1.

Natura si functiile monedei

Moneda aflată sub forma banilor de hârtie şi a monedeidivizionare, care este utilizată în economie, este
cunoscută sub denumirea de numerar, iar banii de cont, sub denumirea de monedă scripturală. Banii
sunt un instrument-cheie într-o economie de piaţă. Acest rol este pus în evidenţă de funcţiile pe care
banii le îndeplinesc în cadrul vieţii economice, şi anume: funcţia de mijloc de schimb; funcţia de măsură
a valorii (etalon al preţurilor); funcţia de conservare de valoare şi acumulare; funcţia de plată; bani
universali.

Sunt considerate ca funcţii clasice ale monedei:

a) etalon al valorii sau unitate de cont. Moneda serveşte la măsurarea cheltuielilor de producţie şi a
rezultatelor, la realizarea de calcule economice prin care se stabileşte costul activităţilor desfăşurate

sau programate a se desfăşura, se apreciază eficienţa, se determină preţul produselor şi al serviciilor.

b) mijlocitor al schimbului. Moneda serveşte procesului circulaţiei mărfurilor, intervenind în actul de

vânzare-cumpărare al unei mărfi, ce trece de la producător la consumator în schimbul unei anumite
cantităţi de monedă.

c) funcţia de rezervă (rezerva de valoare). Prin aceasta, moneda permite transferarea puterii de
cumpărare în timp şi constituie o parte a activelor agenţilor economici.

d) funcţia de monedă universală. Moneda este folosită şi în cadrul relaţiilor economice internaţionale la
cumpărarea de bunuri şi servicii.

2. Evolutia si formele monedei

Moneda apare de timpuriu în istoria societăţii omeneşti fiind prezentă în tranzacţii sub forma unor
mărfuri obişnuite şi foarte variate. Înainte de apariţia monedei de formă discoidală s-au folosit alte
obiecte cu valoare de schimb. Primele monede propriu-zise au fost bătute în Asia Mică, în

secolul VII î.Chr., dintr-un aliaj natural de aur şi argint numit electrum. În epoca antică dar şi mai târziu
monedele de valoare mai ridicată se băteau din argint sau din aur, acestea având valoare intrinsecă prin

metalul preţios conţinut. Prin dezvoltarea schimbului se creează un dezechilibru între cererea şi oferta
de monedă-marfă care a dus la necesitatea găsirii altor forme de monedă. Apare astfel moneda de
hârtie (bancnotele sau moneda fiduciară) şi moneda de cont (scripturală). În secolele XVII-XVIII în

Anglia, Suedia şi Ţările de Jos apar biletele de bancă şi moneda de cont. Prin dezvoltarea schimbului se
creează un dezechilibru între cererea şi oferta de monedă-marfă care a dus la necesitatea găsirii altor

forme de monedă. Apare astfel moneda de hârtie (bancnotele sau moneda fiduciară) şi moneda de cont
(scripturală). La începutul secolului al XIX-lea emisiunea bancnotelor se generalizează în toată Europa
Occidentală. Moneda de cont apare prinînscrierea sumelor de bani în contul clienţilor băncilor
comerciale. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se perfecţionează tehnicile bancare şi apar noi
forme ale monedei scripturale: cecurile şi viramentele.
Formele monedei:

a) piesele sau moneda divizionară;

b) biletele de bancă sau moneda fiduciară (fiducia = încredere)

c) moneda scripturală (depozite la vedere), emisă de bănci, case de economii ş.a.;

d) moneda electronică.

3. Sistemele monetare
Totalitatea formelor de monedă, a principiilor şi normelor juridice şi economice care reglementează
circulaţia monetară în interiorul unei ţări formează sistemul monetar. Fiecare ţară are un sistem
monetar propriu, care s-a constituit şi dezvoltat treptat, pe măsura dezvoltării economiei naţionale.
Omenirea a cunoscut de-a lungul timpului mai multe tipuri de sisteme monetare. Dacă avem în vedere
natura etalonului monetar, au existat sisteme monetare unde etalonul era metalul preţios, sisteme
monetare bazate pe aur-devize şi sisteme monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare.

