Creditul

1) Sursa principală a acordării creditelor de către băncile comerciale o constituie: depozitele clienților;
2) În funcție de scopul urmărit de debitori există următoarele tipuri de credit: credit de consum și credit de producție;
3) Din punctul de vedere a modalității de garantare, creditul poate îmbrăca următoarele forme: credit real și credit personal.
4) Prin natura lui, creditul îndeplinește următoarele funcții:
- înlesnește sporirea capitalului real;
- sporește viteza de rotație a monedei;
- contribuie la concentrarea activității economice în unități mari;
- favorizează o mai bună utilizare a factorilor de producție existenți;
- exercită o influență benefică asupra consumului.
5) Creditul îndeplinește următoarele funcții social-economice pozitive:
- înlesnește sporirea capitalului productiv;
- favorizează o mai bună utilizare a factorilor de producție existenți;
6) Creditul îndeplinește următoarele funcții social-economice:
- contribuie la dimensionarea masei monetare;
- determină creșterea vitezei de rotație a monedei;
- contribuie la concentrarea activității economice în unități economice mari;
- favorizează o mai bună utilizare a factorilor de producție existenți;
7) Care din următoarele afirmații sunt adevărate:
- creditul este un mijloc de corelare a posibilităților de finanțare existente în societate cu nevoile producției şi ale consumului;
- creditul implică două categorii de persoane: debitorii şi creditorii;
- instituțiile de credit joacă un rol de intermediar între creditori şi debitori;
- un agent economic poate avea, la un moment dat, fie excedent, fie deficit de resurse bănești;
- creditul determină sporirea vitezei de rotație a monedei.
8) Care din următoarele afirmații nu sunt adevărate:
- creditul implică două categorii de persoane: debitorii şi creditorii;
- instituțiile de credit joacă un rol de intermediar între creditori şi debitori;
- creditul contribuie la concentrarea activității economice în unități economice mari;
- creditul exercită o influență benefică asupra consumului.
9) În funcție de durata pentru care se acordă creditul, există următoarele tipuri de credit:
- credit pe termen scurt;
- credit pe termen mediu;
- credit pe termen lung.
10) Care din următoarele afirmații sunt adevărate:
- creditul este un mijloc de corelare a posibilităților de finanțare existente în societate cu nevoile producției şi ale consumului;
- creditul accelerează tranzacțiile comerciale;
- creditul presupune schimburi de bunuri actuale contra unor bunuri viitoare, cu scopul de a susține o afacere prezentă, de a asigura
consumul actual;
- un agent economic poate avea, la un moment dat, fie excedent, fie deficit de resurse bănești;
Băncile
1) Funcții pe care le îndeplinesc băncile comerciale: acordarea de împrumuturi și atragerea de fonduri de la persoane fizice sau
juridice sub formă de depozite restituibile la vedere sau la termen;
2) Prima bancă din lume a fost înființată la: Amsterdam;
3) Băncile - funcțiile clasice active se numără: gestionarea conturilor clienților și acordarea de credite persoanelor fizice şi juridice
care dovedesc bonitare financiară;
4) Băncile - funcțiile moderne se numără:
- crearea de putere de cumpărare suplimentară prin transformarea depunerilor la vedere în credite pe termen lung;
- reglarea creditului sub diversele sale forme;
- coordonarea încasărilor şi plăților din economia națională;
5) Băncile - funcțiile clasice pasive se numără: mobilizarea şi păstrarea disponibilităților monetare temporar disponibile din
economie;
6) Băncile de Emisiune:
- mai poartă numele de bancă centrală sau bancă națională;
- este denumită şi bancă de primă importantă sau banca bancherilor;
- este, de regulă, o instituție publică care realizează funcții la nivel macroeconomic;
- conduce politica monetară şi valutară a tarii;
- emite sau retrage din circulație, după caz, monedă.
7) Băncile Comerciale:
- sunt instituții cu caracter lucrativ, specializate;
- pot fi grupate în bănci comerciale de depozit şi bănci ipotecare;
- acordă credite pe baza resurselor bănești atrase şi a capitalului propriu;
8) În economia de piață concurențială pe lângă bănci funcționează pe piața monetară şi alte instituții, cum sunt:
- cooperativele de credit;
- fondurile de pensii;
- societățile de asigurări;
- societățile de investiții;
9) Băncile Comerciale:
- dețin locul principal, ca pondere, în sistemul bancar;
- acordă împrumuturi celor interesați;
- au obligația să se supună reglementărilor în domeniu elaborate de Banca Națională;
10) Societățile de asigurări: garantează asiguratului, în schimbul unei prime lunare de asigurare, despăgubirea totală sau parțială în
cazul în care are loc evenimentul pentru care el s-a asigurat;
Masa monetară
1) Masa monetară din circulație depinde de următorii factori:
- viteza de rotație a banilor;
- amploarea creditului;
- comportamentul agenților economici fată de monedă.
2) Agregatul monetar reprezintă: o parte constitutivă a masei monetare şi semi monetare, parte autonomizată prin funcțiile ei specifice,
prin agenții specializați ce emit instrumentele de plată, prin organizațiile bancar-financiare care le gestionează şi prin fluxurile
economice reale pe care le mijlocesc;
3) Pentru ca funcțiile şi facilitățile monedei sa poată fi îndeplinite, este necesar ca aceasta: să existe într-un anumit volum şi într-o
anumită structură;
4) Componente ale masei monetare care se deosebesc calitativ între ele. Acestea sunt:
- disponibilitățile bănești propriu- zise:
- moneda scripturală;
6) Al doilea agregat monetar – M2 – cuprinde printre altele: masa monetară în sens restrâns și depunerile pe termen scurt la bănci;
7) Al treilea agregat monetar – M3 – cuprinde printre altele:
- biletele de bancă;
- bonurile de tezaur;
- moneda divizionară;
- certificatele de subscriere la împrumuturile de stat.
8) Piaţa monetară:
- are ca obiect al tranzacției moneda numerar şi/sau moneda scripturală;
- este o piață specifică;
- cuprinde ansamblul tranzacțiilor cu monedă între purtătorii cererii de monedă şi purtătorii ofertei de monedă;
- constă în confruntarea specifică dintre cererea şi oferta de monedă, funcție de un anumit preț exprimat prin rata dobânzii.
9) Departajarea instrumentelor de plată ce fac parte din fiecare agregat monetar, se face după criteriul: asigurării lichidității bănești;
10) În funcție de ușurința sau dificultatea, de rapiditatea sau încetineala, cu care diversele instrumente bănești – gestionate de bănci
sau de alte instituții financiar bancare – pot fi transformate în bani lichizi, acestea se află mai aproape sau mai departe de
disponibilitățile bănești propriu – zise, care formează: primul agregat monetar.
Cererea și oferta de monedă
1) Multiplicatorul ofertei de bani:
- este raportul dintre volumul noilor depozite şi noile rezerve;
- este egal cu 1/r, unde r = rata rezervelor obligatorii impusă de Banca Națională;
2) Când rata rezervelor obligatorii este 0,20 şi Banca Națională achiziționează hârtii de valoare guvernamentale evaluate la 100.000
u.m., oferta de bani M1: crește cu o mărime determinată de multiplicatorul monetar.
3) Mobilul speculației se referă la: faptul că, de multe ori, banii lichizi sunt un bun financiar superior față de alte titluri de valoare,
ceea ce îi determină pe deținătorii de economii să le păstreze în bani lichizi şi nu în titluri de credit.
4) Mobilul afacerilor se referă la: dorința agenților economici de a păstra sume de bani în vederea unor plasamente mai avantajoase
în viitor;
5) Prin operațiunile specifice pe care le efectuează pe piața monetară, băncile comerciale creează banii de cont. Acest proces este
cunoscut sub denumirea de:
- multiplicator al banilor;
- expansiunea depozitelor la vedere;
- multiplicator monetar;
- multiplicaror al creditului;
Echilibrul pieței monetare
1) Următoarele afirmații sunt adevărate:
- la un anumit nivel al ratei dobânzii, celelalte condiții nemodificându-se, evoluțiile cererii şi ofertei de monedă converg spre
realizarea echilibrului pe piața monetară;
- piața monetară se află în stare de echilibru, când, la un anumit nivel al ratei dobânzii, cantitatea de monedă oferită este egală cu cea
cerută;
- o scădere a cererii de monedă la o ofertă dată are ca efect o scădere a cantității de monedă şi a ratei dobânzii.
2) Următoarele afirmații nu sunt adevărate:
- o scăderea a cererii de monedă la o ofertă dată are ca efect o creștere a cantității de monedă şi a ratei dobânzii;
 - creșterea cererii de monedă la o ofertă dată are ca efect sporirea cantității de monedă pe piață, cât şi creșterea ratei dobânzii;
3) Scăderea ofertei de monedă la o cerere dată, conduce la: sporirea ratei dobânzii și diminuarea cantității de monedă tranzacționată;
4) Ajustarea ratei dobânzii se face foarte greoi, piața monetară fiind o piață de oligopol;
5) Prețul tranzacției cu monedă, diferă în funcție de numeroși factori, printre care se numără:
- gradul de risc asumat de creditor;
- termenul scadenței;
- sumele tranzacționate;
6) Creșterea ofertei de monedă la o cerere dată, conduce la: scăderea ratei dobânzii și creșterea cantității de monedă tranzacționată;
7) Creșterea cererii de monedă la o ofertă dată are ca efect: creșterea cantității de monedă tranzacționată și creșterea ratei dobânzii.
