol esenţial în analiza fluxurilor
economice externe ale unei ţări şi în realizarea
echilibrului financiar-valutar revine balanţei de
plăţi externe.
Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrument
economico-statistic în care se includ şi se compară
încasările şi plăţile realizate de o ţară, din relaţiile
sale economice, financiare şi monetare cu alte ţări, pe o
anumită perioadă de timp, de obicei un an.
În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurile
valorice cu străinătatea. Aşadar, balanţa de plăţi externe a
unei ţări cuprinde sintetic totalul încasărilor şi plăţilor
11
valutare reieşite din operaţiunile cu bunuri materiale,
servicii şi capitaluri, efectuate între agenţii economici
din ţara de referinţă şi cei străini. Aceste operaţiuni sunt
grupate pe următoarele capitole sau posturi:
Grupa I numită Balanţa Curentă sau Contul curent, care
include: a) balanţa comercială, care reprezintă în formă
valorică, încasările din export şi plăţile pentru importul
de mărfuri corporale; b) balanţa serviciilor, care
exprimă încasările şi plăţile pentru servicii internaţionale
de transport, telecomunicaţii, turism, tranzit, asigurări şi
expediţii, operaţiuni bancare, financiare-valutare, etc; c)
balanţa veniturilor, care reprezintă încasările şi plăţile
cu caracter de venituri ca: dividende, dobânzi, profituri,
rente, salarii repatriate de emigranţi sau salarii plătite
specialiştilor străini, etc; d) balanţa transferurilor
unilaterale, care reflectă transferurile economiilor băneşti
ale lucrătorilor emigranţi, despăgubirile, donaţiile,
transferurile în cadrul acordurilor dintre ţările
Comunităţii Economice Europene, ajutoarele publice sau
private, etc.
Grupa II numită Balanţa mişcărilor de capital sau
Contul de capital care include: a) balanţa mişcărilor de
capital pe termen scurt, care reflectă creditele primite sau
creditele acordate pe termen de până la un an, repatrierea
activelor şi altele; b) balanţa mişcărilor de capital pe
termen lung, care exprimă fluxurile de intrări şi de ieşiri
ale capitalurilor, sub forma investiţiilor directe,
investiţiilor de portofoliu, cotizaţii, donaţii şi
creditarea internaţională, exclusiv creditele Fondului
Monetar Internaţional; c) balanţa rezervelor valutare, care
reprezintă formarea şi utilizarea rezervelor valutare,
precum şi folosirea creditelor Fondului Monetar
Internaţional.
Structura posturilor balanţei de plăţi externe
demonstrează în fond, mărimea în expresie bănească a patru
feluri de activităţi ce se efectuează în relaţiile
internaţionale: activitatea comercială, adică importexport
de bunuri şi servicii; activitatea financiară,
adică mişcarea de capitaluri pe termen lung; activitatea
de creditare, adică mişcarea de capitaluri pe termen scurt;
activitatea monetară, adică mişcarea de masă monetară.
Privită în totalitatea ei la un moment dat, balanţa de
plăţi externe poate fi caracterizată prin următoarele stări:
echilibrată, atunci când încasările sunt egale cu plăţile
rezultate din relaţiile cu toate ţările partenere în anul
sau perioada de referinţă; excedentară sau activă, atunci
când încasările din relaţiile internaţionale sunt mai mari
decât plăţile efectuate în cadrul acestora; deficitară sau
pasivă, atunci când încasările din străinătate sunt mai mici
decât plăţile către străinătate.
12
6. Datoria externă
În corelaţie cu împrumuturile sau creditele
primite de o ţară sau de agenţii economici
particulari, în cadrul relaţiilor internaţionale,
precum şi cu alte obligaţii financiare, rezultate
din contextul integrării economice mondiale, se
crează datoria externă a ţării respective.
În relaţiile internaţionale se practică o
diversitate de credite care pot fi grupate astfel:
1. după destinaţie – credite pentru mărfuri şi
credite financiare; 2. după durată – credite pe
termen scurt (1-3 ani), credite pe termen mijlociu
(3-5 ani), credite pe termen lung (peste 5 ani);
3. după natura creditului - credite acordate de
firme furnizoare, numite credite comerciale sau de
firmă, credite acordate de bănci sau alte
instituţii financiare, numite credite bancare,
credite acordate de guverne, numite credite
guvernamentale, credite acordate de organisme
financiare internaţionale numite credite
financiare, credite acordate de rentieri sau alte
persoane fizice numite împrumuturi de stat; 4.
după natura beneficiarului – credite primite de
firme private, credite primite de bănci, credite
primite de guverne, unităţi administrativ
teritoriale, firme de stat şi alte instituţii de
drept public.
Toate aceste categorii de credite contractate
în străinătate formează datoria publică externă,
care nu este identică cu datoria externă.
Noţiunea de datorie externă este mai
cuprinzătoare şi poate fi abordată pe diverse
planuri, cum sunt:
a) datoria externă brută în sens larg,
care include sumele băneşti provenite din toate
formele de credit, precum şi alte valori pe care
rezidenţii unei ţări le datorează exteriorului
b) datoria externă brută în sens restrâns, care
se determină prin scăderea din totalul obligaţiilor
băneşti faţă de exterior, a mai multor elemente:
13
credite pe termen scurt sub un an, investiţiile directe
ale investitorilor străini fără termene de restituire,
ajutoarele cu caracter nerambursabil etc;
c) datoria externă în accepţiunea Băncii
Internaţionale de Reconstrucţie şi Dezvoltare include:
sumele de rambursat unor creditori publici şi
particulari, în valută, în bunuri materiale sau
servicii convenite, cu termen mai mare de un an şi
sumele băneşti datorate exteriorului de persoane
particulare, dar garantate de o autoritate publică din
ţara debitoare;
d) datoria externă netă se determină ca
diferenţă între creanţele şi angajamentele externe ale
unei ţări, adică prin scăderea din activele publice şi
particulare ale rezidenţilor unei ţări în străinătate,
a activelor deţinute de rezidenţii externi în ţara
debitoare. De obicei, datoria externă netă cuprinde
doar creanţele lichide.
Un aspect important privind datoria externă
îl constituie indicatorii care o exprimă: gradul
de îndatorare faţă de străinătate a ţărilor
debitoare şi efortul valutar ce îl implică această
îndatorare.
Gradul de îndatorare faţă de străinătate al
ţărilor debitoare se determină prin următorii
indicatori: dimensiunea absolută a datoriei
externe pe locuitor şi raportul dintre datoria
externă şi produsul intern brut.
Efortul valutar angajat de datoria externă a
ţărilor debitoare se reflectă prin mărimea
absolută a serviciului datoriei externe
(amortizarea creditelor şi dobânzilor aferente) şi
prin raportul dintre serviciul datoriei externe şi
încasările din exportul de bunuri şi servicii.
Problema datoriei externe se pune în termeni diferiţi
pentru ţările dezvoltate care au moneda convertibilă, faţă
de ţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare. De
altfel, în locul conceptului de datorie externă în ţările cu
economie de piaţă dezvoltată şi cu moneda convertibilă se
utilizează acela de “dezechilibru valutar-financiar” sau de
“mişcare de capital”.
Amortizarea datoriei externe înseamnă rambursarea ei
în conformitate cu condiţiile convenite.
Prin amortizarea datoriei externe se urmăreşte
rambursarea în aşa fel încât încasările din export, să
favorizeze restituirea creditelor şi plata dobânzilor
corespunzătoare lor, asigurându-se în continuare resursele
pentru achitarea importului de bunuri materiale şi servicii
14
destinate creşterii economice şi satisfacerii cerinţelor
sociale într-o anumită perioadă.
Amortizarea trebuie apreciată şi în legătură cu faptul
că datoria externă acumulată, peste anumite limite
considerate ca normale, are consecinţe nefavorabile pentru
ţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Aceste ţări
au realizat în timp, o datorie externă de mari proporţii
datorită mai multor factori endogeni şi exogeni ca:
necesitatea înlăturării decalajelor faţă de ţările
dezvoltate; criza energetică; folosirea
creditelor externe mai ales pentru acoperirea deficitului
comercial şi mai puţin pentru creşterea economică propriuzisă;
declanşarea unor transformări
fundamentale politice, sociale şi economice în interiorul
majorităţii acestor ţări, în scopul tranziţiei spre economia
de piaţă, concomitent cu realizarea unor schimbări esenţiale
în relaţiile economico-financiare internaţionale, etc.
Datoria externă a avut importante efecte benefice
pentru ţările debitoare slab dezvoltate şi în curs de
dezvoltare. Dincolo de un anumit punct însă, ea are
consecinţe negative, degenerând într-o veritabilă criză,
datorită îndeosebi imposibilităţii acestor ţări de a face
faţă serviciului datoriei externe. Dintre manifestările
acestei crize subliniem: creşterea nivelului dobânzilor
percepute la creditele externe; folosirea, în anumite
cazuri, a creditelor obţinute pentru acţiuni economice cu
eficienţă scăzută sau pentru finanţarea unor obiective cu
caracter neproductiv, acoperirea deficitelor bugetare,
inclusiv importul de armament; fluctuaţiile
preţurilor interne şi externe la diferite resurse materiale,
energetice sau la produse finite; instabilitatea monetară
şi valutară pe fondul inflaţiei; scurgerea peste graniţă a
unor cantităţi mari de monedă naţională în valută şi
depunerea lor în conturi personale la bănci în străinătate,
etc.
Asemenea aspecte fac datoria externă nu numai o mare
problemă economico-financiară actuală, ci şi o problemă de
politică internaţională a cărei rezolvare presupune eforturi
concertate interne şi externe ca: transformarea creditelor
acordate ţărilor care au nivelul cel mai scăzut de
dezvoltare, în ajutoare nerambursabile; reducerea
substanţială a dobânzilor percepute de bănci şi alte
instituţii financiare internaţionale la creditele acordate
ţărilor în curs de dezvoltare; prelungirea termenelor de
rambursare a creditelor şi a perioadei de graţie, etc.
5
CAPITOLUL V
VENITUL, CONSUMUL SI INVESTIŢIILE
1. Producerea, repartizarea şi utilizarea
venitului naţional
Venitul naţional se crează în toate
sferele şi domeniile de activitate economică ale
societăţii. Se consideră ca producători de venit
naţional orice individ, firmă sau organ
guvernamental care produce bunuri sau servicii de
orice fel, din orice domeniu de activitate:
industrie, agricultură, silvicultură, pescuit,
construcţii, servicii de electricitate, gaze, apă
şi salubritate, transporturi, depozitare,
comunicaţii, comerţ, asigurări, bănci,
administraţie publică, învăţământ-educaţie, etc.
Venitul naţional se poate determina prin următoarele
metode:
a) însumarea valorii nete a bunurilor şi serviciilor
produse într-un an de către toţi agenţii economici
naţionali, atât în interiorul cât şi în afara ţării;
b) ca sumă a veniturilor obţinute de toţi proprietarii
naţionali ai factorilor de producţie, indiferent
dacă factorii se utilizează în interiorul sau în
afara ţării;
c) ca sumă a cheltuielilor pentru consum şi pentru
sporirea bogăţiei (investiţii nete şi variaţia
stocurilor) efectuate de către consumatorii şi
agenţii economici naţionali.
Cele trei metode de calcul reflectă stadiile mişcării
PNN (venit naţional) în sferele producţiei (a), repartiţiei
(b) şi utilizării finale (c).
Venitul naţional este supus procesului de repartiţie,
care se înfăptuieşte în două etape: distribuirea şi
redistribuirea veniturilor.
Distribuirea venitului naţional constă în procesul de
împărţire a venitului naţional între factorii care au
6
participat direct la producerea lui, iar veniturile care se
obţin poartă numele de venituri primare. Acestea sunt:
salariul pentru muncă, renta pentru pământ, profitul pentru
întreprinzători şi dobânda pentru capital. Veniturile
primare nu sunt întotdeauna separate între ele. Separarea
sau combinarea veniturilor depinde de situaţia subiectului –
proprietar – faţă de factorii utilizaţi. Astfel:
a) dacă o persoană este simultan posesor de capital şi
întreprinzător, venitul său primar va însuma
dobânda şi profitul la capitalul investit;
b) dacă este numai întreprinzător, venitul său va fi
format numai din profit;
c) venitul meseriaşului cuprinde însumat salariul,
profitul şi dobânda la capitalul investit;
d) venitul ţăranului, care îşi desfăşoară activitatea
pe cont propriu, cuprinde toate formele de venituri
primare.
Distribuirea venitului naţional nu asigură venituri
pentru toţi membrii societăţii şi pentru susţinerea tuturor
activităţilor necesare din punct de vedere social. În
consecinţă, are loc o redistribuire a venitului şi
constituirea veniturilor derivate (secundare).
Redistribuirea venitului naţional este procesul de
trecere fără echivalent a unei părţi din veniturile primare
de la un sector la altul şi de la o formă de proprietate la
alta. De regulă de la proprietatea privată spre proprietatea
publică (bugetul de stat) şi invers. Obiectivul principal al
redistribuirii veniturilor îl constituie crearea de venituri
pentru lucrătorii din activităţile ce nu au caracter marfar,
respectiv instituţiile social-culturale, administraţia
publică şi protecţia socială a categoriilor defavorizate.
Redistribuirea venitului naţional are loc prin
mecanisme specifice, în mod deosebit prin sistemul de
impozitare a veniturilor (impozitare directă) şi prin
taxarea consumului (impozitare indirectă). Partea
redistribuită a venitului naţional este preluată de către
puterea publică şi transformată în resurse bugetare
destinate acoperirii cheltuielilor pentru învăţământ,
apărare, protecţie socială, etc.
În procesul de distribuire şi redistribuire a
venitului naţional se constituie veniturile societăţilor
nefinanciare, ale instituţiilor de credit şi de asigurări,
ale administraţiilor publice şi private, precum şi ale
familiilor, denumite şi venituri personale.
Venitul personal (VP) reprezintă veniturile brute ale
persoanelor obţinute ca urmare a desfăşurării unor
activităţi, la care se adaugă transferuri de la guvern şi de
la întreprinderi (sporuri, compensaţii, ajutoare, dobânzi,
dividende), inclusiv cuantumul impozitelor aferente lor.
7
Venitul personal disponibil (VPD) reprezintă suma
veniturilor de care dispun toate persoanele (inclusiv în
calitate de agenţi economici) pentru procurarea de bunuri şi
servicii şi pentru economisire. Se determină prin diminuarea
venitului personal cu impozitele directe şi alte plăţi
neimpozabile (taxe).
Venitul naţional (VN), reprezintă suma veniturilor
personale la care se adaugă sau se scad următoarele
elemente:
a) se adaugă profiturile obţinute de firme şi
cotizaţiile pentru asigurări sociale;
b) din rezultatul obţinut se scad: transferurile
efectuate de întreprinderi şi de stat, dobânzile
încasate şi dividendele.
VN = VP + P + CAS – Tr – D – Dv
VN – venit naţional
VP – venit personal
P – profiturile firmelor
CAS – contribuţii la asigurări sociale
Tr – încasări din transferuri de la întreprinderi şi
stat
D – venituri din dobânzi
Dv – dividende
În final, diferitele categorii de venituri, ce se
constituie în procesul de repartiţie primară şi secundară,
sunt destinate consumului şi economisirii:
V = C + S
2. Consumul
O parte din veniturile deţinute de persoanele fizice
şi juridice, inclusiv de stat, este utilizată pentru
cumpărarea de bunuri de consum şi achiziţionarea de
servicii personale sau colective. Deci, orice consum se
bazează pe un anumit venit care, de regulă, se concretizează
într-o anumită sumă de bani.
Folosirea acestor bunuri economice de către populaţie
şi administraţie, în scopul satisfacerii trebuinţelor lor
personale şi colective reprezintă consumul. Ca act final al
activităţii economice, pe seama acestuia se asigură
existenţa oamenilor, satisfacerea unor nevoi generale ale
societăţii, dezvoltarea personalităţii umane.
Consumul personal constituie o componentă principală a
calităţii vieţii, respectiv a nivelului de trai. Volumul,
structura, calitatea şi dinamica acestuia, reliefează gradul
de satisfacere a multiplelor trebuinţe fiziologice,
spirituale şi sociale ale populaţiei.
8
Indicatorul care reflectă nivelul mediu al consumului
de bunuri materiale şi servicii, este consumul pe locuitor.
Acest indicator se determină prin raportarea consumului
total, pe grupe de produse şi produse principale, dintr-o
anumită perioadă, la numărul mediu al populaţiei unei ţări.
Cu ajutorul acestuia, se apreciază capacitatea pieţei
de a satisface cerinţele de consum ale populaţiei, precum şi
modificările structurale ce survin în cadrul consumului
respectiv.
Mărimea consumului de bunuri materiale şi servicii pe
individ, sociogrupuri şi pe totalul populaţiei se exprimă
prin costul vieţii. Nivelul costului vieţii depinde de
mărimea cheltuielilor curente efectuate într-o anumită
perioadă de timp, de regulă un an, pentru procurarea de
bunuri alimentare, nealimentare şi servicii, necesare
consumului populaţiei. Mărimea cheltuielilor curente depinde
de: cantităţile de bunuri materiale şi de servicii
achiziţionate şi incluse într-un “coş” de bunuri şi servicii
şi de nivelul preţurilor şi tarifelor practicate pentru
aceste bunuri economice.
Evoluţia costului vieţii se exprimă prin indicele
costului vieţii (ICW) sau indicele general (sintetic) al
preţurilor, care evidenţiază modificarea medie a preţurilor
bunurilor materiale şi tarifelor la serviciile utilizate de
populaţie, într-o perioadă de timp.
Acest indice se determină prin relaţia:
100,
qp
qp
100 sau I
p
Iqpn
i1
i0 i0
n
i1
i0 i1
gp
i0
1i

cw i ⋅
⋅
⋅
= ⋅ ⋅ =
Σ
Σ
=
=unde pi1 şi pi0
reprezintă preţurile bunurilor şi serviciilor din perioada
curentă şi respectiv de referinţă, care fac obiectul
consumului obişnuit al populaţiei (qi0).
Dacă indicele costului vieţii este în scădere,
înseamnă că are loc a creştere a nivelului de trai şi
invers.
Pentru cunoaşterea costului vieţii, a puterii de
cumpărare a populaţiei şi a nivelului de trai se utilizează,
de către organisme specializate, bugetele de familie.
Bugetul de familie reprezintă un sistem de evidenţă
prin care se înregistrează sistematic şi cronologic, de
regulă pe o perioadă de un an, veniturile după natura lor
(din muncă, din surse bugetare etc.) iar cheltuielile de
consum, după destinaţia lor: hrană, locuinţă, învăţământ,
transport etc.
Aceste bugete se întocmesc pe diferite categorii
socioprofesionale şi tipuri de familii reprezentative,
selectate de organisme specializate, după anumite reguli
convenite oficial.
9
Legităţile evoluţiei consumului. Corelaţiile dintre venituri
şi cheltuielile pentru consum au fost analizate de numeroşi
specialişti, acestea fiind sintetizate în aşa-zisele
legităţi ale consumului. Printre acestea s-a impus legea
psihologică fundamentală, al cărei conţinut este exprimat de
J.M. Keynes astfel: “cu creşterea sau scăderea venitului
oamenii înclină, de regulă şi în medie, să-şi mărească sau
să-şi diminueze consumul, dar într-o proporţie mai redusă”.
Dacă, de pildă, venitul va creşte cu 10%, consumul va spori
cu 5% şi, invers, dacă venitul se reduce cu 10% consumul se
va diminua cu 5%.
Având în vedere faptul că veniturile sunt limitate,
fiecare individ (familie) este preocupat să-şi procure
bunurile de consum personal care să-i dea maximum de
satisfacţie. De regulă, doleanţele consumatorului depăşesc
posibilităţile de satisfacere a lor (în condiţiile unor
disponibilităţi băneşti limitate). De aceea, el îşi poate
satisface anumite trebuinţe numai renunţând la altele.
Corespunzător legii specifice a distribuirii
cheltuielilor de consum, atingerea satisfacţiei maxime de
consum are loc în condiţiile în care sunt egale utilităţile
finale ale ultimelor bunuri consumate din fiecare grupă,
respectiv din fiecare categorie de cheltuieli destinate
consumului. Altfel spus, consumatorului îi este indiferent
pe ce cheltuieşte ultima sumă de bani de care dispune.
Corelaţiile dintre creşterea veniturilor şi creşterile
diferitelor capitole de cheltuieli de consum au fost
analizate de economistul-statistician E. Engel. El a ajuns
la concluzia că, pornind de la un anumit nivel al venitului
şi pe baza unei anumite creşteri a acestuia (să zicem o
creştere cu 15%), modificările diferitelor articole de
cheltuieli de consum vor înregistra următoarele ritmuri şi
sensuri:
a. cele destinate achiziţionării produselor alimentare
sporesc într-o măsură mai mică (de pildă, cu 10%)
ceea ce înseamnă că-şi reduc ponderea în totalul
cheltuielilor de consum;
b. cheltuielile destinate cumpărării articolelor de
îmbrăcăminte şi de încălţăminte cresc în aceeaşi
proporţie cu venitul (cu 15%) deci îşi menţin
ponderea anterioară;
c. idem, cheltuielile cu locuinţa (15%);
d. în schimb, cheltuielile pentru asigurarea
confortului şi pentru recreere cresc într-o măsură
mai mare decât creşte venitul (cu 20%), sporindu-şi
ponderea în totalul cheltuielile de consum.
În ultimele decenii, în ţările dezvoltate
economic, pe fondul unui venit relativ ridicat şi al
sporirii lui continue s-au conturat alte tendinţe în
dinamica articolelor de cheltuieli de consum. Cele mai
10
semnificative relaţii de mărime între venituri şi
cheltuielile de consum sunt:
a. în contextul creşterii consumului de alimente, al
diversificării structurii şi al îmbunătăţirii
calităţii lor, cheltuielile pentru acest articol în
bugetul de familie au sporit într-o măsură mai mică,
comparativ cu sporul venitului; ca urmare, aceste
cheltuieli şi-au redus ponderea (de la peste 40%
până la circa 20%);
b. în ceea ce priveşte cheltuielile cu îmbrăcămintea,
încălţămintea şi accesoriile, acestea şi-au redus,
de asemenea, ponderea în bugetul de familie de la
aproape 20% la mai puţin de 10%;
c. cheltuieli cu serviciile – inclusiv cele ce se
referă la locuinţă şi confort – au înregistrat o
creştere mult mai mare decât cea a veniturilor; în
cazul transporturilor şi comunicaţiilor, ponderea
cheltuielilor făcute cu acest articol (indiferent
dacă este vorba de transportul în comun sau cu
mijloace proprietate privată) a crescut până la
aproape 17%.
În ţările mai puţin dezvoltate economic, dinamica
şi structurile cheltuielilor de consum înregistrează
ritmuri şi sensuri atipice, care se abat de la
legităţile surprinse mai înainte. De pildă, în cele
mai multe dintre aceste ţări, ponderea cheltuielilor
pentru hrană a sporit considerabil, ajungând la peste
60% din bugetul mediu de familie.
Înclinaţia spre consum şi factorii care o determină.
Raportul procentual dintre consum şi venit, este pus în
evidenţă de rata consumului ( c ) sau înclinaţia medie spre
consum, care exprimă ponderea consumului (C) în totalul
venitului (V), adică:
100
V
c = C ⋅ ; de unde 100
C= V⋅ c.
Rata consumului este direct proporţională cu mărimea
consumului şi invers proporţională cu mărimea venitului.
Mărimea consumului depinde obiectiv de dimensiunile
venitului, iar subiectiv, de trebuinţele indivizilor.
Înclinaţia medie spre consum reprezintă relaţia
fundamentală dintre un anumit nivel al venitului exprimat în
salariu şi cheltuielile de consum la acest nivel al
venitului.
Mărimea cheltuielilor destinate consumului personal
depinde de o serie de factori obiectivi şi subiectivi.
Printre factorii obiectivi se înscriu:
a. nivelul şi dinamica salariului, ale veniturilor în
general. Consumul personal depinde într-o mare
măsură de venitul real, de cel nominal şi de
mărimea venitului disponibil. Decizia de consum
11
este luată în raport cu evoluţia venitului personal
disponibil;
b. modificările neprevăzute care afectează preţul
diferitelor elemente de capital fix şi capital
circulant, cauzate de uzura morală şi/sau
accentuarea restricţiilor la unele resurse
naturale. Pe perioade scurte, acest factor are o
influenţă majoră asupra înclinaţiei spre consum;
c. modificarea aşteptărilor în ceea ce priveşte
raportul dintre cheltuielile de consum prezent şi
viitor, determinate de schimbările în puterea de
cumpărare a banilor sau de unele riscuri. Acest
factor se identifică cu evoluţia ratei dobânzii. De
regulă, se consideră că mărimea cheltuielilor de
consum se modifică în raport invers proporţional cu
evoluţia mărimii ratei dobânzii. Riscurile privesc
şi ele anumite aspecte: incertitudinea duratei de
viaţă, care influenţează asupra posibilităţilor de
a beneficia de bunurile viitoare plata unor
impozite exagerat de mari, având caracter
confiscator; incertitudini externe privind viitorul
etc.;
d. modificarea politicii fiscale care creşte sau scade
cererea globală. Când este utilizată ca instrument
pentru o repartiţie mai echilibrată a veniturilor,
politica fiscală accentuează înclinaţia spre
consum; când o parte importantă a fondurilor
bugetare este destinată achitării datoriei publice,
sporesc impozitele de la populaţie, înclinaţia spre
consum diminuându-se.
Factorii subiectivi se referă la înclinaţii
psihologice, la obiceiurile indivizilor. Printre
aceştia se înscriu următoarele mobiluri:
a. dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească
pentru situaţii neprevăzute; drept urmare,
cheltuielile pentru consumul curent se diminuează în
favoarea unui consum viitor, pentru cazuri
neprevăzute;
b. constituirea de rezerve băneşti pentru asigurarea
bătrâneţii sau protejarea anumitor persoane;
c. dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje prin
participarea la unele acţiuni pe baza cărora urmează
să realizeze în viitor proiecte de afaceri;
d. instinctul oamenilor de ridicare a standardului de
viaţă, prin majorarea treptată a cheltuielilor de
consum, pe baza unor rezerve băneşti formate în
timp;
e. senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare
a indivizilor pe seama existenţei unei sume băneşti
economisite;
f. dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor;
12
g. manifestarea la unele persoane a zgârceniei,
concretizată în diminuarea cheltuielilor de consum
curent.
În raport cu factorii obiectivi şi subiectivi care
determină mărimea cheltuielilor de consum, evoluează şi
înclinaţia spre consum. Din ansamblul lor, impactul cele mai
puternic îl are modificarea venitului, acesta constituind
variabila principală de care depinde cererea de consum. Pe
termen scurt, un venit în creştere este însoţit adesea de
economii sporite, în timp ce un venit în descreştere este
însoţit de economii micşorate. Un nivel absolut mai ridicat
al venitului tinde, de regulă, să mărească decalajul dintre
venit şi consum, deoarece satisfacerea trebuinţelor curente,
de bază, constituie un impuls mai puternic decât o incitaţie
spre economisire, dar care începe să se afirme doar din
momentul în care indivizii ating un anumit nivel de
bunăstare.
După J.M.Keynes, relaţia dintre venit şi consum
se află sub incidenţa legii psihologice fundamentale,
potrivit căreia, de regulă, şi în medie, o dată cu
creşterea sau reducerea venitului, oamenii înclină săşi
mărească sau să-şi diminueze consumul, dar într-o
proporţie mai redusă.
Deci, la o creştere a venitului (⊗V) are loc şi o
sporire a consumului (⊗C), dar creşterea venitului devansând
creşterea consumului, adică: ⊗V > ⊗C.
Legătura funcţională dintre creşterea veniturilor şi
creşterea cheltuielilor pentru consum este relevată de
înclinaţia marginală spre consum (c’).
Aceasta exprimă raportul dintre creşterea consumului
şi creşterea cu o unitate a venitului, adică:
c’ = ⊗C/⊗V,
şi se prezintă ca o mărime pozitivă, dar subunitară,
fiind un număr cuprins între 0 şi 1.
0 < c’ < 1
În condiţii normale, înclinaţia marginală spre consum
nu poate lua nici valoarea 0 şi nici valoarea 1, mărimea ei
fiind plasată mai aproape de 1 decât de 0. În perioadele de
boom, înclinaţia marginală spre consum se înscrie între 0,6
– 0,7, în timp ce în perioadele de recesiune este mai mare.
Legătura funcţională dinte venit, consum şi economii
este pusă în evidenţă de următoarele date ipotetice:
V
(mil.
lei)
C
(mil.
lei)
S
(mil.
lei)
c s c’ s’
0
20
40
60
16
32
48
64
-16
-12
-8
-4
-
1,6
1,2
1,06
-
-0,6
-0,2
-0,06
-
0,8
0,8
0,8
-
0,2
0,2
0,2
13
80 80 0 1 0 0,8 0,2
100
120
96
112
4
8
0,96
0,93
0,04
0,07
0,8
0,8
0,2
0,2
Din situaţia prezentată se pot desprinde o serie
de concluzii, care au un caracter general:
a) în situaţia în care consumul este mai mare decât
venitul disponibil, diferenţa dintre C şi V poartă
denumirea de consum autonom. Acesta poate fi
acoperit din împrumuturi sau din economii;
b) dacă notăm consumul autonom cu a, atunci C = a +
V⋅c’, iar S = -a + V ⋅s’;
c) consumul poate fi mai mare decât venitul disponibil
numai pe o perioadă scurtă de timp. Pe o perioadă
îndelungată de timp, consumul autonom este egal cu
zero;
d) economiile sunt negative sau pozitive, în funcţie de
nivelul înclinaţiei medii spre consum ( c ). Când
c >1, economiile sunt negative, iar când c <1,
economiile sunt pozitive;
e) întotdeauna c >c’ deoarece V
c a V c= + ⋅ ′ ;
f) pe măsură ce venitul disponibil (V) creşte, c se
reduce şi tinde să se apropie de c’, care rămâne
relativ constantă;
g) pe o perioadă îndelungată de timp, c’ este mai mare
decât pe o perioadă scurtă de timp.
C+S
100
120
80
60
40
20
-16
20 40 60 80 100 120
16
S(+)
S(-)
V
S=0,2V-16
S
C=16+0,8V
C
V
-20
O
Figura nr. 5.1. Relaţiile dintre venit, consum şi
economii
3. Economiile şi investiţiile
14
In procesul repartiţiei venitului, se are în
vedere atât satisfacerea trebuinţelor prezente cât şi
a celor viitoare, adică o anumită proporţie între
consum şi economii.
Trebuie făcută distincţia între economisire şi
economii:
- economisirea se realizează în decursul unei perioade
de timp, reprezentând un flux;
- economiile reprezintă valoarea acumulată la
sfârşitul unei perioade de timp, prezentându-se ca
stoc.
Economiile (S), reprezintă surplusul de venit (V)
peste cheltuielile de consum (C), adică S = V – C.
Sumele economisite apar deci ca un reziduu, respectiv
ca acea parte a venitului care nu este consumată, formând
economiile nete.
Ca parte componentă a venitului, proporţia dintre
economiile nete şi venit, ca şi tendinţa acestora, se
exprimă prin înclinaţiile spre economii, medie şi marginală.
Înclinaţia medie spre economii (s) se defineşte prin
raportul dintre suma economisită şi venit, şi mai este
cunoscută sub numele de rata economisirilor:
100
V
s= S⋅ .
Înclinaţia marginală spre economii (s’) reflectă
raportul dintre creşterea economiilor şi cea a venitului,
reflectând cu cât sporesc economiile la o creştere cu o
unitate a sporului de venituri, adică:
;
V
sS
⊗
′ = ⊗
De regulă, modificarea relativă a economiilor
(⊗S), devansează modificarea relativă a venitului
(⊗V), adică: ⊗S% > ⊗V% sau 100
V
100 V
S
S
00

⊗⋅ > ⊗ ⋅
.
Deoarece ⊗V = ⊗C + ⊗S, rezultă că înclinaţia marginală
spre economii este un număr pozitiv dar subunitar. În
condiţii normale acesta nu poate lua valori de 0 şi 1,
deoarece suma înclinaţiei marginale spre consum şi a
înclinaţiei marginale spre economii este egală cu 1.
c’ + s’ = 1;
c’ = 1 –s’;
s’ = 1 – c’.
Funcţia de economisire se deduce prin scăderea
funcţiei de consum din funcţia venitului:
C = C0 + c’V,
S = V – C şi ⇒ S = V – (C0
+ c’V) = (1 – c’)V – C0.
15
Cum 1 – c’ = s’ ⇒ S = - C0 + s’V.
Funcţia economisirii pune în evidenţă faptul că
economiile sunt crescătoare în funcţie de nivelul venitului.
Cum înclinaţia marginală spre economii este constantă, în
mod evident înclinaţia medie spre economii este variabilă,
urmând nivelul venitului.
Această ipoteză presupune că nu se poate economisi
decât pornindu-se de la un anumit nivel de venituri.
Pentru un nivel de venit nul (V = 0) economiile vor fi
negative. În aceste caz, dacă consumul este pozitiv, pentru
un nivel de venit nul, va avea loc o “dezeconomie”, adică o
economie negativă, prelevată din ceea ce se deţinea anterior
şi care ar fi permis finanţarea consumului. Pentru un nivel
al venitului V = C, nu se economiseşte. Acest nivel al
venitului egal cu consumul, este “pragul economiei”.
Economia nu devine pozitivă decât dincolo de un anumit nivel
al venitului, numit “prag de ruptură”, prag dincolo de care
colectivitatea încetează de a mai “dezeconomisi”.
Economiile, odată realizate, pentru a nu rămâne o
simplă tezaurizare, trebuie transformate într-un plasament,
adică într-un capital adiţional la capitalul existent în
societate, care să aducă, în viitor, un venit naţional
sporit. Pe ansamblul economiei naţionale, datorită
sistemului bancar-financiar care colectează şi plasează
economiile băneşti, sporul de capital realizat prin
investiţii este aproximativ egal cu excedentul de venit
peste cheltuielile de consum, deci I = S.
Această egalitate se explică prin aceea că cele două
mărimi reprezintă pentru o colectivitate două faţete ale
aceluiaşi proces. Economiile exprimă comportamentul colectiv
al consumatorului individual (S = V – C), în timp ce
investiţiile reflectă comportamentul colectiv al
întreprinzătorului individual (I = V – C).
Deci, economiile se transformă în investiţii, al căror
rezultat se concretizează în mărirea dimensiunilor
capitalului fix şi ale stocurilor de capital circulant.
Investiţiile, în sens restrâns, reprezintă adaosul la
capitalul agenţilor economici sau la patrimoniul personal,
ca rezultat al cheltuirii (folosirii) economiilor obţinute
într-o anumită perioadă la formarea brută a capitalului din
economie. Investiţiile care măresc volumul capitalului fix
şi pe cel al stocurilor materiale poartă numele de
investiţii nete; ele contribuie la formarea netă a
capitalului. Dacă la investiţia netă se adaugă amortizarea
cu ajutorul căreia se înlocuieşte capitalul fix uzat, se
obţine investiţia brută, respectiv formarea brută a
capitalului.
Contribuind la formarea brută a capitalului,
investiţiile antrenează sporirea veniturilor, din care va
decurge o nouă creştere atât a consumului cât şi a
economiilor.
16
În sens larg, investiţiile desemnează procesul de
plasare a economiilor deţinute de persoane fizice şi
juridice în vederea menţinerii şi creşterii stocului de
capital din economie şi al stocului de bunuri, pentru
achiziţionarea unor bunuri imobiliare (suprafeţe de teren şi
locuinţe), precum şi pentru achiziţionarea de titluri de
valoare. După destinaţia lor, investiţiile se împart în
patru categorii:
a) investiţii pentru afaceri, care constau în
cheltuielile pentru maşini, utilaje, instalaţii,
fabrici, etc;
b) investiţii imobiliare, pentru terenuri-construcţii;
c) investiţii în stocuri, respectiv în diferite mărfuri
obţinute de firme şi stocate în vederea vânzării;
d) investiţii în titluri de valoare.
Noţiunea de investiţie este strâns legată de cea
de economii. Ca mărime, cele două categorii pot fi
identice, dar ca procese, ele se deosebesc
fundamental. Economiile reprezintă procesul de
constituire a resurselor băneşti necesare pentru
reproducerea şi extinderea capitalului real al
agenţilor economici. Investiţiile constau în procesul
de cheltuire a economiilor pentru realizarea fizică a
lucrărilor şi obiectivelor din economie, respectiv
reprezintă procesul de materializare a economiilor în
capitaluri reale sau tehnice.
Investiţiile, ca premisă reală a expansiunii
economice, sunt influenţate de mai mulţi factori: cererea de
investiţii; randamentul viitor al bunurilor capital;
fluctuaţiile profitului la investiţiile existente; politica
statului în domeniul investiţiilor; starea generală a
economiei naţionale, conjunctura economiei mondiale, etc.
a) cererea de investiţii depinde preponderent de
mărimea ratei dobânzii. Pentru ca un proiect de investiţii
să fie rentabil este necesar ca venitul obţinut să
depăşească cheltuielile făcute pentru acesta. Întrucât rata
dobânzii măsoară valoarea finanţării proiectelor de
investiţii, sporirea acestei rate conduce la reducerea
cantităţii de proiecte investiţionale profitabile. În acest
fel, se reduce cererea de bunuri investiţionale. De exemplu,
o firmă poate să achiziţioneze un capital tehnic de 1 milion
de dolari, care îi va aduce un venit net anual de 80.000 de
dolari (adică 8% pe an). Acest proiect este rentabil numai
dacă rata reală a dobânzii este mai mică de 8%.
Legătura dintre rata reală a dobânzii (r) şi
investiţii (I) poate fi exprimată prin funcţia I = I(r), a
cărei curbă este descrescătoare, în sensul că pe măsură ce
creşte rata dobânzii va avea loc scăderea investiţiilor şi
invers (fig. 5.2.).
17
I1 I2 I
r
r2
r1 I = I(r)
Rata reala a dobanzii
Volumul investitiilor
Figura nr. 5.2. Relaţia dintre investiţii şi rata dobânzii
b) costul de întrebuinţare. Utilizarea bunurilor de
capital realizate prin investiţie presupune anumite
cheltuieli ocazionate de întreţinerea şi funcţionarea
acestora, cheltuieli cu energia, combustibilul, salariile,
etc. Între nivelul acestor cheltuieli şi volumul
investiţiilor există o relaţie negativă.
c) progresul tehnic. Introducerea unor tehnologii
moderne, descoperirea de noi metode de producţie, de
ridicare a calităţii bunurilor, de management, introducerea
în fabricaţie de noi bunuri etc. determină o creştere a
investiţiilor. Intre ritmul inovaţiilor şi investiţiilor, pe
de o parte şi investiţii, pe de altă parte există o relaţie
directă;
d) stocul bunurilor de capital. Stocul bunurilor de
capital poate fi mai mare sau mai mic în raport cu producţia
cerută pe piaţă. În situaţia în care, în majoritatea
industriilor, există capacităţi de producţie excedentare,
investiţiile se vor reduce şi invers.
e) fluctuaţiile profitului la investiţiile existente
influenţează imboldul spre investiţii. Aceste oscilaţii sunt
mai evidente în cazul întreprinderilor producătoare cu
caracter sezonier, unde valoarea acţiunilor lor, deci şi
mărimea profitului oscilează de la o perioadă la alta.
f) politica statului în domeniul investiţiilor.
Accentuarea investiţiilor în domeniul public antrenează
creşterea cererii de bunuri investiţionale, în timp ce
diminuarea lor are drept efect reducerea acestei cereri.
g) conjunctura economiei mondiale. În funcţie de
variaţia fazelor ciclurilor economice, favorizează sau nu
înclinaţia spre investiţii. Dacă pe piaţa mondială se
manifestă o tendinţă de stagnare a cererii de bunuri
economice, întreprinzătorii naţionali nu mai sunt interesaţi
de a investi şi invers.
Ansamblul acestor factori care influenţează procesul
investiţional, acţionează în strânsă interdependenţă, se
intercondiţionează.
18
În general, evoluţia cheltuielilor pentru investiţii
este mai puţin stabilă decât cea a cheltuielilor pentru
consum, deoarece este mai uşor să se amâne cumpărarea de
bunuri capital decât să se amâne cumpărările de bunuri de
consum. Când se produce un declin în mărimea cheltuielilor
de investiţii, cererea de împrumuturi se reduce, ceea ce
determină şi scăderea ratei dobânzii. Dar, diminuarea ratei
dobânzii stimulează investiţiile, astfel că proiectele de
investiţii amânate se reiau, investiţiile încep să crească.
Luarea unei decizii de investiţii de către
întreprinzător se fundamentează pe studii privind
oportunitatea financiară, care presupun determinarea unor
indicatori economici, cum sunt: rata rentabilităţii
investiţiilor, rata rentabilităţii minime a investiţiilor,
perioada de rambursare sau recuperare a investiţiei.
Rata rentabilităţii investiţiei se determină pe baza
principiului dobânzii compuse, potrivit căreia o anumită
sumă de bani disponibilă la un moment dat (S0), plasată cu
dobânda compusă exprimată într-o anumită rată (r), va
deveni, după o perioadă de timp, o sumă mai mare (Sn),
adică:
Sn = S0 ⋅ (1+r)n
Rata rentabilităţii minime exprimă pragul minim
stabilit, de regulă, la un nivel mai ridicat, peste care
întreprinzătorul se aşteaptă să fie depăşit de rata
profitului ce va fi obţinută, motivându-se astfel
investiţia.
Perioada de rambursare reprezintă durata (în ani) în
care costul iniţial al investiţiei va fi rambursat
întreprinzătorului investitor, acesta acceptând durata cea
mai scurtă de rambursare.
Se determină raportând volumul investiţiei (I) la
profitul anual aferent investiţiei (Pa):
;
P
TI
a

r =
Tr – termenul de recuperare al investiţiei în număr de
ani.
4. Raportul dintre consum şi investiţii;
multiplicatorul investiţiilor şi
acceleratorul
Principiul multiplicatorului. Decizia de a face
investiţii influenţează producţia şi ocuparea, deci şi
veniturile, şi prin acestea consumul şi investiţia. Acestea
19
din urmă asigură o creştere mai mare a venitului. La rândul
său, un venit mai mare va însemna o premisă a sporirii
consumului şi economiilor, ş.a.m.d.
Dependenţa sporului de venit de sporul de investiţii
este exprimată de principiul multiplicatorului, care
evidenţiază de câte ori se cuprinde sporul de investiţii
(⊗I) în sporul de venituri (⊗V), respectiv de câte ori
sporeşte venitul în raport de sporul cu o unitate a
investiţiilor, adică:
,
I
KV
⊗
= ⊗ de unde ⊗V = K⋅ ⊗ I, în care K>1
Valoarea multiplicatorului este strâns legată de
înclinaţia spre consum. El este ridicat sau scăzut după cum
înclinaţia spre consum înregistrează creşteri sau diminuări.
Această dependenţă poate fi evidenţiată, înlocuind în
relaţia multiplicatorului pe ⊗I = ⊗V - ⊗C şi împărţind
raportul prin ⊗V.
Vom obţine: : V
VC
KV⊗
⊗ − ⊗
= ⊗ şi rezultă ;
V
1C
K1
⊗
− ⊗
= cum V
C
⊗
⊗
reprezintă înclinaţia marginală spre consum (c’), obţinem:
1 c
K 1
− ′
= , de unde rezultă că multiplicatorul este direct
proporţional cu înclinaţia marginală spre consum. Cum 1-c’ =
s’, obţinem: s
K1
′
= . În consecinţă, multiplicatorul se află
în raport invers proporţional cu înclinaţia marginală spre
economii.
Astfel, valoarea multiplicatorului investiţiilor este
cu atât mai mare cu cât înclinaţia marginală spre consum
este mai ridicată sau cu cât înclinaţia marginală spre
economisire este mai scăzută.
Pentru a înţelege mai bine sensul multiplicatorului
investiţiei, vom porni de la un exemplu simplu.
Să presupunem că o persoană mobilizează factorii de
producţie neutilizaţi, pentru a construi un garaj în valoare
de 1000 dolari.
Această investiţie va avea drept rezultat, pe lângă
investiţia iniţială, şi o expansiune secundară a producţiei
naţionale şi a venitului naţional.
Producătorii de materiale de construcţii vor obţine un
venit suplimentar de 1000$. Dacă înclinaţia marginală de a
consuma a acestora este de 3/4 (respectiv 0,75), atunci ei
vor cheltui 750 $ în noi bunuri de consum şi vor economisi
1000 (1 – 0,75) = 250$.
Producătorii de bunuri de consum vor primi la rândul
lor un venit suplimentar de 750$. Dacă înclinaţia lor
marginală spre economie este tot de 3/4 , atunci ei vor
cheltui suplimentar, la rândul lor, suma de 562,5$, adică,
20
3/4 din 750$ sau 3/4 din 3/4 din 1000$ (sau 1000 ⋅ 0,752 ).
Restul de 187,5$ îl vor economisi.
În felul acesta, cheltuiala iniţială de investiţii de
1000$, declanşează în lanţ, o serie de cheltuieli secundare
de consum.
Dar, acest lanţ se subţiază şi adunarea tuturor
cheltuielilor, iniţiale şi derivate, dă o sumă finită.
Dacă vom face apel la calculul aritmetic simplu, sau la
formula progresiei geometrice infinite: 1 + r + r2 + r3
+…..+ rn = 1/1-r, pentru r<1, obţinem următoarele rezultat
ipotetice:
Economii Cheltuieli Venit
- 1000 -
1000(1-0,75) = 250 1000⋅ 0,75 = 750 1000 = 1000⋅ 1
1000(1-0,75)⋅ 0,75 = 187,5 1000⋅ 0,752 = 562,5 750 = 1000⋅ 0,75
1000(1-0,75)⋅ 0,752 =
140,6
1000⋅ 0,753 = 421,9 562,5 = 1000⋅ 0,752
…………………………... ………………………... ………………………….
1000(1-0,75) ⋅ 0,75n = 1000⋅ 0,75n+1 = 1000⋅ 0,75n =
1000 3000 4000
Datele prezentate relevă că venitul suplimentar generat
de o investiţie adiţională de 1000$ este egală cu suma
seriei infinite:
1000 + 1000⋅ 0,75 + 1000⋅ 0,752 + …. + 1000⋅ 0,75n =
= 1000 (1 + 0,75 + 0,752 + …..0,75n) = 1000/1-0,75=
= 1000/0,25 = 4000= 1000,
0,25
1⋅
sau, generalizând, rezultă că multiplicatorul
;
s
1
1c
K1
′
=
− ′
=
Se observă deci că, pentru o înclinaţie marginală spre
consum de 3/4, multiplicatorul este 4, compus dintr-o
unitate din investiţia iniţială, plus 3 unităţi adiţionale
din cheltuielile secundare de consum.
Principiul acceleratorului. În procesul luării deciziei
cu privire la împărţirea veniturilor între cheltuieli de
consum şi economii (investiţii) se ia în consideraţie şi
principiul acceleratorului, abordat pentru prima dată de A.
Aftalion, într-o lucrare despre crizele economice. După el,
creşterea cererii de bunuri de consum începe prin a provoca
o creştere mai mult decât proporţională a producţiei de
bunuri capital: cantitatea suplimentară de bunuri de consum
cerute, nu se produce decât după aceasta şi, câteodată în
cantităţi excesive.
Dacă toate capacităţile de producţie sunt utilizate iar
cererea de consum sporeşte, firmele sunt tentate să mărească
producţia pentru a veni în întâmpinarea consumatorilor, a
21
cererii lor solvabile. Apare deci o cerere suplimentară de
investiţii, ştiut fiind că sporirea capacităţii de producţie
nu este posibilă fără investiţii. Dar modificările survenite
în cererea de bunuri şi servicii tind să determine variaţii
mai accentuate ale cererii de bunuri de capital (investiţii)
care le creează.
Noile resurse investiţionale atrase, poartă numele de
investiţii induse, a căror mărime depinde de modificarea
venitului naţional şi de un coeficient (a), care arată
măsura în care investiţia indusă este influenţată de
modificarea venitului naţional. În consecinţă, principiul
acceleratorului se exprimă într-o formă simplificată prin
relaţia:
It = a ⋅ ⊗ V, cu “a” pozitiv şi subunitar,
de unde: V
a It
⊗
= ,
în care :
a – coeficientul acceleratorului;
It – investiţiile nete în anul t;
⊗V – variaţia venitului în anul t faţă de anul t-1;
Dacă luăm în calcul şi investiţia de înlocuire a
capitalului fix uzat, pe seama amortizării, atunci
principiul acceleratorului se exprimă prin relaţia It = a ⊗V
+ b, în care b este investiţia de înlocuire sau de
reamplasare făcută pe seama amortizării.