4. Valoarea si puterea de cumparare a monedei

Puterea de cumpărare a monedei reprezintă totalitatea bunurilor și serviciilor ce pot fi procurate într-o
economie cu o anumită sumă de bani sau cu o unitate monetară. Valoarea monedei este dată de
puterea sa de cumpărare.

5. Convertibilitatea monetara
Convertibilitate reprezintă însuşirea legală a unei monede de a putea fi preschimbată cu o altă monedă
în mod liber prin vânzare şi cumpărare pe piaţă. Nu există restricţii nici cu privire la suma preschimbată,
nici la scopul preschimbării (plăţi pentru tranzacţii curente sau mişcări de capital) si nici la calitatea celui
care efectuează preschimbarea. Convertibilitatea se bazează, în prezent pe posibilitatea oferită de
autorităţile monetare ale unei ţări, de a schimba moneda naţională, în orice moment, pe devize străine.

Există, în decursul istoriei, mai multe variante ale convertibilităţii:

a) Convertibilitatea in condiţiile etalonului aur

b) Convertibilitatea aur-devize (valutară)

c) Convertibilitatea de piaţă

6. Conceptul si formele finantarii

Finanţarea reprezintă operaţiunea de punere la dispoziţia persoanelor fizice sau juridice a unor fonduri
băneşti din anumite resurse şi în condiţii bine determinate pentru scopuri precise. Într-o formulare
generală, termenul de finanţare desemnează ansamblul disponibilităţilor băneşti, precum şi al
instrumentelor sau mijloacelor de plată de care dispune şi pe care le poate utiliza un agent economic, o
colectivitate sau autoritate publică sau un stat, pentru realizarea obiectului de activitate. Se disting
finanţele publice, aparţinând statului şi administraţiilor locale şi finanţele private, aparţinând
intreprinderilor indiferent de natura şi mărimea acestora. La nivelul întreprinderilor, sursele de finanţare
a investiţiilor pot fi grupate în următoarele categorii:

a) finanţare internă sau autofinanţare: amortizarea plus profitul repartizat în acest scop;

b) emisiunea de titluri de valoare: acţiuni şi obligaţiuni puse în vânzare pe piaţa financiară;

c) recurgerea la credite bancare.

7. Creditul – continut si functii

Creditul reprezintă o relaţie (economică) bănească ce se stabileşte între o persoană fizică sau juridică
(creditor), care acordă un împrumut de bani sau care vinde mărfuri sau servicii pe datorie, şi o altă
persoană fizică sau juridică (debitor), care primeşte împrumutul sau cumpără pe datorie; împrumut
acordat (cu titlu rambursabil şi condiţionat de obicei de plata unei dobânzi).

Principalele funcţii îndeplinite de credit în cadrul economiei sunt:

a) mijloceşte procesul de mobilizare a resurselor de fonduri (capital) temporar disponibile la unele

întreprinderi şi persoane şi orientarea către cei ce au nevoi mai mari decât posibilităţile proprii
de acoperire

b) favorizează desfacerea mărfurilor pe o scară mai largă: producătorii vând mărfuri pe credit
comercianţilor angrosişti, iar aceştia vând pe credit celor care vând cu amănuntul, în schimbul

unei poliţe pe care comerciantul angrosist (cu ridicata) o scontează la bancă;

c) exercită influenţă asupra creşterii consumului, prin cumpărarea pe credit şi vânzarea în rate a
unor bunuri de valoare mare şi de uz îndelungat;

d) îndeplineşte şi o importantă funcţie în procesul de reglare a circulaţiei monetare, prin punerea

în circulaţie a hârtiilor (banilor) de credit, precum şi prin operaţiuni de credit care se substituie
monedei, sporind viteza de circulaţie a acesteia şi mărind cantitatea de mijloace de plată puse la
dispoziţia economiei naţionale.