Piața de capital
1) Acțiunile ordinare conferă posesorilor dreptul de a primi un venit anual variabil, numit: dividend.
2) Titlurile de valoare pe termen lung sunt înscrisuri, emise în baza unor legi, care dau posesorilor lor dreptul:
de a încasa anual un venit fix sau variabil;
3) Activele fizice cuprind: echipamente de producție, suprafețe de teren;
4) Obligațiunea este un titlu de valoare pe termen lung la care:
- emitentul este obligat să plătească deținătorului la scadență suma înscrisă pe obligațiune;
- emitentul obligațiunii este debitorul iar deținătorul acesteia creditorul;
- emitentul este obligat să plătească periodic, de regulă, anual până la termenul de scadență o anumită dobândă fixă numită
cuponul obligațiunii;
5) Venitul obținut de posesorul de obligațiuni se numește: cupon;
Bursa
1) În cazul unei operațiuni bursiere la termen, cumpărătorul câștigă atunci când: cursul titlului crește.
2) În cazul unei operațiuni bursiere la termen, în urma scăderii cursului acțiunilor câștigă: vânzătorul.
3) Instituția principală a pieței financiare secundare este: bursa de valori.
4) Operațiunile la termen:
- sunt operațiuni speculative;
- sunt acele operațiuni la care contractarea este survenită la un moment inițial, iar efectuarea tranzacției are loc ulterior;
- se împart în două categorii : operațiuni á là baisse și operațiuni á là hausse.
5) Numărul ani dividend (N.a.d.) constituie un indicator care: N.a.d. = P/D
- indică numărul de ani în care, prin dividendul previzibil, poate fi amortizat prețul plătit pentru achiziționarea unei acţiuni;
- cu cât este mai mic evidențiază o operațiune mai profitabilă pentru cumpărător;
Rolul pieței bursiere
1) Prin pachetul acțiunilor de control se înțelege: numărul minim de acțiuni ce oferă deținătorului posibilitatea de a dispune de
majoritatea voturilor în Adunarea Generală a Acționarilor;
2) Rolul bursei de valori este pus în evidență de următoarele aspecte:
- bursa este un barometru extrem de sensibil al stării economiei, volumul tranzacțiilor şi evoluția cursurilor reacționând brusc,
uneori cu anticipație, asupra modificării conjuncturii economice.
- bursa favorizează procesul de concentrare a puterii economice;
- prin intermediul pieţei financiare este stimulat procesul investiţional;
- prin intermediul bursei se asigură una din cerințele pieței cu concurența perfectă: libera intrare pe piață şi perfecta mobilitate a
capitalului;
- bursa permite transformarea operativă, într-un termen scurt, a capitalului real în capital bănesc şi invers.
3) Constituie elemente ce evidențiază rolul bursei de valori:
- asigură transferarea operativă a capitalurilor individuale dintr-o întreprindere în alta sau chiar dintr-o ţară în alta;
- permite transformarea operativă, într-un termen scurt, a capitalului real în capital bănesc şi invers;
- este un barometru extrem de sensibil al stării economiei;
- favorizează procesul de concentrare a puterii economice;
4) Bursa favorizează procesul de concentrare a puterii economice, preluarea controlului asupra unor societăți pe acțiuni,
asigurându-se prin pachetul acțiunilor de control. Acesta se realizează:
- treptat, prin achiziții realizate de către un agent economic a titlurilor unei anumite firme care sunt oferite spre vânzare de către
diferiți deținători;
- rapid, prin operațiunea numită "Oferta publică de cumpărare";
Motivația economică
1) Valoarea netă actualizată a unui proiect de investiții este cu atât mai mică cu cât rata dobânzii este mai ridicată;
2) Atunci când rata dobânzii scade de la 40% la 25% posesorul unei obligațiuni de 100.000 u.m. pe 10 ani este în situația: unei
pierderi de 150.000 u.m.;
3) Care este valoarea prezentă a sumei de 550.000 u.m. disponibilă peste un an dacă rata dobânzii pe piață este de 10%? 500.000;
4) Procesul de actualizare constă în: estimarea valorii prezente a unui venit viitor;
5) Un agent economic posedă o obligațiune care aduce un venit anual fix de 75 u.m.. Ce rată a dobânzii practică băncile dacă titlul se
vinde la bursă cu 250 u.m.: 30%;
Cererea de hârtii de valoare
1) De regulă este mai riscantă: emisiunea de obligațiuni;
2) Randamentul şi câștigul potențial al unei acțiuni pentru care se anticipează un dividend de 5.000 u.m. şi o creștere a cursului de
la 20.000 u.m. la 30.000 u.m. sunt: 25% şi 75%;
3) Lichiditatea unui instrument financiar exprimă: posibilitatea acestuia de a fi schimbat contra unui bun sau un serviciu nefinanciar
sau contra unui al instrument financiar;
4) Când randamentul unei acțiuni este mai mare decât rata dobânzii: crește cererea de titluri;
5) Cuponul unei obligațiuni este de 10.000 u.m.. Să se determine cu cât se modifică prețul unei obligațiuni când rata dobânzii crește
de la 20% la 25%: scade cu 10.000 u.m.;
6) Câștigul potențial al unei obligațiuni depinde: atât de mărimea cuponului cât şi de preturile de vânzare şi cumpărare ale
obligațiunii;
7) Constituie factori care determină cererea de hârtii de valoare pe termen lung:
- randamentul hârtiilor de valoare pe termen lung;
- câştigurile potenţiale ale hârtiilor de valoare pe termen lung;
- riscurile invesţiilor în hârtii de valoare pe termen lung;
- lichiditatea hârtiilor de valoare pe termen lung.
8) Lichiditatea hârtiilor de valoare pe termen lung:
- reflectă posibilitatea vânzării rapide şi cu costuri minime a acestora;
- depinde de gradul de dezvoltare a instituțiilor pieței capitalului;
- este mai mare în cazul hârtiilor de valoare listate la bursă;
- este mai mică în cazul hârtiilor de valoare care nu sunt listate la bursă.
9) Cu cât termenul de scadență al unei obligațiuni este mai îndepărtat: cu atât riscul acesteia este mai ridicat;
10) Care din următoarele afirmații sunt adevărate:
- hârtiile de valoare pe termen lung prezintă grade diferite de risc;
- obligațiunile sunt mai puțin riscante decât acțiunile, deoarece societățile comerciale emitente pot să plătească dividendele numai
după achitarea dobânzilor la obligațiuni;
- între obligațiuni, cele mai puțin riscante sunt obligațiunile guvernamentale;
- cu cât termenul de scadență al unei obligațiuni este mai îndepărtat, cu atât riscul acesteia este mai ridicat;
- acțiunile privilegiate prezintă un grad mai redus de risc decât acțiunile ordinare.
Oferta de hârtii de valoare
1) Finanţarea prin emisiunea de acţiuni:
- de regulă, măreşte numărul proprietarilor;
- determină reducerea profitului net ce revine pe o acţiune, în condiţiile în care profitul net total nu se modifică;
2) Raportul dintre finanțarea prin hârtii de valoare cu venit fix şi finanțarea prin hârtii de valoare cu venit variabil reprezintă: pârghia
financiară a întreprinderii;
3) În general, finanțarea pe termen lung se asigură din surse interne (proprii) sau externe. Sursele interne sunt reprezentate de rezervele
constituite prin acumularea amortizării şi a profiturilor nedistribuite proprietarilor. Sursele externe includ: credite bancare pe termen
lung; în cazul întreprinderilor organizate ca societăţi comerciale pe acţiuni, emisiunea de acţiuni și în cazul întreprinderilor mari,
profitabile, emisiunea de obligaţiuni.
4) Pentru un cumpărator potenţial, acţiunile sunt mai riscante decât obligaţiunile;
5) Din perspectiva societăţilor comerciale, obligaţiunile reprezintă un risc mai mare decât acţiunile, întrucât dobânda la obligaţiuni
trebuie plătită indiferent de dimensiunile profitului;
Oferta și cererea de muncă
1) Piața muncii reprezintă spațiul economic în care:
- are loc întâlnirea cererii şi ofertei de muncă în termeni reali;
- se formează condițiile generale de angajare a salariaților;
- prin mecanismul prețului muncii şi al concurenței libere se ajustează cererea şi oferta de muncă;
- are loc întâlnirea cererii şi ofertei de locuri de muncă.
2) Oferta de muncă se exprimă prin:
- cererea de locuri de muncă salariată;
- resursele de muncă remunerate (salarizate) pentru aportul la activitatea economică.
3) Cererea de muncă reprezintă:
- nevoia de serviciul – muncă remunerată;
- oferta de locuri de muncă;
4) Dacă cererea pentru bunurile realizate cu ajutorul factorului muncă va crește, atunci:
- oferta de locuri de muncă crește;
- cererea de muncă va spori;
5) Caracterul specific al pieței muncii poate fi pus în evidență prin următoarele aspecte:
- oferta de muncă se formează în decursul unei perioade îndelungate;
- eterogenitatea cererii şi ofertei de muncă şi neconcordanțele ce apar între structurile acestora.