Deoarece o modificare (sporire) relativ modestă a
venitului naţional şi a consumului vor genera o creştere
procentuală mai mare a investiţiilor, coeficientul “a”
poartă numele de accelerator.
Intensitatea şi sensul efectului accelerator al
venitului şi consumului asupra investiţiilor sunt:
a) investiţiile vor spori atunci când sporul venitului
naţional creşte de la o perioadă la alta (⊗Vt+1 >
⊗Vt);
b) investiţiile vor rămâne la acelaşi nivel dacă sporul
venitului naţional nu se modifică faţă de perioada
anterioară (⊗Vt+1 = ⊗Vt );
c) investiţiile se vor reduce dacă ritmul de creştere a
venitului naţional este mai mic decât în anul
precedent (⊗Vt+1 < ⊗Vt );
d) dacă venitul naţional rămâne la nivelul celui din
anul anterior (creştere zero), atunci se fac doar
investiţii de înlocuire (din amortizare);
e) dacă se reduce venitul naţional (creşterea negativă),
cererea de investiţii se reduce sub nivelul celor de
înlocuire.
Se poate spune că o sporire iniţială a cererii de
consum va avea ca rezultat o creştere procentual mult mai
mare a cererii de investiţii. Dar, pe măsură ce sporul
cererii de consum începe să se reducă, nivelul cererii de
22
investiţii va scădea. Chiar şi o reducere uşoară a cererii
de consum poate reduce investiţiile la zero.
Intensitatea şi sensul efectului accelerator al
venitului şi consumului asupra investiţiilor au fost astfel
exemplificate de P.A. Samuelson în lucrarea Economics.
Să presupunem că o întreprindere textilă are un
echipament industrial, care este menţinut în mod constant la
de 2 ori cifra anuală de afaceri. Presupunem că cifra de
afaceri s-a stabilizat pentru un anumit timp la 30 milioane
dolari, iar balanţa sa va arăta 60 milioane de dolari în
bunuri de capital, care constau în 20 de maşini de vechime
diferită, din care una ajunge să fie uzată şi înlocuită
anual. Întrucât înlocuirile compensează exact amortismentul,
întreprinderea nu realizează nici un fel de economie şi nici
o investiţie netă. Investiţia netă corespunde unei înlocuiri
anuale de 3 milioane dolari care reprezintă contravaloarea
unei maşini. Putem presupune că celelalte 27 milioane din
cifra de afaceri sunt salarii şi dividende. Aceste aspecte
sunt reflectate de prima fază a tabelului următor:
- în mulioane $
-
Timpul Vânzăril
e anuale
Stocul
de
capital
Investiţ
ia netă
(IN)
Investiţia brută
(IN + reânlocuire)
Prima
fază
Primul an
Al doilea an
Al treilea
an
30
30
30
20/60
20/60
20/60
0
0
0
o maşină a 3$ = 3$
o maşină a 3$ = 3$
o maşină a 3$ = 3$
A doua
fază
Al patrulea
an
Al cincilea
an
Al şaselea
an
45
60
75
30/90
40/120
50/150
10/30
10/30
10/30
(10 + 1) maşini a 3$
= 33$
(10 + 1) maşini a 3$
= 33$
(10 + 1) maşini a 3$
= 33$
A treia
fază
Al şaptelea
an
75 50/150 0 o maşină a 3$ = 3$
A patra
fază
Al optulea
an
73,5 49/147 0 -o maşină a 3$ = -3$
Considerăm că în al patrulea an vânzările
întreprinderii au crescut cu 50%, trecând de la 30 la 45
milioane $. Pentru a menţine raportul de 2 între capital şi
producţie, numărul de maşini trebuie să crească cu 50% adică
de la 20 la 30. În acest an, în care a avut loc expansiunea
23
vor trebuie achiziţionate 11 maşini, din care una va înlocui
maşina uzată, iar 10 se vor adăuga la cele 20 existente.
Se observă, deci, că vânzările de textile au crescut cu
50%. Se naşte întrebarea: dar producţia de maşini textile cu
cât a crescut? Răspunsul este: cu 1000% (1 maşină se produce
pentru înlocuire, iar 10 se produc în plus pentru a se
adăuga la cele existente). Principiul acceleratorului
datorează numele său acestui efect multiplicat asupra
nivelului investiţiilor pe care îl provoacă o variaţie a
consumului.
Dacă vânzările urmează să crească la 15 milioane dolari
atât în al cincilea an cât şi în al şaselea an, vom continua
să avem nevoie de 11 maşini noi (10+1) pentru fiecare an.
Până în prezent principiul acceleratorului nu a creat
nici un fel de dificultăţi. Dimpotrivă, el se traduce
printr-o sporire impresionantă a cheltuielilor de investiţii
, incitate de o creştere moderată a vânzărilor la
consumatorii de textile. După principiul acceleratorului,
pentru ca investiţia actuală să se menţină stabilă,
vânzările trebuie să continue cu aceeaşi viteză, cu acelaşi
ritm.
Dacă consumul nu mai înregistrează un ritm de creştere
destul de rapid sau dacă se va stabiliza la un anumit nivel,
de exemplu în al şaptelea an la 75 milioane dolari, atunci
investiţia netă va cădea brusc la zero, iar investiţia brută
va scădea la o maşină.
In al optulea an, datorită scăderii cifrei de afaceri
la 73,5 milioane dolari, cererea de investiţii se reduce sub
nivelul celor de înlocuire.
Samuelson consideră principiul acceleratorului ca un
puternic factor de instabilitate economică. Dacă vânzările
întreprinderilor cresc şi apoi scad, principiul
acceleratorului poate amplifica fluctuaţiile lor. El
provoacă investiţii nete în perioadele de avânt, dar incită
la dezinvestiţii nete, de mărimi analoge, în perioadele de
criză.
In realitate, efectul acceleratorului nu va fi atât de
amplu cum se pare. In acelaşi timp, mărimea acestuia va fi
dificil de anticipat cel puţin din următoarele considerente:
a) multe firme au capacităţi neutilizate sau păstrează
stocuri de mărfuri, ceea ce le permite satisfacerea cererii
suplimentare fără să facă investiţii;
b) hotărârea de a investi depinde de anticipările
firmelor privind creşterea viitoare a cererii de consum;
c) întreprinderile îşi programează investiţiile cu mult
timp înainte de a începe producţia şi nu sunt suficient de
abile de a face ajustări pe termen scurt;
d) producătorii de bunuri investiţionale nu reuşesc, în
toate cazurile, să ofere aceste bunuri pe termen scurt;
24
e) maşinile uzate scriptic, a căror valoare a fost
recuperată prin amortizare, pot fi utilizate în continuare,
dacă nu sunt uzate complet sub aspect fizic.
Interacţiunea multiplicatorului si acceleratorului. In
conformitate cu principiul de accelerare, se consideră că
sporurile de venituri generează o cerere nouă de bunuri de
consum iar întreprinderile care beneficiază de această
cerere adiţională sunt impulsionate să-şi dezvolte
capacităţile de producţie, adică să efectueze noi
investiţii.
Dat fiind faptul că acceleratorul reflectă relaţia
existentă între investiţii (I) şi variaţia venitului (⊗V),
expresia originală a acestuia este:
I = a ⋅ ⊗V
Din acest principiu al acceleratorului se desprinde
concluzia conform căreia capitalul de care are nevoie
societatea depinde, în principal, de nevoile producţiei.
Adăugările la stocul de capital vor creşte când venitul
creşte. Aşa cum am văzut, o perioadă de prosperitate poate
lua sfârşit nu pentru că producţia a scăzut, ci pentru că sa
stabilit la un nivel ridicat sau pentru că va continua să
crească, dar într-un ritm mai lent. Cum deja s-a semnalat,
funcţionarea acceleratorului tinde să amplifice procesul de
multiplicare şi, prin urmare, face mai intense fluctuaţiile
economice.
Variaţiile nivelului producţiei în ramurile
producătoare de bunuri de capital, influenţează asupra
venitului şi a cheltuielilor indivizilor, ce vor produce noi
schimbări, “multiplicate” în cheltuieli. Acest gen de
procese pot determina un ciclu vicios în care principiul de
accelerare şi multiplicare se intercondiţionează dând
naştere la o spirală cumulativă inflaţionistă sau
deflaţionistă.
Deci, incidenţa asupra consumului, a unei modificări a
venitului, se poate exprima în maniera următoare:
C;
c
C c V sau V 1 ⋅ ⊗
′
⊗ = ′ ⋅ ⊗ ⊗ =
Dacă substituim valoarea variaţiei producţiei (⊗V) din
expresia originară a acceleratorului cu expresia sa
anterioară, rezultă:
C
c
I a ⋅⊗
′
= .
Această expresie arată că investiţia “indusă” este
proporţională cu variaţia consumului.
5
CAPITOLUL VI
CREªTEREA ªI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
1. Contabilitatea naţională şi sistemul conturilor
naţionale
Abordarea macroeconomică presupune determinarea unor
mărimi care să permită obţinerea unei viziuni globale a
economiei, a rezultatelor din economia naţională în
ansamblul său. Aceasta se efectuează, în special, prin
contabilitatea naţională.
În prezent contabilitatea naţională reprezintă
principalul sistem de evidenţă şi analiză macroeconomică
utilizat în statistica internaţională, de majoritatea
ţărilor lumii, mai ales cele cu economie de piaţă.
Contabilitatea naţională descrie cifric activitatea
economică, fluxurile materiale, de venituri şi financiare,
care au loc în economie, între diferiţi agenţi economici. Ea
prezintă sintetic, conform unui cadru contabil riguros,
ansamblul informaţiilor privind activitatea economică a unei
naţiuni, descriind fenomenele fundamentale ale producţiei,
distribuţiei, repartiţiei şi acumulării. Pentru a da o
imagine clară a economiei naţionale, ea trebuie să
simplifice şi să ordoneze faptele economice, obţinând în
acest fel un ansamblu de mărimi omogene ce sunt evaluate şi
prezentate în tabele, care în ansamblul lor formează un
sistem de conturi ale economiei naţionale. Cu ajutorul lor
se poate evalua rata de creştere economică, se pot urmări în
timp perioadele de expansiune sau recesiune, de inflaţie sau
de stabilitate a preţurilor, se realizează comparaţii ale
structurilor şi evoluţiei economiilor diferitelor ţări.
Informaţiile furnizate de contabilitatea naţională
stau la baza calculării principalilor indicatori
macroeconomici, ce reprezintă instrumente de cunoaştere şi
analiză a economiei naţionale, de fundamentare a deciziilor
viitoare, precum şi pentru efectuarea de comparaţii
internaţionale, în vederea aprecierii locului ţării
respective în economia mondială.
Fluxurile materiale, de venituri sau financiare,
precum şi stocurile de bunuri şi valori financiare grupate
pe subiecţi economici, pe categorii de bunuri, servicii,
6
venituri şi cheltuieli, sunt prezentate într-un tablou
economic de ansamblu. Acesta este format din conturi,
elaborate pe principiul contabil al dublei înregistrări.
Fiecare cont înregistrează, pe de o parte, resursele, iar pe
de altă parte, utilizarea lor.
Sistemul contabilităţii naţionale cuprinde 9 conturi
macroeconomice. Fiecare operaţiune economică înscrisă în
conturile sintetice şi analitice se înregistrează de două
ori – odată în debit şi a doua oară în credit.
Structura celor 9 conturi naţionale este următoarea:
1. Contul sintetic de bunuri (Contul 0) se elaborează
numai pentru întreaga economie şi arată provenienţa
bunurilor economice şi utilizarea lor;
2. Contul 1 – Producţie – se elaborează la nivelul
fiecărui sector instituţional (categorie de agenţi
economici) şi pe ansamblul economiei. Prin el se
sintetizează tranzacţiile ce caracterizează
activitatea de producţie a tuturor agenţilor
economici interni şi reflectă legătura între
producţia de bunuri şi servicii şi consumul
intermediar necesar pentru a obţine această
producţie. Soldul său este valoarea adăugată brută,
ce măsoară contribuţia fiecărui sector
instituţional la crearea PIB;
3. Contul 2 – Crearea veniturilor – arată pentru
fiecare sector şi pentru întreaga economie,
formarea venitului din activităţi economice şi din
patrimoniu;
4. Contul 3 – Repartiţia veniturilor – reflectă
repartiţia primară a valorii adăugate, respectiv,
distribuirea veniturilor generate de procesul de
producţie. Sintetizează pe lângă veniturile
factorilor, create în interiorul ţării, şi pe cele
primite, respectiv plătite străinătăţii, realizând
trecerea de la calculul după conceptul de ”intern”
la calculul după conceptul de ”naţional”;
5. Contul 4 – Redistribuirea veniturilor – descrie
repartiţia secundară a venitului şi realizează
trecerea de la venitul naţional la venitul
disponibil, care se realizează prin intermediul
soldului transferurilor curente în raport cu
străinătatea, prin impozite directe, prin
contribuţii la asigurări sociale etc.
6. Contul 5 – Utilizarea venitului – este axat pe
funcţia de consum şi arată modul în care fiecare
sector instituţional îşi repartizează venitul
disponibil între consum final (privat şi public) şi
economisire;
7. Contul 6 – Modificarea patrimoniului (acumulare) –
sintetizează, pe de o parte, economiile brute şi
transferurile de patrimoniu din străinătate, iar pe
7
de altă parte, componentele în care s-au
concretizat aceste surse şi soldul finanţării;
8. Contul 7 – Finanţarea – evidenţiază, pe ansamblul
ţării, modificările intervenite în nivelul şi
structura creanţelor, atât global cât şi pe
componente;
9. Contul 8 – Străinătatea (Restul lumii) – în care
se reflectă toate tranzacţiile agenţilor economici
interni cu străinătatea, respectiv veniturile
provenite din străinătate şi plăţile către
străinătate.
Bunurile şi serviciile evidenţiate în conturile
naţionale sunt evaluate la preţurile factorilor de
producţie (când nu se includ impozitele indirecte) şi la
preţurile pieţei (când includ impozitele indirecte).
Preţurile pieţei sunt deci, mai mari decât preţurile
factorilor de produc⇔ie.
Impozitele indirecte cuprind: impozite pe vânzări,
accize, TVA, impozitul pe proprietate, impozitul pe licenţe,
taxe vamale, etc.
Pentru firme aceste impozite sunt costuri care se
adaugă la preţul de vânzare, mărindu-l. In acela∠ i timp,
ele sunt fluxuri de venituri bugetare.
Subvenţiile de exploatare, sunt aloca⇔ii de la bugetul
de stat f| r| echivalent pentru firmele private, în vederea
stimulării produc⇔iei sau menţinerii preţurilor de consum.
Prin scăderea din impozitele directe a subvenţiilor de
exploatare se obţin impozitele directe nete: Iin = Ii – Ssx.
2. Măsurarea rezultatelor macroeconomice.
Indicatori macroeconomici sintetici
2.1. Măsurarea rezultatelor: funcţii, sisteme de
calcul,
principii şi metode
Rezultatele activităţii obţinute pe ansamblul
economiei naţionale dintr-o perioadă de timp determinată, de
regulă un an, se reflectă cifric prin indicatori
macroeconomici.
Măsurarea rezultatelor economice prin asemenea
indicatori îndeplineşte o serie de funcţii esenţiale:
a) Indicatorii macroeconomici au rolul de
evidenţă statistică, prin care se sintetizează informaţiile
privind rezultatele activităţilor dintr-o economie
naţională, într-o perioadă determinată, măsurând potenţialul
său economic;
8
b) Pentru agenţii economici, ei constituie
punctul de plecare în luarea deciziilor privind dimensiunea,
structura şi calitatea ofertei şi cererii de bunuri
economice viitoare, şi pe baza acestora, atragerea şi
utilizarea factorilor de producţie;
c) Pe baza lor se fac comparaţii internaţionale,
prin care se pun mai bine în evidenţă valoarea
performanţelor obţinute pe plan naţional, nivelul de
dezvoltare economică atins de o ţară şi locul ei în economia
mondială.
Măsurarea rezultatelor de ansamblu ale economiei
naţionale se bazează pe o anumită teorie şi concepţie
metodologică. Sub acest aspect s-au distins două sisteme:
sistemul conturilor naţionale (SCN), specific ţărilor cu
economie de piaţă şi sistemul producţiei materiale (SPM)
folosit în ţările cu economie centralizat-planificată.
a) Primul sistem, SCN, se fundamentează pe teoria
factorilor de producţie elaborată de către Jean Baptiste
Say, conform căreia fiecare factor este recompensat în
funcţie de contribuţia sa la activitatea economică. Prin
urmare, în calculul indicatorilor macroeconomici se porneşte
de la veniturile factorilor de producţie.
b) Cel de-al doilea sistem, SPM, are la bază
teoria muncii productive, conform căreia munca depusă în
sfera producţiei materiale, inclusiv în domeniul serviciilor
de producţie, crează bunuri economice, deci este productivă.
Deşi, între timp, această teorie a evoluat, în sensul
lărgirii sferei de cuprindere a muncii productive, totuşi,
cele mai multe dintre activităţile din domeniul serviciilor
nemateriale (servicii de consum, servicii publice etc.),
sunt considerate în continuare neproductive. Indicatorii
macroeconomici calculaţi în cadrul acestui sistem (SPM) au o
sferă de cuprindere mai mică faţă de cei calculaţi prin
sistemul conturilor naţionale. Sistemul producţiei materiale
a fost caracteristic fostelor ţări socialiste şi pe măsura
tranziţiei lor la economia de piaţă este înlocuit cu
sistemul conturilor naţionale, ai cărui indicatori sunt
urmarea evaluării tuturor bunurilor materiale şi serviciilor
obţinute în activitatea economică, într-o perioadă dată (de
regulă un an).
Măsurarea rezultatelor macroeconomice prin sistemul
conturilor naţionale se bazează pe o serie de principii:
a) se evaluează ansamblul activităţii economice,
activitatea productivă fiind extinsă şi asupra serviciilor
nemateriale, legate de consumul populaţiei şi de
administraţia de stat;
b) indicatorii sintetici de rezultate cuprind numai
bunurile şi seriviciile care sunt vândute pe piaţă. Drept
urmare, ei nu includ bunurile şi serviciile produse de
menaje şi care nu sunt destinate vânzării, respectiv
9
serviciile membrilor de familie pentru întreţinerea
gospodăriei;
c) produsele şi serviciile se include în calcul, numai
în condiţiile în care sunt urmarea activităţii în intervalul
de timp pentru care se determină respectivii indicatori. Nu
sunt luate în calcul bunurile şi serviciile care reprezintă
revânzări, când tranzacţiile sunt doar o schimbare a
titlului de proprietate (terenuri, locuinţe);
d) rezultatele activităţilor economice măsoară numai
valoarea bunurilor şi serviciilor pentru uz final, (cu
excepţia Produsului Global Brut). Pentru a se evita
înregistrările repetate, nu se includ în calcul consumurile
intermediare – adică bunurile materiale şi serviciile
produse şi consumate în perioada respectivă în vederea
producerii altor bunuri materiale şi servicii;
e) evaluarea rezultatelor făcându-se pornind de la
veniturile factorilor de producţie antrenaţi în activitatea
economică, nu include transferurile băneşti care au loc
între agenţii economici sub forma pensiilor, ajutoarelor de
şomaj, burse, alocaţii de la guvern etc. care nu sunt
însoţite de un flux invers de bunuri materiale şi servicii;
f) delimitarea rezultatelor în funcţie de teritoriul
pe care îşi desfăşoară activitatea agenţii economici.
Însumarea rezultatelor activităţii tuturor agenţilor
economici din interiorul ţării conduce la obţinerea
produsului sau venitului intern. Dacă se elimină rezultatele
agenţilor economici străini de pe teritoriul ţării pentru
care se face calculul şi se adaugă rezultatele agenţilor
naţionali care îşi desfăşoară activitatea în afara ţării,
rezultă indicatori care evidenţiază produsul sau venitul
naţional.
g) în funcţie de sistemul de evidenţă şi de măsurarea
utilizat, rezultatele macroeconomice se exprimă prin
indicatori economici în formă brută (se includ alocaţiile
pentru consumul capitalului fix) şi netă (nu se includ
alocaţiile pentru consumul capitalului fix).
Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice
determinaţi prin sistemul conturilor naţionale pot fi
calculaţi prin trei metode :
a) metoda de producţie – prin care are loc agregarea
produselor şi serviciilor finale obţinute de agenţii
economici în perioada de calcul, (de regulă un an). Prin
această metodă, din valoarea totală a producţiei se elimină
consumul intermediar, iar în cazul indicatorilor în formă
netă se exclud şi alocaţiile pentru consumul capitalului
fix;
b) metoda utilizării producţiei finale – constă în
agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor economici cu
bunuri materiale şi servicii, ce compun producţia finală. Se
însumează cheltuielile menajelor pentru bunuri materiale şi
servicii de consum, cheltuielile publice pentru bunuri
10
materiale şi servicii, cheltuielile pentru bunuri de
investiţii şi exportul net (diferenţa dintre export şi
import);
c) metoda costurilor sau valorii adăugate – prin care
se însumează elementele care reflectă compensarea factorilor
de producţie (salariu, profit, dobândă, rentă etc.),
alocaţiile pentru consumul de capital fix (forma brută a
indicatorilor) şi impozitele indirecte (cu excepţia
venitului naţional).
2.2. Indicatorii macroeconomici calculaţi în S.C.N.
Pe baza informaţiilor oferite de contabilitatea
naţională, se calculează următorii indicatori sintetici ce
reflectă rezultatele macroeconomice.
Produsul global brut (PGB) – exprimă valoarea totală a
bunurilor materiale şi serviciilor obţinute într-o anumită
perioadă, de regulă, un an. Se calculează ca sumă a
producţiei brute de bunuri materiale şi servicii realizate
de toate sectoarele economiei naţionale, cu sau fără
caracter de marfă, într-o perioadă de timp (de regulă un
an).
ΣΣΣ
= = =
= = +
n
i1
n
i1
n
i1
PGB PGi PFi Ci,
unde: PGB – produsul global brut
PG – produsul global realizat în
fiecare sector de activitate;
PF – produsul final realizat în
fiecare sector de activitate;
Ci – consumul intermediar din fiecare
sector de activitate;
i = numărul de sectoare economice.
PGB cuprinde o serie de înregistrări repetate,
incluzându-se şi valoarea bunurilor materiale şi serviciilor
primite de la alţi producători şi folosite pentru producerea
de noi bunuri economice (consumul intermediar – respectiv
materii prime, materiale, energie, semifabricate etc.).
Produsul intern brut (PIB) – exprimă valoarea brută de
piaţă a bunurilor economice finale produse în interiorul
unei ţări într-o anumită perioadă, de regulă, un an, de
către agenţii economici autohtoni şi străini. Baza de calcul
a acestui indicator o constituie valoarea adăugată brută a
agenţilor economici interni sau cheltuielile efectuate în
economie pentru bunuri finale. Atributul de brut provine de
la faptul că se cuprind şi alocaţiile pentru consumul de
capital fix (amortizarea). Sunt avute în vedere numai
11
produsele şi serviciile finale, adică ajunse, în cadrul
acelei perioade, în ultimul stadiu al circuitului economic.
Prin urmare, el se determină pornind de la PGB din care se
scade consumul intermediar.
PIB = PGB − Ci ,
unde: - PIB – produsul intern brut în preţurile
pieţei;
− Ci - consumul intermediar.
Bunurile materiale şi serviciile finale cuprinse în
acest indicator sunt destinate consumului personal,
consumului public, formării brute a capitalului (înlocuirea
şi creşterea capitalului fix şi variaţia stocurilor) şi
exportului net:
PIB C C FBCF (E I) = per + pub + + − ,
unde: - Cper – consum personal privat;
− Cpub – consum public (guvernamental);
− FBCF – formarea brută a capitalului fix şi
variaţia stocurilor;
− E – expertul ;
− I – importul.
Produsul intern net (PIN) exprimă valoarea adăugată
netă de piaţă a bunurilor materiale şi serviciilor finale
produse de agenţii economici autohtoni şi străini în
interiorul unei ţări, într-o anumită perioadă de timp, de
regulă un an. Se determină prin scăderea din PIB a
consumului de capital fix (amortizarea):
PIN = PIB − CCF ,
unde: PIN – produsul intern net;
CCF – consumul capitalului fix.
Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea
adăugată brută de piaţă a tuturor bunurilor materiale şi
serviciilor finale obţinute de către agenţii economici
autohtoni care acţionează atât în interiorul ţării, cât şi
în afara teritoriului naţional, într-o perioadă de timp
determinată, de regulă, un an. Se determină pornind de la
mărimea PIB la preţurile pieţei, la care se adaugă valoarea
adăugată brută a agenţilor economici autohtoni din
străinătate la preţurile pieţei (Vaas) şi se scade valoarea
adăugată brută a agenţilor economici străini în interiorul
ţării la preţurile pieţei (Vasi):
PNB = PIB + Vaas − Vasi .
12
PNB mai poate fi determinat prin corectarea PIB
cu veniturile nete primite de la restul lumii: PNB = PIB la
preţurile pieţei + remuneraţiile salariale primite de la
restul lumii – remuneraţiile salariale vărsate restului
lumii + veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor
primite de la restul lumii – veniturile proprietăţii şi ale
întreprinderilor vărsate restului lumii.
Mărimea PNB poate fi mai mare sau mai mică decât
cea a PIB în funcţie de soldul (pozitiv sau negativ) dintre
PIB-ul creat de agenţii economici autohtoni în străinătate
şi PIB-ul creat de agenţii economici străini în interiorul
ţării. Dacă soldul este pozitiv, atunci PNB este mai mare
decât PIB şi invers. O diferenţă semnificativă între PIB şi
PNB poate fi întâlnită, mai ales, în cazul ţărilor în curs
de dezvoltare supuse fenomenului de migraţie a forţei de
muncă sau aflate sub impactul firmelor multinaţionale care
repatriază profitul în ţările lor de origine.
Exprimând rezultatele activităţii agenţilor
economici ai unei ţări, indiferent dacă îşi desfăşoară
activitatea în graniţele naţionale sau în afara acestora,
PNB este indicatorul care măsoară cel mai bine potenţialul
economic al unei ţări şi, prin urmare, cel mai folosit în
comparaţiile internaţionale.
Calculat pe baza preţurilor curente dintr-un an,
este denumit PNB nominal, iar pe baza preţurilor comparabile
(ale unui an de bază dat) este denumit PNB real. Prin
raportarea PNB nominal/ PNB real se obţine deflatorul PNB
ce reliefează modificările intervenite în nivelul preţurilor
sau în puterea de cumpărare a banilor.
100
Igp
; PNB real PNB no minal
PNB real
Deflatorul PNB = PNB no minal = ⋅ .
Produsul naţional net (PNN), exprimă valoarea adăugată
netă a bunurilor materiale şi serviciilor finale obţinute de
agenţii economici autohtoni, în ţară sau în afara
teritoriului naţional, într-o perioadă de timp determinată,
de regulă, un an. Se determină prin scăderea din PNB a
consumului de capital fix.
PNN = PNB − CCF
Dacă PNN este determinat prin utilizarea
preţurilor factorilor de producţie, atunci el reflectă
venitul naţional.
Venitul naţional (VN), reprezintă mărimea agregată a
veniturilor obţinute de către proprietarii factorilor de
producţie, ca recompensă pentru aportul acestora la
producerea bunurilor materiale şi serviciilor. El exprimă
atât veniturile din muncă (salarii şi contribuţii), cât şi
13
cele din proprietate (dobânzi, dividende, rente, chirii
etc.). Exprimat la preţurile pieţei, venitul naţional se
determină pornind de la PNB evaluat la preţurile pieţei din
care se scade consumul de capital fix.
pp pp pp VN = PNB − CCF = PNN
unde: VNpp – venitul naţional la preţurile pieţei;
PNBpp – produsul naţional brut la preţurile
pieţei.
Exprimat la preţurile factorilor de producţie,
venitul naţional se determină pornind de la venitul naţional
evaluat la preţurile pieţei din care se scad impozitele
indirecte nete.
pf pp in pf pp in VN = VN − I sau VN = PNN − I .
unde: VNpf – venitul naţional la preţurile factorilor
de producţie;
Iin – impozitele indirecte nete – care
cuprind: impozitele pe vânzări, accize, TVA, impozitul pe
proprietate, impozitul pe licenţe etc. Pentru firme aceste
impozite sunt costuri şi se adaugă la preţul de vânzare. In
acelaşi timp, ele sunt fluxuri de venituri bugetare.
Subvenţiile de exploatare sunt alocaţiile de la
bugetul statului, fără echivalent pentru firmele private,
pentru a stimula producţia sau a menţine preţurile de
consum.
Prin scăderea din impozitele indirecte a
subvenţiilor de exploatare se obţin impozitele indirecte
nete.
in i ex I = I − S .
Deci,
pf pp i ex pf pp i ex VN = PNB − CCE − I + S sau VN = PNN − I + S .
De mărimea şi dinamica venitului naţional depinde
volumul şi dinamica cererii finale de bunuri materiale şi
servicii de consum, precum şi cea de bunuri de investiţii.
Dacă la venitul naţional se adaugă transferurile
nete ale restului lumii se obţine venitul naţional
disponibil:
d nr VN = VN + T ,
unde: VNd – venitul naţional disponibil;
Tnr – transferurile nete ale restului lumii.
Însă, pe fiecare individ îl va interesa venitul
personal de care el va dispune pentru a face faţă nevoilor
14
sale. Venitul personal se determină pornind de la venitul
naţional, din care se scad veniturile care nu revin
menajelor (aşa cum sunt profiturile nedistribuite de
societăţile comerciale, impozitele asupra acestora,
cotizaţii pe care societăţile comerciale le plătesc pentru
asigurări sociale etc.) şi se adaugă transferurile statului
spre menaje, sub formă de pensii, indemnizaţii de şomaj,
ajutoare, burse etc.
p rnd prnd s V = VN − P − I − CAS + T ,
unde: Vp - venitul personal;
Prnd – profituri nedistribuite de societăţile
comerciale;
Iprnd - impozitele asupra profiturilor
nedistribuite de societăţile comerciale;
CAS – cotizaţii pentru asigurările sociale
plătite de societăţile comerciale;
Ts – transferuri ale statului spre menaje.
Venitul personal disponibil se determină pornind
de la venitul personal, din care se scad impozitele directe
asupra veniturilor personale:
pd p d V = V − I ,
unde: Vpd – venitul personal disponibil;
Id – impozitele directe asupra veniturilor
personale.
Venitul personal disponibil reflectă veniturile
menajelor care pot fi utilizate pentru procurarea de bunuri
materiale şi servicii necesare satisfacerii nevoilor de
viaţă şi funcţionării societăţii (consum) şi pentru
economisire.
3. Creşterea economică şi dezvoltarea economică;
delimitări conceptuale
Creşterea economică este un proces complex, care
vizează sistemul economic în ansamblul său şi în dinamica
sa.
În problema conţinutului creşterii economice s-au
conturat opinii diferite.
Economistul american S. Kuznets concepe creşterea
economică ca o sporire a capacităţii unei ţări de a furniza
în măsură crescândă diferite bunuri economice, capacitate
bazată pe tehnologii de vârf şi pe adaptări instituţionale
şi ideologice. În opinia celor mai mulţi economişti,
creşterea economică este o sporire a venitului naţional pe
total sau pe locuitor. Creşterea economică, în concepţia
economistului francez Fr. Perroux, înseamnă ”sporirea
15
dimensiunilor economiei naţionale, exprimată în totalul
bunurilor şi serviciilor obţinute în decursul unei perioade
de timp, inclusiv ale amortismentului. Dacă sporul
cantitativ se obţine pe termen scurt, acesta constituie o
expansiune; dacă se obţine pe termen lung, atunci constituie
o creştere economică.”
Creşterea economică se derulează într-un anumit cadru
spaţial şi temporal. În timp, rezultatele macroeconomice pot
înregistra, sub aspect cantitativ, creştereri, stagnări şi
chiar scăderi. Deci, creşterea economică nu trebuie
înţeleasă ca fiind un proces liniar.
Prin conţinutul său, creşterea economică înseamnă o
evoluţie pozitivă, ascendentă a economiei naţionale, dar
care nu exclude oscilaţii conjuncturale, chiar şi regrese
economice temporare. Aprecierea că o economie naţională
înregistrează o creştere economică se bazează pe existenţa
tendinţei creşterii pozitive reale.
Utilizarea conceptelor de creştere economică zero şi
de creştere economică negativă, corespund unor raţiuni de
politică economică şi nu unor elaborări teoretice.
Creşterea economică zero, semnifică situaţia în care
rezultatele economice absolute şi populaţia totală sporesc
în acelaşi ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor rămânând
constant.
Pe planul politicii economice, o asemenea rată de
creştere era argumentată de promotorii ei ca singura reacţie
socială normală faţă de caracterul tot mai restrictiv al
resurselor naturale şi de destabilizare tot mai pronunţată a
echilibrului ecologic. În consecinţă, societatea ar trebui
să limiteze voluntar ritmul creşterii economice. O astfel de
opţiune este discutabilă. Dacă pentru ţările puternic
industrializate ea pare acceptabilă, pentru ţările cu nivel
economic redus ar însemna accentuarea decalajelor în raport
cu ţările dezvoltate economic.
Creşterea economică negativă evidenţiază acea situaţie
în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă
de scădere, menţinându-se însă sub control o serie de
corelaţii fundamentale de echilibru, ceea ce presupune
compromisuri rezonabile, acceptabile pe planul eficienţei
economice şi al bunăstării sociale.
Creşterea economică negativă exprimă intenţia de
legitimare sau justificare a unei situaţii de fapt, sau a
unei perspective nefavorabile.
Creşterea economică exprimă acele modificări ce au loc
într-un anumit orizont de timp şi într-un anumit spaţiu, în
sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice, în
strânsă legătură cu factorii lor determinanţi.
Aceste rezultate pot fi măsurate prin intermediul
unor indicatori sintetici semnificativi pentru aprecierea
dinamicii economice a unei ţări. Din multitudinea acestor
indicatori, o semnificaţie relevantă o au produsul intern
16
brut, produsul naţional brut şi venitul naţional, în termeni
reali, atât pe total, cât şi pe locuitor.
Înţelegerea conţinutului procesului creşterii
economice necesită luarea în considerare a următoarelor
elemente:
a) creşterea economică este dependentă de dinamica
macroeconomică, determinată de factori specifici şi de
dinamica demografică, determinată de factori biologici şi
sociali;
b) dinamica rezultatelor macroeconomice trebuie privită pe o
perioadă suficient de lungă, pentru a se delimita
expansiunea conjuncturală pe termen scurt din cadrul
ciclului de afaceri, de creşterea economică propriu-zisă,
ce se manifestă ca tendinţă dominantă în cadrul unei
perioade mai mari de timp;
c) creşterea economică are în vedere rezultatele
macroeconomice reale, cele corectate cu mărimea
deflatorului;
d) din punct de vedere cantitativ, expresia sintetică a
creşterii economice este ritmul sporului PNB sau PIB pe
locuitor.
Esenţa creşterii economice poate fi conturată şi
mai bine printr-o analiză comparativă a acesteia cu alte
procese ce exprimă dinamica macroeconomică şi cu care se
intercondiţionează, cum sunt: dezvoltarea economică,
progresul economic, progresul social, reproducţia lărgită.
Astfel, creşterea economică, ca proces
macroeconomic, nu surprinde modificările calitative din
fizionomia şi structura economiei naţionale, din nivelul de
trai, aspecte ce sunt puse în evidenţă prin conceptul de
dezvoltare economică.
Dezvoltarea economică a unei ţări evidenţiază
ansamblul transformărilor cantitative şi calitative ce
survin în structurile economico-sociale şi ştiinţificotehnice,
în mecanismele economice, precum şi în modul de
gândire şi în comportamentul economic al oamenilor.
Pe fondul dezvoltării economice se desfăşoară, în
timp şi spaţiu, procesul creşterii economice. Prin urmare,
raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică
este unul de la parte la întreg. Orice dezvoltare economică
presupune şi o creştere economică, dar nu orice creştere
economică înseamnă şi o dezvoltare economică. Reprezintă o
dezvoltare economică numai acea creştere economică care este
asociată şi cu o modificare structural-calitativă în
economia naţională şi în calitatea vieţii oamenilor. Deci,
în timp ce creşterea economică este un concept pur economic,
dezvoltarea prezintă interferenţe interdisciplinare,
situându-se în zona de contact a economicului cu socialul,
politicul, culturalul, ecologicul, fiind un concept
macrosocial polivalent.
17
Progresul economic reprezintă procesul istoric de
înaintare a unei economii naţionale de la inferior la
superior, care se manifestă, în esenţă, prin sporirea
productivităţii muncii şi a produsului naţional pe locuitor,
în condiţiile modernizării structurii pe ramuri a economiei
naţionale. El este un proces complex cu intensităţi diferite
în evoluţia economic| a societăţii.
Progresul economic este influenţat de o
multitudine de factori, printre care mai importanţi sunt:
bogăţiile naturale şi posibilitatea atragerii lor
în circuitul economic;
cantitatea şi calitatea potenţialului uman;
structura pe ramuri a producţiei;
nivelul dezvoltării cercetării tehnico-ştiinţifice
şi gradul aplicării cuceririlor ei în activitatea
economică;
intensitatea şi eficienţa participării economiei
naţionale la diviziunea mondială a muncii etc.
Progresul social exprimă evoluţia progresivă a
societăţii, ce implică îmbunătăţirea condiţiei umane,
ridicarea pe o treaptă superioară a modului de viaţă a
omului. El are la bază progresul economic cu care se
împleteşte organic şi se apreciază nu numai în raport cu
starea iniţială, ci şi cu cea finală.
Conceptul de progres economic, în optica lui
Fr.Perroux, nu se rezumă numai la o simplă sporire a
produsului naţional real pe locuitor însoţită de o
îmbunătăţire a repartiţiei. După el, schimbările în
repartiţie nu atestă, în şi prin ele însele, că economia
devine ”progresivă”. De aceea, Perroux consideră că ”nici un
progres economic nu ar fi calificat astfel dacă nu era şi un
progres social; nici un progres nu ar merita să fie numit
economic dacă ar diminua şansele înfloririi fiinţelor umane;
invers, nici un progres nu ar fi social dacă nu ar da
fiecăruia mijloacele unui statut uman de viaţă”. Ca atare,
teoria sa cu privire la progresul economic este, în acelaşi
timp şi o teorie a progresului social.
Procesul creşterii economice are anumite
interferenţe şi cu procesul reproducţiei lărgite. Deosebirea
esenţială dintre aceste procese constă în aceea că
reproducţia lărgită evidenţiază doar reluarea activităţii pe
o scară mai mare, prin acumulare de capital, în timp
creşterea economică ce relevă şi factorii utilizaţi în acest
scop, combinarea şi substituirea factorilor de producţie.
Creşterea, dezvoltarea, progresul şi expansiunea
economică, ca de altfel şi reproducţia, au un conţinut
concret istoric specific, în funcţie de stadiul şi
particularităţile complexului economic naţional în care se
desfăşoară.
18
În etapa contemporană, procesul creşterii
economice prezintă unele caracteristici:
Procesul creşterii economice se desfăşoară pe baza
unui amplu proces de formare a unui nou mod tehnic
de producţie. Prin folosirea unor tehnici şi
tehnologii specifice, noul mod tehnic de producţie
va asigura obţinerea de producţii mari, prin
preluarea din mediul natural a acelor resurse ce
sunt reproduse pe scară largă şi au caracter
nepoluant, impulsionând creşterea economică.
Se conturează un tip de creştere preponderent
intensiv, laturile calitative ale factorilor de
producţie şi, în primul rând, ale neofactorilor,
contribuind hotărâtor la susţinerea creşterii
economice.
Creşterea economică se caracterizează printr-o
legătură intrinsecă cu finalitatea socială, cu
calitatea vieţii. Pe baza accentuării procesului
creşterii economice se asigură sporirea veniturilor
tuturor categoriilor de populaţie, sporeşte
consumul de bunuri materiale şi servicii pe
locuitor, sunt rezolvate, în proporţie crescândă,
problemele privind securitatea socială a acelei
părţi a populaţiei care trăieşte într-o situaţie
dezavantajată - şomeri, pensionari, bătrâni,
orfani, handicapaţi etc.
Creşterea economică a ţărilor cu economie modernă
se caracterizează prin formarea unui nou mod de
gândire economică şi a unui comportament propriu
integrării individului în exigenţele economicosociale
ale economiei de piaţă.
4. Factorii şi tipurile creşterii economice
Creşterea economică este condiţionată de
potenţialul de resurse existent. Intensitatea creşterii
economice, ca şi calitatea acesteia depind de mai mulţi
factori.
Aceştia sunt, în primul rând, factorii direcţi:
munca, natura, capitalul; acestora li se alătură
neofactorii: progresul tehnic, inovarea, cercetarea
ştiinţifică, informaţia etc.
Pe lângă factorii respectivi, un rol deosebit
deţin şi factorii indirecţi, cu acţiune mediată, cum sunt:
19
cererea agregată, respectiv capacitatea de absorbţie a
pieţei interne;
sistemul financiar-bancar, adică rolul activ al
creditului;
rata economiilor şi rata investiţiilor, respectiv
înclinaţia marginală spre economii şi spre investiţii;
mediul internaţional;
înclinaţia marginală spre a exporta în comparaţie cu cea
spre a importa;
migraţia forţei de muncă şi a capitalului etc.
Fiecare factor al creşterii economice se abordează sub
aspect tridimensional: cantitativ, calitativ şi structural.
Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global al
resursei corespunzătoare fiecărui factor. Aportul specific
acestei dimensiuni a factorilor la creşterea economică este
de natură pur extensivă şi se produce prin mobilizarea şi
utilizarea, de la o perioadă la alta, a unui volum sporit de
resurse, presupunând constant randamentul lor.
Dimensiunea calitativă se referă la randamentul
utilizării resurselor. Aportul acestei dimensiuni a
factorilor la creşterea economică este de natură pur
intensivă şi rezultă prin ridicarea, de la o perioadă la
alta, a nivelului randamentelor respective, subsumante
sporirii eficienţei economice generale a activităţii
productive.
Dimensiunea structurală ponderează contribuţiile de
ordin cantitativ şi calitativ în funcţie de proporţiile în
care se combină diferitele categorii de resurse şi în care
acestea se repartizează pe destinaţii de utilizare (ramuri
economice, grupe de produse din cadrul acestora). Drept
urmare, aportul dimensiunilor cantitative şi calitative ale
factorilor creşterii economice depinde de intensitatea
acţiunii acestora, dar şi de modificarea ponderii lor în
structura sistemului economic naţional. Rezultă, deci, că
influenţele structurale pot fi , în raport cu rezultatele
creşterii economice, favorabile sau nefavorabile.
În cazul unui anumit factor, există o
interacţiune compensatoare între latura cantitativă şi
calitativă, mediată de latura structurală. Astfel deficitul
cantitativ al unui factor poate fi compensat printr-o
îmbunătăţire a eficienţei utilizării lui.
De pildă, factorul uman intervine în creşterea
economică prin sporirea volumului muncii prestate la scară
macro, precum şi prin ridicarea calităţii folosirii lui
(creşterea productivităţii). Cantitativ, acest factor se
concretizează în volumul de manoperă prestată de populaţia
ocupată în timpul efectiv de muncă. Creşterea ratei ocupării
stimulează creşterea economică.
Din punct de vedere calitativ, acţiunea
factorului uman în procesul creşterii economice se exprimă
20
prin calitatea acestuia, dependentă, în principal, de
calificare şi motivaţie în muncă şi prin productivitatea
muncii, influenţată şi de înzestrarea tehnică a muncii.
Asemenea evoluţii sunt, în general, subsumate ideii de
progres calitativ al factorului uman, sub influenţa
progresului tehnic, a motivaţiei în muncă şi a cadrului
organizaţional. Importanţa acestei dimensiuni decurge din
existenţa, la nivelul ei, a unor rezerve teoretic
nelimitate, ce pot fi mobilizate prin decizii adecvate, fără
eforturi investiţionale.
Specificitatea dimensiunii calitative a factorului
uman al creşterii economice este relevată de conceptul de
”capital uman”, care sintetizează totalitatea cunoştinţelor
şi competenţelor profesionale rezultate din procesul
educaţional şi consolidate prin acumulare de experienţă la
locul de muncă.
Legătura dintre cele două laturi arătate se face
prin intermediul structurilor specifice de pregătire a
forţei de muncă, de ocupare (ramuri, sectoare), orientarea
investiţiilor de dezvoltare (creştere) etc.
Factorul informaţional-tehnologic, în calitatea
sa de neofactor, are în prezent un rol decisiv în procesul
creşterii economice. Potenţialul inovării de a induce
progres şi eficienţă este practic nelimitat. Aceasta
justifică tratarea potenţialului de inovare drept o resursă
de importanţă strategică.
Cantitativ, acest factor se concretizează în
proporţia investiţiilor pentru cercetare-dezvoltare în PNB.
Calitativ, el se referă la eficienţa directă, la
rentabilitatea sistemului (sectorului) cercetării, ca şi la
cea indirectă, adică la maximizarea avantajului competitiv,
rezultat din aplicarea noilor soluţii tehnico-ştiinţifice
(deci, este vorba de o eficienţă propagată). Mecanismul
propagării efectelor este interpretat prin două ipoteze:
a) Ipoteza progresului tehnic încorporat priveşte
diferenţierea tehnologică internă a fiecărui factor
de producţie, eficienţa folosirii acestuia fiind cu
atât mai mare cu cât generaţia tehnologică este mai
avansată.
b) Ipoteza progresului tehnic autonom neîncorporat,
constă în îmbunătăţirile vizibile ale
performanţelor sistemelor de producţie prin
acumulare de experienţă.
Progresul tehnologic indus prin inovare determină
efecte multiple cum sunt:
 ameliorarea randamentelor sistemelor de producţie;
apariţia economiilor de scară, prin reducerea
costurilor medii totale şi, deci, prin sporirea
profitului;
21
limitarea şi reducerea costurilor ecologice ale
creşterii;
schimbarea continuă a gamei destinaţiilor de
utilizare a diferitelor categorii de resurse
naturale;
restructurarea treptată a economiilor naţionale
(sectoare, ramuri).
În funcţie de modul în care se conjugă factorii de
producţie, de contribuţiile relative ale laturilor lor
(cantitative, calitative) la sporurile de producţie sau de
venit naţional, pot exista mai multe tipuri de creştere
economică: extensiv, intensiv şi intermediar.
Tipul extensiv de creştere economică se caracterizează
prin contribuţia preponderentă (peste 55%) a laturilor
cantitative ale factorilor (direcţi) la modificarea
(sporirea) PNB, respectiv a altui indicator macroeconomic.
Un asemenea tip caracterizează ţările care, în trecut
sau în prezent, înregistrează un nivel economic relativ mai
scăzut, incapabil să asigure satisfacerea cererii agregate a
pieţei şi să valorifice superior, într-o structură complexă,
resursele naţionale. Creşterea extensivă mizează prioritar
pe acumulări susţinute, pe un amplu efort investiţional,
susţinut prin atragerea de capital din surse interne sau
externe.
Alte condiţionări decurg din limitarea numărului
populaţiei disponibile şi din inerţia sistemului economic,
care necesită un efort ridicat de susţinere a creşterii. În
acelaşi timp, sistemul economic aflat în creştere extensivă
nu este capabil decât treptat, pe termen lung, să mobilizeze
laturile intensive ale acţiunii resurselor cu care este
înzestrat.
Creşterea economică de tip extensiv determină, în
principiu, costuri economice, ecologice şi sociale ridicate.
Dar, de regulă, reprezintă o etapă ce trebuie parcursă,
deoarece creşterea de tip intensiv presupune acumularea
prealabilă a unei anumite infrastructuri, care să o
susţină şi să favorizeze propagarea efectelor într-un
sistem economic mai integrat.
Tipul intensiv de creştere economică se defineşte
prin faptul că cea mai mare parte (peste 55%) a sporului de
rezultate macroeconomice se datorează laturilor calitative
ale factorilor de creştere.