8. Clasificarea creditelor
Clasificarea creditelor se realizează din mai multe puncte de vedere, funcţie de subiecţii, obiectul, durata
sau importanţa economică:
I. Din punct de vedere al formei în care se acordă şi al subiecţilor relaţiei de credit, se disting mai multe
forme:

a) Credit comercial, acordat între industriaşi şi comercianţi, prin vânzarea mărfurilor în schimbul unor
instrumente de credit.

b) Credit bancar reprezentat prin împrumutul acordat de către bănci întreprinderilor particulare sau
publice, precum şi persoanelor.

II. Din punct de vedere al relaţiilor pe care le implică, se distinge creditul privat – creditul consimţit
persoanelor sau întreprinderilor particulare – şi creditul public, acordat statului şi instituţiilor de drept

public.

III. Din punct de vedere al termenului pentru care se acordă, distingem:

- credit pe termen scurt, care are scadenţa până la un an;

- credit pe termen mediu (până la 5 ani);

- credit pe termen lung, acordat pentru o durată de peste 5 ani.

IV. Din punct de vedere al condiţiilor de acordare, practica a deosebit două genuri de credit:

- credit personal, acordat fără garanţie materială, pe baza încrederii personale,

- credit real, întemeiat pe o garanţie obiectivă.

V. Din punct de vedere al destinaţiei finale sau al mobilului urmărit de cel ce se împrumută, creditul
poate fi:

- de producţie, în cazul în care, indiferent de termenul pentru care se contractează, el este utilizat
pentru lărgirea şi modernizarea producţiei şi, în general, a activităţii economice.

- credit de consum, când el este destinat achiziţionării unor bunuri de consum de către populaţie.

VI. Din punct de vedere al apartenenţei creditorilor şi debitorilor, creditul poate fi:

- credit intern, când debitorul şi creditorul sunt din aceeaşi ţară;

- credit extern (internaţional), când debitorul şi creditorul sunt din ţări diferite

9. Scontul si rescontul
Scontarea reprezintă operaţia prin care banca creditează posesorul unei poliţe neajunse la scadenţă cu
valoarea netă a acesteia, prelevând dobânda şi comisionul (taxa scontului) aferente transferului
creanţei. În urma acestui act, banca respectivă devine beneficiarul cambiei.

Rescontarea reprezintă operaţiunea efectuată de banca centrală a unei ţări în vederea aprovizionării cu
mijloace băneşti a băncilor comerciale. Pe baza prezentării la banca centrală a unui portofoliu de cambii
scontate de ele, băncile comerciale obţin în schimb mijloace băneşti înainte de scadenţele cambiilor
respective. În acest fel, rescontarea apare ca o operaţiune de refinanţare de către banca centrală, iar
creditele de rescont constituie o pârghie de acţiune asupra circulaţiei monetare.

10.Bancile si sistemul bancar in economia contemporana

Banca este o instituţie financiară care are ca obiect principal de activitate atragerea de depozite şi
acordarea de credite. Băncile sunt organizate sub forma societăţilor comerciale pe acţiuni şi îşi
desfăşoară activitatea sub supravegherea băncii centrale. Banca este o instituţie financiară şi de credit,
de stat sau particulară, ale cărei funcţii principale sunt:

- atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile ale clienţilor în conturile deschise acestora;

- acordarea de credite pe diferite termene;

- efectuarea de viramente între conturile clienţilor şi de transferuri în conturile deschise la alte

bănci;

- emiterea de instrumente de credit şi efectuarea de tranzacţii cu asemenea instrumente;

- vânzarea-cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare

Cadrul legislativ conform căruia s-a derulat activitatea bancară în România cuprindea Legea privind
activitatea bancară şi Legea Băncii Naţionale a României adoptate încă din 1991. Prin prevederile

respectivelor legi se urmărea crearea unui cadru specific funcţionării în bune condiţii a activităţii
bancare. În acest cadru, sistemul bancar din România a fost structurat şi organizat pe două niveluri:

a) Banca Naţională a României, cu funcţii de institut unic de emisiune, de reglementare în

domeniul monetar şi al creditului şi de supraveghere a tuturor societăţilor bancare;

b) Băncile, constituite ca societăţi comerciale, a căror activitate are ca obiect principal atragerea de
fonduri de la public şi agenţii economici, acordarea de credite şi efectuarea multor alte servicii
cu specific bancar.