6) Mobilitatea redusă forței de muncă este rezultatul faptului că:
- oamenii sunt ataşaţi mediului social-economic în care sunt integraţi;
- avantajele economice oferite de alte zone nu sunt suficiente pentru a motiva deplasarea forţei de muncă în acest sens.
7) O firmă îşi maximizează profitul pentru o cantitate de muncă la care: costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este egal
cu venitul marginal obţinut de firmă de pe urma muncii acestuia;

8) Venitul marginal al muncii (VmL) reprezintă:

- variaţia venitului total determinată de creşterea cu o unitate a cantităţii de muncă folosită;
- pe grafic curba cererii de muncă.
9) În condiții de concurență perfectă, surplusul sau supraprofitul firmei se formează ca urmare a: salariului practicat care este egal
cu venitul marginal al ultimului lucrător şi mai mic decât venitul marginal realizat de firmă prin munca fiecărui lucrător angajat
anterior.
10) O firmă care acționează în condiții de concurență perfectă pe piața bunurilor obține un supraprofit maxim pentru acel nivel de
angajare la care:
- costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este egal cu venitul marginal încasat de firmă ca urmare a producției marginale
realizată prin munca acestuia;
- costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este egal cu valoarea produsului fizic marginal al muncii acestuia.
11) În condiții de concurență imperfectă pe piața muncii şi concurență perfectă pe piața bunurilor, surplusul sau supraprofitul firmei se
formează ca urmare a : fixării salariului de către firmă la nivelul venitului marginal al muncii ultimului lucrător inferior veniturilor
marginale ale muncii obținute de firmă prin folosirea angajaților anteriori.
12) Mărimea ofertei de muncă este diferită în timp şi spațiu datorită influenței unui ansamblu de factori, între care cei mai
semnificativi sunt:
- raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii;
- mărimea salariului;
- necesitatea de a continua să existe salariatul şi familia sa.
13) Curba ofertei de muncă este atipică datorită:
- manifestării efectului de venit;
- manifestării efectului de substituție;
- faptului că nu este altceva decât curba utilității venitului salarial.
14) Efectul de venit este raționamentul potrivit căruia:
- persoană salariată înlocuiește timpul de muncă cu timp liber, atunci când salariul atinge un nivel care permite posesorului muncii să
aibă condiții de viață apropiate de aspirațiile sale;
- persoană consideră că utilitatea marginală a timpului liber este superioară utilității marginale a bunurilor ce le poate obține cu salariul
suplimentar;
15) Elasticitatea ofertei de muncă:
- este subunitară;
- reprezintă intensitatea modificării ofertei la o anumită modificare a salariului;
- este influențată de o serie de factori economici;
- se află sub incidența unor factori demografico-ocupaţionali şi profesionali.
16) Elasticitatea cererii de muncă în funcție de salariu este influențată de mai mulți factori:
- cu cât elasticitatea cererii în funcție de preț a unui bun aste mai mare, cu atât va fi mai mare şi elasticitatea cererii pentru munca
folosită la producerea bunului respectiv;
- cu cât costul muncii are o pondere mai mare în costul total, cu atât mai mare va fi şi elasticitatea cererii de muncă; dacă salariile
reprezintă o pondere mare în costul total, o creștere a acestora atrage creșterea substanțială a costului total şi, ca efect, reducerea
producție şi a numărului de angajați;
- pe termen scurt, elasticitatea cererii de muncă va fi redusă dacă munca este dificil de înlocuit cu alţi factori;
- pe termen lung, cererea de muncă va fi elastică întrucât există posibilitatea înlocuirii sale cu alt factor de producție, de genul
capitalului.
17) Curba cererii de muncă la nivel de ramură:
- este derivată din curba cererii pentru produsele ramurii respective;
- se obține prin însumarea pe orizontală a curbelor cererii de muncă individuale ale tuturor firmelor din ramură;
- are pantă negativă sau descrescătoare;
- respectă legea generală a cererii, scăderea salariului (privit ca preț al pieței muncii) determină creșterea cererii de muncă şi invers.
18) Piaţa muncii cu concurenţă perfectă se caracterizează prin:
- atât cumpărătorii cât şi vânzătorii sunt perfect informați asupra prețurilor la care se tranzacționează diferitele cantități de muncă;
- atomicitate perfectă a cererii şi ofertei de muncă;
19) În condiții de concurență perfectă pe piața muncii, salariul şi nivelul ocupării forței de muncă de echilibru se stabilesc:
- ca proiecții ale punctului de intersecție între cererea şi oferta de muncă pe cele două axe ale sistemului de coordonate;
- ca proiecții ale punctului în care se intersectează curba VmL cu cea a salariului pe cele două axe;
- ca proiecții pe cele două axe ale punctului în care se intersectează curba valorii productivității marginale a unui lucrător suplimentar
intrat pe piață cu cea a salariului;
- ca proiecții ale punctului în care nu există excedent de cerere şi ofertă de muncă.
20) Efectul de substituție este raționamentul potrivit căruia:
- persoană salariată înlocuiește o parte din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar pentru a obține un venit mai mare;
Echilibrul pieței muncii
1) Caracteristicile pieţei muncii cu concurenţă perfectă sunt:
- numărul cumpărătorilor (întreprinderi) şi al vânzătorilor (gospodării familiale) este suficient de mare pentru a nu exercita influenţe
asupra preţului şi volumului tranzacţiilor de muncă;
- munca oferită de gospodăriile familiale prezintă aceleaşi caracteristici;
- perfecta mobilitate a forţei de muncă;
- toate locurile de muncă sunt la fel de atractive;
- atât cumpărătorii cât şi vânzătorii sunt perfect informaţi asupra preţurilor la care se tranzacţionează diferitele cantităţi de muncă.
2) NU reprezintă caracteristici ale pieţei muncii cu concurenţă perfectă:
- numărul cumpărătorilor (întreprinderi) şi al vânzătorilor (gospodării familiale) este suficient de mare pentru a exercita influenţe
asupra preţului şi volumului tranzacţiilor de muncă;
- imperperfecta mobilitate a forţei de muncă;
3) Diferenţa existentă între salariul cel mai scăzut şi cel mai ridicat pentru un segment al economiei, poartă denumirea de:
evantai salarial;
4) Următoarea afirmație nu este adevărată: diferenţa existentă între salariul cel mai scăzut şi cel mai ridicat pentru un segment al
economiei, poartă denumirea de salariu real.
5) Piaţa muncii se află în echilibru atunci când: cererea este egală cu oferta de forţă de muncă și salariul este egal cu valoarea
productivităţii marginale a muncii adică cu venitul marginal al muncii;

Segmentarea pieței muncii

1) Veridicitatea relațiilor: cererea de bunuri determină cererea de forță de muncă;
2) Piaţa muncii:
- nu este unică la scara economiei naţionale;
- este segmentată;
- se află în echilibru atunci când cererea este egală cu oferta de forţă de muncă;
3) După dimensiunile utilizatorilor de muncă segmentarea pieței muncii cuprinde:
- piaţa muncii (a cererii de muncă) din partea marilor firme;
- piaţa muncii pentru micile întreprinderi;
4) Economia clandestină NU se caracterizează prin: insecuritatea angajaţilor este parţială;
5) Teoria segmentării pieței muncii susține că:
- economiile dezvoltate se caracterizează prin două sau mai multe segmente ale pieței muncii;
- între segmentele pieței muncii se interpun bariere ce împiedică trecerea forței de muncă dintr-un segment în altul;
- permite omogenizarea condițiilor de angajare şi remunerare;
- nu permite omogenizarea condițiilor de angajare şi remunerare;
- mobilitatea forței de muncă se manifestă doar, sau mult mai intens, în cadrul fiecărei piețe decât între ele, iar salariile se formează
sub influenta unor factori specifici fiecărui segment.
Formarea salariului
1) Piaţa muncii este una dintre cele mai complexe pieţe datorită: segmentării sale;
2) Un nivel unic al salariilor într-o economie este posibil dacă se întrunesc următoarele ipoteze:
- mobilitatea forţei de muncă este totală;
- informaţia privind nivelurile salariale este perfectă atât din partea purtătorilor cererii, cât şi al ofertei de forţă de muncă la nivelul
întregii pieţe.
3) Curba ofertei de muncă în condiții de monopson pe piaţa muncii:
- este crescătoare în raport cu salariul;
- se identifică cu curba costului mediu al muncii;
- arată salariul care trebuie plătit pentru a contracta o cantitate determinată de muncă;
- se situează sub curba costului marginal al muncii.
4) În condiţii de monopson pe piaţa muncii, costul marginal al folosirii unui lucrător suplimentar:
- este crescător;
- este egal cu salariul sporit plătit lucrătorului suplimentar, plus creşterea survenită în totalul salariilor plătite lucrătorilor angajaţi
anterior;
5) Supraprofitul obţinut de o firmă ce acționează în condiții de monopson pe piața muncii:
- se maximizează când venitul marginal al muncii este egal cu costul marginal al muncii;
- se calculează ca diferență între venitul marginal al muncii şi nivelul salariului, pentru fiecare nivel de ocupare;
- există atât timp cât venitul marginal al muncii este superior costului marginal al muncii.