Această creştere este specifică ţărilor avansate
economic, cu structuri diversificate, capabile de a genera
şi absorbi progres tehnologic şi cultural. Creşterea de tip
intensiv este în măsură să se autoîntreţină şi să se
autoaccelereze prin efecte de conexiune inversă pozitivă. De
regulă, tipul intensiv de creştere economică succede celui
extensiv.
Tipul intermediar de creştere economică se află la
graniţa celor două tipuri arătate şi presupune contribuţii
22
aproximativ egale ale celor două categorii de laturi ale
factorilor, la sporirea producţiei naţionale. Un asemenea
tip de creştere economică poate să predomine într-o ţară o
perioadă relativ lungă de timp, şi se întâlneşte în ţările
care au păşit mai târziu pe calea industrializării,
înfăptuind acest proces la un alt nivel al dezvoltării
tehnice, comparativ cu alte ţări mai dezvoltate.
5. Beneficiile şi costurile creşterii economice
Creşterea economică, în accepţiunea cea mai
generală, se referă la sporirea venitului naţional pe total
sau pe cap de locuitor. Autorităţile economice sunt
preocupate în permanenţă de realizarea unor rate înalte de
creştere economică. Există mai multe raţionamente care
justifică această atitudine:
1. Creşterea economică constituie factorul determinant
al unui standard de viaţă ridicat. Totuşi, ea duce la
ridicarea standardelor de viaţă atât timp cât continuă să
sporească cu o rată mai mare decât rata creşterii
populaţiei. Sporurile înregistrate în productivitatea muncii
permit ca societatea să poată beneficia de un volum sporit
de bunuri materiale şi servicii şi de mai mult timp liber.
După unele calcule, chiar şi cea mai modestă rată de
creştere a venitului naţional, cu 2% pe an şi pe locuitor,
înseamnă cel puţin cinci ani pentru a creşte venitul
personal la 10% şi mai mult de nouă ani pentru a spori
standardele de viaţă ale fiecăruia cu 20%.
2. Când venitul naţional creşte în termeni reali,
autorităţile economice pot să obţină încasări mai mari prin
intermediul impozitelor, fără a recurge la majorarea cotelor
de impunere. Impozitele şi taxele sunt cele care finanţează
serviciile publice şi prestaţiile sociale dorite de
cetăţeni.
3. Politicile care urmăresc o distribuire mai
echitabilă a venitului pot fi realizate mai uşor atunci când
se înregistrează o creştere reală a economiei. Dacă venitul
naţional nu creşte, numai anumite grupuri sociale îşi pot
îmbunătăţii situaţia lor, dar în detrimentul altor grupuri
sociale. Desigur, când venitul real este în creştere, un
procent mai mare din sporul de venit real poate fi canalizat
spre grupurile sociale mai defavorizate.
4. Alt element pozitiv al creşterii economice îl
constituie ridicarea gradului de ocupare a forţei de muncă.
În general, atunci când nivelul producţiei creşte, ocuparea
mâinii de lucru creşte.
Beneficiile aduse de creşterea economică au
determinat pe unii specialişti să considere acest fenomen o
23
adevărată binecuvântare. Dar unele din consecinţele acestui
proces se dovedesc a fi un “blestem”.
În primul rând, cu toate că investiţia reprezintă
un factor important al creşterii, aceasta presupune ca
oamenii să fie dispuşi să îşi sacrifice în prezent nivelul
de viaţă. Dacă economia se află într-o situaţie de ocupare
deplină a resurselor, producţia de bunuri de capital va
putea creşte numai dacă se vor deplasa factorii de producţie
de la producţia bunurilor de consum spre producţia bunurilor
de capital. În această situaţie, creşterea investiţiilor
presupune reducerea consumului. Aşadar, un prim inconvenient
al creşterii economice derivă din faptul că sporirea
stocului de capital, care duce la diversificarea creşterii
posibilităţilor de producţie a bunurilor de consum în
viitor, presupune ca indivizii să-şi sacrifice sau să-şi
reducă consumul în prezent.
În al doilea rând, costurile creşterii economice
trebuiesc puse în relaţie directă cu efectele asupra
calităţii vieţii. În literatura de specialitate se vorbeşte
de “efectele de debordare” sau de externalităţi negative cum
ar fi contaminarea mediului ambiant.
Externalităţile privesc acele bunuri despre care
se spune că au efecte răspândite. Adică, producerea sau
consumarea lor afectează indirect şi alte persoane decât
cele care le produc sau le consumă.
Externalităţile sunt situaţiile în care preţurile
pieţei nu reflectă unele dintre costurile sau beneficiile
asociate producţiei sau consumului. Costurile sau
beneficiile care nu sunt încorporate în preţurile pieţei au
un caracter extern întrucât nu sunt asociate vânzătorului
sau cumpărătorului, ci unei terţe părţi.
De regulă, externalităţile apar datorită faptului
că drepturile de proprietate asupra unor bunuri sau resurse
economice sunt insuficient definite.
Externalităţile pot fi pozitive sau negative.
Externalităţile negative apar în cazul activităţilor de
producţie sau de consum ce generează costuri pentru terţe
părţi. Externalităţile pozitive corespund unor activităţi ce
aduc beneficii pentru terţe părţi.
Cazul cel mai frecvent invocat de externalitate
negativă este poluarea. Spre exemplu, o întreprindere
producătoare de oţel achiziţionează factori de producţie ale
căror costuri determinate de consumul productiv sunt
încorporate în preţul oţelului. Pe lângă factorii de
producţie ce sunt reflectaţi în costuri, întreprinderea mai
utilizează aerul curat şi produce poluare. Cu toate acestea,
întreprinderea nu compensează persoanele afectate de
poluarea aerului. Ca urmare, costul aferent utilizării
aerului curat rămâne extern producţiei de oţel, nefiind
încorporat în preţul acestuia.
24
În cazul activităţilor care generează
externalităţi negative, costurile private sunt mai reduse
decât costurile sociale. Acestea din urmă includ, pe lângă
costurile private, şi costurile externe ce sunt suportate de
terţe părţi – persoane fizice sau juridice.
Exemplul clasic de externalitate pozitivă este
cel cu privire la raporturile dintre un apicultor şi un
proprietar de livezi: albinele apicultorului produc mierea
prin polenizarea florilor de arbori fructiferi, iar arborii
proprietarului de livezi îşi sporesc randamentul datorită
polenizării.
Un alt exemplu celebru de externalitate pozitivă
se referă la efectele vaccinării: vaccinul aduce beneficii
nu numai pentru persoana vaccinată, ci, prin prevenirea
epidemiilor, şi pentru întreaga societate. Oricum, efectele
benefice asupra societăţii nu sunt luate în considerare de
persoana care se decide să suporte costul vaccinării.
Clasificarea externalităţilor în pozitive ∠ i negative este
relativă deoarece o externalitate negativ| dintr-un anumit
punct de vedere poate fi pozitiv| dintr-un alt punct de
vedere.
Astfel, o întreprindere poate genera efecte
externe negative, prin poluare, cât şi efecte externe
pozitive, prin mărirea gradului de ocupare a mâinii de
lucru.
În cazul activit| ţilor care generează
externalităţi pozitive, beneficiile private sunt mai reduse
decât beneficiile sociale. Acestea din urmă includ, pe lângă
beneficiile private şi beneficiile externe ce revin unor
terţe părţi.
Externalităţile reprezintă un caz de eşec al
pieţelor întrucât, în absenţa intervenţiei corectoare,
concurenţa liberă ar genera nivele de producţie sau de
consum ce nu corespund alocării eficiente a resurselor.
Contaminarea mediului ambiant s-a transformat
într-o componentă a vieţii zilnice. Apărarea mediului
natural presupune un cost care va trebui să fie plătit de
către consumatorii direcţi sau de către unii producători. În
condiţiile epocii contemporane, limitarea degradării
mediului înconjurător presupune cheltuieli importante. Cu
toate că nu este posibilă eliminarea degradării mediului,
problema care se pune este cea a reducerii acesteia şi a
costurilor generate de lupta împotriva acestui fenomen
dăunător. Oricare ar fi sursa sau metoda de finanţare aleasă
pentru a acoperi cheltuielile ocazionate de încercarea de a
elimina contaminarea mediului ambiant, în final cetăţenii
vor suporta, într-o manieră sau alta, această povară, prin
tripla lor calitate:
în calitate de consumatori. Dacă autorităţile
obligă întreprinderile care contribuie la degradarea
25
mediului să instaleze echipamente speciale pentru epurarea
reziduurilor, acest aspect va determina o creştere a
preţurilor bunurilor fabricate, deoarece ele sunt obligate
să treacă pe costuri amortizarea aferentă acestor
instalaţii;
în calitate de contribuabili. Dacă se
stabileşte acordarea de subvenţii de la bugetul de stat
pentru întreprinderile care instalează echipamente în
vederea eliminării contaminării, aceasta presupune o sporire
a impozitelor percepute de la populaţie, în vederea
finanţării acţiunilor respective;
ca ofertanţi de forţă de muncă. În unele cazuri
întreprinderile poluante sunt obligate să-şi reducă sau săşi
înceteze activitatea şi în mod implicit apare şomajul.
Se poate afirma că lupta împotriva contaminării
mediului înconjurător constituie o sarcină complexă, iar
consul său afectează, într-o măsură sau alta, întreaga
societate.
O politică de creştere economică susţinută îi
face pe oameni să-şi părăsească viaţa simplă de la ţară sau
din micile oraşe pentru zonele urbane unde ritmul vieţii
este infernal. Declinul agriculturii, migraţia spre oraş au
costurile lor, iar ritmul acestora aduce bucurie unora,
pentru alţii constituind o adevărată tragedie. Bolile,
accidentele, o rată a criminalităţii ridicată, sinuciderile,
divorţurile şi crimele sunt foarte des întâlnite atunci când
este vorba de o creştere economică accelerată.
Astăzi, multe ţări care nu s-au confruntat cu o
perioadă de creştere economică susţinută caută să le copie
pe celelalte pentru a obţine beneficiile creşterii, în
pofida costurilor acesteia.
Dezvoltarea economică realizată în contextul unei
creşteri economice bazată pe protecţia mediului înconjurător
∠ i menţinerea durabilă a echilibrului ecologic, a fost
surprinsă prin conceptul de dezvoltare economică durabilă.
6. Dezvoltare şi subdezvoltare economică
Preocuparea pentru problematica dezvoltării
economice, înţeleasă nu ca o simplă creştere cantitativă, ci
ca o creştere economică însoţită de mari schimbări
calitative, este relativ recentă impunându-se atenţiei
specialiştilor şi organismelor internaţionale odată cu
încheierea procesului de decolonizare, care a determinat
apariţia unui mare număr de noi ţări pe scena mondială,
evident cu diferite nivele de dezvoltare. Începe să se
vorbească tot mai mult de ţări subdezvoltate, ţări sărace,
ţări înapoiate, lumea a treia.
26
Dezvoltarea reprezintă un proces care cuprinde
toate ţările lumii, indiferent de treapta pe care se află
fiecare din ele. Dar ritmurile, performanţele acestuia
diferă de la ţară la ţară, datorită unei multitudini de
condiţii, factori şi cauze. În decursul timpului omenirea sa
structurat în ţări cu dezvoltare puternică şi ţări cu o
dezvoltare mai slabă. Inegalităţile şi inechităţile din
sistemul internaţional – scrie Jan Tinbergen – sunt de o
importanţă uriaşă. Deşi vorbim despre omenire, ele au dat
naştere la două lumi şi nepotrivirile între acestea cresc.
Una este lumea bogaţilor, cealaltă este lumea săracilor; una
ştie carte, cealaltă este în mare măsură analfabetă; una
este industrializată şi urbană, cealaltă este predominant
agrară şi rurală; una este orientată spre consum, cealaltă
spre supravieţuire. Aceste lumi au probleme diferite şi
preocupări diferite. Într-o asemenea viziune, dezvoltarea şi
subdezvoltarea sunt antinomice. Ele reflectă contrastul cel
mai flagrant al lumii contemporane: dezvoltarea ca o stare a
statelor care au atins un înalt nivel de cultură şi
civilizaţie cu economii moderne, diversificate, promotoare
şi integratoare ale progresului tehnico-ştiinţific şi
subdezvoltarea – stare a economiilor situate la polul opus
al ţărilor dezvoltate, caracterizate prin structuri
economice, sociale şi organizaţionale anacronice, neputând
asigura minimul vital pentru existenţa populaţiilor lor.
Cu toate că dezvoltarea şi subdezvoltarea sunt
antinomice, prima este inseparabilă de a doua, ele
coexistând în cadrul economiei mondiale.
Nivelul de dezvoltare economică poate fi apreciat
printr-un sistem complex de indicatori destinaţi să
cuprindă: produsul naţional brut pe locuitor şi indicele de
creştere a acestuia; populaţia activă ocupată şi structura
sa pe sectoare, nivelul productivităţii muncii şi
capitalului şi ritmul de creştere a acestuia, rata
economisirii şi a investiţiilor, ponderea investiţiilor, a
exporturilor, importurilor, a datoriei publice, a
cheltuielilor pentru cercetare dezvoltare etc., în PIB, rata
de economisire a menajelor, rata de utilizare a
capacităţilor de producţie etc.
Plecând de la aceşti indicatori. P.A. Samuelson
şi W.D.Nordhaus au identificat 7 tendinţe de bază care s-au
înregistrat în istoria economică a ţărilor dezvoltate.
Tendinţa 1: Populaţia şi în principal populaţia
activă a crescut, dar cu o rată mult mai mică decât stocul
de capital, ceea ce a dat naştere la o sporire a
capitalului;
Tendinţa 2: Salariile reale au înregistrat o
puternică tendinţă ascendentă;
Tendinţa 3: Participarea retribuţiilor şi a
salariilor în raport cu randamentul total al proprietăţii au
27
înregistrat o uşoară tendinţă ascendentă în decursul
timpului.
Tendinţa 4: În loc de a se observa o scădere a
ratei randamentului capitalului sau a ratei reale a
dobânzii, faptele dovedesc o oscilare a acestora pe
parcursul ciclului economic, dar fără o tendinţă puternică
ascendentă nici descendentă în decursul ultimului secol.
Tendinţa 5: Relaţia capital/producţie s-a
diminuat începând de la anul 1900, dar ea s-a modificat
puţin după 1950.
Tendinţa 6 : În decursul secolului XX rata
naţională de economisire s-a menţinut stabilă. Raportul
între investiţia brută şi PNB s-a menţinut aproape constant
după 1900.
Tendinţa 7: Produsul naţional a crescut cu o rată
stabilă de 3-4% pe an. Pe de altă parte, această rată de
creştere a fost superioară celei a capitalului şi a muncii,
iar inovaţia tehnologică a jucat un rol cheie în procesul
creşterii economice.
Trebuie să remarcăm rolul important pe care l-a
avut şi îl are progresul tehnico-ştiinţific în explicarea
celor şapte tendinţe ale dezvoltării economiilor moderne.
Dezvoltarea presupune o transformare a societăţii
în toate dimensiunile sale: acumularea de bunuri materiale,
dar şi schimbarea fizică şi intelectuală a oamenilor şi
creşterea numărului acestora.
Acumularea de bunuri materiale reprezintă, semnul
cel mai evident al dezvoltării economice. Creşterea
venitului naţional şi a puterii de cumpărare individuale
permite întregii populaţii să dobândească o cantitate de
bunuri şi servicii suficient de mare pentru viaţa cotidiană.
Problematica subdezvoltării nu poate fi înţeleasă
decât raportând-o la situaţia ţărilor dezvoltate.
6.1. Conceptul de subdezvoltare
Dacă vorbim de ”ţări subdezvoltate” avem
în vedere ţările care se află sub nivelul
unor indicatori macroeconomici ca PNB
total sau pe locuitor. A vorbi de
”subdezvoltare” presupune a considera o
structură economică, socială,
instituţională rămasă în urmă, o economie
de subzistenţă.
Nu există însă consens asupra nici unui aspect al
subdezvoltării: începând cu delimitarea conceptului,
continuând cu conţinutul noţiunii, cauzele şi mecanismele
sale interne, ori modalităţile de depăşire a acestei stări.
Chiar dac| nu se poate spune cu precizie ceva despre
28
subdezvoltare, ea există şi preocupă, deopotrivă ştiinţa şi
politica.
Subdezvoltarea reprezintă un fenomen negativ al
contemporaneităţii, afectând într-o măsură sau alta, ţări
din Asia, Africa şi America Latină, influenţând în mod
direct aproape trei sferturi din populaţia Terrei.
Încercările specialiştilor de a defini şi caracteriza
subdezvoltarea, relevă o multitudine de poziţii şi puncte de
vedere. P.A. Samuelson şi W.D.Nordhaus consideră că ”o ţară
în curs de dezvoltare este aceea a cărui venit real pe
locuitor este scăzut în comparaţie cu acela al unor ţări
dezvoltate ca SUA, Japonia sau al ţărilor din Europa
Occidentală”. Venitul naţional pe locuitor de 40 de ori mai
mic; ponderea mare a analfabetismului (50% din populaţie);
preponderenţa agriculturii; înzestrarea energetică pe
locuitor de 60 de ori mai mică, contrastul dintre ponderea
mare în populaţia mondială (peste 50%) şi ponderea redusă a
participării la venitul mondial (numai 50%); posibilităţi
reduse de acces la învăţătură.
Subdezvoltarea reprezintă un fenomen caracteristic
ţărilor cu potenţial economic foarte scăzut, cu structuri
economice, sociale şi organizaţionale distorsionate care le
fac şi mai puternic dependente de economiile avansate.
Atunci când definesc subdezvoltarea, cei mai mulţi
economişti au în vedere, de obicei, elementele
caracteristice ale acesteia.
6.2. Trăsături şi cauze ale subdezvoltării
În literatura economică sunt prezentate o serie de
caracteristici comune tuturor ţărilor în curs de dezvoltare:
1. nivel scăzut al venitului pe locuitor apreciat ca
fiind, în unele cazuri, de câteva zeci de ori mai mic
decât în ţările avansate;
2. indici ridicaţi de analfabetism;
3. structuri sanitare necorespunzătoare;
4. rate de economisire sc| zute pe locuitor;
5. rate ridicate de şomaj structural;
6. structuri productive şi tehnologice dezechilibrate;
7. discrepanţe mari în distribuirea internă a
venitului;
8. rate ridicate de creştere a populaţiei;
9. un sistem instituţional ineficient;
10. tipuri de proprietate foarte eterogene care
generează mecanismul de ”blocare a funcţionării
economiei”;
11. predominanţa economiei de subzistenţă;
12. nivelul scăzut al exporturilor;
13. standardele de viaţă foarte scăzute;
14. dependenţa economică faţă de exterior;
29
15. importurile acestor ţări sunt mult superioare
exporturilor dând naştere unui deficit al balanţei de
plăţi care agravează datoria externă.
Pentru a surmonta aceste situaţii defavorizante,
ţările în curs de dezvoltare trebuie să iasă din ceea ce
R.Nurske numea ”cercul vicios al sărăciei”. După el,
pincipala cauză a subdezvoltării o constituie insuficienţa
capitalului în ţările lumii a treia, decurgând din nivelul
foarte redus al venitului naţional pe locuitor. Ţările
subdezvoltate – arată R.Nurske – se mişcă într-un ”cerc
vicios” al cererii şi ofertei de capital, ceea ce face
imposibilă dezvoltarea, care presupune investiţii şi
acumulare prealabilă de economii. Schema următoare reflectă
obstacolele dezvoltării economice a acestor ţări.
Obstacolele care împiedică dezvoltarea sunt strâns
legate între ele, intercondiţionându-se reciproc, aşa cum se
observă din cercul vicios al sărăciei. Nivelele scăzute ale
venitului, frânează economisirea, întârziind creşterea
proporţiilor capitalului, diminuând posibilitatea sporirii
productivităţii şi menţinând venitul la un nivel scăzut.
Pentru a putea rupe ”cercul vicios” în mai multe
puncte ale sale sunt necesare unele reforme structurale care
să determine dezvoltarea. Prin teoria sa despre ”cercul
vivios” R.Nurske încearcă să explice fenomenul
subdezvoltării, exclusiv prin cauze şi realităţi interne,
neluând în considerare efectele dominaţiei şi mecanismele
comerţului internaţional.
Νιϖ ε λ ε ρ ε δ υ σ ε α λ ε
ϖε ν ι τ υ ρ ι λ ο ρ
Ρι τ µ σ χζυ τ α λ α χυ µ υ λρ ι ι
δε χα π ι τ α λ
Πρ ο δ υ χ τ ι ϖ ι τ α τ ε σ χ ζυ τ
Νιϖ ε λ ε σ χ ζ υ τ ε δ ε ε χ ο ν ο µ ι ι
≡ ι ιν ϖ εσ τ ι  ι ι
Dacă se trece de la analiza simptomelor subdezvoltării
la studiul elementelor determinante ale unei asemenea
situaţii care condiţionează, în definitiv, posibilităţile
de depăşire, se detaşează trei factori: capitalul fizic,
capitalul uman şi tipul de relaţii comerciale stabilite
între ţările lumii.
Ţările în curs de dezvoltare se confruntă cu o lipsă
acută de tehnici şi tehnologii moderne şi cu o slabă
30
infrastructură. Aceste lipsuri de capital nu se pot rezolva
cu uşurinţă. Formarea de capital presupune o economisire
internă, adică un sacrificiu al consumului prezent, dar cum
nivelul venitului este scăzut pentru majoritatea populaţiei
din aceste ţări, nu se poate realiza acumulare de capital.
Când acestea se află la limitele sărăciei nu poate fi vorba
de o posibilitate de economisire. Mai mult, în majoritatea
ţărilor în curs de dezvoltare, obiceiurile şi tradiţiile
influenţează negativ economisirea şi investiţiile. În aceste
ţări rata creşterii capitalului este mult inferioară ţărilor
dezvoltate. Astfel, în ţările dezvoltate, 15% din PIB este
destinat formării de capital, în timp ce în ţările în curs
de dezvoltare, această rată este mult inferioară procentului
de 10%.
Acest obstacol poate fi depăşit recurgând la
împrumuturi din alte ţări. De fapt, investiţiile de capital
străin sunt frecvente în ţările în curs de dezvoltare.
Posesorii acestor fluxuri de capital sunt agenţiile
internaţionale, guvernele din ţările dezvoltate şi unele
instituţii private care s-au decis să investească în aceste
ţări. Investiţiile străine sunt benefice aici deoarece
contribuie la crearea şi modernizarea infrastructurilor şi
generează ocupare de forţă de muncă. Aceste investiţii sunt
orientate în general spre exploatarea resurselor naturale
exportate spre alte ţări, împiedicând reuşita în viitor a
dezvoltării independente a ţărilor subdezvoltate.
Creşterea producţiei unei ţări este condiţionată, în
bună măsură, de investiţiile în cultură, educaţie, formare
profesională, sănătate şi mobilitate profesională.
Investiţiile în capital uman contribuie la sporirea
productivităţii muncii fiind considerate un factor important
al dezvoltării economice.
În ţările în curs de dezvoltare se observă pe lângă o
dotare slabă cu capital fizic şi uman, şi rate ridicate de
creştere a populaţiei. Această dinamică prezintă două
aspecte principale. Pe de o parte, generează o populaţie
neproductivă care cade în sarcina populaţiei active ocupate,
iar pe de altă parte, deficienţele alimentare şi sanitare ca
şi nivelul scăzut de educaţie fac de fiecare dată mai
dificile de atins nivelele de satisfacere a trebuinţelor
umane care cresc într-un ritm mult mai înalt. Din aceste
motive, în ţările în curs de dezvoltare, nu numai capitalul
fizic dar şi cel uman acţionează ca un factor restrictiv
pentru a ieşi din starea de subdezvoltare.
Naţiunile subdezvoltate trebuie să se preocupe de
calitatea resurselor umane. Când se elaborează proiecte de
dezvoltare economică, autorităţile respective trebuie să se
sprijine pe unele programe specifice:
programe de control a naşterilor, de sănătate
şi alimentaţie atât pentru ca populaţia să se simtă mai
satisfăcută, cât şi pentru a fi mai eficientă în procesul de
31
producţie. Prin urmare, spitalele, reţelele de apă potabilă
etc. nu trebuie să fie considerate un lux, ci un capital
social vital;
programe de îmbunătăţire a educaţiei, de reducere
a analfabetismului şi de formare profesională a
lucrătorilor. Persoanele educate sunt mai productive când
pot să utilizeze capitalul mai eficient, adoptând noi
tehnologii, pot învăţa disciplinele avansate ca ingineria,
medicina şi administrarea întreprinderilor. Guvernele din
ţările subdezvoltate trebuie să manifeste o mare atenţie în
privinţa ”exodului creierelor”, proces prin care persoanele
cele mai capabile sunt atrase de salariile ridicate din
ţările dezvoltate.
Subdezvoltarea este explicată şi prin
participarea ţărilor respective la relaţiile economice
internaţionale, concretizate în degradarea
raporturilor de schimb, concentrarea exporturilor pe
câteva produse de bază etc., care duc la înrăutăţirea
situaţiei lor. În principal, ţările dezvoltate sunt
exportatoare de bunuri industriale, iar celelalte
exportatoare de materii prime şi produse agricole.
Mecanismul care adânceşte sărăcia şi care generează o
situaţie de dependenţă a ţărilor subdezvoltate faţă de
cele dezvoltate, operează, în principal cu două
elemente:
gradul de competitivitate al sectorului
exportator în cele două ţări. Ţările subdezvoltate trebuie
să plătească la preţuri mai ridicate produsele cumpărate din
ţările dezvoltate, în timp ce preţurile pentru produsele
exportate de ele sunt mai scăzute. În consecinţă, se
realizează o pierdere de către ⇔ările subdezvoltate şi,
totodată, o diminuare a capacităţii de plată pentru
importurile din ţările dezvoltate în virtutea deteriorării
raporturilor de schimb;
elasticitatea cererii în funcţie de venit;
aceasta este mai mare pentru produsele industrializate, în
comparaţie cu cea a bunurilor primare. În consecinţă, faţă
de creşterile de venit, periferia va spori cumpărările din
ţările dezvoltate într-o măsură mai mare decât vânzările
acestora spre ţările dezvoltate, având ca rezultat o
deteriorare a balanţei de plăţi.
Printre cauzele externe ale subdezvoltării se înscrie
şi subjugarea şi asuprirea colonială, războaiele de
cotropire a bogăţiilor naturale, politica financiară
internaţională etc.
6.3. Strategii ale depăşirii subdezvoltării
În domeniul înlăturării subdezvoltării s-au propus o
serie de strategii naţionale, elaborate de guvernele din
fiecare ţară şi strategii internaţionale elaborate sub egida
32
ONU sau a altor organisme regionale, sub formă de rezoluţii,
recomandări, rapoarte, studii, etc., vizând problematica
globală a subdezvoltării.
Cele mai multe strategii vizează spargerea acelui cerc
vicios al sărăciei, legat de problema formării capitalului
în ţările în curs de dezvoltare.
Unii economişti, susţin teza ”creşterii echilibrate”,
conform căreia, pornind de la inexistenţa pieţei în aceste
ţări, efectuarea de investiţii poate avea ca efect crearea
de pieţe reciproce pe baza veniturilor pe care le generează.
Promovarea unor strategii de investiţii în toate sectoarele
economiei ar constitui o terapie puternică împotriva
sărăciei deoarece ar da naştere unor venituri suplimentare
care vor pune în mişcare, prin intermediul pieţei,
mecanismele de depăşire a subdezvoltării.
Alţii recomandă pentru spargerea ”cercului vicios al
sărăciei” o creştere dezechilibrată bazată pe efectele de
antrenare în cadrul economiei. Ei preconizează concentrarea
eforturilor de investiţii numai în câteva domenii
privilegiate care-şi vor difuza efectele de antrenare la
maximum în economie, cum ar fi industriile de prelucrare a
produselor primare sau a semifabricatelor importate, care la
rândul lor, vor antrena dezvoltarea infrastructurii
economice şi sociale.
După economiştii Boyes şi Melvin, există două tipuri
principale de strategii pentru a depăşi subdezvoltarea:
orientate spre interior şi orientate spre exterior.
Strategiile de dezvoltare orientate spre interior
trebuie să se concentreze spre producţia domestică, în
vederea exportului de bunuri şi servicii. Politica
guvernamentală trebuie să vizeze acele bunuri primare care
au avantaje comparative mai mari. De exemplu, Cuba trebuie
să-şi orienteze producţia spre zahăr, Columbia spre cea de
cafea, iar Coasta de Fildeş spre producţia de cacao, fiecare
din aceste ţări vânzându-şi outputul de produse primare în
exterior. Obiectivul strategiei, după aceşti economişti îl
constituie importul de substituţie, adică înlocuirea
importurilor de produse manufacturate cu bunuri naţionale,
politica importului de substituţie trebuind să fie dominantă
în ţările în curs de dezvoltare.
Strategiile de dezvoltare, orientate spre
interior care asigură oferta domestică a
pieţelor sunt cele mai populare, dar nu
sunt singurele. Un grup mic de ţări
(Coreea de Sud, Hong-Kong, Singapore şi
Taiwan) îşi concentrează eforturile spre
sporirea exporturilor. Aceste ţări se
bazează pe strategii orientate spre
exterior, utilizează resursele lor
33
abundente pentru a produce bunuri
destinate exportului.
Resursa cea mai abundentă din aceste ţări este munca,
iar bunurile produse de ele sunt intensive în factorul de
producţie muncă. Acest gen de orientare spre exterior este
denumit export de substituţie.
Strategiile de dezvoltare orientate spre exterior se
bazează pe eficienţă şi pe costuri de producţie reduse.
Succesul acestor ţări depinde de concurenţa efectivă cu
ţările din restul lumii. Guvernele ţărilor respective
trebuie să ducă o politică de stimulare a exporturilor prin
acordarea de subvenţii şi a altor facilităţi.
Orientarea spre exterior a producţiilor din aceste
ţări a creat avantaje în ceea ce priveşte specializarea
internaţională, ducând la creşterea ocupării forţei de
muncă, utilizarea eficientă a resurselor naţionale, o
sporire rapidă a productivităţii muncii şi ridicarea
nivelului de trai al locuitorilor.
După opinia unor economişti, obstacolele care se cer a
fi depăşite se referă la fragilitatea sectorului public şi
la factorii sociali-politici.
Sectoarele publice din ţările în curs de dezvoltare se
confruntă cu o insuficienţă a resurselor financiare pentru a
satisface o diversitate mare de necesităţi economice şi
sociale. Sistemul fiscal, datorită nivelului scăzut al
veniturilor, se caracterizează printr-o eficacitate
limitată, iar deficitele publice constituie regula. Pe de
altă parte, dependenţa faţă de ţările dezvoltate accentuează
dezechilibrele bugetare. Băncile centrale din ţările în curs
de dezvoltare se confruntă cu o acută lipsă de devize pentru
finanţarea importurilor şi pentru a transpune în practică
proiecte de investiţii publice, astfel încât sectorul
exterior apare ca un obstacol în calea depăşirii
subdezvoltării.
Există, de asemenea, o serie de factori macroeconomici
care influenţează funcţionarea activităţilor productive. În
aceste ţări se constată puternice dezechilibre sociale şi
politice care îngreunează aplicarea măsurilor cu caracter
economic. Disparităţile regionale şi culturale existente
frânează integrarea socială şi politică.
Pornind de la aceste limite, să evidenţiem
posibilităţile pe care le au guvernele din ţările în curs de
dezvoltare pentru a transpune în practică strategii de
depăşire a subdezvoltării.
După unii specialişti, o strategie posibilă ar fi
introducerea mecanismelor economiei de piaţă.
Dacă se ia ca model exemplul ţărilor dezvoltate,
trebuie să se aibă în vedere pârghiile de stimulare a
activităţii economice care se bazează pe jocul liber al
mecanismelor pieţei. Dar, în economiile subdezvoltate o bună
34
parte din activitatea economică nu trece prin piaţă, ci este
destinată autoconsumului.
Alte strategii vizează o combinare a elementelor
economiei de piaţă cu unele componente ale planificării
economice, luând în considerare caracteristicile structurii
socioeconomice ale acestor ţări.
Promovarea industrializării pe baza unor strategii
etapizate, care să ţină seama de specificul local, de
resursele disponibile, de calitatea forţei de muncă, de
dimensiunile pieţei interne, de posibilităţile oferite de
cooperarea externă regională, constituie o altă cale de
depăşire a subdezvoltării.
Industrializarea constituie o opţiune pe termen lung
care, într-o primă fază, trebuie să aibă ca obiectiv
protejarea industriei naţionale prin intermediul barierelor
vamale. Industrializarea contribuie şi la substituirea
importurilor cu produse naţionale.
Reforma instituţiilor statului este necesară pentru
reducerea birocraţiilor sufocante, a corupţiei şi a
incompetenţei, constituind adevărate cancere ale acestor
societăţi subdezvoltate, reprezentând o altă direcţie de
acţiune în vederea lichidării subdezvoltării.
Modificarea comportamentului agenţilor economici,
stimularea economisirii naţionale şi sprijinirea de către
stat a efortului investiţional prin încurajarea trecerii la
mecanismele pieţei, care să contribuie la o mai bună alocare
a tuturor resurselor, se impune cu necesitate pentru
ameliorarea situaţiei ţărilor subdezvoltate.
Alături de factorii interni, un element major al
succesului în lupta pentru eradicarea subdezvoltării îl au:
participarea ţărilor dezvoltate şi a organismelor mondiale
specializate la finanţarea dezvoltării acestor ţări,
acordarea de asistenţă tehnică şi financiară, transferul de
tehnologii, sprijinirea agriculturii, transporturilor şi
comunicaţiilor, protejarea mediului înconjurător etc.
O serie de cercetători apreciază, în studiile lor, că
însănătoşirea economiei mondiale în viitor, depinde de
măsura eradicării subdezvoltării şi a reducerii decalajelor
dintre state. Pentru aceasta, sunt necesare două condiţii:
în primul rând, profunde transformări de ordin social,
politic şi instituţional în ţările în curs de dezvoltare şi,
în al doilea rând, schimbări importante în ordinea
economică.
5
CAPITOLUL VII
ECHILIBRUL SI DEZECHILIBRUL ECONOMIC
1. Cererea globală şi oferta globală
Teoria echilibrelor şi dezechilibrelor macroeconomice
operează cu mărimi agregate, dintre care cererea globală şi
oferta globală sunt concepte de referinţă şi analiză.
In economia de piaţă modernă, deschisă spre exterior,
comportamentele agenţilor economici agregaţi se
concretizează, în ultimă instanţă, sub forma cererii
agregate şi sub forma ofertei agregate.
Cererea globală ( agregată ) constă din totalitatea
cheltuielilor efectuate într-o economie pentru
achiziţionarea de bunuri materiale şi de servicii,
indiferent de destinaţia acestora.
Structura cererii agregate ( globale ) este
următoarea:
- cheltuielile pentru achiziţionarea de bunuri, făcute
de către consumatorii finali;
- veniturile alocate şi cheltuite de întreprinderi
(firme) pentru investiţiile brute făcute de acestea;
- achiziţiile guvernamentale de bunuri de consum
personal şi de bunuri investiţionale pe seama veniturilor
bugetare;
- cheltuielile agenţilor economici străini (în valută)
pentru a importa dintr-o anumită ţară, respectiv pentru a
plăti exporturile acelei ţări.
Oferta globală ( agregată ) constă din producţia
totală (internă sau naţională) adusă la piaţă, de către
unităţile economice producătoare - vânzătoare. In funcţie de
optica asupra ofertei globale, aceasta poate fi determinată
prin însumarea ( agregarea ) producţiilor (încasărilor
totale, cifrelor de afaceri ) ale tuturor agenţilor
economici dintr-o ţară, respectiv prin însumarea valorilor
adăugate de aceştia.
Indiferent de sfera de cuprindere avută în vedere,
structura ofertei globale poate fi redată fie prin
producţiile ramurilor şi sectoarelor care susţin oferta, fie
prin resursele consumate, prin costurile plătite şi şansele
sacrificate pentru acestea.
6
Cererea agregată şi oferta agregată se află una faţă
de alta într-un anumit raport de mărime şi ambele sunt
analizate în legăturile lor multiple cu indicele general al
preţurilor.
Comparându-se cererea agregată cu oferta agregată (în
timp şi spaţiu), s-a putut constata şi o anumită situaţie
atipică, atunci când cererea agregată este mai mare decât
oferta agregată.
Această situaţie de piaţă este cunoscută sub denumirea
de cerere agregată (nominală) sau inflaţionistă. Ea se
corelează cu deficit bugetar, cu împrumuturi de stat şi cu
balanţe de plăţi externe pasive. Aducerea economiei
naţionale în stare de echilibru se poate face prin aşanumita
politică a cererii agregate, constând în: controlul
cheltuielilor totale în economie, inclusiv al celor
guvernamentale; influenţarea corespunzătoare a producţiei,
preţurilor şi ocupării (în sensul punerii celor doi factori
ai pieţei în echilibru).
In alte circumstanţe de loc şi de timp, oferta
agregată este mai mică decât cererea nominală (scade oferta,
cererea rămânând neschimbată). Se produce inflaţie, adică
are loc creşterea indicelui general al preţurilor prin
sporirea costurilor de producţie unitare şi scăderea
corespunzătoare a producţiei.
Un asemenea dezechilibru de piaţă poate fi tratat
printr-o politică adecvată a ofertei agregate, respectiv
prin stimulente pentru creşterea producţiei, acordate atât
întreprinzătorilor, cât şi salariaţilor.
2. Echilibrul economic; concepte şi corelaţii
fundamentale
In condiţiile economiei de piaţă concurenţială,
echilibrul economic se manifestă sub forma unei stări
proprii pieţei, generată de acţiunea agenţilor
economici în calitatea lor de producători şi de
consumatori. Agenţii economici producători urmăresc
maximizarea profiturilor lor, în timp ce agenţii
economici consumatori, satisfacerea trebuinţelor lor.
Din modul de acţiune şi de comportare al acestor agenţi
economici pe piaţă, în funcţie de propriile lor
interese, echilibrul economic concurenţial apare sub
forma raportului dintre cererea şi oferta ce se
manifestă pe pieţele bunurilor economice, monetare, de
capitaluri şi de muncă, care în unitatea şi
interdependenţa lor reprezintă forme de existenţă a
echilibrului macroeconomic.
7
Deci, echilibrul macroeconomic exprimă acea stare spre
care tinde piaţa bunurilor economice, monetare, capitalului,
muncii şi piaţa naţională în ansamblul ei, caracterizată
printr-o concordanţă relativă a cererii şi ofertei, în
diferitele lor segmente, abaterile dintre ele încadrându-se
în limite considerate normale, fiind nesemnificative pentru
producerea de dificultăţi, de dezechilibre.
Adepţii teoriei echilibrului economic consideră că
acesta se manifestă sub o multitudine de forme, care se
clasifică după anumite criterii:
a) După modul de manifestare în timp, echilibrul
economic este privit static şi dinamic.
Echilibrul economic static este considerat doar o
ipoteză, neexistând practic în realitate. Un astfel de
echilibru s-ar caracteriza prin manifestarea unor schimbări
nesemnificative între diferite procese economice sau
subsisteme ale economiei naţionale, care nu modifică
tendinţa sa dominantă.
Acţiunea factorilor creşterii economice şi mutaţiile
pe care le generează în raportul dintre oferta şi cererea de
pe diferitele pieţe imprimă, însă, echilibrului economic un
caracter dinamic, ce se manifestă în timp ca o tendinţă
dominantă. Această formă a echilibrului economic se poate
realiza pe termen scurt sau pe termen lung.
Echilibrul economic dinamic pe termen scurt se
realizează în condiţiile unor modificări în restricţiile
procesului creşterii economice, presupunând însă alinierea
imediată a acestuia la evoluţia celui mai deficitar factor
de producţie, ceilalţi rămânând insuficient utilizaţi. Drept
urmare, creşterea economică este lentă.
Depăşirea limitelor impuse de factorul restrictiv,
presupune manifestarea unor dezechilibre temporare ce pot fi
înlăturate prin utilizarea unor elemente de compensare,
existente în economie sau atrase din afara ei. In această
situaţie, creşterea economică se desfăşoară pe fondul
echilibrului dinamic pe termen lung.
b) In raport cu nivelurile agregării economiei
naţionale, echilibrul economic se manifestă la nivel micro,
mezo şi macroeconomic.
c) In funcţie de conţinutul proceselor economice şi de
modul de exprimare a rezultatelor economice, echilibrul
economic îmbracă următoarele forme: material, valoric şi al
resurselor de muncă.
Echilibrul economic material exprimă acea stare de
concordanţă relativă între volumul, structura şi calitatea
producţiei (oferta globală), pe de o parte şi nevoile de
consum final şi de producţie (cererea globală), sub aspect
cantitativ, structural şi calitativ, pe de altă parte.
De pildă, pentru a asigura o anumită cantitate de
energie electrică este necesară o cantitate determinată
8
de combustibili, într-o anumită structură şi putere
calorică.
Echilibrul economic valoric exprimă concordanţa
relativă între diferitele structuri valorice ale
rezultatelor economice şi eforturile depuse. In cadrul
acestuia se disting forme speciale, cum sunt: echilibrul
bănesc (monetar), echilibrul financiar, echilibrul bugetar
şi echilibrul valutar.
Echilibrul bănesc se exprimă în concordanţa relativă
dintre expresia bănească a fondului de bunuri economice
existente pe piaţă şi cantitatea de bani în circulaţie;
echilibrul financiar, reliefează concordanţa relativă între
sursele financiare şi necesităţile de plată ale agenţilor
economici; echilibrul bugetar reflectă concordanţa relativă
între veniturile şi cheltuielile bugetare; echilibrul
valutar evidenţiază concordanţa relativă între încasările şi
plăţile în valută.
Echilibrul resurselor de muncă exprimă concordanţa
relativă dintre cantitatea, structura şi calitatea
factorului uman activ disponibil şi necesităţile de resurse
de muncă ale utilizatorilor, respectiv, ale unităţilor
economice.
In unitatea lor, aceste forme concrete de
manifestare a echilibrului economic asigură
desfăşurarea procesului creşterii economice,
concretizat în sporirea dimensiunilor rezultatelor
macroeconomice.
Starea de echilibru economic este o expresie a
compatibilităţii, a concordanţei relative a deciziilor luate
de agenţii economici producători şi respectiv consumatori,
aceasta menţinându-se într-o anumită perioadă de timp, până
în momentul în care intervin factori perturbatori.
Echilibrul economic trebuie abordat atât pe ansamblul
economiei, cât şi pe fiecare piaţă în parte.
1. Pentru ca economia unei ţări să se afle în stare de
echilibru este necesară respectarea condiţiei ca oferta
globală (Y) să fie egală cu cererea globală (D), adică:
Y = D.
In aceste condiţii cererea excedentară (De) este nulă.
Mărimea produsului naţional brut sau a venitului
naţional care reprezintă oferta globală (Y) se repartizează
pentru consum (C) şi pentru economii (S), fiind deci egală
cu C + S.
Cererea globală (D) se concretizează în mărimea
cererii de bunuri de consum (C) şi respectiv de bunuri
investiţionale (I), fiind deci egală cu C + I.
Cererea excedentară (De) este diferenţa dintre
cantităţile de bunuri materiale şi servicii cerute de
consumatori (D) şi producţia curentă (Qc), la care se adaugă
rezervele necesare (Rn):
9
De = D – ( Qc + Rn )
Condiţia de echilibru pe piaţa unui bun economic este
dată de relaţia:
pi Dei = 0 ,
pi - preţul bunului;
Dei – cererea excedentară a bunului.
Dei ≤ 0 şi pi ≥ 0 .
Rezultă că economia naţională se află în stare de
echilibru atunci când pe toate pieţele este îndeplinită
condiţia de echilibru, adică deciziile agenţilor economici
corespund regulilor relevante ale economiei de piaţă. De
pildă, preţurile existente să asigure maximizarea utilităţii
sau a profitului.
In procesul dinamic al confruntării cererii cu oferta,
fiecare agent economic acţionează ca şi cum preţurile
existente ar fi preţuri de echilibru, efectuând vânzarea şi
cumpărarea de bunuri pe această bază, chiar dacă acesta nu
participă efectiv la toate actele de vânzare-cumpărare.
Acest comportament al agenţilor economici denumit şi de
tatonare şi care constituie substanţa proceselor dinamice ce
se manifestă pe piaţă, acţionează ca o lege de conservare,
contribuind la stabilizarea pieţei.
Deoarece cererea globală (D) este formată din cererea
pentru bunuri de consum (C) şi pentru bunuri investiţionale
(I), iar oferta (Y) este destinată consumului (C) şi
economiilor (S), rezultă:
D = C+ I şi Y = C + S.
Pe baza relaţiei echilibrului general Y = D ⇒: C + S
= C + I sau
S = I, relevând situaţia de echilibru într-o economie
închisă.
2. Luându-se în considerare şi importul (H) şi
exportul (E) de bunuri economice, relaţia de echilibru pe
piaţa producătorilor devine:
Y + H = D + E sau
C + S + H = C + I + E, adică
S + H = I + E sau S – I = E – H,
ceea ce reprezintă o condiţie de echilibru.
3. Deoarece actele de comerţ au loc prin intermediul
banilor, mărimea şi dinamica acestora fiind legate de
cererea şi oferta bunurilor economice, starea de echilibru
economic general depinde şi de situaţia pieţei monetare.
Echilibrul pieţei monetare este dat de relaţia:
Ym = Dm, unde:
Ym – oferta de monedă;
Dm – cererea de monedă.
Cum cererea şi oferta de monedă sunt influenţate, în
principal, de masa monetară (M), viteza de rotaţie a banilor
(V), de volumul global al tranzacţiilor de pe piaţă (T) şi
10
de nivelul general al preţurilor (P), condiţia de echilibru
este dată de relaţia:
M⋅ V = P⋅ T, unde
M⋅ V – oferta reală de monedă;
P⋅ T – cererea reală de monedă.
4. Pe piaţa muncii, condiţia de echilibru apare sub forma
egalităţii cererii (DL) cu oferta de locuri de muncă (YL),
adică:
YL = D L
3. Dezechilibrul economic; concepte şi forme de
manifestare
Mărimile măsurabile, care se comportă şi care
evidenţiază egalitatea sau inegalitatea dintre ele,
sunt rezultatul acţiunii conjugate a unor forţe opuse.
In cazul echilibrului ele se anulează reciproc, în timp
ce în situaţia de dezechilibru unele devin
preponderente în raport cu altele. Cum acţiunea acestor
forţe contradictorii este permanentă, unii economişti
consideră echilibrul economic ca o stare de moment,
vremelnică, în timp ce dezechilibrul se manifestă
permanent, cu intensităţi diferite de la o perioadă la
alta.
De aceea, dezechilibrul economic se poate interpreta
fie ca o stare normală a dezvoltării economice, fie ca o
stare anormală, rezultată din încălcarea regulilor
fundamentale ale economiei de piaţă. In funcţie de
preponderenţa acestor stări, în economie se poate manifesta
starea de echilibru sau starea de dezechilibru. In
consecinţă, în condiţiile mişcării reale a vieţii economice,
echilibrul, indiferent de formele de manifestare şi de
nivelele de referinţă ale acestuia, se interpretează nu ca
ceva absolut, ci ca o tendinţă. Dinamica economiei naţionale
conferă dezechilibrelor economice un caracter permanent,
manifestându-se în forme dorite sau acceptate ca normale sau
în forme nedorite, anormale. Când primele forme de
manifestare sunt preponderente, economia se caracterizează
printr-o stare normală de dezvoltare, fiind suportul
progresului economic şi social. De pildă, într-o activitate
economică, depăşirea mărimii cheltuielilor de către venituri
reprezintă o formă a dezechilibrului normal. Această
situaţie, dominantă în majoritatea activităţilor agenţilor
economici, stă la baza înviorării ofertei de bunuri
economice şi a satisfacerii corespunzătoare a cererii.
11
In situaţia în care predomină dezechilibrele anormale,
în economie apare criza, cu toate consecinţele sale asupra
dezvoltării economico-sociale. In această situaţie,
necesitatea echilibrării dezvoltării economice înseamnă
luarea de măsuri pentru aducerea dezechilibrelor anormale în
limitele celor normale, care acţionează pozitiv asupra
progresului economic şi social.
In literatura de specialitate, dezechilibrele normale
sunt desemnate prin noţiunea de presiune, iar cele anormale
prin noţiunea de absorbţie.