Alături de Banca Naţională sistemul bancar cuprinde băncile specializate şi alte instituţii financiare
constituite ca cu respectarea legilor în vigoare pe baza autorizaţiei emise de B.N.R.

11.Riscul in activitatea bancara

Riscul poate fi definit ca probabilitatea de apariţie a unui eveniment neprevăzut ce are ca efect
modificarea rezultatelor obţinute. Conform acestei definiţii, efectele produse de apariţia riscului pot fi
atât pozitive, cât şi negative. Activitatea economică implică riscul. El poate fi definit, în esenţă, ca un
eveniment incert şi probabil, care produce daune ce diminuează profitul şi patrimoniul întreprinderii.
Sursa riscului se găseşte fie în cauze obiective, adică în schimbările care au loc în ştiinţă, tehnică, în
economie sau în condiţiile naturale, fie în cauze subiective:

- gradul insuficient de cunoaştere şi prevedere în adoptarea deciziilor;

 - evoluţia diferită, negativă a situaţiei unor parteneri de afaceri şi deci în relaţiile dintre creditori
şi debitori;

- schimbarea condiţiilor ca urmare a unor decizii sau schimbări neaşteptate financiare, politice
etc.

Activitatea bancară se confruntă cu următoarele tipuri principale

de riscuri 3 :

- riscul pierderii de capital sau al insolvabilităţii;

- riscul imobilizării sau al lipsei de lichidităţi;

- riscul modificării dobânzilor pentru resursele mobilizate;

- riscul eroziunii capitalului prin inflaţie, eroziune care nu esteprevenită sau recuperată prin
măsuri asigurătorii, în primul rând prin rata dobânzii;

12.Definirea si continutul pietei financiare

În concepţia anglo-saxonă, piaţa de capital este sinonimă cu piaţa valorilor mobiliare ; împreună cu piaţa
monetară, formează piaţa financiară şi asigură investirea capitalurilor pe termen mediu şi lung. În

virtutea acestei concepţii piaţa de capital şi piaţa monetară sunt integrate pieţei financiare. În acest
context, piaţa de capital este considerată ca fiind acel sistem financiar în care organismele
internaţionale, societăţile comerciale şi guvernul, pot investi sume de bani considerabile, sau pot
împrumuta capital. Având în vedere legislaţia română în domeniu şi ţinând cont de operatorii specifici,
structura pieţei financiare se prezintă ca un ansamblu al relaţiilor, mecanismelor şi pârghiilor de alocare
eficientă a resurselor băneşti disponibile, aflate la îndemâna agenţilor economici şi a statului.

Piaţa financiară românească este formată din următoarele segmente:

a) Piaţa monetară specializată în atragerea, păstrarea şi plasarea resurselor financiare pe termen

scurt.

b) Piaţa de capital

13.Actiunile- definitie si clasificare

Acţiunea este un titlu financiar prin care se demonstrează contribuţia posesorului la capitalul social al
unei societăţi comerciale pe acţiuni emise. Acţiunea reprezintă o hârtie de valoare care conferă
posesorului ei dreptul de proprietate asupra unei părţi din capitalul social al firmei emitente. Fiecare
acţiune reprezintă o fracţiune a capitalului social al întreprinderii.

Acţiunile sunt emise de societăţile pe acţiuni şi pot fi:

- după forma lor: acţiuni la purtător şi acţiuni nominative;

 - după rolul firmei emitente: acţiuni cotate şi acţiuni necotate.