6) În condiții de concurență perfectă pe piața muncii şi monopol pe piața bunurilor, supraprofitul obținut de firmă se maximizează
când:
- venitul marginal al muncii este egal cu costul mediu al muncii;
- venitul marginal al muncii este egal cu costul marginal al muncii;
- venitul marginal al muncii este egal cu salariul.
7) O firmă care acţionează în condiţii de concurenţă perfectă pe piaţa muncii şi monopol pe piaţa bunurilor şi urmăreşte maximizarea
profitului, plăteşte un salariu egal cu:
- costul marginal al muncii;
- venitul marginal al muncii;
- valoarea productivităţii marginale a muncii.
8) Piața muncii cu monopol bilateral:
- deţine un rol semnificativ în rândul pieţelor imperfecte ale muncii;
- are o pondere mare în ţările dezvoltate din punct de vedere economic;
- se identifică cu piaţa marilor întreprinderi private;
- reprezintă piaţa muncii în condiţiile economiei de centru.
9) Salariul negociat colectiv este un instrument de analiză modernă a modului de funcţionare a pieţei muncii cu monopol bilateral şi el
joacă un rol mai mare sau mai mic pe această piaţă, în funcţie de: toate variantele sunt corecte.
10)Următoarele afirmații sunt adevărate:
- piaţa muncii cu monopol bilateral deţine un rol semnificativ în rândul pieţelor imperfecte ale muncii;
- salariul negociat colectiv este un instrument de analiză modernă a modului de funcţionare a pieţei muncii;
- datorită segmentării sale, piaţa muncii este una dintre cele mai complexe pieţe;
- dacă există puţini ofertanţi de locuri de muncă, poziţia este denumită oligopson;
- atunci când firmele se află în situaţie de monopol pe piaţa bunurilor, venitul marginal va fi mai mic decât încasarea medie.
Piața valutară
1) Piaţa valutară desemnează:
- totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare a monedelor naţionale calificate drept valute;
- piaţa pe care se vând şi se cumpără devize, în mod liber, în funcţie de raportul cerere-ofertă.
2) Piaţa valutară este:
- piaţa pe care se vând şi se cumpără în mod liber valute convertibile, în funcţie de raportul cerere-ofertă;
- piaţa pe care se vinde şi se cumpără moneda naţională în schimbul altor valute, în funcţie de raportul cerere-ofertă;
- totalitatea relaţiilor dintre vânzătorii şi cumpărătorii de valute convertibile;
3) Valuta reprezintă:
- moneda naţională care poate constitui un mijlocitor al schimburilor, instrument de măsură a activităţii economice şi care poate fi
utilizată la constituirea de rezerve şi în alte ţări decât cea emitentă;
- moneda naţională care are capacitatea de a stinge imediat obligaţiile de plată din relaţiile economice internaţionale;
- moneda naţională care îndeplineşte funcţia de bani universali.
4) Devizele constituie:
- documente, având formă şi conţinut standardizat, care certifică obligaţia unor persoane (debitori) de a plăti, la o scadenţă
determinată, o sumă de bani exprimată în valută, împreună cu dobânda aferentă, unui beneficiar;
- mijloace şi instrumente de plată şi de credit internaţionale exprimate în valută;
- creanţe ale agenţilor economici autohtoni asupra unor agenţi din exterior, existente sub forma unor înscrisuri, exprimate în valută.
5) Cererea de valută decurge din:
- operaţiunile de import;
- prestările de servicii realizate în ţară de agenţii economici străini;
6) Oferta de valută se formează:
- pentru scopuri de protejare a monedei naţionale în raporturile de schimb cu alte monede;
- pe baza depozitelor bancare constituite în valută de agenţii economici;
- în urma operaţiunilor de export.
7) Corespondenţa corectă:
- operatorii principali - sunt reprezentaţi de bănci;
- operatorii comercianţi - sunt agenţi economici ce realizează activităţi de comerţ internaţional;
- operatorii intermediari - acţionează pe piaţa valutară în calitate de comisionari sau reprezentanţi ai diferiţilor agenţi economici din
comerţul internaţional;
- operatorii speculatori - sunt persoane fizice sau juridice care au acces la piaţa valutară în conformitate cu reglementările în acest
sens din fiecare ţară.
8) Operatorii principali de pe piaţa valutară sunt: băncile;
9) Cererea de valută provine din partea agenților economici pentru:
- extinderea activităților economice;
- interese speculative;
- scopuri de protejare a monedei naționale în raporturile de schimb cu alte monede;
10) Devizele constituie totalitatea mijloacelor şi instrumentelor de plată şi de credit internaționale, exprimate în valută, având rolul de:
toate variantele sunt corecte.
Convertibilitatea
1) Convertibilitatea reprezintă:
- măsura în care o valută străină sau valutele străine deținute de guverne pot fi schimbate pe alte valute străine;
- posibilitatea de a schimba între ele diferite valute;
- posibilitatea deținătorului unei monede de a o schimba în mod legal, pe aur sau contra oricăror altor valute;
- situația în care proprietatea asupra unei monede poate să fie transferată către un terț care domiciliază în altă țară, beneficiarul acestui
transfer putând să o utilizeze, la rândul său, pentru a plăti o datorie exprimată în respectiva monedă.
2) Convertibilitatea deplină reprezintă situația în care: schimbul valutar se efectuează fără restricții la paritatea legală sau la cursul
de schimb valutar;
 3) Convertibilitatea valutară, în accepțiunea FMI, reprezintă: schimbarea liberă a monedei naționale pe o altă monedă străină,
prin vânzare-cumpărare pe piață;
4) Dobândirea regimului de monedă convertibilă necesită îndeplinirea mai multor criterii economico-financiare, respectiv: lichidarea
restricțiilor în folosirea monedei naționale de către rezidenți şi nerezidenți;
5) Convertibilitatea monedelor naționale prezintă diferite grade în funcție de măsura îndeplinirii criteriilor economico-financiare
stabilite de FMI: convertibilitate totală; convertibilitate deplină sau oficială; convertibilitate limitată internă; convertibilitate limitată la
anumite operațiuni.

Cursul valutar
1) Cursul valutar se definește astfel:
- cantitatea de monedă străină oferită pe o unitate de monedă națională, în funcție de raportul dintre cererea şi oferta celor două
monede şi de puterea lor de cumpărare, la un moment dat;
- prețul în baza căruia o valută se schimbă cu alta sau raportul dintre o monedă națională şi una străină.
2) Cursul valutar reprezintă:
- cantitatea de monedă străină ce se primește în schimbul unei unități de monedă națională, în condițiile asupra cărora s-a convenit,
exprimându-se astfel valoarea monedelor respective;
- prețul unei unități monetare naționale, exprimat într-o altă monedă națională cu care se compară valoric, în anumite condiții de timp
şi loc;
3) Cursul valutar este influențat de următorii factori:
- paritatea puterii de cumpărare a celor două monede care se schimbă;
- raportul dintre cererea şi oferta de diferite resurse valutare;
- nivelul şi evoluția inflației interne;
- competitivitatea comerțului exterior;
- situația balanței comerciale.
4) Următoarele afirmații sunt adevărate:
- dacă oferta monedei naționale este redusă, iar resursele dintr-o valută sunt abundente, cursul monedei naționale în raport cu valuta
respectivă crește şi invers;
- deprecierea internă a monedei naționale datorită inflației, generează pe termen lung deprecierea generalizată externă a acesteia în
raport cu alte monede;
- un sold pozitiv al balanței comerciale determină o creștere a cursului monedei naționale (datorită creșterii ofertei de valută);
- un sold negativ al balanței comerciale va determina o scădere a cursului valutar, datorită creșterii cererii de valută, pe fondul
existenței unei penurii de valute pe piața națională;
- cursul valutar reprezintă prețul unei unități monetare, naționale sau internaționale, exprimat într-o altă monedă națională cu care se
compară valoric, în anumite condiții de loc şi timp.
5) Factori care determină cursul valutar: nivelul şi evoluția inflației interne; competitivitatea comerțului exterior; situația balanței
comerciale; raportul dintre cererea şi oferta de diferite resurse valutare;
Operațiuni pe piața valutară
1) Cursul valutar al leului este: prețul unui leu exprimat într-o valută;
2) Operațiunile pe piața valutară se fac aproape în exclusivitate prin intermediul: băncilor;
3) Operațiunile valutare la termen:
- reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută ce se tranzacționează la cursul stabilit în momentul contractării şi se finalizează prin
livrarea valutei şi plata ei la un anumit termen (scadență), mai mare de 48 ore lucrătoare, fixat atunci când s-a încheiat contractul;
- sunt opraţiuni speculative;
- sunt utilizate frecvent de marile firme importatoare, care tranzacționează volumul şi valoarea mărfii în prezent urmând să o
plătească furnizorului în moneda sa națională, după o perioadă de timp, când acesta îi livrează marfa;
- sunt acele operațiuni în care operatorii, vânzători sau cumpărători, mizează fiecare pe o evoluție avantajoasă a cursului valutar la
termen;
4) Operațiunile valutare la vedere:
- constau în cumpărarea sau vânzarea de valută, ce trebuie schimbată, efectiv, în limitele unui timp de maximum 48 ore lucrătoare din
momentul încheierii tranzacției;
- se mai numesc şi operaţiuni curente;
- se realizează la cursul afișat;
- facilitează relaţiile de export-import;
5) Următoarele afirmații sunt adevărate
- în general, cursul la termen este mai ridicat decât cursul la vedere;
- operaţiunile de schimb valutar, după conţinutul lor, sunt: operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen;
- banca manevrează cursul valutar de la o zi la alta sau chiar în cursul aceleiași zi, pentru a stimula după caz, vânzarea sau cumpărarea
de valută, obținând câștig din diferența dintre cursul de vânzare, mai ridicat, şi cel de cumpărare, mai redus;
- operațiunile valutare la termen reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută ce se tranzacționează la cursul stabilit în momentul
contractării şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen (scadență), mai mare de 48 ore lucrătoare, fixat atunci când s-
a încheiat contractul;
Balanța de plăți externe
 1. Balanţa de plăţi evidenţiază:
- ansamblul operațiunilor realizate în decursul unei perioade date de către o țară cu restul lumii;
- situația comerțului unei țări şi tranzacțiile financiare cu restul lumii pe o perioadă determinată, de regulă un an;
- totalitatea plăților şi încasărilor unei ţări cu alte țări, pe o anumită perioadă de timp;
- totalitatea tranzacțiilor efectuate de cetățenii unei țări cu restul lumii.