Presiunea corespunde cu situaţia de “ofertă
excedentară” sau de “piaţă a cumpărătorului”. Dacă pe piaţa
unui anumit produs, vânzătorul “ stă la rând” pentru
cumpărător, spunem că domină presiunea, iar la vânzător
apare o intensitate de aspiraţie pozitivă care nu e pe
deplin satisfăcută.
Absorbţia corespunde cu situaţia în care pe piaţă se
află “cerere excedentară”, adică piaţa este a vânzătorilor,
cumpărătorul fiind cel care “stă la rând”, manifestându-se o
tensiune de aspiraţie pozitivă nesatisfăcută a
consumatorului.
Când se creează o egalitate între nivelul
aspiraţiei vânzătorului şi cel al
consumatorului, pe piaţă se manifestă
starea de echilibru.
Inţelegerea modului de manifestare a presiunii şi
absorbţiei pe piaţă - ca forme fundamentale ale
dezechilibrului economic, necesită clarificarea conţinutului
următoarelor noţiuni:
a) Nivelul aspiraţiei vânzătorului ( Nv
a) şi
cumpărătorului (Nc
a) este un element al mulţimii
alternativelor de decizie posibile, care apare la începutul
procesului de decizie elementar. Spre exemplu, aspiraţia de
cumpărare nu este acelaşi lucru cu cumpărarea efectivă şi
nici aspiraţia de a produce cu producţia efectivă etc.
b) Etapa necesară de aşteptare pentru vânzare (Ev
a) şi
pentru cumpărare (Ec
a), reprezintă timpul minim care trebuie
să treacă de la apariţia nivelului de aspiraţie de vânzare
sau de cumpărare, până la prima împlinire a actelor de
vânzare sau de cumpărare efective.
c) Etapa de perimare a aspiraţiei de cumpărare (Ec
p)
sau de vânzare (Ev
p), reprezintă perioada de timp după
trecerea căreia, toţi agenţii economici şi-au sistat
aspiraţia iniţială, fie pentru că intenţia lor de cumpărare
sau de vânzare s-a realizat, fie pentru că şi-au corectat
intenţia iniţială.
d) Tensiunea aspiraţiei (Ta) reprezintă diferenţa
dintre nivelul aspiraţiei la vânzare sau la cumpărare şi
rezultatul obţinut în urma executării deciziei de a cumpăra
(Rc
a) sau de a vinde (Rv
a).

12
Tc
a = Nc
a - Rc
a sau
Tv
a = Nv
a - Rv
a.
Raportul dintre nivelul aspiraţiei la vânzare sau la
cumpărare şi rezultatul obţinut la vânzare (Rv) sau la
cumpărare (Rc) reprezintă gradul de tensiune a aspiraţiei la
vânzare (Gv
T) sau la cumpărare ( Gc
T):
v
va
vT
R
G = N sau c
c
ca
R
T

G= N.
Diferenţa între aspiraţia de vânzare (Av) şi vânzarea
efectivă (Ve) sau între aspiraţia de cumpărare (Ac) şi
cumpărarea efectivă (Ce), reprezintă tensiunea aspiraţiei de
vânzare (Tv
a) sau de cumpărare (Tc
a):
Tv
a = Av – Ve şi
Tc
a = Ac - Ce.
Prin raportarea nivelului de aspiraţie al vânzătorilor
la nivelul de aspiraţie al cumpărătorilor, se relevă
raportul de forţe pe piaţă (Rp
F):
c
a
va
PF
N
R= N.
Dacă Rp
F > 1, atunci pe piaţă este mai tare
cumpărătorul, iar dacă Rp
F <1, atunci pe piaţă este mai
puternic vânzătorul.
Concluzii generale privind impactul
presiunii şi absorbţiei
asupra activităţii economice
Implicaţiile presiunii şi absorbţiei asupra
desfăşurării activităţii economice sunt multiple şi
complexe, ele trebuind privite atât pe termen scurt,
cât şi pe termen lung.
1. Absorbţia, pe termen scurt, favorizează
desfăşurarea activităţii economice, creşterea
dimensiunilor ei atât prin utilizarea mai bună a
capitalului fix existent, cât şi prin sporirea
volumului capitalului fix prin investiţii. Investiţiile
contribuie rapid şi direct la lărgirea pe cale
extensivă a producţiei, resursele fiind utilizate la
maximum. Pe termen lung, absorbţia constituie un
stimulent puternic şi durabil pentru creşterea
volumului producţiei, dar generează locuri înguste de
producţie, ceea ce nu stimulează în măsură suficientă
progresul tehnic.
In schimb, în perioada de presiune, pe termen
scurt, volumul producţiei poate să crească, dar numai
în situaţia în care într-un num| r însemnat de unităţi
13
economice producătoare, o parte a capacităţilor de
producţie este neutilizată, stocurile fiind inutile. In
acest caz, investiţiile nu mai contribuie rapid şi
direct la creşterea dimensiunilor producţiei pe cale
extensivă, deoarece există rezerve neutilizabile. Pe
termen lung însă, neutilizarea unei părţi a resurselor
şi rezervelor, duce la o însemnată risipă.
2. Privite într-un orizont de timp mai mare,
starea de absorbţie frânează dezvoltarea şi
perfecţionarea bunurilor economice, deoarece existenţa
pieţei vânzătorilor exclude motivaţia pentru apariţia
produselor noi. In schimb, în cazul presiunii are loc o
stimulare a apariţiei de produse noi. Deci, presiunea
accelerează, iar absorbţia frânează dezvoltarea
calitativă a produselor.
3. In condiţiile presiunii, concurenţa există
numai între vânzători. In această situaţie vânzarea
efectivă poate să se apropie de aspiraţia vânzătorului,
dacă un alt vânzător sau mai mulţi rămân şi mai mult în
urmă faţă de propriile lor aspiraţii.
In schimb, în condiţiile absorbţiei, concurenţa se
manifestă numai între cumpărători. In această situaţie,
creşterea vânzărilor depinde numai de producţie,
producătorul găsind cumpărător pentru fiecare produs şi
deci nu trebuie să concureze. Deoarece în starea de
absorbţie producţia se îndepărtează de aspiraţiile
consumatorului, acesta va fi obligat să facă înlocuiri
forţate de bunuri sau să facă economii forţate.
4. Sub aspectul adaptării producţiei la nevoile
consumatorilor, în situaţia absorbţiei, aceasta se
realizează anevoie, în timp ce în situaţia de presiune,
adaptarea este rapidă şi elastică. In presiune,
influenţa producţiei asupra consumului este mult mai
activă decât în perioada de absorbţie. In perioada de
presiune are loc modificarea cerinţelor şi intenţiilor
de cumpărare în mod permanent.
5. In perioada presiunii, povara incertitudinii
cade asupra vânzătorului, cumpărătorul găseşte ceea ce
caută şi se simte în siguranţă. In perioada de
absorbţie situaţia se inversează, vânzătorul se simte
în siguranţă, în timp ce cumpărătorul cumpără atunci
când găseşte bunul respectiv, nu în momentul în care sa
conturat intenţia de cumpărare. In consecinţă, la
consumator poate să apară acumularea de stocuri.
6. In perioada de presiune, cumpărătorul este cel
ce face selecţia, care are drept rezultat îmbunătăţirea
calităţii, reducerea costurilor, diferenţierea
14
producţiei şi concentrarea producţiei. In situaţia de
absorbţie, efectele pozitive ale selecţiei sunt aproape
anulate.
7. Cele două forme ale dezechilibrului economic
îşi pun amprenta şi asupra fluxului de mesaje, asupra
relaţiilor informaţionale între masa vânzătorilor şi
cea a cumpărătorilor. In timpul presiunii, cea mai mare
parte a sarcinilor informative cade asupra
vânzătorului, în timpul absorbţiei, invers, ele cad în
seama cumpărătorilor.
Comparând cele două forme fundamentale ale
dezechilibrului, apare evident că presiunea are mai
multe avantaje decât absorbţia. Aceste avantaje pot fi
evidente dacă politica economică generală realizează
presiunea în următoarele condiţii:
existenţa unei tensiuni nu prea mari între
aspiraţia de vânzare şi vânzarea efectivă,
astfel încât să provoace suficiente griji
vânzătorului, dar să nu ducă la un volum prea
mare de resurse neutilizate;
intensitatea aspiraţiei de vânzare să fie
puternică, astfel încât vânzătorii să fie
interesaţi în mare măsură în reuşita vânzării;
să existe suficiente forţe şi procese contrare
care să neutralizeze sau cel puţin să atenueze
efectele negative ale presiunii, cum sunt:
speculaţia, necruţarea adversarului,
dezorientarea cumpărătorului, excesul de
reclame etc.
4. Teoria dezechilibrelor economice
Conform acestei teorii, în economie predomină, cu
o anumită intensitate, diferitele forme ale
dezechilibrului economic.
Pe piaţă există în orice moment surplusuri din
partea cererii şi/sau ofertei, iar la agenţii
economici, stocuri de bunuri şi rezerve de factori de
producţie. In aceste condiţii, nu exist| bunuri şi nici
resurse cu preţuri zero. Drept urmare, economia este
dominată de dezechilibre, aceasta neputându-se afla în
15
nici un moment în stare de echilibru. Dezechilibrele
economice sunt expresia modificărilor limitelor
resurselor şi tehnologiilor, a restricţiilor
consumatorilor privind cumpărarea de bunuri şi
servicii, inclusiv a unor greşeli de politică economică
generală pe termen lung.
Principalele dezechilibre se manifestă sub
următoarele forme:
a) excesul de ofertă pe piaţa bunurilor economice
şi pe piaţa muncii;
b) excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul
de ofertă pe piaţa muncii;
c) excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice,
monedei şi muncii.
a) Excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe
piaţa muncii se concretizează în nerealizarea unei
părţi a ofertei şi în apariţia şomajului.
Excesul de ofertă de pe piaţa bunurilor
economice, adică presiunea, este un proces generat de o
multitudine de cauze:
1. creşterea concomitentă a salariilor şi a
preţurilor, inflaţia având rol precumpănitor. Prin
reducerea puterii de cumpărare a populaţiei, masa de
bunuri din circulaţie nu poate fi absorbită, apărând
astfel “excesul de ofertă”. Pentru a frâna procesul
inflaţionist, în perioada de presiune, administraţia
publică centrală acţionează prioritar asupra creşterii
salariilor, în timp ce în perioada de absorbţie
acţionează preponderent asupra formării preţurilor;
2. dominaţia incertitudinii pe piaţă determină pe
fiecare producător să formeze rezerve de capacităţi de
producţie pentru siguranţa sa personală, pentru a nu
pierde cumpărătorii potenţiali. La nivelul economiei
naţionale, aceste rezerve depăşesc cu mult necesităţile
unei aprovizionări normale;
3. formarea surplusului de capacităţi duce la
dezvoltarea cererii, care determină apariţia de noi
bunuri sau îmbunătăţirea calităţii celor existente. La
acei producători care nu reuşesc să utilizeze noile
realizări tehnice apar capacităţi neutilizate, în timp
ce la producătorii cu forţă concurenţială puternică, şi
care sunt preocupaţi de inovare, se creează o rezervă
de capacitate complementară, destinată noilor
investiţii, acestea din urmă determinând apariţia unui
nou bun economic;
4. intenţia de a face investiţii este mai mică
decât potenţialul real de investiţie. Această situaţie
16
se explică prin: reducerea economiilor populaţiei ce
sunt destinate investiţiilor; prudenţa producătorilor
investitori; politica restrictivă de credite pentru
investiţii; diminuarea investiţiilor publice etc. O
asemenea situaţie este inversă absorbţiei, unde
intenţia de a investi este mai mare decât
posibilităţile reale de realizare a investiţiilor.
Corelaţia între ritmul de creştere şi presiune se
concretizează în aceea că o creştere lentă este, de
regulă, însoţită de o puternică presiune. Prin sporirea
ritmului creşterii economice, presiunea se diminuează.
Prin forţarea acestui ritm, starea de presiune se
transformă în absorbţie. Deci, trecerea de la presiune
la absorbţie este însoţită de o accelerare temporară a
creşterii economice. O asemenea situaţie a caracterizat
economia ţărilor dezvoltate în perioada de trecere de
la economia de pace la cea de război.
In perioada de trecere de la presiune la
absorbţie, ca urmare a creşterii producţiei, are loc o
creştere bruscă a intenţiei de vânzare, al cărui efect
este utilizarea capacităţilor nefolosite anterior.
b) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi
excesul de ofertă pe piaţa muncii. Excesul de ofertă pe
piaţa muncii înseamnă şomaj, în timp ce excesul de
cerere pe piaţa bunurilor înseamnă diminuarea
producţiei, o criză alimentară.
Cauzele directe care determină starea de absorbţie
pe piaţă sunt: satisfacerea insuficientă a aspiraţiilor
consumatorilor, care sunt nevoiţi să recurgă la
substituiri forţate, inclusiv la economii silite;
disproporţiile dintre ramurile de producţie,
concretizate în aceea că volumul producţiei agenţilor
economici este mai mic în raport cu intenţiile de
cumpărare de factori de producţie şi bunuri de consum;
neconcordanţa între intenţiile de investiţii, pe de o
parte şi condiţiile tehnice materiale reale ale
efectuării investiţiilor, adică potenţialul de
investiţii, pe de altă parte.
In condiţiile în care sistemul economic se află în
perioada de trecere de la absorbţie la presiune, are
loc diminuarea ritmului creşterii economice,
conversiunea fiind însoţită de o încetinire temporară a
creşterii economice.
c) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice,
a monedei şi pe piaţa muncii. Un asemenea dezechilibru
afectează grav toate categoriile de pieţe, el fiind
deja rezultatul unei economii aflate în criză
17
structurală profundă. In termeni economici, aceste
dezechilibre înseamnă hiperinflaţie, şomaj cronic şi
înrăutăţirea gravă a condiţiilor de viaţă. In economie
nu mai acţionează, în limite normale, nici absorbţia şi
nici presiunea, fiind necesară o lungă perioadă de
tranziţie pentru a restructura întregul aparat tehnicoproductiv,
pe alte criterii de raţionalitate. Această
restructurare de fond implică costuri sociale mari,
stabilirea corectă a priorităţilor, refacerea şi
dezvoltarea treptată a funcţiei productive a agenţilor
economici, a sistemului economic în ansamblul său.
5
CAPITOLUL VIII
FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE
1. Ciclicitatea – trăsătură a evoluţiei activităţii
economice
Evoluţia principalelor laturi ale activităţii
economice dintr-o întreprindere, ramură şi economie
naţională (venitul naţional, producţia, desfacerile,
investiţiile, consumul, ocuparea forţei de muncă etc)
permite constatarea că în unele perioade se
înregistrează creşteri, în altele stagnări sau chiar
reduceri; periodic, activitatea economică de ansamblu
sau de ramură, pentru cunoa∠ terea stării de criză.
Aceasta înseamnă că, în timp, activitatea eonomică nu
are o evoluţie uniformă, lineară, ci este fluctuantă.
Se pot delimita fluctuaţii sezoniere accidentale
(întâmplătoare) şi ciclice.
a) Fluctuaţiile sezoniere, se derulează, de
regulă, pe parcursul unui an, ca urmare a
influen⇔ei unor factori naturali sau sociali
şi sunt în general explicabile şi previzibile.
Astfel, sub incidenţa unor factori naturalclimaterici,
volumul producţiei, al ocupării, al activităţii
economice în general, cunoaşte fluctuaţii pe parcursul unui
an în agricultură, construcţii, turism, în unele subramuri
ale industriei etc. Variaţiile sezoniere ale activităţii
economice se datorează şi unor împrejurări sociale
(obiceiuri şi tradiţii, sărbători religioase sau laice
ş.a.).
b) Fluctuaţiile întâmplătoare, accidentale, sunt
determinate de factori aleatori sau evenimente
neaşteptate: cataclisme naturale, evenimente
sociale şi politice deosebite, decizii
neaşteptate ale unor agenţi economici, o
anumită stare de spirit a populaţiei etc.
6
c) Fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori ce
ţin de funcţionarea activităţii economice, de
interdependenţe dintre părţile sale. Sunt fluctuaţii
agregate şi se reproduc cu o anumită regularitate,
deşi nu pot fi încadrate în termene riguroase,
exacte.
Asemenea fluctuaţii s-au manifestat pregnant de
la începutul secolului XIX, iar prin cercetarea lor s-a
desprins concluzia că alternanţa perioadelor de
expansiune şi contracţie a afacerilor, a activităţii
economice în general, se derulează cu o anumită
regularitate în timp. Evoluţia principalelor fenomene
economice este pulsatorie, se derulează sub formă
ondulatorie, are un caracter ciclic.
Ca expresie a fluctuaţiilor ciclice, activitatea
economică trece prin anumite faze, fiecare cu
trăsături distincte şi care se derulează aproximativ în
aceeaşi succesiune.
In caracterizarea ciclicităţii, ca formă de mişcare a
activităţii economice, se porneşte de la o succesiune şi
repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei, care
seamănă în linii generale de la un ciclu la altul, în
fiecare fază, starea şi performanţele agregate ale economiei
au anumite caracteristici, diferite de la o fază la alta.
Fazele mişcării ciclice se condiţionează
reciproc şi, în unitatea lor, pregătesc premisele
care asigură activităţii economice continuitate,
schimbări calitative şi progres. De aceea, teoria
economică a desprins concluzia că ciclicitatea
reprezintă forma de evoluţie firească, normală a
activităţii economice.
Pentru cercetători, evidenţierea evoluţiei ciclice
este posibilă pe baza analizei datelor statistice, în
special, a celor care exprimă activitatea la nivel
macroeconomic. Cum acestea, în marea lor majoritate,
sunt sub formă monetară, devine necesară asigurarea
comparabilităţii prin eliminarea influenţelor generate
de modificarea preţurilor.
De aceea, indicatorii valorici nominali – calculaţi pe
baza preţurilor curente ale fiecărui an – trebuie
transformaţi în indicatori reali – mărimi exprimate în
preţuri constante, comparabile.
O asemenea transformare se realizează cu ajutorul
deflatorului, indicator care reliefează în mod sintetic
modificările survenite în nivelul preţurilor sau în puterea
de cumpărare a banilor.
7
2. Diversitatea ciclurilor economice. Ciclurile lungi.
Ciclul decenal şi fazele sale
Pe baza datelor statistice acumulate pentru
diferite economii, au fost identificate mai multe
tipuri de cicluri economice care se suprapun şi se
întrepătrund. Se detaşează prin importanţa lor: cicluri
lungi sau “seculare “, cicluri propriu zise, numite
decenale cu o durată care variază de la 4-5 ani la 10-
12 ani şi cicluri scurte, cu o durată de la 6 luni la 3
ani, din rândul cărora se detaşează ciclul inflaţionist
şi cel al variaţiei stocurilor.
a) Ciclurile lungi sau seculare
Evoluţia pe termen lung a vieţii economice, a stării
şi eficienţei factorilor de producţie demonstrează că
aceasta se desfaşoară sub forma unor unde lungi cu o durată
de 40-60 ani. In acest interval de timp, în economie este
dominant un anumit mod tehnic de producţie. O perioadă de
timp reprezentând circa 20-30 ani modul tehnic de producţie
dominant funcţionează corespunzător, îşi dezvăluie
capacităţile de progres, are un cadru adecvat de afirmare.
După aceasta, el intră în conflict cu posibilităţile oferite
de natură şi alte resurse economice pe baza cărora a fost
edificat, apar semne de epuizare a capacităţilor sale de
afirmare a raţionalităţii economice, manifestându-se o
tendinţă istorică de scădere a eficienţei economice, mai
ales a reducerii randamentelor de scară şi creşterea
costurilor.
Începe o perioadă de tranziţie spre un nou mod tehnic
de producţie apt să ridice eficienţa economică, ca
urmare a unor niveluri calitative, structuri şi
modalităţi de combinare a factorilor de producţie, în
concordanţă cu resursele disponibile şi accesibile.
Este o perioadă de 20-30 ani, în care limitele
vechiului mod tehnic de producţie sunt pregnante, dar
care se perpetuează datorită unor factori inerţiali,
paralel cu extinderea în economie a germenilor noului
mod tehnic de producţie. Generalizarea noului mod
tehnic de producţie şi restructurarea profundă a
economiei, încheie un ciclu de evoluţie a economiei,
marcând trecerea la un nou stadiu calitativ al
factorilor de producţie, la o nouă “ undă “ de
dezvoltare economică. Corespunzător acestei logici, în
evoluţia oricărei economii mature, se disting două
mari faze de evoluţie: una ascendentă, alta
descendentă, fiecare cu o durată de 20-30 ani.
Faza ascendentă se caracterizează prin preponderenţa
anilor de prosperitate economică şi ritmuri relativ
înalte de creştere a venitului naţional,
8
investiţiilor, producţiei, desfacerilor, inclusiv
ridicarea susţinută a nivelului de trai.
In faza descendentă are loc încetinirea
ritmurilor de creştere a producţiei,
investiţiilor, a veniturilor, iar gradul de
ocupare se înrăutăţeşte etc; ani de recesiune
economică sunt mai numeroşi, iar persistenţa
unor fenomene negative în economie (inflaţie,
şomaj) se accentuează.
In prezent, capătă o tot mai largă
recunoaştere teza după care cauza principală
a ciclului secular o formează evoluţia
ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei
tehnologice, în legătură organică cu ciclul
schimbărilor din economie. Sub influenţa
acestora are loc schimbarea din temelii la
fiecare 40-60 ani a modului tehnic de
producţie. Astfel, în faza ascendentă a
ciclului lung, inovaţiile care stau la baza
noului mod tehnic de producţie se
generalizeaă în economie prin intermediul
unui proces investiţional susţinut, conferind
o dinamică înaltă producţiei, venitului
naţional şi eficienţei economice. După o
anumită perioadă, apar semne de epuizare a
potenţialului de eficienţă a modului tehnic
de producţie existent, concretizate în
diverse dificultăţi şi disfuncţionalităţi în
economie, ceea ce marchează începutul fazei
descendente a ciclului lung. In faţa
dificultăţilor economice se intensifică
cercetarea ştiinţifică şi inovaţia
tehnologică, generând un puternic avânt
inovaţional. Datele statistice disponibile
par să ateste că vârfurile descoperirilor
ştiinţifice şi inovaţiile tehnologice s-au
plasat între 1830 – 1840, 1890 – 1900, 1930 –
1940, inclusiv după 1975, care se încadrează
în fazele descendente ale ciclurilor lungi.
In aceste intervale, sunt concentrate
majoritatea descoperirilor fundamentale pe
baza cărora s-au declanşat invenţii şi
inovaţii ample şi care prin mecanismul
investiţiilor scot economia din faza
stagnării şi îi imprimă un curs ascendent pe
o perioadă mai lungă. Este de remarcat că, în
faza ascendentă a ciclului lung, nu se ridică
9
nevoi deosebit de presante în faţa cercetării
ştiinţifice, ceea ce determină un recul al
marilor descoperiri şi invenţii.
Perioda de tranziţie de la vechiul mod tehnic de
producţie la cel nou este marcată printr-o criză
structurală, a cărei durată se prelungeşte pe parcursul
fazei descendente. Caracteristic crizei structurale este, pe
lângă durata sa, şi faptul că reprezintă cadrul unor
modificări fundamentale în tehnicile şi tehnologiile de
fabricaţie.
Are loc “sancţionarea “ prin declin a unor subramuri
şi produse legate de vechiul mod tehnic de producţie
şi propulsarea unor subramuri de viitor.
b) Ciclul decenal şi fazele sale
Cercetarea ştiinţifică, privind evoluţiile ciclice în
economiile de piaţă, este concentrată, în primul rând,
asupra ciclului decenal, căruia îi este dedicată o bogată
literatură, conţinând o mare varietate de puncte de vedere.
In tratarea ciclului economic decenal, deşi se recunoaşte,
în principiu, existenţa aceloraşi faze, diferiţi autori
folosesc termeni diferiţi. Unii autori vorbesc de criză şi
depresiune, respectiv înviorare şi avânt. Samuelson
foloseşte termenii: restrângere (contracţie), înviorare,
expansiune şi apogeu. Alţi autori consideră că cele 4 faze
ale ciclului decenal sunt: expansiunea, punctul de cotitură
superior (criza), depresiunea şi punctul de cotitură
inferior (de începere a refacerii, respectiv a expansiunii).
Indiferent de denumirea fazelor ciclului economic,
acesta poate fi reprezentat în mod ideal sub formă grafică,
în care pe ordonată este surprins un indicator de volum (sau
indice) al activităţii economice, iar pe abscisă este
surprinsă variabila timp (fig. 8.1.).
Α
Β
Β Χ
Χ
Α
∆
Ε
Ε
Φ
∆ Φ Τιµπ
ςΝ
10
Figura nr. 8.1. Ciclul decenal şi fazele sale
In cadrul unui ciclu decenal, se remarcă mai întâi
faza de expansiune (perioada de timp A-B şi C-E) în care
conjunctura economică este favorabilă. In ansamblu,
afacerile sunt prospere, cererea pentru bunuri de consum
este dinamică, cu perspective de consolidare, optimismul
domină starea de spirit a agenţilor economici.
Pe fondul anticipărilor că sporirea cererii de consum
se prelungeşte, are loc un proces investiţional susţinut
pentru modernizarea capacităţilor de producţie existente şi
crearea altora noi. Anticipările privind mărirea cererii de
bunuri de consum, sunt factorul determinant al creşterii
producţiei şi gradului de ocupare a forţei de muncă, fapt
pus în evidenţă prin principiul acceleratorului. Prin
efectul de antrenare a investiţiilor, se scontează pe o
creştere mai mult decât proporţională a ofertei agregate şi
a venitului viitor (conform teoriei multiplicatorului
investiţiilor).
In această fază, în care optimismul agenţilor
economici este robust, are lor stimularea artificială a
cererii pe multiple căi, remarcându-se sporirea
stocurilor în persepectiva unor desfaceri cu câştiguri
mai mari. Totodată, băncile acordă credite cu o
oarecare uşurinţă, gradul de îndebitare a
întreprinderilor cu scop lucrativ depăşind limitele
prudenţei, iar creditul de consum se extinde. Cererea
agregată în creştere, stimulată artificial şi prin
mărirea masei monetare şi vitezei de rotaţie a
monedei, determină o tendinţă de creştere lentă, dar de
durată a preţurilor: mai întâi a celor cu ridicata, iar
apoi a celor cu amănuntul, declanşând procesul
inflaţionist.
In faţa evidenţei fenomenelor inflaţioniste, prin
politicile economice şi acţiunile altor agenţi economici se
adoptă măsuri pentru frânarea cererii globale, ceea ce
determină o frânare a investiţiilor. Ea se accentuează
atunci când întreprinzătorii constată că în unele domenii a
fost creat un aparat productiv a cărei capacitate
depăşeşte cererea solvabilă , ceea ce face ca rata efectivă
a profitului la noile investiţii să fie mai mică decât cea
anticipată. O primă reacţie o reprezintă o anumită
încetinire a reînnoirii şi modernizării capacităţilor de
producţie. Pe acest fond are loc intrarea economiei într-o
nouă fază, cea de cotitură superioară, cu manifestări de
criză ciclică. Premiza acestei faze constă în faptul că în
economie apar fenomene care determină o inversare a
conjuncturii. Ele pot fi generate fie de unele măsuri
restrictive (adoptate de către guvern sau partenerii
11
externi), fie de epuizarea cauzelor care au stat la baza
expansiunii. Este de menţionat în acest sens tendinţa de
reducere a ratei profitului ca urmare a numeroase cauze ca:
sporirea costurilor datorită atragerii în circuitul economic
a unor factori de producţie mai scumpi sau având un nivel
calitativ mai redus; mărirea stocurilor generate de o serie
de împrejurări (disproporţii între diferite ramuri şi
subramuri, nonconcordanţe structurale între cererea şi
oferta de satisfactori, creşterea mai rapidă a producţiei în
raport cu veniturile pe care agenţii economici le
cheltuiesc, reducerea relativă a investiţiilor faţă de
evoluţia economiilor) etc. In faţa noilor fenomene, băncile
tind să restrângă creditul, măresc rata dobânzii, fapt ce
amplifică procesul de frânare sau reducere a investiţiilor.
Aceste fenomene cumulative pot marca trecerea la o
nouă fază a evoluţiei ciclice – recesiunea (în grafic de la
punctul B la C; de la E la F). Recesiunea reprezintă
încetiniri neintenţionate şi deci abrupte ale ritmului
creşterii economice.
Astfel, elementele de neîncredere deja afirmate în
faza de inversare a conjuncturii (punctul de cotituă
superior B respectiv E) se difuzează în sistemul economic;
întreprinderile mai slabe îşi restrâng sau îşi încetinesc
activitatea. Altele întâmpină dificultăţi datorită
diminuării cererii şi (sau) creşterii costurilor ceea ce
conduce la reducerea autofinanţării. Cererea, care
alimentează faza de expansiune, tinde să se contracte mai
întâi pe seama bunurilor de folosinţă îndelungată şi apoi a
unor prodfactori (datorită încetinirii sau chiar reducerii
procesului investiţional) dar şi a bunurilor de consum
curent, generată de creşterea şomajului. Dinamica producţiei
se încetineşte ori poate deveni negativă în unele ramuri sau
pe ansamblu, ca urmare a reducerii comenzilor. Ea se
corelează cu restrângerea masei monetare, cu stagnarea sau
reducerea cursului titlurilor. Prin efectul acceleratorului,
o atenuare sau reducere a cererii agregate, şi în primul
rând de bunuri de capital, poate accentua cumulativ tendinţa
de reducere a producţiei, conducând la eliminarea treptată a
excesului de ofertă şi a stocurilor. În faţa acestor
dificultăţi, agenţii economici sunt obligaţi să adopte
măsuri drastice de reducere a costurilor şi promovarea
vânzărilor, apelând masiv la reînnoirea capitalului fix, la
îmbunătăţirea calitativă a celorlalţi factori.
Realizarea unor asemenea obiective se asigură printr-o
impulsionare a procesului investiţional, care generează un
nou moment de cotitură în evoluţia economiei (interval C –
D) şi, apoi, o nouă fază de expansiune a ciclului decenal.
Revigorarea procesului investiţional, atât pentru noi
capacităţi cât şi pentru reînnoirea capitalului fix activ,
stimulează cererea de prodfactori şi gradul de ocupare a
forţei de muncă, mai întâi în sectoarele care-l produc. Pe
12
baza creşterii veniturilor, creşte cererea de satisfactori,
care la rândul său impulsionează procesul investiţional şi
producţia de prodfactori, iniţiindu-se astfel o nouă fază de
expansiune (interval D – E).
Ciclul economic “decenal“ cuprinde intervalul B-E, cu
momentul B (punctul de cotitură superior) şi intervalele de
inflexiune B-C, C-D, D-E. Într-un ciclu clasic, se disting
manifestările de criză şi recesiune în care sunt pregnante
fenomene negative şi căutări, uneori dureroase, pentru noi
echilibre şi restructurări necesare şi momentul de cotitură
inferior (începerea unei înviorări) care, împreună cu
expansiunea, definesc o evoluţie favorabilă pe ansamblul
economiei – boom-ul.
Fiecare fază a ciclului caracterizează o anumită stare
a economiei, îndeplineşte o anumită funcţie în evoluţia de
ansamblu. Dacă rolul expansiunii în înfăptuirea aspiraţiilor
de progres ale fiecărui popor este evident, nu mai puţin
necesare şi importante sunt funcţiile pe care le
îndeplineşte recesiunea (şi manifestările de criză
economică). Ele au rolul de a restabili temporar, cu preţul
unei risipe de resurse economice, sistemul de fluxuri şi
corelaţii din economie. Amintim dintre acestea corelaţia
dintre cererea agregată şi oferta agregată, dintre economii
şi investiţii, dintre masa monetară aflată în circulaţie şi
cea necesară acesteia etc.
Aşa cum s-a subliniat, ciclurile decenale se derulează
pe fondul celor seculare, iar experienţa istorică a
evidenţiat că în ţările dezvoltate, o fază a ciclului lung a
cuprins, de regulă, 2-3 cicluri decenale. Din perspectiva
istorică, apare relevant faptul că în faza ascendentă a
ciclului lung, se observă la ciclurile decenale,
preponderenţa fazelor de expansiune. Manifestările de criză
şi recesiune sunt, de regulă, reduse în timp şi de mică
profunzime. Din contră, în faza descendentă a ciclului lung,
fazele de expansiune ale ciclului decenal manifestă o
anumită slăbiciune. Nesiguranţa fenomenelor caracteristice
acestor faze se împleteşte cu un şomaj persistent şi o
inflaţie “viguroasă”, numeroase ramuri şi domenii de
activitate se află într-un proces de redimensionare şi
restructurare de lungă durată. În general, pe fondul crizei
structurale, fenomenele negative şi depresiunile pregătesc
în înlănţuirea a 2-3 cicluri decenale, mai întâi, bazele şi,
apoi, generalizarea în economie a unui nou mod tehnic de
producţie.
3. Politici anticiclice
Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor
ciclice se folosesc mai multe mijloace şi instrumente de
13
politică economică având ca obiectiv influenţarea cererii
agregate, cheltuielile publice, sistemul de impozite şi
taxe, rata dobânzii şi masa monetară, sistemul asigurărilor
sociale etc. Folosirea lor a fost fundamentată de către
Keynes şi alţi mari economişti, care l-au succedat, ele
fiind integrate în măsuri (politici) anticriză
(anticiclice), care au devenit componente ale politicii
economice pe termen scurt.
Deşi interdependente, asemenea măsuri pot fi grupate
în trei mari categorii: politica cheltuielilor publice,
politica monetară şi de credit şi politica fiscală.
Politica cheltuielilor publice se bazează pe
majoritatea cheltuielilor bugetului administraţiei
centrale în faza de recesiune – chiar cu preţul
unui deficit bugetar – cu scopul de a menţine sau
impulsiona cererea agregată (pentru a stimula
producţia în vederea trecerii la faza de
expansiune).
Cheltuielile publice favorizează cererea globală
prin intermediul achiziţiilor de stat, investiţii cu
caracter social-cultural şi în sectorul public. O
importanţă majoră prezintă majoritatea prestaţiilor şi
alocaţiilor de securitate socială (ajutoare de şomaj,
alocaţii familiale, de reciclare profesională etc),
care permit ca, în faza de recesiune să fie atenuate
fluctuaţiile negative ale veniturilor disponibile
pentru numeroase categorii ale populaţiei.
Politica monetară şi de credit are ca
principale instrumente rata dobânzii, creditul şi
masa monetară. Ele se aplică diferenţiat în
funcţie de starea conjuncturii economice.
Astfel, în faza de boom prelungit, când ritmul
inflaţiei şi (sau) pericolul apariţiei altor
dezechilibre în economie sunt majore, se procedează de
regulă la sporirea ratei dobânzii şi la promulgarea
unor restricţii suplimentare la acordarea de credite;
controlul asupra masei monetare este mai riguros.
Aceste măsuri au ca efect frânarea cererii de
satisfactori şi a investiţiilor, şi pe această bază, a
activităţii economice, cu preţul creşterii şomajului şi
a gradului de nefolosire a altor factori de producţie.
În faza de recesiune se poate acţiona în sens invers:
reducerea ratei dobânzii, facilităţi pentru sporirea
volumului creditului şi a masei monetare, reducerea
nivelului rezervelor obligatorii ale băncilor
comerciale, achiziţionarea intensă de către
autorităţile monetare a titlurilor de stat, amânarea
(prelungirea) scadenţelor unor credite etc. Prin
14
asemenea măsuri se urmăreşte stimularea consumului şi
investiţiilor şi pe această bază creşterea producţiei
şi a gradului de ocupare a forţei de muncă.
Politica fiscală constă în a utiliza sistemul de
impozite şi taxe în scopuri anticiclice. Astfel, în condiţii
de recesiune, se poate proceda la reducerea fiscalităţii
(gradul de impozitare directă a veniturilor şi de taxare a
consumului), lăsând o cotă procentuală mai mare din venituri
asupra agenţilor economici particulari, ceea ce are menirea
să încurajeze cererea pentru bunuri de consum şi
investiţionale.
Acest fapt este favorizat de sistemul cotelor
progresive de impozit care permit ca plăţile pentru
impozite să se diminueze relativ mai mult decât
contracţia veniturilor. În condiţii de boom, se
procedează, de regulă, la majorarea fiscalităţii,
pentru a frâna cererea pentru bunuri de consum şi
investiţiile, chiar inflaţia, impozitele sporind, mai
rapid decât veniturile în expansiune. Sunt perioade
şi măsuri care permit, printre altele, şi încasări
suplimentare la buget menite să acopere, sau să
antenueze deficitele acumulate în faza de recesiune.
Cele trei tipuri de politici anticiclice de sorginte
keynesistă, având ca oblectiv, influenţarea cererii, se
aplică corelat şi în raport cu situaţia concretă a altor
variabile şi interdependenţe din economie; în raport de
acestea, accentul este pus pe un tip de politică economică
sau altul şi în cadrul fiecăruia, se apelează la instrumente
şi pârghii specifice. De exemplu, politicile monetariste,
- cele mai des utilizate în perioada postbelică, mai ales în
ţările în curs de dezvoltare, şi mai recent n cele aflate în
tranziţie - se recomandă numai după ce s-a diagnosticat
corect starea reală a economiei. De pildă, intenţia de a
stimula sau reduce cererea - în raport de starea
conjuncturii - trebuie să pornească de la premisa că mărimea
cererii de satisfactori şi prodfactori sunt influenţate de
numeroase împrejurări; venitul curent, evoluţia previzibilă
a preţurilor, structura pe categorii de vârstă a populaţiei
şi tranşe de venituri, mărimea patrimoniului agenţilor
economici şi structura acestuia (active reale, active
financiare, active monetare), marimea şi ponderea venitului
permanent în cadrul venitului mediu total etc. În acest
sens, politica cheltuielilor publice şi cea fiscală sunt
promovate în strânsă legatură cu nivelul efectiv şi
previzibil al ratei nominale şi reale a dobânzii, de
dimensiunile “paradoxului economisirii" şi gradul de ocupare
a forţei de munca ş.a. Un efect scontat asupra conjuncturii
economice se poate obţine printr-o politică monetară
restrictivă completată cu o politică relaxată a
cheltuielilor publice şi fiscale şi invers.
15
De aceea, nu există reţete universale privind
promovarea politicilor anticiclice de tip keynesist şi a
instrumentelor disponibile în acest sens.
Politicile anticiclice bazate pe influenţarea cererii
au fost aplicate în mod coerent pentru prima dată în S.U.A.
prin programul administraţiei Roosvelt pentru a depăşi marea
depresiune din anii '30, cunoscut sub numele de New Deal.
După al doilea razboi mondial, cu accente şi priorităţi
concrete, asemenea măsuri au devenit jaloane curente de
politica economică în toate ţările din Europa Occidentală,
Canada şi Japonia. Evoluţiile din perioada 1950-1970 au
marcat lipsa unor recesiuni profunde sau de durată,
caracteristice fiind încetiniri sau reduceri nesemnificative
ale activităţii economice între două perioade de expansiune.
O asemenea situaţie s-a datorat atât valenţelor politicilor
keynesiste, dar şi unor schimbări profunde în mecanismul de
funcţionare a economiei din ţările dezvoltate, care au
favorizat atenuarea fluctuaţiilor cererii agregate,
conferindu-i o mai mare stabilitate faţă de evoluţia
veniturilor curente. Aceste realităţi, cunoscute sub numele
de stabilizatori automaţi ai cererii agregate, reprezintă
mecanisme instituţionalizate care împiedică sau atenuează
fluctuaţiile cererii agregate în raport cu conjunctura
economică.
Din rândul stabilizatorilor automaţi ai cererii
agregate sunt de reţinut:
− sistemul fiscal progresiv asupra veniturilor
care atenuează scăderea cererii şi consumului agregat
în perioadele de recesiune şi limitează creşterea
cheltuielilor pentru consum în perioadele de
expansiune; şi într-un caz şi în altul, sistemul fiscal
progresiv stabilizează relativ cererea globală;
- generalizarea asistenţei pentru şomaj şi de ajutor
social pentru anumite categorii ale populaţiei. Ele permit
evoluţia divergentă a cotizaţiilor (salariaţilor şi
patronatului) respectiv a prestaţiilor şi alocaţiilor în
raport cu starea conjuncturii; astfel cotizaţiile pentru
sistemele de securitate şi asigurare socială ale
salariaţilori şi firmelor se diminuează când se reduce
nivelul veniturilor şi gradul de folosire a factorilor de
producţie (în condiţii de conjunctură nefavorabilă) în timp
ce volumul prestaţiilor şi alocaţiilor sociale cunosc
creşteri în condiţii de recesiune. Din contră, în condiţii
de boom, cotizaţiile pentru sistemele de securitate şi
asigurare socială cresc, în timp ce prestaţiile şi
alocaţiile sociale stagnează sau se reduc. In felul acesta,
venitul disponibil pentru achiziţionarea bunurilor de consum
şi de investiţii îşi mareşte gradul de stabilitate;
- relativa rigiditate a preţurilor, salariilor şi
altor categorii de venituri în raport de evoluţia
16
conjuncturii economice. Astfel, forţa contractuală a
sindicatelor, politica de susţinere (subvenţionare) a
preţurilor produselor agricole, “administrarea" preţurilor,
de către firmele oligopoliste, crează condiţii pentru ca
preţurile, salariile şi alte categorii de venituri nominale
să fie menţinute, în anumite limite, independent de marja
fluctuaţiilor ciclice, fapt ce favorizează, de asemenea,
stabilitatea cererii agregate;
- creşterea rolului firmelor mari, puternice care prin
politica de gestiune a stocurilor şi a programelor de
investiţii pe termen lung, a importantelor resurse de
autofinanţare ş.a., menţin un trend relativ stabil
investiţiilor, independent de faza ciclului decenal.
Pe fondul persistenţei şi sporirii rolului
stabilizatorilor automaţi ai cererii agregate s-au grefat şi
“stabilizatori discreţionali al cererii" care au constat din
intervenţii politice deliberate prin folosirea unor pârghii
adecvate în funcţie de faza ciclului economic.
Începând cu anii '70 începe să fie pusă sub semnul
întrebării capacitatea politicilor de sorginte keynesistă de
a asigura stabilitatea sistemului economiei de piaţă.
0 asemenea stare de lucruri are cauze şi manifestări
care inevitabil incită la reflecţii. Astfel, de-a lungul
intregii perioade, preţurile nu numai că nu au scazut, ci
din contră au înregistrat o tendinţă generală de creştere -
corelată de regulă cu ritmul creşterii economice; începând
cu anul 1973 - 1974, are loc o creştere spectaculoasă a
preţurilor, iar în faţa inflaţiei galopante, s-au impus
măsuri pentru reducerea cererii agregate (prin frânarea
consumului şi investiţiilor). Efectul a fost o sporire
substanţială a şomajului, însoţită de stagnarea creşterii
economice, dar rezultatele obţinute în stăpânirea inflaţiei
au fost modeste. A apărut fenomenul stagflatiei sau
slumpflatiei iar şomajul s-a transformat în principalul
dezechilibru structural, cu ample implicaţii social-politice
şi umane. Măsurile adoptate după 1970-1973, pentru
“încălzirea" conjuncturii, prin politici de susţinere
(investiţii publice, ajutoare bugetare, alocaţii familiale
pentru cei aflaţi în dificultate sau marginalizaţi, comenzi
publice, etc.) au determinat creşterea cheltuielilor publice
şi a deficitelor bugetare fără o reducere semnificativă a
şomajului, ajungându-se la concluzia că ele sunt doar
elemente artificiale şi temporare de influenţare a
conjuncturi. În fond, statul nu se poate substitui
iniţiativelor oamenilor; cel mult, se aşteaptă ca el, să
facă aceste iniţiative posibile şi mai eficiente. În acest
cadru, s-au revigorat în forme noi, politicile
conjuncturale bazate pe stimularea-ofertei: (supply-sideeconomics).
b) Politicile bazate pe ofertă pornesc de la filosofia că
pentru a influenţa conjunctura în situaţii nefavorabile
17
(stări de recesiune sau chiar depresiune) este esenţială
ameliorarea stimulentelor pentru a-i incita pe producători
să mărească oferta agregată. În această direcţie pot fi
sugerate şi aplicate cel puţin doua mari categorii de măsuri
(politici):
- efectuarea unor reforme structurale orientate spre
extinderea concurenţei şi preţurilor libere, prin atenuarea
rolulul centrelor de forţă economică (oligopoluri, centrale
sindicale) care, puternice fiind, ar putea obţine venituri
stabile relativ independent de evoluţia ofertei. Factorul
determinant pentru evoluţia ascendentă a ofertei agregate
este o bună funcţionare a pieţei; orice alterare a
mecanismului pieţei libere creează distorsiuni între oferta
şi cererea agregată, instabilitate, fluctuaţii ciclice,
şomaj şi inflaţie. Ca atare, primul obiectiv al politicii
economice este de a veghea la buna funcţionare a pieţei
libere şi a mecanismelor sale".
- folosirea unor pârghii economice care să
îmbunătăţească perspectivele de profit ale producătorilor
stimulându-i astfel să-şi menţină şi după caz, să sporească
oferta de bunuri. In acest sens se demonstrează că reducerea
ratei fiscalităţii îi va încuraja să producă mai mult, iar
volumul total al veniturilor şi cheituielilor statului, ale
altor categorii de agenţi economici va creşte, atrăgând după
sine, evoluţia corespunzătoare şi a cererii agregate.

5
CAPITOLUL IX
INFLAŢIA
Etimologic cuvântul inflaţie provine din latinescul
“inflare” care are semnificaţia de a se umfla în mod
exagerat. Preluarea şi folosirea termenului în vocabularul
specializat al teoriei economice sunt pe deplin justificate.
De la începuturile manifestării sale şi până în zilele
noastre, fenomenul numit inflaţie s-a definit, sub raportul
conţinutului şi al formei de manifestare, prin această
trăsătură esenţială - de creştere exagerată a preţurilor.
1. Definire şi măsurare
Deşi uşor perceptibilă, inflaţia reprezintă unul din
fenomenele complexe foarte greu de definit şi prins în tuşe
sigure. Opiniile ca şi încercările de definire a inflaţiei
se înscriu pe o gamă foarte variată, fiecare încercând să
surprindă ceea ce se crede a fi esenţial în conţinutul sau
manifestarea procesului.
Prin ceea ce au în comun aceste opinii, reţinem că
inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaroreal,
reflectat în creşterea masei monetare din circulaţie
peste nevoile economiei, fapt ce conduce la deprecierea
monetară şi la creşterea anormală, permanentă, cumulativă şi
generalizată a preţurilor.
Din această încercare de definire, rezultă că nu
orice creştere a preţurilor este sinonimă cu inflaţia.
Este vorba mai întâi de o creştere anormală, foarte
puternică a preţurilor. Aceasta înseamnă, implicit, că
raportăm creşterea la un sistem de referinţă, la un prag
admisibil, socotit normal, caracteristic stării de
stabilitate monetară. Astfel, pentru secolul trecut se putea
emite pretenţia stabilităţii monetare gândite în condiţiile
unei creşteri zero a preţurilor. Inceputul de secol XX lăsa
în urmă (triunghiul magic( clasic: creştere economică
susţinută, ocuparea deplină a forţei de muncă şi stabilitate
monetară. Starea de dezechilibru devine constanta evoluţiei
economiei şi lumea se obişnuieşte cu ideea că echilibrul
6
este o întâmplare. La nivelul anilor ∗ 50 se acceptă o
creştere anual| a preţurilor cuprinsă între 1-2% pentru ca
în perioada anilor ∗ 60 - ∗ 70 să fie socotită normală o
creştere a preţurilor de 3-4%. In prezent acest prag se
ridică până la 5%.
În al doilea rând, creşterea preţurilor trebuie să fie
permanentă spre a putea vorbi de inflaţie. Nu intră în
discuţie o creştere conjuncturală, determinată de factori
aleatori, întâmplători, sezonieri.
Creşterea preţurilor se produce, în al treilea rând,
neuniform; nu afectează în aceeaşi măsură toate bunurile şi
serviciile. Cu toate acestea se poate calcula un indice
general de creştere a preţurilor care să ne dea măsura
inflaţiei pe întreaga economie, prin raportarea PIB socotit
în preţurile perioadei curente (p1) la acelaşi indicator
calculat în preţurile perioadei de bază (p0) după formula
deflatorului PIB::
IPIB =
0
1
PIBp
PIBp
x 100.