14.Obligatiunile
Obligaţiunea este o hârtie de valoare care confer posesorului său dreptul de creanţă asupra firmei
emitente. Obligaţiunile sunt titluri negociabile care reprezintă o creanţă pe termen lung asupra unei
societăţi, statului sau unei alte persoane juridice de drept public. Ele sunt titluri de valoare deoarece,
spre deosebire de un alt împrumut, datoria ca atare poate fi cumpărată şi vândută pe piaţa deschisă.
Caracterul lor negociabil decurge din posibilitatea că obligaţiunile pot fi transferate cu uşurinţă de la un
proprietar la altul. Obligaţiunile sunt emise la valoarea nominală, care este valoarea împrumutului pe
care emitentul lor se obligă să o restituie la scadenţă. Aceasta se determină ca raport între împrumutul
lansat pe piaţă şi numărul obligaţiunilor emise.

15.Bursele de valori
Bursa de valori este o instituţie reglementată, constituită ca societate pe acţiuni, având un regulament
propriu de organizare şi funcţionare în care sunt precizate aspecte privind condiţiile de acceptare a
hârtiilor de valoare, tipurile de operaţiuni permise, regulile la care se supun operatorii. Bursa de valori
joacă un rol important şi îndeplineşte mai multe funcţii în condiţiile economiei de piaţă:

a) plasarea economiilor întreprinderilor şi populaţiei în hârtii de valoare şi alimentarea pe

această cale a întreprinderilor cu capitaluri;

b) finanţarea trezoreriei publice prin vânzarea titlurilor de credit;

c) asigurarea mobilităţii capitalurilor şi a posibilităţii schimbării plasamentelor acţionarilor prin

transformarea în bani a valorilor mobiliare deţinute şi achiziţionarea altora, în funcţie de obiectivele
urmărite de fiecare acţionar, sau prin subscrierea de valori noi puse în vânzare de întreprinderi.

Bursa de valori constituie o componentă esenţială a funcţionării economiei de piaţă. Ea reprezintă o

piaţă secundară pe care se tranzacţionează (se revând) titlurile de valoare existente, în principal, sub
formă de acţiuni şi obligaţiuni. Prin intermediul bursei de valori, investitorii îşi transformă capitalul sub
formă de titluri de valoare în numerar şi invers. Totodată, bursa de valori se defineşte prin existenţa unei

instituţii care concentrează cererea şi oferta de titluri financiare şi care realizează efectuarea operaţiuni-
lor bursiere în conformitate cu un regulament acceptat.

16.Tipologia si sistemul cursurilor valutare

Cursurile valutare pot fi grupate în diferite categorii, în funcţie de cerinţele analizei şi proiecţiei
economice, avându-se în vedere mai multe criterii, începând cu modul de formare.

Tipuri de cursuri valutare:

 a) cursuri fixe, apărute în urma acordurilor de la Bretton-Woods 5 (1944)

b) cursuri flotante (fluctuante), a căror formare pe piaţa de schimb se realizează în raport cu

cererea şi oferta.

În funcţie de momentul în care are loc preschimbarea sumelor şi virarea lor în conturi, există:

a) cursuri la vedere (denumite şi cursurile zilei utilizate pentru valuta cotată), utilizate în operaţiunile
de vânzare-cumpărare cu livrarea de devize în mai puţin de două zile lucrătoare (sub 48 de ore);

b) cursuri la termen, utilizate de bănci pentru acele operaţiuni în care virarea banilor în conturi are
loc într-un interval mai mare de două zile lucrătoare.

17.Salariul
Salariul apare ca venit ce revine factorului muncă ca urmare a participării acestuia la activitatea
economică. Salariul este o formă de venit ce a apărut în anumite condiţii social - economice, odată cu
apariţia în societate a unor oameni lipsiţi de toate condiţiile necesare pentru organizarea şi desfăşurarea
producţiei, sau a altor activităţi economice, cu excepţia muncii lor, care, pentru ei, apărea ca singur
mijloc de existenţă. În condiţiile contemporane, salariul reprezintă cea mai frecventă formă de venit , a
unui număr mare de persoane. Salariul este un venit ce recompensează munca depusă, adică preţul
muncii închiriate şi utilizate de un întreprinzător pe bază de contract. Formele de salarizare sunt

modalităţi de plată, respectiv de determinare a părţii din produsul muncii ce revine salariaţilor. Pe
parcursul evoluţiei sale salariul a cunoscut diverse forme de plată. În esenţă, acestea sunt: salariul după
timpul lucrat, salariul în acord şi salariul mixt.