2. Balanţa comercială constituie:

- relaţia dintre plăţile efectuate de o ţară pentru importul de mărfuri şi încasările din exportul de mărfuri;
- parte componentă a balanţei de plăţi curente;
- instrumentul care reflectă importurile şi exporturile unei ţări, în decursul unei perioade date, pentru a evidenţia soldul dintre
acestea;
3. Balanţa de plăţi externe poate fi caracterizată prin următoarele stări:
- echilibrată, atunci când încasările sunt egale cu plăţile rezultate din relaţiile cu toate ţările partenere în anul sau perioada de
referinţă;
- excedentară, atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt mai mari decât plăţile efectuate în cadrul acestora;
- deficitară, atunci când încasările din străinătate sunt mai mici decât plăţile către străinătate;
4. Balanţa Curentă sau Contul curent include: balanţa comercială; balanţa serviciilor; balanţa veniturilor; balanţa transferurilor
unilaterale;
5. Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital include: balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt; balanţa mişcărilor
de capital pe termen lung; balanţa rezervelor valutare;
Datoria externă
1. Amortizarea datoriei externe înseamnă:rambursarea ei în conformitate cu condiţiile convenite;
2. Datoria externă netă se determină:
- ca diferenţă între creanţele şi angajamentele externe ale unei ţări;
- prin scăderea din activele publice şi particulare ale rezidenţilor unei ţări în străinătate, a activelor deţinute de
rezidenţii externi în ţara debitoare;
3. Gradul de îndatorare faţă de străinătate al ţărilor debitoare se evaluează cu ajutorul următorilor indicatori: dimensiunea
absolută a datoriei externe pe locuitor; raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut;
4. Datoria externă este nu numai o mare problemă economico-financiară actuală, ci şi o problemă de politică internaţională a
cărei rezolvare presupune eforturi concertate interne şi externe concretizate în:
- transformarea creditelor acordate ţărilor care au nivelul cel mai scăzut de dezvoltare, în ajutoare nerambursabile;
- reducerea substanţială a dobânzilor percepute de bănci şi alte instituţii financiare internaţionale la creditele acordate ţărilor în
curs de dezvoltare;
- prelungirea termenelor de rambursare a creditelor;
- prelungirea perioadei de graţie la rambursarea creditelor.
5. Efortul valutar angajat de datoria externă a ţărilor debitoare se reflectă prin:
- mărimea absolută a serviciului datoriei externe (amortizarea creditelor şi dobânzilor aferente);
- raportul dintre serviciul datoriei externe şi încasările din exportul de bunuri şi servicii;
Consumul
1) Consumul autonom reprezintă: acel consum ce depăşeşte venitul disponibil, ce se acoperă prin împrumuturi sau economii
deja constituite;
2) Atunci când venitul creşte ,consumul şi economiile vor creşte în proporţii diferite;
3) Reprezintă factori subiectivi care influenţează mărimea cheltuielilor de consum:
- dorinţa de a obţine dobânzi sau alte sporuri de valoare;
- dorinţa oamenilor de a crea rezerve pentru situaţii neprevăzute;
- dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor.
5) Înclinaţia marginală spre consum ne arată creşterea consumului la o creştere cu o unitate a venitului;
6) Dacă venitul este nul iar consumul de bază este pozitiv înseamnă că:
- are loc un proces de dezeconomisire;
- economisirea este negativă;
7) Atunci când consumul este mai mare decât venitul diferenţa se acoperă din:
- împrumuturi;
- economii deja constituite;
8) Constituie factori subiectivi care determină mărimea cheltuielilor de consum:
- dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii neprevăzute;
- constituirea de rezerve băneşti pentru asigurarea bătrâneţii sau protejarea anumitor persoane;
- dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje prin participarea la unele acţiuni pe baza cărora urmează să realizeze în viitor
proiecte de afaceri;
- instinctul oamenilor de ridicare a standardului de viaţă, prin majorarea treptată a cheltuielilor de consum, pe baza unor rezerve
băneşti formate în timp;
- senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a indivizilor pe seama existenţei unei sume băneşti economisite.
 9) Printre factorii subiectivi care influenţează mărimea cheltuielilor de consum se numără:
- dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor;
- manifestarea la unele persoane a zgârceniei, concretizată în diminuarea cheltuielilor de consum current;
- dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii neprevăzute;
- senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a indivizilor pe seama existenţei unei sume băneşti economisite;
10) Constituie factori obiectivi care influenţează mărimea cheltuielilor de consum:
- nivelul şi dinamica salariului;
- modificările neprevăzute care afectează preţul diferitelor elemente de capital fix şi capital circulant, cauzate de uzura morală
şi/sau accentuarea restricţiilor la unele resurse naturale;
- modificarea aşteptărilor în ceea ce priveşte raportul dintre cheltuielile de consum prezent şi viitor, determinate de schimbările în
puterea de cumpărare a banilor sau de unele riscuri;
- evoluţia ratei dobânzii;
- modificarea politicii fiscale.
Economiile și investițiile
3) Investiţia brută: este mai mare decât investiţia netă;
4) Decizia de a investi are la bază efectuarea unor calcule economice ce constau în calcularea şi analizarea unor
indicatori economici, şi anume:
- raportul dintre rata venitului net actualizat şi rata reală a dobânzii;
- raportul dintre valoarea prezentă a venitului ce urmează a fi obţinut din investiţie şi costul investiţiei;
5) Reprezintă mobiluri psihologice ale economisirii:
- dorinţa de a crea rezerve pentru situaţii neprevăzute;
- zgârcenia;
- prudenţa;
- spiritul de afaceri;
6) Constituie factori care influenţează investiţiile (ca premisă reală a expansiunii economice):
- cererea de investiţii;
- starea generală a economiei naţionale;
- randamentul viitor al bunurilor capital;
- fluctuaţiile profitului la investiţiile existente;
- politica statului în domeniul investiţiilor.
7) Dacă la investiţia netă se adaugă amortizarea cu ajutorul căreia se înlocuieşte capitalul fix uzat, se obţine: investiţia
brută;
8) Luarea unei decizii de investiţii de către întreprinzător se fundamentează pe studii privind oportunitatea financiară a
investiţiei ceea ce presupune determinarea unor indicatori economici, cum sunt:
- rata rentabilităţii investiţiilor;
- rata rentabilităţii minime a investiţiilor;
- perioada de rambursare sau recuperare a investiţiei;
4) Atunci când multiplicatorul investiţiilor este 5 iar investiţiile cresc cu o unitate: consumul creşte cu 4 unităţi;
5) Cu cât înclinaţia marginală spre consum va fi mai mare, cu atât multiplicatorul investiţiilor va fi: mai mare;
6) Corelaţia dintre investiţii şi modificarea producţiei, respectiv a venitului se poate exprima cu ajutorul: coeficientul
capitalului; acceleratorului;
1) Conturi macroeconomice din sistemul conturilor naționale:
- acumularea (modificarea) patrimoniului;
- crearea veniturilor;
- producţia;
- redistribuirea veniturilor;
- repartiţia;
- străinătatea (restul lumii);
2) Impozitele indirecte reprezintă:
- fluxuri de venituri bugetare;
- impozitele plătite pe cifra de afaceri (valoarea vânzărilor), pe valoarea adăugată, pe valoarea activelor, pe proprietate sau pe
valoarea unor produse (ţigări, băuturi etc.) şi care intră în componența prețului pieței, fiind suportate de cumpărători;
3) Următoarele afirmații sunt adevărate
- preţurile pieţei sunt mai mari decât preţurile factorilor de productie;
- prin scăderea din impozitele indirecte a subvenţiilor de exploatare se obţin impozitele indirecte nete;
- contabilitatea naţională descrie cifric activitatea economică, fluxurile materiale, de venituri şi financiare, care au loc în economie,
între diferiţi agenţi economici.
- contabilitatea naţională prezintă sintetic, conform unui cadru contabil riguros, ansamblul informaţiilor privind activitatea economică
a unei naţiuni, descriind fenomenele fundamentale ale producţiei, distribuţiei, repartiţiei şi acumulării.