Întrucât toţi membrii societăţii au calitatea de
consumatori şi inflaţia este percepută în primul rând de
aceştia, şi cum preţurile factorilor de producţie se
reflectă în ultimă instanţă în preţul bunurilor şi
serviciilor de consum, s-a instituit obişnuinţa de a se
determina inflaţia prin indicele general (sintetic) al
preţurilor sau cum i se mai spune, indicele preţurilor de
consum.
100,
qp
qp
In
i1
i0 i0
n
i1
i0 i1

gp ⋅
⋅
⋅
=
Σ
Σ
=
=
unde pi1 şi pi0 reprezintă preţurile bunurilor şi serviciilor
din perioada curentă şi, respectiv, de referinţă, care fac
obiectul consumului obişnuit al populaţiei (qi0). Dacă se
scade din indicele preţurilor, exprimat procentual, baza de
comparaţie care este de 100, se obţine rata inflaţiei (Ri):
Ri = Igp – 100%.
În strânsă legătură cu indicele preţurilor se află
indicele puterii de cumpărare a populaţiei (Ipc), respectiv
a cantităţii de mărfuri ce poate fi obţinută cu o unitate
monetară. Puterea de cumpărare, deci valoarea relativă a
monedei se află în relaţie invers proporţională cu indicele
preţurilor:
PCMM =
gp
m
I
M
; iar: 100
I
II
gp
MM
MM

pc= ⋅ ;
sau 100
I
I1
MM gp

pc = ⋅
7
Mai adăugăm, în al patrulea rând, că inflaţia este un
fenomen cumulativ în sensul că o creştere prezentă a
preţurilor se adaugă unei creşteri anterioare, constituinduse,
în acelaşi timp, într-un nou punct de plecare pentru o
nouă creştere, după teoria (bulgărului de zăpadă(.
Încercând o clasificare a inflaţiei, reţinem din
multitudinea de criterii cu care operează teoria economică,
pe cele ale locului şi modului de manifestare şi al
ordinului de mărime.
După primul criteriu avem:
a) o inflaţie a abundenţei, prezentă în ţările
dezvoltate. Are la origini, îndeosebi, cauze monetare;
cantitatea prea mare de bani apare aici în raport cu o
cantitate mare de bunuri şi servicii;
b) o inflaţie a penuriei, caracteristică ţărilor slab
dezvoltate. Se explică, deci, printr-o insuficienţă a
ofertei; surplusul de bani apare aici relativ la o cantitate
mică de bunuri şi servicii.
Cât priveşte ordinul de mărime, inflaţia se poate
măsura la modul absolut sau relativ.
La modul absolut, inflaţia îşi găseşte expresie în
excedentul de masă monetară, în volumul de semne monetare în
circulaţie care nu au acoperire în mărfuri necesare şi
dorite de populaţie.
La modul relativ, măsura cea mai fidelă o oferă rata
inflaţiei. Amplitudinea ei exprimă intensitatea inflaţiei.
Ţinând seama de valorile pe care le au principalii
indicatori de măsurare a inflaţiei şi în principal de
cele ale indicelui mediu anual de creştere a
preţurilor, literatura de specialitate departajează
inflaţia în:
inflaţie târâtoare (creeping inflation), liniştită,
care presupune o creştere a preţurilor în prporţie
de 3-4% anual;
inflaţie deschisă (open inflation) sau moderată,
caracterizată printr-o creştere generală a
preţurilor de 5-10% anual;
inflaţie galopantă (cu două cifre), atunci când
creşterea preţurilor depăşeşte 15% anual;
megainflaţia, fenomen relativ nou, când inflaţia
depăşeşte pragul formei galopante, preţurile
crescând cu 15% lunar:
hiperinflaţia, cea mai acută formă de creştere
necontrolată a preţurilor, înregistrând cote de
200-300% anual.
Inflaţia este un fenomen deosebit de complex ale
cărei efecte se regăsesc în textura întregului organism
economic şi social. Intensitatea sa se măsoară şi prin
raportare la acei indicatori ai dinamicii
8
macroeconomice strânşi legaţi de procesul inflaţionist
după cum urmează:
Creşterea economică neinflaţionistă semnifică o creştere
economică cu rate pozitive considerabile, dobândită,
printre altele, şi ca urmare a efectului de antrenare pe
care creditul facil şi ieftin, în condiţii de inflaţie,
îl are asupra dezvoltării. Este o creştere obţinută în
perioada postbelică, până în deceniile şase şi şapte, în
baza unor reţete de politică economică keynesistă, când
rata de creştere (4-6%) a fost superioară celei a
inflaţiei (3%);
Creşterea economică inflaţionistă, când sporul de
creştere economică se obţine cu preţul unei inflaţii
considerabile. Rata inflaţiei o devansează pe cea a
creşterii economice;
Stagflaţia, caracterizează acea stare a economiei în
care, concomitent, se produc următoarele fenomene:
inflaţie deschisă, şomaj, (creştere economică zero(;
Slumpflaţia, desemnează acea stare negativă a economiei
caracterizată prin scăderea producţiei naţionale,
inflaţie galopantă şi şomaj masiv.
2. Cauze şi mecanisme inflaţioniste
Inflaţia nu face parte dintre fenomenele ce pot fi
explicate printr-o analiză obişnuită de genul cauzăefect.
Faptul că se află la confluenţa unor procese de
natură diversă şi contradictorie îngreuiază
raţionamentul. Cu toate acestea analiştii problemei au
sintetizat cauzele generatoare de inflaţie:
inflaţia prin cerere şi ofertă;
inflaţia prin costuri;
inflaţia prin monedă.
1. Originile inflaţiei prin cerere şi ofertă se
găsesc în conţinutul “legii lui Say” şi a legii cererii
şi ofertei. Potrivit “legii lui Say” orice ofertă îşi
crează propria cerere sau, altfel spus, în absenţa
tezaurizării, veniturile formate cu ocazia producţiei
şi care alcătuiesc cererea globală sunt egale cu oferta
globală. Un surplus de venituri, deci o cerere în
exces, poate fi considerat inflaţionist numai în măsura
în care aparatul de producţie nu răspunde
corespunzător. In condiţiile unei oferte rigide,
deficitare, ajustarea ofertei la cerere nu se mai face
prin cantităţi, ci prin preţuri. Când această situaţie
se reproduce, şi nimic nu permite o creştere a ofertei
globale, în proporţii suficiente, puseul inflaţionist
9
produs de un şoc al cererii se transformă într-o
veritabilă inflaţie.
Printre cauzele care pot conduce la un exces de cerere
reţinem:
scăderea înclinaţiei spre economisire;
detezaurizarea, determinată şi întreţinută de o
instabilitate economică şi politică;
intrarea de devize străine suplimentare, care se adaugă
la mijloacele de plată interne, mărind masa acestora;
cheltuielile cu efecte productive întârziate;
sporirea cheltuielilor neproductive şi , în principal, al
celor militare. Veniturilor obţinute în acest sector nu
le vine la întâlnire o ofertă pe măsură, bunurile
militare nefăcând obiectul circuitului civil de mărfuri;
“posibilitatea de a trăi din dezeconomii” prin
dezvoltarea excesivă a creditului de consum;
o creştere excesivă a salariilor fără acoperire în bunuri
şi servicii;
o creştere demografică susţinută.
Cât priveşte oferta deficitară, printre
multiplele cauze care o pot explica menţionăm:
situaţia de deplină ocupare a forţei de
muncă, de unde dificultatea pentru anumite sectoare
de a procura mâna de lucru necesară lărgirii
producţiei;
modificări rapide ale cererii, coroborate cu o
prelungire nepermisă a reţelelor de distribuţie
care-i îndepărtează pe producători de percepţia
efectivă şi directă a cererii;
n
ivelul redus de atracţie al oportunităţilor de
investiţii în condiţiile unui mediu concurenţial
dur şi al unei densităţi mari a capitalului;
slaba mobilitate a factorilor de producţie;
condiţii climaterice, politice, conjuncturale (interne şi
externe) nefavorabile;
nerespectarea termenelor de punere în funcţiune a
investiţiilor.
Necorelarea cerere - ofertă şi apariţia, în
consecinţă, a inflaţiei poate fi sugerată prin figura
9.1.
10
Π
0
Π3
Π1
Π2
Θ1Θ2Θ3Θ
Χ1
Χ3
Χ2
Οφ
Figura 9.1. Infla⇔ia prin cerere
Unei creşteri a cererii globale de la C 1 la C2 şi
respectiv C3 firmele îi răspund, parţial prin creşterea
ofertei de la Q1 la Q2 şi respectiv la Q3 şi parţial prin
creşterea preţurilor de la P1 la P2 şi P3. Preţurile vor
creşte cu atât mai mult cu cât curba ofertei este mai
inelastică (mai apropiată de verticală) şi deci producţia
mai rigidă. O asemenea situaţie se întâlneşte îndeosebi în
faza superioară a unui boom prelungit, când posibilităţile
de a lărgi dimensiunile producţiei s-au consumat. Atunci,
unei creşteri a cererii îi corespunde o creştere, aproape
proporţională, a preţurilor.
Figura prezintă doar o creştere şoc a cererii, în
două reprize. Pentru a putea vorbi de inflaţie este
necesară o creştere continuă a cererii şi, în mod
corespunzător, a preturilor.
2) Inflaţia prin costuri se explică prin mecanismul
de circuit al producerii bunurilor, prin faptul că
mărfurile se produc din mărfuri şi deci, preţurile
imputurilor se regăsesc în cele ale outputurilor
ş.a.m.d. Presiunea produsă de un cost de producţie
mărit se traduce într-un preţ inflaţionist numai dacă
remunerarea factorilor de producţie creşte într-o
cadenţă superioară sporirii productivităţii lor.
Costurile mărite provin, în primul rând, de la o
politică salarială nefondată pe criterii economice;
salarii mari, fără acoperire în planul producţiei,
crează cel mai adesea tensiuni inflaţioniste.
Creşterea preţurilor la materii prime şi materiale are
acelaşi efect. Atunci când materiile prime se importă
la preţuri ridicate care se repercutează asupra
preţurilor produselor finite indigene, vorbim de o
inflaţie importată. Fenomenul se amplifică pe fondul
11
devalorizării monedei naţionale. Cu efecte similare se
soldează o politică de amortismente accelerate
determinate de teama unei uzuri morale premature. Mai
reţinem, spre a completa tablourile factorilor
cauzatori ai unor costuri ridicate efectele pe care le
produc în această direcţie presiunea fiscală şi costul
datoriei publice. Dacă impozitele directe subţiază
veniturile şi reduc, în consecinţă, presiunea cererii
inflaţioniste, nu acelaşi lucru se poate spune despre
impozitele indirecte; ele sunt părţi componente ale
preţurilor şi deci orice creştere a lor afectează în
mod proporţional nivelul acestora.
Inflaţia prin costuri poate fi surprinsă prin fig.
9.2., care evidenţiază diminuarea ofertei pe măsură ce cresc
costurile de producţie.
Π
0
Π3
Π1
Π2
Θ3Θ2Θ1Θ
Χ Ο 3
Ο2
Ο1
Figura 9.2. Inflaţia prin costuri
Se observă că unei creşteri a costurilor, firmele
răspund, în parte, prin reducerea producţiei de la Q1 la Q3
prin Q2, în parte prin creşterea preţurilor de la P1 la P3
prin P2. Măsura în care firmele vor mări preţurile şi vor
reduce producţia depinde de  nclinaţia pantei cererii
agregate. Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cu
atât producţia se va reduce mai puţin, povara consturilor
mai mari fiind transferată asupra consumatorilor prin
preţuri mai mari.
Si aici, ca şi în cazul inflaţiei prin cerere,
deplasarea spre stânga a curbei ofertei şi creşterea
preţurilor trebuie să se constituie într-o tendinţă,
pentru ca respectiva creştere de preţuri să capete
atributul de inflaţionistă.
12
Faţă de inflaţia prin cerere apar însă şi deosebiri.
Dacă inflaţia prin cerere conduce la o creştere
economică inflaţionistă, asigurând un înalt grad de
ocupare a forţei de muncă, inflaţia prin costuri,
dimpotrivă, antrenează scăderea producţiei şi a
gradului de ocupare. Cuvântul stagflaţie a fost
inventat tocmai pentru a caracteriza această din urmă
stare a economiei, specifică inflaţiei prin costuri:
şomaj, inflaţie şi stagnarea creşterii economice.
Mecanismul inflaţiei prin costuri explică şi ceea
ce economiştii numesc spirala inflaţionistă. Fenomenul
se produce atunci când inflaţia prin costuri se
manifestă concomitent cu inflaţia prin cerere. Pentru a
evita creşterea şomajului indus de o reducere a
producţiei (determinată de creşterea costurilor), pe
calea politicii guvernamentale se lansează un program
de creştere a cererii globale. In această situaţie,
oferta globală se va deplasa mereu spre stânga în timp
ce cererea globală se va deplasa constant către
dreapta, sporind.
Π
0
Π3
Π1
Π2
Θ1Θ2Θ3Θ
Χ1
Χ3
Χ2
Ο3
Ο1
Ο2
Figura 9.3. Spirala infla⇔ionistă
Rezultatul acestor deplasări de sens contrar ale
cererii şi ofertei va fi o diminuare a şomajului, dar
cu preţul unei inflaţii din ce în ce mai mari (fig.
9.3.).
3) Inflaţia monetară îşi găseşte explicaţia
clasică în ecuaţia cantitativă a schimbului a lui
Irving Fischer: MV = PT. In baza acestei relaţii s-a
susţinut că pentru o viteză de circulaţie a banilor
dată, şi în condiţiile în care orice surplus de bani se
transformă automat în cerere de bunuri şi servicii,
13
orice excedent al masei monetare peste valoarea
producţiei, conduce la inflaţie. Desigur, este
expicaţia cea mai simplistă a relaţie bani-inflaţie,
dar ea a fost şi a rămas încă punct de plecare pentru
toţi cei care consideră că inflaţia este un fenomen
prin excelenţă monetar. Depăşind dihotomia economia
reală - economia nominală (universul banilor),
monetariştii de astăzi, în frunte cu Milton Friedman
rămân la convingerea că “inflaţia este întotdeauna şi
pretutindeni un fenomen monetar” de care răspunzătoare
este politica statului. După opinia acestui autor,
pentru a înfrâna inflaţia, statul trebuie să procedeze
la o emisiune monetară moderată în aceeaşi cadenţă cu
ritmul creşterii PIB, singura de natură să stabilizeze
anticipările inflaţioniste şi să conducă la echilibrul
stabil pe toate pieţele.
Analiza evoluţiei prezente a faptelor economice
demonstrează că emisiunea monetară suplimentară nu se
face în mod direct şi automat răspunzătoare de
creşterea preţurilor. Suplimentul de bani nu se
suprapune, în primul rând, cu un supliment
corespunzător şi instantaneu de cerere. O înclinaţie
accentuată a populaţiei spre economisire poate “amâna”
cererea. Apoi, transformarea cererii potenţiale în
cerere efectivă se face în timp, printr-o succesiune de
cheltuieli. Mai reţinem şi împrejurarea, cu aceeaşi
semnificaţie, că o parte din suplimentul de bani se
poate folosi pentru importul unor bunuri, ceea ce va
conduce la reducerea tensiunii cererii asupra
preţurilor interne. Cu alte cuvinte, suplimentul în
bani din circulaţie nu este în totalitate răspunzător
în creşterea preţurilor, şi în măsura în care este,
doar în anumite condiţii.
In situaţia în care excedentul de monedă rămâne
totuşi prin natura sa inflaţionist, de o manieră
directă sau indirectă, devine importantă cunoaşterea
cauzelor acestuia, în afara emisiunii propriu-zise de
monedă.
Printre cauzele care conduc la creşterea excesivă
a masei băneşti în circulaţie reţinem ca esenţiale:
1) Finanţarea necontrolată, prin deficit bugetar,
a unor cheltuieli publice. In situaţia în care
veniturile statului sunt mai mici decât cheltuielile,
diferenţa se acoperă prin împrumutul la banca de
emisiune. Răul inflaţionist provine din împrejurarea că
statul nu se împrumută spre a produce bunuri şi
14
servicii suplimentare, ci spre a consuma, activând o
cerere fără corespondent în planul ofertei;
2) Dezvoltarea exagerată a creditului bancar poate
conduce la o supradimensionare a volumului banilor de
cont cu efecte inflaţioniste similare celor produse de
banii numerar. Inflaţia prin credit se produce şi
atunci când, un credit facil şi ieftin, se concretizeză
într-o investiţie nouă, dar nepusă la timp în
funcţiune; masa monetară suplimentară va conduce la
sporirea imediată a cererii de consum, în timp ce noua
investiţie întârzie cu oferta “promisă”;
3) Intrarea în circulaţie activă a unor sume de
bani care anterior au fost ţinute în rezervă de
posesorii lor;
4) Intrarea masivă de devize ca urmare a unui
excedent al balanţei plăţilor curente care se adaugă
mijloacelor de plată interne, sporindu-le;
5) Creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
6) O politică salarială nefondată pe criterii
economice, care umple canalele circulaţiei cu bani fără
acoperire, etc.
Dacă transformarea excedentului monetar în
supracerere efectivă cu efecte inflaţioniste nu implică
nici prezenţa directă şi nici responsabilitatea
statului, nu acelaşi lucru se poate spune despre
constituirea ca atare a acestui excedent. Din această
din urmă perspectivă Milton Friedman este îndreptăţit
să acuze doar statul de povara inflaţiei; o analiză,
chiar sumară, a cauzelor care conduc la excedentul
monetar sugerează implicarea sau, după caz, lipsa
vinovăţiei implicării politicii statale; oricum judecăm
lucrurile, statul rămâne vinovat de inflaţie.
4) Inflaţia poate fi şi rezultanta unor cauze de
natură politică sau socială. Un război sau o revoluţie, de
pildă, se pot sonda cu un puseu speculativ al preţurilor la
anumite materii prime, sau cu cheltuieli publice deosebit de
mari. Tot aici se încadrează şi migraţia în masă a unor
populaţii cu efecte dezechilibrante asupra cererii efective.
3. Consecinţele inflaţiei
Fenomen complex, ce afectează organismul economic şi
social în structurile sale cele mai intime, inflaţia are şi
consecinţe pe măsură. Ne vom opri, doar la cele mai
semnificative.
15
1. Influenţa asupra consumului, economisirii şi
investiţiilor
Depreciind moneda, inflaţia schimbă comportamentul
individual atât în actul de consum cât şi în cel al
economisirii. Astfel, în calitate de consumatori, pentru a
atenua efectele deprecierii monetare, agenţii economici
accelerează ritmul cumpărărilor, plasându-şi banii, pe cât
posibil în bunuri de folosinţă îndelungată sau în “valori
refugiu” cum ar fi aur, opere de artă etc.
Procesul de economisire suferă, la rându-i, de pe urma
deprecierii monetare, nu atât ca nivel, cât mai ales ca
structură. In general, inflaţia descurajează economisirea,
incitând subiecţii economici să cheltuiască, nu să
economisească. Pe fondul unei creşteri rapide şi
generalizate a preţurilor, indivizii preferă satisfacţiile
prezente celor viitoare nefiind siguri că în viitor
economisirea unei părţi din venitul actual le va aduce
aceeaşi satisfacţie. Acest gen de arbitraj conduce la
mutaţii în structura economisirii. Capătă pondere
economisirea pe termen scurt şi cu caracter speculativ în
detrimentul celei pe termen lung. Sunt preferate
investiţiile pe termen scurt, în defavoarea celor
costisitoare, dar destinate formării şi reformării moderne a
ramurilor economice, unde perspectiva obţinerii de profit se
profilează la un orizont mult mai îndepărtat. Urmarea este
apariţia unui sector terţiar amplificat, unde investitorii
ajung la profit în timpi relativi scurţi.
Nu se poate nega faptul că istoria a înregistrat şi
înregistrează fenomene de creştere economică inflaţionistă.
Faptul este posibil şi explicabil prin preţurile mari,
incitante pentru producători şi prin rata dobânzii mică în
astfel de circumstanţe permisibilă amorsării afacerilor.
Autoîntreţinerea unui atare proces se loveşte însă de
multiple limite. Economisirea forţată prin renunţare la
consum din cauza preţurilor mari şi transformarea ei în
sursă de investiţii nu are loc în orice condiţii. In primul
rând nu se poate întâmpla aşa ceva decât în ţările
dezvoltate unde veniturile populaţiei sunt suficient de mari
încât să poată fi diminuate nominal şi real pentru a stimula
investiţiile prin renunţare la consum . In al doilea rând,
este posibil ca celelalte efecte negative ale inflaţiei să
fie mult prea mari pentru a putea fi acoperite prin
pozitivul efect al creşterii. Acesta este motivul pentru
care, cel puţin teoretic, inflaţia nu este acceptată ca
factor al creşterii economice.
2. Consecinţe asupra gestiunii întreprinderii
16
Deprecierea monetară indusă de inflaţie, conduce al
devalorizarea capitalurilor şi la deformarea semnificaţiei
reale a elementelor de bilanţ - activ şi pasiv.
Erodarea capitalurilor, incită la rate de amortizare
accelerată, ceea ce încarcă costurile şi, implicit,
preţurile. Pe de altă parte, inflaţia favorizează debitorii;
Ei îşi vor plăti aceeaşi datorie cu bani din ce în ce mai
“mici”. Ca atare, întreprinderea este tentată să se
îndatoreze. Cel puţin două consecinţe negative rezultă de
aici: întâi, o datorie masivă, comportă riscuri mari, şi
acest lucru antrenează o reducere a cursului acţiunilor
firmei respective; al doilea, se dezvoltă excesiv creditul
bancar care autoîntreţine inflaţia.
3. Inflaţia şi repartiţia veniturilor
In termeni biblici vorbind, inflaţia îi face
bogaţi pe cei care au, şi îi sărăceşte pe cei deja
săraci. Ea operează o diferenţiere inechitabilă a
titularilor de venituri. In general, afectaţi şi
defavorizaţi sunt cei cu venituri mici şi fixe,
veniturile mari acoperind mai uşor creşterea
preţurilor. De asemenea, în cazul unor venituri
variabile, capacitatea de cumpărare creşte sau, în cel
mai rău caz rămâne constantă, din moment ce veniturile
acestui grup social, cresc odată cu creşterea generală
a preţurilor.
Semnificativ este şi faptul că cel mai afectat de
inflaţie e cel aflat la capătul lanţului procesului economic
– consumatorul. Intermediarii se pot apăra transferând
sarcina inflaţionistă care li se adresează, asupra
preţurilor pe care le practică. Consumatorul nu are de
partea sa această armă.
4. Folosirea forţei de muncă în condiţii de inflaţie
Cunoscuta dilema inflaţie - şomaj desprinsă din
analizele lui J.M. Keynes şi A.W.Philips sugera, la nivelul
anilor ’60 – ’70 că inflaţia este preţul plătit pentru
“fericirea” de a ocupa un loc de muncă; sau, invers,
menţinerea la un nivel redus a preţurilor pentru a face, de
pildă, produsele competitive la export presupunea a accepta
un anumit grad de neocupare. Realitatea, mai “încăpăţânată”
decât teoria, s-a confruntat, începând cu anii ’70, cu
fatidicul fenomen al stagflaţiei. Nici ingrata şi amintita
dilemă nu mai stă în picioare; economia era confruntată,
concomitent, cu trei rele: inflaţie, şomaj , stagnare
economică; una nu mai constituia soluţie pentru cealaltă.
Cercetările economice au demonstrat cu suficiente argumente
că inflaţia conţine în sine suficienţi factori cauzatori sau
17
agravanţi pentru fenomenul şomaj. Nu reţinem aici decât
împrejurarea că inflaţia bulversează gestiunea
întreprinderii şi-i afectează serios capacitatea de a
investi. De asemenea, pe fondul unei creşteri generale şi
accelerate a preţurilor şi a unor sarcini salariale tot mai
sufocante, întreprinderile nu au la îndemână altă cale de
rentabilizare a activităţii decât reducerea numărului celor
ocupaţi.
5. Balanţa de plăţi şi inflaţia
Degradarea raporturilor valorice ca urmare a
inflaţiei, face ca preţurile să nu mai joace rolul lor de
indicatori orientativi în economia de piaţă. Pe de altă
parte, moneda naţională depreciată, deşi în aparenţa ar
trebui să încurajeze exporturile, nu reuşeşte să realizeze
acest lucru din cauza ofertei naţionale insuficiente.
Inflaţia antrenează, mai degrabă , importuri masive spre a
acoperi golurile lăsate de dimensiunea redusă a producţiei
naţionale. Pe acest temei, ţările afectate de inflaţie
recurg la împrumuturi internaţionale de devize. Efectul este
o degradare continuă şi accelerată a balanţei de plăţi, care
constrânge guvernele la măsuri drastice.
6. Consecinţe în plan social
Dincolo de mecanismele economice, pe care le
afectează şi le bulversează, inflaţia generează
incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei. Cei care
reuşesc să se organizeze în sindicate puternice încearcă şi
adesea reuşesc, prin indexarea salariilor, să contracareze
efectele nefaste ale fenomenului . Aţii dobândesc statutul
unor grupuri de presiune în relaţia cu patronatul şi
guvernul. Se conturează şi declanşează atunci o acţiune de
revendicare, periculoasă şi păgubitoare pentru ambele părţi.
Guvernele şi forţa publică, în general, îşi pierd
credibilitatea. Măsurile luate în pripă conduc la o ∠ i mai
mare diferenţiere socială. Climatul social se degradează.
4. Politici de combatere a inflaţiei
Sfârşitul de secol XX a adus cu sine mutaţii
semnificative în ceea ce priveşte atitudinea faţă de
inflaţie. Dacă până la Teoria generală a lui Keynes inflaţia
a fost văzută ca inamicul numărul unu şi ca un rău absolut
pentru economie, treptat lumea a început să se obişnuiască
şi mai ales, să tolereze fenomenul. Doar pentru categoriile
sociale inactive care nu au posibilitatea să se solidarizeze
în vederea obţinerii indexărilor de salarii necesare a face
18
faţă ritmurilor de creştere a preţurilor, inflaţia a rămas
un duşman de temut, o efectivă oprimare socială. Ceilalţi,
în schimb, activii ca şi guvernele s-au consolat cu gândul
acceptării inflaţiei ca pe un însoţitor permanent al
dezvoltării economice. Aceasta deoarece aşa cum s-a văzut,
inflaţia are şi avantaje şi dezavantaje; mai mult guvernele
au recurs adesea la inflaţie pentru a putea realiza
obiectivele economice propuse.
Cu toate acestea inflaţia a fost şi a rămas un
fenomen predominant negativ. Percepţia sa se produce şi azi
sub această zodie, a unui fenomen negativ şi dezechilibrant.
De aici şi preocuparea puterii publice de a găsi soluţii de
combatere a inflaţiei; de a o aduce la nivelul suportabil
pentru societate.
Este logic ca măsurile antiinflaţioniste să meargă, de
regulă, în sensul invers surselor generatoare ale inflaţiei.
Din această perspectivă avem:
1. Măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă
Restabilirea echilibrului cerere-ofertă reprezintă
una din condiţiile esenţiale necesare a se înfăptui, în
lupta împotriva inflaţiei. Căile pot fi găsite fie prin
a reduce excesul de cerere, fie prin impulsionare
ofertei.
Susţinerea ofertei se poate realiza înlăturând toate
cauzele care conduc la scăderea producţiei:
înlăturarea inapetitului pentru muncă şi a
deficienţelor organizatorice;
crearea de noi capacităţi de producţie şi folosirea
la parametrii nominali a celor existente;
punerea la timp în funcţiune a obiectivelor de
investiţie;
asigurarea unor reforme economice coerente;
încadrarea eficientă în structurile comerţului
internaţional etc.
O soluţie temporară poate fi aici, şi importul.
Excesul de cerere poate fi temperat prin:
“amânarea” cererii pe calea reducerii vânzărilor în
rate;
“îngheţarea” salariilor;
încurajarea economisirii prin dobânzi mari la
depuneri şi asigurarea unui climat de stabilitate
economică şi politică;
creşterea impozitelor şi taxelor directe care
“subţiază” veniturile;
reducerea cheltuielilor publice;
ofertarea unor bunuri de folosinţă îndelungată sau
de lux care absorb veniturile populaţiei;
reducerea creditelor acordate firmelor;
creşterea ratei dobânzii.
19
Semnificaţia acestor măsuri trebuie stabilită şi
înţeleasă în contextul cererii efective globale, atât
publice cât şi private.
2. Măsuri contra inflaţiei prin costuri, vizează acele
căi care pot contribui la reducerea dimensiunii costurilor,
ca parte componentă a preţurilor. Reţinem ca semnificative:
găsirea de înlocuitori la energia şi materiile
prime scumpe;
o politică de salarizare fondată numai pe criterii
economice;
distribuţia raţională a venitului naţional pe
categorii şi grupuri socio-profesionale;
o politică de venituri rezonabilă, care să
încadreze câştigurile agenţilor economici ca şi
veniturile statului în limite acceptabile şi
profitabile pentru ei, dar suportabile şi de către
societate;
blocarea preţurilor;
etc.
3. Măsuri de factură monetară şi financiară
Cele mai multe păreri autorizate converg spre
ideea că inflaţia este un fenomen predominant monetar.
Aşa se explică faptul că şi măsurile care vin dintr-o
astfel de direcţie sunt mai numeroase şi mai bogat
argumentate.
Dintre măsurile monetaro-financiare care fac
obiectul politicilor guvernamentale
antiinflaţioniste reţinem:
a) Deflaţia, prin care statul urmăreşte blocarea sau
temperarea creşterii preţurilor, precum şi majorarea puterii
de cumpărare a monedei, prin diminuarea cantităţii de monedă
în circulaţie.
Formele pe care le îmbracă deflaţia sunt:
1. Monetară, care constă în restrângerea masei
monetare în circulaţie, proces care se desfăşoară prin
anularea mijloacelor de plată, sau convertirea acestora,
într-un anumit raport, de exemplu: 20 la 1 (reformă
monetară);
2. Financiară, care constă în achitarea datoriei
statului la banca centrală sau adoptarea de politici prin
excedente bugetare, obţinute prin micşorarea cheltuielilor
publice şi, respectiv, majorarea impozitelor;
3. De credit, care constă în ridicarea nivelului
dobânzilor sau în diminuarea acordării creditelor bancare.
b) Revalorizarea este măsura prin care statul
urmăreşte re ntoarcerea monedei naţionale la cursul mai mare
avut iniţial. Se constituie într-o măsură antiinflaţionistă,
în măsura în care restabileşte încrederea în monedă. Are şi
efecte negative prin aceea că scumpeşte exporturile şi, de
20
aici, reducerea posibilităţii procurării de valută, cu
consecinţe negative asupra importurilor.
c) Devalorizarea înseamnă adaptarea legală a cursului
oficial al monedei naţionale, mai mare, la cel al pieţei mai
mic. Are ca element pozitiv, faptul că ieftineşte exportul.
De asemenea, conduce la o reaşezare a preţurilor pe baza
unor criterii care rezultă din adevăratele raporturi
valorice indicate de realitatea practică. Devalorizarea
poate însă semăna şi ne ncredere în monedă, atunci când nu
este corelată cu măsuri de creştere a producţiei, asigurarea
echilibrului bugetar, control riguros al emisiunilor
monetare şi al acoperirii lor corespunzătoare cu bunuri.
d) Manevrarea taxei scontului sau a ratei dobânzii.
Formă de existenţă a dobânzii, scontul poate fi folosit ca
instrument în lupta împotriva inflaţiei. Se ştie că prin
credit, se alimentează în mare măsură canalele circulaţiei
monetare. “Strangularea” acestei căi de acces nu este
posibilă decât prin scumpirea împrumutului. Cum preţul
împrumutului, în ultimă instanţă, nu este altul decât rata
scontului sau cea a dobânzii, normal că se va proceda la
ridicarea nivelului acestora.
e) Reducerea impozitelor şi taxelor indirecte.
Incepând cu anii ’80 măsura a făcut, prin coroborare cu
ridicarea ratei dobânzii şi o emisiune monetară moderată în
raport şi în aceeaşi cadenţă cu ritmul creşterii economice
, obiectul unei politici economice oficiale cunoscută sub
numele de de politica sau doctrina ofertei. Promotorii
acesteia şi în special A.Laffer pun accentul pe stimularea
producţiei, a ofertei. In deplin acord cu Legea lui Say, ei
socotesc, întemeiat , că cererea este uşor de creat în
condiţiile în care emisiunea monetară este un monopol al
statului; banii, indiferent de formă, odată ajunşi în
economie , înseamnă, cerere potenţială. Mai greu realizabilă
este producţia, oferta. Or, un mijloc de a stimula înseamnă,
în această viziune, reducerea fiscalităţii. In afară de
faptul că impozitele şi taxele indirecte mari devin
componente ale unor preţuri, în mod logic mari, ele sufocă
viaţa întreprinderii. Partizanii doctrinei ofertei au
demonstrat că tocmai prin degrevarea firmei de povara unei
fiscalităţi ridicate, statul are şansa să încaseze mai mult
din această sursă; se are în vedere o rată mică a impunerii,
aplicabilă unor mase impozabile tot mai mari, urmare şi ea
a unei cifre de afaceri în creştere.
5
CAPITOLUL X
OCUPAREA ªI ªOMAJUL
În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe
modalităţi de analiză a şomajului. În plus, statisticile
oficiale naţionale şi internaţională (Biroul Internaţional
al Muncii, Comisia de Statistică O.N.U.) foloseşte metode
diferite de evidenţă şi de măsurare a şomajului, ceea ce
creează o imagine generatoare de confuzii atât în planul
definirii (conceptualizări) cât şi în cel al măsurării.
Mulţi economişti şi oameni politici se mulţumesc să
constate că şomajul este una dintre problemele
macroeconomice de maximă actualitate şi complexitate. Ei se
raportează la datele oferite de statistica privind fenomenul
şi caută să conceapă şi să promoveze măsuri adecvate de
soluţionare (ameliorare) a lui.
1. ªomajul: concept, cauze şi forme
În teoria şi practica economică s-au conturat
deci, mai multe modalităţi de a defini şomajul şi în
funcţie de ele, mai multe forme de comensurare. Prin
ceea ce au în comun aceste definiţii, putem caracteriza
şomajul ca o stare negativă a economiei care afectează
o parte din populaţia activă disponibilă, prin
negăsirea locurilor de muncă.
În termenii pieţei muncii şomajul reprezintă
excedentul ofertei faţă de cererea de muncă. ªomerii sunt
toţi acei apţi de muncă dar care nu găsesc de lucru şi care
pot fi angajaţi, parţial sau în întregime, numai în anumite
momente ale dezvoltării economice.
Ei formează suprapopulaţia relativă pentru că
reprezintă un surplus de forţă de muncă în raport cu numărul
celor angajaţi în condiţii de rentabilitate impuse de
economia de piaţă.
Cu toate că oferă o imagine cuprinzătoare asupra
fenomenului ca atare, abordarea şomajului prin prisma
6
definiţiei anterioare riscă excluderea din rândul şomerilor
a unor persoane apte de muncă, care, pe diferite perioade
mai scurte sau mai lungi de timp, nu au loc de muncă.
În consecinţă s-a conturat şi s-a răspândit o
definiţie care consideră că sunt şomeri toţi cei care au
înregistrate cereri de angajare la oficiile de plasare a
forţei de muncă sau toţi cei ale căror cereri n-au fost
satisfăcute până la sfârşitul fiecărei luni, indiferent dacă
solicită locuri de muncă permanente sau temporare, cu timp
de muncă parţial sau deplin, dacă au loc de muncă dar caută
altul mai adecvat cu aspiraţiile proprii.
În această accepţiune, însă, şomajul apare ca rezultat
exclusiv al ofertei de muncă sau de forţă de muncă, cererea
– cealaltă latură a pieţei muncii nefiind luată în
considerare. Or, numai corelarea cererii cu oferta de locuri
de muncă permite aprecierea mai corectă asupra situaţiei de
pe piaţa muncii, dacă există sau nu şomaj. O creştere a
ofertei concomitentă cu scăderea cererii determină o
deteriorare a situaţiei ocupării forţei de muncă. ªomajul,
dacă n-a existat până la acest moment, apare, iar dacă
există, creşte. Dimpotrivă, creşterea cererii şi scăderea
ofertei de muncă se traduc printr-o diminuare a şomajului.
De asemenea, pe baza aceleaşi definiţii, şomajul este
apreciat ca o mărime omogenă, nediferenţiată, ceea ce nu
corespunde realităţii. De aceea, se impune delimitarea sa pe
domenii de activitate, alături de pregătire, specialităţi şi
meserii ale şomerilor etc.
Foarte cunoscută este şi definiţia şomajului dată de
Biroul Internaţional al Muncii, potrivit căreia este şomer
oricine are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitent
următoarele condiţii:
− este apt de muncă;
− nu munceşte;
− este disponibil pentru o muncă salariată sau
nesalariată;
− caută un loc de muncă.
În România, Legea nr. 1/1991, republicată în urma
modificărilor aduse prin Legea nr. 86/1992, precizează
că sunt consideraţi şomeri persoanele apte de muncă, ce
nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile
corespunzăroare pregătirii lor. Deşi nu se face nici o
referinţă expresă cu privire la vârsta acestor
persoane, din conţinutul legii reiese clar că vârsta
respectivă este de peste 16 ani.
Ţinând seama de limitele unor asemenea definiţii
devine clar că măsurarea şomajului nu este decât o problemă
de estimare cât mai aproape de relaitate.
Aprecierea cu caracter estimativ a şomajului se poate
susţine cu câteva argumente practice-statistice:
7
posibilitatea încadrării elevilor şi studenţilor în
mai multe categorii demo-economice;
necesitatea separării militarilor în termen de cei
încadraţi în armată ca angajaţi;
diferitele modalităţi de încadrare, în categoriile
arătate, a femeilor de serviciu şi a ajutoarelor de
familii.
De asemenea, ridică anumite probleme de încadrarea
într-o categorie demo-economică sau alta şi persoane
încadrate ilegal, cele care prestează aşa zisa muncă la
negru etc.
Piaţa contemporană a muncii se poate afla fie în
situaţia de echilibru (ocuparea deplină), fie în cea de
dezechilibru, adică de subocupare şi supraocupare. Cele două
forme ale dezechilibrului pe piaţa muncii pot fi înţelese
numai după ce vor fi clarificaţi termenii de ocupare
deplină, şomaj voluntar şi şomaj involuntar.
Termenului de ocupare deplină i se dă, în primul rând,
un sens concret – istoric şi statistic. Ocuparea deplină sau
lipsa de şomaj semnifică faptul că circa 97-96% din
populaţia activă disponibilă este utilizată efectiv.
Diferenţa de populaţie activă este considerată a fi şomaj
natural. Dar, mai important, este criteriul delimitativ
între ocuparea deplină şi subocuparea, respectiv
supraocuparea, ca stări de dezechilibru.
Ocuparea deplină reprezintă acel volum şi acea
structură a ocupării, a utilizării resurselor de muncă, care
permit obţinerea maximului de bunuri pentru acoperirea
nevoilor oamenilor constituiţi în diverse colectivităţi
Altfel spus, ocuparea deplină este compatibilă cu rata
naturală a şomajului, respectiv cu şomajul normal.
Conceptele de şomaj voluntar şi de şomaj involuntar
concretizează şi aprofundează şomajul natural.
ªomajul voluntar constă în acea neocupare, datorită
refuzului sau imposibilităţii unor persoane de a accepta
retribuţia oferită, şi/sau condiţiile de muncă există.
ªomajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor
(nominale) la scădere. Aşa se face că salariile practicate
sunt, în general, mai mari decât salariul de echilibru.
Revendicările salariaţilor şi ale sindicatelor împiedică
ajustarea salariilor prin scădere. În general, fonul de
salarii are o determinare în condiţiile economico-financiare
ale utilizatorilor de muncă. Ca urmare, o parte din oferta
de muncă rămâne nerealizată, apare deci şomajul voluntar
(fig. 10.1.).
8
Σοµ α ϕ ϖ ο λ υ ν τ α ρ
Σα λ α ρ ι υ λ
Ν∆
Ο
Σ 2
Σ 1
Νε
Ε
∆
Ν0Ν
Ο
Γρα δ υ λ δ ε
οχυ π α ρ ε
Fig. 10.1. Situaţia de echilibru pe piaţa muncii
şi şomajul voluntar în concepţia clasică şi neoclasică
Categoriile de persoane, care se încadrează în
şomajul voluntar sunt:
a) persoanele angajate care preferă să-şi înceteze
temporar activitatea, apreciind că ajutorul de
şomaj le poate asigura o existenţă decentă;
b) şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai bune
decât cele oferite de întreprinderi şi instituţii,
cât şi faţă de cele pe care le-au deţinut;
c) persoanele apte dar inactive (femeile casnice) care
intenţioneză să lucreze în condiţii salariale, dar
ezită încă să se încadreze în condiţiile date (ca
nivel de salariu, ca distanţă de domiciliu, etc).
ªomajul involuntar constă din acea parte a folosirii
incomplete a forţei de muncă care decurge din rigiditatea
salariului, respectiv din acele persoane neocupate care ar
fi dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic decât
cel existent, astfel că atunci când cererea efectivă de
forţă de muncă va creşte, va spori şi gradul de ocupare.
Cel care s-a peocupat şi teoretizat fenomenul
şomajului involunatr a fost J.M. Keynes, fapt pentru care în
teoria economică mai este denumit şomaj keynesian. Iată cum
a definit Keynes şomajul involuntar: “Există şomeri
involuntari dacă, în cazul unei uşoare creşteri a preţului
bunurilor de consum pentru muncitori în raport cu salariile
nominale, oferta globală de mână de lucru dispusă să
muncească în condiţiile curente de salariu şi cererea
globală de mână de lucru în aceleaşi condiţii se stabilesc,
9
amândouă, deasupra nivelului anterior al locurilor de
muncă”.
Această definiţie greoaie şi complicată poate fi
explicată prin următorul grafic (fig. 10.2.):
Σα λ α ρ ι υ λ
ρεαλ
Νιϖ ε λ δ ε
οχυ π α ρ ε
Σ 0/ π 0
Σ 0/ π
Ν1Ν2Ν∗
Ν ∗1
2
Ν ∆1 Ν ∆2
Σοµ α ϕ ι ν ϖ ο λ υ ν τ α ρ
Figura 10.2. ªomajul involuntar
Trebuie remarcat că nu din poziţia iniţială a curbelor
ofertei şi cererii de muncă poate fi dedusă existenţa sau
inexistenţa şomajului involuntar. Este necesar să fie luată
în considerare o schimbare, pusă în evidenţă de o creştere a
cererii agregate în economie.
Situaţia iniţială pe piaţa muncii este caracterizată
de o cerere de muncă ND1 din partea întreprinderilor şi un
salariu nominal fixat în mod exogen S0.
Ţinând seama de condiţiile de producţie şi de cost,
nivelul general al preţurilor se situează în p0; salariul
real este atunci S0/p0. Să presupunem acum o relansare a
cererii globale; curba cererii de muncă (care nu este decât
o cerere derivată) este deplasată, datorită acestui fapt,
către dreapta în ND2; dacă vor să producă mai mult,
întreprinderile sunt determinate să treacă în zone cu
randamente descrescătoare; costurile cresc şi nivelul
general al preţurilor creşte şi el, trecând în p’.
Dacă admitem că salariul nominal rămâne neschimbat,
poziţia dreptei reprezentative a salariului real este în
scădere (poziţia lui S0/p’); folosirea forţei de muncă a
crescut de la N1 la N2, salariul real a scăzut deşi s-a
menţinut salariul nominal; în acest caz, există iniţial
şomaj involuntar în sensul definiţiei date de Keynes.
De regulă, şomajul este tratat şi apreciat prin prisma
celui involuntar. Aşa că şomajul constă din acea neocupare,
10
din acea folosire incompletă a mâinii de lucru, din acel
ansamblu de persoane neocupate care ar fi dispuse să lucreze
pentru un salariu real mai mic decât cel existent, astfel
că, atunci când creşte cererea efectivă de forţă de muncă,
va spori şi gradul ei de ocupare.
Ca fenomen macroeconomic, şomajul reprezintă ansamblul
persoanelor (stocul de populaţie) active disponibile fără
ocupaţie, care caută de lucru. Deci, el este format din
excesul de resurse de muncă în raport cu cei ce pot fi
ocupaţi, în condiţiile de rentabilitate impuse de piaţă.
2. Caracteristicile şomajului
ªomajul poate fi caracterizat prin mai multe aspecte:
a) Nivelul şomajului, se determină absolut ca masă a
şomajului şi relativ, ca rată a şomajului .
Masa şomajului constă din numărul persoanelor care, la
un moment dat întrunesc condiţiile pentru a fi incluse în
categoria şomerilor. Altfel spus, ea constă din populaţia
activă disponibilă, respectiv din acea forţă de muncă
neocupată.
Dacă se are în vedere un anumit orizont de timp
(lună, trimestru, an) şi numărul şomerilor la începutul
perioadei, atunci numărul şomerilor la şfârşitul
perioadei rezultă din creşterea (ajustarea) cifrei
iniţiale cu intrările în rândul şomerilor şi cu
ieşirile din rândul acestora în acel orizont de timp.
Rata şomajului, ca mărime relativă a fenomenului, se
calculează ca raport procentual între masa şomajului
(numărul mediu al şomerilor) şi unul din parametrii de
referinţă ai acestuia. Astfel de parametrii sunt: populaţia
activă, populaţia activă disponibilă, forţa de muncă
(populaţia ocupată plus şomajul), populaţia ocupată,
populaţia ocupată ca salariaţi.
Se pare că cel mai concludent raport de exprimare a
ratei şomajului este cel în care se foloseşte ca numitor fie
forţa de muncă, fie populaţia activă disponibilă.
b) Intensitatea şomajului este o altă caracteristică
ce se impune atenţiei. În funcţie de aceasta, se poate
distinge: şomajul total – care presupune pierderea locului
de muncă şi încetarea totală a activităţii; şomaj parţial –
care constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană
în special prin reducerea duratei săptămânii de lucru sub
cea legală cu scăderea remunerării; şomajul deghizat – este
specific mai ales ţărilor slab dezvoltate, unde numeroase
persoane au o activitate aparentă, cu eficienţă
(productivitate) mică, dar este întâlnit şi în ţările esteuropene,
inclusiv în România la nivel apreciabil.
11
c) Alt elemente este durata şomajului sau perioada de
şomaj de la momentul pierderii locului de muncă până la
reluarea activităţii. În timp, a avut o tendinţă generală de
creştere. Diferă pe ţări şi perioade istorice. Nu există o
durată a şomajului legiferată, dar în numeroase ţări există
reglementări care precizează durata pentru care se plăteşte
indemnizaţia de şomaj şi aceasta a avut tendinţe de
creştere, atingând în unele cazuri 18-24 luni.
În cea mai mare parte a ţărilor, şomajul de lungă
durată este considerat un şomaj continuu de mai mult de 12
luni.
d) Structura şomajului sau componentele acestuia
formate prin clasificarea şomerilor după diferite criterii:
nivelul calificării, domeniul în care au lucrat, categoria
socio-profesională căreia îi aparţin, ramurile de activitate
din care provin, sex, categorii de vârstă, rasă, etc.
În ultimul deceniu se acordă forte mare atenţie
studierii structurii şomajului pe sexe şi categorii de
vârstă. Se relevă astfel că femeile sunt mai afectate de
şomaj decât bărbaţii; de asemenea, tinerii (până la 25 ani)
şi vârstnicii de peste 50 ani, în raport cu restul
populaţiei active.
3. Aspecte metodologice ale analizei cauzelor
şomajului
ªomajul se formează pe baza a două mari procese
economico-sociale:
a) pierderea locului de muncă de către o parte a
populaţiei ocupate;
b) creşterea ofertei de muncă prin realizarea de către
noile generaţii a vârstei legale pentru a se putea
angaja şi afirmarea nevoii de a lucra a unor
persoane apte de muncă dar inactive, în condiţiile
uni cereri de muncă inferioare acestei creşteri.
a) În cadrul primului proces, în funcţie de
cauzele directe care îl determină, se disting mai multe
forme sau genuri de şomaj:
1. ş____________omajul ciclic, denumit uneori şi conjunctural,
cauzat de crizele economice care au loc, de crizele parţiale
sau de alte crize specifice unei conjuncturi.