18.Profitul
Profitul, în sens foarte larg, poate fi privit ca fiind câştigul realizat, în formă bănească, de către cei ce
iniţiază şi organizează o activitate economică. Profitul provine din diferenţa dintre venitul obţinut de
firmă şi costul de producţie al acesteia.

El se poate determina în felul următor:

Pr=P·Q–C

unde:

P r = profitul

P = preţul de vânzare pe unitatea de produs

Q = cantitatea vândută

C = costul aferent producţiei vândute.

Profitul privit astfel este profitul total, care la o privire atentă constatăm că este format din două
componente, respectiv din profitul normal şi profitul supernormal, sau profitul economic.

Funcţiile profitului sunt:

a) Funcţia de motivare a firmelor luate în ansamblu ca entităţi economice, a întreprinzătorilor şi

proprietarilor firmelor respective. Profitul stimulează iniţiativa economică a acestora, el determină

acceptarea riscurilor de către întreprinzători şi prin aceasta, contribuie la stimularea producţiei de

bunuri;

b) funcţia de stimulare – profitul stimulează iniţiativa şi acceptarea riscului de către întreprinzători.

Profitul este principalul factor motivator al proprietarilor de capitaluri;

c) funcţia de creştere, ce pune în evidenţă faptul că profitul stă la baza creşterii producţiei, a dezvoltării
firmelor, a apariţiei de noi întreprinderi, etc. Profitul reprezintă sursa principală a acumulărilor pe

baza cărora se constituie investiţiile, sursa de bază a creşterii economice.

d) funcţia de control asupra activităţii firmelor.

19. Dobanda
Dobânda reprezintă o altă formă a venitului creat în societate şi anume, venitul ce revine
factorului capital. Dobânda apare atunci când posesorul capitalului transferă capitalul său, prin
împrumut, unui întreprinzător. Este vorba de capital „lichid”, respectiv capitalul aflat sub
formă bănească. Dobânda în sens larg înseamnă venitul sau remunerarea unui capital antrenat
într-o activitate economică oarecare, cu risc normal în raport cu capitalul respectiv avansat.
Dobânda se justifică prin serviciul obişnuit adus de un capital folosit în condiţii normale, iar
când utilizarea capitalului are loc în condiţii de risc, acesta se acoperă prin plăţi suplimentare ce
măresc suma încasată de proprietar, utilizându-se termenul de falsă dobândă.
În sens restrâns, dobânda reprezintă venitul sau remuneraţia capitalului împrumutat, respectiv
răsplata primită sau plătită pentru utilizarea sumelor cedate pe un timp determinat.
Dobânda se poate stabili fie la creditele pentru consum, caz în care debitorul o plăteşte din
venitul său, fie la creditele pentru producţie, când debitorul o plăteşte din profitul obţinut ca
urmare a desfăşurării activităţii economice în care s-a utilizat creditul solicitat. Forma cea mai
importantă de dobândă este cea de pe piaţa monetară pentru împrumuturile pe termen scurt
pe care băncile le contractează între ele sau cu banca centrală.