4) Contabilitatea națională:
- reprezintă principalul sistem de evidenţă şi analiză macroeconomică utilizat în statistica internaţională, de majoritatea ţărilor lumii,
mai ales cele cu economie de piaţă;
 - descrie cifric activitatea economică, fluxurile materiale, de venituri şi financiare, care au loc în economie, între diferiţi agenţi
economici;
- prezintă sintetic, conform unui cadru contabil riguros, ansamblul informaţiilor privind activitatea economică a unei naţiuni,
descriind fenomenele fundamentale ale producţiei, distribuţiei, repartiţiei şi acumulării;
- trebuie să simplifice şi să ordoneze faptele economice, obţinând în acest fel un ansamblu de mărimi omogene ce sunt evaluate şi
prezentate în tabele, care în ansamblul lor formează un sistem de conturi ale economiei naţionale;
- oferă informaţii care permit calcularea indicatorilor de rezultate macroeconomice ce reprezintă instrumente de cunoaştere şi analiză
a economiei naţionale, de fundamentare a deciziilor viitoare, precum şi pentru efectuarea de comparaţii internaţionale, în vederea
aprecierii locului ţării respective în economia mondială.
5) Următoarele afirmaţii nu sunt adevărate: preţurile pieţei sunt mai mici decât preţurile factorilor de productie; sistemul
contabilităţii naţionale cuprinde 7 conturi macroeconomice;
1) Produsul global brut (PGB) exprimă:
- valoarea totală a bunurilor materiale şi serviciilor obţinute într-o anumită perioadă de timp, de regulă 1 an;
- valoarea producţiei brute de bunuri materiale şi servicii realizate de toate sectoarele economiei naţionale, cu sau fără caracter de
marfă, într-o perioadă de timp.
2) Venitul naţional reprezintă:
- produsul naţional net calculat în preţurile factorilor de producţie;
- mărimea agregată a veniturilor obţinute de către proprietarii factorilor de producţie, ca recompensă pentru aportul acestora la
producerea bunurilor şi serviciilor;
- produsul naţional brut în preţurile pieţei plus subvenţiile de exploatare minus impozite indirecte şi consumul de capital fix;
3) Explicaţi diferenţa între PNB nominal şi PNB real.
- P.N.B calculat pe baza preţurilor curente ale fiecǎrui an este denumit P.N.B nominal; P.N.B calculat pe baza
unor preţuri comparabile este denumit P.N.B real. Raportul dintre P.N.B nominal şi P.N.B real reprezintă
deflatorul P.N.B şi reflectă modificǎrile intervenite în nivelul preţurilor sau în puterea de cumpǎrare a banilor.
4) PNB real creşte: când există o creştere în output-ul de bunuri şi servicii;
5) PNB nominal creşte:
- când există o creştere în nivelul preţurilor;
- când există o creştere în output-ul de bunuri şi servicii;
- când există o creştere în nivelul preţurilor şi/sau în output-ul de bunuri şi servicii;
Echilibrul și dezechilibrul economic
1) Cererea globală reprezintă:
- totalitatea cheltuielilor efectuate într-o economie pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii, indiferent de destinaţia
acestora;
- o mărime agregată.
2) Oferta globală reprezintă:
- producţia totală (internă sau naţională) adusă la piaţă, de către unităţile economice producătoare - vânzătoare;
- încasările totale însumate la nivelul tuturor agenţilor economici dintr-o ţară;
- valoarea adăugată obţinută de agenţii economici dintr-o ţară;
- o mărime agregată.
3) Cererea agregată (globală) cuprinde:
- cheltuielile pentru achiziţionarea de bunuri, făcute de către consumatorii finali;
- veniturile alocate şi cheltuite de întreprinderi (firme) pentru investiţiile brute realizate de acestea;
- achiziţiile guvernamentale de bunuri de consum personal şi de bunuri investiţionale pe seama veniturilor bugetare;
- cheltuielile agenţilor economici străini (în valută) pentru a importa dintr-o anumită ţară, respectiv pentru a plăti exporturile acelei
ţări;
4) Politica cererii agregate constă în aducerea economiei naţionale în stare de echilibru prin:
- controlul cheltuielilor totale în economie, inclusiv al celor guvernamentale;
- influenţarea corespunzătoare a producţiei, preţurilor şi ocupării (în sensul punerii celor doi factori ai pieţei în echilibru);
5) Atunci când oferta agregată este mai mică decât cererea nominală:
- se produce inflaţie;
- cresc costurile unitare de producţie;
- există un dezechilibru care poate fi tratat printr-o politică adecvată a ofertei agregate;
- există un dezechilibru care poate fi tratat prin acordarea de stimulente atât pentru întreprinzători cât si pentru salariaţi în vederea
creşterii producţiei.
1) Condiţii de echilibru:
- numărul locurilor de muncă = populaţia aptă de muncă disponibilă;
- oferta de muncă = numărul de locuri de muncă; M · V = P · T;
2) Piaţa muncii se află în situaţia de echilibru atunci când: numărul de locuri de muncă este egal cu populaţia aptă de muncă
disponibilă;
2) Tensiunea aspiraţiei la vânzare se poate exprima astfel:
- diferenţa dintre nivelul aspiraţiei la vânzare şi rezultatul obţinut în urma executării deciziei de a vinde;
3) Nivelul aspiraţiei vânzătorului Nav este:
- un element al mulţimii alternativelor de decizie posibile, care apare la începutul procesului de decizie elementar;
- un indicator ce ajută la înţelegerea modului de manifestare a absorbţiei şi presiunii pe piaţă;
4) Într-un orizont lung de timp, starea de absorbţie: frânează dezvoltarea calitativă a produselor;
5) Următoarele afirmaţii sunt adevărate:
- presiunea accelerează iar absorbţia frânează dezvoltarea calitativă a produselor;
- în condiţiile de presiune există concurenţă între vânzători;
- în condiţii de presiune, cumpărătorul este cel care face selecţia;
6) Atunci când cererea este mai mare decât oferta, pe piaţă există: stare de absorbţie;
7) În condiţii de absorbţie pe piaţă: există concurenţă între cumpărători;
8) Atunci când economia se află în situaţia de trecere de la presiune la absorbţie are loc:
- o accelerare temporară a creşterii economice;
- o creştere bruscă a intenţiei de vânzare, al cărui efect este utilizarea capacităţilor de producţie nefolosite anterior.
9) În situaţia când economia se află în situaţia de trecere de la presiune la absorbţie: are loc accelerarea ritmului creşterii economice;
10) În perioada de trecere de la absorbţie la presiune are loc: diminuarea ritmului creşterii economice;
11) În condiţii de absorbţie pe piaţă: se cumpără tot ceea se produce.
1) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, pe piaţa monetară şi pe piaţa muncii:
- afectează grav toate categoriile de pieţe;
- economia se află în criză structurală profundă;
- necesită o lungă perioadă de tranziţie pentru a restructura aparatul tehnico-productiv;
2) În cazul dezechilibrelor economice sunt esenţiale următoarele:
- excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii;
- excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, pe piaţa monetară şi pe piaţa muncii;
- excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii.
3) Excesul de ofertă pe piaţa bunurilor economice este un proces generat de:
- creşterea concomitentă a salariilor şi a preţurilor;
- creşterea inflaţiei;
- existenţa incertitudinii pe piaţă;
- intenţia de a face investiţii este mai mică decât potenţialul real de investiţie.
4) Presiunea este un proces generat de multiple cauze. Printre acestea se numară:
- creşterea concomitentă a salariilor şi a preţurilor;
- intenţia de a face investiţii este mai mică decât potenţialul real de investiţie;
- existenţa incertitudinii pe piaţă;
5) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii constituie un dezechilibru care existenţa şomajului
implică:
- existenţa şomajului;
- diminuarea producţiei;
- satisfacerea insuficientă a aspiraţiilor consumatorilor;
- disproporţii între ramurile de producţie;
Fluctuațiile activității economice
1) Fluctuaţiile sezoniere:
- sunt determinate de factori naturali sau sociali;
- sunt previzibile;
- sunt explicabile;
- se derulează, de regulă, pe parcursul unui an;
- apar ca urmare a influentei unor factori naturali;
- se datorează şi unor împrejurări sociale;
- sunt în general explicabile şi previzibile;
2) Un ciclu economic poate fi reprezentat sub formă grafică astfel:
- pe ordonată este surprins ritmul PNB, iar pe abscisă timpul;
- pe ordonată este surprins ritmul venitului naţional iar pe abscisă timpul.
3) Următoarele afirmaţii sunt adevărate:
- evidenţierea evoluţiei ciclice este posibilă pe baza analizei datelor statistice, în special, a celor care exprimă activitatea la nivel
macroeconomic;
- fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea activităţii economice, de interdependenţele dintre părţile sale;
- fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor, pregătesc premisele care asigură activităţii economice
continuitate, schimbări calitative şi progres;
- ciclicitatea reprezintă forma de evoluţie firească, normală a activităţii economice;
- evoluţia principalelor fenomene economice este pulsatorie, se derulează sub formă ondulatorie, are un caracter ciclic.