În general, şomajul ciclic poate fi resorbit total sau
parţial în perioadele de avânt economic.
2. şomajul structural, determinat de tendinţele de
restructurare economică, geografică, socială etc, care au
loc în diferite ţări, mai ales, sub incidenţa crizei
energetice a revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi evoluţiei
nevoilor.
12
Reintegrarea acestei forţe de muncă poate avea loc
numai printr-un proces lung şi dificil, întrucât presupune
creşterea investiţiilor, recalificarea celor afectaţi şi
reorientarea învăţământului.
3. şomajul tehnologic, determinat de înlocuirea
vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi, precum şi de
centralizarea unor capitaluri şi unităţi economice, cu
restrângerea locurilor de muncă.
Resorbirea acestui şomaj este, de asemenea, dificil
întrucât presupune recalificarea forţei de muncă în
concordanţă cu noile nevoi ale capitalului şi unităţilor
economice, lărgirea activităţilor economice şi în special a
producţiei pentru a putea oferi locuri de muncă şi creşterea
numărului întreprinderilor pentru a asimila cadrele cu
pregătire superioară afectate prin centralizare.
4. şomajul intermitent, apare ca urmare a practicării
contractelor de angajare pe durată scurtă din cauza
incertitudinii afacerilor unui anumit număr de unităţi
economice.
Această practică poate constitui un mijloc de presiune
asupra angajaţilor pentru a accepta anumite condiţii de
muncă şi salarizare, dar şi o măsură de siguranţă din partea
unităţilor economice pentru a nu-şi asuma, vis-à-vis de
forţa de muncă, angajamente pentru care pot fi trase la
răspundere. Perioada de şomaj, în acest caz, începe la
expirarea angajării şi se încheie la reînnoirea contractului
sau la realizarea unei angajări la o altă firmă. Unii autori
denumesc acest şomaj fricţional.
5. şomajul de discontinuitate, care afectează în mod
deosebit femeile şi este cauzat de întreruperea activităţii
din motive familiale şi de maternitate.
6. şomajul sezonier, cauzat de întreruperi ale
activităţii puternic dependente de factorii naturali, cum
sunt, cele din agricultură, construcţii, lucrări publice.
b) Cel de al doilea proces generator de şomaj are două
aspecte majore. Unul priveşte noile generaţii care ajung pe
piaţa muncii şi explică formarea şomajului prin starea
economiei (nivel structură, tehnică şi tehnologii aplicate),
prin diferenţa dintre ciclul reproducţiei forţei de muncă şi
al diferitelor activităţi economice, prin formarea noilor
generaţii în cadrul mişcării populaţiei sub incidenţa
factorilor naturali-biologici demografici şi economici care
deşi se influenţează reciproc nu au unii asupra altora o
determinare cauzală, directă şi exclusivă. Celălalt aspect
se referă la eşantioanele de populaţie activă disponibilă
care n-au mai lucrat şi sunt nevoite să se încadreze pe un
loc de muncă, ceea ce explică formarea şomajului prin
intrarea lor pe piaţa muncii datorită unor cauze directe:
diminuării posibilităţilor de trai în condiţiile unor
venituri considerate altă dată sigure şi suficiente, dar
care s-au erodat sub acţiunea inflaţiei şi altor procese din
13
economie; intensificării mişcării de emancipare a femeilor
care nu se mai resemnează la o viaţă pasivă; ruinării
micilor producători, etc.
Dimensiunile şi dinamica şomajului pe ţări şi perioade
sunt influenţate, mai ales după al doilea război mondial, de
migraţia internaţională a populaţiei, de deplasarea
populaţiei active disponibile dintr-o ţară în alta în
căutarea unui loc de muncă, ceea ce diminuează oferta de
muncă în ţara de origine, dar o măreşte în ţara unde ajunge,
acţionând astfel în direcţia scăderii sau creşterii
corespunzătoare a şomajului.
Din punct de vedere economic, şomajul este apreciat ca
expresie a dezechilibrelor existente. Pe prim plan este
situat dezechilibrul de pe piaţa muncii; şomajul se iveşte
când pe această piaţa, oferta este superioară cererii. În al
doilea rând, este amintit dezechilibrul pieţei bunurilor şi
serviciilor, şomajul fiind astfel considerat consecinţa unei
producţii de bunuri economice inferioare cererii. Raţiunea
majoră a acestei insuficienţe a ofertei ţine de inexistenţa
sau insuficienţa capacităţilor de producţie. În aceste
context, şomajul decurge din insuficienţa resurselor
destinate capitalului ca factor de producţie în raport cu
mâna de lucru disponibilă.
4. Efectele social-economice ale şomajului. Legea
Okun
Efectele fenomenului şomaj sunt adesea tratate
unilateral. Se pune accentul fie pe efectele resimţite
de şomer şi de familia sa, fie pe cele naţionale:
sociale economice, politice. Asemenea efecte trebuie
privite şi apreciate în unitatea lor şi într-o anume
succesiune logică:
a) Irosirea unei cantităţi însemnate de resurse de
muncă este un efect incontestabil al şomajului cronic de
mare amploare. Dacă aceste efecte este corelat cu rolul
activ al factorului muncă şi cu caracter neconservabil al
muncii, atunci el apare în adevărata sa lumină, ca o
adevărată pierdere de mare amploare.
b) ªomajul este un factor de scădere a intensităţii
dezvoltării economice. Există şi opinia opusă, conform
căreia existenţa şomajului este un factor de presiune asupra
celor ce lucrează, aceştia muncind cu intensitate sporită şi
asigurând o creştere a producţiei naţionale mai mare decât
dacă ar fi ocupaţi toţi cei disponibili.
c) Un alt efecte al şomajului constă în sporirea
costurilor pe care economia ţării trebuie să le suporte sub
forma ajutoarelor de şomaj. În ţările cu sisteme naţionale
14
de ajutor de şomaj, fondurile cu destinaţia respectivă ajung
să deţină până la 3,5-4% din PNB şi până la 17-19% din
bugetele ţărilor. În situaţia în care numărul persoanelor
ocupate scade, cotizaţiile suportate de acestea sporesc
absolut şi relativ. Nu întâmplător problema asigurării
fondurilor necesare (din cotizaţiile salariaţilor, din
contribuţia întreprinderilor sau din alocaţiile bugetare) a
generat numeroase tensiuni şi chiar conflicte sociale şi
politice.
d) Diminuarea veniturilor familiilor având şomeri este
un alt factor, adesea determinat al şomajului. Se ştie că în
nici o ţară, ajutorul de şomaj nu asigură acoperirea
integrală a salariului avut anterior de şomaj şi nici nu se
raportează la salariile medii. De aceea, şomerii şi
familiile lor trec prin dificultăţi materiale deosebite,
care sunt însoţite de apariţia unor stări psiho-sociale
grave ce afectează calitatea vieţii în general.
Toate acestea, spun unii analişti ai fenomenului,
duc direct la apariţia unor fenomene negative, ce
afectează societatea în general şi realizarea
personalităţii umane (furturi, crime, sinucideri,
comportamente anormale, adesea antiumane, etc.).
Legea Okun
Care este relaţia de interdependenţă între şomaj şi
PNB (în termeni reali)? Aceasta este întrebarea pe care şi-a
pus-o economistul Arthur M. Okun în anii 1960 şi la care a
dat un răspuns cunoscut în ştiinţa economică sub denumirea
de legea lui Okun.
Deoarece persoanele ocupate, participă la producerea
bunurilor materiale şi serviciilor, iar şomerii nu produc
bunuri economice, se poate presupune că ridicarea nivelului
şomajului trebuie să fie însoţită de reducerea volumului
real al PNB. Această interrelaţie negativă între nivelul
şomajului şi volumul PNB este numită legea lui Okun.
Existenţa interrelaţiei negative între aceste
variabile se exprimă prin tendinţa conform căreia sporirea
şomajului este concomitentă cu scăderea volumului real al
PNB.
Se poate da o şi mai riguroasă expresie cantitativă
legii lui Okun:
⊗PNB = 3% - 2% ⋅ ⊗ Rş
Astfel, dacă nivelul şomajului rămâne neschimbat,
atunci se manifestă legitatea, conform căreia ritmul de
creştere al PNB (real) este de 3%. În plus, prin fiecare
sporire a nivelului şomajului cu un punct procentual, ritmul
de creştere al PNB se reduce cu 2%. Dacă, de pildă, creşte
rata şomajului de la 6 la 8%, atunci modificarea volumului
real al PNB va fi 3 – 2 ⋅ (8 – 6) = 3 – 4 = -1%. Deci,
15
corespunzător legii Okun, în acest caz, PNB scade cu 1%,
arătând o pantă descrescătoare în economia ţării.
5. Dilema inflaţie - şomaj
Până nu de mult, atât economiştii cât şi politicienii
credeau că un şomaj ridicat este acompaniat de o rată mică a
inflaţiei şi invers. În timpul perioadei de şomaj ridicat,
presiunea asupra majorării salariilor scade şi deci
preţurile se pot menţine la un nivel mai scăzut. De
asemenea, şomajul ridicat influenţând asupra veniturilor (în
sensul scăderii acestora), va influenţa, prin intermediul
lor, asupra cererii de bunuri şi servicii, în sensul
scăderii acesteia. O cerere scăzută înseamnă reducerea
presiunii asupra preţurilor şi, deci, o rată redusă a
inflaţiei.
Această prezumţie, privind relaţia dintre şomaj şi
inflaţie, este reflectată de curba Philips, denumită astfel
după numele unui economist neozeelandez care a observat
aceste raporturi (fig. 10.3.).
Ρα τ α ∠ ο µ α ϕ υ λ υ ι ( υ )
Ρα τ ε α λ ε ∠ ο µ α ϕ υ λ υ ι χ ο µ π α τ ι β ι λ ε
χυ ο ι ν φ λ α ⇔ ι ε ν υ λ |
Ρα τ α ι ν φ λ α ⇔ ι ε ι ( )
= φ (υ)
Figura nr. 10.3. Curba lui Philips
Pornind de la prezumţia prezentată mai sus, după
război, mai ales în timpul anilor ’60, politica economică a
multor guverne din ţările dezvoltate se ghida după această
relaţie. Folosind pârghiile fiscale şi monetare, guvernele
acţionau conform corelaţiei stabilită de curba Philips.
Singura problemă era ce combinaţie trebuie aleasă între
şomaj şi inflaţie.
Evenimentele anilor ’70 şi ’80 au infirmat
corectitudinea acestei teze. In cele mai multe cazuri
şomajul şi inflaţia au avut acelaşi sens şi nu sens invers,
respectiv rata ridicată a şomajului era însoţită de rata
16
ridicată a inflaţiei. Această concordanţă între rata înaltă
a şomajului şi a inflaţiei este cunoscută sub denumirea de
stagflaţie. Respectiv, stagflaţia este o stare economică
caracterizată prin persistenţa unor rate ridicate ale
şomajului şi inflaţiei.
6. Indemnizaţia de şomaj şi problema
folosirii forţei de muncă
ªomajul ridică în toate ţările două probleme forte
actuale: asigurarea în fapt a dreptului la muncă şi
garantarea unor venituri pentru şomeri spre a le
asigura un minim de existenţă considerat sau admis
oficial ca fiind “rezonabil.”
Dreptul la muncă este declarat în toate ţările, dar
este garantat numai acolo unde economia cunoaşte o asemenea
evoluţie încât asigură locuri de muncă pentru toţi cei ce
vor să muncească.
În ceea ce priveşte garantarea unor venituri minime,
una dintre modalităţile cele mai utilizate în acest sens
este ajutorul sau indemnizaţia de şomaj. Ponderea acesteia
faţă de salariu şi perioada pentru care se plăteşte diferă
pe ţări.
În România, reglementările în vigoare stipulează
acordarea ajutorului de şomaj pentru o perioadă de cel mult
272 zile într-un cuantum exprimat în patru variante în
funcţie de situaţia în care se află cel ce urmează s-o
primească: 60% sau 70% din salariul de bază minim pe ţară,
brut, indexat, din care s-a dedus impozitul; 50% sau 55% din
media salariului de bază brut, avut în ultimele trei luni,
indexat, din care s-a dedus impozitul. Persoanele care au
beneficiat de ajutor de şomaj, legal, fără a putea să se
încadreze în muncă, şi sunt lipsite de mijloace de
întreţinere primesc în continuare o alocaţie de sprijin – o
sumă egală cu 40% din salariul minim pe ţară, brut, indexat,
din care se scade impozitul. Alocaţia de sprijin se acordă
pe o perioadă de 18 luni.
O altă modalitate de asigurare a unor venituri
garantate este “impozitul negativ”. Acesta reprezintă, în
esenţă, un sistem de transfer de venituri în favoarea celor
lipsiţi. Schema după care el funcţionează prevede plata de
către stat a unei alocaţii care variază după nivelul
veniturilor. Pentru cei fără nici un fel de venit, alocaţia
reprezintă o sumă minimă considerată absolut necesară.
Pentru cei cu venituri sub aceste minim, alocaţia scade pe
măsură ce câştigul creşte şi încetează în momentul când
veniturile se ridică la nivelul minimului necesar.
Garantarea unui venit minim constituie o preocupare
majoră a tuturor guvernelor, organizaţiilor profesionale şi
17
sindicale, uneori chiar şi ale unor partide politice.
Aceasta deoarece, realizarea sa în fapt se loveşte de
limitarea resurselor. În plus, este necesară practicarea
unor sisteme de acordare cât mai echitabile, care să
atenueze nemulţumirile celor care contribuie la formarea
resurselor respective şi să stabilească un asemenea nivel al
venitului minim, cât să nu genereze resemnare, suficienţă
sau nemulţumire, ci să incite permanent la încadrarea în
muncă.
7. Probleme ale ameliorării ocupării. Soluţii
şi politici antişomaj
Desigur, mai buna ocupare a resurselor de muncă,
reducerea şomajului, aducerea lui în limite normale sau
pus în maniere diferite de la ţară la ţară, de la o
etapă la alta. O mare importanţă a prezentat, de
asemenea, orizontul de timp avut în vedere, atunci când
au fost concepute şi promovate diferite măsuri în
sensul atingerii obiectivului arătat. Nu puţine au fost
cazurile când anumite măsuri pe termen scurt au
antrenat dezechilibre pe termen lung, cu toate că
temporar fuseseră rezolvate unele aspecte sociale
presante şi tensionate ce îşi aveau baza în
dimensiunile şi dinamica şomajului.
Prevenirea şi atenuarea şomajului au devenit
preocupări majore ale tuturor forţelor sociale ca şi
ale puterii publice din toate ţările cu economie de
piaţă. În acelaşi timp, luându-se în considerare
existenţa cronică a unui şomaj de mare amploare, au
fost concepute, reglementate şi sunt promovate măsuri
ample în vederea asigurării unor condiţii de existenţă
decentă pentru şomeri.
Gruparea măsurilor respective se face după orizontul
de timp al extinderii acestora; după trasnformările tehnice
şi socioeconomice presupuse pentru ca o măsură sau alta să
fie implementată cu succes; după nivelul dezvoltării
economice; etc., rezultând 5 grupe de măsuri antişomaj:
Prima grupă de măsuri se referă la o mai bună
repartiţie a fondului total de muncă. Aceasta s-ar putea
obţine prin: reducerea dyratei săptămânale de lucru;
scăderea vârstei de intrare în pensie; prelungirea duratei
şcolarităţii obligatorii; creşterea timpului (opţional)
afectat ridicării calificării; extinderea locurilor de muncă
cu program redus şi/sau cu timp parţial de muncă.
O a doua grupă de măsuri (conturată cu precădere după
1980) se referă la îndepărtarea de pe pieţele muncii
(naţionale) a unor grupe de ofertanţi cum sunt: descurajarea
18
muncii salariate feminine; exilarea sau returnarea
lucrătorilor străini imigraţi nenaturalizaţi încă;
interzicerea imigrării sau restricţionarea ei la maximum
etc.
A treia grupă de măsuri se referă la inversarea
procesului de substituire a factorilor de producţie. Se ştie
că procesul industrializării (Al Doilea Val) a însemnat
substituirea muncii prin capital. Mulţi specialişti mizează
în prezent pe inversarea acestui proces istoric în
condiţiile extinderii sectorului prestator de servicii şi,
deci, pe încetarea substituirii muncii prin capital. Se aud
şi voci care cer, pur şi simplu, limitarea acelor investiţii
care sporesc productivitatea muncii (naţionale) şi reduc
populaţia ocupată.
A patra grupă de măsuri vizează creşterea mobilităţii
populaţie active. Un asemenea proces de mare anvergură
poate fi favorizat de: îmbunătăţirea conţinutului
învăţământului, asigurarea unei structuri adecvate acestuia;
orientarea profesională a tinerilor spre domeniile cele mai
dinamice ale activităţilor social-economice, adoptarea de
măsuri complexe – legislative şi executive – care să
faciliteze deplasarea oamenilor la noile locuri de muncă în
zona sau oraşul care urmează să fie dezvoltat cu prioritate.
A cincia grupă de măsuri, se referă la crearea de noi
locuri de muncă pe bază de investiţii, îndeosebi în acele
sectoare care au şanse să devină factori de antrenare a
noului mod tehnic, a acelor ramuri şi sectoare cu şanse de a
se dezvolta în viitor.
Toate măsurile arătate mai sus presupun investiţii şi
întâmpină numeroase piedici economice, sociale, culturale în
realizarea lor.
Dacă ar fi să se facă unele comparaţii între grupele
de măsuri analizate, atunci s-ar putea spune că măsurile din
primele trei grupe sunt mai ale defensive şi provoacă o
stare de spirit pesimistă; ele presupun o nouă segmentare a
pieţei muncii şi o diminuare relativă, în continuare, a
celor ocupaţi. {n acelaşi timp, ele sunt legate de sporirea
generală a productivităţii, pe seama efectelor căreia se vor
putea acoperi costurile (contribuţiile) întreprinderilor în
contul salariaţilor lor. Sporirea productivităţii riscă, pe
de altă parte, să anihileze efectul creării de noi locuri de
muncă ca urmare a reducerii, în continuare, a duratei
muncii.
Măsurile arătate la grupele 4 şi 5 sunt strategii
ofensive şi, în consecinţă, preferabile celorlalte. Ele
corespund unei politici de mare anvergură de ajustare a
numărului de ocupaţi (locuri de muncă, slujbe) la populaţia
activă, dar şi la dinamica ocupaţiilor.
5
CAPITOLUL XI
POLITICI MACROECONOMICE
1. Rolul statului în economie
Statul este o prezenţă incontestabilă în
economiile moderne contemporane, prin sistemul legal
destinat îmbunătăţirii cadrului în care fiecare individ şi
firmă se angajează în interacţiuni economice, prin
ansamblul acţiunilor guvernului ca producător, regulator,
susţinător al sectorului privat, prin rolul său pe piaţa
monetară şi a creditului, prin programele sale de securitate
socială, prin calitatea sa de consumator, prin funcţiile
sale de redistribuire a bogăţiei, ca şi prin susţinerea
intereselor firmelor naţionale în relaţiile internaţionale.
În afară de faptul că determină cadrul juridic
general, elaborând legile şi constituindu-se garant al
contractelor şi drepturilor esenţiale: intervenţia asupra
alocării resurselor pentru ameliorarea eficacităţii
economice; fundamentarea unor programe pentru ameliorarea
repartiţiei veniturilor; stabilizarea economiei prin
intermediul politicii economice.
1.1. Ameliorarea eficienţei alocării resurselor
Intervenţia statului în domeniul alocării vizează
corectarea aşa-numitelor ”slăbiciuni ale pieţei”, cum sunt
consecinţele concurenţei imperfecte şi în special ale
monopolului, externalităţile negative, cum este poluarea sub
toate formele ei, şi producerea ”bunurilor publice”, ca
apărarea naţională sau reţeaua de şosele şi autostrăzi.
În ceea ce priveşte mediul concurenţial, aproape în
toate ramurile, unele mari întreprinderi caută să-şi asigure
poziţii privilegiate prin care, obţinând preţuri mai mari la
vânzarea propriilor produse sau preţuri mai mici la
aprovizionări, deteriorează mecanismul concurenţei, reducând
eficienţa utilizării resurselor şi prejudiciind pe
consumatori. Situaţia extremă o reprezintă monopolul. De
aceea, guvernele pot interveni prin regularizarea preţurilor
6
şi profiturilor monopolurilor sau chiar prin adoptarea unor
legi antitrust.
Externalităţile reprezintă efectele sub forma unor
costuri (externalităţi negative) sau beneficii
(externalităţi pozitive) impuse de agenţi economici unor
alţi subiecţi în afara cadrului pieţei, fără
contraprestaţie. Exemple notorii de externalităţi negative
constituie poluarea atmosferei de către noxele din gazele de
eşapament ale autovehiculelor, din coşurile fabricilor din
unele sectoare prelucrative, poluarea fonică din jurul
aeroporturilor, poluarea apelor prin deversarea în râuri a
diverselor reziduuri etc. Există însă şi externalităţi
pozitive. De exemplu, rezultatele activităţii de cercetaredezvoltare
ale unor companii, concretizate în descoperiri
care revoluţionează producţia unor bunuri, pot fi utilizate
ulterior de către alte firme, care vor beneficia astfel de
nişte avantaje pentru care nu au plătit nimic.
Statul este preocupat mai ales de externalităţile
negative, împotriva cărora au fost adoptate măsuri de
control şi limitare.
Bunurile publice sunt articolele sau serviciile pentru
care costul extinderii folosirii lor de către o persoană
adiţională este zero, excluderea cuiva de la avantajele
folosirii lor fiind imposibilă. Samuelson arată că exemplul
cel mai potrivit este apărarea naţională: un stat când îşi
apără libertăţile şi modul de viaţă, o face pentru toţi
cetăţenii săi, indiferent dacă aceştia doresc protecţie sau
nu. Bunurile publice sunt de fapt externalităţi pozitive,
pentru care beneficiarii nu plătesc o contraprestaţie, ele
neputând fi vândute sau cumpărate pe piaţă. Alte exemple
sunt serviciile meteorologice şi hidrologice naţionale,
sprijinirea cercetării ştiinţifice fundamentale, măsurile
pentru protejarea sănătăţii publice etc. Deoarece asigurarea
acestor bunuri de către iniţiativa privată pe baza
mecanismelor stimulative ale pieţei este insuficientă,
statul are datoria de a interveni pentru a o încuraja sau
chiar a prelua producerea lor.
1.2. Promovarea echităţii repartiţiei veniturilor
Chiar dacă rolul alocativ al pieţei ar fi pe deplin
îndeplinit iar economia ar funcţiona în condiţiile unei
eficienţe complete, situându-se pe frontiera posibilităţilor
de producţie, deci dacă s-ar răspunde cel mai eficient la
întrebarea ce? şi cum?, rămâne încă o problemă deosebit de
delicată: pentru cine? ”Mâna invizibilă” a pieţei nu numai
că nu garantează o repartiţie echitabilă a venitului obţinut
în cadrul economiei, dar poate provoca discrepanţe
inacceptabile din punct de vedere politic sau etic în
nivelul veniturilor şi consumului diferitelor categorii de
oameni. Atunci când o societate democratică decide prin vot
7
că este necesară reducerea inegalităţilor existente în
distribuirea veniturilor, statul, ca mandatar al acesteia,
are la dispoziţie sistemul de impozite progresive asupra
veniturilor, taxând cu o rată mai ridicată veniturile mari
şi cu o rată mai scăzută sau chiar zero pe cele mici sau
foarte mici. De asemenea, statul mai poate folosi ca
instrument al redistribuirii veniturilor sistemul de plăţi
de transfer, numit şi ”impozit negativ”, pentru categoriile
cele mai defavorizate de cetăţeni, care poate cuprinde
diverse ajutoare pentru persoanele handicapate, pentru
familiile sărace cu mulţi copii sau asigurarea de şomaj. Din
sistemul plăţilor de transfer mai fac parte şi subvenţiile
de consum pentru categorii de oameni cu venit scăzut,
subvenţiile pentru îngrijirea medicală a acestora sau chiar
pentru chirii la locuinţe.
Toate aceste măsuri vizează în ultimă instanţă
reducerea sărăciei care constituie o plagă dureroasă în
marea majoritate a ţărilor lumii, inclusiv în statele cele
mai dezvoltate din punct de vedere economic, desigur în
proporţii şi grade de intensitate diferite.
1.3. Asigurarea creşterii macroeconomice şi a
stabilităţii
După mai mult de un secol de funcţionare a economiei
de piaţă pe baza mecanismelor “mâinii invizibile” şi de
susţinere de către teoria ortodoxă neoclasică a virtuţilor
″laissez faire″- ului, marea depresiune din 1929-1933,
extinsă la scară planetară, a demonstrat că autoreglarea
economiei nu mai este posibilă. Soluţia găsită în acea
perioadă în unele state dezvoltate pentru depăşirea
consecinţelor dramatice ale crizei economice a fost
intervenţia masivă a statului, sub forma ″New Deal″- ului
promovat de preşedintele Franklin Roosevelt în SUA sau a
marilor lucrări publice şi a controlului total al economiei
în cel de-al treilea Reich, odată cu accederea la putere a
nazismului hitlerist.
Inspirat de realităţile economiilor occidentale ale
anilor ’30, John Maynard Keynes, prin lucrarea ”Teoria
generală a folosirii braţelor de muncă, a dobânzii şi a
banilor”, apărută în 1936, fundamentează necesitatea
intervenţiei statului în economie pentru depăşirea fazei de
recesiune a ciclului economic. Orientată în esenţă pe
stimularea cererii globale (deoarece faza descendentă a
ciclului economic era generată îndeosebi de supraproducţie),
politica economică de inspiraţie keynesistă folosea ca
principale componente, politicile fiscale şi monetare. Prin
creşterea sau diminuarea ratelor impunerii şi cheltuielilor
publice, a masei monetare şi a ratei dobânzii, guvernele
urmăreau diminuarea amplitudinii oscilaţiilor ciclului
economic, pentru menţinerea unei creşteri economice
8
temperate, cu un grad ridicat de ocupare a forţei de muncă
şi cu o stabilitate relativă a preţurilor. Altfel spus, cu
un şomaj redus şi, concomitent, o inflaţie controlabilă.
Pe baza acestor politici monetare şi fiscale
expansioniste, economiile statelor occidentale dezvoltate au
cunoscut în sfertul de secol de după al doilea război
mondial o evoluţie fără precedent: creşterea economică
susţinută, cu utilizarea deplină a forţei de muncă (inclusiv
a câtorva milioane de muncitori imigranţi) şi cu o inflaţie
care nu depăşea limitele normale. Desigur, în explicarea
acestei evoluţii nu putem pierde din vedere contextul
refacerii economice postbelice şi climatul investiţional
favorabil.
În anii ’70, economiile occidentale, bulversate de
şocurile petroliere şi criza materiilor prime, obligate să
opereze importante restructurări în aparatul tehnic de
producţie, se confruntă cu rate înalte ale şomajului şi
inflaţiei. Recesiunea din anii 1974-1975, cea mai profundă
în perioada postbelică, stagflaţia (inflaţie în condiţii de
stagnare economică) şi chiar slumpflaţia (inflaţie pe fondul
recesiunii), şomajul şi încetinirea creşterii
productivităţii provoacă pierderea încrederii în capacitatea
politicilor monetare şi fiscale incitative ale cererii
globale de a asigura stabilizarea economiei. Mai mult chiar,
creşte neâncrederea în eficacitatea intervenţiei
guvernamentale în economie, acuzată de lipsă de
flexibilitate, generatoare de risipă şi de dezechilibre greu
de resorbit.
Anii ’80 reprezintă perioada revoluţiei
neoconservatoare, a afirmării reprezentanţilor teoriei care
revigorează paradigma neoclasică, liberală, militând pentru
manifestarea liberei iniţiative întemeiate pe proprietatea
privată şi limitarea prezenţei statului în economie.
Dereglementarea, concretizată pentru început în Anglia
guvernată de Partidul Conservator al doamnei Margaret
Thatcher şi în SUA sub administraţia Reagan, a însemnat
reintroducerea disciplinei bugetare, un val masiv de
reprivatizare, o reducere a fiscalităţii, pentru a crea
condiţiile unei creşteri economice pe termen lung,
caracterizate prin stabilitate şi echilibru.
Este de subliniat însă că limitarea intervenţiei
statului în economie nu poate fi confundată cu înlăturarea
sa totală. Cu atât mai mult cu cât, pe fondul globalizării
proceselor economice şi creşterii concurenţei pe piaţa
mondială, într-o serie de ţări cu economie de piaţă statul a
înţeles să se implice în formarea şi protejarea noilor
industrii. Miracolul japonez şi al ”dragonilor” est-asiatici
(Hong Kong, Taiwan, Singapore, Coreea de Sud) nu poate fi
explicat fără luarea în considerare a rolului
intervenţionist al statului.
9
Chiar dacă se mai întâlnesc aprecieri de genul că
economia mixtă ar fi o confuzie intelectuală, nu putem să nu
fim de acord cu profesorii americani Paul Samuelson şi
William Nordhaus, care, în ultima ediţie a celebrului manual
”Economics”, apărută în 1995, afirmau: ”În toate economiile
industriale avansate găsim o economie mixtă în care piaţa
determină producţia şi preţurile în majoritatea sectoarelor
individuale, în timp ce guvernul dirijează economia totală
prin programe de impozitare, de cheltuieli şi prin reglare
monetară. Ambele jumătăţi – piaţa şi guvernul - sunt
esenţiale pentru o funcţionare sănătoasă a economiei.
1.4. Rolul statului în ţările aflate în procesul
tranziţiei de la economia planificată centralizată la
economia de piaţă
Prăbuşirea regimurilor comuniste la sfârşitul anilor
′80 s-a produs într-o perioadă în care teoria şi practica
economică occidentală era dominată deja de ideea
dereglementării, a reducerii prezenţei statului în economie.
În plus, statul comunist, prin controlul său aproape
atotcuprinzător asupra economiei, înăbuşite în deceniile
planificării centralizate şi monopolului proprietăţii
socialiste aproape orice iniţiativă particulară, provocând
gravele dezechilibre macroeconomice care au dus la explozia
socială şi înlăturarea sa de pe scena istoriei.
Într-un asemenea context social-politic, una dintre
primele erori în fundamentarea tacticii şi strategiei
tranziţiei spre noul sistem al economiei de piaţă a fost
ideea renunţării bruşte la rolul statului în economie.
Aplicarea acestei idei în practică, în primul rând
renunţarea de către stat la rolul său de garant al
contractelor dintre întreprinderi (cu toate că majoritatea
acestora erau în proprietatea sa), prin anularea celei mai
mari părţi a cadrului juridic anterior, prin faimoasa
lozincă a ”descurcării de la sine” a firmelor, prin
adoptarea unor acte normative care au demarat procesul
demonopolizării proprietăţii statului într-un mod incoerent,
anarhic, existenţa la un moment dat a unui adevărat vid
legislativ, a determinat agravarea fără precedent a
situaţiei economice. Crizei structurale moştenite de la
vechiul regim i s-a adăugat criza tranziţiei, criză
predominant instituţională.
Contrar opiniilor exprimate de unii lideri politici,
majoritatea economiştilor au atras atenţia asupra faptului
că tranziţia – proces complex şi contradictoriu – nu se
poate realiza altfel decât sub conducerea unui stat
puternic, coerent, competent şi investit cu o substanţială
autoritate.
Realităţile din ţările aflate în tranziţie, dar mai
ales din România, confirmă această axiomă deoarece ”nici
10
programul de stabilizare şi nici cel de transformare şi de
consolidare a economiei de piaţă nu pot fi realizate în
condiţii anarhice, cu un stat slab, caracterizat prin vid
legislativ şi instituţional, nerespectarea legilor,
indisciplină financiară, toleranţă faţă de flagelul
corupţiei la toate nivelurile, exacerbarea rivalităţilor
politice, toleranţă faţă de extremismul politic, politizarea
excesivă a vieţii economice şi sociale.
Se poate afirma că rolul statului în ţările aflate în
tranziţie este mult mai important şi mai complex decât în
economiile de piaţă dezvoltate, deoarece suplineşte şi o
parte din funcţiile care revin instituţiilor pieţei libere,
până la formarea şi consolidarea acestora. Astfel:
creează şi asigură aplicarea noului cadru legislativ
şi instituţional corespunzător tranziţiei şi funcţionării
economiei de piaţă;
conduce şi supraveghează procesul de privatizare
pentru înlăturarea monopolului proprietăţii de stat din
economie evitând transferurile ilicite de proprietate în
diferite forme şi modalităţi şi protejând sectorul privat
împotriva concurenţei celui de stat, îndeosebi prin
garantarea proprietăţii private în condiţii egale cu
proprietatea publică;
sprijină procesul de restructurare a ramurilor şi
sectoarelor economiei naţionale pe criterii de eficienţă
economică, prin promovarea unor politici industriale
adecvate, incurajarea investiţiilor productive şi atragerea
investiţiilor străine;
asigură funcţionare sistemului pieţelor prin
liberalizarea coordonată a preţurilor, salariilor,
dobânzilor şi cursului de schimb;
pune în aplicare şi conduce politicile fiscale,
bugetare şi monetare pentru asigurarea stabilizării
macroeconomice;
asigură refacerea şi dezvoltarea infrastructurii prin
utilizarea resurselor bugetare şi prin atragerea unor
resurse de finanţare externe;
organizează şi pune în aplicare un sistem adecvat de
protecţie socială pentru diminuarea costurilor sociale ale
tranziţiei;
urmăreşte respectarea principiilor minimale de
echitate prin aplicarea impozitelor progresive pe venituri
şi practicarea sistemului plăţilor de transfer în favoarea
categoriilor defavorizate ale populaţiei;
elaborează şi aplică o politică comercială
corespunzătoare încurajării schimburilor economice externe
şi asigurării echilibrului balanţei comercială şi de plăţi.
Simpla enumerare a importantelor sarcini care revin
statului în perioada tranziţiei oferă o imagine a
complexităţii rolului său şi a necesităţii creşterii lui
11
pentru a realiza în final, odată cu formarea şi consolidarea
instituţiilor, structurilor şi mecanismelor pieţei,
reducerea ponderii şi implicării sale în limitele necesare
asigurării funcţionării unei economii de piaţă eficiente.
Desigur, îndeplinirea tuturor acestor funcţii nu este nici
simplă, nici fără efecte adeseori contrare celor urmărite,
neputându-se realiza fără tatonări, erori de concepţie sau
de execuţie. Succesul depinde de competenţa guvernanţilor,
de credibilitatea programelor concepute şi puse în aplicare,
de o serie de restricţii interne sau externe, care sunt
legate mai ales de asigurarea resurselor necesare puneri în
practică a diferitelor măsuri. Dincolo de toate acestea,
este dimensiunea socială a procesului de tranziţie, statul
fiind obligat să ţină seama de capacitatea de suportare a
populaţiei a efectelor dure ale programelor de reformă.
2. Politica economică: concept, conţinut,
tipologie
2.1. Conceptul de politică economică şi conţinutul său
Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor
puterilor publice adoptate în vederea orientării activităţii
economice într-un sens considerat dezirabil de către toţi. O
definiţie mai scurtă a dat-o Jan Tinbergen: ”Politica
economică constă în reunirea unui anumit număr de mijloace
pentru a atinge anumite scopuri”.
Pentru a-i fixa mai clar frontierele, este necesară
delimitarea politicii economice de planificarea imperativă
şi de economia publică. Xavier Greffe subliniază că politica
economică nu se substituie deciziilor private aşa cum tinde
s-o facă planificarea, ci caută să le orienteze ex ante
oferindu-le un sistem de informare, de stimulare, evitând
constrângerea. În acelaşi timp, politica economică nu se
poate confunda cu economia publică, al cărei domeniu
cuprinde activităţile întreprinse de către stat pe propria
sa răspundere. Totuşi, deciziile luate de către stat în
sectorul public influenţează ansamblul activităţii
economice, astfel încât R.A. Musgrave le consideră
instrumente permanente ale politicii economice.
Deci, în esenţă, politica economică constă în
manipularea deliberată de către stat a unui anumit număr de
mijloace puse în aplicare – sau instrumente – pentru a
atinge anumite scopuri – sau obiective. Din această
definiţie rezultă principalele componente ale politicii
economice: statul, obiectivele şi instrumentele folosite
pentru atingerea lor.
Statul, cel care pune în aplicare politica economică,
este format dintr-un ansamblu de instituţii care cuprinde
12
puterea legislativă şi executivă la nivel naţional cât şi
autorităţile descentralizate locale. Lor li se adaugă şi
unele organizaţii economice supranaţionale care pot promova
uneori o politică economică autonomă. Un exemplu în acest
sens îl constituie Uniunea Europeană.
Politica economică adoptată şi promovată pe plan
central diferă de cea a organelor departamentale şi locale,
atât prin perspectiva avută în vedere, cât şi prin
instrumentele folosite. Astfel, de exemplu, autoritatea
centrală - guvernul – poate influenţa situaţia conjuncturală
modificând nivelul şi structura cheltuielilor publice,
asupra cărora departamentul sau o autoritate locală nu poate
acţiona. Pe de altă parte, politica economică a puterii
centrale poate fi înfăptuită prin instrumente de care nu
dispun administraţiile departamentale şi locale, cum ar fi
decretarea îngheţării preţurilor în scopul frânării
inflaţiei.
Obiectivele politicii economice reprezintă scopuri sau
năzuinţe politice exprimate în termeni economici, cum ar fi
progresul economic şi social, securitatea naţională,
bunăstarea populaţiei sau justiţia socială. Ele se
concretizează în niveluri dorite ale unor mărimi
macroeconomice, cum ar fi rata de creştere a venitului
naţional, gradul de ocupare a forţei de muncă, rata
inflaţiei, etc. Ele se prezintă în formă numerică, dar pot
îmbrăca şi aspecte calitative.
Obiectivele majore ale politicii economice sunt:
a) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei în
general, apreciate prin rata de creştere a PIB ;
b) controlul şomajului sau realizarea unei pieţe a
forţei de muncă echilibrate, apreciate prin rata şomajului;
c) controlul inflaţiei sau asigurarea unui nivel al
preţurilor stabil, apreciat prin indicele de creştere a
preţurilor de consum;
d) realizarea echilibrului extern, adică a unei
balanţe de plăţi echilibrate, apreciate prin cota
deficitului balanţei de plăţi faţă de PIB;
e) distribuirea echitabilă a veniturilor;
f) asigurarea protejării mediului înconjurător (deşi
acesta ar putea fi încadrat în primul obiectiv, care
presupune, printre altele, şi apărarea mediului prin
evitarea poluării solului, apelor şi aerului).
Primele patru obiective formează ceea ce în literatura
occidentală este denumit ”careul magic”. Întrucât toate
aceste obiective sunt greu de înfăptuit concomitent,
dovedindu-se puţin conciliabile, guvernele se văd adesea
nevoite să privilegieze unul sau altul dintre ele. În plus,
înfăptuirea obiectivelor mai sus enunţate nu poate fi
delimitată cu precizie, conţinutul lor întrepătrunzându-se
şi uneori chiar contrapunându-se, cum ar fi, de exemplu,
asigurarea utilizării cât mai depline a braţelor de muncă şi
13
lupta împotriva inflaţiei. La fel, măsurile restrictive de
stabilizare a creşterii preţurilor ar putea, pe calea unei
politici de restrângere a cheltuielilor, să afecteze nu
numai echilibrul pieţei forţei de muncă, ci şi realizarea
creşterii economice şi chiar a balanţei de plăţi
echilibrate.
Realizarea obiectivelor are loc prin folosirea
instrumentelor politicii economice, care sunt mărimi sau
structuri economice determinabile sau influenţabile direct
de către puterile publice pentru atingerea scopurilor
propuse. Principalele instrumente se referă la finanţele
publice, politica monetară, cursul de schimb, controlul
direct al preţurilor, veniturilor sau altor mărimi
economice, reformele de structură, etc.
Spre deosebire de obiective, instrumentele folosite
sunt mai puţin dezirabile prin ele însele, putând fi însă
mai uşor şi mai imediat manipulabile de către responsabilii
politicii economice.
Punerea în aplicare a unui anumit instrument într-o
anumită circumstanţă reprezintă o măsură de politică
economică. Combinaţia mai multor măsuri de politică
economică, pentru realizarea unuia sau mai multor obiective
reprezintă o strategie de politică economică, a cărei
aplicare se întinde de regulă pe un anumit interval de timp.
De aceea se vorbeşte adesea despre strategia unui guvern sau
a altuia.
Înţelegerea conţinutului politicilor economice nu
poate fi realizată fără cunoaşterea constrângerilor sau
restricţiilor de ordin politic, social, militar etc. Mai
acute sunt însă cele legate mai direct de economie, cum ar
fi: constrângerile geografice şi naturale, demografice,
instabilitatea pieţelor mondiale a produselor de bază sau o
serie de constrângeri constituţionale. Nu pot fi neglijate
nici constrângerile internaţionale. De aceea libertatea de
iniţiativă a responsabililor politicii economice este de
multe ori restrânsă.
Politica economică apare astfel ca o opţiune economică
realizată între obiective şi instrumente complementare sau
concurente de către un agent macroeconomic deosebit –
statul. Acţiunile acestuia nu vor avea însă eficacitatea
necesară dacă nu vor fi suficient de maleabile şi nu se vor
desfăşura într-un cadru economic dominat de comportamente
descentralizate adecvate, capabile să reacţioneze la
informaţiile şi deciziile puterii publice. Pornind în
ultimă instanţă de la problemele cetăţenilor şi adresându-se
nevoilor lor, fiind concepută şi pusă în aplicare de factori
politici şi tehnocraţi care au şi ei interese proprii,
logica politicii economice nu poate fi pur economică. Nu pot
fi neglijate aspectele legate de ciclul electoral, în care
problemele economice se întrepătrund cu cele politice ∠ i
nici dificultăţile legate de reacţia pieţei la deciziile de
14
politică economică. În acest sens, Paul Samuelson şi William
Nordhaus tratează teorema ineficienţei politice, bazându-se
pe critica făcută de Robert Lucas regulilor monetariste prin
prisma teoriei expectativelor raţionale. Potrivit acesteia,
oamenii, anticipând efectele modificării politicii
economice, îşi pot schimba comportamentul care a fost luat
în considerare la adoptarea deciziei politice, anulând
astfel efectele aşteptate de către decidenţi.
Rezultă deci că problematica politicii economice este
deosebit de complexă, atât în conceperea, cât şi în
executarea ei.
2.2. Tipologia politicilor economice
În literatura consacrată acestui domeniu există mai
multe clasificări ale politicilor economice, după diverse
criterii. Astfel, în funcţie de orientarea doctrinară, s-a
încercat o delimitare a politicilor economice liberale de
cele intervenţioniste; sau clasificarea în funcţie de
orizontul de timp al obiectivelor, în politici conjuncturale
şi politici structurale, primele considerate pe termen
scurt, axate în special pe influenţarea cererii, iar
celelalte pe termen lung, acţionând îndeosebi asupra
ofertei. O asemenea delimitare însă ajunge la includerea în
prima categorie a unor politici cum ar fi cea monetară sau
bugetară, iar în a doua categorie a unora ca politica
industrială sau cea agricolă. Or este cunoscut faptul că
atât politica monetară, cât şi cea bugetară au efecte şi
asupra structurilor economiei. S-ar mai putea face o
clasificare, în politici globale şi politici sectoriale, dar
şi aceasta este criticabilă, deoarece politicile globale,
cum ar fi politica monetară, poate fi folosită şi pentru
influenţarea unor sectoare ale economiei, în timp ce
politici sectoriale, cum ar fi politica industrială sau
politica agricolă, au şi influenţe asupra ansamblului
economiei.
O clasificare mai cuprinzătoare, în funcţie de
obiectivele urmărite, grupează politicile economice în trei
mari categorii:
A. Politici de salvgardare, care cuprind:
1. Politici de orientare a natalităţii (sau
politici demografice) şi de control al migraţiilor
internaţionale;
2. Politici de aprovizionare, în care sunt
incluse:
a) politicile agricole;
b) politicile energetice;
c) politicile de aprovizionare cu materii
prime industriale.
3. Politicile mediului înconjurător.
15
B. Politici de creştere economică, grupate, la rândul
lor, în trei categorii:
1. Politici de incitare şi adaptare la
progresul economic, din care fac parte:
a) politicile de concurenţă;
b) politicile industriale;
c) politicile de cercetare-dezvoltare;
d) politicile de folosire a forţei de
muncă.
2. Politici ale echilibrului teritorial, din
care fac parte:
a) politicile regionale;
b) politicile transporturilor.
3. Politici ale realizării consensului social,
care exprimă de fapt, aspectul economic al
politicilor sociale, cuprinzând:
a) politicile educaţiei;
b) politicile de protecţie şi de
transferuri sociale;
c) politicile care vizează participarea
salariaţilor sub forma participării financiare,
la rezultatele financiare sau la capital, şi sub
forma participării la gestiunea întreprinderii.
C. Politicile de reglare conjuncturală, din care fac
parte:
1. Politicile monetare;
2. Politicile bugetare;
3. Politicile preţurilor;
4. Politicile veniturilor.
Din simpla prezentare enumerativă a acestor forme ale
politicilor economice rezultă arsenalul de care dispun
puterile publice pentru a influenţa cursul vieţii economice.
Viaţa economică este însă cu mult mai complexă,
desfăşurându-se prin acţiunea a mii, sute de mii şi chiar
milioane de subiecţi, cărora nu trebuie să li se îngrădească
libera iniţiativă. Alegerea şi aplicarea diferitelor măsuri
de politică economică trebuie realizate cu discernământ şi
prudenţă avându-se în vedere interferenţele politicilor şi
dificultatea cuantificării impactului lor. Nu există
”reţete” universal valabile de politică economică şi nici nu
este recomandabilă transpunerea unor experienţe dintr-o ţară
în alta sau dintr-o etapă în alta. Realităţile lumii
contemporane oferă suficiente exemple de succes sau eşec,
iar experienţa a scos în evidenţă o serie de învăţăminte:
politica monetară, de exemplu, pare mai eficace pentru
temperarea decât pentru relansarea activităţii, în timp ce
politica bugetară pare a avea efecte mai vizibile în
reanimare decât în calmare. Eficacitatea uneia nu poate fi
16
realizată în afara coordonării cu aplicarea celeilalte. În
contextul actualei tendinţe de globalizare a economiei, au
crescut interdependenţele dintre state, astfel că politicile
economice interferează între ele, nu numai pe plan naţional,
ci şi internaţional. În plus, dinamismul vieţii economice
determină un proces continuu de metamorfozare a politicilor.
Un exemplu al ultimelor aproape două decenii îl constituie
dereglementarea, demarată la sfârşitul anilor ′70 în SUA şi
Canada, adoptată apoi de Anglia şi extinsă în continuare la
întreaga lume occidentală, după ce fusese dominată de
politicile dirijiste, intervenţioniste, iar planificarea
generase atâtea iluzii.
Instrumentele tradiţionale ale politicii economice
sunt componentele bugetare, cantitatea de monedă, cursul de
schimb şi normele de fixare a preţurilor şi salariilor,
concretizate în politica preţurilor şi politica veniturilor.
Pentru coordonarea şi corelarea acestora un rol important îl
are programarea economică.
3. Bugetul de stat. Politica veniturilor şi
cheltuielilor publice
3.1. Bugetul de stat
În general, bugetul este definit ca un plan al
veniturilor şi cheltuielilor pentru o perioadă viitoare,
fiind considerat esenţial în orice aranjament în care
veniturile şi cheltuielile nu sunt simultane. Bugetul
statului reprezintă un tablou sinoptic, macroeconomic, sub
forma unei balanţe în care sunt înscrise veniturile şi
cheltuielile publice autorizate. El este de fapt planul
financiar al guvernului, prin care sunt prezentate
programele de cheltuieli şi costurile lor, veniturile
obţinute din impozite şi alte surse cât şi deficitul sau
surplusul propus. Ansamblul raporturilor economice,
exprimate în bani, fără contraprestaţie directă şi imediată,
generate de constituirea veniturilor statului şi efectuarea
cheltuielilor necesare îndeplinirii funcţiilor puterilor
publice, poartă denumirea de finanţe publice.