20.Indicatorii activitatii macroeconomice

Indicatorii macroeconomici servesc ca instrumente de cunoaştere şi analiză a economiei
naţionale şi ca instrumente de fundamentare a deciziilor viitoare. Ei pun în evidenţă diferite
aspect ale mecanismului economic (ritmurile şi evoluţiile macroeconomice; utilizarea factorilor
de producţie; dinamica dezvoltării economiei etc.). De asemenea, ei servesc la efectuarea
comparaţiilor internaţionale şi aprecierea locului economiei naţionale în cadrul economiei
mondiale. Indicatorii economici:
a) Produsul global brut (PGB) - exprimă în expresie bănească producţia de bunuri şi servicii
obţinută într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an, într-o ţară. În calcul apar
înregistrări repetate datorită consumului intermediar;
b) Produsul intern brut (PIB) - reflectă în expresie bănească producţia de bunuri şi servicii
finale produse în cursul unei perioade de timp, de agenţii economici care-şi desfăşoară
activitatea pe teritoriul ţării.
c) Produsul naţional brut (PNB) - exprimă valoarea totală (brută) de piaţă a bunurilor şi
serviciilor finale produse de agenţii economici naţionali în decursul unei perioade, de
regulă un an. El reprezintă numai valoarea bunurilor şi serviciilor vândute pe piaţă, adică
valoarea curentă a bunurilor şi serviciilor finale produse de agenţii naţionali.
d) Produsul intern net (PIN)- reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor
economice finale produse de agenţii economici naţionali şi străini în interiorul unei ţări,
într-un an. Se determină scăzând din PIB consumul de capital fix (amortizarea).
e) Produsul naţional net (PNN) - exprimă valoarea adăugată netă realizată într-o ţară având
în vedere soldul (pozitiv sau negativ) veniturilor factorilor de producţie naţionali
încasate din străinătate şi a celor plătite străinătăţii.

f) Venitul naţional (VN) - exprimă suma veniturilor obţinute de proprietarii factorilor de

producţie, datorită contribuţiei lor la producerea de bunuri şi servicii. El este măsură
atât a producţiei, cât şi a veniturilor băneşti încasate de factorii de producţie.

201 Inflația- concept și cauze

Inflaţia este un proces cu implicaţii majore asupra economiei un ei ţări, asupra nivelului de trai al
populaţiei ţării respective. Ea apare ca un proces macroeconomic cu tendinţe de manifestare, în
perioada actuală, la nivel mondial.
Inflaţia contemporană se caracterizează în principal prin următoarele:
▪ este un proces de depreciere a banilor, de scădere a puterii lor de cumpărare în procesul
circulaţiei;
▪ înseamnă o creştere generală şi durabilă a preţurilor, creştere diferenţiată pe categorii de
mărfuri şi pieţe;
▪ exprimă un anumit sens al masei monetare, adică sporirea mai rapidă a acesteia faţă de nevoile
economiei;
▪ amplifică dezechilibrele economice, orientând economiile populaţiei spre activităţi speculative
aducătoare de profituri pe termen scurt;
▪ reprezintă un proces structural macrosocial.
Cauzele inflației
La baza inflaţiei se află presiunea cererii, respectiv discrepanţa dintre mărimea cererii
solvabile, care sporeşte în funcţie de satisfacerea revendicărilor salariale, de investiţiile
întreprinderilor şi cheltuielile statului, pe de o parte şi capacitatea economiei de a satisface
concomitent toate aceste cereri pe de altă parte. În faţa presiunii cererii agenţii economici pot
acţiona fie prin creşterea producţiei, fie prin creşterea preţurilor, iar în multe situaţii prin ambele
direcţii.
Inflaţia apare şi datorită creşterii costului de producţie, şi are loc prin ridicarea continuă a
preţurilor factorilor de producţie, sau când apar restricţii în aprovizionarea cu factori. În acest
caz, preţurile produselor sunt împinse în sus, iar prin efect propagat are loc o creştere generală a
preţurilor. Inflaţia prin cost se consideră a fi un alt tip de inflaţie.
Specialiştii disting şi un alt tip de inflaţie şi anume inflaţia structurală. Ea are loc atunci când
agenţii economici nu pot schimba rapid producţia ca răspuns la schimbările care au loc în
structura economiei naţionale. Se are în vedere modificările în cererea de produse, în tehnologia
producţiei, în tipul de concurenţă dintre producători, etc.
Din cele prezentate rezultă că inflaţia este un proces economico-monetar complex, ce reflectă
un puternic dezechilibru între masa monedei aflate în circulaţie şi masa mărfurilor şi serviciilor
oerite spre vânzare. Ea se prezintă ca un dezechilibru material-monetar, care cuprinde nu numai
sfera circulaţiei mărfurilor și monedei, ci şi sfera producţiei