5) Fluctuaţiile întâmplătoare, accidentale:
- sunt determinate de factori aleatori;
- sunt determinate de evenimente neaşteptate: cataclisme naturale, evenimente sociale şi politice deosebite;
- sunt determinate de deciziile neaşteptate ale unor agenţi economici;
1) Funcţiile pe care le îndeplineşte recesiunea (şi manifestările de criză economică) au rolul: de a restabili temporar, cu
preţul unei risipe de resurse economice, sistemul de fluxuri şi corelaţii din economie;
1) În faza de expansiune a ciclului economic, se constată o creştere semnificativă a următorilor indicatori:
- producţia şi venitul naţional;
- gradul de ocupare a forţei de muncă;
- profiturile şi vânzările.
2) Recesiunea se manifestă prin: reducerea producţiei şi a gradului de ocupare și creşterea numărului falimentelor, şomerilor şi a
stocurilor.
3) Ciclurile decenale se mai numesc: ale afacerilor sau Juglar;
5) Constituie faze ale ciclului decenal:
- expansiunea;
- punctul de cotitură superior (criza);
- depresiunea;
- punctul de cotitură inferior (de începere a refacerii, respectiv a expansiunii);
6) În perioada de recesiune, în general, are o tendinţă de stagnare sau de reducere: rata ocupării populaţiei active.
7)În condiţii de expansiune economică, are tendinţă de creştere: rata de creştere economică;
3) În condiţii de recesiune se recomandă ca instrumente ale politicii economice (anticiclice):
- reducerea ratei dobânzi;
- creşterea cheltuielilor publice;
- reducerea fiscalităţii;
4) În cadrul măsurilor anticiclice compatibile cu faza de recesiune se includ:
- diminuarea ratei dobânzii;
- mărirea cheltuielilor guvernamentale;
- creşterea masei monetare.
5) Măsurile anticiclice urmăresc: atenuarea recesiunii şi a efectelor negative pe care acesta le generează;
6) În faza de recesiune, fiscalitatea: se reduce;
7) Politica fiscală foloseşte ca elemente: impozitele;
8) Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente: rata dobânzii; creditul; masa monetară;
9) Stabilizatorii automaţi ai cererii agregate reprezintă:mecanisme instituţionalizate care împiedică sau antrenează fluctuaţiile
cererii agregate în raport cu conjunctura economică;
10) Stabilizatori automaţi ai cererii agregate:
- impozitele progresive asupra veniturilor;
- generalizarea asistenţei pentru şomaj şi de ajutor social pentru anumite categorii ale populaţiei;
- relativa rigiditate a preţurilor, salariilor şi altor categorii de venituri în raport de evoluţia conjuncturii economice;
- creşterea rolului firmelor mari ce menţin un trend relativ stabil investiţiilor, independent de faza ciclului economic.
11) Cheltuielile guvernamentale cresc în perioadele de recesiune pentru: a majora cererea globală;
12) În faza de recesiune: politica fiscală promovată are menirea de a încuraja consumul şi investiţiile;
13) Expansiunea este frânată de: apariţia unor dezechilibre economice;
14) Politica cheltuielilor publice şi politica fiscală abordate în legătura lor reciprocă, formează: politica bugetară;
15) Constituie stabilizatori automaţi ai cererii agregate:
- sistemul fiscal progresiv asupra veniturilor care atenuează scăderea cererii şi consumului agregat în perioadele de recesiune şi
limitează creşterea cheltuielilor pentru consum în perioadele de expansiune;
- generalizarea asistenţei pentru şomaj şi de ajutor social pentru anumite categorii ale populaţiei;
- relativa rigiditate a preţurilor, salariilor şi altor categorii de venituri în raport de evoluţia conjuncturii economice care favorizează
stabilitatea cererii agregate;
- creşterea rolului firmelor mari, puternice care prin politica de gestiune a stocurilor şi a programelor de investiţii pe termen lung, a
importantelor resurse de autofinanţare ş.a., menţin un trend relativ stabil investiţiilor, independent de faza ciclului decenal.
Inflația
1) Inflaţia reprezintă:
- un dezechilibru macroeconomic monetaro-real;
- creşterea masei monetare din circulaţie peste nevoile economiei;
- depreciere monetară;
2) Nu orice creştere a preţurilor este sinonimă cu inflaţia, întrucât este vorba de:
- creştere anormală a preţurilor;
- creştere permanentă a preţurilor;
- creştere neuniformă a preţurilor;
- un fenomen cumulativ.
3) Inflaţie a penuriei: se caracterizează printr-o insuficienţă a ofertei, surplusul de bani manifestându-se în raport cu o cantitate
mică de bunuri şi servicii.
4) Inflaţia galopantă se caracterizează printr-o creştere generalizată a preţurilor de: peste 15% anual;
5) Stagflaţia desemnează acea stare a economiei caracterizată prin: inflaţie deschisă, şomaj, „creştere economică zero”.
6) Deflaţia:
- constă în ridicarea nivelului dobânzilor sau diminuarea acordării creditelor bancare;
- are ca scop blocarea sau temperarea creşterii preţurilor, precum şi majorarea puterii de cumpărare a monedei;
- constă în restrângerea masei monetare în circulaţie prin anularea mijloacelor de plată sau convertirii acestora într-un anumit raport.
7) Situaţia în care economia se află în declin, producţia naţională scade iar inflaţia este galopantă, corespunde:
slumpflaţiei;
8) Un ritm mediu anual de creştere a preţurilor de până la 3% corespunde: hiperinflaţiei.
9) Stagflaţia este:
- o stare economică caracterizată prin persistenţa şomajului şi inflaţiei;
- acea stare a economiei în care producţia stagnează fără ca masa monetară să se micşoreze determinând apariţia şomajului şi inflaţiei;
1) Printre cauzele care pot conduce la inflaţia prin cerere reţinem:
- detezaurizarea, determinată şi întreţinută de o instabilitate economică şi politică;
- creştere excesivă a salariilor fără acoperire în bunuri şi servicii;
2) Printre cauzele care pot conduce la inflaţia prin ofertă reţinem: nivelul redus de atracţie al oportunităţilor de
investiţii în condiţiile unui mediu concurenţial dur şi al unei densităţi mari a capitalului.
3) Inflaţia prin costuri se explică prin:
- mecanismul de circuit al producerii bunurilor, prin faptul că mărfurile se produc din mărfuri;
- politică salarială nefondată pe criterii economice;
- politică de creştere a impozitelor indirecte.
4) Spirala inflaţionistă se produce atunci când: inflaţia prin costuri se manifestă concomitent cu inflaţia prin cerere;
5) Emisiunea monetară suplimentară nu se face în mod direct şi automat răspunzătoare de creşterea preţurilor întrucât:
emisiunea se poate face în aceeaşi cadenţă cu ritmul creşterii PIB;
6) Printre cauzele care conduc la creşterea excesivă a masei băneşti : politică salarială nefondată pe criterii economice;
7) Cauzele care pot conduce la inflaţia prin ofertă reţinem:
- slaba mobilitate a factorilor de producţie;
- nerespectarea termenelor de punere în funcţiune a investiţiilor;
- condiţii climaterice, politice, conjuncturale (interne şi externe) nefavorabile;
- modificări rapide ale cererii, coroborate cu o prelungire nepermisă a reţelelor de distribuţie care-i îndepărtează pe producători de
percepţia efectivă şi directă a cererii.
8) Cauzele care conduc la creşterea excesivă a masei băneşti în circulaţie reţinem ca esenţiale:
- intrarea în circulaţie activă a unor sume de bani care anterior au fost ţinute în rezervă de posesorii lor;
- intrarea masivă de devize ca urmare a unui excedent al balanţei plăţilor curente care se adaugă mijloacelor de plată interne, sporindu-
le;
- o politică salarială nefondată pe criterii economice, care umple canalele circulaţiei cu bani fără acoperire;
- dezvoltarea exagerată a creditului bancar.
9) Ecuaţia cantitativă a schimbului a lui Irving Fischer:
- este pusă în evidenţă de relaţia: MV = PT;
- susţine că pentru o viteză de circulaţie a banilor dată, şi în condiţiile în care orice surplus de bani se transformă automat în cerere de
bunuri şi servicii, orice excedent al masei monetare peste valoarea producţiei, conduce la inflaţie;
- este expicaţia cea mai simplistă a relaţie bani-inflaţie;
- a fost şi a rămas încă punct de plecare pentru toţi cei care consideră că inflaţia este un fenomen prin excelenţă monetar;
10) Cauze esenţiale care conduc la creşterea excesivă a masei băneşti în circulaţie:
- împrejurarea în care statul nu se împrumută spre a produce bunuri şi servicii suplimentare, ci spre a consuma, activând o cerere fără
corespondent în planul ofertei;
- dezvoltarea exagerată a creditului bancar;
- intrarea în circulaţie activă a unor sume de bani care anterior au fost ţinute în rezervă de posesorii lor;
1) Consecinţele inflaţiei se concretizează în:
- incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei şi o intensificare a luptelor sindicale;
- erodarea capitalurilor, ceea ce incită la rate de amortizare accelerată care măresc costurile şi, implicit, preţurile;
- antrenarea şi extinderea şomajului.