Finanţele publice sunt considerate ca singurul domeniu
dintr-o economie de piaţă în care este necesară o activitate
planificată într-o manieră precisă, pentru a prevedea pe o
perioadă determinată, de obicei un an (care poate sau nu să
coincidă cu anul calendaristic), totalitatea cheltuielilor
şi veniturilor statului, înscrise într-un tablou detaliat cu
caracter obligatoriu, denumit buget. Acesta este elaborat de
guvern şi aprobat anual de puterea legislativă – Parlamentul
– pe baza anticipării riguroase a cheltuielilor necesare
17
pentru întreţinerea administraţiei publice şi realizarea
politicii economice, sociale şi cultural-educative a
guvernului, în funcţie de care sunt stabilite, prin legea de
adoptare a bugetului, sursele de venituri corespunzătoare.
Bugetul de stat se poate prezenta în realitate sub
forma unui sistem de bugete format din bugetul general sau
ordinar al statului, care cuprinde veniturile şi
cheltuielile publice la nivel central, buget extraordinar,
elaborat în perioada unor dificultăţi financiare şi
alimentat din venituri extraordinare, bugete anexe ale unor
instituţii şi întreprinderi de stat ce beneficiază de o
anumită autonomie financiară, înscrise în bugetul general
numai prin excedentul veniturilor proprii peste cheltuielile
efectuate sau prin subvenţia necesară acoperirii
deficitului, bugete autonome ale unor organisme publice cu
largă autonomie financiară care nu mai au nevoie de
aprobarea parlamentului şi bugetele unităţilor administrativ
– teritoriale.
3.1.1. Principalele surse ale veniturilor înscrise în
bugetul de stat, pe exemplul României, sunt veniturile
fiscale şi cele nefiscale.
A. Veniturile fiscale sunt constituite din impozite
directe şi indirecte.Impozitele sunt principala sursă a
veniturilor publice. Ele sunt o formă de prelevare la
dispoziţia statului, în mod obligatoriu, fără
contraprestaţie directă şi cu titlu nerambursabil, a unei
părţi din venitul sau averea persoanelor fizice şi juridice,
pentru acoperirea cheltuielilor publice. Atributele
esenţiale ale impozitelor sunt: obligativitatea,
nerambursabilitatea şi dreptul de urmărire în caz de
neplată.
Partea din produsul intern brut prelevată la
dispoziţia statului pe calea impozitelor indică nivelul
general al fiscalităţii sau rata de presiune fiscală, care
diferă de la un stat la altul, de la circa 22% în Japonia
până la peste 50% în Suedia, fiind mai redus (sub 20%) în
unele state în curs de dezvoltare ca Thailanda, Columbia sau
Filipine. Impozitele se pot clasifica după mai multe
criterii. Cea mai importantă clasificare le grupează, după
modul cum afectează veniturile din care contribuabilii
suportă plata lor, în impozite directe şi impozite
indirecte.
După cum le arată şi numele, impozitele directe se
stabilesc în mod direct asupra venitului subiectului
impozabil, identificat în atenţia legiuitorului cu
suportatorul acestor sarcini, deşi în practică există
posibilitatea transferării lor asupra altor persoane prin
repercusiune. ªi impozitele directe se pot clasifica în mai
multe categorii, după diverse criterii, dar astăzi sunt
practicate îndeosebi impozitele pe venit, sub forma
18
impozitelor pe veniturile persoanelor fizice şi a celor pe
veniturile persoanelor juridice. În ţara noastră, impozitele
directe se prezintă ca impozite pe profit şi impozite pe
salarii, ponderea lor reprezentând circa 50% din totalul
veniturilor bugetare.
Impozitele indirecte sunt denumite aşa deoarece, fiind
incluse în preţurile mărfurilor şi în tarifele serviciilor,
sunt plătite indirect: consumatorul plăteşte vânzătorului
impozitul, odată cu preţul pentru marfa cumpărată, iar
vânzătorul, la rândul său, îl plăteşte statului. Spre
deosebire de impozitele directe, care vizau existenţa
venitului sau averii, impozitele indirecte vizează
cheltuirea sau utilizarea acestora. De aceea ele se mai
numesc şi impozite sau taxe de consum sau de cheltuială. ªi
impozitele indirecte pot cunoaşte mai multe forme, cele mai
practicate fiind taxa pe valoare adăugată, introdusă şi în
România începând cu anul 1993 (în locul impozitului pe
circulaţia mărfurilor), diverse alte accize sau taxe de
consumaţie şi taxele vamale. Acestea din urmă au mai puţin
scopuri fiscale, fiind folosite îndeosebi pentru
reglementarea comerţului exterior şi în special a
importurilor.
Modul de stabilire a mărimii impozitelor în funcţie de
dimensiunea materiei impozabile asupra căreia se percep
defineşte sistemul de impunere, care cunoaşte următoarele
forme:
a) impunerea în cote fixe, practicată mai ales
în perioada precapitalistă;
b) impunerea în cote procentuale, diferenţiată
şi ea pe trei categorii:
− impunerea proporţională, în care cota de impozit
este fixă, mărimea impozitului fiind direct
proporţională cu mărimea materiei impozabile, astfel
încât rata marginală a impunerii (i’), calculată ca
raport între variaţia impozitului plătit (⊗T) şi
variaţia venitului impozabil (⊗Y), este egală cu rata
medie a impunerii (i), calculată ca raport între
totalul impozitului plătit (T) şi totalul venitului
impozabil (Y):
Y
T
Y
T=
⊗
⊗
;
− impunerea progresivă, în care cotele de impozit
cresc odată cu creşterea materiei impozabile,
aplicându-se fie asupra cuantumului total al acesteia
– în cazul impunerii progresive simple – fie pe tranşe
– în cazul impunerii progresive alunecătoare pe
tranşe, astfel încât: Y
T
Y
T>
⊗
⊗
.
19
În ţara noastră, impunerea în cazul impozitului pe
salarii este progresivă alunecătoare pe tranşe, răspunzând
astfel principiului echităţii sau justiţiei sociale.
- impunerea regresivă, în care cotele de impozit se
reduc în raport cu creşterea materiei impozabile, astfel
încât:
Y
T
Y
T<
⊗
⊗
Întrucât, pe măsura creşterii veniturilor, partea
destinată consumului este în scădere relativă (conform a
ceea ce J.M.Keynes numea ”legea psihologică fundamentală”),
impunerea în cazul impozitelor indirecte este regresivă.
Deci, cu cât veniturile sunt mai mari, cu atât sarcina
fiscală suportată pe calea impozitelor indirecte este
relativ mai mică. De aceea, considerându-se că impozitele
indirecte nu respectă principiile echităţii, deoarece
afectează mai mult persoanele cu venituri mici şi fixe,
sindicatele şi partidele de stânga militează pentru
folosirea preponderentă a impozitelor directe, la stabilirea
cărora se poate lua în considerare situaţia plătitorului.
B. Veniturile nefiscale, reprezentate în bugetul de
stat al României de venituri din dividende la capitalul
social al statului la societăţile comerciale, de vărsăminte
din profitul net al regiilor autonome, de vărsăminte de la
instituţiile publice şi de diverse alte venituri, au o
pondere foarte redusă în totalul veniturilor bugetului
statului român. Sursa care putea asigura creşterea
substanţială a acestei ponderi, adică venituri din dividende
la capitalul social al statului la societăţile comerciale, a
fost transferată Fondului Propiretăţii de Stat, care a
gestionat cele 70 procente din capitalul fostelor societăţi
comerciale de stat.
3.1.2. Cheltuielile publice înregistrate în bugetul de
stat central din România sunt efectuate pentru:
a) acţiuni social culturale (învăţământ; sănătate;
cultură şi artă; asistenţă socială; alocaţii şi alte
ajutoare pentru copii; pensii, ajutoare şi indemnizaţii),
pentru care sunt afectate circa 30% din totalul
cheltuielilor;
b) gospodărie comunală şi locuinţe;
c) apărare naţională (circa 10%, până la 14,6%);
d) ordinea publică (între 3,6% şi 6,0%);
e) funcţionarea autorităţilor publice (preşedinţia
ţării, autorităţile legislative, judecătoreşti, executive
şi alte autorităţi publice), pentru care s-au efectuat
cheltuieli reprezentând între 3% şi 4,6% din total;
f) acţiuni economice (pentru cercetare ştiinţifică;
industrie, agricultură, silvicultură, ape şi mediu
20
înconjurător; transporturi şi comunicaţii), pentru care
sumele alocate reprezintă 30-40% din total, cu tendinţă
însă de diminuare a acestei ponderi spre 30%;
g) alte acţiuni, care au însă o pondere infimă în
totalul cheltuielilor (circa 1%);
h) transferuri din bugetul de stat spre bugetele
locale (situate între 7,7 – 10,2% din totalul
cheltuielilor înregistrate în bugetul central);
i) dobânzi aferente datoriei publice, care
înregistrează o tendinţă de creştere, odată cu majorarea
datoriei publice.
Cheltuielile bugetului de stat enumerate mai sus pe
destinaţii reprezintă structura lor funcţională. Ele însă se
pot clasifica şi după conţinutul lor economic, rezultând
astfel structura lor economică.
Execuţia bugetară într-o perioadă de timp se poate
prezenta în una din următoarele trei situa⇔ii: a)
echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cu
veniturile; b) excedentară, când veniturile realizate în
perioada respectivă sunt mai mari decât cheltuielile; c)
deficitară, în cazul în care cheltuielile depă∠ esc
veniturile sau încasările bugetare relaizate.
In general execuţia bugetară echilibrată
corescunde funcţionării echilibrate a economiei
naţionale, considerându-se c| realizarea
echilibrului finanţelor publice constituie un
criteriu de bună gestiune economică. In aceste
sens se apreciază c| bugetul echilibrat exercită o
influenţă negativă asupra economiei.
In ce prive∠ te excedentul bugetar, se apreciază că
peste un anumit nivel considerat minim, acesta generează
efecte negative în economie întrucât imobilizează resursele
financiare ∠ i le sustrage activităţii productive.
Relativ la deficitul bugetar, efectul acestuia asupra
economiei diferă în funcţie de mărime ∠ i durată. Când
deficitul este redus ∠ i se manifestă pe termen scurt poate
avea efecte pozitive asupra economiei întrucât stimulează
cererea globală ∠ i spore∠ te efortul investiţional, cu
efecte de antrenare în cre∠ terea veniturilor viitoare. Când
deficitul este mare ∠ i se manifestă pe durată lungă,
efectele negative asupra economie sunt certe favorizând
declan∠ area ∠ i acentuarea proceselor inflaţioniste ∠ i a
altor dezechilibre.
Finanţarea deficitului bugetar se poate realiza prin:
- emisiune monetară suplimentară, care are consecinţe
inflaţioniste sigure, deoarece afectează echilibrul
macroeconomic dintre cantitatea de monedă aflată în
circulaţie şi volumul bunurilor şi serviciilor create şi
aduse pe piaţă;
21
- împrumuturi publice (interne şi externe), care
constituie surse neinflaţioniste, dar nu pot fi folosite
fără restricţii deoarece duc la creşterea datoriei publice
şi, implicit, a costurilor concretizate în dobânzile
aferente acesteia. În plus, o creştere a cererii de credite
pentru finanţarea deficitului poate determina
dezechilibrarea pieţei monetare şi a capitalurilor,
provocând astfel majorarea ratei dobânzii cu efecte negative
asupra creşterii economice;
- folosirea concomitentă a ambelor modalităţi.
Totalitatea sumelor împrumutate de stat, de unităţile
administrative teritoriale, de alte instituţii de drept
public şi chiar de agenţii economici cu garanţia statului,
nerambursarea la un moment dat, indiferent de data
exigibilităţii lor (când devin scadente), formează datoria
publică. Pentru aprecierea dimensiunilor ei se folosesc
indicatori cum ar fi mărimea absolută a acesteia sau mărimea
relativă, exprimată prin datoria publică internă, externă
sau totală pe locuitor sau prin raportul dintre datoria
publică şi venitul naţional (sau produsul naţional brut).
Mărimea, structura şi evoluţia datoriei publice
caracterizează situaţia financiară a unei ţări. Este de
subliniat că datoria externă nu este un rău în sine şi nu
trebuie evitată în orice condiţii. Dimpotrivă, dacă sunt
contractate pentru scopuri productive, pentru modernizarea
infrastructurii şi restructurarea economiei naţionale pe
principii de eficienţă economică, împrumuturile externe pot
deveni sursă a dezvoltării economice.
Important este să se asigure o eşalonare
corespunzătoare a rambursării ei în timp şi o mărime
suportabilă a serviciului datoriei externe, care să ţină
seama de capacitatea de plată a economiei naţionale.
Serviciul datoriei externe reprezintă suma ratelor scadente,
a dobânzilor, comisioanelor şi altor obligaţii în contul
datoriei externe exigibilă în cursul unei anumite perioade.
Tendinţele manifestate în ultimele aproape două
decenii, reflectă preocuparea guvernelor din ţările
dezvoltate pentru limitarea şi diminuarea deficitelor
bugetare, consolidarea finanţelor publice şi reducerea
efortului fiscal.
3.2. Politica bugetară
Obiectivul politicii bugetare îl constituie utilizarea
cheltuielilor şi veniturilor publice pentru a modifica
echilibrul macroeconomic global în vederea asigurării
dezvoltării economice în condiţii de stabilitate.
Principalele instrumente folosite sunt: modificarea
dimensiunii şi destinaţiei cheltuielilor statului, a mărimii
şi surselor prelevărilor efectuate asupra veniturilor
agenţilor economici, cât şi variaţia transferurilor
22
financiare publice. În esenţă, politica bugetară are două
componente: politica cheltuielilor publice şi politica
fiscală, care vizează mărimea şi ritmul încasării
impozitelor. La rândul lor, cheltuielile guvernamentale
îmbracă două forme:
- achiziţiile guvernului reprezentând
cheltuielile efectuate pentru procurarea unor
bunuri şi servicii (echipament pentru armată,
construcţia de şosele, edificii publice, salariile
plătite funcţionarilor etc.);
- plăţile de transfer guvernamentale (aşa numitul
”impozit negativ”, care vizează asigurarea unor venituri
minime necesare diferitelor categorii ale populaţiei
defavorizate (asistenţă pentru săraci sau pentru şomeri).
Cheltuielile guvernamentale influenţează prin mărimea
lor ponderea sectorului public şi a celui privat. Prin
variaţia mărimii lor, cheltuielile publice influenţează
mărimea produsului intern brut, aşa cum se va vedea în
continuare.
Cealaltă componentă a politicii bugetare, impozitarea,
afectează economia reală pe două căi: pe de o parte, o
creştere a impozitelor reduce venitul disponibil al
populaţiei, ceea ce va determina diminuarea sumelor
cheltuite pentru cumpărarea bunurilor şi serviciilor, adică
va micşora cererea agregată şi, pe această cale, se va
diminua produsul intern brut. Pe de altă parte, creşterea
impozitelor va afecta preţul bunurilor şi factorilor de
producţie, provocând modificarea sistemului stimulentelor
economice şi a comportamentelor întreprinzătorilor. Astfel,
de exemplu, o creştere a impozitului pe profit poate provoca
descurajarea investiţiilor pentru creşterea stocurilor de
capital, cu efecte negative asupra nivelului producţiei
naţionale.
Gama de instrumente ale politicii bugetare este foarte
largă întrucât bugetul de stat regrupează o multitudine de
resurse şi de cheltuieli posibile. Dar principalul
instrument îl reprezintă practicarea unui anumit deficit
bugetar. Atunci când deficitul bugetar este provocat voit
prin măsuri de politică economică, el se numeşte deficit
structural, iar atunci când rezultă exclusiv din evoluţia
conjuncturii economice (de exemplu o activitate economică
slabă reduce veniturile fiscale aşteptate) acesta apare ca
un deficit conjunctural. Esenţialul este de a şti care va fi
semnificaţia ex ante a unui sold bugetar, considerat
sintetizator al efectelor tuturor instrumentelor
disponibile, ţinând cont de situaţia din economie: un anumit
sold bugetar nu poate constitui o realitate tangibilă,
deoarece semnificaţia sa va evolua o dată cu modificarea
datelor activităţii economice. Ca urmare, înţelegerea
corectă a efectelor presupune nu numai simpla determinare
cantitativă a soldului bugetar. Astfel, existenţa
23
deficitului sau excedentului nu explică în mod automat
efectele acesteia. Un deficit bugetar poate fi a priori
atât expansionist cât şi depresionist. Aşadar, efectele
soldului sunt variabile ca urmare a existenţei mai multor
termeni de referinţă.
Politica bugetară constituie, totodată, obiectul a
trei mari categorii de critici:
− prima este legată de deschiderea economiilor către
schimburile internaţionale. Astfel, o politică de relansare
economică fondată pe un deficit bugetar riscă să favorizeze
întreprinderile străine;
− problema finanţării deficitului bugetar. Dacă acesta
este finanţat prin crearea de monedă, apare riscul
inflaţionist. Dacă el este format prin împrumuturi de la
agenţi economici, se pune problema efectului de evicţiune.
Astfel, în cazul unui deficit bugetar, recursul la împrumut
provoacă o deplasare a resurselor economisite disponibile
spre sectorul public şi deci în detrimentul altor categorii
de agenţi economici. Rezultatul acestui efect este o
creştere a ratei dobânzii deoarece cererea de capital
creşte, iar puterile publice oferă o recompensă mai bună
pentru a atrage noi economii. Consecinţa acestui fenomen
constă în frânarea cheltuielilor agenţilor economici
sensibili la rata dobânzii, adică a investiţiilor. Efectul
de evicţiune provoacă, în consecinţă, o temperare a
activităţii economice;
− o altă critică se referă la problema datoriei.
Înregistrarea deficitelor bugetare pe parcursul a mai
multor ani a condus la acumularea datoriei publice (în caz
de finanţare prin împrumut). În cazul acesta apare un risc
important, considerat ”effet boule de neige” ale datoriei.
El antrenează următorul cerc vicios: existenţa unei datorii
publice importante implică plata de dobânzi considerabile
către creditorii statului; în acelaşi timp, aceste dobânzi
mari grevează asupra cheltuielilor bugetare, conducând la
agravarea deficitului şi la o nouă îndatorare publică care,
la rândul său, conduce la noi dobânzi mai mari, ş.a.m.d.
3.3. Politica fiscală
Conceptul de politică fiscală are înţelesuri diferite.
Ea reprezintă ansamblul de decizii luate pentru a institui,
organiza şi aplica prelevările fiscale conform obiectivelor
puterilor publice. Sau, într-o altă definiţie, politica
fiscală constituie proporţia între diverse tipuri de
fiscalitate directă şi indirectă, locul relativ al
impozitului şi influenţa sa asupra venitului şi
proprietăţii, nivelul de presiune fiscală.
În ciuda caracterului său voluntarist, politica
fiscală a unui guvern este fundamental condiţionată de
datele sistemului socio-economic în care se aplică. De
24
asemenea, nivelul de dezvoltare economică dintr-o ţară sau
presiunea fiscală reprezintă raportul existent între suma
prelevărilor obligatorii şi P.I.B. Acest procentaj, numit
de statisticieni coeficientul fiscal sau rata globală a
prelevărilor obligatorii, permite aprecierea nivelului de
fiscalitate din fiecare ţară.
Între structurile economice şi cele fiscale se
află o strânsă interdependenţă. Astfel, în ţările
industrializate structurile fiscale se caracterizează,
în general, prin preponderenţa impozitelor pe venit
(impozitul pe venitul persoanelor fizice şi impozitul
pe societăţi) care reprezintă în medie, circa 40% din
prelevările din ţările OCDE. Impozitele asupra
consumului (30%) şi cotizaţiile sociale (25%)
constituie alte două mari surse de venituri. Ţările
anglo-saxone şi scandinave au o structură în care
predomină veniturile din impozite asupra persoanelor
fizice care reprezintă 35% şi 50% din prelevări. În
schimb, partea cotizaţiilor sociale, cu excepţia
ţărilor scandinave, rămâne limitată. Ţările latine
recurg mai mult la impozite pe cheltuieli şi la
cotizaţii sociale.
În primul rând, politica fiscală se realizează cu
ajutorul sistemului de impozite şi taxe.
Impozitul este un fenomen complex. El este tributar
unor imperative economice, dar constituie, de asemenea, în
calitate de act de putere publică, un element esenţial al
acesteia. În acelaşi timp, impozitul a devenit un instrument
de intervenţie în viaţa economică. Ca finalitate, problema
fiscală trebuie să vizeze, în primul rând, asigurarea unui
maximum de eficienţă sistemului economic. În acest sens,
trebuie analizate raporturile dintre politica în domeniul
impozitelor şi elementele esenţiale ale creşterii
reprezentate de procesele ocupării, investiţiilor şi
economisirii.
Un rol deosebit îl are, în acest context, cercetarea
influenţelor reciproce ale inflaţiei şi impozitelor.
Inflaţia, care favorizează debitorii în raport cu
creditorii, vine în beneficiul contribuabililor. Astfel, în
perioadele de inflaţie, mărimea impozitelor în rata
specifică tinde să se diminueze în absenţa unei revizuiri
frecvente a ratelor şi bazelor de impozitare care, fiind
aşezate forfetar pentru mulţi ani, se depreciază.
Impozitul poate fi folosit şi ca un mijloc de luptă
împotriva inflaţiei. În măsura în care el operează o puncţie
monetară, impozitul este în principiu deflaţionist. În
acelaşi timp, dincolo de efectele automate ale impozitării,
acesta trebuie să ţină cont de fenomene psihologice,
deoarece inflaţia decurge în mare parte din comportamentele
diferitelor grupuri sociale. Astfel, o majorare a
25
impozitului pe venit, care prin natura sa nu este
inflaţionist, se poate transforma într-o cauză indirectă de
creştere a preţurilor în măsura în care salariaţii vor
reclama o creştere compensatorie a salariilor lor.
Politica fiscală poate fi utilizată în diferite
ipostaze în care se află economia unei ţări. Ea poate fi
folosită, astfel pentru a creşte fie cererea agregată, fie
oferta agregată şi poartă denumirea de politică fiscală
expansionistă. Atunci când este folosită în scopul
diminuării cererii sau ofertei, politica apare ca
restrictivă. O politică fiscală care este deliberat
promovată prin acţiunea guvernului se numeşte politică
fiscală discreţionară (de exemplu, modificări deliberate ale
impozitelor şi taxelor pentru a atinge anumite obiective).
Poate exista, aşadar, o politică fiscală expansionistă
discreţionară, cât şi o politică fiscală restrictivă
discreţionară.
Pot exista însă situaţii în care apar modificări ale
instrumentelor de intervenţie, în afara unei acţiuni
guvernamentale, de data aceasta existând o politică fiscală
automată.
În teoria sa generală, Keynes a propus utilizarea
complementară a măsurilor de politică bugetară şi fiscală
în condiţiile intervenţionismului statal. Ca urmare, sunt
influenţate volumul producţiei şi cererea solvabilă, deci
consumul şi investiţiile, prin aceasta afectându-se
nemijlocit gradul de folosire a forţei de muncă. Spre
ilustrare, prin creşterea sarcinii fiscale se restrânge
cererea globală a populaţiei cu efecte deflaţioniste şi
deci de reducere a gradului de folosire a forţei de muncă.
Dimpotrivă, degrevările fiscale contribuie la sporirea
cererii, constituind un mijloc de combatere a şomajului.
În concepţia lui Keynes, inflaţia şi şomajul pot fi
evitate prin intervenţia nemijlocită a statului asupra
cererii agregate care reprezintă totatilatea cheltuielilor
pentru consum, cererea de investiţii la care se adaugă
achiziţiile guvernului de bunuri şi servicii.
Modul în care statul foloseşte politica bugetară şi
fiscală în sensul asigurării echilibrului economic necesită
analiza influenţelor modificării cheltuielilor publice, a
impozitelor şi taxelor asupra cererii globale.
În aprecierea rolului şi implicaţiilor politicii
bugetare şi fiscale asupra sistemului economic trebuie
făcută distincţie între aspectele teoretice şi acţiunea
acestora în practică. Astfel, tot mai numeroşi sunt
economiştii care recunosc faptul că nu există formule magice
de urmat pentru factorii de decizie bugetari şi fiscali.
Aşadar, nivelul cel mai deziderabil al impozitelor,
cheltuielilor, excedentului sau deficitului bugetar, dintr-o
perspectivă macroeconomică, va depinde de necesitatea
stimulării sau contractării economiei, precum şi de rolul
26
jucat de politicile economice în aceste procese. În acest
context, un rol deosebit îl joacă atât consecinţele interne
ale măsurilor de politică bugetară şi fiscală, dar şi cele
externe, precum şi relaţia dintre deficitul bugetar şi cel
al balanţei de plăţi, relaţiile cu activităţile de import şi
export, cu fluxurile de capital, care se constituie întrunul
dintre cele mai controversate aspecte ale dezbaterii
despre deficitul bugetar. Spre ilustrare: intrările de
capital net sunt adăugate la economiile interne, ceea ce
permite creşterea fondurilor necesare finanţării
investiţiilor interne şi a deficitului bugetar. De asemenea,
în privinţa relaţiei dintre deficitul bugetar şi deficitul
balanţei de plăţi curente. Astfel, creşterea deficitului
balanţei de plăţi, necesită creşterea valorii monedei
naţionale care, la rândul său, va conduce la supraaprecierea
produselor naţionale pe piaţa externă, deci
scumpirea exporturilor şi ieftinirea importurilor.
Sunt recunoscute efectele importante ale politicilor
bugetare şi fiscale asupra economiei. Totuşi, analiza
acestora, ca un instrument de realizare a obiectivelor
ocupării, stabilităţii preţurilor şi creşterii economice, a
fost îndeaproape asociată cu keynesiştii şi succesorii lor.
Economiştii keynesişti au fost tentaţi să accentueze rolul
politicilor bugetare şi fiscale.
Aşa cum recunoaşte reputatul economist american
P.Samuelson, laureat al premiului Nobel pentru economie,
numai un entuziast ar putea crede că în politica fiscală s-a
găsit piatra filosofală, răspunsul la tentativele de a
asigura eliminarea ciclurilor activităţii economice. De
altfel, gândirea economică a ultimelor decenii este dominată
de confruntarea dintre keynesişti ∠ i monetarişti în
problema rolului politicii bugetare, fiscale şi monetare.
Chiar dacă o bună perioadă de timp politica bugetară
şi fiscală a constituit unul dintre instrumentele principale
de combatere a inflaţiei şi şomajului, ea este supusă astăzi
la numeroase critici, mai ales după criza din 1974, în urma
căreia asistăm la stoparea creşterii, inflaţie galopantă,
şomaj, dezechilibre externe. În aceste condiţii, utilizarea
bugetului pentru relansarea economiei a fost obiectul a
numeroase atacuri din partea a tot mai multor curente ale
ştiinţei economice.
Creşterea cheltuielilor bugetare este considerată tot
mai puţin eficace, iar cea a impozitelor tot mai mult
contestată. Stagflaţia (coexistenţa inedită a inflaţiei cu
şomajul) a zdruncinat certitudinile asupra efectului
binefăcător al politicii bugetare. Persistenţa
dificultăţilor economice, a pus în evidenţă, în concepţia
unora, lipsa de efect a terapiilor keynesiene, precum şi
necesitatea îndepărtării de relansarea bugetară. În mod
firesc, se poate pune următoarea întrebare: de ce politica
bugetară a fost eficace înainte de 1973 şi s-a dovedit
27
inadecvată după această dată ? O primă cauză vizează faptul
că multiplicatorul keynesian este compromis în economiile
tot mai deschise relaţiilor externe. Deja necorespunzătoare
pe planul eficacităţii, relansarea bugetară este, de
asemenea, viu atacată pe tema ”prea mult stat”. În teorie,
utilizarea politicii bugetare nu conduce obligatoriu la
creşterea rolului statului. În definitiv, se poate realiza,
de asemenea, printr-o creştere a cheltuielilor, adică prin
sporirea rolului statului, ca şi prin reducerea impozitelor,
ceea ce înseamnă un reflux al rolului statului. În practică,
majoritatea guvernelor au efectuat relansări prin
intermediul cheltuielilor bugetare. În cele din urmă,
utilizarea politicii bugetare conduce la creşterea continuă
a cheltuielilor bugetare.
O altă lacună a politicii bugetare este dezvăluită de
mecanismul relansării bugetare. Tentativa de relansare a
economiei nu-şi poate realiza efectul de antrenare decât
dacă suplimentul de venituri injectat în economie este
efectiv cheltuit.
Controversele dintre keynesişti şi monetarişti s-au
cantonat în jurul problemei referitoare la raporturile
dintre bani-producţie-inflaţie, considerată una dintre cele
mai fascinante şi actuale probleme ale macroeconomiei.
Diferenţele dintre recomandările propuse de cele două
curente de gândire economică sunt consecinţa diferenţelor în
ceea ce priveşte metoda de analiză. Într-o anumită măsură,
influenţează şi existenţa unor deosebiri din punct de vedere
al obiectivelor stabilite de politicile guvernamentale de
exemplu, existenţa unor diferenţe din punct de vedere al
opţiunii pentru diferite combinaţii între şomaj şi inflaţie.
Astfel, guvernanţii pot folosi politicile fiscale şi
monetare uneori pentru a reduce şomajul, alteori pentru a
reduce rata inflaţiei. Politicile utilizate până la
jumătatea anilor ’70 erau bazate pe concepţia keynesistă
asupra efectelor politicii fiscale şi monetare, ulterior
predominant devenind monetarismul.
Analizele keynesiste ale politicii guvernului sunt
bazate pe concepţia că politica monetară este relativ
neimportantă în comparaţie cu politica bugetară şi fiscală.
Politica monetară este considerată mai puţin eficace, mai
puţin sigură şi predictibilă decât politica fiscală. În
replică, monetariştii susţin că modificări ale venitului
naţional sunt produse numai atunci când oferta de bani se
modifică. Diferenţa principală dintre cele două curente,
keynesişti şi monetarişti, constă în aceea că primii susţin
intervenţia guvernului, iar ceilalţi nu. Keynesiştii
consideră că politica fiscală reprezintă un instrument
superior de stabilizare. Însă, aceasta nu înseamnă că ei
exclud posibilitatea folosirii politicii monetare sau a
altor instrumente. În replică, monetariştii se pronunţă
pentru modificarea cheltuielilor guvernului şi a taxelor şi
28
impozitelor pentru a schimba cantitatea de bunuri şi
servicii prevăzută de guvern.
Problema esenţială, însă, se referă la maniera în care
autorităţile publice folosesc politica bugetară, fiscală şi
monetară pentru a dirija nivelul cererii agregate şi a
stabiliza economia în jurul nivelului ocupării depline.
Practica a demonstrat că între politica fiscală şi cea
monetară se află o strânsă interdependenţă, în sensul că nu
este posibilă o politică monetară pură (adică, fără o
modificare a cheltuielilor publice sau a ratelor
impozitelor) pentru că orice politică bugetară afectează
mărimea deficitului bugetar, ceea ce îi determină pe
guvernanţi să opteze pentru acea politică monetară care să
asigure finanţarea deficitului bugetar. În practică deci,
cele două categorii de politici sunt interrelate, existând
mixul fiscal-monetar. Totuşi, politica monetară şi cea
fiscală nu sunt interschimbabile. Ele afectează cererea
agregată prin căi diferite şi au implicaţii diferite asupra
structurii acesteia.
Conceptul de politică monetar-fiscală mixtă explică
faptul că acelaşi nivel al producţiei poate fi atins
utilizând diferite combinaţii ale celor două categorii de
politici, formulându-se pentru aceasta montaje de tipuri de
politică economică sau pachete de politici. Interacţiunea
acestor categorii de politică economică trebuie să conducă
la combinarea modelului pieţei monetare cu oferta agregată
şi modelul cererii. Deci problema esenţială nu este aceea de
a opta între politica monetară şi cea fiscală, ci de a le
coordona în scopul creşterii eficienţei folosirii lor.
3.4. Politici fiscale şi echilibrare bugetară
Până la Keynes, bugetul de stat trebuia să fie în
echilibru, pârghiile fiscale având un caracter neutru.
Deficitul bugetar era considerat ca un fenomen negativ,
deoarece făcea necesară emiterea de hârtie monedă, cu
influenţe asupra funcţionării mecanismului economic.
Analiza keynesiană a condus la integrarea finanţelor
publice în activitatea economică generală. Bugetul de stat a
devenit un instrument esenţial al politicii economice, o
pârghie foarte utilă în asigurarea echilibrului economic.
Conform doctrinei intervenţioniste se impune creşterea
eficienţei măsurilor financiare, politica fiscală acţionând
în direcţia înfăptuirii obiectivelor de politică economică.
Frecvenţa şi amplificarea fenomenelor de criză, şomaj,
inflaţia şi necesitatea relansării economice a condus la
intensificarea folosirii instrumentelor fiscale şi monetare
în scopul echilibrării economiei. Astfel, statul intervine
crescând sau micşorând cererea de consum a populaţiei ori a
investiţiilor. Prin măsuri de politică bugetară, sunt
influenţate volumul producţiei şi cererea solvabilă, deci
29
consumul şi investiţiile, prin acestea modificând nemijlocit
gradul de folosire a forţei de muncă. Dimpotrivă,
degrevările fiscale contribuie la sporirea cererii de
consum, constituind un mijloc de combatere a şomajului.
Obiectivul esenţial al măsurilor de politică bugetară
şi monetară îl constituie creşterea economică şi asigurarea
ocupării resurselor de muncă, precum şi evitarea proceselor
inflaţioniste şi deflaţioniste.
Concepţiile privitoare la echilibrul bugetar au
evoluat, între cele care promovează ideea obligativităţii
acestuia şi cele care susţin folosirea deficitului ca
instrument al echilibrului economic, aflându-se o mare
varietate de puncte de vedere.
Dezacordurile apărute în privinţa necesităţii,
modalităţilor şi a oportunităţii echilibrului bugetar au
condus la conturarea mai multor strategii bugetare
alternative:
− bugetul echilibrat annual;
− bugetul echilibrat ciclic;
− bugetul folosirii integrale a resurselor.
Conform teoriei bugetului echilibrat annual, orice
deficit trebuie compensat în cursul aceluiaşi an prin
crearea unor excedente. Acestei orientări, promovată cu
predilecţia în anii 1920-1930, i se reproşează faptul că
politica fiscală ar contribui la accentuarea tendinţelor
negative din economie. Astfel, în condiţiile unui deficit
iniţial datorat taxelor reduse determinate de declinul
venitului naţional, autoritatea publică, în scopul
echilibrării bugetului, va trebui să reducă cheltuielile
publice şi/sau să crească taxele, deci o politică de
austeritate. Aceasta va avea ca efect accentuarea declinului
venitului naţional şi al activităţii economice. Efectele
sunt similare şi pentru situaţia de excedent bugetar, când
statul va trebui să promoveze o politică fiscală
expansionistă.
Datorită limitelor sale această politică are astăzi
forte puţini adepţi în lumea economiştilor.
Bugetul echilibrat ciclic presupune compensarea
deficitelor bugetare apărute în timpul unor depresiuni
economice cu excedentele caracteristice avântului economic.
În practică însă, utilizarea unui asemenea procedeu
presupune rezolvarea a cel puţin trei probleme:
1. deoarece perioadele de creştere economică şi
recesiune nu coincid ca durată, este posibil ca deficitele
din timpul recesiunii să nu fie compensate de excedentele
apărute în timpul avântului. Dacă intervalul de timp
caracteristic depresiunii este mai lung decât cel al
dezvoltării, guvernul va trebui să promoveze o politică
contracţionistă la un moment dat în timpul depresiunii
(reducând cheltuielile bugetare sau mărind taxele) sau
politică mai puţin expansionistă în timpul dezvoltării,
30
pentru a asigura echilibrarea generală. Se va acţiona în
sens invers atunci când perioada de dezvoltare este mai
lungă decât cea de depresiune. Ca urmare, în anumite
perioade, politica fiscală va fi prociclică, în altele
contraciclică sau neutră;
2. determinarea nivelului venitului la care poate fi
considerat bugetul ca fiind echilibrat;
3. asigurarea compatibilităţii dinte echilibrul
caracteristic bugetului folosirii integrale a resurselor cu
cel al bugetului real, echilibrate ciclic.
În principiu, echilibrul bugetar este definit de
egalitatea dintre economiile şi taxele personale, pe de o
parte, cu investiţiile nete la care se adaugă cheltuielile
publice, pe de altă parte. Rezultă relaţia de egalitate:
E + T = I + G, de unde
E = economii personale;
T = taxe personale;
I = investiţii nete;
G = cheltuieli guvernamentale.
În aceste condiţii, deficitul bugetar apare ca surplus
al cheltuielilor guvernamentale faţă de taxele (impozitele)
percepute şi excedentul bugetar ca un surplus al taxelor
faţă de cheltuielile guvernamentale. Egalitatea anterioară
devine:
(T – G) = (I – E).
De aici rezultă că excedentul (deficitul) bugetar este
complementar surplusului de investiţii (economii) faţă de
economiile efective (investiţiile).
Din raportarea cererii globale la oferta globală
rezultă condiţia de echilibru a venitului naţional. Dacă
cererea globală este inferioară ofertei, este posibilă o
reducere a producţiei. În situaţia inversă, suma
investiţiilor şi a cheltuielilor publice va depăşi suma
economiilor şi a taxelor, iar producţia va creşte. Nivelul
de echilibru al venitului va interveni atunci când se
realizează egalitatea dintre cererea şi oferta globală.
Autorităţile fiscale pot determina variaţii ale
nivelului de activitate economică fie prin modificarea
cheltuielilor publice, fie prin modificarea taxelor şi
impozitelor. În caz de recesiune, politica fiscală poate
stimula cererea globală.
O creştere a cheltuielilor publice va determina o
creştere a nivelului de echilibru al venitului naţional şi
anume cu un multiplu din variaţie cheltuielilor. O parte din
creşterea venitului naţional va reveni bugetului sub forma
taxelor şi impozitelor, iar altă parte contribuie la
creşterea venitului disponibil. Aceasta face posibilă
creşterea cheltuielilor efectuate de către consumatori şi în
final o nouă creştere a producţiei şi a venitului. Mai
departe, din această creştere o parte revine bugetului sub
formă de taxe şi impozite şi restul va determina majorarea
31
venitului disponibil ş.a.m.d. În concluzie, multiplicatorul
cheltuielilor publice exprimă creşterea venitului şi a
producţiei care decurge din creşterea cheltuielilor publice
în condiţiile în care taxele şi impozitele rămân
nemodificate. Are loc deci crearea sau creşterea deficitului
bugetar.
Matematic, se exprimă astfel: K = 1/1-c’ în care,
K = multiplicatorul cheltuielilor publice;
c’ = înclinaţia marginală spre consum (exprimă
cu cât se modifică cheltuielile de consum la
fiecare creştere a venitului disponibil).
Dacă înclinaţia marginală spre consum scade, aceeaşi
tendinţă o va înregistra şi multiplicatorul de cheltuieli şi
invers.
În concluzie, variaţia nivelului cheltuielilor
guvernamentale va determina variaţii ale nivelului venitului
şi folosirii resurselor. Mai mult, amplificarea variaţiei
venitului determinată de modificarea cheltuielilor publice
poate fi determinată cu ajutorul multiplicatorului.
În vederea stimulării cererii globale, statul poate
interveni şi prin reducerea taxelor şi impozitelor.
O asemenea măsură contribuie la creşterea venitului
disponibil care, la rândul său, induce o creştere a
cheltuielilor de consum. Pe această bază se realizează
creşterea venitului şi a producţiei, din care o parte revine
bugetului, restul adăugându-se venitului disponibil,
determinând o nouă creştere a consumului, venitului şi
producţiei. Se stabilesc astfel o serie de runde de
cheltuieli cunoscute ca un proces de multiplicare.
Multiplicatorul fiscal exprimă creşterea venitului şi a
producţiei determinată de reducerea taxelor şi impozitelor
în condiţiile menţinerii neschimbate a cheltuielilor
publice. Variaţia nivelului producţiei va fi de sens opus
celei a taxelor şi impozitelor, o creştere a prelevărilor
către buget va antrena o scădere a nivelului veniturilor şi
producţiei. Invers, scăderea prelevărilor conduce la
creşterea venitului.
Multiplicatorul fiscal este determinat astfel: -c’/(1-
c’). Înclinaţia marginală de consum având valoare pozitivă
şi inferioară lui unu, rezultă că valoare absolută a
multiplicatorului fiscal este inferioară multiplicatorului
bugetar. În consecinţă, pentru a combate depresiunea este
mai eficace creşterea cheltuielilor publice decât scăderea
taxelor şi impozitelor. Dacă o cheltuială publică
suplimentară contribuie direct la creşterea cererii globale,
reducerea taxelor şi impozitelor determină o creştere a
venitului disponibil din care numai o parte este cheltuită,
restul economisindu-se.
Pentru a ilustra influenţa exercitată asupra nivelului
producţiei printr-o modificare egală şi simultană a
32
cheltuielilor publice şi taxelor şi impozitelor se determină
multiplicatorul bugetului echilibrat.
Astfel, o creştere egală şi simultană a cheltuielilor
publice şi taxelor conduce la o creştere a venitului
naţional deoarece tendinţa de majorare a venitului
determinată de creşterea cheltuielilor publice este mai
accentuată decât tendinţa de reducere a acestora imprimată
de creşterea taxelor şi impozitelor. În mod corespunzător,
reducerea concomitenă şi cu aceeaşi mărime a cheltuielilor
publice şi a taxelor va determina scăderea nivelului
venitului naţional.
Ca relaţie, variaţia finală a venitului naţional se
determină prin înmulţirea diferenţei dintre multiplicatorul
de cheltuieli şi multiplicatorul de taxe cu variaţia
echilibrată. Diferenţa dintre aceşti doi multiplicatori
reprezintă multiplicatorul bugetului echilibrat.
Dacă se are în vedere situaţia de concordanţă dintre
cererea şi oferta globală, va fi determinat nivelul de
echilibru al venitului naţional inferior celui care ar
asigura folosirea integrală a resurselor. Politica fiscală
trebuie folosită pentru a elimina decalajul dintre venitul
naţional efectiv şi cel potenţial. Mărimea acestuia măsoară
variaţia cererii globale necesară pentru a se ajunge la
nivelul ce caracterizează folosirea integrală a resurselor.
Acest decalaj deflaţionist poate fi resorbit prin
intermediul politicii bugetare, crescând cheltuielile
publice sau micşorând impozitele şi taxele.
În situaţia în care nivelul de echilibru al venitului
naţional depăşeşte nivelul potenţial al acestuia (posibil de
obţinut în condiţiile folosirii integrale a resurselor)
există un decalaj inflaţionist. Acesta poate fi resorbit
prin intermediul excedentului bugetar creat prin scăderea
cheltuielilor publice sau prin creşterea impozitelor şi
taxelor.
Din analiza acestor situaţii se impun câteva concluzii:
a) promovarea unei politici fiscale adecvate,
de creştere a cheltuielilor publice şi/sau de
reducere a taxelor şi impozitelor, asigură
stimularea cererii agregate şi reducerea şomajului;
aceasta determină tendinţa de creştere a
deficitului bugetar sau de reducere a excedentului;
b) o politică fiscală de reducere a
cheltuielilor publice şi/sau creştere a impozitelor
şi taxelor conduce la restrângerea cererii agregate
şi combaterea inflaţiei; sunt create condiţii
pentru apariţia excedentului bugetar.
Deci, deficitele bugetare acţionează ca stimulente ale
cererii agregate, pe când excedentele conduc la restrângerea
ei.
33
În aprecierea implicaţiilor politicii fiscale asupra
activităţii economice trebuie făcută distincţie între
stabilizatorii automaţi şi acţiunea politică discreţionară.
Γ
∠ι
Τ Τ
Γ
∆εφ ι χ ι τ
Εξχ ε δ ε ν τ
Β
ςΝ
Α
ςΝ 2 ςΝ 1 ςΝ 3
Figura nr. 11.1. Stimulatorul fiscal automat
Stabilizatorul automat constituie o trăsătură a
sistemului economic întrucât atenuează elementele recesiunii
şi/sau tendinţa de creştere ale cererii în condiţiile în
care nu se întreprind modificări în politica bugetară. El se
deosebeşte de o acţiune politică discreţionară precum
reducerea taxelor sau introducerea de noi programe de
cheltuieli publice. Modul în care acţionează un stimulator
fiscal automat este ilustrat în fig. 11.1.
În punctul VN1 bugetul este echilibrat, taxele şi
impozitele acoperind cheltuielile publice. Dacă economia
parcurge o stare de recesiune, venitul naţional deplasânduse
la VN2, veniturile provenite din taxe scad, în mod
automat bugetul înregistrând un deficit. Scăderea venitului
din taxe contribuie la menţinerea cererii agregate: venitul
disponibil rămâne într-o proporţie mai mare la dispoziţia
publicului şi, ca urmare, consumul nu înregistrează scăderi
accelerate. Când venitul naţional creşte, se măresc şi
încasările din taxe, iar bugetul înregistrează un excedent.
Ca urmare, mişcarea ascendentă a economiei este temperată.
În această situaţie sunt consemnate modificări ale valorii
bugetului ca urmare a condi⇔iile economice existente. Ins|
un impact evident asupra bugetului au măsurile de politică
fiscală care vizează nivelul cheltuielilor şi structura
taxelor şi impozitelor existente. În consecinţă, bugetul se
va modifica atât ca urmare a condiţiilor economice
existente, cât şi datorită măsurilor de politică fiscală.
Spre ilustrare, un deficit bugetar poate fi generat de o
depresiune economică accentuată, dar şi datorită creşterii
cheltuielilor publice şi/sau reducerii taxelor şi
impozitelor.
34
În funcţie de modul în care sunt manevrate pârghiile
politicii fiscale, acestea pot fi: expansionistă, atunci
când are loc o creştere a nivelului cheltuielilor publice
şi/sau reducerea taxelor şi impozitelor; contracţionistă,
caracterizată prin creşterea taxelor şi impozitelor şi/sau
reducerea cheltuielilor publice. Prin urmare, bugetul va
urma tendinţa imprimată de natura politicii fiscale
promovate (fig. 11.2.).
Τ Γ
Εξχ ε δ ε ν τ
(+)
∆εφ ι χ ι τ
(−)
0
Β
ςΝ
Β
Πο λ ι τ ι χ α φ ι σ χ α λ | Β
χον τ ρ α χ⇔ ι ο ν ι σ τ |
Πο λ ι τ ι χ α φ ι σ χ α λ |
εξπα ν σ ι ο ν ι σ τ |
Figura nr. 11.2. Efectele politicilor fiscale asupra
bugetului
Din fig. 11.2 rezultă că o politică fiscală
expansionistă va deplasa linia bugetului de la B la B’ (în
jos); o politică contracţionistă deplasează linia bugetului
de la B la B’’ (în sus).
Totodată, bugetul poate reflecta variaţii combinate ale
poziţiilor economice şi ale măsurilor de politică economică.
În scopul delimitării acestor influenţe, în literatura
economică a fost formulat conceptul de buget al folosirii
integrale a resurselor. El este definit ca valoarea
bugetului în condiţiile în care în economie se înregistrează
folosirea integrală a resurselor, având în vedere nivelul
existent al cheltuielilor guvernamentale şi structura
taxelor existente.
Grafic acest buget este reprezentat în fig. 11.3.
35
Τ Γ
Εξχ ε δ ε ν τ
(+)
∆εφ ι χ ι τ
(−)
0
ΨΦ Ε
Β1
Β2
Ψ1
∆εφ ι χ ι τ υ λ ε ξ ι σ τ ε ν τ
ιν ι⇔ ι α λ
∆εφ ι χ ι τ υ λ ι ν ι ⇔ ι α λ α λ
φολ ο σ ι ρ ι ι ι ν τ ε γ ρ α λ ε
Νο υ λ δ ε φ ι χ ι τ α λ
φολ ο σ ι ρ ι ι ι ν τ ε γ ρ α λ ε
Figura nr. 11.3. Bugetul folosirii integrale a
resurselor
Linia B1 ilustrează faptul că bugetul folosirii
integrale înregistrează un deficit. Dacă nivelul efectiv al
venitului coincide cu nivelul folosirii integrale, YFE,
deficitul bugetar efectiv este egal cu deficitul bugetar al
folosirii integrale. Dacă nivelul efectiv al venitului era
Y1 deficitul efectiv ar fi mai mare decât cel al folosirii
integrale.
Pe măsura deplasării nivelului venitului de la Y1 la
YFE, fără să intervină modificări în cheltuielile publice
sau taxe şi impozite, deficitul bugetar efectiv scade
treptat, ajungând să egaleze deficitul folosirii integrale.