202 Șomajul – concept și forme

Şomajul constituie o problemă centrală în societatea modernă. Când şomajul este ridicat
resursele sunt risipite, iar veniturile sunt în scădere.Şomajul duce la deteriorarea stării de sănătate
a populaţiei, atât sub aspect fizic cât şi psihic, la creşterea bolilor de inimă, a alcoolismului şi a
sinuciderilor. De asemenea, întreaga economie are de suferit, pierderile economice în perioadele
de şomaj ridicat sunt imense.
Şomajul este un fenomen negativ din punct de vedere economic și social, el este rezultat al
dezechilibrelor puternice de pe piaţa muncii, reflectate în devansarea ofertei de muncă faţă de
cererea de muncă. Cu alte cuvinte, şomajul ilustrează acea situaţie a economiei când o parte din
populaţia activă disponibilă nu are asigurate locuri de muncă.
Biroul Internaţional al muncii – organizaţie din Sistemul Naţiunilor Unite, dă următoarea
definiţie pentru şomeri. Se consideră că este şomer orice persoană care are mai mult de 15 ani şi
care îndeplineşte următoarele condiţii: ▪ este apt de muncă; ▪ nu munceşte; ▪ este disponibil
pentru o muncă salariată sau nesalariată; ▪ caută un loc de muncă.
De asemenea, sunt unele puncte de vedere după care sunt șomeri toţi cei care au înregistrate
cereri de angajare la oficiile de plasare a forţei de muncă. În acest context, numărul orelor pe
care vor să le lucreze depinde de salariile pe care le-ar primi (după plata impozitului pe venit) din
trei motive: ▪ un nivel foarte redus al salariului generează atracţia indivizilor pentru venitul pe
care l-ar putea primi prin sistemul asigurărilor sociale, deci fără să muncească;
▪ o creştere a salariului duce la creşterea remunerării pentru fiecare oră lucrată;
▪ o persoană poate să lucreze mai puţin când salariul creşte, pentru că poate să câştige un venit
rezonabil în ore mai puţine.
În România, sunt consideraţi şomeri persoanele apte de muncă ce nu pot fi încadrate în muncă
din lipsa locurilor disponibile corespunzătoare pregătirii lor.
Şomajul poate fi caracterizat prin următoarele variabile: nivel, durată, structură, intensitate.

Forme ale șomajului

Pornind de la cauzele şi originea şomajului se intensitat existenţa mai multor forme ale şomajului
şi anume:
Şomajul ciclic, cunoscut şi sub denumirea de şomaj conjuctural, se formează în perioadele de
reducere a activităţii economice, respectiv în fazele de recesiune ale ciclului economic. Acest
şomaj poate fi absorbit parţial sau chiar total în perioadele de “boom” ale ciclului economic.
Şomajul structural, apare în perioadele de schimbări structurale ale economiei naţionale,
respectiv schimbării în structura economică,în structura teritorială, în structura socială a
producţiei, etc. Schimbările respective sunt generate de impactul asupra economiei şi vieţii
sociale, provocat, în special, de evenimente majore.
Şomajul tehnologic, apare datorită inovării tehnice şi tehnologice, respectiv introducerii noilor
tehnologii, care, pe de o parte, reduc numărul locurilor de muncă, iar pe de altă parte, provoacă
schimbări majore în pregătirea profesională a forţei de muncă. Cu alte cuvinte, se pune problema
recalificării corespunzător noilor condiţii.
Şomajul tranziţional sau fricţional, apare datorită trecerii forţei de muncă ( o parte a acesteia)
de la un loc de muncă la altul necesitând aceeaşi calificare. Perioada de trecere este considerată
ca șomaj tranziţional. Cauza lui constă în dinamismul economiei şi în mobilitatea accentuată a
forţei de muncă în astfel de economii.
Şomajul sezonier, întâlnit în anumite profesiuni (construcţii, agricultură, etc.), este determinat de
întreruperi ale activităţilor datorită acţiunii unor factori naturali climaterici.