2) În cazul creditelor acordate anterior:
- inflaţia avantajează pe debitori, deoarece creditele luate anterior au reprezentat o putere de cumpărare mult mai mare decât sumele
rambursate care au o putere de cumpărare mai mică;
3) Antrenează scăderea producţiei şi a gradului de ocupare: inflaţia prin costuri;
4) Inflaţia, fiind un fenomen complex, ce afectează organismul economic şi social în structurile sale cele mai intime, are şi consecinţe
pe măsură. Cele mai semnificative se referă la:
- influenţe asupra consumului, economisirii şi investiţiilor;
- consecinţe în plan social;
- antrenează importuri masive spre a acoperi golurile lăsate de dimensiunea redusă a producţiei naţionale;
- inflaţia îi face bogaţi pe cei care au, şi îi sărăceşte pe cei deja săraci;
- determină devalorizarea capitalurilor.
5) Constituie consecinţe ale inflaţiei:
- inflaţia schimbă comportamentul individual atât în actul de consum cât şi în cel al economisirii – consumatorii pentru a atenua
efectele deprecierii monetare accelerează ritmul cumpărărilor, plasându-şi banii, pe cât posibil în bunuri de folosinţă îndelungată sau
în “valori refugiu” cum ar fi aur, opere de artă etc.;
- determină devalorizarea capitalurilor şi deformarea semnificaţiei reale a elementelor de bilanţ - activ şi pasiv;
- antrenează scăderea gradului de ocupare;
- operează o diferenţiere inechitabilă a titularilor de venituri - afectaţi şi defavorizaţi sunt cei cu venituri mici şi fixe;
- generează incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei.
1) Printre măsurile contra inflaţiei prin cerere şi ofertă se numără: susţinerea ofertei prin încadrarea suficientă în structurile
comerţului internaţional;
2) Printre căile de reducere a dimensiunii costurilor, ca parte componentă a preţurilor, reţinem ca semnificative:
- încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri şi asigurarea unui climat de stabilitate economică şi politică;
- politică de salarizare fondată pe criterii economice.
3) Constituie măsuri contra inflaţiei prin costuri:
- găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime scumpe;
- o politică de venituri rezonabilă, care să încadreze câştigurile agenţilor economici ca şi veniturile statului în limite acceptabile şi
profitabile pentru ei, dar suportabile şi de către societate;
- o politică de salarizare fondată numai pe criterii economice;
- creşterea preţurilor.
4) Constituie măsuri monetaro-financiare care fac obiectul politicilor guvernamentale antiinflaţioniste:
- revalorizarea;
- devalorizarea;
- deflaţia;
- creşterea impozilelor şi taxelor indirecte;
5) Deflaţia, prin care statul urmăreşte blocarea sau temperarea creşterii preţurilor, precum şi majorarea puterii de cumpărare a
monedei, prin diminuarea cantităţii de monedă în circulaţie, îmbracă mai multe forme. Acestea sunt:
- deflaţia monetară;
- deflaţia financiară;
- deflaţia de credit;
6) Devalorizarea, ca măsură antiinflaţionistă de factură monetaro-financiară:
- înseamnă adaptarea legală a cursului oficial al monedei naţionale, mai mare, la cel al pieţei mai mic;
- are ca element pozitiv, faptul că ieftineşte exportul;
- conduce la o reaşezare a preţurilor pe baza unor criterii care rezultă din adevăratele raporturi valorice indicate de realitatea practică;
- poate determina neîncredere în monedă, atunci când nu este corelată cu măsuri de creştere a producţiei, asigurarea echilibrului
bugetar, control riguros al emisiunilor monetare şi al acoperirii lor corespunzătoare cu bunuri.
7) Revalorizarea, ca măsură antiinflaţionistă de factură monetaro-financiară:
- este măsura prin care statul urmăreşte reîntoarcerea monedei naţionale la cursul mai mare avut iniţial;
- constituie o măsură prin care restabileşte încrederea în monedă;
- scumpeşte exporturile şi, de aici, reducerea posibilităţii procurării de valută.
8) În vederea restabilirii echilibrului cerere- ofertă, căile prin care excesul de cerere poate fi temperat
- “îngheţarea” salariilor;
- încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri şi asigurarea unui climat de stabilitate economică şi politică;
- creşterea ratei dobânzii.
9) Constituie măsuri contra inflaţiei prin costuri:
- blocarea preţurilor;
- o politică de venituri rezonabilă, care să încadreze câştigurile agenţilor economici ca şi veniturile statului în limite acceptabile şi
profitabile pentru ei, dar suportabile şi de către societate;
- o politică de salarizare fondată numai pe criterii economice;
- găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime scumpe
10) Constituie măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă care au în vedere impulsionarea ofertei:
- asigurarea unor reforme economice coerente;
- înlăturarea inapetitului pentru muncă şi a deficienţelor organizatorice;
- crearea de noi capacităţi de producţie şi folosirea la parametrii nominali a celor existente;
- încadrarea eficientă în structurile comerţului internaţional;
- punerea la timp în funcţiune a obiectivelor de investiţie.
Ocuparea și șomajul
1) Şomajul apare atunci când: oferta de muncă este mai mare decât cererea de muncă;
1) Rata şomajului se determină ca un raport procentual între:
- numărul de şomeri şi populaţia ocupată;
- numărul de şomeri şi populaţia neocupată;
2) Ocuparea deplină reprezintă:
- acel volum şi acea structură a ocupării care permit obţinerea de maximum de bunuri pentru acoperirea nevoilor oamenilor constituiţi
în diverse colectivităţi.
- acea ocupare ce este compatibilă cu rata naturală a şomajului;
- un concept istoric şi statistic în care circa 97% din populaţia activă disponibilă este utilizată efectiv.
3) Din perspectiva intensităţii şomajului distingem: şomaj total, şomaj parţial şi şomaj deghizat;
4) Şomajul este: o stare negativă a economiei;
5) Conform definiţiei Biroului Internaţional al Muncii, o persoană este considerată şomer dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
nu munceşte; este aptă de muncă; caută un loc de muncă;
6) Când oferta de muncă creşte: creşte şomajul dacă economia nu asigură crearea de locuri de muncă conform cu creşterea ofertei
de muncă;
7) Cererea de muncă: depinde de dezvoltarea economică; reprezintă nevoia de muncă salarială ce se manifestă într-o
economie la un anumit moment dat.
8) Şomajul: se poate măsura atât în mărimi absolute cât şi în mărimi relative; nu este decât o problemă de estimare;
10) Categoriile de persoane, care se încadrează în şomajul voluntar sunt:
- persoanele angajate care preferă să-şi înceteze temporar activitatea, apreciind că ajutorul de şomaj le poate asigura o existenţă
decentă;
- şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai bune decât cele oferite de întreprinderi şi instituţii, cât şi faţă de cele pe care le-au deţinut;
- persoanele apte dar inactive (femeile casnice) care intenţioneză să lucreze în condiţii salariale, dar ezită încă să se încadreze în
condiţiile date (ca nivel de salariu, ca distanţă de domiciliu etc).
1) Şomajul se caracterizează prin: structură; nivel; intensitate; durată.
2) Structura şomajului poate fi determinată în funcţie de:
- domeniul de activitate;
- vârsta populaţiei afectate de şomaj;
- calificarea şomerilor;
3) Şomajul este total atunci când: o persoană îşi pierde locul de muncă şi încetează total activitatea;
4) Nivelul şomajului se poate determina: în mod absolut, ca număr de şomeri;
5) În funcţie de intensitate putem distinge mai multe forme de şomaj. Acestea sunt: şomaj total; şomaj deghizat; şomaj
parţial;
1) Constituie modalităţi de asigurare a unor venituri garantate pentru şomeri:
- ajutorul sau îndemnizaţia de şomaj;
- impozitul negativ;
- alocaţia de sprijin;
2) Ajutorul de şomaj se plăteşte: şomerilor numai pe o anumită perioadă de timp de la pierderea locului de muncă;
3) Mărimea ajutorului de şomaj trebuie astfel stabilită încât:
- să nu genereze resemnare, suficienţă sau nemulţumire;
- să incite permanent la încadrarea în muncă.
1) Reprezintă măsuri antişomaj:
- creşterea mobilităţii populaţiei active;
- creşterea investiţiilor;
- dezvoltarea serviciilor;
2) Cea mai eficientă măsură pentru diminuarea şomajului este: pregătirea salariaţilor;
3) O mai bună repartiţie a fondului total de muncă, ca măsură antişomaj se poate realiza prin:
- reducerea duratei săptămânale de lucru;
- extinderea locurilor de muncă cu program redus şi/sau cu timp parţial de muncă;
- scăderea vârstei de ieşire la pensie;
- prelungirea duratei şcolarităţii obligatorii;
- creşterea timpului (opţional) afectat ridicării calificării; extinderea locurilor de muncă cu program redus şi/sau cu timp parţial de
muncă.
4) Creşterea mobilităţii populaţiei active, ca măsură antişomaj, poate fi favorizată de:
- îmbunătăţirea conţinutului învăţământului, asigurarea unei structuri adecvate acestuia;
- orientarea profesională a tinerilor spre domeniile cele mai dinamice ale activităţilor social-economice;
- adoptarea de măsuri complexe – legislative şi executive – care să faciliteze deplasarea oamenilor la noile locuri de muncă;
5) Reprezintă măsuri antişomaj:
- creşterea investiţiilor;
- dezvoltarea serviciilor;
- o mai bună repartiţie a fondului de muncă;
- încetarea substituirii muncii prin capital.