Aceste tendinţe ale bugetului efectiv sunt determinate de
condiţiile economice existente. Este necesară însă şi
analiza implicaţiilor modificării politicii fiscale asupra
bugetului folosirii integrale a resurselor. Dacă este
promovată o politică fiscală expansionistă (venitul crescând
de la Y1 la YFE) va creşte atât deficitul iniţial la Y1, cât
şi deficitul folosirii integrale (linia bugetului se va
deplasa de la B1 la B2).
In mod corespunzător, promovarea unei politici fiscale
contracţioniste va determina o reducere a deficitului
folosirii integrale.
Analog, dacă situaţia iniţială reflectă un excedent al
bugetului folosirii integrale, o politică fiscală
expansionistă contribuie la reducerea acestui excedent pe
când o politică fiscală contracţionistă determină creşterea
excedentului.
Din prezentarea acestor evoluţii pot fi formulate
următoarele aprecieri:
36
a) tendinţele urmate de bugetul real şi cel al
folosirii integrale sunt diferite;
b) datorită creşterii cheltuielilor publice şi
reducerii taxelor şi impozitelor se va înregistra un deficit
al ambelor categorii de bugete;
c) întrucât bugetul folosirii integrale este insensibil
la condiţiile economice existente (spre deosebire de cel
real care se modifică atât la condiţiile economice, cât şi
la variaţiile politicii fiscale), prin intermediul său poate
fi evidenţiată şi comensurată amplificarea stimulului
fiscal.
3.5. Eficacitatea politicilor bugetare şi fiscale
Între prezentarea didactică a mecanismelor politicii
bugetare şi aplicarea practică a acesteia există o distanţă
apreciabilă. Responsabilii politicii economice, având în
vedere efectele complexe şi contradictorii ale folosirii
instrumentelor bugetare, analizează măsura în care această
politică este capabilă să realizeze nivelul dorit al
venitului naţional, ocuparea cât mai deplină a forţei de
muncă (adică un şomaj cât mai scăzut) în condiţiile unei
inflaţii reduse, fiind preocupaţi de cunoaşterea limitelor
în care pot fi modificate impozitele sau cheltuielile
guvernamentale pentru atingerea scopurilor propuse.
Succesul politicii bugetare depinde de numeroşi
factori, dintre care sunt enumeraţi:
a) Exactitatea prognozei. Cu cât sunt mai sigure
prognozele asupra evoluţiei cererii agregate, cu atât
guvernele sunt mai capabile să intervină rapid pentru a
preveni în cât mai scurt timp posibil orice exces sau
deficit al acesteia;
b) Efectul total al modificării în cheltuielile
guvernamentale şi în impozite asupra evoluţiei sectorului
real al economiei. Sunt predictibile creşterile sau
diminuările sectorului real induse de manipularea
impozitelor şi cheltuielilor guvernamentale? Altfel spus,
poate fi prevăzută mărimea multiplicatorului sau
acceleratorului?
c) Timpul, sub forma a cel puţin cinci decalaje:
− timpul necesar pentru a recunoaşte că
problemele cu care se confruntă economia sunt
serioase şi impun necesitatea intervenţiei
guvernului;
− timpul între momentul recunoaşterii acestei
necesităţi şi momentul trecerii la acţiune,
care nu poate fi realizată decât prin
intermediul bugetului de stat. Ori întocmirea,
eventual rectificarea bugetului presupun o
serie întreagă de operaţiuni greoaie legate de
37
aprobarea de către puterea legislativă, care
înseamnă timp, uneori chiar săptămâni sau luni;
− timpul între adoptarea deciziei de a
acţiona prin intermediul politicii bugetare, pe
de o parte, şi folosirea efectivă a
instrumentelor sale, îndeosebi a nivelului
ratei impozitelor, pe de altă parte. Astfel,
dacă modificarea ratei impunerii în cazul
impozitelor indirecte poate avea efect imediat
după adoptarea acestei măsuri, nu se întâmplă
la fel în cazul impozitelor pe profitul
societăţilor comerciale sau pe venitul global
al persoanelor fizice, deoarece acestea se
plătesc la un anumit interval, de o lună, un
trimestru sau chiar un an. Efectul apare abia
în momentul plăţii;
− timpul între schimbările operate în nivelul
cheltuielilor guvernamentale şi al impozitelor,
pe de o parte, şi efectele obţinute sub forma
modificărilor din mărimea venitului naţional,
din nivelul preţurilor şi al şomajului, pe de
altă parte. Acest decalaj este inevitabil
deoarece modificările dorite sunt rezultatul
mecanismelor multiplicatorului şi
acceleratorului care presupun timp;
− decalajul de timp între momentul
modificării impozitelor, şi, implicit, a
venitului disponibil şi momentul schimbării
dimensiunii consumului, adică a cererii
agregate. Consumul poate să nu reacţioneze
imediat la modificările survenite în
impozitare.
În aceste ipostaze, timpul este un factor principal
care reduce eficacitatea politicii bugetare, posibilitatea
acesteia de a diminua amplitudinea fluctuaţiilor ciclului
economic.
d) Măsura în care modificările induse în cererea
agregată vor determina efectele dorite asupra nivelului
producţiei naţionale, a ocupării braţelor de muncă, a
inflaţiei şi asupra balanţei de plăţi;
e) Măsura în care politica fiscală poate avea efecte
nedorite ca, de exemplu, descurajarea investiţiilor şi a
consumului provocată de rate înalte ale impozitelor. În
acest sens, odată cu începutul anilor ’80, în teoria
economică occidentală câştigă teren ideea necesităţii
reducerii ratei impunerii pentru a descătuşa energiile
liberei iniţiative, a mări astfel producţia, oferta şi,
implicit, baza impozabilă, ceea ce va duce în final la
creşterea veniturilor bugetare obţinute prin impozite.
Expresia acestei concepţii este ”curba lui Laffer”, după
numele unui reprezentant de marcă al teoriei ofertei,
38
Arthur Laffer, fost consilier pe probleme economice al
preşedintelui Ronald Reagan. Profesorul A.Laffer îşi
bazează construcţia pe logica extrem de simplă că venitul
obţinut din impozite creşte de la zero, pentru o rată a
impunerii de 0%, până la un volum maxim aferent unei rate
acceptabile a impunerii, pentru a scădea apoi până la zero
dacă rata impunerii ar continua să crească până la 100%. La
această rată, evident, întregul venit obţinut de agenţii
economici ar fi preluat la bugetul statului, ar dispare
sistemul incitativ al activităţii economice şi, odată cu
acesta, însăşi materia impozabilă: 100% aplicat la zero are
ca rezultat zero. ”Curba lui Laffer”, aşa cum se observă în
figura11.4. exprimă deci relaţia dintre rata medie a
impunerii (înscrisă pe abscisă) şi venitul public rezultat
din colectarea impozitului (înscris pe ordonată):
10 20
10
20
30
30
40
40
50
50 60 70 80 90 100 %
µιλ ι α ρ δ ε υ ν ι τ | ⇔ ι
µο ν ε τ α ρ ε
ςεν ι τ υ λ π υ β λ ι χ ο β⇔ ι ν υ τ δ ι ν ι µ π ο ζ ι τ ε
Ρα τ α µ ε δ ι ε α ι µ π υ ν ε ρ ι ι
Figura 11.4. “ Curba lui Laffer”
Concluzia desprinsă de aici oferă posibilitatea
fascinantă de a obţine, prin reducerea ratei impozitării,
un impozit mai mare în mărime absolută, ca rezultat atât al
creşterii incitaţiei de a munci (care duce la creşterea
veniturilor impozabile), cât şi al descreşterii fenomenelor
evazioniste.
Cu toate că a fost aplicată în practică de către
administraţia Reagan, reducerea impozitelor a continuat să
coexiste cu deficite bugetare în creştere. A fost infirmată
teoria lui Laffer ? Un răspuns precis nu poate fi dat
deoarece nu pot fi delimitate toate efectele.
Comportamentul agenţilor economici nu este liniar; el
diferă de la caz la caz. Unii ar putea fi obligaţi de rate
mai ridicate ale impozitării să muncească mai mult, pentru
a-şi menţine nivelul venitului net ameninţat de impozite
39
mai mari. În acest caz, asupra lor nu ar acţiona efectele
deprimante ale creşterii poverii fiscale.
f) Eficacitatea politicii bugetare depinde şi de tipul
de politică promovată. Este mult mai uşor pentru
gestionarii politicii bugetare să crească cheltuielile
decât veniturile publice. În acelaşi timp, este mult mai
uşor să reduci impozitele decât cheltuielile bugetare. De
aceea, o politică bugetară de relansare a economiei este
mai facil de pus în aplicare decât o politică de
austeritate.
g) De asemenea, eficacitatea politicii bugetare este
condiţionată şi de gradul de realizare a coordonării sale
cu politica monetară. Fără o dozare subtilă între o
politică monetară restrictivă, pentru a stăpâni creşterea
preţurilor, şi o politică bugetară de relansare, pentru a
lupta contra şomajului, este dificilă obţinerea unor
rezultate pozitive în fazele de încetinire a creşterii
economice, de stagnare sau chiar de recesiune. Studiile
econometrice efectuate în ţările OCDE evidenţiază faptul că
multiplicatorii bugetari sunt mai ridicaţi în cazurile în
care politica bugetară este acompaniată de o politică
monetară concordantă, ajungând la circa 2,5 în loc de 1,5,
când este promovată fără această acompaniere. Efectul
multiplicatorilor bugetari este obţinut după doi sau trei
ani.
În România, politicii bugetare cât şi celei monetare
li se atribuie un rol deosebit în procesul tranziţiei la
economia de piaţă. Componenta cheltuielilor bugetare a fost
folosită îndeosebi pentru subvenţionarea agriculturii, a
diferitelor regii autonome şi societăţi comerciale cu
capital majoritar de stat, pentru a le asigura
supravieţuirea, pe considerente preponderent sociale şi
politice şi mai puţin economice. Fără elaborarea şi punerea
în aplicare a unei strategii coerente de restructurare şi
eficientizare a activităţilor economice, cheltuielile
bugetare sub formă de subvenţii au prelungit agonia multor
întreprinderi falimentare, întârziind de fapt declanşarea
adevăratei reforme economice şi amplificând deficitul
bugetar şi corupţia.
4. Politica monetară
Ca principală componentă a politicii economice,
alături de politica bugetară, politica monetară urmăreşte
prin modificarea deliberată a variabilelor sale aceleaşi
obiective generale: influenţarea producţiei, a cererii, a
preţurilor şi a echilibrului financiar extern. Se apreciază
că prima sa manifestare ar data din 1837, când Banca Angliei
descoperea că variaţia ratei scontului practicată de ea
40
putea avea influenţă asupra economiei. De aceea, politica
monetară este considerată ca una dintre formele cele mai
vechi ale politicii de reglare conjuncturală.
Politica monetară se poate defini ca fiind acţiunea
exercitată de către autorităţile monetare (Banca Centrală şi
uneori Trezoreria) asupra masei monetare şi a anumitor
active financiare în vederea orientării economiei pe termen
scurt sau mediu.
Eficacitatea sa a constituit şi mai constituie încă
subiectul unor controverse oscilante între a-i atribui
puteri miraculoase (cum o fac monetariştii) şi a o considera
prea puţin valabilă pentru a fi utilizată drept un remediu
la probleme atât de grave cum sunt inflaţia sau şomajul.
Pentru neokeynesişti, politica monetară este mai puţin
eficace decât politica bugetară. Monetariştii consideră că
politica monetară are o incidenţă economică importantă pe
termen scurt. În schimb, economiştii promotori ai
resurecţiei neoclasice susţin inutilitatea sa totală din
cauza posibilităţii pe care o au agenţii economici de a
anticipa efectele sale.
Realitatea economică, mai nuanţată decât aceste
poziţii teoretice, demonstrează că politica monetară poate
influenţa activitatea economică, temperându-i evoluţia sa
ciclică şi acţionând pentru restabilirea echilibrului
macroeconomic. Condiţia esenţială însă a unei politici
monetare sănătoase o reprezintă asigurarea stabilităţii
puterii de cumpărare a banilor. În acest sens, mentorul
şcolii monetariste de la Chicago, Milton Friedman, considera
că sursa tuturor dezechilibrelor economice manifestate în
ultimele decenii în lumea occidentală a constituit-o marele
val inflaţionist din anii ’60. Ministrul britanic al
economiei afirma: ” Dacă mă veţi întreba care este
prioritatea majoră actuală şi pentru totdeauna, răspunsul
va fi salvagardarea stabilităţii”.
De altfel, şi în România, în primul articol al Legii
nr. 34 din 29 martie 1991 privind Statutul Băncii Naţionale,
se stipulează: ”Banca Naţională a României stabileşte şi
conduce politica monetară şi de credit, în cadrul politicii
economice şi financiare a statului, cu scopul de a menţine
stabilitatea monedei naţionale”.
Vom face distincţia necesară între politica monetară
şi politica bancară. Aceasta din urmă vizează organizarea
profesiunii bancare, funcţionarea sistemului bancar astfel
încât să se asigure protecţia depunătorilor, să se evite
riscurile ce ar putea surveni dintr-o gestionare
necorespunzătoare a resurselor monetare şi a creditului,
care ar provoca efecte negative asupra întregii activităţi
economice dacă avem în vedere faptul că economiile
contemporane sunt prin excelenţă economii monetare. Între
politica monetară şi cea bancară există o strânsă
interdependenţă deoarece prima este promovată şi aplicată
41
îndeosebi prin intermediul sistemului bancar care are în
frunte banca centrală sau de emisiune, cea care, de regulă,
fundamentează şi conduce politica monetară.
4.1. Obiectivele politicii monetare
Pentru atingerea multiplului obiectiv denumit ”careul
magic” şi rămas de referinţă pentru politica economică
generală – creştere economică, şomaj scăzut, stabilitatea
preţurilor (inflaţie redusă) şi echilibru extern – politicii
monetare îi revine un rol deosebit, poate cel mai important
între toate celelalte componente ale angrenajului implicării
statului în economie. Cele patru vârfuri ale ”careului
magic” sunt de fapt şi obiective ale politicii monetare –
primele trei pe plan intern, iar al patrulea cu acţiune atât
pe plan intern cât şi pe cel extern.
Realizarea acestor obiective este cu atât mai dificilă
cu cât ele se află în conflict. Astfel, urmărirea relansării
economiei ar putea fi în detrimentul stabilităţii puterii de
cumpărare a monedei naţionale, depreciind-o. Pe de altă
parte, revalorizarea acesteia ar putea avea ca preţ
creşterea şomajului sau scăderea competitivităţii
exporturilor şi sacrificarea echilibrului balanţei de plăţi
externe. Iată de ce dozarea atentă a intensităţii acţiunilor
pe plan monetar, corelată cu fazele evoluţiei ciclice a
economiei şi cu anticiparea corectă a efectelor, a
intervalelor de reacţie, constituie o condiţie esenţială a
succesului politicii monetare. În plus, ea nu poate fi
promovată decât în combinaţie cu alte politici economice şi
în special cu cea bugetară, cu care trebuie să fie perfect
armonizată.
În esenţă, politică monetară se realizează prin
acţiuni asupra a trei obiective intermediare: masa monetară,
rata dobânzii şi cursul de schimb.
În ceea ce priveşte primul obiectiv, politicile
monetare promovate în diferite ţări ale OCDE diferă în
funcţie de agregatul monetar urmărit, considerat cel mai
stabil, şi constau în practica de a fixa în avans o rată de
creştere anuală a masei monetare, mai ales pe baza
recomandărilor monetariştilor care o consideră drept singura
modalitate de intervenţie acceptabilă. Acest tip de politică
a fost practicat după 1974 într-o serie de state occidentale
lovite de primul şoc petrolier, dar, ca urmare a unei
instabilităţi neaşteptate a vitezei de rotaţie a agregatelor
monetare, survenită la începutul anilor ′80, încrederea în
utilitatea acestora pentru conduita politicii monetare s-a
diminuat.
Politicile de stabilizare a ratelor dobânzii la un
nivel scăzut, dar variabil în funcţie de conjunctură, sunt
de inspiraţie keynesistă. Creşterea ratei dobânzii reale,
ajunse la nivelul maxim în anul 1984, a avut drept
42
consecinţe agravarea problemei îndatorării ţărilor în curs
de dezvoltare neposesoare de petrol şi un recul important pe
planul investiţiilor. Tendinţa scăderii lor în toate ţările
OCDE, mai ales după 1986, s-a datorat reducerii inflaţiei,
asanării finanţelor publice, reducerii fiscalităţii, care au
determinat şi o anumită relaxare a politicilor monetare.
Politicile cursului de schimb vizează mai ales
realizarea echilibrului balanţei de plăţi, putându-se
realiza fie prin admiterea variaţiei lui pe termen scurt,
pentru a încuraja intrările sau ieşirile de capitaluri
străine, fie prin introducerea controlului asupra
schimburilor valutare, fie prin folosirea conjugată a
ambelor căi. Preocuparea pentru supravegherea cursului de
schimb este cu atât mai importantă cu cât economia este mai
deschisă relaţiilor economice internaţionale. Este evident,
de exemplu, că un stat cu o largă deschidere spre piaţa
mondială nu poate rămâne indiferent la aprecierea cursului
de schimb al monedei sale, care ar dăuna economiei naţionale
prin faptul că ar descuraja exporturile.
Toate cele trei obiective sunt într-o strânsă
interdependenţă, determinându-se reciproc. Împreună, ele
trebuie să fie subordonate unui obiectiv principal:
asigurarea condiţiilor favorabile unei creşteri economice
într-un cadru de stabilitate a preţurilor.
4.2. Instrumentele politicii monetare.
Pentru dirijarea sistemului monetar în direcţia
realizării obiectivelor politicii monetare, Banca Centrală
în economia contemporană are la dispoziţie trei instrumente
clasice: manevrarea ratei rescontului sau politica de
rescont, operaţiunile ”open market” şi variaţia cotelor
rezervelor obligatorii. Alte instrumente, ca încadrarea
creditului bancar şi altor surse de finanţare, controalele
administrative asupra ratelor dobânzii, selectivitatea
creditului şi controlul operaţiunilor cu străinătatea, au
început să fie abandonate în practica politicii monetare a
ţărilor occidentale începând cu anii ′80.
4.2.1. Manevrarea taxei rescontului a fost considerată
ca piesă dominantă a politicii monetare datorită dublului
său efect: asupra volumului creditului ce se putea acorda
în economie, deci asupra mărimii masei monetare dacă avem
în vedere funcţia de emisiune a creditului, şi asupra
costului creditului, adică ratei dobânzii.
Scontarea reprezintă operaţiunea prin care o bancă
varsă deţinătorului unui efect de comerţ (trată, bilet la
ordin etc.) valoarea acestuia înainte de scadenţă, după ce
a scăzut dobânda aferentă pentru perioada cuprinsă între
momentul preluării efectului de comerţ şi momentul
scadenţei lui. Această dobândă scăzută reprezintă taxa
43
scontului, a cărei mărime se află sub influenţa taxei
rescontului.
Rescontarea reprezintă operaţiunea la vedere prin care
banca de emisiune achiziţionează de la băncile comerciale
efectele de comerţ deja scontate de acestea, monetizându-le
la o valoare diminuată cu suma corespunzătoare taxei de
rescont, calculate pentru durata creditării băncii
comerciale, adică până la scadenţa efectului de comerţ
preluat (în general mai puţin de trei luni).
Taxa rescontului poate fi deci definită ca rată a
dobânzii de bază a Băncii Centrale aplicată la cumpărarea
înainte de scadenţă a unui efect de comerţ de la o bancă
comercială (care l-a scontat deja clientului său), ea fiind
dedusă din valoarea nominală a efectului de comerţ
respectiv.
Este evident faptul ca nivelul taxei de rescont
influenţează în mod direct taxa scontului, adică preţul la
care băncile vând o parte din lichidităţi deţinătorilor de
efecte de comerţ. Acesta din urmă va fi mereu superior
taxei de rescont. Banca Centrală fixează nivelul taxei de
rescont în funcţie de impulsurile pe care doreşte să le
imprime pieţei monetare şi, prin intermediul acesteia,
economiei. Atunci când intenţionează să relaxeze creditul,
reduce rata de rescont, ieftinindu-l. Dimpotrivă, atunci
când doreşte să tempereze activitatea economică, măreşte
nivelul ratei de rescont, scumpind creditul.
Deşi prin efectele sale cantitative şi valorice
politica rescontului pare a fi foarte eficace, există o
serie de factori care-i diminuează eficacitatea ei ca
instrument de control al lichidităţii bancare: în primul
rând, Banca Centrală nu-l poate folosi decât în măsura în
care băncile comerciale au nevoie de refinanţare; în al
doilea rând, Banca Centrală nu are întotdeauna puterea de a
stabili un nivel al taxei de rescont care să descurajeze
efectiv o cerere excesivă de credite, mai ales într-o
perioadă cu o inflaţie în creştere, când elasticitatea
cererii de credite faţă de cost (de rata dobânzii) este
foarte redusă; în al treilea rând, în ţările occidentale,
dacă se măreşte costul creditului intern prin intermediul
ratei de rescont, necesarul de refinanţare al băncilor
comerciale la Banca Centrală se poate diminua deoarece
dobânzile ridicate vor atrage capitalurile flotante
internaţionale. Astfel băncile comerciale nu vor fi
obligate să apeleze la Banca Centrală, efectul ratei
ridicate a rescontului devenind foarte slab sau chiar nul.
Pentru a-i spori eficacitatea, în ţările dezvoltate
politica de rescont se realizează cu plafoane multiple şi
elastice şi cu taxe diferenţiate.
44
4.2.2. Politica ”open – market” este de origine
britanică. Ea reprezintă însă instrumentul esenţial al
politicii monetare americane.
Intervenţiile Băncii Centrale pe ”open-market” constau
în vânzarea sau cumpărarea pe piaţa monetară, către sau de
la celelalte bănci, a unor efecte publice sau private,
demonetizându-le, adică retrăgând o anumită cantitate de
monedă atunci când le vinde, sau, dimpotrivă, monetizândule,
adică permiţând pătrunderea monedei Băncii Centrale în
schimbul titlurilor, atunci când le cumpără. În felul
acesta se modifică structura masei monetare din circulaţie
în defavoarea sau favoarea lichidităţii.
ªi politica de ”open-market” are un dublu efectcantitativ
şi de preţ: când Banca Centrală vinde titluri
reduce cantitatea de monedă legală pe piaţa monetară şi
provoacă scăderea preţului (cursului) titlurilor
tranzacţionate, în timp ce atunci când cumpără titluri de
pe piaţa monetară efectele sunt inverse (creşte cantitatea
de monedă legală şi se majorează cursul titlurilor).
Supunându-se mecanismelor pieţei, politica de ”open-market”
este mai eficace decât manevrarea taxei de rescont. Totuşi,
funcţionarea sa presupune un anumit volum de titluri
negociabile.
Combinată cu politica de rescont, politica de ”openmarket”
contribuie la elasticizarea acesteia şi la
potenţarea lor reciprocă. Tendinţa generală este de
creştere a volumului şi de diversificare a structurii de
titluri negociabile, ceea ce determină extinderea pieţei
monetare şi creşterea volumului operaţiunilor de ”openmarket”.
4.2.3. Variaţia cotei rezervelor obligatorii
Politica rezervelor obligatorii constă în obligaţia pe
care o impune Banca Centrală băncilor comerciale de a-şi
deţine sub formă de monedă legală o parte din
disponibilităţile atrase din economie. Această măsură are,
pe de o parte, un caracter prudenţial, mărind gradul de
lichiditate al băncilor comerciale, iar pe de altă parte,
diminuează resursele de creditare ale acestor bănci şi,
implicit, capacitatea lor de a crea monedă prin credit.
Introdusă pentru prima dată în SUA, în anul 1913, această
politică s-a generalizat după al doilea război mondial în
aproape toate ţările industrializate.
Variaţia cotei rezervelor obligatorii este foarte
eficace deoarece afectează direct multiplicatorul
creditului, poate fi practicată sub forma cotelor
diferenţiate în funcţie de structura masei monetare, dând
rezultate bune atât în economiile în care există bilete de
bancă într-o proporţie mare, cât şi în cele în care
predomină moneda scripturală.
45
4.3. Instrumente de politică monetară utilizate în
România
În România, aflată încă într-o fază incipientă a
funcţionării mecanismelor economiei de piaţă, sunt folosite
ca principale instrumente de politică monetară regimul
creditelor de refinanţare acordate de Banca Naţională
băncilor comerciale şi politica rezervelor obligatorii.
Într-o mult mai mică măsură se mai foloseşte selectivitatea
creditului, sub forma creditelor direcţionate spre unele
activităţi, în special agricultură sau construcţia de
locuinţe, cu dobândă subvenţionată.
Prin regimul creditelor de refinanţare care îmbracă
formele creditului structural, a creditului de licita⇔ie, a
creditului special ∠ i a creditului lombard (overdraft), se
prefigurează folosirea instrumentelor de politică monetară
caracteristice economiilor de piaţă dezvoltate, cum sunt
rata de rescont sau operaţiunile de ”open-market”. Astfel,
în cazul creditului structural, banca comercială
beneficiară, autorizată să preleveze în mod succesiv, în
limita unui plafon, sume dintr-un cont deschis la Banca
Naţională, garantează aceste credite cu efecte de comerţ şi
alte titluri acceptate de creditor; rata dobânzii în acest
caz reprezintă de fapt rata sau taxa oficială a rescontului.
Creditul de licitaţie prefigurează politica de ”open-market”
deoarece, acordat pe o perioadă de maximum 15 zile, este
garantat cu titluri de stat şi alte hârtii de valoare
acceptate de Banca Naţională.
Politica rezervelor obligatorii a fost instituită în
ianuarie 1992, aplicându-se nediscriminatoriu, tuturor
băncilor, nu atât din motive prudenţiale, cât mai ales
pentru a o folosi în calitate de instrument de politică
monetară. Ea vizează limitarea capacităţii de creditare a
băncilor comerciale şi, deci, posibilitatea lor de a crea
monedă. Iniţial, cota rezervelor obligatorii a fost fixată
la 10%, iar apoi aceasta a înregistrat o tendinţă de
scădere.
Confruntată cu problemele marilor dezechilibre
provocate de economia de comandă, politica monetară
românească, pe fondul restructurării sistemului financiar –
bancar, a urmărit ca obiectiv fundamental stabilizarea
macroeconomică. Prin politica dobânzilor real-pozitive, s-a
reuşit în anul 1994 o diminuare semnificativă a inflaţiei,
ajungându-se la o relativă şi efemeră stabilizare
macroeconomică. Rămânerea în urmă a restructurării
sectorului real al economiei, tendinţele de folosire a
instrumentelor monetare pentru compensarea efectelor
întârzierilor în reforma economică au provocat recrudescenţa
inflaţiei în prima parte a anului 1997 şi, în consecinţă, un
nou salt al ratelor dobânzii pentru temperarea şi
recâştigarea încrederii în moneda naţională. Este de
46
subliniat însă, că şi politica monetară restrictivă are
reversul său deoarece, pe fondul decapitalizării agenţilor
economici datorită inflaţiei şi deprecierii monedei
naţionale, dobânzile ridicate descurajează procesul
investiţional, accentuând scăderea producţiei afectată deja
de diminuarea drastică a puterii de cumpărare a populaţiei
care restrânge cererea de pe piaţa internă.
Iată de ce politica monetară nu poate avea eficacitate
pe termen lung în absenţa unei coordonări cu toate celelalte
componente ale politicii economice, orientate strategic pe
direcţia creşterii economice reale.
5. Folosirea modelului IS – LM în analiza
efectelor
politicilor bugetare şi monetare asupra
economiei reale
5.1. Conţinutul modelului IS-LM
Modelul IS-LM permite prezentarea grafică a manierei
în care se realizează echilibrul în mod simultan pe piaţa
bunurilor şi pe piaţa monetară, cele două pieţe – cheie prin
intermediul cărora operează politică monetară şi cea
fiscală.
Modelul IS-LM a ajuns să fie considerat elementul
cheie al teoriei macroeconomice, cu toate că, aproape patru
decenii după fundamentarea sa, însuşi autorul lui, John
Hicks, afirma că ”reduce Teoria generală a lui Keynes la
economia de echilibru”, ”nu este dinamic”, ”nu se potriveşte
cu modelul lui Keynes”.
În esenţă, modelul IS-LM exprimă relaţia între mărimea
venitului naţional şi nivelul ratelor dobânzii. Nivelul
ratei dobânzii (d′) este reprezentat pe axa verticală
(ordonată), iar mărimea venitului naţional (Y) pe axa
orizontală (abscisă), ca în figură 11.5.:
47
d’e
d1
Ρα τ α
∆ο β.
(%)
Y1 Ye Y2 Y
AB
E
LM
IS
ςεν ι τ υ λ ν α⇔ ι ο ν α λ
Figura 11.5. Modelul IS - LM
Curba IS exprimă echilibrul pe piaţa bunurilor, fiind
constituită din mulţimea punctelor reprezentând toate
combinaţiile (d′,Y) pentru care investiţiile (I) egalează
economiile (S). Se ştie că atunci când nivelul ratei
dobânzii creşte, volumul investiţiilor scade, în timp ce
economiile cresc. În consecinţă, mărimea venitului naţional
scade. Deci, între nivelul ratei dobânzii şi mărimea
venitului naţional există o relaţie inversă. ”Y” este
funcţie descrescătoare de ”d′”. Panta curbei IS este
descrescătoare. O modificare a nivelului ratei dobânzii
provoacă o deplasare de-a lungul curbei IS. În schimb, orice
modificare în mărimea venitului naţional, alta decât cea
datorată influenţei schimbării ratei dobânzii, va determina,
o deplasare a întregii curbe IS: spre dreapta, dacă se
măreşte venitul naţional, şi spre stânga, dacă se micşorează
venitul naţional.
Curba LM evidenţiază echilibrul pe piaţa monetară. Ea
este constituită din mulţimea punctelor reprezentând toate
combinaţiile (d′,Y) pentru care cererea de bani (L) egalează
oferta de bani (M). De această dată, între venitul naţional
şi rata dobânzii există o relaţie pozitivă: cu cât venitul
naţional sau producţia naţională este mai mare, cu atât
cererea de bani va creşte, astfel încât rata dobânzii de
echilibru pe piaţa monetară va fi şi ea mai mare. Ca urmare,
panta curbei LM va fi crescătoare. O creştere a venitului
naţional va determina o deplasare de-a lungul curbei LM.
Orice modificare în cererea sau oferta de bani, alta decât
cea determinată de o variaţie a venitului naţional, va
determina o deplasare a întregii curbe LM.
Echilibrul simultan pe piaţa bunurilor şi pe piaţa
monetară, adică obţinerea concomitentă a venitului naţional
de echilibru pe piaţa bunurilor şi a ratei dobânzii de
48
echilibru pe piaţa monetară se realizează în punctul de
intersecţie al celor două curbe, E, căruia îi corespunde, pe
abscisă, venitul naţional de echilibru, Ye, iar pe ordonată,
rata dobânzii de echilibru, de.
Ce s-ar întâmpla dacă aceste două pieţe nu ar fi
simultan în echilibru ? Cum s-ar putea ajunge la echilibru
în acest caz ? Pentru a înţelege acest mecanism, să
presupunem că nivelul venitului naţional ar fi inferior
celui de echilibru, adică Y1. Un venit naţional (respectiv o
producţie naţională) mai scăzut va determina o cerere de
monedă (în special de tranzacţii) mai redusă, care va
conduce la o rată a dobânzii de echilibru d1
(corespunzătoare punctului A de pe curba LM). La această
rată a dobânzii, pe piaţa bunurilor (adică pe curba IS)
nivelul investiţiilor, mai ridicat, va genera un venit
naţional Y2 (corespunzător punctului B de pe curba IS). Deci
venitul naţional creşte. Ori, odată cu creşterea venitului,
creşte şi cererea de monedă pe piaţa monetară, provocând o
deplasare în sus pe curba LM, din punctul A spre E, care va
ridica şi rata dobânzii. Crescând rata dobânzii, scade
nivelul dorit al investiţiilor, creşte nivelul dorit al
economiilor, iar, în consecinţă, venitul naţional de
echilibru se reduce pe măsură ce punctul B de pe curba IS se
deplasează în sus. În momentul în care rata dobânzii ajunge
la de, mărimea corespunzătoare a venitului naţional devine
nivelul de echilibru, ambele pieţe restabilindu-şi
concomitent echilibrul.
5.2. Analiza efectelor politicilor bugetare şi
monetare cu ajutorul modelului IS-LM
Să presupunem că economia este în recesiune, iar
guvernul doreşte să intervină pentru a provoca ridicarea
nivelului venitului naţional, fie numai printr-o politică
bugetară expansionistă, fie numai printr-o politică monetară
expansionistă, fie prin folosirea concomitentă a ambelor
politici, aşa cum se prezintă în figura 11.6.:
49
δ
δ 2
δ 1
0 Ψ 1 Ψ2 Ψ
LM
IS2
IS1
0 Ψ 1 Ψ3 Ψ
δ
δ 1
δ 3
LM1
LM2
IS
δ
δ 1
0 Ψ 1 Ψ 4Ψ
LM2
LM1
IS2
IS1
β) Φ ο λ ο σ ι ρ ε α ν υ µ α ι α π ο λ ι τ ι χ ι ι
µο ν ε τ α ρ ε ε ξ π α ν σ ι ο ν ι σ τ ε
α) Φ ο λ ο σ ι ρ ε α ν υ µ α ι α π ο λ ι τ ι χ ι ι
βυ γ ε τ α ρ ε ε ξ π α ν σ ι ο ν ι σ τ ε
χ) Φ ο λ ο σ ι ρ ε α χ ο ν χ ο µ ι τ ε ν τ | α
αµ β ε λ ο ρ πο λ ι τ ι χ ι
Figura 11.6. Analiza efectelor politicilor bugetare şi
monetare cu
ajutorul modelului IS-LM
În diagrama (a) se observă faptul că o creştere a
cheltuielilor guvernamentale (G) sau o reducere a
impozitelor (T), fără o majorare a ofertei de monedă,
determină o deplasare a curbei IS spre dreapta, ceea ce va
determina, într-adevăr, o creştere a venitului naţional de
la Y1 la Y2, dar şi o ridicare a ratei dobânzii de la d′1 la
d′2 cu efectele sale inverse, care nu vor întârzia să apară,
trăgând din nou în jos producţia naţională şi, implicit,
venitul naţional.
În diagrama (b) se observă efectele folosirii unei
politici monetare expansioniste. Creşterea ofertei de monedă
deplasează curba LM1 spre dreapta, în poziţia LM2, care va
avea ca efect reducerea ratei dobânzii de la d′1 la d′3.
Aceasta va determina încurajarea investiţiilor şi, în
consecinţă, creşterea venitului naţional de la Y1 la Y3.
Mecanismul, desigur, continuă, dar efectele inverse,
negative nu apar la fel de repede ca în cazul anterior.
(Creşterea venitului naţional generează sporirea cererii de
monedă de tranzacţii, care va provoca, la rându-i, ridicarea
ratei dobânzii, pentru ca apoi aceasta din urmă să determine
descurajarea investiţiilor şi tendinţa de reducere a
venitului naţional).
Diagrama (c) evidenţiază efectele folosirii
concomitente a politicii bugetare şi a celei monetare.
Aceasta ar însemna ca statul să-şi mărească cheltuielile
sale publice sau să reducă impozitele pe seama ofertei de
monedă. Se observă că venitul naţional ar creşte de la Y1 la
Y4 mai mult decât în fiecare din cazurile anterioare, fără a
se modifica nivelul ratei dobânzii, deci fără a genera acele
efecte inverse negative.
Din prezentarea grafică de mai sus ne putem da seama
că eficacitatea fiecăreia dintre cele două politici depinde
de panta celor două drepte. Astfel, politica fiscală
50
expansionistă este cu atât mai eficace cu cât curba LM este
mai domoală, iar curba IS este mai abruptă. Dacă panta
curbei LM este mai mică, mişcarea spre dreapta a curbei IS
va provoca o creştere mai redusă a ratei dobânzii şi, deci,
efecte inverse negative mai slabe. În acelaşi timp, dacă
panta curbei IS este mare, creşterea ratei dobânzii provoacă
o diminuare slabă a investiţiilor şi, implicit, a venitului
naţional.
Dimpotrivă, politica monetară expansionistă este mai
eficace atunci când panta curbei LM este accentuată, iar cea
a curbei IS este mai redusă, deoarece când LM este abruptă,
o mişcare spre dreapta sa determină scădere apreciabilă a
ratei dobânzii, cu efectele sale pozitive asupra venitului
naţional, iar când IS este mai domoală, scăderea ratei
dobânzii determină o creştere mai rapidă a investiţiilor şi,
deci, a nivelului venitului naţional.
Conform concluziilor desprinse din analiza acestui
model, cele două politici vor fi mai eficace dacă sunt
aplicate concomitent, ca în diagrama (c).
6. Alte politici economice. Programarea
(planificarea) macroeconomică
Dincolo de obiectivele specifice, pe termen scurt, ale
politicii monetare sau bugetare se situează obiectivul
general pe termen lung – acel al creşterii şi dezvoltării
economice în condiţii de stabilitate (menţinerea între
limite rezonabile a deficitului bugetar, asigurarea
stabilităţii preţurilor, a puterii de cumpărare a monedei,
realizarea echilibrului pieţei muncii, înfăptuirea
echilibrului extern, toate acestea pe fondul conservării şi
chiar îmbunătăţirii echilibrului ecologic).
Implicarea politicilor bugetare şi monetare în
înfăptuirea obiectivului general pe termen lung al politicii
economice se realizează de cele mai multe ori în mod
indirect, prin intermediul unor politici structurale,
sectoriale sau regionale, cărora le asigură suport financiar
sau elemente incitative, stimulative.
Politicile agricole, adoptate atât individual, în
numeroase state mai mult sau mai puţin dezvoltate, cât şi
regional (vezi politica agricolă a Uniunii Europene),
vizează, aşa cum se declara la o reuniune din 1973 a
miniştrilor agriculturii din ţările OCDE, asigurarea unui
nivel de viaţă echitabil agricultorilor, orientarea
producţiei astfel încât să se garanteze securitatea şi
continuitatea aprovizionării cu alimente, la un preţ
rezonabil pentru consumatori, urmărindu-se în acelaşi timp
stabilizarea pieţelor, atât naţionale cât şi internaţionale.
Politicile energetice au ca obiectiv asigurarea
aprovizionării cu energie în formele şi în cantităţile
51
dorite, provenind de la surse sigure şi la un cost
rezonabil, cel mai scăzut pentru consumatori.
Politicile de aprovizionare cu materii prime
industriale, promovate sub forma unor măsuri, cum ar fi
constituirea de stocuri strategice, programe de economisire
şi reciclare a materiilor prime, programe de cercetare şi
punere în valoare a noi surse de aprovizionare, vizează şi
ele securitatea în aprovizionare, un cost rezonabil, luând
în considerare elemente legate de echilibrul balanţei de
plăţi, de probleme sociale sau regionale, cât şi de
conservare a mediului înconjurător.
Politicile industriale pot avea ca obiectiv fie
asigurarea unui cadru favorabil activităţii
întreprinderilor, fie sprijinirea anumitor sectoare, aflate
în dificultate (dar cu importanţă pentru economia naţională)
sau reprezentând activităţi de viitor, conforme cu
tendinţele manifestate în evoluţia specializărilor din
cadrul economiei mondiale. Astfel, în ceea ce priveşte
ameliorarea climatului economic general al activităţii
industriale, măsurile concrete promovate în cursul anilor
′80 în statele dezvoltate, au vizat îndeosebi încurajarea
investiţiilor (în special a celor de raţionalizare şi
modernizare), a cercetării-dezvoltării, a inovaţiei şi
răspândirii noilor tehnologii.
În fundamentarea politicilor sectoriale, abordarea
diferă în funcţie de gradul de industrializare a fiecărei
ţări: astfel, dacă se promovează o politică de
industrializare, se pune problema alegerii subramurilor
prioritare – industriile uşoare sau industriile de bază,
care să constituie viitoarea armătură pentru dezvoltarea
celor dintâi; de asemenea, aceste ţări trebuie să opteze
între a da prioritate industriilor de substituire a
importurilor sau celor exportatoare; dacă ţările sunt deja
industrializate, se pune problema restructurării,
modernizării sau chiar abandonării ramurilor tradiţionale
aflate în declin, concomitent cu sprijinirea dezvoltării
noilor ramuri, îndeosebi a acelora din domeniile de vârf,
folosind instrumente de intervenţie, ca subvenţiile de
funcţionare pentru industria carboniferă, ajutoare de
restructurare sau pentru modernizare, sprijin financiar
pentru cercetare în industriile de vârf, etc.
Un alt obiectiv al politicilor industriale îl
constituie deschiderea la concurenţa internaţională.
Participarea activă la comerţul internaţional reprezintă
pentru multe state, chiar de dimensiuni mici (Belgia,
Suedia, ”Dragonii” sud-est asiatici etc.), mijlocul
principal de potenţare a resurselor lor interne. Fără o
politică industrială adecvată, prin care au fost sprijinite
şi încurajate industriile competitive pe piaţa mondială, nu
ar fi fost posibil acest lucru.
52
Un rol important în procesul elaborării şi executării
politicii industriale revine sectorului public din economie,
a cărui pondere şi autonomie diferă de la o ţară la alta.
În fine, tot de o politică industrială ţine şi
atitudinea faţă de investiţiile străine. Cu toate că există
diferenţe de la un stat la altul, politicile industriale ale
ţărilor dezvoltate sunt favorabile investiţiilor străine,
dar ţin seama de o serie de considerente cum ar fi tipul de
activitate în care se implantează, gradul de penetrare deja
atins de capitalurile străine, aportul de tehnologie care
însoţeşte noua investiţie etc. Astfel, de exemplu, ţările
gazdă oferă condiţii mai favorabile investiţiilor străine
destinate creării de activităţi industriale noi, mai ales în
regiunile cu şomaj.
Principalele instrumente specifice ale politicilor
industriale din ţările cu economie de piaţă sunt protecţia
contra concurenţei externe şi încurajarea la export,
intervenţia directă a puterilor publice asupra structurilor
industriale, încurajarea cooperării între întreprinderi şi
sprijinirea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii.
Având în vedere tendinţa tot mai accentuată din ultimele
decenii de limitare a intervenţiilor directe, punerea în
aplicare a acestor politici se realizează tot mai mult prin
folosirea pârghiilor economice de natură fiscală, monetară
sau contractuală (avantaje în adjudecarea comenzilor publice
sau la accesul la anumite resurse controlate de guvern).
Politicile de cercetare-dezvoltare vizează, în diverse
proporţii, cercetarea stiinţifică fundamentală, cea
aplicativă, ca şi punerea în aplicare a acesteia din urmă.
Mai ales după cel de-al doilea război mondial, aceste
politici au fost considerate pârghie importantă a creşterii
economice, astfel încât, spre mijlocul anilor ′80, în ţările
OCDE, ponderea finanţării publice a cercetării depăşea în
medie, 50%, pentru ca apoi să înregistreze o tendinţă de
scădere rapidă, impusă de necesitatea limitării
cheltuielilor bugetare.
Politicile ocupării forţei de muncă au ca obiectiv
esenţial limitarea şomajului şi asigurarea unei mai bune
folosiri a potenţialului uman. După al doilea război
mondial, mai ales începând cu anii ′60, guvernele din ţările
dezvoltate, pentru ameliorarea competitivităţii economiilor
lor au pus în aplicare vaste programe de facilitare a
mobilităţii geografice, sectoriale şi profesionale a
salariaţilor, de formare, orientare profesională, şi de
reciclare a acestora. Odată cu creşterea şomajului provocată
de declanşarea crizei economice de la mijlocul anilor ′70,
s-a trecut la adoptarea unor politici de susţinere a
ocupării forţei de muncă, urmărindu-se în acelaşi timp
realizarea unei mai mari flexibilităţi a pieţei muncii, pe
de o parte, şi a unui tratament social al şomajului, pentru
a-l face tolerabil, pe de altă parte. În acest sens,
53
măsurile luate au vizat atât reducerea ofertei de mână de
lucru (prin prelungirea şcolarizării, reducerea duratei
muncii, pensionarea anticipată, limitarea imigrării forţei
de muncă), cât şi creşterea cererii de mână de lucru (în
special crearea de locuri de muncă în servicii publice,
măsuri pentru asigurarea supravieţuirii întreprinderilor,
încurajarea creării de noi locuri de muncă în sectorul
privat etc.)
Politicile regionale au ca obiectiv fundamental
corectarea disparităţilor spaţiale în procesul dezvoltării
economice, pe de o parte, şi amplificarea contribuţiei
regiunilor la creşterea avuţiei naţionale concomitent cu
sporirea competitivităţii lor pe plan internaţional, pe de
altă parte. Adoptate iniţial doar la nivel naţional, odată
cu constituirea Uniunii Europene ele se aplică şi la nivelul
spaţiului economic integrat, printr-o multitudine de
instrumente specifice.
Dacă adăugăm la cele de mai sus politica
transporturilor şi politicile de asigurare a consensului
social, avem o imagine destul de sugestivă asupra
complexităţii politicii economice, asupra arsenalului de
mijloace de care dispun puterile publice pentru influenţarea
vieţii economice.
Este evident că gestionarea tuturor acestor politici
de la elaborare, la executare şi apoi la urmărirea efectelor
lor, nu poate fi concepută fără existenţa unei anticipări şi
coordonări macroeconomice. Coordonarea politicilor economice
pe termen mediu şi lung, orientarea dezvoltării pe termen
lung, favorizarea proceselor de adaptare structurală,
remedierea unor neajunsuri şi dezechilibre constatate la
nivel macroeconomic, necesitatea unei viziuni economice de
ansamblu etc. au determinat apariţia ideilor,
instrumentelor, tehnicilor şi instituţiilor care dau
conţinut programării sau planificării macroeconomice.
Planificarea (programarea) , ca alternativă modernă la
metoda de conducere a economiei prin încercări reuşite şi
erori succesive, reprezintă un subsistem reglator al
economiei de piaţă moderne, bazat pe decizii raţionale,
compatibil cu celelalte subsisteme de reglare (monetare,
fiscale), inclusiv cu mecanismul liberei concurenţe, al
legii cererii şi ofertei şi al formării preţurilor pe baza
acestei legi. Programarea macroeconomică vizează: corelarea
obiectivelor de atins şi a mijloacelor ce pot fi folosite;
eşalonarea în timp a acestora, prin stabilirea unor niveluri
orientative şi a termenelor la care trebuie împlinite;
fundamentarea măsurilor economice menite a influenţa agenţii
interesaţi să acţioneze, cu intensităţi diferite, în
direcţia celor stabilite; urmărirea modului de realizare a
celor previzionate şi corectarea a ceea ce s-a dovedit
necorespunzător apreciat şi dimensionat. În felul acesta
prin planificare se ajunge la cuantificarea şi ierarhizarea
54
obiectivelor, la verificarea compatibilităţii mijloacelor cu
scopurile intervenţiei statului în economie într-o manieră
mai sistemică decât o simplă politică economică.
Instrumentul fundamental prin care se realizează în
practică este planul, care, ca document oficial, cuprinde
indicatori referitori la tendinţele normale ale sensului şi
dimensiunilor evoluţiei economiei naţionale în orizontul de
timp adoptat, la măsurile specifice de politică economică,
la finalitatea socială a întregului sistem de indicatori de
plan. Prevederile sale nu au un caracter obligatoriu, ca în
cazul planificării socialiste. Îndeplinirea lor se bazează
pe folosirea unor pârghii stimulative specifice economiei de
piaţă: preţ, credit, dobândă, impozite, subvenţii, diverse
facilităţi etc.
Mai mult sau mai puţin acceptată (mai ales din motive
doctrinare sau ideologice), cu sau fără organisme
instituţionalizate, în forme şi cu denumiri diferite
(indicativă, incitativă, suplă, lămuritoare, anticlică,
informală etc.), planificarea, deşi a cunoscut eşecul total
al formei sale imperative, practicată în fostele ţări
socialiste este o realitate a economiilor moderne. Ea
asigură de fapt coerenţa activităţilor macroeconomice, fiind
considerată, în mod întemeiat, ”o formă complexă de politică
de dezvoltare economică”. Programarea sau planificarea
economică nu se opune mecanismelor economiei de piaţă, ci,
dimpotrivă, folosindu-se de ele şi în cadrul lor, le asigură
potenţarea.
55__